Institutia Logodnei

Drept

Institutia Logodnei

Byadmin ianuarie 1, 2024

INSTITUȚIA LOGODNEI

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1: Aspecte introductive privind logodna

Considerații istorice privind instituția logodnei

Noțiunea și natura juridică a logodnei

Caracterele juridice ale logodnei

Capitolul 2: Încheierea și efectele logodnei

2.1 Condițiile de fond pentru încheierea logodnei

2.1.1 Condițiile de fond pozitive ale logodnei

2.1.2 Impedimentele la logodnă

2.2 Formalitățile necesare încheierii logodnei

2.3 Dovada încheierii logodnei

2.4 Efectele încheierii logodnei

Capitolul 3: Ruperea logodnei și efectele ruperii logodnei

3.1 Ruperea logodnei

3.2 Efectele ruperii logodnei

3.2.1 Obligația de restituire a darurilor

3.2.2 Răspunderea pentru ruperea logodnei

3.2.2.1 Natura juridică a răspunderii

3.3 Invocarea logodnei față de terți

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Această lucrare de dizertație are ca temă „ Instituția logodnei”.

Am ales această temă din mai multe considerente. Unul constă în faptul că logodna este o instituție juridică relativ nouă, introdusă în Codul Civil actual. Susțin acest lucru deoarece această instituție a mai fost prevăzută în alte coduri în vechiul drept românesc, iar o descriere mai amplă este prezentată în subcapitolul denumit „Considerații istorice privind instituția logodnei”.

Un alt argument al alegerii acestei teme ar consta în faptul că, la nivel doctrinar, această instituție este foarte controversată mai ales în ceea ce privește natura juridică a logodnei. Astfel, unii autori o consideră un simplu fapt juridic, iar alții un act juridic (mai exact un contract, sau chiar un antecontract).

Alt considerent este reprezentat de faptul că am vrut să descopăr ce efecte juridice produce această instituție și am realizat că logodna nu produce efecte juridice decât în situația în care aceasta este ruptă.

Lucrarea este structurată în trei capitole, fiecare dintre ele cuprinzând mai multe secțiuni.

Primul capitol este intitulat „Aspecte introductive privind logodna” și cuprinde trei secțiuni în care este prezentat istoricul acestei instituții, noțiunea și natura juridică și caracterele juridice ale logodnei.

Instituția logodnei nu este de o noutate absolută în dreptul românesc, noutatea acesteia fiind doar relativă deoarece a mai fost reglementată în vechile coduri precum Pravila lui Matei Basarab, Codul Calimah și Codul Andronache Donici, însă, între aceste reglementări și cea actuală există mai multe deosebiri prezentate în subcapitolul privind istoricul logodnei.

Logodna nu reprezintă altceva decât o promisiune reciprocă de căsătorie încheiată între un bărbat și o femeie făcută, de regulă, într-un cadru festiv. Logodna nu poate fi calificată ca un antecontract, pentru că nu este de conceput existența unei obligații de a încheia o căsătorie. Altfel spus, libertatea de a se căsători sau de a nu se căsători face imposibilă existența unei asemenea obligații.

Natura juridică a logodnei este controversată în doctrină. Astfel, s-a considerat că logodna nu este un contract, ci un simplu fapt juridic care poate să producă cel mult efecte extrinseci căsătoriei, în special în cazul ruperii unilaterale și abuzive. Aceasta fiind opinia cea mai răspândită.

Există însă și opinii care împărtășesc teza contractualistă a logodnei, considerându-se că este contrar realității psihologice și sociale să se nege aspectul său contractual. Dar acest contract nu are conținutul unui antecontract de căsătorie, astfel încât părțile nu s-ar obliga să încheie căsătoria (obligație de rezultat), ci s-ar obliga doar să încerce în mod loial să stabilească o asemenea relație de natură să conducă la încheierea căsătoriei (obligație de mijloace). Astfel, libertatea matrimonială nu ar fi atinsă, deoarece oricare dintre părți poate denunța unilateral „contractul” oricând, răspunderea sa neputând fi antrenată decât în caz de denunțare abuzivă. Astfel înțeles, „contractul” de logodnă conduce la aceleași consecințe practice ca și calificarea logodnei ca un simplu fapt juridic.

Capitolul al doilea al acestei lucrări se numește „Încheierea și efectele logodnei” care cuprinde mai multe secțiuni și subsecțiuni privitoare la condițiile de fond pentru încheierea logodnei, formalitățile necesare încheierii acesteia, dovada și efecte încheierii logodnei.

În privința condițiilor de fond ale logodnei, însuși legiuitorul prevede că sunt aceleași ca și cele pentru încheierea căsătoriei, cu excepția avizului medical și a autorizării instanței de tutelă.

Așadar, condițiile de fond pozitive ale încheierii logodnei sunt: consimțământul personal și liber a două persoane de sex diferit, diferența de sex și vârsta minimă de 18 ani. Condițiile negative sau impedimentele la logodnă sunt: starea civilă de persoană căsătorită sau de persoană logodită, rudenia, adopția, tutela și alienația sau debilitatea mintală. Aceste condiții de fond sunt analizate în subcapitolul cu aceleși nume.

În privința formalităților necesare încheierii logodnei și a dovezii încheierii ei, trebuie menționat faptul este dominată de principiul consensualismului, iar încheierea acesteia nu este supusă niciunei formalități și poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.

Cu privire la efectele încheierii logodnei, legea nu prevede care sunt acestea, ci s-a limitat doar să reglementeze consecințele patrimoniale ale ruperii logodnei.

Capitolul al treilea este numit „Ruperea logodnei și efectele ruperii logodnei”. În acest capitol am analizat aspecte privitoare la ruperea logodnei și efectele generate de ruperea acesteia.

Ruperea logodnei, în orice moment ar interveni, ține de caracterul logodnei consensual și neobligatoriu și de faptul că logodnicul care rupe logodna nu poate fi constrâns să încheie căsătoria, el putând hotărî liber dacă, cu cine și când se va căsători.

Respectând dreptul și libertatea fundamentală a persoanei de a se căsători, legiuitorul recunoaște posibilitatea logodnicilor de a-și retracta oricând înțelegerea cu celălalt. Atunci când părțile convin pe bază de acord comun, să rupă logodna, singura problemă care se pune este aceea a restituirii darurilor. Restituirea darurilor este unul dintre efectele ruperii logodnei care se produce indiferent de modalitatea în care aceasta este ruptă, de comun accord sau unilateral. Nu există această obligație a restituirii darurilor în cazul în care unul dintre logodnici decedează.

Un alt efect al ruperii logodnei este reprezentat de răspunderea pentru ruperea logodnei în mod abuziv, dacă se generează astfel prejudicii morale sau materiale. În acest caz nu interesează care dintre logodnici a rupt logodna, ci care dintre ei este în culpă.

În ceea ce privește natura juridică a răspunderii, avem în vedere răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie și nu cea contractuală.

În finalul lucrării am formulat “Concluzii” prin care am arătat pe scurt ce este nou la instituția logodnei actuale față de reglementarea acesteia în vechiul drept românesc. De asemenea, am menționat și câteva probleme care ar mai fi trebuit reglementate.

Așadar, instituția logodnei, așa cum este reglementată în prezent nu dă răspuns problemelor uniunilor consensuale moderne, având în vedere și faptul că legea română nu recunoaște concubinajul, dar logodna de cele mai multe ori are loc între concubini, dobândind astfel un statut legal.

Capitolul 1: Aspecte introductive privind logodna

Considerații istorice privind instituția logodnei

Atunci când se preocupă de relațiile de familie, legiuitorul poate să privească logodna din două puncte de vedere diametral opuse. Există, astfel, sisteme de drept care tratează logodna ca fiind un simplu act al vieții private care scapă reglementărilor juridice, dreptul urmând să se ocupe cu formarea familiei doar din momentul încheierii căsătoriei, așa cum s-a întâmplat în dreptul nostru în reglementarea Codului familiei de la 1954, sau să privească logodna ca fiind primul pas pentru încheierea căsătoriei și, prin urmare, o instituție a dreptului familiei, așa cum se întâmplă în actuala reglementare, dovadă fiind faptul că instituției logodnei i-a fost rezervat locul de debut al normelor ce reglementează dreptul familiei.

În esență, logodna reprezintă legământul a două persoane de sex diferit de a încheia căsătoria în viitor.

Logodna, cu semnificația trecerii de la starea de celibat la căsătorie se regăsește încă din cele mai vechi timpuri, chiar în Vechiul Testament, fiind desemnată prin termenul „aras”, însemnând în ebraică „legământ de căsătorie” sau „angajament de căsătorie”.

A. În dreptul bizantin logodna este însoțită de „arvună” ( arrha sponsalicia) = „arvuna de logodnă”, astfel logodnicul oferea logodnicei un dar de logodnă.

Din punct de vedere juridic, aceste daruri (arvuna) reprezentau o garanție reală, care, în caz de ruptură unilaterală a logodnei (din partea donatorului, a logodnicului), era pierdută ( și logodna, în consecință); în cazul unei rupturi din partea primitorului (de exemplu, a logodnicei), darurile (arvuna) erau restituite multiplu, în accord cu dispozițiile legale în vigoare.

Pe lângă suma de bani, se obișnuia să se ofere ca „arvună”, inelul, act care urmează cu timpul, să se transforme în slujba logodnei, cu atât mai ușor cu cât, pierzându-și sensul unei garanții reale, arvuna nu mai avea decât o valoare simbolică.

