Institutia Filiatiei Si Filiatia Fata de Tata

INTRODUCERE 4

CAPITOLUL 1 7

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND Institutia filiatiei si filiatia fata de tata 7

1.1.Definiția și felurile filiației 7

1.2. Clasificarea filiației față de tată 10

1.1.2.Copilul din căsătorie 10

1.2.2. Copilul din afara căsătoriei 11

1.3. Moduri de stabilire a paternității din căsătorie și din afara acesteia. 11

CAPITOLUL 2 12

FILIAȚIA FAȚĂ DE TATĂ DIN CĂSĂTORIE 12

2.1. Stabilirea filiației 12

2.2. Prezumția de paternitate – noțiune 15

2.3. Copii care beneficiază de prezumția de paternitate 17

2.4. Modul în care acționează prezumția de paternitate 18

2.5. Timpul legal al concepțiunii copilului 19

2.5.1. Modul de calcul al timpul legal al concepțiunii copilului 20

2.6. Puterea doveditoare a certificatului de naștere 23

2.6.1. Interpretarea corectă 24

2.7.Tăgăduirea paternității copilului din căsătorie 25

2.8. Dreptul la acțiunea în tăgada paternității 25

2.8.1. Titularul dreptului la acțiunea în tăgada paternității 25

2.8.2. Exercitarea dreptului la acțiunea în tăgada paternițății de către tutore 26

2.8.3. Persoanele împotriva cărora se exercită dreptul la acțiunea în tăgada paternității 28

2.8.4 Cazuri în care se poate exercita dreptul la acțiunea în tăgada paternității 30

2.8.5. Prescripția dreptului la acțiunea în tăgada paternității 31

2.9. Efectele admiterii acțiunii în tăgada paternității 33

2.10. Instanța competentă 34

2.11. Admiterea acțiunii. efecte 34

CAPITOLUL 3 42

CONFLICTE DE PATERNITATE (DUBLĂ PATERNITATE) 42

3.1. Când există conflicte de paternitate? 42

3.2. Tăgăduirea paternității în caz de conflict de paternitate 42

3.3. Dovedirea nepaternității 44

3.4. Concludența expertizelor medico-judiciare la dovedirea nepaternității. 45

CAPITOLUL 4 47

STABILIREA PATERNITĂȚII COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEI 47

4.1. Categorii de solicitanți 47

4.2. Acte necesare 47

4.3. Testamentul 49

4.4. Contestarea recunoașterii paternității 50

4.5. Contestarea recunoașterii de paternitate 51

4.5.1. Concept și reglementare legală. Proba și imprescriptibilitatea acțiunii. 51

4.6. Efectele admiterii acțiunii în constatarea recunoașterii de paternitate 52

4.7. Probele în dovedirea acțiunii în tăgăduirea paternității 53

4.8. Nulitatea recunoașterii de paternitate 53

4.9. Înregistrarea hotarârii. Efecte 57

CAPITOLUL 5 58

EFECTELE STABILIRII PATERNITĂȚII DIN AFARA CĂSĂTORIEI 58

5.1. Considerății generale 58

5.2. Drepturile și îndatoririle parintești 58

5.3. Numele copilului 62

5.4. Domiciliul copilului 64

5.5. Obligația legală de întreținere 64

5.6. Dreptul la moștenire 65

CONCLUZIE 73

BIBLIOGRAFIE 85

INTRODUCERE

Dorința omului de a pătrunde tainele creației, ale vieții și morții, dorința de cunoaștere, apoi, dorința de a controla nașterea au condus știința geneticii pe culmi nebănuite. Astăzi, un copil poate fi conceput fără nicio legătură sexuală, fără acea uniune dintre un bărbat și o femeie, bazată pe dragoste, ci prin intervenție medicală în laborator, cu ajutorul tehnicilor endogene și exogene de reproducere umană. Mâine, se prefigurează crearea unui copil cu ajutorul unei mașini ( așa numitul ”uter artificial”) care va ”purta” embrionul până la maturitate, tehnica fiind cunoscută sub denumirea de ectogeneză. În acest context asistăm la demistificarea maternității.

Concepția și nașterea unui copil interesează medicina dintr-o triplă perspectivă: fiziologică, biologică și genetică. Însă, interesează și Dreptul, deopotrivă, din perspectiva drepturilor personalității și a filiației.

Din perspectiva tehnicilor de reproducere umană asistată – fertilizarea în vitro, embrio transferul, reproducerea umană cu terț donator, gestația pentru altul, constatăm că știința precede Dreptul și, deopotrivă, puterea publică. Până la intrarea în vigoare a noului Cod civil, aceste tehnici s-au folosit în țara noastră și, în urma lor au rezultat copii, ființe umane, persoane. Astfel, în mod firesc, se ridică întrebarea: astăzi, care este raportul dintre cele trei? Dreptul sau puterea publică poate frâna evoluția științei? Dreptul poate controla rezultatele științei? Politica publică poate decide în locul unui individ un proiect parental? Politica publică poate determina cum să arate societatea de mâine?

Potrivit art. 25 alin. 2 C. civ., persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi și obligații. Textul nu face nicio distincție între persoane în funcție de modul de concepție și naștere. Așadar, oamenii care au fost creați și născuți cu ajutorul tehnicilor de reproducere umană asistată sunt subiecte de drept, titulari de drepturi și obligații civile, fără nicio discriminare pe criteriul concepției și nașterii.

Cu toate acestea, copiii născuți din gestația pentru altul și maternitatea de substituție se lovesc de obstacole legale serioase în calea stabilirii filiației materne și paterne.

Filiația este o creație a Dreptului, un concept juridic și o instituție de drept. Dreptul stabilește regulile după care o persoană are calitatea de mamă sau un bărbat are calitatea de tată.

Faptul paternității, legătura de filiație dintre tată și copil nu mai e atât de evidentă ca în secolele trecute, dovada acesteia putând fi oricând răsturnată prin proba contrarie corespunzătoare, oferită de posibilitățile de verificare biologică din știința actuală. În mod corespunzător cu emanciparea fără precedent a tatălui, chestiunea filiației față de tată a devenit o problemă juridică foarte bine conturată și adesea abordată în dreptul familiei.

În lucrarea de față, voi prezenta din punct de vedere juridic filiația față de tată, urmărind criteriile după care este analizată în sistemul legislativ românesc și ghidându-mă după punctele de reper evidențiate de literatura de specialitate și practica judiciară. Lucrarea a fost structurată în așa fel încât să trateze cât mai multe aspecte posibile. De altfel, ea începe cu un istoric al cercetării paternității, urmată de o prezentare generală a situației în prezent.

Odată cu descoperirea tehnicilor de reproducere umană asistată au apărut noi termeni medicali, precum mamă purtătoare, mama biologică sau genetică, părinți de intenție. Aceștia nu pot sau nu mai pot fi ignorați de Drept. De aceea, unele state și-au modificat legislația în materia filiației introducând reguli privind reproducerea umană asistată prin proceduri endogene și exogene.

Noul Cod civil român a încercat să urmeze această tendință, reglementând sumar reproducerea umană, însă numai unul dintre resorturile acesteia: reproducerea umană asistată cu terț donator. Codul tace cu privire la sexul terțului donator – femeie sau bărbat – și la numărul donatorilor (un bărbat și o femeie sau numai un bărbat ori numai o femeie). Această tehnică presupune participarea unui terț donator de gameți feminini sau masculini pentru fecundarea unui ovulul și implantării embrionului în uterul femeii care va naște. Așadar, aceasta poate avea legături genetice cu copilul pe care-l va naște, dacă ovului ei va fi fecundat, existând identitate între mama gestantă și mama genetică. În această situație, paternitatea este dedublată: există un tată biologic sau genetic și un tată juridic sau social, în temeiul unei prezumții legale relative, având în vedere art. 443 alin. 2 C. civ. Prin ficțiunea legii, un bărbat care nu are nicio legătură genetică cu copilul conceput cu materialul genetic al altui bărbat – terțul donator – dobândește statutul de tată.

Au rămas în afara reglementării gestația pentru altul și maternitatea de substituție, care se realizează cu ajutorul tehnicilor de reproducere umană asistată cu terț donator.

Gestația pentru altul (GPA) presupune implicarea cel puțin a trei persoane: o femeie acceptă să poarte în uter embrionul transferat după fecundarea în vitro cu gameții unui cuplu atunci când soția prezintă afecțiuni uterine care o împiedică să poarte sarcina. Femeia care poartă sarcina este gestantă, fără să aibă nicio legătură genetică cu copilul și fără intenția de a deveni mama copilului pe care-l va naște. În această situație, maternitatea este dedublată: există o mamă biologică sau genetică și o mamă uterină sau purtătoare. În cazul gestației pentru altul pot să intervină încă unul sau doi participanți. O femeie sau un cuplu care dorește să devină părinte social sau juridic.

În prezentul studiu ne propunem să formulăm câteva opinii cu privire la reproducerea umană asistată, în special la gestația pentru altul, pentru a demonstra dificultatea pe care o ridică tranșarea unei probleme de drept – filiația – într-un caz concret.

CAPITOLUL 1

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INSTITUȚIA FILIAȚIEI ȘI FILIAȚIA FAȚĂ DE TATĂ

Filiația poate fi definită fie ca șirul descendenței unei persoane, una din alta, fie ca legătură directă dintre părinți și copii.

Filiația față de tată se numește paternitate și se bazează pe faptul concepției, iar filiația față de mamă se numește maternitate și are la bază faptul nașterii.

Filiația poate fi din căsătorie sau din afara casătoriei. Filiația poate rezulta și din înfiere. Aceasta rezultă, în temeiul legii, din actul de voință al părților, încuviințat de autoritatea tutelară, în comparație cu filiația firească, care decurge, din comunitatea de sânge.

1.1.Definiția și felurile filiației

Filiația poate fi privită în ansamblu, ca o legatură de sânge care unește o multitudine de nașteri, sau fragmentat, cu referire la fiecare naștere, ca element separat ce intră în compunerea acestei legături.

Prin urmare din punct de vedere juridic, noțiunea de filiație poate fi definită atât “lato sensu”, cât și “stricto sensu”.

Noțiunea de filiație desemnează, “lato sensu”, un șir neîntrerupt de persoane între care faptul nașterii a stabilit legatura de la părinte la copil ; sau din aceeași perspectivă de ansamblu, această noțiune reprezintă un șir neîntrerupt de nașteri care leagă o persoană de un înaintaș al ei În cealaltă accepțiune, stricto sensu, filiația reprezintă raportul de descendență dintre un copil și fiecare dintre părinții săi. Trebuie consemnat că filiația poate fi privită și dintr-un alt punct de vedere și anume din partea copilului: astfel, filiația exprimă calitatea de copil al unor anumiți părinți; părinții însă pot fi căsătoriți între ei sau necăsătoriți, de unde rezultă că și filiația poate fi din căsătorie și din afara căsătoriei. Filiația are două izvoare diferite, după cum este vorba de filiație față de mamă – legatura de sânge care rezultă din naștere -sau pentru filiația față de tată – izvorul constă în faptul concepției.

Cum maternitatea rezultă din faptul material al nașterii, cert și destul de simplu de dovedit, iar pentru paternitate legea instituie prezumția legală de paternitate – "Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei” art.53 alin.1, Codul familiei – se poate spune că filiația din căsătorie este, în mod evident, mai ușor de stabilit față de cea din afara căsătoriei. Mai mult, față de filiația din afara căsătoriei, cea izvorâtă din căsătorie este indivizibilă între tată și mamă. Filiația din căsătorie se stabilește împreună față de mamă și față de tată. Dar dacă există acea legatură juridică între părinții unui copil, filiația urmează a se stabili separat față de mamă și față de tată.

Dreptul comparat consacră două concepții opuse cu privire la filiația din afara căsătoriei. Având la bază ideea că filiația constituie o legatură biologică, una dintre aceste teorii consideră că ar fi suficient să se demonstreze legătura de sânge existentă între copil și mamă.

Astfel, odată demonstrată și stabilită, legătura biologică produce efecte juridice indiferent de voința celor doi părinți. Cealaltă teorie susține că legatura de filiație din afara căsătoriei presupune că e necesară, pe lângă legătura de sânge, recunoașterea voluntară din partea părinților, deci o legătură biologică și una voluntară.

Sistemele juridice ale țărilor care consacră aceastp din urmp teorie recunosc însă și unele excepții: prin intermediul unor proiecte de reformă legislativă se admite că ar fi suficientă proba legăturii de sânge pentru a se stabili filiația.

