Institutia Liberarii Conditionate In Romania
PREFAȚĂ
Liberarea condiționată, ca instituție de drept, este o formă de stimulare a deținuților astfel că după ce sunt îndeplinite anumite condiții, prevăzute de lege, acordă posibilitatea celor propozabili să execute restul de pedeapsă rămas de executat în libertate.
În legislația anterioară punerea în libertate înainte de termen făcea ca pedeapsa să fie considerată ca executată în întregime în timp ce, am observat că în legislația noastră actuală liberarea condiționată funcționează ca o modalitate de executare a unei părți din pedeapsă.
Liberarea condiționată vine ca un mijloc de individualizare a executării pedepsei privative de libertate. Este un beneficiu, dar așa cum și legiuitorul a dorit nu pot beneficia de ea decât acele persoane care îndeplinesc condițiile cerute de lege realizându-se astfel individualizarea. Putem considera această individualizare ca fiind o primă etapă în cadrul procesului de liberare al condamnatului.
O a doua etapă în acest proces este punerea în libertate a condamnatului, libertate care însă este condiționată de lege de o bună purtare precum și de interdicția de a mai săvârși alte infracțiuni.
O ultimă etapă, după ce celelalte două au fost îndeplinite este executarea pedepsei în întregime fapt ce duce la punerea în libertate finală și definitivă a condamnatului liberat condiționat.
Instituția liberării condiționate este o instituție importantă a dreptului penal român, recunoscută pe plan internațional pentru caracter stimulativ deosebit de important, fapt pentru care de beneficiile acestei instituții pot beneficia toate categoriile de deținuți : minori, vârstnici, condamnații la detențiunea pe viață etc.
Roadele muncii personalului din serviciul socio-educativ vin în sprijinul instituției liberării condiționate, eforturi care trebuiesc susținute de organisme și instituții specializate care să ducă la bun sfârșit procesul de socializare a persoanelor care au executat o pedeapsă privativă de libertate.
CAPITOLUL I
PEDEAPSA ÎN DREPTUL ROMÂN
Secțiunea I
Aspecte generale. Sancțiunile penale
În domeniul dreptului penal român își face simțită prezența o nouă ramură a dreptului, o nouă știință juridică, numită penalogie. Penalogia, în sens larg, este definită ca fiind “știința care studiază mijloacele de apărare socială contra faptelor antisociale declarate infracțiuni”.
Pentru a înțelege conținutul termenului de penologie trebuie menționat faptul că cuvântul este de origine latină, la baza acestuia stând latinescul „poena” care tradus înseamnă pedeapsă și desemnează astfel știința care se ocupă cu studiul pedepselor.
De asemenea pentru a putea trece mai departe la scopul și funcțiile pedepselor va trebui să analizăm și să clasificăm noțiunea de sancțiune penală. Termenul de sancțiune este corelat cu cel de pedeapsă. Vom spune că pedeapsa este, conform Codului Penal Titlul III, art. 52 “o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului”. Astfel, sancțiunea poate fi definită ca fiind o pedeapsă prevăzută de lege pentru cei care au încălcat dispozițiile acelei legi.
Termenul penal își are și el originea în latină, respectiv din latinescul „paenalis” sau francezul „penal” făcând referire la infracțiuni, precum și la urmărirea și pedepsirea infractorilor.
O abordare nouă a penologiei este aceea de ramură “socială-psihologică despre mijloacele represive, despre pedepse, în lupta împotriva infracțiunilor”.
Secțiunea a II-a
Scopul și funcțiile pedepsei
Dacă răsfoim câteva cursuri sau tratate de drept penal vom vedea că majoritatea opiniilor în ceea ce privește scopul pedepsei sunt că acesta este „prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni de către cel condamnat sau de către alte persoane” iar că prin executarea pedepsei se urmărește formarea unei atitudini corecte față de regulile de conviețuire socială, față de ordinea de drept precum și față de muncă.
Dintre funcțiile pedepsei amintim :
intimidare generală;
îndreptarea infractorului (corijarea sau amendarea);
împiedicarea de a comite noi infracțiuni;
reinstaurarea ordinii juridice în general;
de exemplaritate față de infractor și de grupul social.
Prima funcție, cea de intimidare generală, vine să susțină normele de drept penal intrate în vigoare făcând pe marea majoritate a colectivității să se supună de bunăvoie acestor norme prin aducerea lor la cunoștința colectivității.
Pe timpul pedepsei, executării acesteia un rol important îl constituie funcția de îndreptare a infractorilor folosind acest mijloc pentru împiedicarea deținuților de a face rău și de împiedicare de a comite noi infracțiuni. Această funcție poate fi realizată pe două planuri, cel moral, se înfăptuiește prin îndreptarea morală a deținutului și cel fizic, prin izolarea temporară sau eliminare definitivă.
De asemenea pedeapsa servește la reinstaurarea ordinii juridice, în raport cu victima și cu grupul social, deoarece prin aplicarea efectivă a pedepsei se dă satisfacție victimei, precum și colectivității, evitându-se dezordinea care ar putea rezulta dacă victima sau grupul social ar reacționa singuri.
Pedeapsa are o mare importanță în ceea ce privește consolidarea forței de intimidare pe care sancțiunile trebuie să o exercite asupra destinatarilor regulilor de drept penal, pentru că prin aplicarea sa efectivă, pedeapsa devine exemplu pentru toți acei care ar fi tentați să comită fapte penale.
În concluzie, pedeapsa prin funcțiile sale servește atât prevenirii generale – împiedicarea tulburării ordinii juridice de către alte persoane decât infractorul precum și prevenirii speciale – împiedicarea infractorului să mai repete pe viitor conduita infracțională.
Prevenția specială constituie scopul direct și indirect al pedepsei deoarece acesta începe a se realiza imediat ce instanța stabilește pedeapsa infractorului, conștientizându-l că legea penală este o realitate și că oricine încalcă dispozițiile legale este pedepsit. Faptul că majoritatea deținuților ies din penitenciare cu o atitudine corectă se datorează în mare parte specialiștilor sistemului care practic îl reeducă pe condamnat.
Prevenția generală este funcția ce rezultă din pedeapsă și care vine să sprijine cadrul normativ. Astfel prin această funcție comunitatea trebuie să înțeleagă rolul legii penale și să-l sprijine.
Secțiunea a III-a
Clasificarea pedepselor
Codul Penal este principala sursă de reglementare în domeniul dreptului penal. Astfel, categoriile și limitele generale ale pedepselor sunt prevăzute în titlul III, Pedepsele. Art. 53, Cod Penal prevede faptul că pedepsele sunt de trei feluri: principale, complementare și accesorii.
Pedepsele principale sunt :
detențiunea pe viață;
închisoarea de la 15 zile la 30 de ani;
amenda de la 1.500.000 lei la 500.000.000 lei;
Pedepsele complementare sunt :
interzicerea unor drepturi de la 1 an la 10 ani;
degradarea militară.
Pedeapsa accesorie este interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege.
Pedepsele privative de libertate sunt doar detențiunea pe viață și închisoarea de la 15 zile la 30 de ani, toate celelalte fiind pedepse fără privare de libertate, la care se adaugă și sancțiunea contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității, prevăzută în Legea nr. 82/1999 privind înlocuirea închisorii contravenționale cu sancțiunea obligării contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității.
La nivel internațional cea mai gravă sancțiune penală a rămas pedeapsa capitală. În conformitate cu Raportul ONU din 1996, în 90 de țări se păstrează încă pedeapsa cu moartea. 55 de țări au abolit această pedeapsă de jure iar 14 țări au abolit această pedeapsa doar pentru infracțiuni obișnuite. Totuși din cele 90 de țări care au menținut pedeapsa capitală putem spune ca 30 de țări sunt considerate de facto aboliționiste deoarece nu a fost pronunțată o astfel de pedeapsă de peste 10 ani.
Cel mai mare și important “val” de abolire a pedepsei cu moartea îl constituie căderea sistemului comunist. Astfel, 25 de țări au renunțat la pedeapsa capitală din care 23 de țări au renunțat la aceasta pedeapsa pentru toate infracțiunile pe timp de pace sau de război.
Un sistem foarte ciudat îl reprezintă Statele Unite ale Americii unde pedeapsa capitală se menține în state precum Texas, state deasemenea unde este menținută pedeapsa capitală dar unde ea nu a mai fost pronunțată de peste 20 de ani, exemplu fiind Cleveland iar state unde prin legislația internă, pedeapsa cu moartea a fost absolvită, exemplu cel mai concludent fiind California.
În țara noastră a existat până în 1990 ca pedeapsă principală, pedeapsa cu moartea. După revoluția din 1989 pedeapsa cu moartea a fost abolită prin Decretul-lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990 al Consiliului FSN și înlocuită cu pedeapsa detențiunii pe viață, tot ca pedeapsă principală.
Secțiunea a IV-a
Cadru juridic intern al pedepselor
Prima și cea mai importantă reglementare în domeniul pedepselor o reprezintă legea fundamentala a țării. Astfel, Constituția României prevede :
art. 16 – cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări
art. 22 – nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant; pedeapsa cu moartea este interzisă.
art. 23 – până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată;
art. 29 – nu constituie munca forțată munca unei persoane condamnate, prestată în condiții normale, în perioada de detenție sau de liberare condiționată;
art. 49 – exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru desfășurarea instrucției penale.
Cea mai detaliată și cuprinzătoare reglementare o repezită Codul Penal și Codul de Procedură Penală; Codul Penal prevede :
titlul III, Pedepsele, cuprinde prevederi referitoare la categoriile și limitele generale ale pedepselor (art. 53), pedepsele principale (art. 54-63), pedepsele complementare (art. 64-71) și individualizarea pedepselor (art. 72-81);
titlul IV, Minoritatea, cuprinde prevederi referitoare la limitele și consecințele răspunderii penale (art. 99-100), măsurile educative (art. 101-110);
titlul VII, Cauze care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării, cuprinde prevederi referitoare la amnistie și grațiere (art. 119-120) și reabilitare (art.133-139);
Codul de procedură penală prevede :
titlul III, Executarea hotărârilor penale, cuprinde prevederi referitoare la punerea în executare a pedepselor principale (art. 420-422), liberarea condiționată (art. 450), întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață (art. 455-457).
Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor :
reeducarea condamnaților;
munca condamnaților și remunerarea ei;
obligațiile și drepturile condamnaților;
liberarea condiționată;
masuri disciplinare și recompense;
paza condamnaților și accesul în locurile de deținere;
executarea măsurii arestării preventive.
Ordine ale ministrului Justiției și ale directorului general al Direcției Generale a Penitenciarelor care reglementează diferite aspecte din domeniile de activitate ale sistemului penitenciar.
Ordinul ministrului Justiției nr. 1312/C/20.07.1993 privind experimentarea regimurilor prevăzute în proiectul legii de executare a pedepselor etc.
CAPITOLUL II
ISTORICUL ȘI EVOLUȚIA INSTITUȚIEI LIBERĂRII CONDIȚIONATE ÎN ROMÂNIA
Secțiunea I
Semnificația și valoarea instituției liberării condiționate. Considerații generale
Liberarea condiționată cucerește din ce în ce mai mult teren în materia individualizării pedepsei închisorii. Liberarea condiționată reprezintă o formă de individualizare administrativă a pedepsei închisorii și care se efectuează în faza executării pedepsei. Această formă de individualizare constă într-o reducere a executării pedepsei închisorii într-un loc de dețineri și la o liberare înainte de executarea întregii pedepse.ii pe viață, tot ca pedeapsă principală.
Secțiunea a IV-a
Cadru juridic intern al pedepselor
Prima și cea mai importantă reglementare în domeniul pedepselor o reprezintă legea fundamentala a țării. Astfel, Constituția României prevede :
art. 16 – cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări
art. 22 – nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant; pedeapsa cu moartea este interzisă.
art. 23 – până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată;
art. 29 – nu constituie munca forțată munca unei persoane condamnate, prestată în condiții normale, în perioada de detenție sau de liberare condiționată;
art. 49 – exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru desfășurarea instrucției penale.
Cea mai detaliată și cuprinzătoare reglementare o repezită Codul Penal și Codul de Procedură Penală; Codul Penal prevede :
titlul III, Pedepsele, cuprinde prevederi referitoare la categoriile și limitele generale ale pedepselor (art. 53), pedepsele principale (art. 54-63), pedepsele complementare (art. 64-71) și individualizarea pedepselor (art. 72-81);
titlul IV, Minoritatea, cuprinde prevederi referitoare la limitele și consecințele răspunderii penale (art. 99-100), măsurile educative (art. 101-110);
titlul VII, Cauze care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării, cuprinde prevederi referitoare la amnistie și grațiere (art. 119-120) și reabilitare (art.133-139);
Codul de procedură penală prevede :
titlul III, Executarea hotărârilor penale, cuprinde prevederi referitoare la punerea în executare a pedepselor principale (art. 420-422), liberarea condiționată (art. 450), întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață (art. 455-457).
Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor :
reeducarea condamnaților;
munca condamnaților și remunerarea ei;
obligațiile și drepturile condamnaților;
liberarea condiționată;
masuri disciplinare și recompense;
paza condamnaților și accesul în locurile de deținere;
executarea măsurii arestării preventive.
Ordine ale ministrului Justiției și ale directorului general al Direcției Generale a Penitenciarelor care reglementează diferite aspecte din domeniile de activitate ale sistemului penitenciar.
Ordinul ministrului Justiției nr. 1312/C/20.07.1993 privind experimentarea regimurilor prevăzute în proiectul legii de executare a pedepselor etc.
CAPITOLUL II
ISTORICUL ȘI EVOLUȚIA INSTITUȚIEI LIBERĂRII CONDIȚIONATE ÎN ROMÂNIA
Secțiunea I
Semnificația și valoarea instituției liberării condiționate. Considerații generale
Liberarea condiționată cucerește din ce în ce mai mult teren în materia individualizării pedepsei închisorii. Liberarea condiționată reprezintă o formă de individualizare administrativă a pedepsei închisorii și care se efectuează în faza executării pedepsei. Această formă de individualizare constă într-o reducere a executării pedepsei închisorii într-un loc de dețineri și la o liberare înainte de executarea întregii pedepse. Un factor important care contribuie la reușita și eficiența acestei instituții îl constituie personalul penitenciar care prin munca sa de cunoaștere și reeducare a deținutului contribuie cu informații utile și necesare în vederea aprobării sau respingerii liberării condiționate. Personalul administrației penitenciare, pe timpul executării pedepsei privative de libertate încearcă prin diverse metode să facă ca această individualizare să fie realizată cât mai aproape de realitate și de particularitățile condamnatului.
Toate structurile internaționale, organizații și comitete încearcă să evidențieze eforturile desfășurate pe scară mondială de a găsi noi forme de tratament juridic, mai eficiente decât închisoarea, mai ales pentru aceia care au încălcat normele de conviețuire socială.
Se consideră că în societatea de azi, când structuri sociale ca familia, comunitatea sunt pe cale de dispariție din cauza factorilor sociali negativi, se pune un mare accent pe închisoare astfel că închisoarea a fost pusă la contribuție în mod excesiv în cea mai mare parte a țărilor dezvoltate și a celor în curs de dezvoltare. Ca răspuns la această situație de fapt s-a considerat faptul că executarea unor pedepse privative de libertate pe perioade îndelungate nu este în stare să îmbunătățească șansele ca un infractor să urmeze calea cea dreaptă, chiar se lansează ideea că tratamentul delincventului trebuie să se facă „ în afara închisorilor sau fără închisori”.
Astfel putem înțelege de ce acum liberarea condiționată devine una din principalele modalități de individualizare a pedepselor privative de libertate și asta și pentru că la baza unei astfel de hotărâri stau niște criterii și condiții foarte riguroase fără a căror îndeplinire ea nu poate fi dusă la capăt.
Ca forme de tratament penal, în afara instituțiilor penitenciare, legislația noastră mai cunoaște : suspendarea condiționata a executării pedepsei sub supraveghere precum și executarea pedepsei la locul de muncă; forme de tratament aparte de eliberarea condiționată.
Secțiunea a II-a
Evoluția istorică a instituției liberării condiționate pe plan internațional
Printre primele țări care au adoptat instituția eliberării condiționate a fost Spania care a experimentat aceasta instituție în 1835 prin contribiția colonelului Montesinos, guvernatorul închisorii din Valencia fiind propusă de Bonneville de Marsongy în „Institution complementaires du regime penitenciare”, Paris, 1847.
Cu toate că nu a fost primită prea bine de sociologi la timpul respectiv, ea a fost adoptată de mai multe țări precum : Elveția, Austria, Ungaria, Olanda, Norvegia, SUA, Belgia, Anglia (purtând numele de “tickets of leave”- bilet de eliberare din închisoare).
În ceea ce îi privește pe minori, guvernatorul și organizatorul penitenciarelor, Dodun de Perrier a dat o lege prin care minorii care dădeau dovezi de bună purtare puteau fi eliberați provizoriu și încredințați, fie familiei, fie particularilor, după ce au executat cel puțin 3 luni de închisoare în casa de corecție. Din păcate, aceste prevederi nu au fost niciodată aplicate ele fiind regăsite mai apoi în Codul Penal cu singura mențiune că instituția eliberării condiționate era doar o faza finală în executarea pedepsei.
La sfârșitul sec. Al XIX-lea și începutul sec. XX erau cunoscute 5 sisteme de penitenciare. Astfel putem distinge :
sistemul deținerii în comun;
sistemul celular;
sistemul auburian;
sistemul progresiv;
sistemul reformator.
Din toate sistemele penitenciare prezentate doar sistemul progresiv specific Angliei și Irlandei, a respins în amplul proces de individualizare administrativă a pedepsei și liberarea condiționată ca ultima etapa a executării pedepsei.
Sistemul englez conține 3 etape :
Etapa I cuprindea izolarea celulară severă ziua și noaptea pe timp de 9 luni. În cazul în care condamnatul avea o bună comportare, timpul de izolare putea fi redus la o lună iar în caz contrar putea fi prelungit cu 1 an. Această etapă nu avea cum sa îmbunătățească situația deținutului și comportarea acestuia deoarece neintrând în contact cu oamenii se sălbăticea, personalitatea lui fiind grav degradată.
Etapa a II-a reprezintă separațiunea celulară în timpul nopții și munca în comun în timpul zilei. În această perioadă a executării pedepsei, condamnații erau grupați în clase. Prin disciplină și muncă condamnații intrau în clasă și obțineau astfel o îmbunătățire a regimului de detenție. Această etapa era mai bună față de prima etapă dar faptul că munca se desfășura sub regimul tăcerii aducea traume serioase în conștiința condamnatului.
Etapa a III-a Liberațiunea condiționată. În această perioadă condamnatul era lăsat în libertate sub supravegherea controlată a autorităților.
Sistemul irlandez – reprezintă o revenire a elementelor din sistemul …, pensylvanian și o serie de inovații.
O cerință importantă în vederea obținerii liberării condiționate era prezentarea unor garanții materiale și anumite posibilități de asigurare a traiului după ieșirea din penitenciar. Deși scopul introducerii acestei cerințe era evident unul bun rezultatul a fost altul. S-a creat o situație discriminatorie astfel că mai mulți săraci sau care trăiau precar nu au putut beneficia de această instituție.
Uneori condamnații cu antecedente penale puteau fi angajați la diferiți patroni fiind astfel instituită regula „certificatelor de bună purtare emanate de la fostul patron “.
Secțiunea a III-a
Evoluția istorică a instituției eliberării condiționate pe plan național
O primă mențiune despre liberarea condiționată o regăsim în regulamentul pentru organizarea penitenciarelor se făcea referire la această mențiune dar doar pentru categoria deținuților minori (art. 25 și art. 26 din lege și art.8 din Regulamentul general al Casei Centrale de Corecțiune pentru minori).
Liberarea condiționată a fost introdusă abia în 1921 prin „Legea pentru suspendarea executării pedepsei de închisoare corecțională” din 4 august 1921. Legea a primit numele de legea „Misu Antonescu”, acesta fiind ministrul justiției în acea perioadă. Deși s-a dorit să constituie baza instituției liberării condiționate, aceasta nu a rezistat mult timp deoarece la 27 mai 1924 a fost abrogată de ministrul Gh. Gh. Marzescu.
După eșecul pe care l-au suportat proiectele de Cod Penal din 1928 și 1933, abia în 1934 Consiliul Legislativ, ajutat de consilieri temporari și membrii Comisiei parlamentare instituită în 1933 cu delegați ai tuturor partidelor, a dat proiectul revizuit și completat Camerei deputaților și Senatului, care a fost promulgat în Înaltul Decret regal nr. 471/17.03.1936 și publicat în Monitorul Oficial partea I nr. 65/18.03.1936.
Primele mențiuni în ceea ce privește instituția liberării condiționate făceau referire doar la persoanele care erau condamnate la pedepse temporare iar cei condamnați la detențiunea pe viata nu puteau beneficia de instituția liberării condiționate. Deasemenea, nici condamnații recidiviști nu putea beneficia de liberare înainte de termen. Această concepție a atras după sine și critica unor specialiști ai acelor timpuri care spuneau că “nimic nu îndrituiește a se presupune în mod aprioric ca un condamnat la o pedeapsă criminală nu poate să dea dovadă de o bună conduită “ precum și faptul că „nimic nu ne autorizează să susținem că același lucru nu s-ar întâmpla cu un infractor recidivist”. Concluzia spusă de specialiștii de atunci printre care și I. Tanoviceanu fost faptul că liberarea condiționată reprezintă pentru deținuți un stimulent, faptul că ei luptau și își dădeau toată silința pentru ca pedeapsa să le fie comutată astfel fiind transformată în pedeapsa temporară.
Liberarea condiționata era aplicată în Transilvania condamnatului care a executat în institutul de tranziție trei sferturi de pedeapsă iar condamnatul la temniță grea pe viață putea să beneficieze de această instituție după ce a executat cel puțin 15 ani și dacă a dat dovadă de bună purtare și sârguință.
Admiterea liberării condiționate se făcea de către Ministrul Justiției care putea să o și revoce dacă liberatul încalcă normele privind reședința sau modul de viață prevăzute în regulamentele polițienești. Dacă ministrul Justiției revoca liberarea condiționată, timpul petrecut în libertate nu avea nici o relevanță la calcularea pedepsei iar dacă timpul pedepsei s-a împlinit fără ca liberarea condiționată să fie revocată atunci se considera (pedeapsa) ca fiind executată.
Excepție de la admiterea liberării condiționate în Transilvania făceau străinii și recidiviștii care conform art. 49 nu puteau fi liberați condiționat, dar situația recidiviștilor privea doar pe aceia care au săvârșit anumite infracțiuni.
O primă etapă importantă în domeniul liberării condiționate este introducerea ei după modelul legii pentru organizarea închisorilor din 1874 și în legea penitenciarelor din 30 iulie 1979 fiind urmată în interval de câțiva ani și de reglementarea prevăzută în Codul Penal – Carol al II-lea din 1936.
Legea penitenciarelor prevedea un sistem progresiv al executării pedepselor și care conținea 4 faze :
faza izolării complete în celula individuală, ziua și noaptea;
faza mixtă a izolării în timpul nopții și șederii în comun în timpul zilei;
faza coloniei penitenciare;
faza liberării condiționate, ca fază extrajudiciară.
Un element noi îl constituie faza coloniei peniteciare care apare ca o fază premergătoare și pregătitoare a liberării condiționate. Colonia penitenciară constă într-o fază tranzitorie între închisoare și liberarea condiționată reprezentând o idee inovatoare utilă ce își avea originea în lucrările Congresului penal italian din 1923 de la Catania, unde s-a exprimat, fără o adoptare legislativă, că munca ar constitui unul din mijloacele necesare pentru reeducarea condamnaților.
În ceea ce privește faza liberării condiționate aceasta începea de la data pronunțării hotărârii de liberare condiționată de către tribunal conform art. 529 Cod procedură penală și există la toate pedepsele privative de libertate mai puțin pentru pedepsele cu închisoare corecțională și detențiune simplă mai mici de 6 luni și închisorii polițienești.
Durata fiecărei faze era reglementată de Codul penal prin fixarea unui maxim și minim. De exemplu, pentru faza izolării complete și cea a liberării condiționate limita maximă, adică prima etapă nu se putea prelungi în timp peste limita maximă, dar cealaltă nu se putea acorda pe o durata mai mare decât în proporția fixată pentru fiecare pedeapsă.