Din vremea Împăratului Constantin, acest gen de logodnă este luat în considerație și de legislația română. Pe lângă logodna clasică, ce lăsa partenerilor libertatea de a o rupe, legislația lui Justinian ( 527- 567) recunoștea o valoare juridică a logodnei săvârșită cu arvună, schimbarea inelului, a sărutului și unirea mâinilor logodnicilor; astfel că legislația lui Justinian cunoaște în fond, două categorii de logodnă:

logodna clasică, însoțită de contract fără forme și care păstra libertatea de a fi ruptă;

logodna cu arvună, care presupune un contract redactat după toate formele legale, cu menirea de a fi dus la îndeplinire, sub amenințarea cu o pedeapsă pecuniară în cazul ruperii ei și care era marcată printr-un dar de garanție, cel mai adesea printr-un inel.

Avantajul unei siguranțe coercitive, care lipsea în logodna clasică, fără arvună, a fost bine primită de Biserica Creștină, în accepțiunea căreia „nu era conform învățăturii creștine a viola ușor sau a rupe o promisiune în vederea căsătoriei și datoria fidelității care decurge din ea”.

Logodna cu arvună, însoțită de formalitățile menționate, așa cum o demonstrează cercetătorii în istoria dreptului, a fost predominantă în Imperiul Bizantin după Împăratul Justinian; dacă nu în dreptul scris, cel puțin cutumiar sau în uzanțele populare.

Aceasta este rațiunea pentru care canoniștii bizantini vor da Canonul 98 al Sinodului Trulan(691), referitor la logodnă, canon care asimilează căsătoria unui bărbat cu logodnica altui bărbat, aflat încă în viață, adulterului: „cel ce ia spre însoțire de căsătorie pe femeia logodită cu altul, trăind încă logodnicul, să fie pus sub învinuire de adulter”.

Astfel, dreptul canonic a recunoscut logodnei natura unui veritabil contract. Dacă cel vinovat de ruperea logodnei nu putea fi obligat să se căsătorească, el putea fi totuși supus unor sancțiuni bisericești sau obligat la daune-interese civile.

B. În vechiul drept francez, logodna a fost o instituție juridică propriu-zisă în sensul că i se atribuia o putere obligatorie izvorâtă din stipulațiile reciproce ale soților de a se căsători.

La începutul secolului al XVII-lea, jurisprudența civilă franceză a statuat că promisiunea de căsătorie nu mai are putere obligatorie însă a hotărât că logodna dă naștere unei obligații de a face, care în caz de neexecutare, se transformă în daune-interese.

Deci, în vechiul drept francez, logodna era considerată un contract care genera „o obligație de a face”, adică de a încheia căsătoria. Neîndeplinirea acestei obligații atrăgea răspunderea logodnicului vinovat care era dator să plătească despăgubiri.

C. Logodna a fost reglementată în vechiul drept românesc în Pravila lui Mativile.

B. În vechiul drept francez, logodna a fost o instituție juridică propriu-zisă în sensul că i se atribuia o putere obligatorie izvorâtă din stipulațiile reciproce ale soților de a se căsători.

La începutul secolului al XVII-lea, jurisprudența civilă franceză a statuat că promisiunea de căsătorie nu mai are putere obligatorie însă a hotărât că logodna dă naștere unei obligații de a face, care în caz de neexecutare, se transformă în daune-interese.

Deci, în vechiul drept francez, logodna era considerată un contract care genera „o obligație de a face”, adică de a încheia căsătoria. Neîndeplinirea acestei obligații atrăgea răspunderea logodnicului vinovat care era dator să plătească despăgubiri.

C. Logodna a fost reglementată în vechiul drept românesc în Pravila lui Matei Basarab (art. 173.), Codul Calimah (art. 66 și urm., art. 83 și 85) și Codul Andronache Donici (capitolul XXX, art.1-7).

Instituția logodnei revine în peisajul noii legislații civile românești cunoscut fiind și faptul că are rădăcini adânci în istoria dreptului autohton.

În Codul Calimah, logodna era obligatorie, ea trebuia să fie urmată în termen de 2 până la 4 ani, de căsătorie. În cazuri determinate era admisă desfacerea logodnei.

Logodna era astfel o stare juridică premergătoare căsătoriei.

Legislațiile moderne, cu unele excepții, nu mai acordă valoare juridică logodnei, ceea ce înseamnă că aceasta este o simplă stare de fapt, nu un „proiect de căsătorie”, susceptibil de a fi dovedit cu orice mijloc de probă.

În prezent, logodna este reglementată în sistemele de drept anglo-saxon, în Elveția, Italia, Germania și în alte state.

Din punct de vedere sociologic, logodna are semnificația trecerii de la celibat la căsătorie.

În sistemul Codului Civil de la 1864 s-a considerat că logodna nu produce eficacicate juridică, pe de o parte, datorită caracterului solemn al căsătoriei, din care rezultă că exprimarea consimțământului soților nu se poate face în mod valabil decât înaintea ofițerului de stare civilă, iar pe de altă parte, datorită naturii logodnei, care are scopul de a oferi logodnicilor ocazia de a se cunoaște, care presupune pentru fiecare dintre ei dreptul de a se retrage dacă rezultatul cunoașterii nu-l satisface.

Apreciem că și în reglementarea actuală logodna păstrează același specific, întrucât aceasta nu dă naștere obligației logodnicilor de a se căsători.

Astfel, în concepția Codului Civil de la 1864, consimțământul la căsătorie trebuia să fie actual, persistent și liber, exprimat în momentul încheierii căsătoriei în fața ofițerului de stare civilă, iar în consecință, logodna, privită drept cauză generatoare a obligației de a încheia căsătoria, era declarată nulă ca fiind contrară regulilor de ordine publică.

Totuși, cu toată lipsa de consacrare legislativă, jurisprudența română din acea vreme a recunoscut logodnicului amăgit în speranțele lui prin ruperea pe nedrept a logodnei ( în caz de renunțare nejustificată- fără motive întemeiate- la o căsătorie proiectată), dreptul de a se adresa instanțelor judecătorești pentru a cere restituirea darurilor și obligarea celui din a cărui culpă s-a rupt logodna la despăgubiri.

Daunele-interese erau acordate logodnicului părăsit, în condițiile dreptului comun, pe temeiul art. 998 C.Civ., după care orice faptă care cauzează altuia vreun prejudiciu, obliga pe acela din a cărui greșeală s-a produs, a o repara.

Ulterior, nici Codul familiei nu a acordat valoare juridică logodnei în scopul asigurării libertății depline a consimțământului în momentul celebrării căsătoriei. Astfel orice promisiune de căsătorie era considerată nulă dacă tindea la îngrădirea libertății persoanelor de a se căsători.

Totuși, ruperea intempestivă a logodnei putea angaja răspunderea civilă delictuală a autorului potrivit art. 998 C.Civ., care putea fi ținut să repare prejudiciul moral sau material astfel cauzate.

Logodna este o instituție de drept civil cuprinsă și tratată în noua configurare juridică a reglementărilor privind „viața familială”.

În prezent logodna are loc, de cele mai multe ori, între concubini, astfel încât aceștia nu se limitează la a conviețui, ci își promit unul altuia căsătoria.

Vechile noastre legiuiri, Codurile Calimach, Caragea și Donici au reglementat logodna ca un contract (antecontract) care obliga la încheierea căsătoriei. Ulterior, Codul civil (după modelul Codului civil francez) și apoi Codul familiei n-au mai reglementat logodna, din dorința de a da libertății matrimoniale deplină consistență. Actualmente, instituția de drept civil „logodna” este reglementată de prevederile art. 266-270 cuprinse în Cartea a II-a “Despre familie”, Titlul II – “Căsătoria”, Capitolul I – “Logodna” ale Legii nr. 287 din 17 iulie 2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial nr. 505 din 15 iulie 2011.

Noțiunea și natura juridică a logodnei

Logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria, între un bărbat și o femeie.

Logodna este definită și în Codul Civil : „Logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria”, urmând apoi să se precizeze că toate dispozițiile privind logodna au aplicabilitate numai dacă aceasta a fost încheiată după data intrării în vigoare a Codului civil.

De aceea, doar pentru logodna încheiată după această dată se nasc drepturile și obligațiile prevăzute de lege și există posibilitatea formulării unor cereri la instanța de tutelă în legătură cu acestea, în baza dispozițiilor noului Cod Civil.

Logodna nu reprezintă altceva decât o promisiune reciprocă de căsătorie, un legamânt solemn a două persoane de sex diferit de a se căsători, care se realizează, de regulă, într-un cadru festiv. Logodna constituie, în viziunea Noului Cod Civil, o relație cu caracter social, moral și cultural cu posibile consecințe juridice în plan patrimonial în cazul ruperii unilaterale și abuzive.

Potrivit opiniei, larg raspândită în doctrina de specialitate, se consideră că logodna nu este un contract, ci un simplu fapt juridic care poate să producă cel mult efecte extrinseci căsătoriei, în special în cazul ruperii unilaterale și abuzive.

Conform acestei perspective, logodna este definită ca fiind starea juridică premergătoare căsătoriei ce are ca fundament ințelegerea prealabilă dintre un bărbat și o femeie, de a încheia căsătoria.

Există însă și opinii care împărtășesc teza contractualistă a logodnei, considerându-se că este contrar realității psihologice și sociale să se nege aspectul sau contractual. Aceste opinii au drept argument faptul că acest „contract” nu are conținutul unui antecontract de căsătorie, astfel încât parțile nu s-ar obliga să încheie căsătoria (obligație de rezultat), ci s-ar obliga doar să încerce în mod loial să stabilească o asemenea relație de natură să conducă la încheierea căsătoriei (obligație de mijloace). Astfel, libertatea matrimonială nu ar fi atinsă, deoarece oricare dintre parți poate denunța unilateral „contractul” oricând, răspunderea sa neputând fi antrenată decât în caz de denunțare abuzivă. Astfel înteles, „contractul” de logodnă conduce la aceleași consecințe practice ca și calificarea logodnei ca un simplu fapt juridic.