Pentru a stabili filiația unei persoane, trebuie dovedit faptul sau actul juridic, din care aceasta rezultă. Astfel pentru a stabili filiația unei persoane, față de mamă, este necesar să se dovedească faptul nașterii acelei persoane, de către o anumită femeie, ceea ce implică, atât dovada faptului nașterii, cât și a dovada identității persoanei respective cu copilul născut de către mamă fapte materiale relative ușor de dovedit. În ceea ce privește stabilirea filiației față de tată este necesar să se dovedească faptul procreației copilului mamei din relațiile sexuale ale mamei, cu un anumit bărbat, însă, acest fapt nu poate fi dovedit cu certitudine în mod direct. Se poate uneori stabili, prin mijloace științifice faptul negativ că un copil nu rezultă din relațiile sexuale ale unei femei, cu un anumit bărbat, dar nu se poate dovedi faptul pozitiv că el a fost procreat, de către un anumit bărbat. În cazul filiației din căsătorie stabilirea paternității este ușurată de prezumțiile referitoare la paternitate prevăzute de lege potrivit cărora tatăl copilului născut în timpul căsătoriei este soțul mamei (art. 53 alin.1 C.fam.), iar tatăl copilului născut după încetarea, desfacerea sau desființarea căsătoriei, este fostul soț al mamei, dacă copilul a fost conceput în timpul căsătoriei și s-a născut înainte de recăsătorirea mamei (art. 53 alin.2 C.fam.).

În cazul avut în vedere de cea dea doua prezumție, dacă copilul a fost conceput în timpul căsătoriei, legiuitorul prevede o a treia prezumție, absolută de această dată, potrivit căreia timpul legal al concepției este perioada cuprinsă între a treia sută și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului (art. 61 C.fam.). Filiația din căsătorie, față de tată este ușor de stabilit, căci odată maternitatea, dovedită, aceasta antrenează pe cale de consecință și stabilirea paternității, datorită prezumțiilor legale menționate care nu pot fi înlăturate decât prin tăgada paternității.

Filiația din căsătorie o putem defini indivizibilă față de mamă și tată. Atunci când părinții unei persoane n-au fost căsătoriți la data nașterii sau în perioada concepției acesteia, filiația nu mai poate fi indivizibilă față de ambii părinți, căci nu mai există temeiul care să justifice în ochii legiuitorului prinderea unor prezumții de paternitate. Putem afirma despre maternitatea și paternitatea din afara căsătoriei că rămân distincte, ele fiind stabilite separat independent.

Maternitatea se stabilește prin dovada faptului nașterii și a identității copilului, în schimb, stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei reclamă dovedirea faptului procreației copilului din relațiile sexuale ale mamei cu un anumit bărbat, în vederea căreia legiuitorul nostru admite în mod liber orice fel de probe.

Spre deosebire de stabilirea filiației firești, care necesită dovada unor fapte (nașterea, identitatea copilului, relațiile sexuale ale mamei cu un anumit bărbat), stabilirea filiației din înfiere, reclamă dovedirea actelor juridice pe care le implică actul de voință al părinților (adoptator, soțul adoptatorului, părinții firești ai adoptatorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani) și decizia autorității tutelare de încuviințare a înfierii.

Filiația este izvorul rudeniei care produce numeroase și variate efecte, unele în domeniul relațiilor juridice reglementate de Codul familiei (drepturile și îndatoririle părinților față de copiii lor minori, obligația de întreținere, împiedicările la căsătorie) iar altele în domeniul relațiilor juridice reglementate de alte coduri sau legi (vocația reciprocă la succesiune;drepturile la alocațiile familiale, la pensia de urmaș, la prestațiile de securitate socială; anumite drepturi și interdicții de ordin procedural bazate pe rudenie).

Efectele filiației firești sunt aceleași, în dreptul nostru, indiferent dacă ea rezultă din căsătorie sau din afara căsătoriei, spre deosebire de dreptul burghez în care, între cele două feluri de filiație firească, existau discriminări atât în ce privește stabilirea filiației cât și mai cu seamă cu privire la efectele ei. De exemplu potrivit codului civil de la 1864, cercetarea în justiție a paternității din afara căsătoriei era interzisă cu singura excepție a cazului răpirii mamei copilului de către pretinsul tată, în timpul perioadei de concepție, iar paternitatea din afara căsătoriei stabilită prin recunoașterea tatălui (sau excepțional prin hotărâre judecătorească) nu producea nici unul din efectele juridice pozitive ale rudeniei. Se urmărea astfel apărarea „familiei legitime” împotriva pătrunderii în sânul ei a „copiilor naturali” considerați nedemni de a continua poziția economică, socială și politică a tatălui lor.

Codul familiei a statornicit principiul potrivit căruia copilul din afara căsătoriei a cărui filiație este stabilită conform legii, are față de părinți și rudele acestuia, aceeași situație ca și situația legală a unui copil din căsătorie (art. 63 C.fam.), înlăturându-se astfel toate discriminările anterioare. Este rațional și just ca filiația din afara căsătoriei să se producă efecte ca și filiația din căsătorie, pentru că fiind o legătură de sânge, filiația există independent de împrejurarea că părinții unei persoane erau sau nu căsătoriți la data nașterii sau la epoca concepției acesteia.

Efectele filiației din înfiere sunt aceleași ca și efectele filiației firești, cu unele excepții prevăzute expres de lege sau rezultând din caracterul de legătură de sânge al filiației firești. Întinderea efectelor filiației din înfiere depinde însă de felul înfierii. În cazul înfierii cu efecte restrânse, raporturile de filiație din înfiere se mărginesc la adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și adoptator pe de altă parte, lăsând să subziste în continuare raporturile corespunzătoare de filiație firească. În cazul înfierii cu efecte depline, care face să înceteze raporturile de filiație și rudenie firească ale adoptatului, raporturile de filiație și rudenie din înfiere se întind la toate rudele adoptatorului.

Vorbind în cele de mai sus despre filiație în general, mă voi opri la lucrarea de față asupra filiației față de tată.

1.2. Clasificarea filiației față de tată

Legătura juridică dintre un copil și tatăl său se numește filiație față de tată ori paternitate. Se face deosebire între paternitatea din căsătorie și aceea din afara acestei instituții. Astfel, copilul poate exista din căsătorie sau din afara acesteia.

1.1.2.Copilul din căsătorie

Potrivit art.53 și 57 Codul familiei, aparțin acestei categorii următorii copii:

Cei născuți în timpul căsătoriei, adică în perioada dintre data încheierii căsătoriei și data desfacerii ori încetării acesteia.

Copilul este din căsătorie fie ca a fost conceput în timpul căsătoriei, fie ca a fost conceput înaintea încheierii ai. În această din urmă situație este necesar să admitem că acel copil din căsătorie de la data concepției lui, deci înainte de a se fi încheiat căsătoria (art.7 Decretul nr.31 din 1954). Situația de copil din căsătorie, în cazul la care ne referim, nu depinde de faptul că soțul mamei lui a cunoscut ori nu starea de graviditate a viitoarei soții până la mimentul încheierii căsătoriei. Copilul născut în timpul căsătoriei lovite de nulitate absolută sau relativă este considerat din căsătorie (art.23 alin.2 C.fam.), deoarece declararea nulității căsătoriei nu are o urmare în privința copiilor.

Cei concepuți în timpul căsătoriei și născuți după desfacerea, încetarea sau declararea nulității căsătoriei, dacă nașterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie. Copilul care a fost conceput după desfacerea, încetarea sau declararea nulității căsătoriei nu este din căsătoria respectivă.

1.2.2. Copilul din afara căsătoriei

Copilul conceput și născut în afara căsătoriei este din afara acesteia. Copilul care nu este din căsătorie este din afara căsătoriei. În acest caz se găsește copilul conceput și născut fie înaintea căsătoriei, fie după desfacerea, încetarea sau declararea nulității căsătoriei, chiar dacă părinții lui sunt căsătoriți, precum și cel conceput și născut de părinți care nu sunt căsătoriți între ei.

1.3. Moduri de stabilire a paternității din căsătorie și din afara acesteia.

În ziua de azi, stabilirea paternității se realizează cu ajutorul unor proceduri simplificate. Copii care s-au născut în afara unei căsătorii au dreptul să beneficieze de întreținerea șiu îngrijirea tatălui biologic. În țara noastră, Codul familiei prestanilește două modalități pentru stabilirea paternității:

Procedura judecătorească: prin care tatăl biologic poate fi acționat în justiție de către mama copilului sau un reprezentant juridic pentru a stabili și a recunoaște drepturile copilului;

Procedura admnistrativă: prin care tatăl recunoaște voluntar drepturile copilului născut în afara căsătoriei.

Așadar, cele două moodalități prin care se stabilește paternitatea din căsătorie diferă de cel pentru stabilirea paterinătății din afara căsătoriei. Astfel, paternitatea din căsătorie se stabilește prin prezumția de paternitate, iar paternitatea din afara căsătoriei se poate stabili fie prin recunoașterea voluntară din partea pretinsului tată fie prin acțiune în justiție pentru stabilirea paternității. Filiația din căsătorie, este indiviyibilă față de ambii părinți, căci odată căsătoria dovedită și maternitatea stabilită, paternitatea rezultă automat din aplicarea prezumțiilor legale de paternitate. În ceea ce privește filiația din afara căsătoriei, materinitatea și paternitatea nu sunt legate una de cealaltă, ele sunt independente și se stabilesc în mod separat. Copilul din căsătorie nu poate folosi modurile pentru stabilirea paternității puse la îndemâna copilului din afara căsătoriei și nici acesta din urmă nu poate folosi prezumția de paternitate. Există așadar moduri specifice pentru stabilirea paternității din căsătorie și a celuia din afara căsătorie.

CAPITOLUL 2

FILIAȚIA FAȚĂ DE TATĂ DIN CĂSĂTORIE

Filiația este reglementată în Cartea a II-a: „Despre familie“, Titlul III: „Rudenia“, Capitolul II: „Filiația“.

2.1. Stabilirea filiației

Noul Cod civil prevede, la art. 408, că filiația față de mamă rezultă din faptul nașterii, dar se poate stabili și prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească.

 Filiația față de tată se stabilește prin efectul prezumției de paternitate, prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească, după caz.

Filiația se dovedește cu actul de naștere și cu certificatul de naștere (art. 409 alin. (1) din Noul Cod civil). Filiația față de mamă a persoanei care are o posesie de stat conformă cu actul său de naștere nu poate fi contestată de nimeni (art. 411 alin. (2) din Noul Cod civil).

Prin hotărâre judecătorească se poate stabili dacă a avut loc o substituire de copil ori dacă a fost inregistrată, ca mamă, altă femeie decât cea care a născut copilul, dovada adevăratei filiații facându-se cu orice mijloc de probă (art. 411 alin. (3) din Noul Cod civil).

Recunoașterea copilului de către mamă are loc numai dacă nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă sau copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți (art. 415 alin. (1) din Noul Cod civil), iar tatăl poate recunoaște numai copilul conceput și născut în afara căsătoriei. Recunoașterea este lovită de nulitate absolută dacă a fost recunoscut un copil a cărui filiație, stabilită potrivit legii, nu a fost înlăturată (art. 415 alin. (2) și art. 418 lit. a) din Noul Cod civil).

Dacă tatăl din afara căsătoriei nu îl recunoaște pe copil, paternitatea acestuia se poate stabili prin hotărâre judecătorească.

Conform dispozițiilor art. 425 din Noul Cod civil acțiunea în stabilirea paternități din afara căsătoriei aparține copilului și se pornește în numele lui de către mamă, chiar dacă este minoră sau de către reprezentantul lui legal. Ea poate fi pornită sau, după caz, continuată și de moștenitorii copilului, în condițiile legii.

Acțiunea în stabilirea paternității poate fi pornită și împotriva moștenitorilor pretinsului tată. Dreptul la acțiunea în stabilirea paternități nu se prescrie în timpul vieții copilului. Dacă însă copilul a decedat înainte de a introduce acțiunea, moștenitorii săi pot să o introducă în termen de un an de la data decesului (art. 427 din Noul Cod civil).

În vederea admiterii unei astfel de actiuni, cel interesat va formula o cerere de chemare în judecată  folosindu-se de orice mijloace de probă care dovedesc că pretinsul tată a conviețuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepțiunii.

Paternitatea se prezumă în aceste condiții însă prezumția este înlăturată dacă pretinsul tată dovedește ca este exclus ca el să-l fi conceput pe copil (art. 426 din Noul Cod civil).

Dacă va fi admisă acțiunea, mama copilului poate solicita și obține de la pretinsul tată să-i plătească jumătate din cheltuielile nașterii și ale lehuziei, precum și jumatate din cheltuielile făcute cu întreținerea ei în timpul sarcinii și în perioada de lehuzie, conform dispozițiilor art. 428 alin. (1) Noul Cod civil.