Instituția liberării condiționate a fost reglementată ca o ultima fază în executarea pedepsei prin art. 41-44 Cod penal.
Codul penal prevedea liberarea condiționată ca fiind punerea în libertate anticipată a unui condamnat care îndeplinea anumite condiții. Art. 41 alin. 3 Cod penal preciza că timpul petrecut în libertate condiționată era socotit ca fiind în cadrul pedepsei, deci ca executare de pedeapsă. Liberarea condiționată devine definitivă numai atunci când exprimă în întregime durata pedepsei conform art. 43 Cod penal iar persoanei condamnate nu i s-a revocat în această ultimă fază de executare a pedepsei, beneficiul liberării condiționate.
În Codul penal din acea perioadă au reieșit și anumite condiții și cerințe pentru obținerea și menținerea liberării condiționate.
Cerințele ce privesc obținerea liberării condiționate privesc :
executarea unui anumit quantum din pedeapsă;
buna purtare la locul de deținere și stăruință în muncă atunci când aceasta din urmă era obligatorie ;
posibilitatea de asigurare a existentei prin muncă după liberare, în cazul în care nu mai are alte mijloace.
Hotărârea prin care se dispunea liberarea condiționată fixa și localitatea unde urma să se stabilească cel liberat, localitate care, pentru motive de ordine publică sau motive ce priveau direct persoana infractorului, raporturile acestuia cu victima.
În ceea ce privește condițiile pentru menținerea liberării condiționate acestea erau :
obligația de a munci potrivit puterilor și aptitudinilor sale în cazul când existența nu-i putea fi asigurată decât prin muncă ;
obligația de a despăgubi victima, în perioada liberării condiționate pentru daunele aduse prin fapta penală ;
obligația de a nu părăsi localitatea unde urma să muncească fără încuviințarea autorităților ;
obligația condamnatului de a avea o bună purtare în perioada liberării condiționate, condiție desprinsă din textul de lege de prof. V. Dongoroz .
Liberarea condiționată putea fi revocată fie dacă persoana liberată încălca fără vreo justificare una din condițiile menținerii liberării condiționate fie prin comiterea unei alte infracțiuni. În ceea ce privește efectele revocării liberării condiționate, principalul efect era executarea cumulată a pedepsei (executarea restului de pedeapsă + pedeapsa aplicată pentru infracțiunea săvârșită în timpul liberării).
Codul penal făcea referire și în ceea ce privește procedura liberării condiționate indicând ca instanță competentă pentru acordarea liberării condiționate ca fiind tribunalul corespunzător locului unde condamnatul executa pedeapsa.
Minorii puteau beneficia de instituția liberării condiționate doar după executarea a două treimi din pedeapsa iar pentru menținerea acesteia ei erau supuși unor reguli speciale privitoare la modul de viață și purtare putând fi chiar și plasați unor persoane sau instituții (art. 151 alin. 3, art. 153 Cod penal).
Codul penal în titlul III cap. III, republicat în Monitorul Oficial nr. 48 din 27 februarie 1948, în secțiunea „Instituții complementare, pentru executarea pedepselor privative de libertate” reglementează instituția coloniilor penitenciare și a libertății condiționate. Textul codului privitor la liberarea condiționată a suferit unele modificări prin Decretul nr. 187, publicat în Buletinul Oficial nr. 25 din 1949. O inovație în domeniu a fost faptul că condamnatul pentru a beneficia de instituția liberării condiționate chiar dacă nu a trecut prin colonia penitenciară și chiar dacă nu a trecut o anumită durată dacă a executat în mod conștiincios munca la care a fost repartizat.
În 1950 sunt abrogate dispozițiile Codului Penal referitoare la coloniile penitenciare și la liberarea condiționată introducându-se liberarea înainte de termen prin Decretul nr. 72/1950 publicat în Buletinul Oficial din 23 martie 1950 nr. 28. Nici acum prin această nouă reglementare, liberarea înainte de termen nu constituia un drept al celui condamnat ci o facultate în acordarea ei.
Potrivit art. 1 din Decretul nr. 72/1950 „condamnații care în timpul executării pedepsei au o bună purtare, execută conștiincios munca repartizată sau dau dovadă că au devenit apți pentru conviețuire socială, pot obține liberarea înainte de termen”.
Condițiile pentru acordarea beneficiului liberării înainte de termen erau:
categoriile de condamnați ce puteau fi eliberați înainte de termen;
conștiinciozitatea în munca desfășurată;
buna purtare și sprijinul ce trebuia dat administrației penitenciarului pentru menținerea disciplinei și reeducarea condamnaților;
dovezile temeinice de îndreptare care trebuiau să rezulte din fapte concludente.
Potrivit art.8 cererea pentru liberarea condiționată a condamnatului sau a Direcției penitenciarului trebuia să fie însoțită de avizul colectivului de penitenciar, iar în unele cazuri pentru infracțiuni politice aveau nevoie și de avizul Direcției Generale a Securității Poporului. Condamnatul nu avea la îndemână nici o cale de atac împotriva hotărârii de admitere a liberării condiționate doar procurorul putea face recurs împotriva hotărârii de liberare condiționată.
O altă reglementare este Decretul nr. 720/1956 care aduce îmbunătățiri evidente instituției liberării înainte de termen deoarece singurele condiții care trebuiau să fie îndeplinite erau munca prestată și buna comportare a condamnaților. Noua reglementare prevedea pentru aplicarea corespunzătoare și mai echilibrată a liberării înainte de termen că se ține seama de greutatea și specificul muncii prestate cât și de procentul de îndeplinire a normelor de muncă.
Comisia de propuneri în vederea punerii în liberare înainte de termen, era compusă din 5 sau 3 membrii, din care procurorul nu mai făcea parte, comisie care examina situația fiecărui deținut și în cazul când cererea putea fi admisă se încheia un proces-verbal în care se făcea propunerea de liberare fostului tribunal popular din raza teritorială a locului de deținere.
Prevederile Decretului nr. 72/1950 privind dreptul de recurs sunt înlăturate de Decretul nr. 720/1956 care prevede pe lângă dreptul procurorului de a declara recurs la hotărârea judecătoreasca și dreptul condamnatului de a declara recurs la hotărârea judecătorească. Termenele pentru declararea recursului erau 24 de ore pentru procuror și 3 zile de la comunicarea hotărârii pentru condamnat.
Cea mai importantă prevedere a decretului era pentru condamnat faptul că odată acordată liberarea înainte de termen, aceasta nu mai putea fi revocată.
În momentul de față Codul Penal Roman din 1968 a reintrodus în legislația noastră instituția liberării condiționate reglementând-o în art. 59-61. Noul cod penal considera liberarea condiționată ca fiind un mijloc de stimulare a condamnaților fiind astfel o măsură de individualizare a pedepsei închisorii în faza de executare a acesteia. Codul prevede deasemenea caracterul facultativ al instituției, cuantumul de executat din pedeapsă, condiționarea liberării de săvârșirea unei alte infracțiuni pe timpul cât condamnatul este liberat precum și cele referitoare la considerarea ca executare din pedeapsa timpul petrecut în libertate condiționată.
Deasemenea în cod sunt prevăzute și fracțiile obligatorii ce trebuiesc îndeplinite : 1/2 ; 2/3 ; 3/4 ; 1/3 ; si respectiv 1/4, fracții ce se stabilesc în raport cu natura infracțiunii, durata pedepsei închisorii pe care condamnatul o execută și vârsta acestuia precum și dispozițiile speciale privind liberarea anticipată a femeilor, minorilor și militarilor.
Cu referiri la liberarea condiționată precum și la calculul zilelor câștigate prin muncă este și Legea nr. 23/19969 privind executarea pedepselor. În caz de săvârșire a unei noi infracțiuni în intervalul de timp de la liberare și până la împlinirea intervalului de timp de la liberare și până la împlinirea duratei pedepsei – care ființează în pedeapsă – este acela că pedeapsa se considera executată.
Singura dispoziție ce este prevăzută este condiția, necesară liberării condiționate este interdicția de a săvârși alte infracțiuni.
Modificarea Codului penal cu privire la instituția liberării condiționate a avut loc în 1996 prin Legea 140 care a adus doar îmbunătățiri :
art. 55 Cod penal prevede liberarea condiționată în cazul detențiunii pe viață;
s-au majorat fracțiunile de pedeapsă de executat la 2/3 și 3/4 respectiv 1/3 și 1/4 pentru anumite categorii de persoane (minori și vârstnici);
s-au prevăzut liberarea condiționată cu fracțiuni din pedeapsa de executat mai ușoare, pentru infracțiunile din culpă;
s-a înlăturat discriminarea sub aspectul cuantumului fracțiunilor de executat din pedeapsă pentru anumite infracțiuni, printre altele, proprietatea, indiferent de felul ei fiind egal proteguită, în incidența noilor reglementări;
s-a înlăturat discriminarea sub aspectul naturii infracțiunilor;
sub aspectul fracțiunii de pedeapsă de executat a rămas cel al cuantumului pedepsei aplicate din care are loc liberarea condiționată până la 10 ani sau mai mare de 10 ani;
s-au redefinit infracțiunile în raport cu celelalte modificări ale Codului penal și s-au adăugat altele a căror săvârșire în perioada liberării condiționate atrage revocarea obligatorie a liberării condiționate.
Codul penal din 1963 a menținut natura juridică a acestei instituții de drept penal ca o modalitate de executare a pedepsei închisorii în stare de libertate.
În ceea ce privește Legea 140/1996 au fost înăsprite condițiile privitoare la acordarea liberării condiționate pentru condamnații la infracțiuni intenționate, mărindu-se fracțiunile de pedeapsă de executat pentru aceasta categorie de condamnați. Aceste prevederi nu se aplică celor condamnați definitiv înainte de intrarea în vigoare a legii, cu excepția celor care s-au sustras de la executare. De aici rezultă că aceste prevederi nu se aplică celor condamnați definitiv înainte de intrarea în vigoare a legii, dar pentru infracțiuni săvârșite anterior acestei date, precum și celor condamnați anterior care s-au sustras de la executare.
Art. 15 alin. 2 din Constituție prevede faptul că legea dispune numai pentru viitor cu excepția legii penale mai favorabile de unde rezultă că legea dispune numai pentru viitor cu excepția unică a legii penale mai favorabile.
CAPITOLUL III
ASPECTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND INSTITUȚIA LIBERĂRII CONDIȚIONATE
Secțiunea I
Noțiunea de liberare condiționata în alte țări
Instituția liberării condiționate a fost o preocupare mai veche pe plan legislativ internațional dar primele reglementări au fost destul de izolate și rudimentare fiind întâlnite prin secolul al XIX, la începutul secolului prin SUA, Spania și Franța.
Datorită diverselor reglementări pe plan internațional actuala instituție a liberării condiționate a beneficiat de o vastă și îndelungată experiență atât pe plan teoretic cât și pe planul practicii legislative și aplicative.
Franța – magistratul Bonneville de Masongy a dat naștere ideii instituționalizării liberării condiționate. Actul oficial care a dat naștere instituției liberării condiționate a fost lucrarea lui Bonneville intitulată „Instituții complementare ale regimului penitenciar” publicată în 1847. Legea se baza pe determinarea condamnatului la o comportare bună în închisoare pentru a se libera mai devreme și pe o acțiune de facilitare a redresării și reintegrării sale în viată socială nu a găsit sprijinul și audiența necesară în Franța.
Propunerea legislativa a lui Bonneville nu a găsit aprecierea necesară în Franța dar și-a găsit aplicabilitatea în Anglia și Irlanda unde a fost consacrată legislativ și aplicativ prin Legea din 20 august 1853.
Liberarea condiționată era reglementată ca fiind „o piesă a sistemului progresiv aplicat servituții penale” și consfințea punerea în libertate provizorie a condamnatului pentru o parte din pedeapsă. Cu toate că liberarea condiționată avea o reglementare asemănătoare atât în Irlanda cât și în Anglia din cauza unei înțelegeri și aplicări diferite ea a condus la rezultate diferite: în Irlanda instituția liberării condiționate s-a consolidat dar în Anglia administrația penitenciară a discreditat sistemul liberării condiționate.
Cu toate modificările și reformele aduse Legii din 1885 instituția liberării condiționate nu rămâne decât o măsură de favoare pentru deținuții care au o comportare bună în penitenciare. Astfel, liberarea condiționată combinată cu măsurile de asistență și control constituie un tratament post-penitenciar.
Italia – Codul penal italian preia reglementări mai vechi ale instituției liberării condiționate și care privesc liberarea condiționată ca o facultate a tribunalului în acordarea acesteia pentru deținutul care în timpul executării pedepsei a avut un comportament de natură să edifice îndreptarea sa și care a executat cel puțin 30 de luni și deci cel puțin jumătate din pedeapsa aplicată atunci când pedeapsa care îi rămâne de executat nu depășește 5 ani.
Recidiviștii puteau fi liberați condiționat doar dacă au executat cel puțin 4 ani din pedeapsă și nu mai puțin de 3 sferturi din pedeapsa respectivă. De remarcat faptul că liberarea condiționată nu se aplică condamnaților cu pedepse mici iar în cazul deținuților condamnați la detențiunea pe viață ei puteau beneficia de liberarea condiționată numai după ce au executat 26 de ani din pedeapsă.
O chestiune aparte ce apare în dreptul penal italian în ceea ce privește liberarea condiționată o reprezintă faptul că odată liberat deținutul trebuia să-și îndeplinească obligațiile civile ce derivau din infracțiune. Erau scutiți de această obligație cei care dovedeau că se afla în imposibilitate de a plăti.
Revocarea liberării condiționate se făcea doar dacă persoana liberată comitea un delict sau o contravenție de aceiași natură sau dacă își încălca obligațiile asumate. Odată revocata liberarea condiționată, condamnatul nu mai putea beneficia din nou de această instituție.
În dreptul penal italian regăsim un Tribunal de Supraveghere căruia Curtea Constituționala prin hotărârea din 25 mai 1989 i-a recunoscut dreptul de a determina restul de pedeapsă de executat pentru cei cărora li s-a revocat liberarea condiționată.
S.U.A. – nu exista instituția liberării condiționate cu ceva asemănător : “eliberarea pe cuvânt”. Eliberarea pe cuvânt este administrată de “Consiliul de Parolă” format din 5 membrii care reprezintă organul tutelar. Printre principalele atribuțiuni ale acestui consiliu se regăsesc :
evaluarea comportamentului deținutului;
selecționarea celor care merită să fie eliberați;
motivele de anulare a eliberării etc.
Pentru ca eliberarea pe cuvânt să fie admisă „candidații” trebuie să facă o cerere către Consiliul de Parolă, fiind interogați apoi de un membru al consiliului care întocmește cu această ocazie un proces-verbal de constatare în baza căruia consiliul se pronunța asupra măsurii eliberării pe cuvânt.
Portugalia – se prevede acordarea liberării condiționate numai pentru pedepsele privative de libertate mai mari de 6 luni și numai după ce condamnatul a executat jumătate din pedeapsă cu condiția ca să aibă o comportare bună pe timpul executării pedepsei. Alte cerințe priveau capacitatea condamnatului de a se adapta la viața socială precum și o voință serioasă de adaptare.
În dreptul penal portughez nu se considera că perioada liberării condiționate reprezintă timpul efectiv rămas de la liberare și până la exprimarea pedepsei ci ea are o durată anume stabilită prin lege, o perioadă de minim 3 luni și alta maximă de 5 ani, limita minimă putând fi ridicată dacă pedeapsa ce o mai are de executat nu depășește 5 ani (art. 61 alin 3).
Revocarea liberării condiționate este obligatorie dacă condamnatul liberat este condamnat din nou pentru o infracțiune intenționată pedepsită cu o sancțiune mai mare de un an de închisoare. Dacă liberarea condiționată nu este revocată pedeapsa este executată și stinsă la expirarea intervalului prevăzut pentru liberarea condiționată.
Anglia – legea care reglementează instituția liberării condiționate este Legea din 1991 intrată în vigoare la 1 octombrie 1992. Prin această nouă reglementare se introduce un nou concept anume că infractorul poate executa o parte din pedeapsă în custodie (în închisoare) și o alta parte în comunitate fiind posibilă reîntoarcerea sa în închisoare până la terminarea pedepsei. Sistemul englez cunoaște 2 situații privind liberarea condiționată în raport cu durata pedepsei :
Condamnații de la 12 luni la 4 ani vor fi eliberați automat la trecerea a 1/2 din pedeapsa și vor fi supravegheați (datorită unui sistem de probațiune foarte bine organizat) până la 3/4 , fiind posibilă întoarcerea lor în închisoare.
Condamnații la peste 4 ani închisoare fac obiectul unei liberări de la 1/2 din pedeapsa și până la 2/3 din pedeapsă, după cum Comisia de liberare condiționată consideră că aceștia sunt potriviți pentru a fi liberați fiind sub supraveghere până la 3/4 din pedeapsă și putând fi rechemați, dacă nu respectă obligațiile din licență, în închisoare până la terminarea pedepsei. Licența reprezintă o serie de obligații prevăzute pentru acordarea liberării condiționate și pe care condamnatul trebuie să le respecte în comunitate.
În cazul condamnaților care nu se liberează decât la 2/3 din pedeapsă aceștia vor fi supravegheați până la executarea a 3/4 existând astfel posibilitatea de a fi rechemați în închisoare până la terminarea pedepsei. În ceea ce privește liberarea condiționată automată (cazul deținuților condamnați între 12 luni și 4 ani) penitenciarele sunt cele care hotărăsc liberarea la nivel local.
Autoritățile care stabileau obligațiile condamnatului liberat pe timpul licenței erau guvernatorul și procurorul. Guvernatorul poate prevedea în licență și alte condiții dar stabilite de comun acord cu ofițerul supraveghetor. Deasemenea, parchetul lua hotărârile cu privire la liberarea condiționată a condamnaților ce făceau parte din categoria celor care se pot libera între 1/2 și 2/3 din pedeapsă. Era atributul parchetului să hotărască liberarea acelor condamnați a căror pedeapsă este sub 7 ani.
Dacă licența de liberare condiționata era încălcata se constatau diferite consecințe în funcție de categoria celor condamnați. Pentru condamnații din prima categorie, a condamnaților până la 4 ani și liberați automat, care nu respectau licența sunt rejudecați de instanță putând fi amendați până la 1000 de lire sau să-i oblige la reîntoarcerea în închisoare până la 6 luni sau pe toată perioada neexecutată din licența sau ambele.
În cazul celor liberați aleatoriu, inclusiv pentru cei liberați automat la executarea a 2/3 din pedeapsa parchetul, la recomandarea Comisiei de liberare condiționată poate rechema condamnatul liberat în închisoare dacă acesta încalcă licența.
Ca o imagine de ansamblu asupra legislațiilor internaționale cu privire la instituția liberării condiționate putem spune că cele mai multe țări oferă posibilitatea condamnaților să se libereze înainte de termen, condiționat de executarea unei anumite fracții din pedeapsă precum și de anumite condiții stabilite pentru conviețuirea în comunitate. De observat este și faptul că majoritatea statelor au prevăzut posibilitatea liberării condiționate și a deținuților condamnați la detențiunea pe viață.
Revocarea liberării condiționate depinde de comportamentul celui liberat precum și de faptul că liberatului îi este interzisă săvârșirea de noi infracțiuni sau contravenții. Un element de noutate și pentru legislația română îl constituie instanța post-penală pentru cei aflați în perioada liberării condiționate care vine să-i sprijine în efortul lor de a se adapta realităților și cerințelor societății, comunității din care fac parte.
Secțiunea a II-a
Instituția liberării condiționate în sistemele penitenciare europene
Liberarea condiționată reprezintă în prezent o instituție de sine stătătoare a cărei importanță a crescut de unde și necesitatea ca instituția liberării condiționate să se regăsească în grila de funcționare a fiecărui sistem penitenciar.
În Austria, conform legislației penale, liberarea condiționată este posibilă când :
s-a executata, jumătate din sentință (dar nu mai puțin de 3 luni);
s-au executat 2/3 din sentință (dar nu mai puțin de 3 luni).
Deținuții care se află în închisoare pentru prima dată sunt, în general, liberați condiționat după ce au executat jumătate din sentință. Cei condamnați la detențiunea pe viață pot fi liberați condiționat după ce au fost ținuți în închisoare cel puțin 15 ani.
În Bulgaria – liberarea condiționată înainte de termen este dată de tribunal pe baza unei comportări bune, atunci când 1/2 din sentință a fost executată și în cazul unor infracțiuni intenționate grave când 5/4 din pedeapsă a fost executată.
În Republica Cehă nu există liberarea pe cuvânt, dar există intenția de a acorda acest drept deținuților. Liberarea condiționată este recomandată de guvernator și hotărâtă de tribunal. Dreptul de a fi liberat condiționat este dat de lege după executarea a 1/2 din sentință, în cazul penitenciarelor de minimă securitate și a 2/3 în cel de maximă securitate. Nu există supraveghere din partea Serviciului Închisorilor sau Ministerului Justiției după liberarea condiționată deoarece persoanele liberate condiționat ar trebui să fie în grija asistenților sociali, sub conducerea Ministerului Protecției Sociale.
În Finlanda – în conformitate cu legea, toți deținuții adulți trebuie să execute cel puțin 1/2 din sentință, dar nu mai puțin de 14 zile. În practică, deținuții care sunt la prima infracțiune sunt liberați condiționat după ce au executat 1/2 din sentință, iar deținuții recidiviști sunt liberați după ce au executat 2/3 din sentință. Când un deținut tânăr – între 15 și 21 de ani – comite o infracțiune, este liberat condiționat după executarea a 1/3 din sentință, dacă sentința totală nu depășește 4 ani. Un condamnat la detențiunea pe viață nu poate fi liberat condiționat decât prin grațiere dată de Președintele Republicii.
În Grecia – există liberarea condiționată pe cauțiune care se acordă numai când deținutul a executat 2/5 din pedeapsă, indiferent în ce mod (închisoare, muncă etc.). în cazul deținuților condamnați la detențiunea pe viata, ei vor trebui sa execute 20 de ani din pedeapsă pentru a putea să beneficieze de instituția liberării condiționate pe cauțiune.
În Norvegia – în cazul în care apar motive extraordinare, deținutului i se poate acorda liberarea condiționată doar după ce a executat 1/2 din sentință, incluzând perioada executata în custodie, dar nu mai puțin de 2 ani.
În mod normal, deținutului i se acorda liberarea condiționată după ce a executat 2/3 din sentință incluzând deasemenea timpul petrecut în custodie dar nu mai puțin de 2 luni. Liberarea condiționată nu trebuie acordată dacă nu este recomandată de anumite împrejurări sau dacă comportamentul deținutului pe timpul executării pedepsei pledează împotriva acestui lucru.
În Lituania – deținuții care au executat o parte din sentință pot fi liberați înainte de termen. Tribunalul poate să pună deținuților liberați unele condiții :
interzicerea de a părăsi casa în anumite momente, cu excepția situației în care merg la muncă;
interzicerea de a vizita anumite locuri, cu excepția celor de muncă;
interzicerea de a părăsi orașul de reședință pentru mai mult de o săptămână;
înregistrarea în locurile execuțional-penale de 1-4 ori pe lună.
În Slovacia – legea include dreptul deținuților condamnați la liberare condiționată după ce au executat jumătate din sentința impusă. În cazul deținuților care sunt clasificați în cel de-al treilea grup corecțional și în cazul infractorilor care au comis intenționat acte infracționale grave, liberarea condiționată este posibilă când 2/3 din sentința impusă au fost executate.
Un deținut condamnat la detențiunea pe viață poate fi liberat după cel puțin 25 de ani de detenție. Tribunalul poate suspenda o sentință pentru o perioadă de timp pentru motive medicale sau alte motive relevante.
În Slovenia – deținuții au posibilitatea să fie liberați condiționat după ce au executat jumătate din sentință. Decizia privind liberarea condiționată este luată de Comitetul de liberare condiționată al Ministerului de Justiție la cererea deținutului sau membrilor familiei acestuia și la propunerea guvernatorului. În cazuri excepționale, un deținut poate fi pus în libertate după ce a executat o treime din sentință. Un deținut care execută o sentință de 20 de ani poate fi pus în libertate condiționată doar după ce a executat 15 ani din pedeapsă.