Recent, potrivit opiniei nou apărute în doctrina de specialitate, pornind de la compararea textelor Noului Cod Civil cuprinse în art. 266 alin. (1) și ale art. 259 alin. (1), prin care:

1. logodna este definită ca fiind „promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria…”;

2. căsătoria este definită ca fiind (…, uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii”; – se poate observa că „în vreme ce în cazul logodnei se subliniază, în mod exclusiv, acordul de voință, la căsătorie accentul cade pe starea juridică subsecventă exprimării consimțământului”.

Potrivit acestei opinii această diferențiere nu este justificată „întrucât ambele instituții izvorăsc dintr-un act juridic și generează o stare juridică, un statut reglementat de lege, ce nu poate fi ignorat”. Pentru aceste considerații, termenului „logodnă” i se pot acorda două accepțiuni:

1. într-o primă accepțiune de act juridic;

2. în a doua accepțiune de fapt juridic.

Actul juridic al logodnei reprezintă înțelegerea prealabilă a viitorilor soți în scopul de a se căsători (proiect de căsătorie).

Astfel, logodna statuează (juridic) actul juridic prin care viitorii logodnici își promit reciproc, printr-o înțelegere prealabilă, realizarea unui scop comun și anume „încheierea căsătoriei”, fapt care ne poate conduce spre ideea de convenție, ca urmare a promisiunii sinalagmatice de a încheia căsătoria. Astfel, am putem susține opinia potrivit căreia logodna este un act juridic sui generis, care atrage un anume statut legal pentru persoanele logodite – fiind de acord cu definiția astfel atribuită logodnei potrivit căreia aceasta este o „stare juridică facultativă, premergatoare căsătoriei, izvorâtă din promisiunea reciprocă intervenită, în condițiile legii, între un bărbat și o femeie, de a încheia căsătoria”.

Într-o altă opinie se consideră că logodna nu reprezintă un contract și nici un act juridic (sui generis) de drept al familiei care atrage un anumit statut legal pentru persoanele logodite, ci este un simplu fapt juridic.

Astfel, conform celor prezentate anterior, putem observa contradictorialitatea purtată asupra naturii juridice a instituției logodnei. Părerile autorilor sunt împărțite, unii o consideră act juridic, ceilalți o cataloghează ca fiind fapt juridic, fiecare având argumente pro și contra pentru cele susținute.

Caracterele juridice ale logodnei

Logodna, potrivit reglementărilor Codului Civil, poate fi caracterizată prin urmatoarele:

1. Logodna este o uniune între două persoane, de sex opus (între un bărbat și o femeie). Uniunea se realizează în vederea realizării unui scop comun și anume încheierea căsătoriei.

Noul Cod Civil interzice încheierea logodnei între persoane de același sex în art. 266 alin. 5 care prevede că logodna se poate încheia doar între bărbat și femeie. De asemenea, în art. 277 alin. 1 noul Cod Civil interzice căsătoria dintre persoane de același sex, iar art. 259 alin. 1 definește căsătoria ca fiind uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii.

2. Logodna este monogamă – fiind o stare juridică premergătoare căsătoriei, logodna împrumută acest caracter al căsătoriei – niciunul dintre cei logodiți neputându-și avansa promisiunea reciprocă de a încheia o căsătorie cu un altul (alta) cât timp nu au rupt logodna la care sunt ținuți.

3. Logodna este liber consimțită – dispozițiile privind condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei, cu excepția avizului medical și a autorizării instanței de tutela, fiind aplicabile logodnei (art. 266, alin. 2) – viitorii logodnici pot să hotărască singuri dacă se logodesc sau nu, făra vreun amestec al altor persoane.

4. Logodna este consensuală – nu este necesară intervenția vreunei autorități pentru constatarea încheierii logodnei, părțile având libertatea deplină de a alege modalitatea concretă de exprimare a consimțământului (art. 266 alin. 3). Cu toate că, spre deosebire de căsătorie, unde însăși legea fundamentală prevede posibilitatea celebrării religioase, însă numai după încheierea căsătoriei civile logodna nu prevede o asemenea reglementare – în mod tradițional logodna poate fi celebrată și religios.

Potrivit art. 266 alin. 3 din Noul Cod Civil încheierea logodnei nu este supusă niciunei formalități și poate fi dovedită cu orice mijloc de probă. Astfel, logodna se încheie prin acordul de voință al părților care își promit reciproc încheierea căsătoriei, bărbatul și femeia având libertatea deplină de a alege modalitatea concretă de exprimare a consimțământului.

5. Logodna se încheie până la căsătorie – actuala reglementare nu stabilește niciun termen pentru încheierea logodnei – părțile pot să convină asupra datei încheierii căsătoriei (în condițiile legii), după cum au libertatea să nu stabilească nimic în acest sens. Starea juridică a logodnei nu poate depăși momentul încheierii căsătoriei.

6. Logodna se întemeiază pe egalitatea în drepturi și obligații a persoanelor logodite – potrivit Constituției României „cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”.

7. Logodna se încheie în scopul căsătoriei – logodna fiind doar promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria, constituie doar premisa nașterii unei familii.

Capitolul 2: Încheierea și efectele logodnei

2.1 Condițiile de fond pentru încheierea logodnei

Pentru aceleași considerente pentru care ne-am putea ralia opiniei potrivit căreia logodna este un act juridic sui generis, care atrage un anume statut legal pentru persoanele logodite – pentru a distinge definiția și natura juridică ale logodnei de cele ale contractului (înțeles în termenii art. 1.166 C.civ.), ne vom îndepărta de formulările „condiții de validitate/valabilitate” (ale logodnei) utilizate în materia contractelor – art. 1.179 C.civ. Astfel, vom utiliza și explicita formularea „condițiile de fond ale logodnei” cuprinsă în art. 266 alin. (2) Cod civil: „Dispozițiile privind condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepția avizului medical și a autorizării instanței de tutelă”.

Condițiile de fond pentru încheierea logodnei se prezintă sub două forme, și anume:

1. Condiții pozitive – Cerințe de fond care trebuie să existe pentru a se putea încheia logodna;

2. Condiții negative – Impedimente („impedimente la logodna”), stări de fapt sau de drept, care nu trebuie să existe pentru a se putea încheia logodna.

Din cele prezentate se desprinde regula potrivit căreia se pot logodi numai persoanele care îndeplinesc condițiile necesare încheierii căsătoriei, cu atenție specială la logodna minorului de cel puțin 16 ani și la logodna între rudele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv. În ambele ipoteze, spre deosebire de căsătorie, nu este nevoie de avizul medical și nici de autorizarea instanței de tutelă.

2.1.1 Condițiile de fond pozitive ale logodnei.

Potrivit celor cuprinse în art. 266 alin. 2, 3 si 5 C. Civ., logodna este supusă condițiilor de fond cerute pentru căsătorie – cu excepția avizului medical și a autorizării instanței de tutelă. Analizând prevederile art. 271-277 C.Civ., referitoare la condițiile de fond pentru căsătorie constatăm că logodna presupune îndeplinirea următoarelor cerințe de fond:

Consimțământul personal și liber a două persoane de sex diferit.

Diferența de sex.

Vârsta minimă de 18 ani.

Consimțământul la logodnă

Consimțământul la logodnă reprezintă manifestarea de voință a celor două persoane în vederea încheierii logodnei..

Consimțământul la logodnă trebuie să îndeplinească urmatoarele condiții:

1. să provină de la o persoană cu discernământ, adică de la o persoană care are atât capacitate intelectivă, cât și capacitate volitivă; Așa fiind, lipsa discernământului (cazul alienatului mintal, debilului mintal și persoanei lipsită vremelnic de facultățile mintale datorită: stării de ebrietate, delirului , hipnozei etc.) atrage și lipsa consimțământului;

2. să fie exprimat personal de către cei ce vor să se logodească, fiind exclusă încheierea logodnei prin reprezentare;

3. să fie liber, în sensul că nu există nici o piedică în alegerea viitorului logodnic (limitări de castă, rasiale, religioase, juridice s.a.);

4. în sens juridic, consimțământul este liber dacă nu există vicii de consimțământ;

5. să fie deplin, adică neafectat de modalități (termen, condiție, sarcină);

6. să fie exprimat neîndoielnic;

La fel ca și în cazul căsătoriei, consimțământul poate fi viciat prin eroare (care poate viza doar identitatea fizică a celuilalt logodnic), dol sau violență.

Diferența de sex

Ca și în cazul căsătoriei, logodna poate fi încheiată numai între un bărbat și o femeie.

Cerința diferenței de sex ca cerință de fond a căsătoriei este prevăzută de art. 271 C. civ., fapt care ne determină ca să apreciem inutila precizare specială (expresă) obiect al art. 266 C civ. alin. (5). Sexul fiecarei persoane este menționat în actul de naștere și, respectiv, certificatul de naștere. În cazul persoanelor cu anumite probleme medicale se poate promova acțiune în justiție pentru stabilirea exactă a sexului sau, după caz, pentru schimbarea sexului.

Vârsta minimă de 18 ani

Vârsta minimă de 18 ani, deopotrivă în cazul bărbatului și al femeii, cu mențiunea că, pentru motive temeinice minorul, bărbat sau femeie, care a împlinit vârsta de 16 ani se poate logodi însa numai cu încuviințarea părinților sau, după caz a tutorelui ori a persoanei, autorității abilitate să exercite drepturile părintești.