De asemenea, conform prevederilor art. 428 alin. (82) din Noul Cod civil, mama poate solicita aceste despăgubiri chiar și atunci când copilul s-a născut mort sau a murit înainte de pronunțarea hotărârii privind stabilirea paternității.

Dreptul la acțiune al mamei se prescrie în termen de 3 ani de la nașterea copilului. Mama nu poate cere aceste despăgubiri dacă nu a formulat și actiune pentru stabilirea paternități.

Filiația față de tatăl din căsătorie, conform dispozițiilor Noului Cod Civil, se stabilește prin efectul prezumției de paternitate.

Filiația față de tatăl din afara căsătoriei, conform prevederilor Noului Cod Civil, se stabilește prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească, după caz.

Acțiunea în tăgăduirea paternității, conform Noului Cod Civil, se va realiza atunci când paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului. Acțiunea în tăgăduirea paternității, conform Noului Cod Civil, poate fi pornită de soțul mamei, de mamă, de tatăl biologic, precum și de copil, iar moștenitorii pot continua acțiunea pornită de el.

– Conform Noului Cod Civil, dacă soțul mamei este pus sub interdicție, acțiunea va putea fi pornită de tutore, iar în lipsă, de un curator numit de instanța judecătorească.

– În conformitate cu prevederile Noului Cod civil, acțiunea în tăgăduirea paternității se prescrie în termen de șase luni de la data când tatăl a cunoscut nașterea copilului. În cazul în care, mai înainte de împlinirea acestui termen, tatăl a fost pus interdicție, un nou termen curge pentru tutore de la data când acesta a aflat despre nașterea copilului. Dacă acțiunea nu a fost pornită de acesta, ea poate fi pornită de tată după ce i s-a ridicat interdicția, în termen de șase luni. Tatăl biologic poate introduce acțiunea împotriva soțului mamei și a copilului. Dacă aceștia sunt decedați, acțiunea se pornește împotriva moștenitorilor, așa cum prevede Noul Cod civil.

Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparține copilului și se pornește în numele lui de către mamă, chiar dacă este minoră sau de către reprezentantul lui legal. Ea poate fi pornită sau, după caz, continuată și de moștenitorii copilului, în condițiile legii. Acțiunea în stabilirea paternității poate fi pornită și împotriva moștenitorilor pretinsului tată. Paternitatea se prezumă dacă se dovedește că pretinsul tată a conviețuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepțiunii. Prezumția este înlăturată dacă pretinsul tată dovedește că este exclus ca el să îl fi conceput pe copil. Dreptul la acțiunea în stabilirea paternității nu se prescrie în timpul vieții copilului. Stabilirea filiației, tăgăduirea paternității sau orice altă acțiune privitoare la filiație este supusă dispozițiilor Noului Cod civil și produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuți după intrarea lui în vigoare.

Acțiunea în stabilirea maternității, conform Noului Cod Civil, în cazul în care, din orice motiv, dovada filiației față de mamă nu se poate face prin certificatul constatator al nașterii ori în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii, filiația față de mamă se poate stabili printr-o acțiune în stabilirea maternității, în cadrul căreia pot fi administrate orice mijloace de probă. Dacă însă copilul a decedat înainte de a introduce acțiunea, moștenitorii săi pot să o introducă în termen de un an de la data decesului.

Timpul legal al concepțiunii, este timpul cuprins între a trei sutea și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al concepțiunii. El se calculează zi cu zi. Conform Noului Cod Civil, prin mijloace de probă științifice se poate face dovada concepțiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut de lege sau chiar în afara acestui interval.

Posesia de stat conform Noului Cod Civil este starea de fapt care indică legăturile de filiație și rudenie dintre copil și familia din care se pretinde că face parte. Ea constă, în principal, în oricare dintre următoarele împrejurări:

a.) O persoană se comportă față de un copil ca fiind al său, îngrijindu-se de creșterea și educarea sa, iar copilul se comportă față de această persoană ca fiind părintele său;

b.) Copilul este recunoscut de către familie, în societate și, când este cazul, de către autoritățile publice, ca fiind al persoanei despre care se pretinde că este părintele său și

c.) Copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său.

Posesia de stat trebuie să fie continuă, pașnică, publică și neechivocă.

Nicio persoană nu poate reclama o altă filiație față de mamă decât aceea ce rezultă din actul său de naștere și posesia de stat conformă cu acesta.

Nimeni nu poate contesta filiația față de mamă a persoanei care are o posesie de stat conformă cu actul său de naștere. Cu toate acestea, dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit că a avut loc o substituire de copil ori că a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie decât aceea care l-a născut, se poate face dovada adevăratei filiații cu orice mijloc de probă.

2.2 . Prezumția de paternitate – noțiune

Instrumentul juridic cu ajutorul căruia se stabilește paternitatea din căsătorie îl reprezintă prezumția de paternitate. Pentru a funcționa această prezumție trebuie să se stabilească filiația față de mamă și căsătoria acesteia la data nașterii sau concepției copilului. Prin urmare, la temelia prezumției de paternitate stă faptul nașterii sau al conceperii copilului în timpul căsătoriei. Prezumția de paternitate operează în favoarea copilului din căsătorie. Mențiunile din certificatul de naștere al copilului nu înfluențează în vreun fel prezumția de paternitate, aceasta acționînd independent.

Din articolul 61 din Codul familiei reiese că perioada cuprinsă între a 300-a zi și a 180-a zi dinaintea nașterii copilului constituie timpul legal al concepției. Din această dispoziție legală se instituie o prezumție absolută cu privire la acest termen, în sensul că nu se poate dovedi că durata gestației a fost mai mică de 180 de zile sau mai mare de 300 de zile.

Prezumția de paternitate este o prezumție relativă ceea ce înseamnă că poate fi combătută prin proba contrară. Acțiunea prin intermediul căreia poate fi răsturnată această prezumție poartă denumirea de acțiune în tăgăduirea paternității din căsătorie. Paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputință că soțul mamei să fie tatăl copilului.

Așa cum am văzut filiația față de tată rezultă din faptul concepțiunii (zămislirii) copilului. Acest fapt nu este susceptibil de a fi dovedit, în mod direct și nemijlocit. Pentru stabilirea paternității legea prevede un mijloc de probă, potrivit căruia se pleacă de la un fapt material, ușor de dovedit și cert, care este nașterea, pentru a se ajunge la un fapt necunoscut și care nu poate fi stabilit, în mod direct și nemijlocit și anume concepția copilului. Acest mijloc de probă este prezumția de paternitate. Având în vedere această prezumție, pentru dovedirea filiației față de tată este suficient să se stabilească filiația față de mamă și căsătoria acesteia la data nașterii ori concepției copilului. Ca atare prezumția de paternitate se întemeiază pe faptul nașterii sau al concepțiunii copilului în timpul căsătoriei, legea având în vedere că soții și-au respectat obligația de fidelitate.

Înfăptuirea principiului monogamă căsătoriei este reflectată în prezumția de paternitate. Prezumția despre care vorbim se aplică numai în folosul copiilor din căsătorie. Astfel, paternitatea acestor copii nu poate fi stabilită prin recunoașterea voluntară din partea tatălui și nici pe calea acțiunii în justiție pentru stabilirea paternității.

Prezumțiile de paternitate sunt reglementate de art.53. În temeiul acestui text ,,copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei’’(art.53 alin.1) iar ,,copilul născut după desfacerea, declararea nulității sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soț al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei și nașterea sa a avut loc înainte ca mama să fi intrat intr-o nouă căsătorie.’’ (art.53 alin.2).

În stabilirea prezumției de paternitate, legea a avut în vedere, ceea ce există în regulă generală în cazul căsătoriilor, că soții au avut relații de felul acelora din care au putut rezulta copii și căci – în privința acestei prezumții interesează soția – și-au respectat obligația de fidelitate.

Aceste prezumții ca fundament al paternității copilului din căsătorie se consideră că există și în cazul separației în fapt a soților, indiferent care este motivul acestei stări de fapt, precum și cel al dispariției soțului. În cazul în care soțul dispărut este declarat mort, prezumția de paternitate se aplică în raport de data până la care se consideră căsătoria că a existat, dată până la care copilul născut ori conceput este al soțului declarat mort. Însă în cazul copilului conceput înainte de încheierea căsătoriei, dar născut în timpul acesteia, nu se mai poate vorbi de fidelitate a viitorilor soți. De aceea, prezumția de paternitate a unui asemenea copil își găsește fundamentul în ocrotirea interesului copilului și a familiei. În concluzie trebuie spus că prezumția de paternitate este prevăzută, în toate cazurile în interesul copilului și al familiei. Neconcordanța dintre prezumția de paternitate și relațiile pe care se sprijină poate fi înlăturată prin acțiunea în tăgăduirea paternității din căsătorie. Pentru a funcționa această prezumție trebuie să se stabilească filiația față de mamă și căsătoria acesteia la data nașterii sau concepției copilului. Prin urmare, la temelia prezumției de paternitate stă faptul nașterii sau al conceperii copilului în timpul căsătoriei. Mențiunile din certificatul de naștere al copilului nu influențează în vreun fel prezumția de paternitate, aceasta acționând independent.

2.3. Copii care beneficiază de prezumția de paternitate

Potrivit art. 53 C. fam., prezumția de paternitate se aplică în următoarele situații:

a) Copilul este născut în timpul căsătoriei. Nu prezintă interes dacă soții trăiesc sau sunt despărțiți în fapt. Pentru a se aplica prezumția de paternitate este suficient ca, la data nașterii copilului mama acestuia să fie căsătorită, soțul mamei este considerat tatăl copilului. În această categorie se află copilul conceput în timpul căsătoriei cât și cel conceput înainte de data încheierii căsătoriei, dacă în ambele cazuri copilul este născut în timpul căsătoriei.

b) Copilul este conceput în timpul căsătoriei și este născut după încetarea ori desfacerea căsătoriei, declararea nulității sau anularea căsătoriei. Copilul este conceput în timpul căsătoriei se consideră acela care este născut la cel mult 300 de zile de la încetarea, desfacerea, constatarea nulității sau anularea căsătoriei (art.61 C.fam.) În această situație, dacă nașterea copilului a avut loc înainte ca mama acestuia să fi intrat intr-o nouă căsătorie, copilul are ca tată pe fostul soț al mamei. Copilul născut după constatarea sau anularea căsătoriei se consideră conceput în timpul căsătoriei deoarece în privința lui nulitatea nu produce nici un efect (art.23 C.fam.);

2.4. Modul în care acționează prezumția de paternitate

Prezumția de paternitate este prevăzută în Codul Familiei la art.53. Astfel, copilul care s-a născut în timpul unei căsătorii îl are ca tată pe soțul mamei. Dacă acel copil se va naște după desfacerea, declararea nulității sau anularea căsătoriei, el va avea ca tată pe fostul soț al mamei, în situația în care a fost conceput în timpul căsătoriei, el va avea ca tată pe fostul soț al mamei, în situația în care a fost conceput în timpul căsătoriei iar nașterea sa a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o altă căsătorie.

Potrivit art. 51, citat în art. 53, copilul nu va putea „reclama o stare civilă contrară acelei care rezultă din certificatul să de naștere”. De altfel nimeni nu va putea contesta starea civilă care rezultă din certificatul de naștere al copilului.

În ce privește modul de acțiune a paternității, el operează independent de prevederile certificatului de naștere a copilului, care ar putea să arate, de pildă, că tatăl copilului este altcineva decât soțul mamei sau că tatăl copilului este necunoscut.

S-a decis că beneficiază de prezumția de paternitate copilul care deși s-a născut în timpul căsătoriei, în actul său de naștere tatăl nu a fost trecut și nu a introdus nici acțiunea în tăgăduirea paternității.

În situația în care soțul mamei nu a trecut în registrul de stare civilă ca fiind tatăl copilului, este posibilă introducerea unei acțiuni prin care să se constate paternitatea și să se ceară rectificarea actului de naștere.

De asemenea, s-a decis ca, în sensul articolului 10 din Decretul nr.278/1990, prin rectificarea unui act de stare civilă trebuie să se înțeleagă nu numai o îndreptare a unei erori de înregistrare, ci și o îndreptare a oricăror neconcordanțe, intervenite ulterior înregistrării, între datele consemnate în registrul de stare civilă și exacta starea civilă a părinților.

Putem afirma, în cele din urmă, că prezumția de paternitate reflectă înfăptuirea principiului monogamiei căsătoriei în țara noastră.