Deținuții tineri din centrele de deținuți pot fi liberați condiționat după ce au executat o treime din pedeapsă dar nu mai puțin de șase luni. Tribunalul poate acorda liberarea condiționată unei persoane tinere trimise la Casa Corecțională după un an. Guvernatorul de închisoare are dreptul să elibereze un deținut, cu până la o lună înainte de sfârșitul sentinței, dacă acesta a executat trei sferturi din sentință.
În Ungaria – instituția penală cere judecătorului să se pronunțe cu privire la posibilitatea liberării condiționate a deținutului.
Astfel, un deținut poate beneficia de instituția liberării condiționate dacă îndeplinește următoarele cerințe :
a executat cel puțin 4/5 din sentință într-o închisoare de maximă securitate;
a executat cel puțin 3/4 din sentință într-o închisoare de securitate medie;
a executat cel puțin 2/3 din sentință într-o închisoare de securitate minimă.
Pentru perioada liberării condiționate sau pentru cel puțin un an, deținutul poate fi pus sub supraveghere.
Dacă un infractor liberat comite o infracțiune și este condamnat la detenție, judecătorul penal revocă liberarea condiționată. Aceiași măsură poate fi luată dacă deținutul aflat în acest tip de liberare nu respectă condițiile sau este condamnat de judecător la alte forme de pedeapsă. În cazul revocării liberării condiționate, timpul petrecut în această perioadă nu va fi socotit ca parte a detenției.
În fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei : art. 36 din Codul penal prevede că persoana condamnată poate fi liberată din detenție cu condiția ca până la expirarea perioadei pentru care a fost pedepsită să nu comită o altă infracțiune, să se observe că s-a îndreptat, astfel încât să existe justificarea că se va comporta bine în societate și mai ales că nu va mai comite alte infracțiuni.
O persoană condamnată care a executat 1/2 din sentință poate fi liberată condiționat. Există și o excepție astfel că o persoană care a executat 1/3 dintr-o sentință poate fi, de asemenea, liberată condiționat dacă anumite circumstanțe speciale legate de personalitatea sa arată în mod evident că scopul pedepsei a fost atins. O persoană condamnată la detențiunea pe viață nu poate fi liberată condiționat până nu a executat cel puțin 15 ani din sentință. Liberarea condiționată intră în competența tribunalului.
Aruncând o privire peste aceste sisteme de drept putem spune că la baza teoretică a instituției liberării condiționate toate sistemele sunt asemănătoare dar privind lucrurile din punct de vedere practic, procedural este lesne de observat faptul că diferențele între diversele sisteme penitenciare sunt destul de mari.
Secțiunea a III-a
Aspecte de drept comparat privind asistența juridică post-penală
Instituția liberării condiționate are o importanță deosebită în ceea ce privește părăsirea închisorii înainte de termen. Dar este necesară o corelație între această instituție și sprijinul pe care deținuții trebuie să-l capete în vederea reintegrării sociale în comunitate.
În cele mai multe dintre sistemele penitenciare din lume au fost bine organizate și dezvoltate legăturile cu exteriorul în vederea sprijinirii deținuților să se acomodeze cu realitățile cotidiene.
Astfel, în Finlanda există asociații de probațiune și de asistență post-penală care mențin legătura cu penitenciarele pentru creșterea eficacității serviciilor de asistență a celor liberați condiționat. În fosta Republică Iugoslavia a Macedoniei se realizează o foarte bună cooperare între organismele și instituțiile specializate. De reinserția socială a deținuților liberați se ocupă Ministerul Muncii și Strategiilor Sociale și centrele pentru muncă socială și vizează protecția socială a deținuților și asistență post-penală a acestora după liberare.
Unele țări organizează și desfășoară o adevărată campanie post-penală prin organisme și servicii speciale de supraveghere a unor liberați condiționat. Agenții și personalul specializat ai acestor organizații au o reputație neștirbită și o pregătire extraordinară în anumite domenii ale vieții sociale aparținând societăților de patronaj și care ii controlează pe cei liberați cât mai discret cu privire la modul lor de viață în perioada liberării condiționate.
Între cele mai specializate țări în ceea ce privește asistența post-penală sunt : Austria, Danemarca, Anglia și Olanda.
Proiectul danez de „Contact – Om”. Ministrul Justiției prin instituirea unui Comitet de planificare și-a propus să folosească voluntari în materia probațiunii și a liberării condiționate în vederea susținerii unui proiect privind reintegrarea socială. Astfel, specialiștii din materia probațiunii se vor ocupa de problemele ce solicită o pregătire de specialitate iar cei de liberare condiționată vor acorda asistență generală.
S-a urmărit ca voluntarii aceștia să fie persoane de contact care să locuiască în vecinătatea celui liberat avându-i astfel în atenție. De exemplu un coleg de serviciu va da celui care se adaptează greu la condițiile de lucru un ajutor mult mai eficient de asistență post-penală decât ar face agentul profesionist.
Foarte ciudat este faptul că recrutarea acestor „voluntari” se face chiar de delincvenți sau liberați condiționat, ei indicând în propriul lor interes persoanele susceptibile să accepte această muncă socială.
În Anglia există un serviciu foarte bine organizat : Centrul de la Pontefract-Yorkshire care este unul dintre cele 4 centre – pilot de sprijin social. Ei au cerut ajutorul unor voluntari locali specializați în diverse domenii în special : artă, ceramică, decorațiuni, tâmplărie, pentru a asigura celor liberați condiționat o activitate îndelungată de formare profesională.
La Londra există un Comitet de probațiune care furnizează sistematic informații verificate tribunalelor asupra relațiilor sociale ale infractorilor primari pentru a putea fi lăsați în libertate cei care nu prezintă pericol pentru ordinea publică. Comitetul local de revizuire în domeniul liberării condiționate instituit pe lângă închisori prin Legea din 1967 pregătește deciziile Comitetului național. În Comitetul local mulți membrii reprezintă publicul. Sarcina fiecărui membru este de a chestiona pe deținuții susceptibili de a beneficia de liberarea condiționată spre a stabili dacă merită, fiind totodată și purtătorul lor de cuvânt în comitet, existând preocupare într-o reintegrare socială cât mai rapid posibilă, imediat după liberare. Așadar, comunitatea participă prin reprezentanții săi în Comitetele locale la liberarea condiționată a celor condamnați.
Ofițerii supraveghetori sau de probațiune au un rol foarte important în supravegherea condamnaților pe toată perioada liberării condiționate aceștia fiind obligați de autorități să întocmească pentru fiecare liberat un raport pe toată perioada supravegherii în comunitate, care poate fi dezvăluit și discutat cu condamnatul, raport ce este prezentat serviciului de probațiune și altor servicii de supraveghere, care nu sunt puține, în vederea stabilirii îndeplinirii obligațiilor din licență din partea celor liberați.
CAPITOLUL IV
ASPECTE TEORETICE PRIVIND INSTITUȚIA LIBERĂRII CONDIȚIONATE
Secțiunea I
Liberarea condiționată – mijloc de individualizare a executării pedepsei privative de libertate
Liberarea condiționată a avut prin faptul că oferea posibilitatea deținutului să execute o perioadă în libertate, puterea unui „stimulent important pentru îndreptarea și reeducarea” deținuților.
Noțiunea și cuprinsul sintagmei „liberare condiționată” a evoluat de la primele reglementări precum Decretul 720/1956 când se considera că punerea în libertate înainte de termen făcea ca pedeapsa să fie executată în întregime. Astfel, Codul penal român reglementează în art. 55, 59-61 instituția liberării condiționate ca funcționând ca “o modalitate de executare a unei părți din pedeapsă”. Deși persoana condamnată se afla în stare de libertate, libertate provizorie, pedeapsa era considerată ca definitiv executată numai dacă în perioada de liberare și până la împlinirea duratei pedepsei acesta nu a săvârșit din nou o infracțiune.
O formă mai restrânsă de individualizare a executării pedepsei închisorii o reprezintă executarea pedepsei închisorii în regim semiliber. În această formă, individualizarea executării se limitează mai mult la unele modalități ale regimului de muncă; potrivit legii, condamnații după executarea unei părți din pedeapsă, dacă sunt stăruitori în muncă și disciplinați pot presta munca fără pază în afara penitenciarului. Dar după terminarea programului zilnic de muncă, condamnații reintră în regimul obișnuit de deținere în penitenciar.
Liberarea condiționată este o formă de individualizare administrativă, care se efectuează în faza de executare a pedepsei, la inițiativa organelor administrative ale locului de deținere. Această formă este mai largă și mai eficientă, ea conducând la o reducere a executării pedepsei închisorii într-un loc de deținere și la o liberare înainte de executarea întregii pedepse.
Se consideră că această forma de individualizare este foarte eficientă pentru că poate fi mai aproape de realitate și de particularitățile condamnatului deoarece pe timpul executării pedepsei condamnatul poate fi cunoscut mai bine și mai profund atât după conduita lui cât și după munca și șansele reale de îndreptare. Individualizarea este cu atât mai eficientă cu cât liberarea condiționată se efectuează pe baza unor date obiective privitoare la condamnat în penitenciar și o serie de date privitoare la condamnat (capacitatea de muncă, vârsta, aptitudinile și înclinațiile etc.). specific condițiilor prevăzute pe timpul cât condamnatul este liberat condiționat este și în dreptul penal român interzicerea săvârșirii de noi infracțiuni.
Aceiași opinie o regăsim și la alți specialiști care afirmă că liberarea este legată nu numai de îndeplinirea unor condiții obiective, cum ar fi cuantumul pedepsei, fracțiunea executată din pedeapsă, situația antecedentelor penale, ci și de realizarea unor condiții subiective ce țin exclusiv de persoana celui condamnat (disciplină, stăruință în muncă), fiind o garanție în edificarea funcției stimulatorii a liberării condiționate.
Este foarte important faptul că instituția liberării condiționate nu este un drept ci o vocație astfel că faptul că sunt îndeplinite condițiile obligatorii pentru acordarea liberării condiționate nu duce la concluzia că instanța trebuie să dispună automat liberarea condiționată, astfel art. 55 și art. 59 alin. 1 Cod penal prevăd faptul că cel condamnat „… poate să fie liberat condiționat”. Comisia de propuneri de pe lângă penitenciar nu poate dispune liberarea condiționată, comisia poate face doar propuneri pentru ca un condamnat să fie liberat condiționat, instanța de judecată fiind singura în măsură să aprobe cererea de liberare condiționată.
De instituția liberării condiționate poate beneficia orice condamnat care se află în executarea unei pedepse privative de libertate ca urmare a comiterii unei infracțiuni prevăzute în Codul penal sau legi speciale. Astfel, de instituția liberării condiționate pot beneficia diverse categorii de condamnați : condamnații la detențiunea pe viață, minori, vârstnici, militari, infractori recidiviști sau primari, femei sau bărbați. In acest sens, opinia penaliștilor români este că „beneficiul liberării condiționate poate fii acordat oricărui condamnat, indiferent de natura infracțiunii săvârșite și indiferent dacă a mai beneficiat anterior de liberarea condiționată pentru o altă pedeapsă”
Nu puteau beneficia de instituția liberării condiționate cei care executau o sancțiune privativă de libertate dar de natură contravențională întrucât liberarea condiționată este o instituție de drept penal și nu de drept administrativ. În acest punct legislativ nici nu se mai pune problema deoarece prin noua Constituție a României nu mai există pedeapsa cu închisoarea contravențională.
De observat este faptul că liberarea condiționată are un dublu caracter condiționat astfel încât prima condiție se cere pentru acordarea liberării condiționate iar ce-a dea doua categorie pentru menținerea liberării condiționate, dar aceste categorii le vom analiza pe parcurs.
Secțiunea a II-a
Premisele și noțiunea de liberare condiționată
În cadrul măsurilor de stimulare și recompensă a condamnaților stăruitori în muncă și care dau dovezi temeinice de îndreptare, un rol foarte important îl are liberarea condiționată a acestora înainte de expirarea în termen a pedepsei.
Atât Codul penal prin art 55, art. 59-61 precum și Legea privind executarea pedepselor nr. 23 din 1969 reglementează instituția liberării condiționate în România. Astfel se prevede faptul că liberarea condiționată se poate acorda în principiu, tuturor celor care execută o pedeapsă privativă de libertate, deținuților, dacă sunt îndeplinite anumite condiții. Liberarea condiționată se referă la acea categorie de deținuți, la acei condamnați care după ce au executat o anumită parte din pedeapsă, dau dovadă de o bună conduită și de o vădită îndreptare. Ca atare este discutabilă utilitatea executării pedepsei în continuare în penitenciar până la expirarea duratei acesteia.
Pe lângă o conduită bună și îndreptare mai apare și o altă condiție și anume aceea privind executarea unei părți din pedeapsă. Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor a fost modificată prin Legea nr. 140/1996 cu privire la fracțiile obligatorii de executat. După cum am văzut și în legislațiile europene și în legislația internă există condiții privitoare la mențiunea și revocarea liberării condiționate. Aceste condiții fac referire la o bună comportare pe perioada liberării dar cea mai importantă este interdicția de a mai săvârși infracțiuni.
Ca noțiune, liberarea condiționată nu a fost definită de legislația noastră, legiuitorul mulțumindu-se doar prin a prezenta condițiile de acordare, obligațiile ce-i revin condamnatului liberat precum și cazurile de revocabilitate. Totuși, acest aspect nu i-a influențat pe unii autori de seamă care s-au preocupat pentru a discuta și analiza diverse noțiuni, reținând una sau mai multe din trăsăturile caracteristice ale acestei instituții formulând astfel și definiții concrete ale instituției liberării condiționate.
Putem spune că liberarea condiționată în dreptul penal român apare ca fiind „o modalitate de executare a unei părți din pedeapsă în regim liber”. Făcând o paralelă între liberarea condiționată și executarea pedepsei la locul de muncă, care este tot o formă de executare a pedepsei în regim liber, liberarea condiționată nu intervine de la început imediat după condamnarea definitivă ci intervine după executarea unei părți din pedeapsă. Deci liberarea condiționată este o „instituție complementară a regimului de executare a pedepsei închisorii” și constă, în lumina dispozițiile Codului penal art. 59 și art. 60 în lăsarea în libertate a condamnatului, sub condiția de a nu mai comite noi infracțiuni pe durata termenului de aplicare a pedepsei, iar în caz de încălcare a acesteia, condamnatul să fie pus să execute într-un loc de deținere și restul de pedeapsă ce a rămas practic neexecutat, ca urmare a liberării condiționate precum și pedeapsa rezultată din condamnarea pentru infracțiunea comisă pe perioada cât condamnatul se afla liberat condiționat.
Printre primele definiții date instituției liberării condiționate se află cea dată de profesor I. Tanoviceanu în concepția căruia „liberarea condiționată sau anticipată constă în liberarea provizorie a persoanelor condamnate la o pedeapsă privativă de libertate, dacă purtarea lor a fost bună în închisoare”. Din această definiție rezultă caracterele liberării condiționate : caracterul anticipat, caracterul provizoriu, faptul că se acordă unei persoane condamnate și care a și executat o parte din pedeapsă precum și condiția generală de a avea o bună comportare în închisoare.
Interesantă și profundă este definiția dată de mai bine de trei decenii liberării condiționate de profesor I. Oancea, care prin instituția liberării condiționate înțelege „instituția de drept penal potrivit căreia condamnatului i se poate acorda în anumite condiții prevăzute de lege, liberarea înainte de executarea completă a închisorii pronunțate de instanță”. Deasemenea din definiția domnului profesor putem regăsi și selecta câteva caractere generale : faptul că instituția liberării condiționate este o instituție de drept penal substanțial, că este pusă la îndemâna instanței de judecată precum și faptul că putea fi accesibilă fiecărui condamnat. In completarea celor spuse de autorii sus-menționați, am regăsit o de4finiție mai simplă a liberării condiționate care precizează ca aceasta este o normă de drept „care permite liberarea condiționată o condamnatului înainte de executarea pedepsei”
Venind să încununeze cercetările și analizele profunde făcute în domeniul liberării condiționate reputatul profesor Gh. Mărgărit definește instituția liberării condiționate ca fiind „o instituție juridică de drept penal, complementară regimului de executare a pedepsei privative de libertate ce constă în liberarea înainte de executarea completă a pedepsei închisorii ori a detențiunii pe viață pronunțată de instanță și care poate fi acordată întotdeauna și oricărui condamnat aflat în executarea unei pedepsei privative de libertate definitivă, dacă îndeplinește anumite condiții prevăzute de lege”.
Faptul că instituția liberării condiționate în România a depășit faza experimentală se datorează specialiștilor și practicienilor din ramurile de drept, drept penal, drept de procedură penală precum și drept execuțional penal.
Deasemenea faptul că azi instituția liberării condiționate este vie, aplicabilă cu succes în dreptul penal român se datorează deasemeni tuturor acelor cercetători sau specialiști practicieni care au dezvoltat ideea de liberare condiționată de la concept la aplicare practică cu roade benefice pentru cei care au beneficiat de această formă de individualizare administrativă.
Secțiunea a III-a
Trăsăturile caracteristice ale liberării condiționate
Este foarte greu de conceput faptul că ar exista o definiție a liberării condiționate care să exprime toate caracterele juridice, toate trăsăturile de bază ale acesteia. Probabil ar fi posibil acest lucru reunind toate definițiile date vreodată acestei instituții, abia atunci obținând suma tuturor trăsăturilor caracteristice liberării condiționate.
Dintre trăsăturile caracteristice rezultate din diversitatea definițiilor date reținem :
A. Caracterul general al liberării condiționate care vizează pedeapsa și nu condamnatul. Astfel, legea nu vizează doar anumite infracțiuni care pot face obiectul liberării condiționate deoarece legislația internă oferă posibilitatea tuturor condamnaților să beneficieze de liberarea condiționată îndeplinind totuși anumite condiții. Din caracterul general al liberării condiționate rezultă faptul că de această instituție beneficiază, cum am menționat mai sus, toate pedepsele indiferent de cuantumul lor, de faptul că rezultă din comutarea pedepsei închisorii pe viață, ori din pedepse ce nu se contopesc etc. de menționat faptul că nici felul (natura) sau gravitatea infracțiunii care se reflectă în cuantumul pedepsei nu influențează sub nici o formă acordarea liberării condiționate.
B. Caracterul individual. Făceam referire la începutul lucrării de stimulentul pe care îl constituie instituția liberării condiționate pentru fiecare deținut în parte. S-a afirmat în doctrină faptul că instituția liberării condiționate reprezintă o formă de individualizare administrativă asta pentru că liberarea condiționată aparține procesului de individualizare a pedepsei. Fiind o forma de individualizare a pedepsei, liberarea condiționată nu se poate acorda decât în mod individual deoarece analiza se face de către comisia de propuneri precum și de instanță pe baza cunoașterii personale și nemijlocite a temperamentului și comportamentului fiecărui deținut în parte.
Caracterul individual presupune cunoașterea nemijlocită a deținutului, expunerea problematicii și cerințelor liberării condiționate acestuia iar în caz de incompatibilitate, în cazul în care comisia pentru propuneri este nevoită să amâne respectivul caz să i se poată explica deținutului modul de lucru al comisiei, punctele negative care au dus la concluzia pusă precum și modalitatea de remediere a carențelor din atitudinea și comportamentul deținutului.
C. Caracterul facultativ sau opțional al liberării condiționate. Tribunalul Suprem prin decizia penală nr. 1162 din 22 februarie 1972 (republicată), a secției penale, referindu-se al îndeplinirea condițiilor prevăzute în art. 59-60 Cod penal a arătat ca liberarea condiționată nu este un drept, ci o vocație a condamnatului, ce nu duce în mod automat la acordarea acestui beneficiu deoarece instanța este obligată să țină cont și de alte aspecte precum : ansamblul datelor privitoare la faptă, antecedente, etc. Caracterul obligatoriu al liberării condiționate este condiționat doar de îndeplinirea cumulativă a tuturor cerințelor prevăzute de lege deoarece caracterul facultativ este absolut, permanent și general astfel încât sub nici o formă și nici o condiție nu pot fi prevăzute excepții.
D. Caracterul parțial rezultă din diferența între instituția liberării condiționate și cea a suspendării condiționate a executării pedepsei, liberarea condiționată comportând doar o dispensă parțială de obligație a executării efective în stare de detenție a pedepsei privative de libertate. Cu alte cuvinte, caracterul parțial al liberării condiționate constă în obligativitatea deținutului de a executa o anumită parte a pedepsei efectiv în închisoare până a putea deveni propozabil pentru liberarea condiționată. Acest caracter al liberării condiționate are ca principal și imediat efect punerea în libertate a deținutului înainte de executarea finală a pedepsei.
E. Caracterul revocabilității liberării condiționate. În cazul în care cel liberat condiționat a comis o nouă infracțiune în perioada de la liberare până la expirarea efectivă a pedepsei, instanța, după caz, poate dispune fie menținerea liberării condiționate, fie revocarea ei. În acest caz, art. 61 Cod penal, prevede că „pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșita ulterior și restul de pedeapsă ce a mai rămas de executat din pedeapsa anterioară se contopesc, putându-se aplică un spor până la 5 ani”.
F. Caracterul preventiv rezultă tocmai din prevederea legală privind posibilitatea revocării liberării condiționate. S-a afirmat despre liberarea condiționată că ar avea și un caracter preventiv deoarece condiția esențială pentru irevocabilitatea liberării condiționate o reprezintă interzicerea săvârșirii de noi infracțiuni.
G. Caracterul dublu condiționat decurge din faptul că legea prevede două categorii de condiții în ceea ce privește liberarea condiționată. Pe de o parte sunt condițiile ce privesc acordarea liberării condiționate iar pe de altă parte sunt condițiile pentru menținerea și revocarea liberării condiționate.
H. Caracterul repetabil al liberării condiționate. Spre deosebire de alte țări europene precum Italia și Bulgaria care nu au îngrădită repetabilitatea liberării condiționate, în legislația noastră condamnatul care a beneficiat de liberarea condiționată, va putea beneficia de aceasta ori de cate ori s-ar afla în executarea unei măsuri privative de libertate în condițiile respectării dispozițiilor legale, respectiv art. 55, 59-61 Cod penal. Astfel că, unui condamnat nu i se poate refuza liberarea condiționată pe considerentul că pentru o pedeapsă anterioară a mai beneficiat de această situație care, însă, urmează a fi avută în vedere de instanța de judecată la examinarea oportunității admiterii sau nu a unei cereri sau propuneri de liberare condiționată, respingerea uneia sau altuia pe un asemenea unic motiv fiind inadmisibilă.
Aceste trăsături caracteristice puse cap la cap pot dezvălui importanța instituției liberării condiționate și doar acestea pot duce la cunoașterea profundă și aplicarea în mod corect a acesteia în practica judiciară.
Secțiunea a IV-a
Liberarea condiționată și alte instituții ale dreptului penal
Liberarea condiționată este o instituție dinamică fiind tot timpul inter-relație cu alte instituții ale dreptului penal de care se deosebește sau se aseamănă, instituții dintre care amintim următoarele trei :
executarea pedepsei la locul de muncă;
suspendarea condiționată a executării pedepsei;
grațierea, ca act de clemență al puterii de stat.
Liberarea condiționată și executarea pedepsei la locul de muncă.
De remarcat este faptul că ambele reprezintă „o modalitate de executare a pedepsei închisorii fără privare de libertate” iar executarea pedepsei la locul de muncă precum și libertatea condiționată constituie o formă de individualizare a pedepsei. Printre asemănările dintre cele două instituții de drept penal regăsim și faptul că ambele instituții au un caracter facultativ, ele reprezentând o vocație și nu un drept pentru infractor. O deosebire importantă între cele două instituții o reprezintă faptul că condamnarea la executarea pedepsei la locul de muncă este dată de instanța de judecată imediat la sfârșitul procesului penal iar, după cum am văzut, liberarea condiționată intervine și este posibilă doar după ce condamnatul a efectuat (executat) o parte din pedeapsă în detenție. Sub aspectul revocării trebuie menționat faptul că amândouă prevăd condiții, când aceasta este obligatorie ori facultativă.
În momentul când este revocată, atât liberarea condiționată cât și executarea pedepsei la locul de muncă, în raport cu pedeapsa aplicată, atrag după sine starea de recidivă postcondamnatorie potrivit art. 37 lit. a Cod penal, deoarece săvârșirea unei noi infracțiuni duce la revocarea stării în care condamnatul se afla.