Este necesar de a fi menționat faptul că, în cazul logodnei minorului, spre deosebire de căsătoria acestuia, nu se cere avizul medical și nici autorizarea instanței de tutelă. Ca regulă, logodna se poate încheia numai dacă persoanele respective au împlinit vârsta de 18 ani, sau, după caz, au dobândit capacitatea deplină de exercițiu anticipat.

Prin urmare, prezintă relevanță atât majoratul civil, cât și dobândirea capacității depline de exercițiu. Cu titlu de excepție, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate logodi cu încuviințarea părinților (din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptivi) sau, după caz, a tutorelui, a persoanei sau instituției care exercită drepturile părintești, numai dacă există „motive temeinice”, pe care legea nu le definește.

În caz de divergența între părinți cu privire la încuviințarea logodnei, hotărăște instanța de tutelă, având în vedere interesul superior al copilului. Dacă unul dintre părinți este decedat sau se află în imposibilitate de a-și manifesta voința este suficientă încuviințarea celuilalt părinte. De asemenea, în situația exercitării autorității părintești de către un singur părinte este suficientă încuviințarea părintelui care exercită autoritatea părintească.

În cazul în care nu există nici părinți, nici tutore, este necesară încuviințarea persoanei sau, după caz, autorității care a fost abilitată să exercite drepturile părintești.

Încuviințarea logodnei este o componentă a autorității părintești, fiind, în esență, un act juridic unilateral, revocabil până în momentul încheierii logodnei.

La fel ca și în cazul căsătoriei minorului, considerăm că atât refuzul abuziv de încuviințare a logodnei, cât și revocarea abuzivă a încuviințării pot fi cenzurate la instanța de judecată, urmându-se calea procedurii contencioase.

Legea nu impune vreo condiție de formă pentru încuviințare, situație în care credem că aceasta poate fi dată verbal sau în scris. Ca și în cazul încheierii căsătoriei, și logodna poate fi încheiată de minorul căruia instanța de tutelă i-a recunoscut capacitatea deplină de exercițiu anticipat, după împlinirea vârstei de 16 ani (în temeiul art. 40 Cod civil) fără a avea nevoie de încuviințarea sau autorizarea menționată.

De asemenea, Noul Cod Civil nu prevede vreo limită de vârstă maximă pentru logodnă ori vreo condiție privind diferența de vârstă dintre logodnici.

2.1.2 Impedimentele la logodna

Impedimentele la logodnă sunt acele împrejurări care împiedică încheierea logodnei, și anume:

a. starea civilă de persoană casatorită sau de persoană logodită;

b. rudenia;

c. adopția;

d. tutela;

e. alienația mintală, debilitatea mintală ori lipsa temporară a facultăților mintale.

a. Starea civilă de persoană casatorită sau de persoană logodită

Potrivit prevederilor Codului Civil, în art. 273 este reglementată bigamia astfel: „Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită”. Prevederea este aplicabilă în mod corespunzător și în cazul logodnei. Rezultă că persoana căsătorită nu se poate logodi cu o altă persoană. Tot astfel, dat fiind specificul proiectului de căsătorie și fundamentul acestuia, apreciem că persoanele logodite nu pot încheia o nouă logodnă. Starea de persoană căsătorită, fiind vorba de aplicarea prin asemănare a prevederilor interesând condițiile de fond ale încheierii căsătoriei, este susceptibilă de interpretare dacă interdicția de a se logodi se adresează numai persoanei căsătorite sau are de asemenea în vedere persoana logodită câtă vreme promisiunea anterioară în vederea căsătoriei nu a fost denunțată.

b. Rudenia.

Constituie impediment rudenia în linie dreaptă indiferent de grad, precum și în linie colaterală, însă numai până la gradul al patrulea inclusiv, cu precizarea că rudele colaterale de gradul al patrulea se pot logodi, însă căsătoria lor va trebui autorizată de instanța de tutelă care se va pronunța în lumina motivelor temeinice invocate de cei interesați și în baza unui aviz medical dat special în acest sens. Este necesar să se distingă între rudenia în linie dreaptă (directă), caz în care logodna este interzisă indiferent de grad, și rudenia în linie colaterală, caz în care logodna este interzisă doar până la al patrulea grad inclusiv. Pentru motive temeinice, la fel ca și în cazul logodnei minorului, rudele în linie colaterală de gradul al patrulea (adică verii primari) se pot logodi.

c. Adopția

Potrivit C.civ.: „Adopția este operațiunea juridică prin care se creează legatura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului”. Drept urmare, logodna este oprită între adoptat și rudele sale din adopție, în aceleași condiții ca și între rudele firești, astfel cum prevede alin.3 al art. 274 Cod civil în privința încheierii căsătoriei.

Interdicția se referă atât la cei care au devenit rude prin adopție, cât și la cei a căror rudenie firească a încetat prin efectul adopției.

c. Tutela.

Tutorele, din rațiuni de ordin moral, nu se poate logodi cu persoana minoră aflată sub tutela sa, între aceste persoane existând și interdicția de a se căsători. Astfel, tutorele urmărește protejarea minorului aflat sub tutelă, acesta având îndatorirea de a îngriji de minor, el fiind obligat să asigure îngrijirea minorului, sănătatea și dezvoltarea lui fizică și mentală, educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu aptitudinile lui.

Pe timpul tutelei fiind oprită căsătoria, este oprită și logodna între tutore și persoana minoră aflată sub tutela sa.

d. Alienația mintală, debilitatea mintală ori lipsa temporară a facultăților mintale

Conform prevederilor Codului Civil „Este interzis să se căsătoreasca alienatul mintal și debilul mintal”. Alienatul mintal sau debilul mintal nu se pot logodi, indiferent dacă se află sau nu sub interdicție judecătorească.

În cazul celor lipsiți vremelnic de facultățile mintale este oprită logodna doar cât timp nu au discernământ.

Formalitățile necesare încheierii logodnei

Dominată de principiul consensualismului, „încheierea logodnei nu este supusă niciunei formalități și poate fi dovedită prin orice mijloc de probă”.

Astfel, simpla manifestare de voință a logodnicilor este nu numai necesară, ci și suficientă pentru ca logodna să ia naștere în mod valabil, fără nicio altă formalitate (nu se cere ca logodna să fie înregistrată în evidențele vreunei instituții sau autorități).

Cu toate acestea, se consideră că nimic nu împiedică părțile să încheie logodna într-un cadru solemn (de exemplu: în fața notarului public, la biserică etc), consemnându-se în scris promisiunea reciprocă de a se căsători. Legea nu impune vreo cerință privitoare la remiterea unor bunuri (exemplu: inelul de logodnă ori alte daruri), astfel că inexistența acestora nu influențează validitatea logodnei.

Dacă logodna se încheie în fața notarului public prin încheierea unui act autentificat de acesta, consemnându-se astfel în scris promisiunea de căsătorie, notarul public va verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de fond pentru încheierea logodnei cu excepția avizului medical și a autorizării instanței de tutelă.

Considerăm alături de alți autori, că în cazul în care logodna îmbracă forma scrisă, actul poate cuprinde clauze cum ar fi: data și locul încheierii căsătoriei, cuantumul contribuției materiale a logodnicilor la cheltuielile ocazionate cu sărbătorirea evenimentului, clauze cu privire la ruperea logodnei, mai puțin clauza penală etc.

Logodna nu presupune în mod necesar conviețuirea faptică, însă nici nu o exclude. Uniunea consensuală (concubinajul), ca stare de fapt tolerată dar nereglementată de lege, se caracterizează prin traiul comun având caracter de stabilitate și continuitate, fără să implice, în mod necesar, vreun angajament în vederea căsătoriei; dimpotrivă, logodna este o promisiune maritală reciprocă ce nu subîntelege, inevitabil, coabitarea logodnicilor. Evident, concubinajul și logodna nu sunt incompatibile, ele nu se exclud. În opinia noastră, uniunea consensuală poate avea semnificația unei tacite promisiuni reciproce de căsătorie; de vreme ce logodna se dovedește prin orice mijloc de probă, inclusiv prin prezumții, e de presupus că viața de cuplu organizată potrivit modelului conjugal este, potrivit voinței părților, „o etapă premaritală.”

2.3 Dovada încheierii logodnei

Potrivit dispozițiilor art. 266 alin. 3 Cod Civil dovada logodnei se poate face cu orice mijloace de probă (interogatoriu, martori, prezumții, înscrisuri etc.) admise de lege.

Astfel, logodna poate fi dovedită cu orice mijloace de probă. Cu toate că administrarea probelor pare foarte facilă, „în practică ar putea să existe dificultăți de stabilire a situației de fapt, în condițiile în care relațiile reale dintre logodnici sunt dificil de apreciat în mod obiectiv de către terți (în numeroase ocazii, un martor poate declara ceea ce unul dintre logodnici i-a relatat; în rare situații martorii asistă direct la formularea promisiunii reciproce)”.

2.4 Efectele încheierii logodnei

Încheierea logodnei nu produce niciun efect juridic, singurele efecte juridice născându-se ca urmare a ruperii intempestive a acesteia.