Prezumția de paternitate operează independent de indicațiile actului de naștere al copilului care ar putea să arate, de exemplu, ca tată al copilului pe altcineva decât soțul mamei sau că tatăl copilului este necunoscut. S-a decis că beneficiază de prezumția de paternitate copilul născut în timpul căsătoriei, chiar dacă tatăl nu a fost trecut în actul de naștere și nu a introdus acțiunea în tăgăduirea paternității. Răsturnarea prezumției de paternitate nu se poate face, numai prin introducerea acțiunii în tăgăduirea paternității ci prin admiterea ei. Pentru identitate de motive, beneficiază de prezumția de paternitate, chiar dacă tatăl nu a fost trecut în actul de naștere și copilul conceput în timpul căsătoriei, dar născut după încetarea sau desfacerea căsătoriei, iar mama lui s-a recăsătorit înainte de data nașterii.

În cazul în care soțul mamei nu este trecut în registrul de stare civilă ca tată al copilului se poate introduce o acțiune prin care să se constate aplicabilitatea dispozițiilor art. 53 C. fam., care prevede prezumția de paternitate și să se ceară rectificarea actului de naștere.

Dimpotrivă, dacă soțul mamei copilului a fost declarat mort la o dată anterioară nașterii și concepției copilului, acesta din urmă este un copil din afara căsătoriei și în consecință, se poate introduce acțiune în contestarea filiației din căsătorie și totodată să se ceară rectificarea actului de naștere în care era trecut drept tată persoana declarată moartă.

S-a decis că – în sensul art. 10 Decretul nr. 278 din 1960, în prezent art. 57 Legea nr. 119/1996, prin rectificarea vizată de text trebuie să se înțeleagă:

nu numai îndreptarea unei erori de înregistrare;

ci și îndreptarea oricăror neconcordanțe, chiar intervenite ulterior înregistrării între datele trecute în registru și starea civilă exactă a părții la care se referă actul în ceea ce privește problema dacă copilul născut sau conceput între data stabilită ca fiind aceea a morții soțului mamei și data rămânerii definitive a hotărârii declarative de moarte beneficiază ori nu prezumția de paternitate, deosebim:

copilul conceput în această perioadă nu beneficiază de prezumția de paternitate, deoarece el este conceput după încetarea căsătoriei;

copilul născut în aceeași perioadă beneficiază de prezumția de paternitate dacă nașterea a avut loc până la 300 de zile de la data stabilită ca fiind cea a morții soțului mamei.

2.5. Timpul legal al concepțiunii copilului

Determinarea timpului legal al concepțiunii prezintă importanță pentru stabilirea paternității. Pentru a se aplica prezumția de paternitate este necesar să se stabilească faptul că un copil a fost conceput în timpul căsătoriei. Cum nu se poate determina cu precizie data concepției unui copil, legea stabilește, pe baza datelor medicale privind durata minimă și maximă a gestațiunii, că perioada concepțiunii este cuprinsă între a 180-a zi și a 300-a zi dinaintea nașterii copilului (art.61 C.fam., art. 329 alin. 1 Cod Civil).

Pentru a afla timpul legal al concepțiunii unui copil, se socotește de la ziua nașterii acestuia înapoi până la 180 de zile, iar de la a 180-a zi până la a 300-a zi se întinde perioada concepțiunii copilului. Copilul este conceput în timpul căsătoriei, cu toate efectele juridice care decurg din aceasta dacă această perioadă despre care am vorbit, o parte din ea sau numai o zi se sistează în timpul căsătoriei. În cazul mamei care s-a recăsătorit, prezumția de paternitate nu se mai aplică fostului său soț, căsătoria fiind încheiată, ci prezumția de paternitate se aplică numai față de noul soț (art. 53 alin. 2 C. fam. ).

Dispozițiile art. 61 C.fam. creează o prezumție absolută în ceea ce privește determinarea timpului legal al concepțiunii, iar în literatura juridică există unanimitate.

2.5.1. Modul de calcul al timpul legal al concepțiunii copilului

Timpul legal al concepțiunii copilului se calculează pe zile și nu pe ore adică „de la zi la zi”. Acest timp legal este de 121 de zile, deoarece legea face vorbire de cea de-a 300-a zi și a 180-a zi „dinaintea nașterii” copilului, ceea ce înseamnă că ziua nașterii, care este ziua de plecare a termenului (dies a quo), nu se socotește dar se socotește ziua de împlinire (dies ad quem). Dată fiind importanța deosebită a acestei perioade pentru sănătatea fizică și psihică a copilului după naștere, se impune cu necesitate respectarea cu strictețe a unor prescripții cum ar fi evitarea contactului sexual în stare de ebrietate, în stare de oboseală avansată sau surmenaj, relații sexuale în condiții de deplin confort fizic și psihic, respectarea unor norme igienico-sanitare.

2.5.1.1.Caracterul prezumției

Prezumția timpului legal al concepției este o prezumție absolută (iuris et iure), deoarece nici o dovadă contrară nu este admisă, pentru a se dovedi că o sarcină a durat mai puțin de 180 ori mai mult de 300 zile. Dacă în literatura juridică există o unitate de păreri în ceea ce privește caracterul absolut al acestei prezumții, situația nu este aceeași în ceea ce privește sensul care se atribuie acestui caracter. În legătură cu acest sens, există două păreri:

– Într-o părere se afirmă că timpul legal al concepției este o prezumție absolută și deci nu se poate face dovada că zămislirea copilului a avut loc într-o anumită parte din timpul legal de concepție. Totuși, dacă înăuntrul termenului de 300 de zile de la desfacerea sau declararea nulității căsătoriei, femeia naște doi copii, fără ca ei să fie gemeni, cel de-al doilea nu se consideră conceput în timpul căsătoriei chiar dacă o parte din perioada de concepție s-ar situa în timpul legal indicat de art. 61 C. fam. Prezumția, deși absolută nu se poate aplica pentru cel de-al doilea copil,deoarece datele științifice indică faptul că acesta a fost conceput după desfacerea sau declararea nulității căsătoriei și după nașterea primului copil. Se consideră că prezumția nu mai are aplicabilitate, deoarece puterea ei doveditoare încetează cu prilejul nașterii primului copil.

– O altă părere menționează, caracterul absolut al prezumției privind timpul legal al concepției care se referă la faptul că este admisibilă dovada că zămislirea copilului a avut loc într-o anumită subperioadă în anumite zile în timpul legal al concepției(domni meliore momento). Potrivit acestei păreri, în cazul concepției de mai sus explicația ce se dă este că nașterea primului copil dovedește în mod cert că cel de-al doilea copil a fost conceput într-o anumită parte din timpul legal al concepției și deci nu a fost conceput în acea parte a acestuia care se situează în timpul căsătoriei. Prezumția de paternitate față de fostul soț nu-și mai poate găsi aplicare deoarece cel de-al doilea copil a fost conceput după desfacerea sau declararea nulității căsătoriei. Și în acest caz prezumția privind timpul legal al concepției copilului are un caracter absolut,deoarece nu se dovedește că gestația a fost mai mică de 180 de zile sau mai mare de 300 de zile, adică concepția copilului este înăuntrul perioadei de concepție.

Adoptându-se una sau alta din cele două păreri, se ajunge la consecințe juridice diferite în ceea ce privește filiația față de tată a copilului din căsătorie. Prezumția de paternitate poate fi răsturnată dacă ea nu corespunde adevărului, adică este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului. Cum se poate dovedi acest lucru? Vom lua un exemplu. Presupunând că, într-o anumită parte din timpul legal al concepției copilului născut de o femeie căsătorită, parte în care, potrivit expertizei medicale, a avut loc și concepția copilului, soții nu s-au putut întâlni, dar ei s-au întâlnit în cealaltă parte a timpului legal al concepției copilului. În această situație trebuie admisă în tăgăduirea paternității copilului?

O primă părere este negativă întrucât se consideră că nu se poate face dovada că zămislirea a avut loc sau nu a avut loc într-o anumită parte din timpul legal al concepției copilului. Dacă s-ar dovedi că părinții nu s-au putut vedea în toată perioada de concepție legală a copilului, acțiunea în tăgăduirea paternității ar putea fi admisă.

O a doua părere susține soluție inversă aceea că acțiunea în tăgăduirea paternității poate fi admisă. Să luăm în considerare o speță în care s-a admis expertiza medicală pentru a se demonstra că minorul prezintă caracterele unui copil născut la 9 luni, pentru ca apoi să se rețină că relațiile dintre soți au fost reluate cu 6 luni și câteva zile înaintea nașterii copilului și de aici să se considere că a fost imposibil ca soțul mamei să fie tatăl copilului, admițându-se acțiunea în tăgăduirea paternității copilului. Altfel spus, s-a acceptat a se dovedi că zămislirea copilului s-a întâmplat la un moment, în cadrul timpului concepției copilului, moment în care soții nu s-au întâlnit.

Tribunalul Suprem, judecând un recurs extraordinar, a decis că prin expertiză medicală ce poate stabili momentul concepției, în sensul că el a premers cu 9 luni datei nașterii copilului, ceea ce, în speță, era de natură să determine că soțul mamei nu putea fi tatăl copilului, deoarece numai ulterior momentului concepției copilului avusese relații cu soția sa. Se pot pune probleme și în alte împrejurări în care este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului și anume acele împrejurări existente numai într-o anumită parte a timpului legal al concepției, parte în care se poate stabili științific că a avut loc concepția copilului. Pentru a fi mai explicită voi da un exemplu, și anume imposibilitatea fizică vremelnică în care se află bărbatul de a avea relații, cu efecte din punct de vedere al procreării, datorită unui accident, imposibilitatea existentă numai într-o parte din timpul legal al concepției copilului. În cele menționate s-a avut în vedere situația în care concepția și nașterea copilului au avut loc în timpul căsătoriei. Pot interveni și altfel de situații, acelea în care, după prezumția privind timpul legal al concepției, dat fiind că o parte din acest timp se situează în căsătorie, dar născut după desfacerea acesteia și să se pună problema tăgăduirii paternității, a cărei rezolvare poate fi determinată de caracterul atribuit prezumției, privind timpul legal al concepției. Potrivit aceleiași prezumții este posibil ca un copil, să fie considerat conceput înainte de căsătorie, dar să fie născut în timpul acesteia.

Vom considera următoarele, să presupunem că un copil se naște cu câteva zile mai înainte de împlinirea a 300 de zile de la desfacerea căsătoriei prin divorț, iar expertiza medicală arată că este un copil născut la 7 luni și jumătate. Ce soluție se poate da la acțiunea în tăgăduire a paternității ce ar fi introdusă? O soluție ar fi, dovada momentului concepției, situat după desfacerea căsătoriei, dovadă care se consideră, că este legal posibilă, va trebui să aducă la admiterea acțiunii în tăgăduirea paternității, pe când o altă acțiune dată ar fi, aceasta nu ar fi suficientă, trebuind să se demonstreze că este cu neputință ca fostul soț să fie tatăl copilului, avându-se în vedere întreaga perioada a timpului legal al concepției, adică atât partea din căsătorie, cât și partea acestui timp de după desfacerea căsătoriei prin divorț. În cea de-a doua situație, când copilul se naște după încheierea căsătoriei, dar la mai puțin de 180 de zile de la data încheierii acesteia, copilul este conceput anterior încheierii căsătoriei, însă se bucură de prezumția de paternitate, deoarece este născut în timpul căsătoriei. Răspunsul acestei probleme este în funcție de aceeași soluție dată caracterului absolut al prezumției privind timpul legal al concepției. Putem vorbi despre o situație în care este cert că un copil a fost conceput în lăuntrul unei anumite perioade din timpul legal al concepțiunii.

Această situație este următoarea: imediat după desfacerea căsătoriei, femeia dă naștere unui copil, iar după aceea, mai înainte ca de la desfacerea căsătoriei să fi trecut 300 de zile, dă naștere unui al doilea copil. În această împrejurare este sigur că cel de-al doilea copil n-a fost conceput în timpul căsătoriei (care s-a desfăcut), deși o parte din timpul legal al concepției copilului se situează în timpul căsătoriei care s-a desfăcut. Dar faptul nașterii primului copil dovedește în mod cert că cel de-al doilea copil a fost conceput într-o anumită parte din timpul legal al concepției sau că n-a fost conceput într-o parte din timpul legal al concepției. Deoarece, în acest exemplu, nu se pune în discuție faptul că durata gestației celui de-al doilea copila durat mai puțin de 180 de zile ori mai mult de 300 de zile înseamnă că nu este vorba de o răsturnare a prezumției timpului legal al concepției.

În această situație nu-și poate găsi aplicare prezumția de paternitate față de fostul soț, căci nașterea primului copil constituie o dovadă sigură că cel de-al doilea copil a fost conceput după desfacerea căsătoriei, deși acest fapt s-a produs înăuntrul timpului legal al concepției.