Liberarea condiționată și suspendarea condiționată a executării pedepsei
Cele două instituții se deosebesc prin faptul că suspendarea condiționată a executării pedepsei reprezintă un mijloc de individualizare a sancțiunilor penale aflat la îndemâna judecătorului și îi permite să se pronunțe asupra modului de executare a pedepsei stabilite în timp ce liberarea condiționată constituie în sine un mod de executare a pedepsei închisorii dar în stare de libertate.
În ceea ce privește acordarea liberării condiționate aceasta se face doar în cazul condamnaților definitiv, în timp ce acordarea suspendării condiționate îl privește pe inculpatul dedus judecății. Ca o asemănare în ceea ce privește fapta, nici una din instituții nu face discriminare astfel încât acestea pot fi dispuse pentru orice infracțiune.
De asemenea, ambele instituții nu constituie un drept ci o vocație, astfel că orice persoană trimisă în judecată sau deja condamnată are dreptul să ceară instanței să examineze vocația sa la beneficiul suspendării executării pedepsei sau la liberarea condiționată dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege.
O diferență notabilă între cele două instituții de drept penal o reprezintă caracterul de repetabilitate al liberării condiționate care prevede că o persoană poate să beneficieze de liberarea condiționată chiar dacă i-a fost acordată anterior spre deosebire de suspendarea condiționată a executării pedepsei care poate fi aplicată doar dacă infractorul nu a mai fost anterior condamnat la o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 6 luni cu excepția cazurilor prevăzute de art. 38 din Codul penal.
Atât liberarea condiționată cât și suspendarea condiționată a executării pedepsei au un caracter dublu condiționat – condițiile de acordare și de menținere fiind totuși ceva mai restrictive în cazul celei de-a doua instituții (prevede pe lângă interzicerea săvârșirii de noi infracțiuni și îndeplinirea obligațiilor civile).
În cazul liberării condiționate singurul efect îl constituie executarea restului de pedeapsă în stare de libertate iar în ceea ce privește suspendarea condiționată a executării pedepsei, pe lângă pedeapsă se suspendă și efectul pedepselor accesorii și a celor complementare, precum și al oricărei incapacități, decăderi ori interdicții rezultate din pedeapsă.
În ceea ce privește revocarea ambele instituții au un caracter facultativ și obligatoriu dar în schimb efectele revocării sunt diferite. Astfel, la suspendarea condiționată a executării pedepsei efectul revocării este că atât pedeapsa revocată cât și cea aplicată pentru infracțiunea comisă în termenul de încercare se execută după sistemul calculului autentic în timp ce în cazul liberării condiționate se contopesc în raport de cuantumul pedepsei. Suspendarea condiționată are deasemenea un efect neîntâlnit la liberarea condiționată ce constă în reabilitarea de drept a condamnatului dacă suspendarea nu a fost revocată sau anulată.
Liberarea condiționată și actul de grațiere
O mare asemănare o are liberarea condiționată cu grațierea condiționată atunci când cea din urmă “intervine după începerea executării și privește restul de pedeapsă”.
În acest caz ambele instituții se acordă condiționat de îndeplinirea pe viitor a unei obligații : liberarea condiționată, de aceea de a nu mai comite în viitor vreo infracțiune iar grațierea, de dorința de a nu mai comite o nouă infracțiune în următorii 3 ani. Și grațierea condiționată la fel ca și liberarea condiționată poate să prevadă condiții atât pentru acordarea cât și pentru menținerea ei. Ex. grațierea nu se poate acorda recidiviștilor sau infractorilor care au comis un anume gen de infracțiune ( Decretul nr. 28/1977).
Fiind condiționate, ambele instituții sunt și revocabile în cazul încălcării condițiilor puse. Ca efect principal ambele instituții privesc înlăturarea executării pedepsei principale dar se deosebesc prin faptul că grațierea condiționată produce efecte și asupra pedepselor accesorii, ele nu se vor mai executa în timp ce liberarea condiționată fiind un mijloc de executare a pedepsei în stare de libertate nu anulează acțiunea acestora pe durata pedepsei rămase de executat până la împlinirea ei.
Nici grațierea, nici liberarea condiționată nu au efecte asupra pedepselor complementare cu excepția cazului când actul de grațiere prevede contrariul potrivit art. 120 alin. 3 Cod penal, a măsurilor de siguranță, a despăgubirilor civile și cheltuielilor judiciare cuvenite părții civile.
Cele două instituții, fiind instituite în favoarea condamnatului, nu poate fi aplicată decât aceea care este mai favorabilă pentru condamnat. Astfel, Tribunalul Suprem în compunerea prevăzută de art. 39 alin. 2 și 3 din Legea nr. 58/1968 a arătat că “situația juridică a celui liberat condiționat, intra în puterea lucrului judecat, este mai favorabilă pentru condamnat decât grațierea condiționată, care, în cazul neîndeplinirii condiției, îi agravează în mod vădit situația”.
Ca o concluzie în ceea ce privește cele două instituții ale dreptului penal putem spune că ambele instituții au un caracter stimulativ și preventiv.
CAPITOLUL V
ACORDAREA LIBERĂRII CONDIȚIONATE
Secțiunea I
Considerații privitoare la acordarea liberării condiționate în cazuri generale
Liberarea condiționată este reglementată de lege în așa fel încât să nu se știrbească autoritatea hotărârii judecătorești definitive privind condamnarea la pedeapsa cu executarea într-un loc de deținere. Legiuitorul a dorit prin introducerea liberării condiționate în legislație, prin instituirea criteriilor și condițiilor ce stau la baza acordării acesteia să-i stimuleze pe deținuți. De asemenea, legiuitorul a dorit ca prin forma pe care o va căpăta în faza finală, de liberarea condiționată să beneficieze doar cei care îndeplinesc cumulativ condițiile cerute precum și cei care au o atitudine corespunzătoare.
De regulă, de instituția liberării condiționate pot să beneficieze toate persoanele condamnate printr-o hotărâre definitivă indiferent de faptul că execută o pedeapsa lungă sau una scurtă, că muncesc sau nu.
Așa cum rezultă din dispozițiile art. 59 și 60 Cod penal modificat prin Legea nr. 140/1996, condițiile pentru admiterea liberării condiționate sunt :
executarea unei părți din pedeapsa aplicată;
stăruința și disciplina în muncă ;
dovezi temeinice de îndreptare ;
antecedentele penale ale condamnatului.
Instituția liberării condiționate nu reprezintă în legislația noastră un drept ci o vocație, o vocație strâns legată de îndeplinirea acestor condiții. Astfel, se poate acorda sau nu liberarea condiționată în funcție de îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege.
Executarea unei părți din pedeapsa aplicată
Executarea unei părți din pedeapsa aplicată condamnatului este o condiție sine qua non dar care realizată fiind, nu duce singură la acordarea acestui beneficiu, dispozițiile art. 55 alin. 1 și 59 alin. 1 Cod penal prevăzând în acest sens și alte condiții care trebuie îndeplinite cumulativ. O atare condiție este importantă și dreaptă, deoarece liberarea își poate atinge scopul doar dacă se verifica o anumită perioadă activitatea și comportarea condamnaților.
Rațiunea care stă la baza acestei condiții este faptul că, doar prin acest mod se poate ajunge la cunoașterea cât mai aprofundată a celui propozabil pentru liberare iar acordarea acestui beneficiu să-și dovedească eficacitatea. Doar pe parcursul executării pedepsei indiferent de durata acesteia, lucrătorii administrației penitenciare pot face o evaluare pe cât se poate de obiectivă în ceea ce privește atitudinea condamnatului față de muncă, relațiile interpersonale precum și atitudinea sa față de viața din penitenciar. Liberarea condiționată este un beneficiu acordat de lege, o instituție pusă la dispoziția celor ce au vocație. Datorită importanței acestei instituții, criteriile ce stau la baza evaluării condamnatului sunt stricte și imperative.
Fracțiunea obligatorie de executat este variabila în funcție de mărimea pedepsei(sub sau peste 10 ani închisoare) și în funcție de natura infracțiunilor( de exemplu, pentru infracțiuni contra statului, contra proprietății publice, omor etc)
Executarea unei părți din pedeapsă este o condiție premptorie care neîndeplinită face practic imposibilă trecerea la îndeplinire a celorlalte condiții prevăzute de lege pentru acordarea liberării condiționate.
Conform art. 59 “ cel condamnat pentru săvârșirea uneia sau mai multor infracțiuni din culpă poate fi liberat condiționat “.
Legea prevede posibilitatea acordării liberării condiționate atât pentru condamnații care au săvârșit infracțiuni din culpă cât și pentru acei condamnați care au fost condamnați pentru săvârșirea unor infracțiuni cu intenție, art. 59 alin. 1 Cod penal.
Cazul deținuților condamnați pentru infracțiuni intenționate
Art. 59 alin. 1 Cod penal prevede faptul că persoana condamnată trebuie să execute cel puțin două treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depășește 10 ani sau cel puțin trei pătrimi în cazul închisorii care depășește 10 ani. De asemenea, prevede art. 59 alin. 1, că condamnatul care este stăruitor în muncă, disciplinat și dă dovezi temeinice de îndreptare, ținându-se seama și de antecedentele sale penale, poate fi liberat condiționat înainte de executarea în întregime a pedepsei.
După cum prevede legea, dacă sunt îndeplinite condițiile necesare acordării liberării condiționate, nu este necesar ca condamnatul să execute în întregime pedeapsa. La stabilirea fracțiilor obligatorii, legiuitorul a luat în calcul 2 aspecte importante : executarea unei perioade mai îndelungate a pedepsei închisorii ar duce la anularea efectului stimulator al liberării condiționate asupra condamnatului iar prin executarea unei perioade mai scurte de închisoare s-ar putea pierde caracterul preventiv-educativ al pedepsei închisorii pe de o parte iar pe de altă parte nu oferă posibilitatea personalului administrației penitenciare de a realiza cât mai obiectiv posibil evaluarea condamnatului și de realizare a celorlalte condiții prevăzute de lege pentru acordarea liberării condiționate. În opinia altor autori, în cazul stabilirii unui termen prea scurt s-ar putea ajunge la situația „ca pedeapsa executată să-și piardă caracterul de pedeapsă privativă de libertate și să devină un fel de suspendare condiționată a executării pedepsei “.
Cazul deținuților condamnați pentru infracțiuni săvârșite din culpă
„Cel condamnat pentru săvârșirea uneia sau mai multor infracțiuni din culpa poate fi liberat înainte de executarea în întregime a pedepsei, după ce a executat, cel puțin jumătate din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depășește 10 ani sau cel puțin două treimi, în cazul închisorii mai mari de 10 ani dacă îndeplinește și celelalte condiții prevăzute în art. 59 alin. 1”(art. 59 Cod penal).
Așa cum rezultă din dispozițiile legale, Codul penal prevede în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă posibilitatea ca în această situație condamnatul să se poată libera condiționat după executarea unei durate mai scurte din pedeapsă față de cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție sau preterintenție.
O particularitate în ceea ce privește infracțiunile din culpă este faptul că în cazul condamnaților care execută mai multe pedepse cu închisoare care nu se contopesc, fracțiunile de pedeapsă se calculează în raport cu totalul pedepselor. Astfel, în această situație se are în vedere durata pedepsei pe care o execută condamnatul iar nu pedeapsa pronunțată de instanță.
Calculul pedepselor și al fracțiunilor privind liberarea condiționată prevăzute de Codul Penal
Referitor la calculul pedepselor cu închisoarea, aplicate de către instanțele judecătorești, Codul penal a instituit anumite reguli :
stabilirea momentului inițial și final al executării ;
includerea sau excluderea din calcul a timpului în care cel condamnat, aflat în executarea pedepsei, nu poate din motive medicale să-și execute efectiv pedeapsa;
deducerea sau nededucerea din durata pedepsei ce urmează să se execute a timpului în care condamnatul a fost reținut sau arestat preventiv.
Alte reguli prevăd timpul reținerii sau arestării preventive care a fost executat până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, timp care se scade din durata pedepsei închisorii pronunțate. Durata executării pedepsei închisorii se socotește din ziua în care condamnatul începe să execute hotărârea definitivă de condamnare. Astfel, în calcul ziua în care începe executarea pedepsei precum și ziua în care încetează se include în durata executării. De menționat faptul că în calculul fracțiunilor obligatorii, ziua se consideră de 24 ore, săptămâna de 7 zile, luna și anul se consideră împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care a început să curgă.
Când pedeapsa pronunțată în ani este redusă, ca urmare a unei grațieri, timpul rămas de executat din durata condamnării se calculează, după caz, în ani și luni. În cazul în care o pedeapsă pronunțată în ani sau luni este redusă cu un cuantum care nu permite o împărțire exactă în luni, ultima lună calendaristică de executat, sau o parte din luni, se transformă în zile.
De asemenea, în situația în care, din durata unei condamnări urmează să se scadă timpul arestului preventiv executat anterior datei la care a fost pusă în executare hotărârea definitivă de condamnare, se procedează după cum urmează :
se calculează numărul de zile de arest preventiv executat ;
din totalul pedepsei de executat, transformată în zile, se scade numărul de zile executat în arest preventiv ;
se calculează restul rămas de executat, transformat, după caz, în ani, luni și zile.
Instituția liberării condiționate se aplică doar celor condamnați la pedeapsa închisorii prin hotărâri judecătorești rămase definitive. Pentru deschiderea vocației liberării condiționate conform art. 59 alin. 1 și 2 Cod penal sunt prevăzute 4 fracțiuni și anume 2 pentru pedepse sub 10 ani ( 2/3 și 1/2 ) și alte 2 pentru pedepse peste 10 ani (3/4 și 2/3 ) iar potrivit art. 59’ Cod Penal în cazul celor condamnați pentru săvârșirea unor infracțiuni din culpă alte fracțiuni obligatorii pentru pedepsele ce nu depășesc 10 ani de închisoare ( 1/2 și 1/3 ) iar alte 2 fracțiuni pentru pedepsele ce depășesc 10 ani închisoare ( 2/3 și 1/2 ).
Cum am observat din dispozițiile Codului penal fracțiunile de 1/2, 1/3, 1/4, 2/3 și 3/4 din pedeapsă nu trebuie executate efectiv de condamnat, ele putând fi scurtate dacă cel condamnat este stăruitor în muncă și depășește anumite procente prevăzute de lege. Legea face și diferențierea între executarea efectivă și executarea fictivă a unei părți din pedeapsă.
Astfel, fracțiunea fictivă este acea fracțiune care include beneficiul zilelor muncite (câștigate în urma prestării diverselor activități) și este mai mare (2/3 din pedeapsă, de exemplu) decât fracțiunea de executare efectivă prevăzută de lege care este în acest caz de 1/2 din pedeapsă.
Calculul fracțiunilor de pedeapsă consacrat de Codul penal și de Legea nr. 23/1969 modificată de Legea nr. 8/1973, a fost modificat și completat de Legea nr. 140/1996 publicată în Monitorul Oficial din 14.11.1996 (intrarea în vigoare a Legii 140/1996), vor beneficia de varianta anterioară, iar celor care au săvârșit infracțiuni începând cu aceasta dată, li se va aplica varianta instituției liberării condiționate modificată și completată de legea sus menționată.
Potrivit art. 59 alin. 1 și 2 și art. 59’ alin. 1 și 2 liberarea condiționată poate fi acordată în cazul pedepselor ce privesc :
infracțiuni din culpă, 1/2 pentru pedepse până în 10 ani, 2/3 pentru pedepse ce depășesc 10 ani ;
infracțiuni intenționate, 2/3 în cazul pedepsei ce nu depășește 10 ani și 3/4 pentru pedepsele ce depășesc 10 ani ;
infracțiuni, altele decât cele săvârșite din culpă prevăzute de art. 59’ alin. 1 Cod penal, 1/2 pentru pedepse ce nu depășesc 10 ani închisoare și diferența până la 2/3 cât este fracțiunea obligatorie s-o câștige prin muncă, dacă este apt ; 2/3 în cazul pedepsei cu închisoarea peste 10 ani iar restul până la 3/4 ce reprezintă fracțiunea obligatorie să o câștige prin muncă ;
infracțiuni săvârșite din culpă, 1/3 din durata pedepsei ce nu depășește 10 ani iar restul până la 1/2 din fracțiunea obligatorie să o câștige prin muncă ; 1/2 din pedeapsa peste 10 ani închisoare iar restul până la 2/3 ce reprezintă fracțiunea obligatorie să o câștige prin muncă.
Condamnații la detențiunea pe viață trebuie să execute efectiv 20 de ani de detențiune pentru a putea beneficia de liberarea condiționată. Această categorie de deținuți nu pot câștiga zile din pedeapsă prin munca ce o prestează neconsiderându-se acest drept ca în cazul celorlalți condamnați, însă refuzul de a munci pe acest considerent poate duce la insatisfacerea condiției privitoare la stăruința în muncă și deci la neacordarea liberării condiționate.
Executarea efectivă, adică executarea unei fracții obligatorii prevăzute de lege este considerată de unii autori ca fiind o „condiție specială” ce vine a preîntâmpina posibilitatea liberării condiționate la un interval prea scurt de la începerea executării pedepsei a condamnaților care au muncit stăruitor și disciplinat, interval însă prea scurt pentru realizarea temeinică a acțiunii de reeducare și îndreptare. Există posibilitatea ca unii condamnați să se libereze condiționat mai repede decât alții, deși toți au început executarea pedepsei în aceiași zi, execută același cuantum de pedeapsă ce privește aceiași infracțiune și toți muncesc în cadrul penitenciarului. Înțelegem prin această situație faptul că fracțiunea din pedeapsa ce se consideră ca executată pe baza muncii prestată este variabilă, depinzând în mod direct de stăruința și de hărnicia condamnaților în prestarea muncii.
Legea prevede determinarea părții din pedeapsă ce poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate ținându-se seama de procentele de îndeplinire a normelor de muncă atât pe perioada arestului preventiv cât și pe perioada executării pedepsei. Astfel, Legea nr. 8/1973 care a modificat prevederile Legii nr. 23/1969 consideră că determinarea perioadei executate pe baza muncii prestate se calculează după cum urmează:
6 zile executate pentru 5 zile muncite pentru depășirea normei cu până la 5%; 5 zile executate pentru 4 zile muncite cu depășirea normei cu peste 5% – 10% ; 4 zile executate pentru 3 zile muncite pentru depășirea normei cu peste 10%.
în cazul minorilor – 4 zile executate pentru 3 zile muncite pentru realizarea cu 80% – 90% din normă; 3 zile executate pentru 2 zile muncite pentru realizarea a peste 90% până la 100% a normei; 2 zile executate pentru o zi muncită pentru depășirea normei;
pentru muncile productive care nu se pot norma se consideră 6 zile executate pentru 5 muncite iar în cazul minorilor, 4 zile executate pentru 3 muncite ;
pentru muncile gospodărești cu caracter permanent în folosul penitenciarului, 5 zile executate pentru 4 zile muncite, iar în cazul minorilor, 3 zile executate pentru 2 zile muncite ;
3 zile executate pentru 2 zile muncite pentru condamnații care au elaborat lucrări științifice sau ale căror propuneri de invenții și realizări tehnice au fost însușite de organele competente ori au alte activități deosebite.
Fracțiunea obligatorie din pedeapsa ce trebuie executată pentru a putea fi propozabili pentru liberarea condiționată se compune din 2 părți, prima fiind partea executată efectiv, iar cea de-a doua este considerată ca și executată pe baza muncii prestate. Partea din pedeapsa ce se execută efectiv reprezintă durata privării de libertate, iar prestarea unei zile de muncă este socotită, potrivit Legii nr. 23/1969 ca o executare a unei durate mai mari decât o zi de deținere purtând denumirea de executare convențională.
Stăruința în muncă și disciplină
S-a considerat, și pe bună dreptate, că munca reprezintă un factor important în resocializarea și reeducarea celor condamnați fapt pentru care reprezintă o condiție de bază a admiterii liberării condiționate. Stăruința în muncă și disciplină constituie bazele unui comportament civilizat, pașnic, a unui caracter puternic, factori ce nu pot să fie decât în beneficiul condamnatului.
În ceea ce privește stăruința în muncă, este necesară, deoarece după executarea ei se poate aprecia dacă cel liberat condiționat va munci în viitor și-și va câștiga existența prin mijloace cinstite și nu prin comiterea de noi infracțiuni. Stăruința în muncă se va aprecia după felul cum condamnatul respectă obligația de muncă, muncă zi de zi, muncă susținută și muncă de calitate. Prin „stăruința în muncă” legiuitorul a dorit să-l facă pe deținut să conștientizeze rolul important al muncii de calitate nefăcând nici o referire la felul sau natura muncii prestate alta decât condiția de a fi „utilă”, însemnând că va constitui cadru de analiză atât munca productivă cât și cea care nu se poate norma, precum și muncile gospodărești cu caracter permanent și cele cu caracter sporadic. Îndeplinirea sau neîndeplinirea normei de muncă stabilită în funcție de natura muncii și de persoana condamnatului, poate constitui un element absolut și concret de apreciere a existenței stăruinței în muncă. În practică există două situații :
situația în care munca este normată iar deținutul prin munca pe care o prestează îndeplinește și chiar depășește norma impusă, situație favorabilă acestuia deoarece îndeplinirea normei influențează modalitatea și cuantumul retribuției pentru munca prestată dar contribuie și la calcularea perioadei de pedeapsă ce se consideră executată pe baza muncii prestate în vederea acordării liberării condiționate după cum am arătat la punctul anterior.
situația în care norma impusă nu este nici măcar îndeplinită situație ce atrage după sine concluzia că nu există posibilitatea sau este foarte diminuată privind câștigarea unor zile care să fie considerate ca executate, dar nu înlătură sub nici o formă posibilitatea admiterii liberării condiționate.
În ceea ce privește disciplina condamnatului, această cerință se referă la comportarea acestuia față de personalul administrației penitenciare, respectul programului și orarului zilnic precum și atitudinea sa față de ceilalți condamnați etc.
La depunerea deținutului în penitenciar, pe timpul cât acesta execută perioada de carantină, deținutului i se aduc la cunoștință drepturile și obligațiile pe care le are pe perioada cât își execută pedeapsa. Una din îndatoriri este aceea de a respecta Regulamentul de Ordine Interioară și îndeosebi de a fi disciplinat. Regulamentul nu prevede și nu urmărește o supunere totală, ci doar conștientizarea condamnatului de faptul că viața în penitenciar este conturată de niște reguli stricte pe care el va trebui să le respecte atât din respect pentru cei din jurul său cât și din respect pentru sine. Astfel „este disciplinat și acela care susține și ajută pe alți condamnați în muncă și în toată activitatea”.
Dovezi temeinice de îndreptare
Această condiție este de asemenea, foarte importantă pentru acordarea liberării condiționate. Despre un condamnat se poate spune că dă dovezi temeinice de îndreptare când face dovada unui comportament care, în comparație cu trecutul său denotă o îmbunătățire evidentă. Astfel de dovezi de îndreptare în prima fază ar fi : respect și ascultare față de conducerea penitenciarului și a personalului, buna conduită față de ceilalți deținuți, renunțarea la unele deprinderi, vicii precum băutura etc. Pe parcursul executării pedepsei deținutul dă dovezi temeinice de îndreptare prin valorificarea unor aptitudini sau talente. Așadar, mulți deținuți descoperă sau redescoperă calități precum : a picata, a cânta sau alte îndeletniciri prin care dovedesc îndreptarea comportamentului infracțional prin atitudinea corectă și sinceră față de cei din jur, regretul pentru săvârșirea infracțiunii etc. Faptul că deținutul se lasă angrenat în diverse programe socio-educative, cultural-sportive sau religioase este un pas important făcut spre resocializarea, spre îndreptarea sa morală.
Am observat că legiuitorul a folosit sintagma „dovezi temeinice de îndreptare” de unde tragem concluzia că se dorește a fi realizat un ansamblu de modificări în atitudinea și comportamentul deținutului care să se concentreze într-o evoluție atât cantitativă cât și calitativă a progreselor pe care le înregistrează în penitenciar.
Această condiție are un caracter personal, divers, contradictoriu, legea penală atribuind forță probantă în justiție în privința celui condamnat numai dovezilor “temeinice” în înțelesul prevăzut de art. 55’, 59, 59’, 60 Cod penal numai acelor dovezi din comportamentul celui condamnat “care au însușirea de a fi certe, edificatoare, concludente, convingătoare, care deci conferă oarecare siguranță” comisiei de propuneri pentru liberarea condiționată asupra comportamentului și atitudinii pozitive a celui propus pentru liberare condiționată.