Legea nu arată care sunt efectele logodnei, ci se limitează doar să reglementeze consecințele predominant patrimoniale ale ruperii logodnei. Actul juridic al logodnei generează starea juridică de persoane logodite. De aici decurg o serie de consecințe morale, dar și juridice – încheierea logodnei nu aduce nici o zestre de drepturi și îndatoriri de natură personală sau patrimonială care să „lege” logodnicii, oricât s-ar prelungi în timp promisiunea maritală. Analogia cu dispozițiile din materia căsătoriei referitoare la drepturile și îndatoririle soților nu poate intra în discuție. Logodnei îi sunt aplicabile, în mod corespunzător doar condițiile de fond ale căsătoriei, afară de avizul medical și autorizarea instanței de tutelă. Îndatorirea de fidelitate, de respect, de sprijin moral, de a locui împreună [art. 309 alin. 1 și 2 C. civ.] sunt explicit atașate calității de soț (art. 307 C. civ.), ca de altfel și categoria drepturilor și obligațiilor patrimoniale, de pildă, regimul matrimonial produce efecte numai din ziua încheierii căsătoriei (art. 313 C.civ.), chiar dacă înainte de căsătorie s-ar fi încheiat o convenție matrimonială.

Promisiunea căsătoriei nu împiedică renunțarea, inclusiv unilaterală la proiectul de căsătorie; despărțirea logodnicilor, adică ruperea logodnei în exprimarea legală (art. 267- 269) are totuși urmări juridice, de natură patrimonială, anume restituirea darurilor de logodnă (art. 268 C. civ.) iar dacă ruperea logodnei este abuzivă sau culpabilă poate atrage obligația în desdăunări pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, precum și pentru orice alte prejudicii cauzate (art. 269 C. civ.), însă acestea nu sunt efecte propriu-zise ale logodnei, ci mai curând pseudo-efecte, ele nefiind generate prin încheierea logodnei decât indirect, pentru că nu poate fi denunțat ceva ce nu s-a încheiat.

Promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria se realizează în vederea creării climatului optim de exprimare, între bărbat și femeie, a sentimentelor de prietenie și de afecțiune bazate pe existența unor obligații reciproce (respect, fidelitate și sprijin moral). Bineînțeles, în afara drepturilor și obligațiilor care decurg din însăși natura logodnei, pot să existe și alte drepturi și obligații corelative (compatibile cu logodna), în raport de conținutul concret al înțelegerii dintre părți, asupra cărora, potrivit principiului autonomiei de voință, cei doi pot conveni. Dacă în trecut logodna presupunea în mod obligatoriu respectarea unui legamânt de castitate până la cununie și chiar purificarea spirituală a viitorilor soți, astăzi ei pot conveni să locuiască și, eventual, să se gospodărească împreună, situație în care logodna se poate suprapune pe starea de concubinaj. Dacă din relația celor logodiți s-au născut copii, aceștia sunt din afara căsătoriei, urmând regimul juridic respectiv.

În considerarea logodnei sau pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, logodnicii pot să-și facă daruri (donație, după regulile dreptului comun) ori să primească daruri de la terți. Această din urmă variantă poate îmbrăca forma legatului sau donației, iar natura proprietății asupra bunului respectiv se va stabili în raport de voința dispunătorului. Logodnicii pot conveni să-și acorde reciproc sprijin material (obligația de a suporta împreună cheltuielile eventualului menaj în comun și obligația de întreținere). În raport de conținutul concret al învoielii dintre părți, se apreciază drepturile și obligațiile acestora și, în ultimă instanță, eventuala atitudine abuzivă de rupere a logodnei sau de determinare culpabilă a ruperii logodnei.

Capitolul 3: Ruperea logodnei și efectele ruperii logodnei

3.1 Ruperea logodnei

In concepția Noului Cod Civil logodna nu este decât un proiect de căsătorie, având un caracter consensual și neobligatoriu.

Promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria nu înzestrează cu puterea unei obligații juridice de rezultat, fiecare dintre logodnici sau aceștia de comun acord, sunt liberi să renunțe la proiectul de căsătorie până în momentul celebrării căsătoriei ținuți fiind de eventuale consecințe de natură patrimonială angajate în sarcina lor.

Oricare dintre logodnici poate rupe logodna, ceea ce echivalează cu o denunțare unilaterală a acesteia.

Potrivit art. 267 alin.1 logodnicul care rupe logodna nu poate fi constrâns să încheie căsătoria. Astfel, promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria nu poate fi executată forțat în temeiul logodnei. Logodna nu are conținutul unui antecontract de căsătorie prin care părțile se obligă să încheie căsătoria.

De aceea, art. 267 alin. 2 dispune că eventualele clauze penale stipulate pentru ipoteza ruperii logodnei sunt considerate nescrise, adică nu produc efecte juridice. Noul Cod civil interzice logodnicilor să determine anticipat eventualele despăgubiri pentru ruperea logodnei.

În doctrină clauza penală este definită ca fiind o convenție accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligațieide către debitorul său.

În literatura de specialitate s-a evidențiat că în ipoteza în care logodna ar fi înțeleasă ca un act juridic (de exemplu contract), clauza penală nu ar putea fi primită deoarece ea ar contraveni caracterului liber al căsătoriei.

Conform celor menționate, se ajunge la controversata natură juridică a logodnei, astfel aceasta s-ar apropia mai mult de un fapt juridic care poate fi probat cu orice mijloc de probă și nu de un act juridic.

Ruperea logodnei nu are nimic ilicit, „este o ipostază a exercițiului dreptului și a libertății fundamentale a persoanei de a se căsători, exprimată în forma sa negativă: dreptul de a nu se căsători. Numai că nici acest drept nu poate fi exercitat abuziv, sub sancțiunea răspunderii pentru prejudiciul cauzat celuilalt logodnic.

Distincția între „disoluția” logodnei (ruperea logodnei nu presupune vreo formalitate anume, așa cum nici încheierea logodnei nu are vreo cerința de formă, astfel că poate fi dovedită prin orice mijloc de probă) și încetarea acesteia (prefigurând caracterul intuitu personae al căsătoriei) logodna încetează prin decesul unuia dintre logodnici. Este de reținut, faptul că, numai ruperea logodnei poate genera obligații de natură patrimonială ca sancțiune a nefinalizării promisiunii maritale.

Vorbim despre încetarea logodnei doar în cazul în care unul dintre logodnici moare. În acest caz obligația de restituire a darurilor nu există. (Obligația de restituire nu există dacă logodna a încetat prin moartea unuia dintre logodnici.)

Noul Cod civil nu prevede cazurile în care se poate rupe logodna, ci reglementează doar consecințele juridice ale ruperii logodnei.

Ruperea logodnei poate avea loc în baza acordului de voință al părților (în mod bilateral) sau se poate produce (în mod unilateral) prin voința unuia dintre logodnici.

Vorbim despre ruperea logodnei în următoarele cazuri:

Când ambii logodnici de comun acord renununță la “proiectul de căsătorie”;

Când unul dintre logodnici rupe în mod abuziv logodna;

Când unul dintre logodnici rupe logodna determinat de purtarea culpabilă a celuilalt logodnic.

În toate aceste cazuri există obligația de restituire, fie pentru ambii logodnici când există acord comun, fie de către cel în culpă.

3.2 Efectele ruperii logodnei

Având în vedere că logodna nu este decât un proiect de căsătorie cu caracter neobligatoriu și consensual, legiuitorul nu arată care sunt efectele logodnei, deoarece în dreptul modern logodna nu poate genera prin sine niciun efect juridic raportat la căsătorie.

Astfel, încheierea logodnei nu produce niciun efect juridic, singurele efecte juridice născându-se ca urmare a ruperii intempestive a acesteia.

Noul Cod civil permite denunțarea (ruperea) logodnei în mod unilateral de către una din părți doar dacă acest lucru se face din motive întemeiate (justificate). În acest caz se naște obligația de restituire a darurilor pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei, sau pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, cu excepția darurilor obișnuite.

Dacă ruperea logodnei de către una dintre părți se face din motive neîntemeiate, deci în mod abuziv, se poate angaja răspunderea civilă delictuală pentru ruperea abuzivă.

Astfel, apar două categorii de efectele patrimoniale ale ruperii logodnei:

1. obligația de restituire a darurilor;

2. răspunderea pentru ruperea abuzivă sau, după caz, pentru determinarea culpabilă a ruperii logodnei.

În privința logodnei și în special a efectelor ruperii logodnei și la nivel internațional apar reglementări asemănătoare mai mult sau mai puțin cu cele din Codul civil român.

Astfel, potrivit Codului civil german, în baza logodnei, nu se poate formula o acțiune pentru a obliga la încheierea căsătoriei, însă dezicerea nejustificată de logodnă dă dreptul fiecărui logodnic la restituirea cadourilor ce și le-au făcut în temeiul logodnei și la repararea prejudiciilor cauzate prin dezicere.

În Codul civil elvețian se prevede expres că logodna nu obligă la încheierea căsătoriei, dar în caz de rupere a logodnei, foștii logodnici au dreptul la restituirea cadourilor în natură sau în echivalent potrivit regulilor prevăzute pentru îmbogățirea fără justă cauză.

De asemenea, logodnicul care a făcut, cu bună-credință, cheltuieli în vederea încheierii căsătoriei sau riscă să sufere o pierdere prin ruperea logodnei are dreptul la despăgubiri, în mod echitabil, potrivit circumstanțelor.

Și Codul civil italian reglementează răspunderea pentru ruperea abuzivă a logodnei.

3.2.1 Obligația de restituire a darurilor

Întrucât logodna nu are forță obligatorie, oricare dintre logodnici o poate rupe în mod liber până în momentul celebrării căsătoriei.

Obligația de restituire a darurilor există oricare ar fi cauza eșecului proiectului marital, fie că ruptura e consimțită de ambii logodnici, fie că e reproșabilă numai unuia dintre ei. Discuția asupra obligației de restituire nu își are rostul dacă părțile s-au căsătorit (între ele). De asemenea, nu există o atare obligație în cazul încetării logodnei prin moartea unuia din logodnici.