Ca o concluzie la cele menționate adaug că, importanța practică a prezumției timpului legal al concepției se găsește în următoarele împrejurări:

În cazul paternității copilului din căsătorie, pentru aplicarea prezumției de paternitate instituită de art.53 alin.2 C.fam., și pentru probațiunea reclamantului în cazul acțiunii de tăgada paternității;

În cazul paternității copilului din afara căsătoriei, pentru probațiunea reclamantului în cazul acțiunii în contestarea recunoașterii de paternitate și pentru probațiunea reclamantului în cazul acțiunii în stabilirea paternității;

În stadiul de dezvoltare a medicinii și a geneticii, stabilirea perioadei sau a subperioadei

legale de concepție nu mai prezintă importanța de altă dată, deoarece paternitatea poate fi stabilită în mod direct și științific prin expertiza ADN-ului. De asemenea, dacă se va practica tehnica de procreare cu embrioni congelați, nu va apărea ca rezonabilă durata sarcinii și perioada legală de concepție. De asemenea , regula consacrată de art. 53 C.fam. nu va mai avea nici un sens, dacă, în viitoarea reglementare se admite procrearea artificială post-mortem.

2.6. Puterea doveditoare a certificatului de naștere

Art. 53 C.fam. dispune, că în situațiile prevăzute de acest text își găsesc aplicare prevederile art.51 din același Cod, potrivit cărora nu se poate reclama sau contesta filiația care, rezultă din certificatul de naștere conform cu folosirea stării civile. Acest lucru precizat mai sus poate fi interpretat în două sensuri:

Dispozițiile art. 51 C.fam. își găsesc aplicare și în situațiile prevăzute de art. 53 C.fam., dar nu numai în privința stabilirii filiației față de mamă, care, unită cu dovada existenței căsătoriei acesteia; după caz la data nașterii sau concepțiunii copilului are drept consecință și stabilirea filiației față de tată;

Dispozițiile art. 51 C.fam. își găsesc aplicare și în situațiile prevăzute de art. 53 C.fam., dar numai în privința unuia din elementele filiației față de tată ci și în privința însăși a filiației față de tată, astfel că dacă un copil are certificat de naștere și folosirea stării civile care desemnează ambele drept tată pe același bărbat, paternitatea copilului nu mai poate fi pusă în discuție.

2.6.1. Interpretarea corectă

Această ultimă interpretare nu poate fi acceptată, deoarece s-ar ajunge la consecințe care nu pot fi primite:

Ar însemna să se considere valabilă, deși contrară realității, mențiunea eronată făcută în certificatul de naștere al copilului cu privire la persoana tatălui, cu toate că această persoană nu a fost niciodată căsătorită cu mama copilului sau că această persoană s-a căsătorit cu mama copilului după nașterea acestuia, astfel încât copilul nu mai este născut „în timpul căsătoriei”.

Ar însemna că prezumția de paternitate să poată fi răsturnată și astfel acțiunea în tăgăduirea paternității respectiv ar fi posibilă contestarea paternității, în cazul în care în certificatul de naștere este indicat ca tată, soțul mamei, iar folosirea stării civile este stabilită în sensul că tatăl copilului este un alt bărbat;

Ar însemna că se poate stabili paternitatea în alt mod decât prevede legea, de exemplu, în cazul în care actul de naștere și folosirea stării civile ar arăta drept tată pe un bărbat, altul decât soțul mamei, căci în acest caz filiația față de tată nu ar mai putea fi contestată de nimeni. În concluzie, urmează să ne oprim la prima interpretare menționată și deci trimiterea prevăzută de art. 53 C.fam. la dispozițiile art 51 din același Cod trebuie înțeleasă ca fiind numai la filiația față de mamă, deci numai la unul din elemente filiația față de tată.

2.7. Tăgăduirea paternității copilului din căsătorie

Acțiunea în tăgada paternității face parte din categoria acțiunilor în contestația de stat prin care se urmărește înlăturarea unei stări civile aparente pe motiv că ea nu corespunde realității. A tăgădui paternitatea unui copil înseamnă a răsturna, pe cale judecătorească, prezumțiile de paternitate stabilite de lege în privința copiilor din căsătorie. Prezumțiile de paternitate, în baza cărora copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei (art.53 alin.1 C.fam.) iar cel născut cel născut după desfacerea, declararea nulității sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soț al mamei dacă a fost conceput în timpul căsătoriei și nașterea sa a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie(art.53 alin 2 C.fam.) nu au caracter absolut, legea permițând să se facă dovada că bărbatul împotriva cărora operează nu este tatăl copilului. În consecință, ori de câte ori prezumția de paternitate acoperă o situație nereala există posibilitatea ca,prin acțiuni în justiție, această prezumție să fie înlăturată prin administrarea dovezii contrare. Așadar, tăgada de paternitate este mijlocul juridic ce conferă posibilitatea înlăturării, prin hotărârea judecătorească, a unei stări civile care nu corespunde realității prin răsturnarea în justiție a prezumțiilor legale de paternitate , făcându-se dovada, prin orice mijloc de proba admis de lege că este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului.

2.8. Dreptul la acțiunea în tăgada paternității

2.8.1. Titularul dreptului la acțiunea în tăgada paternității

În reglementarea Codului familiei, dreptul la acțiunea în tăgada paternității a fost multă vreme strâns legat de persoana soțului mamei. Acest caracter exclusiv personal al acțiunii în tăgada paternității rezultă din prevederile art. 54 alin.2 C.fam. care arătau că acțiunea în tăgada paternității poate fi pornită numai de soț. Caracterul strict personal al dreptului la acțiunea în tăgada paternității împiedica intentarea acțiunii de către o altă persoană, indiferent că era vorba despre mamă, copil, alte rude, creditori sau procuror. Singura excepție era reglementată de dispozițiile art.54 alin.2 C. Fam. în sensul că moștenitorii puteau continua acțiunea pornită de autorul lor în timpul vieții sale. În legătură cu acest caracter absolut personal al acțiunii în tăgada paternității în literatura juridică s-a exprimat opinia că a atribui dreptul la acțiunea în tăgada paternității numai soțului mamei echivalează cu a-i acorda acestuia un fel de monopol în aprecierea oportunității dreptului la acțiune fără a ține seama de interesele mamei și copilului care nu poate fi concordant cu deplina și efectiva egalitate în drepturi dintre bărbat și femeie constituind, totodată, un obstacol în calea aflării adevărului. În consecință unii autori au arătat că dreptul de a înlătura prezumțiile legale de paternitate nu trebuie să fie numai o prerogativă a bărbatului ci trebuie să se recunoască ți mamei și copilului dreptul de a acționa. Alți autori, s-au exprimat, de asemenea, în favoarea înlăturării caracterului exclusiv personal al dreptului la acțiunea în tăgada paternității fără a determina însă dacă un atare drept trebuie să fie recunoscut numai copilului, procurorului, curatorului celui dispărut sau deopotrivă și a mamei.

Caracterului strict personal al dreptului la acțiunea în tăgada paternității a fost înlăturat prin Decizia Curții Constituționale nr. 349/2001. Prin această decizie dispozițiile art.54 alin. 2 C. fam. au fost declarate neconstituționale în măsura în care nu recunosc decât tatălui și mamei și copilului născut în timpul căsătoriei dreptul de a porni acțiunea în tăgada paternității.

În prezent, urmare a adoptării în anul 2007 a Legii nr.288 pentru modificare și completarea Legii nr. 4/1953-Codul familiei, acțiunea în tăgăduirea paternității poate fi pornită de către moștenitori(art.54.alin2 C.fam.). În persoana moștenitorilor acțiunea își intervertește caracterul întrucât, în cazul lor, prevalează interese de ordin patrimonial deoarece moștenitorii care au acceptat succesiunea ar fi împiedicați de copil în exercitarea drepturilor succesorale. Și ipoteza în care copilul ar renunța la moștenirea soțului mamei moștenitorii vor avea dreptul să continue acțiunea în tăgada paternității, interesul fiind tot de ordin patrimonial, întrucât copilul ar putea cere de la aceștia pensie de întreținere.

2.8.2. Exercitarea dreptului la acțiunea în tăgada paternițății de către tutore

Tutorele va putea porni acțiunea în tăgada paternității în condițiile art.54 alin.5 C. fam., respectiv dacă titularul acțiunii este pus sub interdicție. În actuala reglementare tutorele are posibilitatea de a introduce acțiunea în tăgada paternității fără a avea nevoie de încuviințarea autorității tutelare. O atare încuviințare era cerută de prevederile art.54 alin.3 C. fam. anterior modificării și completării Codului Familiei prin Legea nr.288/2007 pentru ca tutorele soțului pus sub interdicție să poată porni acțiunea.

Dreptul de a porni tăgada paternității recunoscut de tutorelui completează protecția acordată celui pus sub interdicție. Se poate însă întâmpla să nu-și îndeplinească îndatorirea de a porni acțiunea în tăgada paternității caz în care se ridică întrebarea dacă cel pus sub interdicție poate porni acțiunea în perioadele de luciditate. În legătură cu această problemă în literatura juridică s-a exprimat opinia că dreptul la acțiunea în tăgada paternității nu poate fi recunoscut interzisului întrucât acesta poate să introducă acțiunea după ridicarea interdicției daca tutorele nu a pornit-o cât timp a durat interdicția. Trebuie avut însă în vedere faptul că potrivit art. 151 alin.1 C. fam. ridicarea interdicției va fi pronunțată de către instanță dacă au încetat cauzele care au provocat punerea sub interdicție. Or, conform art.142 alin.1 C. fam. o persoană va fi pusă sub interdicție dacă datorită alienației mintale sau a debilității mintale nu are discernământ pentru a se îngriji în interesele sale. În general, boala psihică ce face ca persoana să fie lipsită de discernământul necesar pentru a se putea îngriji de interesele sale este de durată, starea de înseninate putând persistă până la data decesului celui suferind, astfel că, dacă a fost pus sub interdicție iar tutorele nu introduce acțiunea în tăgada paternității el se găsește în imposibilitatea de a porni. Astfel, două persoane între care nu există nici legătură de sânge rămân într-un raport de filiație nereal în temeiul unei prezumții care nu poate fi răsturnată datorită stării mintale a incapabilului și pasivității reprezentantului său. Credem că pentru a se evita o astfel e situație și a se da posibili-tatea stabilirii unei stări civile care să corespundă realității trebuie să se recunoască și celui pus sub interdicție dreptul de a introduce acțiunea în momentele de luciditate urmând ca aceasta să fie continuată de reprezentantul său legal. Se pune însă problema dacă tutela este singurul caz de reprezentare în această materie. Credem că după ce acțiunea a fost pornită de tutorele este îndepărtat de la tutelă pentru că nu și-a îndeplinit mulțumitor sarcina ori pentru celelalte motive arătate de art.138 alin.2 C. fam. și există urgență în soluționarea cauzei, atunci în temeiul art.44 alin.1 C. proc. Civ. instanța va putea numi un curator special care va avea posibilitatea să îl reprezinte pe incapabil până la numirea unui nou tutore. În plus, în cazul în care între reprezentant și reprezentat există conflict de interese (de ex: tutore al tatălui prezumat este chiar mama copilului) curatorul special numit în baza aceluiași îl va putea reprezenta pe incapabil. În schimb, dacă titularului dreptului la acțiune i s-a instituit curatela în condițiile art.152 C. fam., curatorul nu este îndreptățit să îl reprezinte în acțiunea în tăgada paternității.

În ipoteza în care titularului dreptului la acțiunea în tăgada paternității este pus sub interdicție după ce a pornit acțiunea ea va fi continuată de către tutore.

2.8.3. Persoanele împotriva cărora se exercită dreptul la acțiunea în tăgada paternității

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 288/2007 Codul familiei nu conținea prevederi referitoare la calitatea procesuală pasivă, adică la persoanele împotriva cărora se putea introduce acțiunea în tăgada paternității. În urma modificării și completării dispozițiilor Codului familiei din Legea nr.288/2007 art.54 C.fam. arată împotriva cui se pornește acțiunea, făcându-se distincție între situația în care acțiunea este introdusă de către soțul mamei și cea în care aceasta este introdusă de către mamă sau copil.

Situația exercitării dreptului la acțiune de către soțul mamei.