Legea face referire la aceste dovezi temeinice de îndreptare și pentru că practica a dovedit faptul că după începerea executării pedepsei, unii condamnați nu-și schimbă comportamentul săvârșind abateri disciplinare iar nedând dovezi temeinice de îndreptare cererea sa de admitere a liberării condiționate nu este întemeiată deoarece nu se îndeplinește această condiție.
Antecedentele penale
Art. 59 Cod penal prevede că dreptul de liberare condiționată îl au și deținuți cu antecedente penale, cu mențiunea de a „se tine seama” de ele. Acest lucru presupune exigență mai mare în acordarea liberării condiționate, respectiv dovezi suplimentare și temeinice de bună purtare și stăruință în muncă. Astfel, infractorii primari vor obține mult mai ușor liberarea condiționată, pe când cei cu antecedente penale vor fi supuși unei mai riguroase aprecieri în ceea ce privește oportunitatea acordării liberării condiționate.
Existența unor condamnări penale anterioare indică faptul că infractorul persistă în comportamentul infracțional și deci este nevoie de deținerea acestuia în custodie pe o perioadă mai îndelungată în vederea îndreptării și reeducării, urmând a fi redat societății ca element util.
În cadrul individualizării judiciar-administrative a executării pedepsei realizate în stabilirea termenului de amânare, acolo unde este cazul, instanța trebuie să țină seama în aprecierea antecedentelor penale de unele criterii :
data condamnării anterioare ;
situația de recidivă a condamnatului ;
natura infracțiunilor săvârșite, eventualul prejudiciu cauzat prin săvârșirea infracțiunii ;
cuantumul pedepselor aplicate ;
data executării pedepselor ;
incidența unor acte de amnistie sau grațiere în timpul scurs până la condamnare care privesc pedeapsa ce se execută ;
intervenția prescripției sau a reabilitării ( de drept sau de obișnuință pe cale judecătorească) etc.
Cea mai importantă discuție pe marginea acestei condiții o reprezintă posibilitatea sau imposibilitatea ca instanța de judecată să respingă cererea de acordare a liberării condiționate pe simplul motiv al existentei antecedentelor penale în situația în care toate celelalte condiții sunt îndeplinite. Practica judiciară a considerat că, deși, existența unor antecedente penale nu constituie un impediment la liberarea condiționată a unui condamnat, pentru a putea decide asupra cererii sau propunerii de liberare condiționată în lumina tuturor cerințelor prevăzute de art. 59-60 Cod penal, instanța nu se poate dispensa de cunoașterea antecedentelor penale ale condamnatului (data și natura infracțiunilor săvârșite, cuantumul, pedepsele aplicate etc.).
În literatura și practica judiciară s-au emis 2 opinii cu referire la posibilitatea sau imposibilitatea respingerii, amânării repetate a liberării condiționate pe baza existenței antecedentelor penale.
Într-o primă opinie, se afirmă că, potrivit dispozițiilor legale în ceea ce privește îndeplinirea celorlalte condiții necesare acordării liberării condiționate, instanța de judecată nu poate respinge pentru a doua oară cererea de liberare condiționată decât în lipsa îndeplinirii cumulative a celorlalte condiții privitoare la disciplină, stăruința în muncă și a dovezilor temeinice de îndreptare.
Cea de-a doua opinie, se face referire la faptul că, după o respingere a cererii sau propunerii de liberare condiționată, pentru existența antecedentelor penale, este posibilă – nefiind cu nimic oprită de lege sau contrarie principiilor liberării condiționate – respingerea din nou a acesteia și fixarea unui nou termen pentru reînnoirea ei. Aplicând această situație, instanța de judecată trebuie să-și motiveze hotărârea, prezentând temeiurile care au dus la concluzia că reeducarea condamnatului nu este realizată încă, deși a dat dovadă de o bună comportare. De reținut faptul că deși instanța de judecată respinge cererea de liberare condiționată acest lucru nu înseamnă obligația din partea instanței de a admite cererea reînnoită.
Admiterea sau respingerea cererii liberării condiționate pe baza existenței antecedentelor penale, și nu numai nu stă la liberul arbitru al instanței, acesteia revenindu-i obligația de a-și motiva și prezenta temeiurile care au dus la respingerea cererii formulate de condamnat sau a propunerii comisiei de propunere pentru liberarea condiționată din penitenciar.
Secțiunea a II-a
Acordarea liberării condiționate în cazuri speciale
Cazul condamnaților care nu au fost niciodată folosiți la muncă sau nu mai sunt folosiți
Conform legislației în vigoare, Codul penal prin art. 56 alin. 1 și Legea nr. 23/1963 prin art. 5 instituie munca ca fiind un important mijloc de reeducare a celor condamnați sau arestați preventiv. Doar condamnații sunt obligați să presteze o muncă utilă dar pentru care sunt apți.
Art. 56 alin. 1 prevede „obligația condamnatului de a opta pentru o muncă utilă”, această situație reprezentând regula iar excepția ce în această situație reprezintă un caz special este neîndeplinirea acestei dispoziții legale. De asemenea în art. 5 din Legea nr. 23/1969 pentru executarea pedepselor prevede că „reeducarea condamnaților se realizează prin muncă. Condamnații sunt obligați să presteze o muncă utilă pentru care sunt apți”.
Legea prevede într-adevăr că una din condițiile pentru acordarea liberării condiționate în cazuri generale, stăruința în muncă dar în cazuri speciale este prevăzută și situația celor care din diverse motive nu pot participa la activitățile productive sau gospodărești. În acest sens legea prevede în art. 60 alin. 1 că „condamnatul care din cauza sănătății sau alte cauze nu a fost niciodată folosit la muncă ori nu mai este folosit, poate fi liberat condiționat după executarea fracțiunilor de pedeapsă arătate în art. 59 sau după caz, în art. 59’, dacă dă dovezi temeinice de disciplină și îndreptare “. Astfel, dacă deținutul nu poate presta munca din motive neimputabile lui poate totuși să beneficieze de instituția liberării condiționate în lumina dispozițiilor legale. Motivele neimputabile condamnatului fac referire la :
neprestarea muncii datorită stării lui de sănătate (debilitate fizică, infirmitate, etc.). Comisia analizează acest aspect pe baza fișei medicale în care se consemnează, la intrarea în penitenciar, starea de sănătate, eventualele probleme medicale care îl pun în imposibilitate de a munci dar evaluează fișa medicală și privitor la eventualele mențiuni făcute în timpul executării pedepsei ce privesc diverse afecțiuni, traumatisme etc. care duc la scoaterea acestuia din sistemul productiv ;
neprestarea muncii datorită altor cauze decât sănătatea. În această categorie intră bineînțeles tot motive neimputabile condamnaților precum : folosirea acestuia în administrația locului de deținere, lipsa frontului de lucru.
Astfel, condamnații ce nu au fost niciodată folosiți la muncă sau nu mai sunt folosiți pot fi liberați condiționat potrivit art. 59 și 59’ Cod penal numai după executarea a 2/3 din pedeapsă în cazul închisorii până la 10 ani, sau a 3/4 din pedeapsă în cazul închisorii peste 10 ani respectiv 1/2 sau cel puțin 2/3 pentru infracțiuni din culpă dacă îndeplinesc condițiile privitoare la dovezi temeinice de disciplină și îndreptare.
În cazul acesta special legiuitorul nu a mai prevăzut condiții precum stăruința în muncă și condiționarea acordării liberării condiționate de existența antecedentelor penale (art. 60 alin.1 Cod penal).
Cazul celor condamnați în timpul minorității
Art. 60 alin. 2 Cod penal prevede că „cei condamnați în timpul minorității, când ajung la vârsta de 18 ani…., pot fi liberați condiționat, după executarea unei treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depășește 10 ani sau a unei jumătăți în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă îndeplinesc celelalte condiții prevăzute în art. 59 alin.1”.
Din analiza textului de lege se pare că legiuitorul face diferențierea între situația minorului condamnat la executarea unei pedepse cu închisoarea și situația minorului internat într-un centru de reeducare, în această situație fiindu-i aplicată minorului o măsură educativă. Astfel, liberarea minorului din centre de reeducare pe baza îndreptării comportamentului nu comporta aceleași efecte din punct de vedere al naturii juridice cu cele ale instituției liberării condiționate (art. 107 Cod penal).
După cum se observă din prevederile legale lipsește cerința expresă a executării efective a unei părți din pedeapsă, însă acest lucru se deduce din coroborarea alin. 1 și 2 ale art. 59 Cod penal. Și în cazul condamnaților minori care doresc să se libereze condiționat se mențin condițiile privitoare la stăruința în muncă, dovezi temeinice de îndreptare și disciplina precum și rezultate pozitive la învățătură.
Regimul special prevăzut de Codul penal în ceea ce privește instituția liberării condiționate a minorilor care împlinesc 18 ani vine în sprijinul minorului astfel ca la împlinirea vârstei de 18 ani cazul său este discutat de comisia de propuneri urmând a fi liberat sau transferat în secția condamnaților majori.
Deținuții minori beneficiază de aplicarea unui regim mai ușor decât cel aplicat deținuților majori separațiunea între cele două categorii fiind obligatorie. Potrivit art. 57 alin. 3 Cod penal condamnații minori au posibilitatea să-și continue învățământul general obligatoriu precum și de a se califica profesional. Deasemenea, condamnatul minor este avantajat în vederea obținerii liberării condiționate sub 2 aspecte :
prin fracțiuni de pedeapsă de executat mai reduse ;
prin norme de lucru mai ușoare pentru obținerea de zile considerate executate pe baza muncii prestate.
Cazul condamnaților trecuți de vârsta de 60 de ani bărbați și de 55 de ani pentru femei
Potrivit art. 60 alin. 2 Cod penal „… condamnații trecuți de vârsta de 60 de ani bărbații și de 55 de ani pentru femei, pot fi liberați condiționat, după executarea unei treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depășește 10 ani sau a unei jumătăți în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă îndeplinesc celelalte condiții prevăzute de art. 59 alin.1”. Din prevederile legale rezultă că, asemenea condamnaților minori, și condamnații vârstnici au o situație favorabilă în ceea ce privesc condițiile pentru obținerea liberării condiționate.
Legea prevede și cazul condamnaților vârstnici condamnați pentru săvârșirea de infracțiuni din culpă astfel că pot fi liberați condiționat după executarea unei pătrimi din durata pedepsei în cazul închisorii ce nu depășește 10 ani sau a unei treimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani bineînțeles cu îndeplinirea cumulativă a celorlalte condiții prevăzute de art. 59 alin.1 Cod penal. În ceea ce privește această categorie de condamnați legea aplică principiul umanității instituției liberării condiționate în sensul că nu cere executarea unei fracțiuni efective din pedeapsă în situația în care ea a fost restrânsă ca urmare a muncii prestate.
O ultimă dispoziție legală privitoare la această categorie o reprezintă, conform art. 60 alin. 6, faptul că la calculul fracțiunii de pedeapsă se ține seama de partea din durata pedepsei considerate ca executată pe baza muncii prestate, iar în ceea ce privește situația condamnaților mai vârstnici care execută mai multe pedepse care se contopesc, fracțiunile de pedeapsă se socotesc în raport cu totalul pedepselor avându-se în vedere durata pedepsei pe care o execută și nu durata pedepsei la care a fost condamnat.
Cazul condamnaților la detențiunea pe viață
Prevederile actuale în ceea ce privește liberarea condiționată a acestor categorii de condamnați își au originea încă de la Codul penal de la 1936 care prevedea în art. 28 alin. 8 faptul că condamnații la munca silnică pe viață pot obține liberarea condiționata în 2 faze ale executării pedepsei. În Codul penal modificat și completat prin Legea nr. 140/1996 este prevăzută liberarea condiționată pentru deținuții condamnați la detențiunea pe viață. Astfel, potrivit art. 55’ lin. 1 „cel condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață poate fi liberat condiționat după executarea efectivă a 20 de ani de detențiune, dacă este stăruitor în muncă, disciplinat și dă dovezi temeinice de îndreptare, ținându-se seama și de antecedentele sale penale”.
Asemănările dintre prevederile Codului penal din 1936 și cele ale Codului penal din 1969 privesc și termenul în care pedeapsa pentru cel liberat se consideră executată. În art. 55’ alin 3 Cod penal se menționează faptul că „pedeapsa se consideră executată dacă în termen de 10 ani de la liberare cel condamnat nu a săvârșit din nou o infracțiune”.
Legea română face referire și la o categorie specială a condamnaților la detențiunea pe viață, deținuți trecuți de 60 de ani bărbații și de 55 de ani pentru femei care conform Codului penal, art. 55’ alin. 2 se pot libera condiționat după executarea efectivă a 15 ani de detențiune, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de alin. 1.
Spre deosebire de celelalte categorii de condamnați, minori și vârstnici, în cazul condamnaților la detențiunea pe viață legea nu prevede zile câștigate în urma muncii prestate; dar nu interzice scoaterea la muncă a acestora având în vedere faptul că, pentru a fi liberați condiționat după executarea efectivă a 20 de ani de detenție sau după caz a 15 ani în cazul deținuților vârstnici, ei trebuie să îndeplinească și condițiile prevăzute în art. 55’ alin. 1, respectiv și stăruința în muncă.
O altă condiție prevăzută aparte pentru această categorie de condamnați este cea prevăzută de lege privitoare la trecerea unui interval de 10 ani în care condamnatul liberat condiționat este ținut de săvârșirea vreunei infracțiuni. În acest caz se pune problema contopirii pedepselor, adică pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior precum și restul de pedeapsă rămas de executat din pedeapsa inițială. O astfel de situație își are soluția în aplicarea prin contopire a pedepsei celei mai grea, respectiv detențiunea pe viață care nu are limita maximă.
Instituția liberării condiționate în cazul condamnaților la detențiunea pe viață vine în sprijinul acestei categorii de condamnați oferindu-le astfel o speranță. Astfel, instituția liberării condiționate instituite de legiuitor constituie pentru condamnații la detențiunea pe viață „oferirea unei raze de speranță ca din detențiunea pe viață se poate obține liberarea condiționată”.
O condiție importantă, impusă de Legea nr. 168 din 23.10.1997 pentru aplicarea noilor reglementări referitoare la instituția liberării condiționate este data săvârșirii faptei, respectiv comiterea acesteia, după data de 14.11.1996 data publicării în Monitorul Oficial a Legii nr. 140/1996 pentru modificarea și completarea Codului Penal și a Penitenciarelor, în prezent aplică, prin structurile subordonate, două variante ale liberării condiționate : varianta anterioară pentru cei care au săvârșit fapta înainte de 14.11.1996 (data publicării Legii nr. 140/1996 în Monitorul Oficial) și varianta actuală (modificată prin Legea 168/1997) pentru cei care au comis infracțiunea după această dată.
Cazul militarilor în termen
Dispozițiile art. 62 C. pen. le înlocuiesc pe cele ale Decretului nr.104/1951 pentru stabilirea modului de executare in unități disciplinare de către militarii în termen a unor pedepse reglementând condițiile executării pedepsei de către această categorie de militari. Executarea pedepsei închisorii într-o închisoare militară se poate dispune, în conformitate cu art. 351 C. proc. pen., numai de către o instanță militară.
Pentru a se aplica această instituție, art.62 C. pen. prevede necesitatea îndeplinirii a trei condiții:
◊ condamnatul să fie militar în termen, chiar dacă a dobândit această calitate după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare;
◊ pedeapsa executabilă să nu fie mai mare de 2 ani;
◊ executarea pedepsei într-o închisoare militară să fie prevăzută de lege, sau instanța judecătorească să fi dispus prin hotărâre executarea pedepsei în acest fel.
În ceea ce privește cea de-a doua condiție legea face referire la durata pedepsei și nu la pedeapsa care se aplică. Dacă pedeapsa aplicată de instanță a fost mai mare de doi ani, nu va putea fi executată, în condițiile textului sus-menționat nici fracțiunea de pedeapsă ce a rămas neexecutată în urma liberării condiționate, deoarece astfel s-ar acorda pe cale indirectă ceea ce legea interzice a se acorda în mod direct.
Art. 62 alin. 2 C. pen. mai arată că "dacă militarul condamnat a executat jumătate din durata pedepsei și a dat dovezi temeinice de îndreptare, partea din durata pedepsei ce a mai rămas de executat se reduce cu o treime, iar dacă s-a evidențiat în mod deosebit, reducerea poate depăși o treime, putând cuprinde chiar tot restul pedepsei".
În aceste condiții, condamnatul militar ce execută fracțiunea din pedeapsa prevăzuta de lege într-o închisoare militară, spre deosebire de liberarea condiționată unde restul de pedeapsă se execută virtual în libertate până la împlinirea duratei pedepsei aplicată de instanță, restul de pedeapsă este considerat ca executat în întregime.
Liberarea condiționată în condițiile art 62 alin. 2 C. pen. este definitivă și necondiționată, iar pedeapsa complet executată.
Pedeapsa, în raport cu aceste dispoziții legale, se consideră executată în următoarele situații: când condamnatul a executat efectiv o parte din durata pedepsei, restul fiind considerat executat datorită reducerii sau remiterii de care a beneficiat condamnatul care a dat dovezi temeinice de îndreptare sau care s-a evidențiat în mod deosebit; când condamnatul care a devenit inapt serviciului militar a fost liberat condiționat, iar durata pedepsei s-a împlinit fără ca cel liberat să fi săvârșit o nouă infracțiune; când a intervenit grațierea totală a pedepsei sau remiterea restului de pedeapsă".
Printre modurile de stingere a executării pedepsei, în cazul militarilor condamnați ce execută pedeapsa într-o închisoare militară s-a arătat și cel al liberării condiționate în ipoteza existentei unei bune conduite pe timpul executării acestei liberări anticipate.
Liberarea condiționată a condamnaților militari în termen ce execută pedeapsa în condițiile art. 62 alin. l C. pen. este reglementată în prevederile art. 62 alin. 3 C. pen. care prevede că "dacă în timpul executării pedepsei militarul condamnat devine inapt serviciului militar este liberat condiționat".
Această formă specială de liberare condiționată, denumită în literatura juridică și "liberare condiționată sui-generis" are următoarele caracteristici:
– deși intitulată astfel, ea nu este condiționată de executarea vreunei părți din pedeapsă sau de buna purtare pe timpul executării pedepsei, ci numai de faptul imposibilității obiective de satisfacere a stagiului militar legat de starea sănătății sale;
– inaptitudinea satisfacerii serviciului militar ca o condiție a obținerii liberării condiționate să fie constatată de o comisie medicală specială. Provocarea bolii, infirmității etc. din partea militarului în vederea obținerii liberării condiționate duce la judecarea sa pentru infracțiunea de sustragere de la serviciul militar prevăzută de art. 348 C. pen. și refuzarea liberării condiționate;
– această formă specială de liberare condiționată nu mai este o vocație ca cea prevăzută de art. 59, 60 C. pen., ci reprezintă, un drept al militarului condamnat, care se naște din momentul constatării medicale a faptului că acesta a devenit inapt serviciului militar.
Efectele acestei forme de liberare condiționate:
– odată liberat condiționat, condamnatul militar se consideră că a executat în întregime pedeapsa numai dacă în timpul liberării condiționate nu a săvârșit o nouă infracțiune;
– revocat.- liberării condiționate are loc chiar dacă dispozițiile art. 62 C. pen. nu o prevăd în mod expres, dar față de instituția cadru a liberării condiționate cu toate efectele ei, dispozițiile art. 61 C. pen. sunt aplicabile în aceeași măsură și în această modalitate de executare a pedepsei;
– în caz de revocare, restul de pedeapsă rămas neexecutat din pedeapsa aplicată cu pedeapsa cu care s-a contopit pentru infracțiunea săvârșită în timpul liberării condiționate nu se mai execută într-o unitate militară disciplinară, ci într-un loc de deținere obișnuit;
– în caz de săvârșire a unei noi infracțiuni în perioada liberării condiționate pentru care s-a dispus revocarea ei, în cazul în care primul termen al recidivei este realizat, ne aflăm în fața unei recidive postcondamnatorii (art. 37 lit. a C. pen.). în această ipoteză reabilitarea de drept prevăzută în art. 62 alin. 5 C. pen. nu mai operează, deoarece în acest caz pedeapsa nu a fost executată conform alin. 3, deoarece, prin revocare, pedeapsa nu se mai consideră executată.
Secțiunea a III-a
Aspecte privind calculul fracțiunilor
a)Aspecte generale privind calculul fracțiunilor
Instituția liberării condiționate se aplică numai persoanelor condamnate prin hotărâri judecătorești rămase definitive.
Activitățile specifice de evidență, efectuate în vederea aplicării instituției liberării condiționate, se desfășoară în instituțiile subordonate Direcției Generale a Penitenciarelor prin serviciile și birourile de evidență deținuți atât scriptic cât și prin sistemul informatic.
Stabilirea variantei corecte a dispozițiilor legale de care urmează să beneficieze condamnații, revine lucrătorilor de evidență și se realizează în raport de data săvârșirii infracțiunii. Astfel, cei care au comis infracțiunea înainte de 14.11.1996, data publicării Legii nr. 140/1996 în Monitorul Oficial și respectiv intrării în vigoare, vor beneficia de varianta anterioară, iar celor care au săvârșit infracțiuni începând cu aceasta dată li se va aplica varianta instituției liberării condiționate modificată și completată de Legea nr. 140/1996.
Modulul privind liberarea condiționată a condamnaților, asigură operarea pe calculator a datelor în raport de varianta aplicabilă, calcularea fracțiunilor, evidența strictă a datelor când cei condamnați la pedeapsa închisorii urmează să fie supuși analizei comisiei de propuneri pentru liberarea condiționată și listarea proceselor-verbale ce se înaintează instanțelor de judecată.
Pentru a înlesni introducerea corectă a datelor și modulul referitor la liberarea condiționată a condamnaților se utilizează una din următoarele variante de compunere e pedepsei cu închisoarea :
pedeapsa unică ;
pedeapsa rezultată din contopirea pedepselor pentru infracțiuni concurente ;
pedeapsa ce se execută este rezultanta adăugirii altei pedepse ce nu se contopește sau a unui rest de pedeapsă revocat.
A. Pedeapsa unică – Această variantă se alege numai atunci când calculul fracțiunilor se efectuează în raport de pedeapsa ce se execută, respectiv cea înregistrată în modulul privind situația juridică a deținuților.
B. Pedeapsa rezultată din contopirea pedepselor pentru infracțiuni concurente – Această variantă se alege numai atunci când toate infracțiunile concurente au fost săvârșite înainte de 14.11.1996, unele se încadrează la art. 59 Cod penal, iar altele la art. 60 Cod penal iar fracțiunea ce trebuie executată pentru acordarea liberării condiționate, calculată la o pedeapsă cu o durată mai mica, este mai mare decât fracțiunea calculată pentru o pedeapsă rezultată în urma contopirii. În această situație se alege în program „varianta anterioară”, opțiunea „concurs”. În situația în care toate pedepsele contopite se încadrează la aceiași variantă referitoare la data săvârșirii faptei (înainte/după 14.11.1996) și același art. din Codul penal privind liberarea condiționată sau fracțiunile cele mai mari ce trebuie executate sunt de la pedeapsa rezultată, se consideră că este pedeapsa unică și se va alege opțiunea „unică”.
C. Pedeapsa ce se execută este rezultatul adăugirii altei pedepse ce nu se contopește sau a unui rest de pedeapsă revocat. Această situație există atunci când condamnatul execută în baza aceleiași hotărâri pe lângă pedeapsa principală și o pedeapsă revocată sau un rest de pedeapsă revocat.
Se alege opțiunea „revocare”, doar când pedeapsa principală și cea revocată se încadrează în variante sau articole diferite din Codul penal, referitoare la liberarea condiționată. Pentru fiecare din condamnările distincte care compun pedeapsa ce se execută în urma revocării se va stabili varianta fracțiunilor pentru acordarea liberării condiționate și articolul corespunzător din Codul Penal.
Dacă pedeapsa principală, cât și pedeapsa revocată sau restul de pedeapsă revocat sunt de aceiași natură, ambele încadrându-se la aceiași variantă și articol din Codul penal, pedeapsa rezultată va fi considerată pedeapsă unică și se va alege opțiunea „unică”.