Se admite că denunțarea (ruperea) unilaterală a logodnei poate avea anumite consecințe juridice, precum restituirea, în anumite condiții, a cadourilor.

Intenția legiuitorului este aceea ca niciunul dintre logodnici să nu beneficieze de pe urma ruperii logodnei de o creștere a patrimoniului nejustificată, care ar duce la o îmbogățire fără justă cauză.

Uneori se face distincție între mai multe situații: darurile manuale, făcute pentru a respecta un obicei social și care au o valoare modică în raport cu nivelul de trai al donatorului nu se restituie; cadourile cu valoare mare, făcute în considerarea căsătoriei proiectate sunt supuse restituirii.

Ruperea logodnei are ca efect restituirea darurilor primite în considerarea logodnei sau a căsătoriei, în natură sau, dacă acest lucru numai este posibil, prin echivalent. Excepția o constituie darurile obișnuite.

Astfel, ruperea logodnei poate reprezenta ocazia de a se repune în discuție cadourile pe care și le-au făcut viitorii soți. Legiutorul nu a precizat dacă este vorba despre darurile pe care logodnicii și le fac între ei sau de darurile primite de oricare dintre aceștia de la alte persoane. Credem că, în tăcerea legii, orice astfel de daruri sunt supuse restituirii.

Sunt supuse restituirii darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, cu excepția darurilor obișnuite. Pe scurt, prin darurile de logodnă (lato sensu), înțelegem, indiferent dacă sunt daruri făcute de logodnici unul altuia sau primite de aceștia ori de unul dintre ei de la terțe persoane cu excepția darurilor obișnuite. Donațiile având o cauză straină de promisiunea de căsătorie sunt sustrase incidenței acestui text.

Practica judiciară are sarcina de a stabili criteriile în baza cărora se va putea aprecia, într-un mod unitar, care dintre aceste daruri pot fi considerate “obișnuite”, în vederea excluderii lor de la obligația restituirii în condițiile legii.

S-a arătat că în Codul civil, noțiunea de daruri obișnuite se regăsește în mai multe domenii, ca de ex.: art. 144 alin. (1), potrivit căruia, tutorele nu poate face donații în numele minorului, cu excepția darurilor obișnuite, potrivite cu starea materială a minorului; art. 146 alin. (3), care prevede că minorul nu poate face donații, cu excepția darurilor obișnuite, potrivite cu starea sa materială; art. 346 alin. (3), care dispune că darurile obișnuite fac excepție de la regula „bunurile comune ale soților pot fi înstrăinate numai cu acordul ambilor soți”; art. 1.091 alin. (3), potrivit căruia, rezerva succesorală se stabilește fără a ține seamă de darurile obișnuite; conform art. 1.150 alin. (1) lit. c), darurile obișnuite nu sunt supuse obligației de raport a donațiilor.

Distincția între darurile de logodnă (în sens larg), în considerarea logodnei, precum și cele în vederea căsătoriei, cu regim de donații, supuse restituirii, și darurile obișnuite, care se vor păstra, nu este facilă nici măcar în teorie. Valoarea economică sau/și afectivă (atașată, bunăoară, amintirilor de familie) a unui bun oferit logodnicului sunt orientative și se cer întregite cu elemente de fapt. Este de presupus că prin „daruri obișnuite”, legiuitorul să se fi referit la „darurile manuale”, o specie a contractului de donație care, prin derogare de la regula formei autentice „ad validitatem”, este valabil încheiat prin faptul remiterii materiale a bunului. Potrivit prevederii din materia contractului de donație, „în aprecierea valorii reduse a bunurilor care constituie obiectul darului manual se ține seama de starea materială a donatorului” de la momentul încheierii contractului.

Suntem de părere că pot fi considerate “obișnuite” darurile de mică valoare făcute pentru a respecta un obicei social (de exemplu aniversarea zilei de naștere) și care au o valoare modică în raport cu nivelul de trai al donatorului. Astfel, credem că darurile pot fi considerate “obișnuite” atât prin raportare la momentul și contextul oferirii acestora cât și prin raportare la nivelul de trai și starea materială a persoanelor în cauză.

În literatura juridică franceză s-a pus problema de a determina temeiul juridic al acestei restituiri.

Jurisprudența franceză aplică în privința cadourilor importante, art. 1088 Cod Civil francez, care prevede caducitatea unei donații efectuate în vederea căsătoriei dacă aceasta nu s-a mai celebrat.

Art. 1030 Cod civil dispune că “Donațiile făcute viitorilor soți sau unuia dintre ei, sub condiția încheierii căsătoriei, nu produc efecte în cazul în care căsătoria nu se încheie. Așadar, cadourile trebuie restituite deoarece sunt subordonate încheierii căsătoriei și afectate de o condiție rezolutorie tacită.

Darurile vor fi restituite în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, în măsura îmbogățirii.

Restituirea darurilor sau a echivalentului în bani (în cazul în care restituirea în natură numai este posibilă) se va putea face fie prin acordul părților, fie prin promovarea unei acțiuni în justiție.

Astfel, dreptul la acțiune întemeiat pe dispozițiile art. 268 Cod civil se prescrie în termen de 1 an, care începe să curgă de la data ruperii logodnei.

Pentru ca să opereze restituirea darurilor, în cazul în care foștii logodnici nu se înțeleg și se ajunge la un litigiu, instanța va trebui să stabilească următoarele aspecte:

1. dacă cei doi parteneri, respectiv bărbatul și femeia au fost logodiți, în caz contrar neexistând niciun drept la restituire;

2. dacă cei doi parteneri au fost logodiți, întrebarea care se pune este dacă darul s-a făcut în timpul logodnei sau în considerarea încheierii acesteia, în caz contrar neexistând niciun drept la restituire;

3. dacă a încetat logodna prin consimțământul foștilor logodnici sau prin ruperea ei de către unul dintre ei, situație în care există dreptul la restituirea darurilor, întrucât, dacă a încetat prin decesul unuia dintre logodnici, nu există dreptul la restituire, logodnicul rămas în viață având dreptul să păstreze darurile primite de la logodnicul decedat, indiferent de valoarea lor, iar darurile pe care acesta le-a făcut logodnicului care a decedat, vor fi incluse în masa succesorală, revenind, în urma dezbaterii succesiunii, moștenitorilor acestuia;

4. dacă este vorba despre un dar cu o valoare mai mare, respectiv un dar care excede noțiunii de dar obișnuit, întrucât în caz contrar nu există niciun drept la restituire;

5. dacă bunul a cărui restituire se cere se află în posesia celui care l-a primit, bunul va fi restituit în natură. În situația în care, la momentul ruperii logodnei, bunul nu mai există, pentru că cel care l-a primit, l-a pierdut, vândut, schimbat, dăruit altcuiva sau poate că într-un moment de supărare l-a distrus sau aruncat, se va restitui valoarea lui, dacă există îmbogățire. În cazul bunurilor imobile, restituirea va avea loc în cazul în care a operat transferul dreptului de proprietate prin restituirea bunului, transferul dreptului de proprietate și intabularea în Cartea funciară. Menționăm faptul că în cazul în care, convenția matrimonială încheiată înainte de celebrarea căsătoriei cuprinde și donații pe care și le fac logodnicii între ei sau pe care le fac acestora terțe persoane, înțelegând să îi gratifice în vederea încheierii căsătoriei, aceste donații devin caduce în cazul în care căsătoria proiectată nu se încheie. Sigur că, dacă sunt îndeplinite condițiile și părțile convin, poate opera compensația. Restituirea bunului sau a contravalorii sale se va face indiferent de buna-credință a celui gratificat;

6. să nu fi trecut un an de la momentul ruperii logodnei, pentru că, în caz contrar, potrivit art. 270 C. civ., dreptul la acțiunea în restituire este prescris.

3.2.2 Răspunderea pentru ruperea logodnei

Noul Cod civil reglementează logodna ca promisiunea reciprocă de căsătorie ce are un caracter consensual și neobligatoriu, de aceea logodnicii au dreptul de a rupe logodna, însă exercitarea abuzivă a acestui drept dă naștere obligației de a repara prejudicial cauzat.

Astfel, potrivit art. 269 alin.1 Partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligată la despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările, precum și pentru orice alte prejudicii cauzate. Alin. 2 prevede că partea care, în mod culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna poate fi obligată la despăgubiri în condițiile alin. 1.

După cum reiese din textul legii, sunt două situații în care poate fi angajată răspunderea, anume: în cazul denunțării abuzive a logodnei și în cazul determinării culpabile a ruperii logodnei.

Regimul juridic al ruperii abuzive a logodnei este supus regulilor dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale (logodna nefiind un contract), cel culpabil de ruperea relației putând fi obligat atât la daune materiale cât și la daune morale.

Ca regulă generală, orice persoană are dreptul de a încheia logodna și de a o rupe, fără a putea fi obligată să încheie căsătoria. Sancțiunea intervine potrivit noului Cod civil, numai atunci când exercitarea dreptului de a rupe logodna este abuzivă.

Din dispozițiile de mai sus se poate observa faptul că legiuitorul reglementează răspunderea pentru ruperea abuzivă a logodnei pe ideea de culpă. Dacă, în ceea ce privește restituirea darurilor pe care și le-au făcut logodnicii în timpul logodnei, aceasta se poate face, fie prin bună învoială, fie printr-o acțiune în justiție, despăgubirile datorate în cazul ruperii logodnei în mod abuziv vor putea fi obținute doar pe cale judecătorească.