Pentru ipoteza în care dreptul la acțiune se exercită de către soțul mamei dispozițiile art.54 alin.3 C. fam. stabilesc că acesta introduce acțiunea împotriva copilului. Dacă acesta din urmă este minor cu vârsta sub 14 ani el va fi reprezentat de către mamă, ea participând la proces în dublă calitate: ca reprezentant al copilului lipsit de capacitatea de exercițiu dar și în nume propriu întrucât potrivit art.54 alin.6 C. fam. mama copilului va fi citată în toate cazurile în care nu formează ea însăși acțiunea. Dacă mama copilului este decedată sau nu are capacitatea de exercițiu copilul va fi reprezentat de către un tutore. Copilul care are vârsta între 14 și 18 ani va fi citat și va sta personal în proces fiind asistat de către ocrotitorul său legal (mamă, sau după caz tutore). În situația în care minorul lipsit de capacitatea de exercițiu sau cu capacitatea de exercițiu restrânsă nu are reprezentant legal și există urgență în soluționarea cauzei, atunci, la cererea părții interesate, instanța poate să îi numească un curator special care să îl reprezinte până la numirea reprezentantului legal în condițiile legii(art.44 alin.1 și 2 C. proc. Civ. ).

În cazul în care copilul este decedat art. 54 alin.3 C.fam. arată că acțiunea se pornește de tatăl prezumat împotriva mamei copilului. Unele precizări sunt necesare în legătura cu aceste prevederi:

textul citat se referă la copilul născut viu și decedat până la momentul introducerii acțiunii de către bărbatul prezumat a fi tatăl copilului, nu și la copilul născut mort întrucât, în cazul acestuia din urmă nu se poate vorbi despre un raport de filiație împotriva căruia să se poată exercita dreptul la acțiune, astfel că, într-un atare caz, acțiunea ar fi lipsită de obiect.

Dispozițiile art.54 alin.3 C. fam. nu fac nici o referire la cazul în care atât copilul cât și mama sunt decedați însă există descendenți ai copilului. Credem că în situația în care copilul a lăsat descendenți acțiunea ar trebui exercitată împotriva acestora prevalând și în acest caz interese de ordin patrimonial, tatăl prezumat urmând să-i înlăture de la succesiunea ce s-ar deschide după moartea sa și la care aceștia ar putea veni prin reprezentare copilului precedat. În plus, câtă vreme se recunoaște moștenitorilor copilului dreptul de a continua acțiunea pornită de acesta în timpul vieții trebuie să se accepte și posibilitatea intentării aceleiași acțiuni împotriva lor.

întrucât prevederile art. 54 alin.3 C. fam. îl vizează numai pe copilul decedat până la data intentării acțiunii se pune întrebarea împotriva cui va continua acțiunea în situația în care aceasta fusese pornită dar copilul a decedat în cursul judecății. În literatura juridică s-a arătat că într-un astfel de caz acțiunea poate fi continuată împotriva reprezentantului legal al copilului sau a unui tutore ad-hoc dacă minorul decedat era lipsit de capacitate de exercițiu, sau împotriva unui tutore ad-hoc dacă acesta avea capacitate de exercițiu restrânsă. În ce ne privește credem că dacă acțiunea poate fi pornită împotriva mamei în cazul în care copilul este decedat la data introducerii ei, cu atât mai mult ea poate fi continuată împotriva acesteia în situația în care copilul decedează în timpul procesului. Dacă și mama copilului este decedată iar copilul a lăsat descendenți acțiunea poate fi continuată împotriva acestora.

b) situația exercitării dreptului la acțiune de către mamă sau copil.

Dacă dreptul la acțiune se exercită de către mamă sau copil, art.54 lin.4 C.fam. prevede că aceștia introduc acțiunea pornită împotriva moștenitorilor lui. Dacă soțul mamei decedează în timpul procesului acțiunea va putea fi continuată împotriva moștenitorilor săi.

Lege nu precizează împotriva cui se va exercita acțiunea în tăgada paternității în cazul în care cel ce ar trebui să aibă calitatea procesuală pasivă este pus sub interdicție. Într-o astfel de situație urmează a se aplica prevederile art.42 C. proc. Civ. care arată că persoanele care nu au exercițiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate (…). Așadar interzisul judecătoresc are o poziție similară cu cea a minorului cu vârsta sub 14 ani neputând sta personal în proces ci prin reprezentant, respectiv prin tutorele său. Dacă până la soluționarea cererii de punere sub interdicție a fost numit curator în temeiul art.146 C. fam. acesta îl va reprezenta pe cel a cărui interdicție a fost cerută urmând ca după rezolvarea procesului de punere sub interdicție locul său să fie luat de către tutore. În caz de conflict de interese între reprezentant și reprezentat instanța va putea numi un curator special în temeiul art. 44 alin.1 C. proc. civ. În situația în care se ivesc interese contrare între minorul pus sub interdicție și tutorele său întrucât tutore al acestuia este chiar bărbatul prezumat a fi tatăl copilului numirea curatorului se va face tot în temeiul art.44 C. proc. civ. iar nu în baza art.132 C.fam., adică de către instanța de judecată competentă să soluționeze acțiunea în tăgada paternității (art. 44 alin. 3 C. proc. civ.) și nu de către autoritatea tutelară.

2.8.4 Cazuri în care se poate exercita dreptul la acțiunea în tăgada paternității

Legislația în vigoare, la fel ca și cea anterioară adoptării Legii nr. 288/2007 nu reglementează în mod expres cazurile în care se poate tăgădui paternitatea, legiuitorul stabilind în art.54 alin1 C.fam. regula că paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului. Așadar, titularul dreptului la acțiune este pus în situația să dovedească faptul că este imposibil ca bărbatul împotriva căruia operează prezumția de paternitate este tatăl copilului. Nepaternitatea va putea fi dovedită prin orice mijloc de probă, inclusiv prin probe științifice.

Imposibilitatea ca soțul mamei să fie tatăl copilului poate fi determinată de incapacitatea bărbatului de a procrea sau de inexistența raporturilor de coabitare în perioada concepțiunii copilului datorită unor împrejurări care au împiedicat pe soți să se întâlnească (de ex. soțul execută o pedeapsă privativă de libertate, este plecat în străinătate ori relații dintre soți au fost atât de mult deteriorate datorită neînțelegerii care au făcut imposibile relațiile intime în perioada concepțiunii copilului). De asemenea, imposibilitatea ca soțul mamei să fie tatăl copilului poate fi determinată de faptul că perioada de concepțiune a copilului, stabilită prin expertiză medico-legală, este anterioară datei la care mama l-a cunoscut pe bărbatul prezumat a fi tatăl copilului sau de împrejurarea că respectivul soț este de altă rasă decât aceea a mamei și a soțului ei.

Imposibilitatea ca soțul mamei să fie tatăl copilului nu poate rezulta din simpla despărțire în fapt a soților în timpul legal al concepțiunii, câtă vreme nu se face dovada că relațiile intime dintre cei doi nu au continuat în această perioadă. Faptul că în timpul legal al concepțiunii copilului soția a avut relații sexuale alți bărbați nu este îndestulător pentru admiterea acțiunii în tăgada paternității dar constituie un indiciu care obligă instanța să solicite și a altor probe pentru a verifica temeinicia acțiunii. De asemenea simpla mărturisire a mamei că soțul ei nu este tatăl copilului nu este suficientă pentru a exclude paternitatea soțului ci va trebui coroborată alte probe care să facă dovada că soțul mamei este tatăl copilului.

2.8.5. Prescripția dreptului la acțiunea în tăgada paternității

Anterior modificării dispozițiilor prin legea nr. 288/2007 acțiunea în tăgada paternității trebuia introdusă într-un termen de prescripție scurt, de 6 luni, care începea să curgă de la data cunoașterii către tatăl prezumat a nașterii copilului(art.55 alin.1 C. fam.). Dacă înainte de împlinirea acestui termen tatăl prezumat era pus sub interdicție, pentru tutorele său curgea un nou termen începând de la data la care acesta afla despre nașterea copilului (art.55 alin.2 C. fam.), iar dacă în acest termen acțiunea nu era pornită de către tutore, tatăl prezumat avea posibilitatea să introducă acțiunea după ridicarea interdicției, înăuntrul unui termen de 6 luni (art.55 alin.3 C. fam.).

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr 288/2007 termenul de prescripție a acțiunii în tăgada paternității a fost extins de la 6 luni la 3 ani. Cât privește momentul de la care termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă, acesta diferă în funcție de titularul dreptului la acțiune. Astfel, legiuitorul stabilește în art.55 alin.1 C. fam. că acțiunea în tăgada paternității se prescrie în termen de 3 ani de la data nașterii copilului, iar pentru soțul mamei termenul curge de la data la care a luat cunoștință despre nașterea copilului. Așadar, atunci când acțiunea este pornită de către mamă sau copil termenul curge de la data nașterii copilului. În privința bărbatului prezumat a fi tatăl copilului art.55 alin.1 C. fam. instituie excepție de la regula că termenul curge de la data nașterii copilului, arătând că acesta începe să curgă de la data la care el a cunoscut nașterea, întrucât nu în toate cazurile nașterea copilului este cunoscută de tatăl prezumat de la data la care ea a avut loc. Astfel:

dacă tatăl prezumat a dispărut înainte de nașterea copilului și se reîntoarce ulterior, termenul va curge de la data la care după reîntoarcerea sa a aflat despre nașterea copilului indiferent că dispariția constituie o stare de fapt sau a fost declarată prin hotărârea judecătorească;

dacă tatăl prezumat a fost declarat mort prin hotărârea judecătorească iar ulterior reapare și se anulează hotărârea declarativă de moarte termenul va curge de la data la care, reapărut fiind, a aflat despre nașterea copilului iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a hotărârii judecătorești declarative de moarte.

dacă tatăl prezumat a fost pus sub interdicție termenul va curge de la data ridicării interdicției dacă înainte de a fi pus sub interdicție acesta a cunoscut nașterea copilului iar acțiunea nu era prescrisă la momentul punerii sub interdicție, respectiv de la data la care, după ridicarea interdicției, a cunoscut efectiv nașterea copilului în ipoteza în care se găsea pus sub interdicție la momentul nașterii copilului;

dacă soțul mamei suferă de o boală psihică dar nu a fost pus sub interdicție termenul va curge de la data la care, aflându-se în momente de luciditate, a fost în măsură să recepționeze conștient nașterea copilului;

dacă nașterea a avut loc după recăsătoria mamei dar la mai puțin de 300 de zile de la data desfacerii sau desființării căsătoriei anterioare, pentru fostul soț al mamei termenul va curge de la data la care el a aflat despre hotărârea definitivă prin care s-a admis acțiunea în tăgada paternității introdusă de soțul mamei din căsătoria subsecventă.

Dacă acțiunea nu a fost introdusă în timpul minorității copilului art.55 alin.2 C. fam. dă acesteia posibilitatea de a porni acțiunea într-un termen de 3 ani de la data majoratului său.

Legea nu face nici o precizare cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție în situația în care acțiunea este pornită de către tutorele celui pus sub interdicție. Credem că, indiferent dacă titularul dreptului la acțiune se află pus sub interdicție la data nașterii copilului ori a fost pus sub interdicție după această dată soluția trebuie să fie aceeași ca și în reglementarea anterioară,în sensul că pentru tutore termenul de 3 ani în care poate introduce acțiunea în tăgada paternității începe să curgă de la data la care a cunoscut efectiv despre nașterea copilului, întrucât dacă s-ar admite că el începe să curgă de la data nașterii copilului, s-ar putea ajunge la situații în care la momentul exercitării dreptului de către tutore să fie deja prescris.

Termenul de prescripție de 3 ani este susceptibil de suspendare, întrerupere și repunere în termen în condițiile legii. În privința repunerii în termen art.55 alin.3 C. fam. prevede că reclamantul va fi repus în termen în condițiile legii. În consecință, reclamantul va fi repus în termen în condițiile art.19 din Decretul 167/1958 conform căruia instanța judecătorească sau organul arbitrar poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii ori să încuviințeze executarea silită. Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție.

2.9. Efectele admiterii acțiunii în tăgada paternității

De la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a admis acțiunea în tăgada paternității copilul pierde calitatea de copil din căsătorie și devine, în mod retroactiv, de la data concepțiunii sale, copil din afara căsătoriei. În situația în care după desfacerea sau desființarea căsătoriei anterioare mama copilului s-a recăsătorit și la mai puțin de 300 de zile de la data desfacerii sau desființării căsătoriei anterioare a dat naștere unui copil, acesta nu va dobândi statutul copilului din afara căsătoriei dacă soțul mamei va tăgădui cu succes paternitatea întrucât, în favoarea sa va opera prezumția de paternitate față de fostul soț al mamei. Dacă și acesta ar reuși să facă dovada că este cu neputință ca el să fie tatăl copilului atunci, prin efectul hotărârii judecătorești s-a admis acțiunea în tăgada paternității, el ar deveni retroactiv copil din afara căsătoriei.