Ori de câte ori, în modulul privind situația juridică a deținuților se înregistrează un nou mandat de executare a pedepsei închisorii sau intervin modificări ale duratei condamnărilor definitive se vor recalcula fracțiunile de pedeapsa în vederea liberării condiționate, în fiecare caz.
Săptămânal sau când situația impune se vor lista tabele nominale cu condamnații care au executat fracțiunile din durata pedepsei cu închisoarea și urmează să fie supuși analizei comisie de propuneri pentru liberarea condiționată, precum și procesele-verbale ale acestei comisii.
În cazul în care un deținut are de executat mai multe pedepse cu închisoarea care nu sunt contopite, fracțiunile de pedeapsă pentru liberarea condiționată se calculează în raport cu totalul condamnaților, dacă aceștia se încadrează la aceiași variantă referitoare la data săvârșirii faptei și la același articol din Codul penal privitor la liberarea condiționată.
Dacă un deținut are de executat mai multe pedepse cu închisoarea care nu sunt contopite, iar acestea se încadrează la variante diferite referitoare la data săvârșirii faptei și la articole diferite din Codul penal privitoare la liberarea condiționată, fracțiunile din pedeapsă se calculează pentru fiecare mandat de executare a pedepsei închisorii, apoi se însumează.
În situația în care se contopesc două pedepse egale ca durată, pronunțate pentru infracțiuni săvârșite anterior datei de 14.11.1996, dar ale căror fracțiuni de pedeapsă pentru liberarea condiționată se calculează diferit, în conformitate cu prevederile art. 59, respectiv art. 60 Cod penal, iar la rezultantă se aplica un spor, în raport de prevederile art. 60 Cod penal. Instanța de judecată poate să revoce beneficiul grațierii condiționate ori condamnarea cu suspendarea condiționată a executării pedepsei ca urmare a săvârșirii de noi infracțiuni situație în care deținutul va executa pe lângă pedeapsa ce i se va aplica pentru infracțiunea săvârșită și restul de pedeapsă neexecutat.
Dacă infracțiunile au fost săvârșite înainte și după 14.11.1996 și se încadrează la articole diferite din Codul Penal referitoare la liberarea condiționată, fracțiunile de pedeapsă se calculează separat pentru fiecare condamnare, în raport de natura infracțiunilor comise și durata pedepselor cu închisoarea ce trebuiesc executate, apoi se însumează. Este posibil ca în mandatul de executare a pedepsei sa nu se menționeze infracțiunea comisă sau data săvârșirii acesteia pentru restul de pedeapsă rămas de executat, ca urmare a grațierii ori a revocării pedepsei pronunțate cu suspendarea condiționată fapt pentru care se vor solicita instanței de judecată informațiile necesare.
În cazul revocării executării pedepsei la locul de muncă, fracțiunile de pedeapsă prevăzute de Codul penal pentru liberarea condiționată se calculează în raport cu restul rămas neexecutat din pedeapsă. La expirarea fracțiunilor prevăzute de lege, seful biroului evidență, în calitate de secretar, prezintă comisiei de propuneri pentru liberare condiționată, dosarele condamnaților și procesele verbale completate cu datele privind situația juridică a acestora.
Împreună cu dosarul fiecărui deținut supus analizei comisiei de propuneri, se va prezenta și fișa de evidență a zilelor muncite, fișa de evidență a măsurilor disciplinare, recompenselor și drepturilor, precum și dosarul de evaluare și intervenție socio-educativă.
Pot beneficia de liberare condiționată și condamnații puși în libertate prin întreruperea executării pedepsei, care în urma reducerii duratei condamnării prin admiterea unei căi de atac extraordinare, îndeplinesc ulterior condițiile prevăzute de ele. În acest caz, șeful biroului evidență, din oficiu, la sesizarea instanței sau la cererea condamnatului, prezintă dosarul de deținere al acestuia, însoțit de documentele menționate la art. 62 din Ordinul Ministrului Justiției 2860/C/06.11.2000, comisiei de propuneri pentru liberarea condiționată.
La stabilirea datei reanalizării în comisia de propuneri pentru liberare condiționată a condamnaților amânați și ulterior liberați prin întreruperea executării pedepsei se va avea în vedere și timpul stat în libertate, acesta adăugându-se la perioada de amânare fixata de comisie sau de instanța de judecată.
Dacă după amânarea liberării condiționate a unui deținut, intervine o modificare a duratei pedepsei cu închisoarea, șeful biroului/compartimentului evidență prezintă comisiei dosarul deținutului pentru reanalizarea situației nou creată.
În situația , când, în urma cererii de liberare condiționată a condamnatului, instanța de judecată reduce termenul de amânare, stabilit de comisie, situația acestuia va fi reanalizată la termenul stabilit de instanța judecătorească .
b) Aspecte practice privind calculul fracțiunilor
1. Când va fi discutat în comisia de propuneri pentru liberare condiționată deținutul L.P., născut la 17.08.1949, condamnat la 7 ani închisoare, rezultată din contopirea unei pedepse de 7 ani pentru tâlhărie în paguba avutului privat si 6 ani pentru furt în dauna avutului public?
Deținutul a fost arestat la data de 12.07.1997 si nu este folosit la muncă din motive de sănătate. Faptele sunt săvârșite în cursul anului 1995.
Răspuns:
In conformitate cu prevederile Deciziei nr. 6/1970, în cazul pedepselor rezultate în urma contopirilor, fracțiunile pentru liberarea condiționată se calculează separat pentru fiecare condamnare în parte, potrivit art.59 sau 60 Cod penal, iar deținutul va fi supus discuției comisiei după executare fracțiunii celei mai mari. Liberarea condiționată anterioară Legii nr.140/1996.
In cazul din speță, deținutul L.P., va fi supus discuției la data de 11.07.2001, după executarea a 2/3, respectiv 4ani din durata pedepsei de 6 ani-care se încadrează la art.60 Cod penal (pentru pedeapsa de 7 ani ar fi de executat numai 3 ani si 6 luni, adică ½ din durata acesteia-se încadrează la art.59 Cod penal).
2. Deținutul R.T., născut la 17.12.1982, arestat la data de 12.12.1998, este condamnat la 2ani și 6 luni închisoare pentru furt calificat. Fapta este săvârșită după 14.11.1996.
Pe timpul detenției a câștigat prin muncă 36 zile. Când va fi discutat în comisia de propuneri pentru liberare condiționată?
Răspuns:
Pentru a putea fi discutat în comisie trebuie să execute 2/3 din duarat pedepsei închisorii ce o are de executat, respectiv 608 zile. La stabilirea duratei expirării celor 608 zile se iau în calcul și cele 36 zile câștigate prin muncă. I se vor aplica prevederile Legii nr.140/1996 privind calculul fracțiunilor de pedeapsă.
Va fi supus discuției comisiei la data de 05.07.2000.
De observat că deținutul este minor și că acesta va fi analizat în comisie înainte de împlinirea vârstei de 18 ani.
3. La ce data va putea beneficia de liberare condiționată deținutul B.D., născut la data de 25.10.1995, care are de executat 2 ani și 4 luni închisoare pentru furt din avutul public si 293 de zile neexecutate dintr-o pedeapsă de 1 an și 6 luni pentru furt din avutul privat, ce a fost grațiată condiționat. (Infracțiunile ce au determinat cele două condamnări au fost săvârșite înainte de 14.11.1996).
Deținutul a fost arestat la data de 12.03.2000.
Răspuns:
În această situație, termenul la care poate fi supus discuției comisiei de propuneri pentru liberare condiționată, se calculează separat pentru fiecare pedeapsă în patre, conform prevederilor art.59 sau 60 Cod penal, la art.59 Cod penal pentru cele 293 de zile iar la art 60 Cod penal pentru 2 ani și 4 luni.
Astfel, pentru 2 ani și 4 luni execută 2/3 =568 zile, iar pentru 293 zile execută 1/2 =146 zile. Va fi discutat in comisie la data de 23.02.2000.
CAPITOLUL VI
PROCEDURA LIBERĂRII CONDIȚIONATE
Secțiunea I
Practica comisiilor de propuneri pentru liberare condiționată
În activitatea de liberare condiționată a condamnaților un rol important îl deține în prima fază comisia de propuneri pentru liberarea condiționată. Comisia de propuneri este primul organ instituțional, care conform legii desfășoară activități privind analiza celor propozabili pentru liberarea condiționată.
Cererea pentru liberare condiționată se face în scris de către condamnat sau familie și este adresată comisie de propuneri pentru liberare condiționată care este organizată și funcționează conform Legii nr. 23/1969 care prevede componența materială, funcțională și teritorială a comisiei precum și natura activității, scopul și actul procedural care se întocmește cu ocazia analizării dosarului condamnatului.
În art. 27 din Legea nr. 23/1969 instituie comisia de propuneri pentru liberare condiționată care este compusă potrivit alin. 2 din :
procurorul delegat, ca președinte al comisiei de propuneri;
condamnatul unității ; iar potrivit Regulamentului privind executarea unor pedepse și a măsurii arestării preventive, art. 90 din comisie mai fac parte :
locțiitorul comandantului pentru regim penitenciar ;
educatorul din penitenciar ;
șeful compartimentului prestări servicii (organizarea muncii).
Șeful biroului/compartimentului evidență deținuți îndeplinește funcția de secretar al comisiei de propuneri.
Procurorul delegat este cel care conduce desfășurarea lucrărilor comisiei de propuneri pentru liberarea condiționată, convocând comisia ori de câte ori este necesar. Rolul comandantului în cadrul comisiei de propuneri este unul cheie având în vedere că el are, conform legii, calitatea de a acorda recompense și de a aplica sancțiuni precum și competența de a-și exprima părerea, ținând cont de situația reală, privind stadiul de îndreptare a deținuților propozabili. Același rol îl îndeplinește în mare măsură și locțiitorul comandantului pentru regim penitenciar a cărui sugestii și propuneri cântăresc foarte mult în balanța comisiei de propuneri.
Un rol important îl are, educatorul sau lucrătorul de la compartimentul socio-educativ deoarece el este pionul principal care coordonează activitatea de reeducare a deținutului în penitenciar. Educatorul este un modelator al personalității condamnatului, ferm și îngăduitor, interesat în câștigarea încrederii în vederea obținerii concursului voluntar al deținuților spre reeducare, bun psiholog, reprezentând factorul principal de răspundere în realizarea corectă a funcției principale a pedepsei, de îndreptare și reeducare.
Șeful compartimentului organizarea muncii are și el o importanță sporită în cadrul comisiei de propuneri deoarece el informează pe baza atribuțiilor pe care le are în cadrul fișei postului, comisia de propuneri cu privire la munca pe care a prestat-o sau o prestează condamnatul, zilele câștigate în urma prestării muncii, îndeplinirea sau neîndeplinirea normelor stabilite, precum și dacă condamnatul a fost sau nu stăruitor în muncă fapt ce rezultă din informațiile pe care le furnizează. Totuși acești membri ai comisiei de propuneri pentru liberarea condiționată participă la lucrările comisiei de vot deliberativ.
Șeful compartimentului evidență deținuți îndeplinește funcția de secretar al comisiei de propuneri, nefiind membru al comisiei, neavând nici drept de vot deliberativ. Atribuțiile acestuia privesc :
punerea la dispoziția membrilor comisiei de propuneri a dosarelor condamnaților propozabili, a celor care au îndeplinit fracțiunile oblicative precum și a celor care au fost amânați de comisia de propuneri sau de instanța conform art. 450 alin. 2 Cod procedură penală și care le-a fixat un alt termen pentru discutarea liberării condiționate ;
să ofere membrilor comisiei de propuneri toate datele necesare bunei desfășurări a activităților (raportate de recompense, de sancționare, fișa medicală etc.) ;
consemnarea în scris a motivației și concluzia comisiei în procesul-verbal cu privire la propunerea pentru liberare condiționată sau după caz amânarea liberării condiționate a condamnatului.
Odată stabilite propunerile pentru liberare condiționată, secretarul comisiei ia măsuri de urgență în vederea înaintării la instanță a procesului-verbal în vederea soluționării cu celeitate a propunerilor.
I.1.1. Competența funcțională
Reglementarea comisiei de propuneri pentru liberare condiționată este Legea nr. 23/1969 prin art. 27 și art. 28 prin care s-au instituit și atribuțiunile acestora :
de a analiza dosarul fiecărui deținut și de a întocmi actele necesare sesizării instanței de judecată care are în raza sa de competență penitenciarul cu propunere de liberare condiționată ;
de a face propuneri cu privire la persoanele propozabile pentru grațiere.
Analiza situației fiecărui deținut în parte constituie o activitate foarte importantă pe care posibilitatea de a fi liberat condiționat o are în stimularea condamnaților. Comisia cu maximă atenție și obiectivitate urmărește dacă au fost îndeplinite condițiile prevăzute în art. 55’, 59-60 Cod penal, făcând acolo unde este cazul propunerea pentru liberarea condiționată.
În ceea ce privește cea de-a doua atribuție, aceasta a fost instituită în anul 1972 prin Decretul 521/1971 prin care o condiție importantă în vederea grațierii o constituia o comportare bună pe care condamnatul trebuie să o aibă în timpul executării pedepsei. Stabilirea acestui lucru revenea prin lege tot comisiei de propuneri pentru liberarea condiționată astfel încât instanța de judecată nu putea cenzura aprecierea făcută de comisia de propuneri. Comisia de propuneri avea deci, atribuțiunea de a propune spre grațiere Președintelui României pe acei condamnați care îndeplinesc condițiile referitoare la dovezi temeinice de îndreptare, disciplină în penitenciar și la locurile de muncă, stăruință în muncă și rezultate cantitative și calitative, precum și prevederile art. 26 alin. 1 lit. C, condamnaților care au elaborat lucrări științifice, propuneri de invenții etc.
Competențele comisiei de propuneri pentru liberare condiționată privesc analizarea oportunității liberării condiționate a condamnaților dublată fiind și de o competența specială în ceea ce privește posibilitatea înaintării spre aprobare Președintelui României a grațierii unor condamnați care îndeplinesc prevederile legale.
I.1.2. Modul de desfășurare a lucrărilor comisiei de propuneri
Comisia de propuneri pentru liberarea condiționată deși funcționează pe lângă penitenciar, nu îmbracă haina juridică a acestuia, deoarece reglementarea activității acesteia este atributul dreptului execuțional penal și mai puțin a dreptului administrativ. Comisia de propuneri este conform dispozițiilor Legii nr. 23/1969 un organ special care prin componenta și atribuțiunile sale, prin propunerile pe care le face ajuta la o mai buna individualizare administrativa a pedepsei.
Președintele comisiei poate cere întrunirea acesteia ori de câte ori este necesar dar de regula în practică s-a observat că la nivelul unităților penitenciare comisiile de propuneri se întrunesc săptămânal analizând acele dosare, acei deținuți care în săptămâna anterioară și-au îndeplinit fracțiunea obligatorie fiind astfel propozabili pentru liberare condiționată.
Activitatea comisiei de propuneri se desfășoară în secret, fără participarea condamnatului luat în discuție sau a vreunei alte persoane în scopul eludării oricăror influente în activitatea comisiei. În acest sens, comisia ține cont și de prevederile Deciziei de îndrumare nr. 6/1970 a Plenului Curții Supreme care prevede faptul că „condamnatul nu trebuie adus la judecarea cererii sau propunerii de liberare condiționată decât în cazul în care instanța consideră necesară prezența acestuia”.
Pentru început președintele comisiei, procurorul delegat procedează la expunerea față de ceilalți membri a situației persoanei condamnate (nume, prenume, pedeapsa ce o execută, data începerii executării, expirarea acesteia etc.) trecându-se la verificarea actelor din dosar și de ceilalți membri ai comisiei. Președintele comisiei acordă posibilitatea fiecărui membru de a face propuneri și obiecții cu referire la persoana deținutului, aspecte ce ar putea favoriza sau defavoriza propunerea pentru liberare condiționată. Ca rezultat al activității comisiei de propuneri pentru liberarea condiționată există 2 variante.
În cazul în care se constată de către comisia de propuneri că condițiile prevăzute de art. 55’, 59-60 Cod penal nu sunt îndeplinite se procedează la amânarea propunerii și fixarea unui termen la care să fie reanalizată oportunitatea liberării condiționate, termen ce nu poate să depășească 1 an de zile. De asemenea termenul se fixează, după consultarea membrilor, eventual în urma unui vot. Termenele de amânare ale comisiei trebuie să fie stabilite cu multa atenție, rolul lor de stimulare a condamnaților în obținerea reeducării lor fiind foarte important iar cerința respectării legii o prioritate.
Fixând termenul pentru reexaminarea situației deținutului acestuia i se pune în vedere faptul că se poate adresa direct instanței căreia i se trimite procesul-verbal când acesta uzează de calea legală a sesizării directe.
Dacă membrii comisiei de propuneri examinând situația condamnatului consideră că sunt îndeplinite condițiile cerute de lege nu pot dispune liberarea condiționată, această abilitate legală aparținând exclusiv judecătorului. Hotărârea comisiei de propuneri se aduce la înștiințarea instanței de judecată printr-un proces-verbal care este întocmit de secretarul comisiei de propuneri.
I.1.3. Procesul-verbal al comisiei de propuneri pentru liberarea condiționată
Este reglementat de art. 28 din Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor și trebuie privit sub 2 aspecte : primul ca mod de examinare a situației deținutului la momentul îndeplinirii fracțiunii de pedeapsă prevăzută de art. 55’, 59-60 Cod penal și când datorită neîndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, se stabilește amânarea liberării condiționate iar condamnatul nu face plângere la judecătorie, iar cel de-al doilea ca temei legal pentru sesizare a instanței când comisia face propunerea de liberare condiționată ori de act administrativ cu valoare probatorie jurisdicțională când însoțește cererea deținutului de liberare condiționată.
Procesul-verbal al comisiei de propuneri trebuie să cuprindă următoarele :
un frontispiciu ;
un preambul ;
considerentele ;
o concluzie finală ;
propunerea.
Frontispiciul procesului-verbal evidențiază componența comisiei de propuneri, numele și calitatea membrilor.
Preambulul cuprinde : datele de identificare ale deținutului precum și numărul infracțiunilor reținute, data începerii executării pedepsei, cuantumul în luni, ani pentru pedeapsa rezultată din concursul de infracțiuni reținut prin hotărârea judecătorească ca urmare a contopirii unor pedepse ce privesc infracțiuni cu regim diferit de executare.
transformarea în zile a pedepsei ;
cuantumul din pedeapsă efectiv executată transformată în zile;
numărul zilelor câștigate și executate în scopul observării situației privitoare la executarea fracțiunilor de pedeapsă prevăzute în art. 55’, 59-60 Cod penal;
indentificarea sporului aplicat în cazul în care pedeapsa de executat este rezultatul contopirii efectuată prin hotărâre judecătorească;
dacă condamnatul posedă antecedente penale.
Toate aceste mențiuni trebuiesc detaliate, explicate pentru a oferi instanței de judecată elemente suficiente pe baza cărora să se pronunțe o hotărâre legală și temeinică.
Considerentele procesului-verbal se referă la descrierea pe scurt a situației de fapt și infracțiunea, infracțiunile săvârșite de condamnat, privitoare la :
modul de comportare a deținutului (sancționat sau recompensat) atât în interiorul locului de deținere cât și la muncă ;
modul de îndeplinire din partea deținutului a activităților cu caracter gospodăresc ;
aprecieri referitoare la îndeplinirea sau nu a normelor de muncă.
Concluzia finală – se formează o concluzie care poate fi luată în unanimitate sau cu majoritate de vot și constă în concluzionarea oportunității liberării condiționate, în lumina prevederilor legale.
Propunerea constă în recomandarea făcută instanței de a fi liberată condiționat persoana analizată sau amânarea acesteia și fixarea unui termen la care se discută din nou situația condamnatului.
Procesul-verbal este semnat de toți membrii comisiei astfel încât instanța de judecată să poată stabili corect constituirea comisiei de propuneri.
I.2.3 Lucrări și operațiuni ce se execută cu ocazia punerii în libertate a condamnaților
Ca o activitate premergătoare în cadrul ansamblului de acțiuni pentru punerea în libertate a condamnaților, compartimentul evidență din penitenciar va prezenta factorilor de decizie ai unității la începutul fiecărei luni tabelul cu condamnații care se liberează și un tabel cu cei ce urmează a fi puși în discuția comisiei de propuneri pentru liberarea condiționată. Pe baza acestor tabele, compartimentul socio-educativ intensifică activitatea de cunoaștere a condamnaților și de sintetizare a tuturor datelor existente cu privire la condamnații respectivi, aspecte reieșite din perioada de executare a pedepsei.
Ieșirile din penitenciar presupun odată cu scoaterea din efectivul locului de deținere și încetarea aplicării tratamentului penitenciar acestor condamnați. Pe plan juridic acest lucru reprezintă momentul stingerii raportului juridic de drept execuțional-penal.
La punerea în libertate a condamnaților, compartimentul evidență deținuți execută o multitudine de lucrări și operațiuni care debutează cu o identificare zilnică, pe baza registrului de termen a condamnaților ce urmează să fie puși în libertate.
Pe baza acestei indentificări se întocmește, conform art. 104 lit. C din Ordinul Ministrului Justiției 2860/C/06.11.2000, o notă pentru toate sectoarele de activitate din penitenciar, comunicându-se acestora toate datele de identificare ale condamnaților. Apoi are loc o identificare a condamnatului după datele conținute de dosarul de penitenciar precum și declarația verbală a acestuia.
Compartimentul evidență operează în dosarul de penitenciar la rubrica ieșiri, data liberării, motivul liberării precum și domiciliul unde condamnatul urmează să se stabilească.
Pentru persoanele liberate cărora prin hotărârea de condamnare li s-a interzis prezența în anumite localități, locul de deținere va înștiința organul de poliție de pe raza sa teritorială pentru a li se înscrie în buletinul de identitate mențiunea interdicției de a se afla în localitățile prevăzute în hotărârea de condamnare.
În cazul liberării condiționate sau ca urmare a grațierii, restul de pedeapsă se trece pe formularul dactiloscopic unde se va menționa atât motivul liberării cât și numărul de zile rămase de executat din pedeapsă până la expirarea în termen a acesteia (art. 107). Pentru liberarea condiționata a condamnaților cetățeni străini compartimentul evidență este obligat să înainteze cu cel puțin 10 zile înainte de data liberării, pașapoartele acestora formațiunii pentru pașapoarte și evidență străinilor din județul pe raza căruia se afla unitatea penitenciară.
În același timp se comunică data exactă la care urmează să fie puși în libertate , dacă din sentința de condamnare rezultă și alte obligații în sarcina lor, despăgubiri civile, cheltuielile de judecată etc.
În cazul liberării persoanelor sancționate cu închisoarea contravențională se efectuează aceleași lucrări și operațiuni ca și în cazul punerii în libertate a condamnaților pentru fapte penale.
I.3. Rolul important al procurorului în respectarea și aplicarea dispozițiilor legale referitoare la liberarea condiționată
Rolul procurorului în cadrul liberării condiționate trebuie analizat sub cele 2 aspecte care au luat contur în legislația penală : procurorul ca președinte al comisiei de propuneri pentru liberarea condiționată iar cel de-al doilea aspect procurorul ca participant la judecarea cererilor sau propunerilor de liberare condiționată.
În ceea ce privește procurorul ca președinte al comisiei de propuneri el este cel care conduce activitatea acesteia atunci când este unită pentru dezbateri. Obligațiile ce-i revin acesteia sunt statuate de dispozițiile art. 31 lit. g din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judiciară. Atribuțiile procurorului așa cum reies ele din Legea nr. 23/1969 și Legea nr. 92/1992 :
convoacă comisia periodic, ori de câte ori este necesar, conducând activitățile comisiei;
manifestă exigență și exercită un rol activ în examinarea atentă în timpul lucrărilor comisiei, veghind la respectarea strictă a dispozițiilor legale;
participă efectiv la lucrările comisiei în calitate de organ specializat alături de personalul din penitenciar;
să-și exprime ori de câte ori este nevoie separat opinia în procesul-verbal întocmit de comisie când consideră că ceilalți membri au un punct de vedere contrar legii;
să explice situațiile neclare membrilor deoarece în calitate de cunoscător al dinamicii infracționale se poate exprima cu privire la oportunitatea propunerii pentru liberare condiționată.