Sub aspectul răspunderii, prezintă interes circumstanțele în care s-a produs ruptura, iar nu ruptura în sine, din acest punct de vedere nu are importanță care dintre logodnici a pus capăt logodnei, ci care dintre ei este în culpă.

Elementul cheie este existența unei fapte sau a unei suite de fapte, din cauza cărora menținerea promisiunii căsătoriei să fi devenit indezirabilă.

Cu titlu exemplificativ, inspirându-ne din soluțiile pronunțate de instanțele franceze, căsătoria logodnicului cu o altă persoană după ce promisiunea făcută logodnicei a fost reafirmată în mod repetat și public, sau maniera „brutală” în care s-a produs ruptura, spontaneitatea gestului realizat în „absența vreunui dialog prealabil”, ori poate avea legatură cu momentul ales, anume cu doar câteva zile înainte de programata celebrare a căsătoriei; sau a unei suite de fapte imputabile unuia dintre logodnici, cum ar fi comportamentul inacceptabil al acestuia punctat de manifestări umilitoare, insultătoare la adresa celuilalt.

Fie că vorbim de săvârșirea unui abuz, prin ruperea intempestivă a logodnei, fie de conduita culpabilă, care 1-a determinat pe celălalt logodnic să renunțe, rezultatul este același, anume nașterea dreptului la despăgubiri în favoarea logodnicului „victimă”, drept opozabil logodnicului vinovat de ruperea logodnei. Cu titlu de despăgubiri, pot fi solicitate cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, însă numai în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările, precum și pentru orice alte prejudicii cauzate.

Bunăoara, cheltuielile făcute ori contractate în vederea celebrării căsătoriei dar, în egală măsură s-ar putea discuta despre prejudiciul reprezentat de cheltuielile ce au legatură cu procurarea și/sau pregătirea căminului conjugal – de pildă o locuință care, dată fiind suprafața, locul unde este situată etc, nu ar fi fost achizitionată în lipsa perspectivei încheierii căsătoriei. Suntem de părere că ori de câte ori logodna e unită cu traiul comun, conviețuirea faptică, mai cu seamă de durată, poate oferi elemente de fapt care să amplifice atât componenta materială, cât și cea morală a prejudiciului cauzat. În tot cazul, ruperea imputabilă a logodnei trebuie să fie cauza prejudiciului pretins, în această privintă prevederile art. 269 C. civ. nu lasă urmă de îndoială.

În toate cazurile de acordare a daunelor interese, trebuie evidențiat că nu instituția logodnei justifică repararea prejudiciului, ci modalitatea în care s-a produs ruperea unilaterală a logodnei (intempestivă, nejustificată, brutală, scandaloasă, excesivă, nerezonabilă, etc.).

Astfel, potrivit art. 15 din noul Cod civil “Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe”.

Aceste dispoziții legale trebuie corelate cu art. 1353 din noul Cod civil, care dispune “Cel ce cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv.

Potrivit art. 269 alin.1 “Partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligată la despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările, precum și pentru orice alte prejudicii cauzate”. Alin. 2 prevede că “partea care, în mod culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna poate fi obligată la despăgubiri în condițiile alin.1”.

Întrucât logodna nu are forță obligatorie oricare dintre logodnici o poate rupe în md liber până în momentul celebrării căsătoriei.

Constituie o chestiune de fapt aprecierea caracterului abuziv al ruperii unilaterale a logodnei și stabilirea culpei ca element al răspunderii civile delictuale.

Ruperea logodnei prin ea însăși, nu trebuie să fie considerată o vină deoarece aceasta ar constitui o piedică în exercitarea libertății de a refuza căsătoria. De aceea, logodnicul de la care provine ruptura nu ar trebui , așadar, condamnat la daune-interese numai pentru acest motiv.

Totuși, dreptul de a se despărți nu trebuie execitat în mod abuziv. De aceea, legiuitorul sancționează ruperea abuzivă a logodnei pe temeiul răspunderii civile pentru fapta proprie.

Logodnicul părăsit trebuie să dovedească așadar, mai întâi existența promisiunii de căsătorie (prin orice mijloace de probă), apoi existența condițiilor răspunderii civile delictuale.

În general, nu există vinovăție în ruperea unilaterală a logodnei, dar vinovăția poate rezulta din circumstanțele despărțirii și rezidă în modalitatea în care aceasta se efectuează: ruperea logodnei din capriciu sau lejeritate, ruperea brutală sau tardivă a logodnei.

În acestă materie, vinovăția ar putea fi, de asemenea, caracterizată prin lipsa sincerității și prin atitudinea neloială a autorului ruperii logodnei. Se observă că angajarea răspunderii pentru ruperea logodnei depinde de aprecierea ideii de culpă.

Existența vinovăției se stabilește în mod concret de instanța de tutelă care are posibilitatea de a cenzura motivele invocate de logodnicul părăsit și care au condus la ruperea nejustificată a logodnei.

Sarcina probei în ceea ce privește întrunirea elementelor răspunderii pentru ruperea logodnei revine reclamantului. Reclamantul trebuie să dovedească caracterul abuziv al ruperii logodnei, culpa logodnicului pârât, precum și prejudiciul cauzat.

Așadar, sarcina probei prejudiciului generat de culpa logodnicului respectiv, revine părții care se consideră vătămată de acest comportament.

Prejudiciul material rezultă din pierderile financiare suferite de logodnicul părăsit, de exemplu, din cheltuielile făcute sau contractate în vederea încheierii căsătoriei, în măsura în care acestea au fost potrivite cu împrejurările ( de pildă, cheltuielile ocazionate de instalarea într-o nouă locuință sau de abandonarea locului de muncă de către logodnicul părăsit).

În ceea ce privește prejudicul moral, doctrina franceză a evidențiat că acesta este legat de tristețea produsă de despărțirea sau rezultată din atingerea adusă reputației sau onoarei în cadrul anturajului.

De asemenea, prejudiciul moral va fi mai important dacă nu este vorba despre o simplă promisiune rămasă secretă, ci despre o logodnă publică sau dacă abandonarea are loc în condițiile în care, în urma relațiilor intime dintre părți, logodnica a rămas însărcinată ori a născut un copil.

Dacă sunt îndeplinite aceste condiții reclamantul poate obține plata daunelor-interese. Dreptul la acțiune în repararea prejudiciului cauzat prin ruperea logodnei se prescrie în termen de un an de la data ruperii logodnei. Dreptul la acțiune privește atât restituirea darurilor de logodnă, cât și plata de despăgubiri.

Legat de răspunderea pentru ruperea abuzivă a logodnei se impune precizarea că art. 267 alin. 2 din Codul civil prevede următoarele: „clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei este considerată nescrisă”. Prin urmare, o atare clauză nu va putea produce efecte juridice întrucât părțile nu pot conveni anticipat asupra eventualelor despăgubiri pentru ruperea logodnei, legiuitorul încercând să înlăture posibilitatea ca prin includerea unei astfel de clauze să se diminueze libertatea consimțământului la căsătorie. Consimțământul părților trebuie să fie eliberat de orice constrângere, fiind respectat dreptul la răzgândire până în momentul apariției în fața ofițerului de stare civilă. Dreptul de a nu da curs promisiunii de căsătorie trebuie în concluzie să fie întotdeauna plasat deasupra oricărei constrângeri la care ar putea să fie supuși logodnicii. S-a spus că: „în cadrul logodnelor, chiar și cea mai nesemnificativă constrângere poate reprezenta un pericol pentru libertate și, în consecință, să fie o sursă de grave inconveniențe pentru instituția căsătoriei”.

3.2.2.1 Natura juridică a răspunderii

Așadar, sursa răspunderii este caracterul imputabil al rupturii (iar nu ruperea logodnei în sine), dacă și în măsura în care prin aceasta s-a cauzat un prejudiciu, moral sau material, logodnicului nevinovat de ruptură.

Este de menționat aspectul că, din punct de vedere al răspunderii, nu interesează faptul că s-a produs ruperea logodnei, ci circumstanțele în care a avut loc această ruptură, astfel încât nu contează care dintre logodnici nu a mai dorit încheierea căsătoriei, ci care dintre ei este în culpă. Pentru a putea stabili când este abuzivă ruperea logodnei, ar trebui, mai întâi să stabilim dacă legiuitorul a avut în vedere abuzul de drept, care atrage răspunderea civilă, transformând-o într-un delict civil, sau este vorba despre o răspundere contractuală.

În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală, este știut faptul că obligația încălcată este legală, cu caracter general, care incumbă tuturor, pe când, în cazul răspunderii contractuale, obligația încălcată este concretă, convenită de părți prin încheierea contractului.

Considerăm alături de alți autori că ruperea abuzivă a logodnei atrage răspunderea civilă delictuală în condițiile prevăzute de lege, fiind o răspundere instituită special pentru cazul exercitării abuzive a dreptului de a denunța unilateral logodna și nu o răspundere instituită pentru încălcarea unei obligații născute din însuși actul logodnei.

Sunt elemente ce evidențiază latura răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie prevazută de art. 1357 „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, savârșită cu intenție sau din culpă, este obligat să îl repare”. Acest text de lege reia dispozițiile instituite inițial prin art. 998-999 vechiul Cod civil din 1864 și configurează condițiile generale ale răspunderii pentru fapta proprie și anume: existența unei fapte ilicite; existența unui prejudiciu; existența legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și nu în ultimul rând, existența vinovăției, în oricare din formele sale, conform art. 16 Cod civil.