Admiterea acțiunii în tăgada paternității va introduce efecte cu privire la: numele copilului (acesta va purta numele avut de mamă la momentul nașterii sale), ocrotirea părintească (va fi exercitată numai de către mamă),domiciliul copilului (va fi cel al mamei sale), obligația de întreținere (nu mai este datorată de către soțul care a tăgăduit cu succes paternitatea copilului).

Persoanele care au calitatea de a promova acțiunea de a răsturna prezumția de paternitate, altele decât soțul sau fostul soț al mamei, sunt diferite, în funcție de sistemul de drept.

Copilul (Germania art. 1600 C. Civ., Elveția art. 256 C. Civ., Italia art. 235 C. Civ., Spania art.137 C. Civ.);

Mama copilului din căsătorie (Germania art. 1600 C. Civ., Italia art. 235 C. Civ., Grecia art.1470 C. Civ.).

Părinții soțului mamei (Elveția art. 258 C. Civ.

Moștenitorii soțului (Franța art. 316 – 1 C. civ., Spania art.136 alin. 2 C.civ)

Ministerul Public, în calitatea sa de apărător al interesului general și al interesului copilului (Austria art.158 C.civ.)

2.10. Instanța competentă

Acțiunea în tăgăduirea paternității se introduce la instanța locului unde domiciliază reprezentantul legal al copilului.

2.11. Admiterea acțiunii. efecte

Admiterea acțiunii de tăgăduirea paternității soțului mamei produce modificarea statutului civil al copilului care devine copil din afara căsătoriei, excepție făcând situațiile de conflict de paternitate, când, înlăturându-se prezumția de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei, devine incidentă prezumția de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei anterioare.

Tăgăduirea paternității copilului din căsătorie produce următoarele efecte:

Vorbind despre numele copilului, deosebim situațiile:

Copilul s-a născut în timpul căsătoriei.

Dacă soții au nume comun, copilul rămâne cu numele dobândit la nașterea sa, adică cel comun al soților. Acest nume comun poate fi cel al soțului dinaintea căsătoriei, cel al soției dinaintea căsătoriei, ori format din unirea numelor avute de soți înaintea căsătoriei (art. 27 C.fam.). În oricare din aceste cazuri, copilul cu numele luat la naștere, ca fiind cel al mamei, în acel moment ( art.64. C.fam.), ceea ce înseamnă că tăgăduirea paternității nu produce efecte în privința numelui copilului. În majoritatea cazurilor, numele comun al soților este cel avut de bărbat înaintea încheierii căsătoriei. În această situație, deși s-ar reuși în tăgăduirea paternității copilul va purta același nume ca soțul respectiv. De aceea, s-a exprimat și părerea că, în această situație, copilul ar urma să dobândească numele propriu de familie al mamei sale, ca un copil din afara căsătoriei, cu mama cunoscută.

Dacă soții nu au nume comun deosebim:

Copilul a luat la naștere numele soțului; în această situație, copilul va lua numele mamei sale, pe care l-a avut la naștere;

Copilul a primit la naștere numele mamei sale; în această situație, copilul rămâne, după tăgăduirea paternității din căsătorie, cu același nume;

Copilul a luat la naștere un nume format din reunirea numelor soților; el rămâne în continuare cu acest nume. Printr-o interpretare extensivă a art. 62 alin. 2 și art. 64 alin.1 C.fam., s-ar putea, totuși, considera că acel copil va avea numele mamei sale din momentul nașterii lui.

Copilul va avea un nume, în mod corespunzător celor arătate mai înainte, deosebindu-se după cum soții au nume comun ori nu și în cazul tăgăduirii paternității din căsătorie, în urma încetării căsătoriei, ceea ce presupune că soțul a introdus acțiunea, dar a decedat înainte de data la care căsătoriei, ceea ce presupune că soțul a introdus acțiunea, dar a decedat înainte de data la care hotărârea prin care s-au admis tăgăduirea paternității din căsătorie a rămas definitivă, procesul fiind continuat de moștenitorul soțului mamei. Cu această situație nu trebuie confundată aceea în care copilul se naște după încetarea căsătoriei, când dat fiind caracterul strict personal al acțiunii în tăgăduire a paternității nu se poate tăgădui paternitatea copilului la care ne referim.

Copilul a fost conceput în timpul căsătoriei, dar s-a născut după desfacerea ori desființarea căsătoriei.

În cazul desfacerii căsătoriei, mama copilului poate rămâne cu numele dobândit prin căsătorie, în condițiile art. 40 C.fam. sau revin la numele pe care îl are mama sa la nașterea lui, care este ulterioară desfacerii căsătoriei. În cazul desființării căsătoriei, soția nu poate rămâne cu numele dobândit prin căsătorie, ceea ce înseamnă că revine la numele pe care l-a avut înainte de încheierea căsătoriei. Copilul va lua același nume, deoarece el este născut după desființarea căsătoriei, iar mama lui este primul părinte față de care are stabilită filiația (art. 64 alin. 1 C.fam.).

Conflictul de paternitate

Dacă se tăgăduiește paternitatea unui copil aflat în această situație, reapare de drept cealaltă paternitate, copilul fiind considerat tot din căsătorie, adică aceea în care a fost conceput. În consecință, numele copilului urmează a se stabili în raport de prima căsătorie. De cele mai multe ori, soțul din prima căsătorie și soția din cea de-a doua căsătorie au nume deosebite. În mod practic, el ia numele mamei, din momentul nașterii lui, deoarece părinții nu se vor înțelege de cele mai multe ori, cu privire la numele copilului. În cazul în care soțul din prima căsătorie și soția din cea de-a doua căsătorie au același nume, și anume când soția a rămas în urma încetării ori desfacerii căsătoriei cu numele soțului, copilul ia numele comun al părinților.

Dacă în cazul conflictului de paternitate, după ce s-a tăgăduit paternitatea din cea de-a doua căsătorie, s-a făcut același lucru și cu paternitatea din cea de-a doua căsătorie, copilul devine din afara căsătoriei, luând numele în conformitate cu cele arătate înainte pentru copilul care, în urma tăgăduirii paternității din căsătorie, devine din afara căsătoriei.

Conflictul de paternitate aparent

În cazul în care un copil își stabilește paternitatea prin recunoaștere și după aceea își stabilește filiația față de o femeie care este căsătorită, prin prezumția de paternitate, își stabilește paternitatea față de soțul mamei, care este un alt bărbat decât cel care a recunoscut pe copil. În această situație, copilul se consideră din căsătorie, iar paternitatea lui față de tată din căsătorie nu poate fi înlăturată decât de acesta din urmă prin tăgăduirea paternității. Dacă se face aceasta, copilul devine din afara căsătoriei, dar cu filiația față de amândoi părinții, deoarece recunoașterea de paternitate este valabilă, dispărând cauza ei de nulitate. Ar urma deci ca, în conformitate cu art. 64 C.fam., copilul să ia numele tatălui din afara căsătoriei, deoarece față de aceasta și-a stabilit mai întâi filiația, instanța judecătorească putând, potrivit art. 64 alin. 2 C.fam., să încuviințeze pe copil să poarte numele mamei, deoarece aceasta este cea de față de care și-a stabilit ulterior filiația.

Totuși, în momentul în care se pune întrebarea de a ști ce nume ia copilul, el are filiația din afara căsătoriei stabilită de ambii părinți. De aceea, s-ar putea aplica, prin asemănare, art. 64 alin 3 C.fam., în sensul că instanța judecătorească ce a admis acțiunea în tăgăduire a paternității să decidă, având în vedere interesul copilului, ce nume va putea purta acesta, adică numele unuia din părinți sau numele lor reunite. Numele se poate stabili, în aceste condiții de instanță judecătorească, și nu de autoritatea tutelară, deoarece stabilirea filiației copilului nu s-a făcut, dacă ar fi vorba de recunoaștere, concomitent față de ambii părinți, ci în mod succesiv.

În cazul în care soțul mamei este declarat mort prin hotărâre judecătorească și, la peste 300 de zile de la data stabilită ca fiind aceea a morții, mama naște un copil, acesta este din afara căsătoriei. Dacă acest copil este recunoscut de un bărbat și, după aceea, soțul declarat mort reapare, se anulează hotărârea declarativă de moarte, ceea ce înseamnă că acea căsătorie se consideră că n-a încetat niciodată, copilul este din acea căsătorie, beneficiind de prezumția de paternitate.

Dacă soțul mamei tăgăduiește paternitatea unui asemenea copil, acesta din urmă devine din afara căsătoriei. În ceea ce privește numele copilului, pentru identitate de motive, soluția este corespunzătoare situației precedente.

Cazuri speciale.

Să presupunem că o femeie, al cărui soț este dispărut, naște un copil. Acesta din urmă beneficiază de prezumția de paternitate. În consecință, recunoașterea de paternitate a acestui copil este lovită de nulitate absolută. Dacă, însă, după recunoașterea de paternitate, soțul mamei este declarat mort, iar data decesului este stabilită prin hotărâre judecătorească respective ca fiind anterioară concepției copilului, acesta este din afara căsătoriei, deoarece hotărârea produce efecte retroactive, căci a dispărut cauza de nulitate. Această recunoaștere poate reveni din nou nevalabilă, dacă soțul mamei copilului reapare și anulează hotărârea declarativă de moarte. În cazul în care acum soțul mamei tăgăduiește paternitatea copilului, acesta din urmă devine din afara căsătoriei, iar recunoașterea de paternitate ar putea fi considerată iarăși validă. Numele copilului care va fi? Acesta se găsește într-o situație, în ceea ce privește numele, asemănătoare cu cea a copilului de la conflictul aparent de paternitate care devine din afara căsătoriei și deci, pentru identitate de motive, soluția în privința numelui urmează a fi același.

Un alt caz este acela când se recunoaște un copil născut de o femeie căsătorită. Asemenea recunoaștere este nulă. Dacă însă paternitatea copilului este tăgăduită și se consideră că recunoașterea este valabilă, deoarece a dispărut cauza de nulitate, înseamnă că acel copil are filiația stabilită față de ambii părinți. În consecință soluția va fi ca și în situațiile precedente.

La o situație asemănătoare se ajunge în cazul copilului conceput și recunoscut de către un bărbat care se pretinde că este tatăl lui, iar mama se căsătorește. În această situație se aplică prezumția de paternitate, iar dacă se tăgăduiește paternitatea copilului, acesta este din afara căsătoriei, însă cu paternitatea stabilită, deoarece recunoașterea urmează a se considera valabilă, căci a dispărut cauza ei de nulitate. Cât privește numele copilului se vor aplica cele arătate mai înainte.

Într-o altă situație, soțul este declarat mort prin hotărâre judecătorească și la peste 300 zile de la data stabilită ca fiind a morții s-a născut copilul. Presupunem că acest copil nu are însă stabilită filiația față de mamă. Un bărbat recunoaște copilul ca fiind al lui. După aceea, apare soțul și anulează hotărârea declarativă de moarte ceea ce înseamnă că acea căsătorie se consideră că nu încetat niciodată. În cazul în care după această anulare, copilul își stabilește filiația față de mamă, care este soția celui reapărut, copilul beneficiază de prezumția de paternitate față de soțul mamei, iar prezumția face ca recunoașterea să-și piardă valabilitatea, deoarece se referă la un copil din căsătorie. Dacă se tăgăduiește apoi paternitatea copilului, se va pune întrebarea de a ști ce nume va lua acesta, față de dispariția ulterioară a cauzei de nulitate a recunoașterii. Soluția este în sensul celor deja arătate.

O altă situație asemănătoare cu aceasta este aceea când, după hotărârea declarativă de moarte, intervine o nouă hotărâre prin care se rectifică data morții stabilită prin prima hotărâre, iar în raport cu noua dată a morții, copilul s-a născut până la 300 zile. După rectificarea hotărârii declarative de moarte intervin aceleași împrejurări ca cele arătate mai înainte.

Schimbarea numelui mamei pe cale administrativă.

Mama copilului poate să-și schimbe numele de familie în timpul căsătoriei. În această situație, dacă ea are la data nașterii copilului a cărei paternitate se tăgăduiește un nume dobândit pe cale administrativă, atunci copilul va lua același nume, în conformitate cu art. 64 alin. 1 C.fam., deoarece primul părinte față de care s-a stabilit filiația față de mamă. Dacă însă mama copilului și-a schimbat numele pe cale administrativă, înainte de încheierea căsătoriei respective, pe care-l poartă la data nașterii copilului a cărui paternitate se tăgăduiește, fie ca nume propriu, fie comun cu soțul ei, atunci copilul la care ne referim va lua același nume, ca fiind al primului părinte față de care și-a stabilit filiația.