Ca o ultimă îndatorire a procurorului în calitatea sa de președinte al comisiei de propuneri obligația să convoace comisia de propuneri pentru grațiere pe condamnații care îndeplinesc condițiile prevăzute în art. 23,24 din Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor.
Participarea procurorului la judecata cererilor sau propunerilor de liberare condiționată este obligatorie conform art. 460 alin. 3 Cod procedură penală. Pentru a evidenția rolul crucial pe care procurorul îl are în soluționarea cauzei, legea susține că sentințele pronunțate fără prezența procurorului sau fără ascultarea concluziilor potrivit art. 197 alin. 2 Cod procedură penală. De asemenea, participarea procurorului veghează, prin rolul activ manifestat pe timpul dezbaterilor judiciare, la soluționarea temeinică și legală a unor asemenea cazuri dovedind astfel orientarea și înțelegerea adevăratei semnificații juridice a instituției liberării condiționate.
Astfel, conform art. 450 alin. 4 Cod procedură penală modificat prin Legea nr. 45/1993 prevede că apelul și recursul declarat de procuror este suspensiv de executare. Deci, chiar dacă instanța de judecată a dispus liberarea unui deținut penitenciarul nu va libera pe deținut până când instanța de apel sau de recurs soluționează calea de atac a procurorului sau expiră termenul legal de apel sau recurs.
Este indicat ca procurorul odată cu declarația de apel sau recurs trimis instanței de judecată în termenul de 3 zile conform art. 450 alin. 4 Cod procedură penală să înștiințeze pe orice cale administrația locului de deținere asupra declarării apelului sau a recursului în cauza în care instanța de judecată a dispus liberarea condiționată, pentru a fi luate măsuri privitoare la eficiența realizării dispozițiilor cuprinse în prevederile art. 450 alin. 4 teza 3 Cod procedură penală.
Participarea procurorului sub cele 2 forme, președinte al comisiei pentru liberare condiționată cât și ca participant la judecata cererii sau propunerii de liberare condiționată reprezintă o garanție procesuală în vederea asigurării unei cât mai depline legalități la judecarea unor astfel de cauze.
Secțiunea a II-a
Judecata cererii sau propunerii de liberare condiționată de către instanța de judecată.
În ceea ce privește judecarea cererii sau propunerii de liberare condiționată de către instanța de judecată trebuie stabilită competența atât materială cât și teritorială a organului competent. Astfel, organul competent să judece soluționarea cererilor sau propunerilor de liberare condiționată este conform art. 450 alin. 1 Cod procedură penală judecătoria în a cărei rază teritorială se afla locul de deținere iar în cazul prevăzut de art. 62 alin. 3 Cod penal, referitor la liberarea condiționată a condamnaților militari deveniți inapți serviciului în timpul executării pedepsei, tribunalul militar în a cărui rază teritorială se află închisoarea militară. In cadrul dreptului procesual penal se susține, întărind prevederile legale, „că instanța competentă să acorde liberarea condiționată este judecătoria în a cărei rază teritorială se afla locul de deținere, iar în cazul prevăzut de art. 62 alin. 3 C. pen. (militarul condamnat care devine inapt serviciului militar în timpul executării pedepsei este liberat condiționat) instanța competentă este tribunalul militar în a cărui rază teritorială se afla închisoarea militară.”
Cu privire la compunerea instanței de judecată legea statuează „procesele și cererile de competența judecătoriei se judecă în complete formate din doi judecători” art. 22 din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească. Pentru cazurile ce se judecă în primă instanță și judecate de judecătorii, tribunale și curțile de apel, art. 2 din Legea nr. 92/1992 a fost modificat prin art. 13 din Legea 142/1997 astfel că „toate cazurile date, potrivit legii, în competența de primă instanță a judecătoriilor, tribunalelor și curților de apel se judecă de un singur judecător”. Practica judiciară a susținut această prevedere legală în soluțiile pe care le-a pronunțat astfel ca, completul de judecată care soluționează cererea de liberare condiționată este format din doi judecători dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 5 ani închisoare, nu importă faptul că, ulterior, pedeapsa a fost redusă, prin grațiere, sub această limită În ceea ce privește apelurile și recursurile privind cererile sau propunerile de liberare condiționată, acestea se judecă de un complet format din 2 și respectiv 3 judecători.
De asemenea sub aspectul competenței materiale conform art. 450 alin.3 Cod Procedură penală, atât judecătoria cât și tribunalul militar ca instanță de executare se pronunță și asupra revocării liberării condiționate ceea ce reprezintă un caz de prorogare legală având în vedere că instanța care a judecat pe condamnat pentru o altă infracțiune nu s-a pronunțat în aceasta privință.
Competența teritorială este reglementată tot de art. 450 alin.1 Cod procedură penală care indică ca organ competent în vedere soluționării cererii sau propunerii de liberare condiționată judecătoria în a cărei rază teritorială se află locul de deținere.
Un aspect controversat în cazul competenței teritoriale face referire la judecătoria competentă să soluționeze cererea de liberare condiționată, în situația în care deținutul a fost transferat din penitenciarul unde a formulat la alt penitenciar aflat în raza teritorială a altei judecătorii, unele instanțe declinându-și competența în favoarea judecătoriei în a cărei rază teritorială se afla deținutul la data judecării cauzei. Ca o normă de îndrumare Tribunalul Suprem a arătat că art. 450 Cod procedură penală se referă la locul de deținere la care se găsește condamnatul la data introducerii cererii, așa încât împrejurarea că, ulterior datei de mai sus, condamnatul a fost transferat în alt penitenciar nu este de natură a determina o schimbare a competenței astfel stabilită.
Căile legale de sesizare a instanței de judecată privind liberarea condiționată sunt prevăzute de lege, astfel se arată prin lecturarea art. 450 din Codul de procedură penală că liberarea condiționată se dispune „la cererea sau propunerea făcută potrivit dispoziției legii privind executarea pedepselor (Legea nr. 23/1969 modificată și completată prin Legea nr. 8/1973)”. Din dispozițiile legale rezultă două modalități de sesizare a instanței : cererea și propunerea în vederea acordării liberării condiționate.
Potrivit art. 28 alin. 2 din Legea nr. 23/1969 „procesul-verbal prin care se constată că sunt întrunite condițiile cerute pentru liberarea condiționată se înaintează judecătoriei în a cărei rază teritorială se află penitenciarul, în vederea aplicării dispozițiilor art. 450 Cod procedură penală”.
Comisia de propuneri stabilind incidența dispozițiilor art. 55, 59-60 Cod penal cu ocazia discutării situației condamnatului și sesizând instanța cu propunere pentru acordarea liberării condiționate își exercită în fapt o obligație legală ce rezultă din însăși competența sa funcțională stabilită prin dispozițiile Legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor. Propunerea constituind o cale procesuală de investire legală a unei instanțe judecătorești ce emană de la un organ specializat nu poate duce, în cazul în care aceasta nu este găsită întemeiată, la repercusiuni derivând din culpa procesuală, față de comisia de propuneri.
Propunerea nu constituie un mijloc de rezolvare a unui „incident ivit în cursul executării penale” ci o cale legală de evidențiere a oportunității stingerii raportului juridic de drept penal și execuțional penal.
Din prevederile art. 28 alin. 4 din Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor reiese cea de-a doua modalitate de sesizare a instanței cu privire la liberarea condiționată : cererea. Astfel, când condamnatul se adresează direct instanței solicitând acordarea liberării condiționate odată cu cererea se trimite și procesul-verbal al comisiei de propuneri.
Deși s-a afirmat în practica judiciară, cererea de liberare condiționată adresată direct instanței, nu are caracterul unei căi de atac, chiar dacă a fost precedată de o altă cerere adresată comisiei de propuneri din penitenciar, în vederea sesizării instanței pentru acordarea liberării condiționate. Astfel, ca și contestația la executare, cererea de liberare condiționată care-și are reglementarea în dispozițiile art. 460-464 Cod procedură penală, nu este cale de atac ci proceduri speciale jurisdicționale pentru rezolvarea plângerilor îndreptate împotriva actelor de executare. Comisia de propuneri din penitenciar neavând posibilitatea legală de a hotărî, ci doar de a face propuneri, deci nefiind organ jurisdicțional, cererea condamnatului nu poate fi considerată drept o cale de atac împotriva procesului-verbal care a constatat insatisfacția vocației liberării condiționate.
Cererea de liberare condiționată prin care se sesizează instanța de judecată apare sub aspectul naturii juridice ca fiind un procedeu jurisdicțional de rezolvare a plângerii îndreptate împotriva actelor de executare.
În ceea ce privește persoanele care pot înainta sesizarea, fie ea cerere sau propunere, pe lângă condamnat în cazul cererii și comisia de propuneri în cazul sesizării instanței prin propunere pe baza procesului-verbal ar mai putea să solicite instanței liberarea condiționată următoarele categorii de persoane :
– practica a supus atenției faptul că cererea de liberare condiționată ar putea fi făcută și de rude ale condamnatului (părinții, soțul, copii sau alte rude). Se consideră că în principiu acestea nu pot formula, în numele și pentru acesta, cerere de liberare condiționată, atât timp cât cel condamnat este major, iar la locul de deținere îi sunt asigurate toate garanțiile în vederea exercitării drepturilor procesuale. Astfel se consideră că o asemenea practică este lipsită de baza legală și contrarie atât spiritului cât și materiei legale în vigoare în domeniul liberării condiționate. Practica judiciară a statutat faptul că cererea de liberare condiționată poate fi introdusă și de alte persoane cu condiția ca condamnatul să și-o însușească. În acest caz instanța îl va cita pe condamnat și-l va întreba dacă își însușește cererea. Dacă nu și-o însușește, acesta va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată .
– cu privire la persoana apărătorului legea nu face nici o referire care să prevadă acest lucru, dar nici care să împiedice formularea cererii de liberare condiționată. Dimpotrivă, având în vedere prevederile art. 171 Cod procedură penală care impune luarea măsurilor pentru desemnarea unui avocat din oficiu, se poate spune că, potrivit, dispozițiilor art. 460 alin. 1 și 6 raportate la dispozițiile art. 450 alin. 1 Cod procedură penală, asistența juridică nu poate fi concepută trunchiat ci integral. Deci, în baza delegației primite are dreptul de a formula cererea de liberare condiționată, de a o susține în fața instanței și, când este cazul, și de a ataca cu apel sau recurs hotărârea prin care s-a respins cererea.
Liberarea condiționată nu poate fi acordată decât dacă instanța este legal sesizată printr-o cerere a condamnatului sau prin propunerea penitenciarului, alte căi procesuale precum contestația la executare făcută pe baza art. 461 lit. d Cod procedură penală fiind inadmisibile.
La judecarea cererilor sau propunerilor de liberare condiționată, deținuții trebuie să fie asistați, iar în lipsa unui apărător ales, instanța trebuie să asigure asistența unui apărător din oficiu care va acorda asistența juridică condamnatului cât este prezent și îl va reprezenta atunci când este absent. Astfel, conform art. 171 alin.2 și art. 460 alin. 1 Cod procedură penală asistența juridică la judecarea cererilor sau propunerilor de liberare condiționată este obligatorie întrucât condamnații fiind în stare de deținere nu au posibilitatea de a-și face singuri apărarea.
Condamnatul, atât în situația în care are inițiativa procesuală cât și în cazul în care propunerea de liberare condiționată aparține comisiei de pe lângă penitenciar, trebuie legal citat conform art. 391 și art. 460 alin. 1 Cod procedură penală. Prezența condamnatului la instanță cu ocazia judecării cererii ori propunerii nu este obligatorie, instanța putând dispune aducerea acestuia la judecată numai atunci când pentru soluționarea cauzei apreciază că acesta este necesar. Din cauza unei practici neunitare în aceasta privință, Tribunalul Suprem prin decizia de îndrumare nr. 6/1970 în legătură cu aplicarea dispozițiilor legale referitoare la liberarea condiționată a condamnaților care prevede că deținutul va fi prezentat la judecată în cazul soluționării unei cereri sau propuneri de liberare condiționată numai când i s-ar putea agrava situația sau când instanța consideră necesară prezența acestuia.
Soluționarea unei cereri sau propuneri de liberare condiționată nu poate duce niciodată chiar dacă este respinsă – la agravarea situației deținutului astfel că aducerea lui la judecată nu este obligatorie chiar dacă instanța, având nevoie de lămuriri suplimentare, consideră necesară prezența lui.
La judecarea cererii sau propunerii de liberare condiționată nici penitenciarul și nici comisia de propuneri nu se citează.
Judecarea cererii sau propunerii de liberare condiționată trebuie să urmărească respectarea unor anumite reguli procedurale :
1. Respectarea principiilor procesului penal precum principiul contradictorialității și cel al oralității dezbaterilor astfel că ședința de judecată se desfășoară în ședință publică, conform art. 290 Cod procedură penală, și nu în camera de consiliu deoarece dezbaterea unei asemenea cauze în ședință publică asigură un important rol în prevenirea generală ante și postcondamnatorie.
2. Odată cu examinarea legalei investiri în soluționarea cererii ori propunerii de liberare condiționată, formulate conform art. 450 alin. 1 Cod procedură penală, judecătoria verifică dacă pedeapsa pentru care se cere sau se propune liberarea condiționată este definitivă. Liberarea condiționată se aplică doar deținuților condamnați printr-o hotărâre rămasă definitivă neputându-se aplica celorlalte categorii de deținuți, arestați preventiv etc.
3. Judecarea cauzelor privind liberarea condiționată nu poate avea loc fără ca la dosar să existe procesul-verbal al comisiei de propuneri de pe lângă penitenciar. Practica a statuat acest lucru deoarece doar comisia de propuneri este în măsură să aprecieze pe baza informațiilor centralizate dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile prevăzute de art. 55’, 59-60.
4. În examinarea cererii sau propunerii de liberare condiționată instanța de judecată trebuie să manifeste un rol activ deosebit. Astfel că potrivit art. 4 Cod procedură penală, în dovedirea oricăror împrejurări în vederea unei bune soluționări a cererii sau propunerii de liberare provizorie, instanța de judecată trebuie să administreze orice fel de probe pentru că numai astfel este realizat rolul activ al instanțelor de judecată. În acest sens, când consideră necesar, în vederea verificării datelor cuprinse în procesele-verbale ale comisiei de propuneri de pe lângă penitenciar, instanța de judecată poate cere acesteia și actele ce au fost avute în vedere în momentul discutării situației condamnatului.
5. Rezolvând propuneri sau cereri de liberare condiționată, instanțele pronunță o sentință, așa cum prevede art. 311 alin. 1 Cod procedură penală și nu o încheiere, sens în care a statuat și Tribunalul Suprem, secția penală prin decizia nr. 1377/1971, întrucât în soluționarea unor asemenea cauze se dispune efectiv asupra unei căi de sesizare procedurală. Condamnaților care au lipsit de la judecată li se va aduce imediat la cunoștință o copie de pe dispozitivul hotărârii prin personalul unității pentru a uzita de căile de atac neîntârziat.
6. În cazul respingerii cererii sau propunerii de liberare condiționată instanța are obligația fixării unui termen, necesar pentru reînnoirea uneia sau alteia din condiții. Legea nu face referire la ce termen să fie fixată reanalizarea, dar se prevede în art. 450 alin. 2 Cod procedură penală faptul că termenul fixat nu trebuie să depășească 1 an. În acest sens se afirmă faptul că, „când instanța respinge cererea sau propunerea de liberare, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile necesare pentru acordarea liberării condiționate, prin hotărârea de respingere fixează și termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită, termen care nu poate fi mai mare de 1 an”.
7. În cazul admiterii cererii sau propunerii de liberare condiționată cheltuielile judiciare sunt suportate de stat (art. 192 alin. 3 Cod procedură penală). Potrivit art. 189 Cod procedură penală prin „cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură … și orice alte cheltuieli ocazionate de desfășurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părți”. Astfel în cazul în care cererea sau propunerea este admisă, cheltuielile judiciare sunt suportate de stat iar în cazul respingerii cererii sau propunerii de liberare condiționată cheltuielile ocazionate de desfășurarea procesului sunt plătite de condamnat.
8. Suportarea onorariului de avocat. Având în vedere dispozițiile art. 189 Cod procedură penală se poate constata că în categoria cheltuielilor judiciare intră și cele ocazionate cu retribuirea apărătorilor. În practica judiciară unele instanțe au obligat pe condamnați la plata onorariului minim al apărătorului din oficiu de către Baroul de avocați, iar altele, ca acest onorariu să fie plătit din fondurile speciale ale Ministerului de Justiție. Practica a stabilit că instanțele de judecată au obligația să arate în dispozitivul hotărârii pronunțate, în cazul în care apărătorul este din oficiu, cuantumul sumei datorate cu titlu de onorariu de avocat precum și persoanele obligate la plata sumei.
În cazul apelului sau recursului în conformitate cu art. 363 Cod procedură penală termenul de apel obișnuit este de 10 zile iar cel de recurs tot de 10 zile conform, art. 385 Cod procedură penală modificat prin Legea nr. 45/1993. Totuși în materia liberării condiționate există o derogare privind durata acestui termen, fiind stabilit de art. 450 alin. 4 Cod procedură civilă la 3 zile, fiind de altfel un termen special și face referire doar la hotărâri ce privesc admiterea sau respingerea cererii sau propunerii de liberare condiționată sau la revocarea acesteia. Împotriva hotărârilor prin care se pronunță instanța asupra liberării condiționate se poate declara apel sau recurs. Apelul sau recursul poate fi declarat de :
Procuror ori de câte ori hotărârea pronunțată de instanța de judecată privitoare la liberarea condiționată este netemeinică sau nelegală. În acest caz, recursul declarat de procuror este suspensiv de executare
Condamnatul, deoarece nu mai are calitatea de inculpat ci de condamnat, după cum aceiași calitate o are și în cazul în care solicită amânarea executării pedepsei (art. 453 alin. ultim Cod Procedură penală), întreruperea executării pedepselor (art. 445 Cod procedură penală). Condamnatul apreciind că hotărârea ce-l privește este netemeinică sau nelegală este îndreptățit să uzeze în termenul legal prevăzut de art. 450 alin. 4 Cod procedură penală de căile de atac ale apelului și recursului.
În cele din urmă, potrivit dispozițiilor art. 362 alin. ultim Cod procedură penală care prevăd că apelul poate fi declarat și de către apărătorul ales sau din oficiu al condamnatului în favoarea acestuia, doar dacă, personal, de la locul de detenție condamnatul nu formulează în scris cerere în acest sens.
CAPITOLUL VII
EFECTELE LIBERĂRII CONDIȚIONATE
Secțiunea I
Efectele pozitive
I.1. Efectele imediate și provizorii
În cazul în care deținutul își respectă obligațiile fiind liber condiționat efectele liberării condiționate sunt de trei feluri : imediate și provizorii, morale, finale și definitive. Astfel, aceste efecte apar în momentul acordării liberării condiționate. Instanța acordă liberarea condiționată doar după o temeinică analiză a tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea acesteia iar după ce hotărârea devine definitivă primul efect juridic care se produce este punerea în libertate a deținutului.
Punerea în libertate constituie primul efect juridic al acordării liberării condiționate dar care pe lângă faptul că este provizoriu este și condiționat. Liberarea condiționată este provizorie deoarece se limitează la un anumit termen, respectiv până la împlinirea duratei integrale a pedepsei.
În ceea ce privește faptul că punerea în libertate a condamnatului este condiționată, legea prevede în art. 61 alin. c Cod penal că „pedeapsa se consideră executată, doar dacă în intervalul de timp de la liberare și până la împlinirea duratei pedepsei cel condamnat nu a mai săvârșit din nou o infracțiune”. Această condiție este esențială pentru menținerea liberării condiționate și mai ales că prin această condiție legiuitorul a urmărit să ghideze comportamentul condamnatului liberat condiționat astfel ca el să nu săvârșească alte infracțiuni. Prin această condiție s-a dorit ca condamnatul liberat condiționat să-și pună în practică acele calități și aptitudini care au stat la baza liberării condiționate. Astfel prin disciplină și muncă deținutul să-și regăsească locul în familie, comunitate, societate ca „stâlp” de încredere al acesteia.
Hotărârea de acordare a liberării condiționate și punerea în libertate a condamnatului au și un efect moral asupra personalității acestuia. Astfel, efectul moral vine să aducă satisfacția condamnatului deoarece prin propriu efort a beneficiat de instituția liberării condiționate. Efectul moral este important și sub aspectul stimulării condamnatului liberat condiționat care știind cât a muncit să obțină liberarea condiționată, va lupta să o și păstreze, liberarea condiționată provizorie transformându-se în libertate definitivă.
I.2. Punerea condamnatului în libertate condiționată
I.2.1 Pregătirea pentru punerea în libertate
Un eveniment important în viață unui deținut este liberarea din penitenciar astfel că trebuie foarte bine pregătit pentru acest moment. Punerea în libertate a condamnatului nu poate fi făcută fără a-l pregăti pe acesta încă din perioada detenției pentru a reveni în societate.
Managementul executării pedepsei prevede în cadrul obiectivelor specifice ale planificării la punctul 2 pregătirea deținutului pentru liberare indiferent dacă aceasta se realizează la termen sau condiționat. Pregătirea deținuților pentru liberare indiferent de forma acesteia trebuie să încununeze munca serviciului social-educativ fiind și o perioadă în care personalul unității să se convingă de oportunitatea sau inoportunitatea acordării liberării condiționate.
Această perioadă, care trebuie să se întindă pe parcursul a cel puțin 3 luni astfel încât condamnații care fac obiectul liberării condiționate să fie incluși în programe specializate pe punerea în libertate și să le fie aplicat un tratament dominant individualizat în cadrul căruia să li se consolideze și sistematizeze cunoștințele însușite în perioada detenției privind normele morale și juridice ale societății.
Această ultimă etapă în cadrul detenției se bucură de o deosebită atenție astfel încât având în vedere activitățile concrete și în special conținutul lor, se impune cu necesitate crearea unui cadru propice de desfășurare a acestor activități.
În acest sens, condamnații care urmează a fi puși în libertate sunt separați de ceilalți condamnați și sunt cazați în camere anume destinate numite camere de liberare. Introducerea în camera de liberare se va face în condițiile prevăzute de lege, termenul fiind stabilit de conducerea penitenciarului în funcție de particularitățile fiecărui deținut. De asemenea, ținând seama de prevederile legale se impune organizarea și desfășurarea unitară și în mod strict regulamentar a activităților din programul de instruire și educare la camera de liberare, adecvat particularităților acestei etape finale de deținere.
În această perioadă de pregătire pentru liberare condamnații nu sunt scoși la muncă dar pot fi folosiți la activități cu caracter gospodăresc necesare administrației penitenciare, iar cei propuși pentru liberarea condiționată pot fi menținuți la locurile de muncă anterioare.
Momentul punerii în libertate reprezintă un moment distinct în cadrul activităților întreprinse în vederea liberării condamnaților acest lucru făcându-se de către directorul, comandantul penitenciarului care îi înmânează deținutului biletul de liberare.
2.2 Activități ce se desfășoară cu ocazia punerii în libertate a condamnaților
Pentru punerea în libertate a condamnaților, personalul biroului evidență deținuți trebuie să desfășoare mai multe activități specifice prin care să se asigure de legalitatea liberării deținutului.
Astfel, lucrătorii biroului evidență verifică zilnic registul de evidență a termenelor pentru a stabili persoanele ale căror pedepse sau sancțiuni urmează să expire sau să înceteze și listează tabelul nominal cu aceștia. Ei confruntă datele din registrul de evidență a termenelor, tabelul nominal și dosarele de deținere pentru a verifica exactitatea datelor și a stabili cu certitudine deținuții care vor fi liberați iar cu 24 de ore înainte de liberare, transmite fiecărui sector de activitate din unitate, căruia ii revin sarcini pe aceasta linie, cate un tabel nominal cu cei care urmează a fi puși în libertate.
În acest moment, înaintea punerii în libertate lucrătorul de la evidență înscrie, în dosarul de deținere, la rubrica rezervată ieșirilor, data punerii în libertate, motivul liberării precum și localitatea în care deținutul își are domiciliul stabil.
Este foarte important ca lucrătorii biroului evidență deținuți să nu omită a face toate mențiunile necesare precum și consemnarea punerii în libertate în registrul de evidență a termenelor și registrul opis, în care va menționa și situația juridică a deținuților.