Textul art. 269 alin. 1 (Partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligată la despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările, precum și pentru orice alte prejudicii cauzate.), se referă la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, deoarece se precizează că răspunderea este reținută doar în caz de comportament abuziv (este vorba despre prejudiciile cauzate de abuzul de drept).

Nu este vorba, la drept vorbind, nici de un abuz de drept, căci problema decurge, mai degrabă din exercitarea unei libertăți, aceea potrivit căreia logodnicul alege dacă se căsătorește sau nu, fiind de esența logodnei faptul că promisiunea de căsătorie nu poate fi adusă la îndeplinire prin forța coercitivă a statului. Întrebarea care se pune este când se va considera că ruperea logodnei este abuzivă? Când a avut loc imediat după încheierea logodnei și se poate spune că prea devreme, sau cu puțin înainte de data stabilită pentru încheierea căsătoriei, adică prea târziu? Considerăm că, sub acest aspect, nu se justifică analizarea ruperii logodnei sub termenii de intempestiv sau nejustificat, care sunt preluați din materia obligațiilor civile, fiind de esența logodnei faptul că aceasta poate fi ruptă oricând, chiar discreționar. Rămâne la latitudinea instanței să stabilească.

De asemenea, partea care, prin purtarea sa culpabilă a determinat-o pe cealaltă parte să rupă logodna poate fi obligată la despăgubiri. Deci, purtarea culpabilă a uneia dintre părți, care a determinat ruperea logodnei, generează obligația de despăgubire tot ca parte a răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie.

3.3 Invocarea logodnei față de terți

Logodna încetează în cazul realizării scopului său (încheierea căsătoriei) ori în cazul morții unuia dintre logodnici (moarte constatată fizic ori moarte declarată prin hotărâre judecătorească definitivă).

În ipoteza morții unuia dintre logodnici, încetează toate efectele logodnei, iar darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei, sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei nu sunt supuse obligației de restituire.

În cazul decesului unuia dintre logodnici, celălalt logodnic poate obține repararea prejudiciului material și/sau moral suferit ca urmare a dispariției ființei dragi (de exemplu moartea logodnicului într-un accident rutier).

Astfel poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a unui terț pentru moartea unuia dintre logodnici, cu posibilitatea partenerului supraviețuitor de a pretinde repararea prejudiciului material sau moral pe care l-a suferit.

Logodnicul va putea decide, să acționeze împotriva terților care au determinat decesul, pentru repararea prejudiciului cauzat prin cheltuielile avansate în vederea încheierii căsătoriei sau pierderea ocaziei de a beneficia de avantajele materiale (sau morale) legate de căsătorie.

Concluzii

Instituția logodnei, așa cum este reglementată de Noul cod civil, a cauzat o varietate de controverse în doctrină în privința naturii juridice a acesteia și în privința noutății relative sau absolute a acesteia.

Până la intrarea în vigoare a acestui nou Cod Civil, logodna nu era reglementată de nicio lege și nu producea niciun fel de efecte juridice, aceasta fiind o chestiune doar cu implicații religioase și sociale.

Conform reglementării actuale, logodna reprezintă o promisiune bilaterală de a încheia căsătoria care poate fi încheiată doar între un bărbat și o femeie.

În doctrină părerile cu privire la noutatea acestei instituții de drept civil sunt împărțite.

Unii autori susțin că această instituție este de noutate absolută, alții susțin că logodna are rădăcini în vechile reglementări. Acestei din urmă păreri îi ofer o credibilitate ridicată, deoarece, așa cum am prezentat și în subcapitolul “ Considerații istorice privind instituția logodnei”, logodna era prevăzută în vechile reglementări precum Codurile Calimah, Caragea și Donici. Este adevărat și faptul că în aceste coduri logodna a fost catalogată drept un contract și că obliga la încheierea căsătoriei într-un anumit termen. În prezent logodna are caracter facultativ, în sensul că nu este obligatorie pentru a se putea încheia o căsătorie valabilă.

În ceea ce privește natura juridică a logodnei părerile sunt împărțite. Majoritatea autorilor susțin ca logodna este un simplu fapt juridic care ar putea genera cel mult efecte extrinseci căsătoriei.

Însă, sunt și autori care susțin că logodna este un act juridic, un contract. Acest contract nu are conținutul unui antecontract de căsătorie, astfel încât părțile nu s-ar obliga să încheie căsătoria, adică nu ar fi vorba de o obligație de rezultat, ci s-ar obliga doar să încerce în mod loial să stabilească o asemenea relație de natură să conducă la încheierea căsătoriei, lucru care evidențiază existența unei obligații de mijloace. Astfel, libertatea matrimonială nu ar fi atinsă, deoarece oricare dintre părți poate denunța unilateral „contractul” oricând, răspunderea sa neputând fi antrenată decât în caz de denunțare abuzivă.

Astfel înțeles, „contractul” de logodnă conduce la aceleași efecte juridice ca și calificarea logodnei ca un simplu fapt juridic.

Cu toate acestea, consider că reglementarea actuală, în ceea ce privește instituția logodnei, este insuficientă. Noul Cod Civil, așa cum a reglementat logodna, nu produce prea multe efecte juridice. Efectele juridice apar doar în cazul ruperii logodnei, când există obligația logodnicilor de a restitui darurile primite cu ocazia logodnei sau pe parcursul acesteia în vederea căsătoriei și răspunderea logodnicului în culpă pentru prejudiciul moral sau material cauzat celuilalt logodnic.

Legiuitorul nu a prevăzut nimic cu privire la regimul juridic al bunurilor logodnicilor, dacă ar putea exista sau nu obligația de întreținere între foștii logodnici, sau cu privire la regimul juridic al copiilor rezultați din logodnă (și anume, dacă aceștia ar putea beneficia de prezumția de paternitate sau nu).

În concluzie, instituția logodnei, astfel cum este reglementată în prezent nu dă răspuns problemelor uniunilor consensuale moderne, având în vedere și faptul că legea română nu recunoaște concubinajul, dar logodna de cele mai multe ori are loc între concubini, suprapunându-se astfel cu concubinajul și dobândind un statut legal.

Astfel, logodna, un vechi obicei, cu o largă răspândire în țara noastră, a recăpătat valoarea cuvenită și din punct de vedere legal, nu doar social și religios.

Recăpătând valoare normativă, duce în mod oficial la producerea de efecte juridice atât între raporturile dintre logodnici, cât și între cele dintre logodnici și terți.

Bibliografie

Legislație

Noul Cod Civil, ed. Hamangiu, București, 2011.

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, privind Codul Civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011.

Constituția României, editura Hamangiu, 2011.

Manuale, cursuri, tratate, reviste

Avram M, Drept civil,Familia, Ed. Hamangiu, București, 2013.

Bénabent A., Droit civil. La Familie, ed. Litec, Paris, 2003.

Bodoașcă Teodor, Drăghici Aurelia, Puie Ioan, Dreptul familiei, ed. Universul Juridic, București, 2012.

Diamant B., Note în legătură cu Codul civil elvețian, în Dreptul nr.4/2000.

Emese Florian, Dreptul familiei, ediția 4, ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2011.

Gavrilă Simona Petrina, Instituții de dreptul familiei în reglementarea Noului Cod Civil, ed. Hamangiu, București, 2012.

Hamangiu C., Rosetti- Bălănescu I., Băicoianu Al., Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. ALL.

Lupașcu Dan, Crăciunescu, Cristina Mihaela, Dreptul familiei, ed. Universul Juridic, București, 2011.

Lupașcu D., R. Gâlea, Unele considerații privind reglementarea logodnei în noul Cod civil român și în unele legislații străine, în Lex et Scientia International Journal, nr. XVII, vol. 1/2010.

Macarovschi Laura, Căsătoria și divorțul în reglementarea Noului Cod Civil, ed. Universul Juridic, București, 2012.

Martimort Aime Georges, L’Eglise en priere, III, Les Sacrements, Desclee, Belgia, 1984.

Montanari R., Logodna și ruperea logodnei, Ed. Stämpfli, Berna, 1974.

Motica Adina-Renate, Considerații privind instituția logodnei în Codul civil român, Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara, 2013.

O. Motica, Abuzul de drept, prezentat în cadrul Conferinței internaționale „Statul și Dreptul – Mutații instituționale contemporane”, Sibiu, 2-3 iunie 2006, publicată în volumul conferinței, vol. II.

Pop L., Teoria generală a obligațiilor, ed. Lumina Lex, București, 1998.

Ritzer Karl, Le mariage dans le Eglises Chretiennes du I au XI siecle, Cerf, Paris, 1970.

Roșu C., Fanu-Moca A., Reglementarea logodnei în noul Cod Civil, în Dreptul nr. 1/2012.

Rotaru D.(coord.), Codul civil al României. Îndrumar notarial, Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, vol. I, Ed. „Monitorul Oficial”, București 2011.

Schwab D., Familienrecht, 14 Auflage, Verlag, C.H.Beck, Munchen, 2006.

Terzea Viorel, Noul Cod Civil, vol.1 (art. 1-1163), adnotat cu doctrină și jurisprudență, ed. Universul Juridic, București, 2011.

Coord. Uliescu Marilena, Aurelian Gheorghe, Noul Cod Civil Studii și Comentarii, vol. I, Cartea I și a II-a art.( 1- 534), editura Universul Juridic, București, 2012.

Voicu Alexandru Virgil., Elemente de dreptul familiei și protecția copilului, ed. Inter-tonic, Cluj- Napoca, 1997.

Voicu Alexandru Virgil., Reglementarea „vieții familiale” în Noul Cod Civil, în „ Scientia Iuris”, anul I, Nr.1, 2011, Cluj-Napoca.