În cazul deținuților români care se liberează din penitenciare se efectuează în calculator arhivarea datelor și listează următoarele documente de liberare : biletul de liberare, comunicările către organele de politie, centrele militare, instanțele de judecată iar în cazul deținuților străini informează Direcția Generală de Pașapoarte, Străini și Probleme Migrări din Ministerul Administrației și Internelor.
Biroul evidență trimite comunicările către organele de politie, listându-le astfel :
– în două exemplare, pentru cei care s-au născut și au domiciliul în municipiul București, ori sunt cetățeni străini sau sunt apatrizi – un exemplar către Inspectoratul General al Poliției – Direcția cazier judiciar și evidență operativă, iar celalalt la dosarul de deținere ;
– în trei exemplare, pentru cei care au domiciliul în județul în care s-au născut – primul exemplar la Inspectoratul General al Poliției – Direcția cazier judiciar și evidență operativă, al doilea exemplar pentru organul de politie pe raza căruia s-a născut deținutul, iar la treilea exemplar la dosarul de deținere;
– în patru exemplare pentru cei care s-au născut într-un județ și au domiciliul în alt județ – primul exemplar pentru Inspectoratul General al Poliției – Direcția cazier judiciar și evidență operativă, al doilea exemplar pentru organul de poliție pe raza căruia s-a născut deținutul, al treilea exemplar pentru poliția județeană în a cărei raza teritorială se află domiciliul acestuia, iar al patrulea exemplar la dosarul de deținere.
Pe formularul privind comunicarea punerii în libertate ce se înaintează organelor de poliție, lucrătorul de la biroul evidență menționează numărul de zile rămase de executat, precum și codul numeric personal, dacă este înscris în actul de identitate.
De asemenea, face identificarea deținutului după datele din dosarul de deținere, actul de identitate și declarația verbală a acestuia. Introduce în dosarul de deținere documentele primite de la celelalte sectoare din unitate, numerotează și certifică numărul de file existente și clasează dosarul în arhivă.
După punerea în libertate dosarele de deținere se păstrează în fondul arhivistic al unității, conform reglementărilor în vigoare.
I.3. Efectele finale și definitive
Aceste efecte se produc mai târziu și anume în momentul în care se împlinește termenul de executare integrală a pedepsei aplicate. Ele sunt efecte îndepărtate (finale). Apoi, aceste efecte juridice nu sunt doar finale sau definitive ci și efecte juridice pozitive.
Efectele juridice pozitive se produc la sfârșitul perioadei de liberare condiționată și se produc de asemenea, în ipoteza în care condamnatul a respectat condițiile impuse prin acordarea liberării condiționate, a avut o bună conduită și respectiv n-a mai săvârșit nici o infracțiune pe toata perioada de liberare condiționată.
În ipoteza în care condamnatul n-a mai săvârșit alte infracțiuni, efectele definitive sunt pozitive; aceste efecte juridice pozitive constau : primul, pedeapsa ce o avea de executat se consideră executată, al doilea, liberarea provizorie și condiționată, avută până atunci, se transformă în liberare definitivă și necondiționată.
Potrivit art. 61 alin. c Cod penal „pedeapsa se consideră executată, dacă în intervalul de timp de la liberare și până la împlinirea duratei pedepsei condamnatul nu a mai săvârșit din nou o infracțiune”. Din prevederile art. 61 reiese faptul că dacă nu mai săvârșește nici o infracțiune, perioada de liberare condiționată și provizorie se transformă în liberare definitivă.
Din păcate, legea română nu ajută pe deținuții liberați condiționat în procesul de integrare în societate prea mult deoarece încă nu sunt puse bazele legale și nici definitivate structurile organizatorice care ar trebui să susțină munca personalului socio-educativ din penitenciar afară, în comunitate. Astfel, condiționat doar de o buna purtare și interdicție de a mai săvârși alte infracțiuni, condamnatul liberat trebuie să răzbească în viață practic doar cu sprijinul familiei, unde aceasta este receptivă la acest aspect iar dacă nu, singur.
Oricum, respectând normele legale, condițiile impuse prin acordarea liberării condiționate, condamnatul ajunge în stare de libertate ca și când ar fi executat întreaga pedeapsă.
Secțiunea a II-a
Efectele negative
II.1. Menținerea și revocarea liberării condiționate
În ipoteza în care condamnatul liberat condiționat, în perioada respectivă a săvârșit din nou o infracțiune se produc alte efecte juridice. Potrivit art. 61 alin. 1 Cod penal, dacă se săvârșește din nou o infracțiune „instanța de judecată, ținând seama de gravitatea faptei săvârșite, poate dispune fie menținerea liberării condiționate, fie revocarea ei”.
Menținerea libertății condiționate se poate hotărî în cazurile în care noua infracțiune nu prezintă o gravitate deosebită (nu are urmări grave, s-a săvârșit în împrejurări cu totul accidentale etc.) și când pedeapsa aplicată de instanță este închisoarea pe un termen redus sau amenda. Așadar, dacă noua infracțiune nu este gravă, liberarea condiționată acordată pentru infracțiunea săvârșită mai înainte se poate menține, ceea ce înseamnă că cel condamnat rămâne în continuare în libertate condiționată până la împlinirea termenului de executare integrală a pedepsei, executând în paralel, dacă este posibil sau în continuare pedeapsa pentru infracțiunea nou comisă.
Deci, hotărârea de a menține sau revoca liberarea condiționată a condamnatului liberat care a săvârșit o nouă infracțiune rămâne la latitudinea instanței de judecată care va analiza comportarea și gravitatea noii infracțiuni comise înainte de pronunțare. De asemenea, legea si practica judiciară au susținut că liberarea condiționată nu se revocă nici în cazul în care cel care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală anterioară, în perioada minorității, deoarece nu se pot aplica minorului decât măsuri educative
Un alt efect juridic până în momentul împlinirii duratei pedepsei este cel al revocării liberării condiționate.
„Revocarea liberării condiționate are loc în cazul în care condamnatul săvârșește o nouă infracțiune în intervalul de timp de la liberare și până la împlinirea durate pedepsei”.
În cazul nerespectării condiției impuse de lege de a nu mai comite o altă infracțiune în perioada liberării condiționate liberarea acordată poate fi revocată, condamnatul în acest caz urmând a executa și restul de pedeapsă efectiv neexecutat din pedeapsa aplicată inițial, potrivit prevederilor art. 61 Cod penal.
Instanța de judecată va dispune revocarea liberării condiționate a condamnatului care a săvârșit o nouă infracțiune ori de cate ori va aprecia, în raport cu situația de fapt, că aceasta este necesară. Această măsură se impune, desigur, în toate cazurile când cel liberat a săvârșit o infracțiune care prin felul ei sau prin circumstanțele sale nu ar putea justifica menținerea liberării condiționate.
Potrivit dispoziției art. 61 alin. 2 Cod penal, instanța va revoca în mod obligatoriu liberarea condiționată în cazul în care cel liberat a săvârșit o infracțiune contra siguranței statului, contra avutului public, o infracțiune de omor, o infracțiune contra păcii și omenirii sau o infracțiune prin care se aduce o pagubă importantă economiei naționale. Dată fiind gravitatea unor asemenea infracțiuni, revocarea liberării condiționate acordate pentru o infracțiune săvârșita anterior devine inevitabilă, adică obligatorie, deoarece o asemenea infracțiune gravă dovedește că condamnatul nu s-a îndreptat. Și practica judiciară a susținut în hotărârile pe care le-a dat obligativitatea revocării liberării condiționat în cazul în care cel liberat a săvârșit o infracțiune contra siguranței statului, contra avutului public, o infracțiune de omor, o infracțiune contra păcii și omenirii sau o infracțiune prin care se aduce o pagubă importantă economiei naționale.
Revocându-se liberarea condiționată, rămâne a se rezolva executarea părții din pedeapsa care a rămas neexecutată; în același timp se pune problema executării pedepsei pentru noua infracțiune. Spre deosebire de rezolvarea acestei probleme în alte situații (de exemplu în cazul revocării suspendării condiționate a executării pedepsei ori a revocării grațierii condiționate), când se dispune executarea pedepsei a cărei executare fusese suspendată ori grațiată și care nu se contopește ci se execută cumulativ cu pedeapsa pentru noua infracțiune.
Instanța care revocă liberarea condiționată pentru a contopi pedepsele conform art.61. C. pen., determină partea de pedeapsă care a mai rămas de executat și nu se limitează numai la dispoziția de executare a restului de executat. În cazul revocării liberării condiționate pentru săvârșirea unei noi infracțiuni, aceste două pedepse urmează însă să fie contopite într-una singură, putându-se aplica un spor de până la 5 ani de către instanța de judecată. Prin urmare, cele două pedepse nu se totalizează ci se aplică sistemul cumulului juridic ca modalitate de stabilire a pedepsei. Măsura contopirii restului de pedeapsă rămas neexecutat cu pedeapsa pronunțată pentru infracțiunea comisă după liberare are loc numai când revocă liberarea condiționată, nu și atunci când ea se menține.
Este important de menționat că pentru revocarea liberării condiționate interesează momentul săvârșirii infracțiunii noi, iar nu momentul condamnării definitive pentru această infracțiune. Așadar, liberarea condiționată putea fi revocată și ulterior, după împlinirea duratei pedepsei în executarea căreia a fost acordată liberarea, dacă se stabilește că în timpul cât condamnatul a fost liberat condiționat a săvârșit din nou o infracțiune.
În reglementarea Decretului nr. 720/1956 (art. 1 și 2) odată cu punerea în libertate a condamnaților înainte de termen, pedeapsa din care se liberau se consideră în întregime executată, astfel că în cazul în care după intrarea în vigoare a noului Cod penal se săvârșea din nou o infracțiune, aceasta nu putea antrena după sine revocarea măsurii amintite în condițiile art. 59-60 Cod penal referitoare la liberarea condiționată.
În ceea ce privește aspectele procesuale ale revocării liberării condiționate, potrivit dispozițiilor art. 450 alin. 3 Cod procedură penală instanța competentă a se pronunța asupra revocării liberării condiționate este instanța care a judecat pe făptuitor pentru infracțiunea comisă după liberarea lui condiționată, aceasta putând fi atât judecătoria cât și tribunalul județean sau eventual un tribunal militar în funcție de competența lor. În cazul în care această instanță a omis să se pronunțe cu privire la revocarea liberării condiționate, asupra acesteia urmează să se pronunțe judecătoria în a cărei rază teritorială se află locul de deținere de unde a fost liberat făptuitorul, competența acesteia din urmă fiind o competență subsidiară.
În acest caz, instanța competentă a se pronunța asupra revocării liberării condiționate va dispune numai după ce hotărârea asupra noii infracțiuni a rămas definitivă.
Hotărârea instanței cu privire la liberarea condiționată poate fi atacată cu recurs, în termen de 3 zile, recursul declarat de procuror este suspensiv de executare.
Potrivit dispoziției cuprinse în art. 450 alin. ultim Cod procedură penală instanța, în fata căreia hotărârea cu privire la revocarea liberării condiționate a rămas definitivă, este obligată să comunice locului de deținere o copie de pe dispozitivul hotărârii. Aceasta, desigur, pentru a se putea pune cât de grabnic în executare hotărârea privind revocarea liberării condiționate.
CAPITOLUL VIII
LUCRARE PRACTICA
Planul lucrării practice
1. -Liberarea condiționată ca instituție complementară a executării pedepsei cu închisoarea;
-modalitate de executare a unei părți din pedeapsă;
-condamnatul definitiv, considerat ca fiind în continuarea executării pedepsei;
-neaplicabilitatea în cazul celor care sunt condamnați la executarea pedepsei contravenționale;
-caracterul facultativ al acesteia;
-aplicabilitatea acesteia fată de orice condamnare la pedeapsa cu închisoarea;
-se aplică doar celor condamnați definitiv.
2. -Condițiile de beneficiere;
3. -Fracțiunile obligatorii de executat pentru a intra în discuția comisiei pentru propunerea acordării liberării condiționate;
4. -Comparații între prevederile vechiului Cod penal si cele ale noului Cod penal. Paralela intre natura infracțiunii si caracterul intenționat al faptei.
5. -Calculul zilelor obținute ca și câștig pentru a trece din prima în a doua fracție;
6. -Schema bloc pentru o aplicație pe calculator ( si flux informațional);
7. -Procedura liberării condiționate; lucrul comisiei de propuneri.
LIBERAREA CONDITIONATA- LIBERAREA DEFINITIVĂ
PP= Pronunțarea pedepsei
DP= Durata pedepsei
t= axa timpului
DP
t
PP LC LD
2. RESTRICTIILE PROBLEMEI
Liberarea condiționată, adică înainte de executarea în întregime a pedepsei, funcționează și este aplicabilă față de orice pedeapsă cu închisoarea, indiferent de durata acesteia și indiferent dacă condamnatul este minor sau major. Ea nu trebuie acordată întotdeauna, imediat după executarea efectivă a unei părți din pedeapsă ci, numai dacă, în urma cercetării amănunțite a modului de comportare a deținutului în timpul executării pedepsei si ținând cont de antecedentele sale penale, instanța își însușește convingerea că îndreptarea sa este posibilă și fără executarea pedepsei în întregime în detenție.
Liberarea condiționată se referă numai la pedepsei pronunțate prin hotărâri rămase definitive și se examinează doar dacă sunt întrunite condițiile legale în momentul soluționării ei. Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească condamnatul pentru a beneficia de liberarea condiționată sunt:
executarea unei părți din pedeapsă, determinată în raport de durata pedepsei, natura infracțiunii si vârsta condamnatului;
să fie stăruitor în muncă si disciplinat, având o conduită și o comportare constant bună, fiind aspecte definitorii pentru creionarea personalității condamnatului;
să dea dovezi temeinice de îndreptare, constând în transformarea calitativă a sa în planul redresării sale morale.
Numai după întrunirea acestor condiții se face atestarea că, privitor la condamnat, s-a realizat scopul pedepsei cu închisoarea. Dar, orice pedeapsă se analizează din punct de vedere al gravității faptei, aceasta constând în durata închisorii și descrierea faptei. Deși nu este echivalentă cu condițiile enumerate mai sus, examinarea antecedentelor penale ale condamnatului, împrejurare de care nu trebuie să se facă abstracție, acest aspect nu este luat în considerare tocmai ca urmare a decretelor de grațiere ori amnistie.
3.„PAS” ÎN ALGORITMUL LIBERĂRII CONDIȚIONATE
I F + PM = II F
(execuție efectivă din pedeapsă) (contribuția zilelor muncite)
Dacă se execută obligatoriu I F și, în acest interval, acumulează (când se atinge II F
zile câștig, ca urmare a influenței muncii fracție prevăzută de
CP, atunci deținutul
poate beneficia de LC)
4.- „TĂIETURI” IN CODUL PENAL
In cele ce urmează ne vom referi doar la secțiunea condamnaților apți pentru muncă.
5.-UN LUCRU ÎNDEMÂNOS, CA LA FISC SAU IMPOZITUL
PE SALARII : TABULATORUL
Iată un început de tabulator, de unde se pricepe ușor algoritmul de generare:
6. REUNIREA PROBLEMELOR ÎNTR-O APLICAȚIE
Până acum s-a prezentat cadrul general de rezolvare a unui tip de problemă – liberarea condiționată. În afară de cadru, utilizatorului îi sunt livrate exemple gata construite care invită la încadrarea lor în următoarea schemă bloc:
Situația
juridică
Registrul Actele le-
opis gale de con-
damnare de-
finitivă
Consultare no- Data expirării
menclator de- Încadrarea pedepsei
ținuți, însoțit infracțiunii
de predeapsa definitive
acestora
Registrul
Transformarea pedepsei în de terme-
zile ne
Calculul
primei
fracții
este
îndeplini-
tă
Fișa de e-
vidență a
Evidența zile- zilelor mun-
lor muncite și cite și a ter-
considerate menului de
„câștig” propunere
pentru LC
sunt
nu suficien-
te
d
a
Verificarea Propozabil a Procesul-ver-
îndeplinirii intra în co- bal de propu-
celei de a misie pentru nere pentru
doua fracții analiză liberare con-
diționată
7. PROCEDURA LIBERĂRII CONDIȚIONATE. LUCRUL COMISIEI DE PROPUNERI
Nu întrunește Examinarea fie-
condițiile pentru cărui deținut pro-
a fi liberați, co- pozabil Proces-verbal
misia fixează un de propunere
alt termen care în vederea li-
nu poate fi mai amâ- pro- berării condi-
mare de un an nat pus ționate
P-v de amânare Se înaintează
în comisia de judecătoriei
propuneri LC în a cărei rază
teritorială se
află penit.
Dreptul de a se
adresa instanței nu hotărâ- da Decizia
rea instanței de liberare
Cerere Recursul se
soluționează
în trei zile
hotă
nu rârea ins- da
tanței
d
a
face da
recurs pro-
curorul
d
a
suspensiv de
executare (o-
prirea punerii
în executare
a unei disp.
CONCLUZII PERSONALE
Justiția penală cunoaște azi noi dimensiuni în încercarea sa de a face față nevoilor și solicitudinilor unei societăți moderne aflate într-o permanentă tranziție.
Rolul politicii penale este major în combaterea fenomenului infracțional. Criminalitatea transfrontalieră, acest flagel fară fontieră, trebuie combătută prin justa și corecta aplicare a politici penale. Domnul profesor Dan Bonciu în lucrarea sa , Elemente de sociologie juridică, ne oferă o definiție a politicii penale preluată din literatura străină de specialitate. Astfel, politica penală constă „în transformarea fundamentală a dreptului penal prin umanizarea instituțiilor de sancționare și de pedepsire a indivizilor delincvenți.”
Pe lângă categoria politicilor penale apare o sintagmă nouă:” politicile penitenciare”. Acestea după opinia domnului profesor Gheorghe Florian sunt acele politici care privesc scopul și modalitățile concrete de executare a pedepsei cu închisoarea. Ei bine, în cadrul politicilor penitenciare întâlnim, instituția liberării condiționate ca fiind acel mijloc de individualizare a pedepsei care reprezintă un anumit mod de executare a pedepsei în libertate.
Astfel, liberarea condiționată apare ca un artificiu al legii, o „potecă” îngustă dar încăpătoare pentru toți acei condamnați cărora legea, cu restricțiile ei, dar mai ales voința lor le mai acordă o șansă.
Instituția liberării condiționate și procedura de lucru în cadrul comisiilor de propuneri pentru liberarea condiționată cunosc o „solidă” reglementare dar în opinia mea, sunt multe aspecte care ar trebui modificate. „De lege ferenda” consider că în ceea ce privește compunerea comisiei de propuneri pentru liberarea condiționată de la nivelul unităților de penitenciar, nu este necesară prezența procurorului delegat. S-a afirmat că rolul acestuia este de a garanta legalitatea actelor și procedurilor dar acest lucru poate fii garantat de comandantul unității care este investit în asemenea scop. De altfel, în practică s-a statuat faptul că procurorul joacă un rol activ în acuzare. Comisia de propuneri are ca principală activitate strângerea de acte, documente, materiale din care să rezulte sau nu oportunitatea acordării liberării condiționate de către instanță. În completarea celor afirmate mai putem adăuga și faptul că, toți ceilalți membrii ai comisiei de propuneri joacă un rol activ în viața condamnaților, fiind cei mai în măsură să le facă evaluările necesare.
Un alt aspect ce rezultă din dezbaterea temei este și faptul că, condamnatul aflat în detenție nu trebuie adus la judecarea cererii sau propunerii de liberare condiționată decât dacă instanța consideră necesar. Deci, „de lege ferenda” consider că ar trebui introdusă în legislația penală obligativitatea ascultării de către instanță a condamnatului înainte de pronunțarea sentinței. Consider că instanța ar trebui să îl asculte pe condamnat, oferindu-i astfel posibilitatea asumării de către acesta a unui angajament în vederea garantării și respectării normelor legale, în eventualitatea liberării.
Sunt de părere că reforma penală în România ar trebui să plece de la ideea că libertatea este cel mai de preț „bun” al individului iar aplicarea sistemului sancționator ar trebui să ocolească pe cât posibil aplicarea pedepsei cu închisoarea, aceasta constituind excepția și nu regula cum este în momentul de fața.
Instituția liberării condiționate are o deosebită importanță în cadrul execuțional penal și asta pentru că oferă în momentul posibilitatea executării unei perioade din pedeapsă în libertate dar, așa cum afirma și domnul profesor Gheorghe Florian, „justiția fără închisori nu este de conceput deocamdată”.
BIBLIOGRAFIE
G. Antoniu și colaboratorii – Practică judiciară penală, vol. II, partea generală, Editura Academiei Române, București, 1990;
G. Antoniu și colaboratorii – Practică judiciară penală, vol. II, procedură penală, Editura Academiei Române, București, 1993;
Al. Boroi, Drept Penal- partea generală, Ed. All Beck, București, 1999;
Al. Boroi, Stefania-Georgeta Ungureanu, Nicu Jidovu și Ilie Măgureanu- Drept Procesual Penal, Ed. All Beck, București, 2001;
Gh. Dărângă, în lucrarea colectivă – Codul penal al României, comentat și adnotat, Partea generală, Editura Științifică, București, 1972;
V. Dobrinoiu, Ghe. Nistoreanu, I. Pascu, I. Molnar, V. Lazăr, Al. Boroi, Drept penal partea generală, Editura Atlas LEX, București, 1996;
V. Dobrinoiu și colaboratorii- Drept Penal, Partea Generală, Ed. Europa Nova, București, 1999;
V. Dongoroz – Comentariu la Codul Penal „Regele Carol al II-lea”, adnotat, vol. I, Editura Librăriei Socec și Co. S.A., București, 1937;
I. Fodor s.a. – Explicații teoretice ale Codului Penal Român, vol. II, Partea generală, Editura Academiei Române, București, 1970;
C. Mitrache – Drept penal român, partea generală, Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL, București, 1994;
Ghe. Mărgărit – „Liberarea Condiționată”, Editura Novelnet, București, 1998;
Ion Oancea – Drept penal, partea generală Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971;
Ion Oancea – Drept execuțional penal, Editura All Educational S.A., București, 1995;
C. Paraschiv si M. Damaschin, Drept Procesual Penal, Ed. Lumina Lex , București, 2004;
Tr. Pop – Drept penal comparat, penologie și știință penitenciară, vol. III, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj-Napoca, 1924;
N. Volonciu -Tratat de Procedură Penală-partea specială, Vol. II, Ed. Paideia, București, 1994;
E. Stănișor și colaboratorii – Penalogie, Editura Oscar Print, București, 2002 ;
E. Stănișor , A. Bălan și R. Elaș,- Administrațiile Penitenciare Europene, Ed. Oscar Print, București, 2002;
I. Tanoviceanu – Tratat de drept și procedură penală, Ediția a II-a, vol. III, Editura Tiparul Curierul Judiciar, București, 1927;
Constituția României;
Codul Penal Român;
Codul de Procedură Penală Român;
Codul Penal – Carol al II-lea modificat la 24 septembrie 1938;
Decretul 720/1956 privind liberarea înainte de termen a condamnaților pe baza muncii prestate și a bunei comportări;
Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor.,republicată
Legea nr. 140/1996, publicată în M. Of. la 14.11.1996 privind calculul fracțiunilor de pedeapsă;
Legea nr. 168/23.10.1997 privind aplicarea Legii nr. 140/1996;
Ordinul Ministrului Justiției – nr. 2860/C/06.11.2000 – instrucțiuni privind evidența nominală și statistică a deținuților aflați în locurile de detenție subordonate Direcției Generale a Penitenciarelor;
Manualul consilierului de reintegrare socială și supraveghere, Editura THEMIS, Craiova;
Academia de Poliție – Administrație Penitenciară, Note de curs ;
Revista Română de Drept nr. 11/1973;
Revista Română de Drept nr. 5/1973;
Revista Română de Drept nr. 8/1970:
Revista Română de Drept nr. 9/1971;
Revista de Știință Penitenciară nr. 1-2/1990;
DGP- Buletin Informativ, nr. 39, aug. 2000;
DGP- Buletin Informativ, nr. 41, oct. 2000.
Lucrare practic-aplicativă, Penitenciarul de Maximă Siguranță-Gherla
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Institutia Liberarii Conditionate In Romania (ID: 125049)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.