Dacă mama si-a schimbat numele pe cale administrativă după nașterea copilului, dar înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de tăgăduire a paternității, soluția ar fi, în actuala reglementare, ca acel copil să ia numele mamei din momentul nașterii lui, dar pe care, chiar dacă acea căsătorie nu se desface, nu-l mai are nici mama. De aceea, ar părea, în asemenea situație că ar fi indicată soluția în sensul ca acel copil să ia loc după rămânerea definitivă a hotărârii de tăgăduire a paternității copilului, el ar putea lua același nume tot numai pe cale administrativă, iar aceasta fără a deosebi după cum s-ar admite că ar lua numele mamei din momentul nașteri lui ori numele mamei sale prin filiație.

Dacă mama și-a schimbat numele pe cale administrativă după nașterea copilului, dar înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de tăgăduire a paternității, soluția ar fi, în actuala reglementare, ca acel copil să ia numele mamei dobândit pe calea administrativă. În cazul în care această dobândire a avut loc după rămânerea definitivă a hotărârii de tăgăduire a paternității copilului, el ar putea lua același nume tot numai pe cale administrativă, iar aceasta fără a deosebi după cum s-ar admite că ar lua numele mamei din momentul nașterii lui ori numele mamei sale prin filiație.

Cu privire la ocrotirea prin părinți a copilului.

În urma tăgăduirii paternității din căsătorie, copilul are filiația stabilită numai față de mamă. În consecință ocrotirea copilului se realizează numai prin mamă (art.98 alin.2 C.fam.). Copilul poate să-și stabilească ulterior filiația și față de tată. În această situație, potrivit art. 65 C.fam., în ceea ce privește încredințarea copilului și contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională, se aplică, prin asemănare, dispozițiile art. 42-44 C.fam., părinții din afara căsătoriei fiind asimilați, din acest punct de vedere, cu părinți divorțați, ceea ce înseamnă că ocrotirea părintească nu revine în mod egal ambilor părinți.

Copilul din afara căsătoriei poate fi încredințat unei alte persoane decât părintele său ori unei instituții de ocrotire, în aceleași condiții ca și copilul din căsătorie în cazul divorțului( art.65. C.fam.), ceea ce înseamnă, în această situație, că ocrotirea părintească revine numai în parte părinților.

În ceea ce privește copilul din afara căsătoriei, cu filiația stabilită numai față de mamă ori față de ambii părinți, se pot ivi și alte cazuri, care interesează din punct de vedere al ocrotirii părintești. Asfel, în prima situație, mama poate fi decăzută din drepturile părintești pus sub interdicție sau, din orice împrejurare, în imposibilitate de a-și manifesta voința (art.98. alin.2 C.fam.). Înseamnă că acel copil nu este ocrotit de părinți, punându-se problema ocrotiri prin tutelă (art. 113 C.fam.) ori prin mijloacele puse la îndemână de Legea nr.3 din 1970 privind ocrotirea unor categorii de minori. În cea de-a doua situație, filiația este stabilită față de ambii părinți, este posibil ca unul ori amândoi părinții să fie decăzuți din drepturile părintești, puși sub interdicție ori în imposibilitatea, din orice împrejurare, de a-și exprima voința. După caz, ocrotirea părintească va reveni numai unuia dintre părinți ori copilul va fi fără ocrotire părintească.

Cu privire la domiciliul copilului.

În situațiile privind ocrotirea copilului se stabilește și domiciliul acestuia. Atunci când, copilul are stabilită filiația numai față de mamă, el are, de obicei, domiciliul la aceasta. În cazul în care copilul își stabilește filiația și față de tatăl din afara căsătoriei, iar părinții au domicilii separate, sunt aplicabile dispozițiile art. 100 C.fam. și cele ale art. 14 Decretul nr.31 din 1954 privind persoanele fizice și juridice. Părinții vor decide de comun acord la care dintre ei are copilul domiciliul, iar în caz de dezacord va decide instanța judecătorească.

În cazul în care copilul este încredințat de instanța judecătorească unei alte personae decât părintele său ori unei instituții de ocrotire, părinții se vor înțelege la care din ei va avea copilul domiciliul, iar în caz de dezacord va decide instanța de judecată.În cazul în care se ivesc situații speciale care determină ocrotirea minorului prin tutelă, atunci el are domiciliul la tutore. În mod corespunzător celor arătate mai sus se determină domiciliul minorului când s-au aplicat măsurile prevăzute de Legea nr.3 din 1970 privind ocrotirea anumitor categorii de minori.

Cu privire la pensia de întreținere.

În cazul tăgăduirii paternității legătura de filiație este înlăturată nu numai pentru viitor, ci și pentru trecut, astfel că soțul mamei copilului se consideră că nu a fost niciodată tatăl acestuia. De aceea, se pune întrebarea dacă pensia de întreținere prestată de soțul mamei anterior tăgăduirii paternității este ori nu supusă restituirii. Într-o altă părere, soluția este în sens afirmativ, dacă s-a stabilit judecătorește că soțul mamei nu este tatăl copilului. În sprijinul acestei păreri se invocă următoarele argumente:

1) prin admiterea tăgăduirii paternității, dispare titlul legal al obligației de întreținere;

2) sumele plătite nu corespund unei contraprestații;

3) obligația de întreținere nu depinde de existența unui regres împotriva altei persoane, adică a mamei ori a tatălui din afara căsătoriei, față de care se va stabili filiația.

Temeiul juridic al cererii către copil pentru restituirea pensiei de întreținere prestată este plata nedatoratului. Dacă se cere pensia de întreținere prestată de la mamă sau de la cel ce avea obligația de întreținere, temeiul juridic este îmbogățirea fără just motiv. Într-o altă părere, pensia de întreținere prestată nu este supusă în condițiile arătate restituirii pentru următoarele motive:

1) obligația de întreținere cu prestație succesivă;

2) minorul nu ar avea de la cine să ceară suma de bani pentru a restitui;

3) pensia de întreține nu poate fi solicitată decât soțului mamei până la admiterea tăgăduirii paternității.

Aplicarea strictă a principiilor duce la prima soluție, soțul mamei care a reușit tăgăduirea paternității având dreptul să ceară restituirea pensiei de întreținere fie de la copil, fie de la cei obligați la întreținere, adică mama și tatăl din afara căsătoriei. Dar această soluție trebuie să presupună, în prima soluție, când restituirea se cere de la copil, că aceasta poate solicita pentru trecut suma corespunzătoare de la cei obligați la întreținere, pentru ca la rândul său să poată restitui soțului mamei lui.

Este vorba deci despre solicitarea pensiei de întreținere pentru trecut, pe perioada pentru care soțul mamei a cerut restituirea de la copil. În cea de-a doua situație, când restituirea se cere de la cei obligați la întreținere, este necesar de asemenea să se admită solicitarea pensiei de întreținere, pentru trecut, ori existența unei asemenea obligații pentru trecut, în vederea ajungerii la îmbogățirea fără just temei. Dar, în majoritatea cazurilor vor fi dificultăți, deoarece cuantumul obligațiilor de întreținere depinde, între altele, de veniturile debitorului. Dacă soțul mamei a avut venituri mai mari decât ale celui obligat la întreținere, înseamnă că aceasta din urmă să fie obligat la o sumă peste cuantumul obligației de întreținere pe care o avea și, invers, dacă soțul mamei a avut, venituri mai mici decât cele ale celui obligat la întreținere, ultimul ar urma să restituie o sumă mai mică decât cea la care era obligat. Chiar dacă s-ar trece peste dificultăți, ar urma totuși, să se ajungă la alte procese, care nu sunt în interesul moral al copilului.

Într-o altă părere se propune următoarea distincție: când întreținerea a fost prestată într-un timp în care, după toate probabilitățile soții erau despărțiți în fapt, restituirea pensiei de întreținere este admisibilă, ea nefiind decât consecința unei situații diferite de cea stabilită prin hotărârea judecătorească în baza căreia s-au făcut reținerile împotriva voinței pretinsului debitor, când nu a existat o hotărâre judecătorească de obligare la întreținere în epoca în care a fost întreținut copilul, soții continuând să conviețuiască, în același cămin cu copilul, în condiții proprii relațiilor de familie, nu se datorează restituirea întreținerii prestate.

CAPITOLUL 3

CONFLICTE DE PATERNITATE (DUBLĂ PATERNITATE)

În cazul de față problema dublei paternități se pune deoarece prezumția de paternitate se întemeiază uneori pe faptul nașterii copilului în timpul căsătoriei, iar alteori pe faptul concepțiunii copilului în timpul căsătoriei. Ca atare se pot ivi situații în care unui copil i se pot atribui două paternități (conflict de paternitate), când un copil este conceput în timpul căsătoriei și este născut în timpul celei de-a doua căsătorie (I. P. Filipescu).

3.1. Când există conflicte de paternitate?

Situațiile în care poate exista dublă paternitate sunt următoarele:

După încetarea ori desfacerea căsătoriei, femeia se recăsătorește și la mai puțin de 300 de zile de la încetarea ori desfacerea primei căsătorii ea naște un copil. Acesta ar putea avea ca tată pe soțul mamei din prima căsătorie sau pe soțul mamei din cea de-a doua căsătorie.

Soțul este declarat mort prin hotărâre judecătorească, apoi soția se recăsătorește și, la mai puțin de 300 de zile de la încheierea celei de-a doua căsătorii, naște un copil, iar soțul declarat mort reapare și anulează hotărârea declarativă de moarte. Conflictul se rezolvă în favoarea celei de-a doua căsătorii, în temeiul aceluiași text (art. 53 alin 2 C.fam.).

O altă situație este aceea în care soția, cu încălcarea dispozițiilor legale ce prevăd principiul monogamiei, se află în același timp, în două căsătorii și naște un copil. Desigur, cea de-a doua căsătorie este lovită de nulitate absolută (art.19 C.fam.), dar nulitatea căsătoriei nu are nici o urmărire în privința copiilor care își păstrează situația de copii din căsătorie (art.23 alin 2 C.fam.). Dacă soluția dată de art. 53 alin.2 C.fam. constituie sistemul legii noastre cu privire la soluționarea conflictelor de paternitate, înseamnă că tatăl copilului este soțul mamei din cea de-a doua căsătorie. Se consideră, uneori, că aceasta este singurul caz de conflict de paternitate în dreptul nostru.

3.2. Tăgăduirea paternității în caz de conflict de paternitate

În situații de conflict de paternitate, dacă se înlătură paternitate rezultând din cea de-a doua căsătorie a mamei pe calea acțiunii în tăgăduire, trebuie să se admită, în interesul copilului, că renaște deplin drept prima prezumție și deci tatăl copilului este soțul mamei din prima căsătorie.

Între paternitatea din căsătorie și cea din afara căsătoriei nu poate exista conflict de paternitate. Soluția se impune deoarece prezumția de paternitate – care rezultă din căsătorie și nu a fost tăgăduită de soțul beneficiar – nu poate fi înlăturată prin stabilirea unei alte filiații. Situațiile în care se impune asemenea problemă și când deci dubla paternitate este numai aparentă sunt:

Față de un copil născut în timpul căsătoriei – care beneficiază de prezumția de paternitate – se tinde la stabilirea filiației în privința unui alt bărbat decât soțul mamei, fie prin recunoașterea voluntară, fie prin acțiune în justiție pentru stabilirea paternității.

Acest lucru nu este posibil, deoarece prezumția de paternitate, câtă vreme nu a fost răsturnată prin acțiunea în tăgăduire, nu poate fi înlăturată prin stabilirea unei alte filiații față de tată. Dubla paternitate este deci aparentă.

Se stabilește paternitatea din afara căsătoriei în privința unui copil prin recunoașterea voluntară, iar, ulterior, același copil își stabilește filiația față de o femeie care este căsătorită și, în virtutea prezumției de paternitate, își vede stabilită paternitate față de soțul mamei care este un alt bărbat decât cel care a recunoscut copilul.

În această situație, stabilirea filiației față de mamă și, respectiv, față de soțul acesteia înseamnă contestarea recunoașterii de paternitate, deoarece, fiind vorba de un copil din căsătorie, acesta nu poate fi recunoscut de un bărbat, iar prezumția de paternitate nu poate fi înlăturată decât de tată. Astfel fiind, copilul are stabilită paternitatea din căsătorie.

Soțul este declarat mort prin hotărâre judecătorească și, la peste 300 zile de la data stabilită prin hotărâre ca fiind aceea a morții, mama naște un copil, fiind din afara căsătoriei, este recunoscut de un bărbat, iar după aceea soțul declarat mort reapare și anulează hotărârea judecătorească declarativă de moarte și, în acest fel, căsătoria se consideră că nu a fost niciodată desfăcută, copilul beneficiind de prezumția de paternitate și având deci ca tată pe soțul mamei. Soluția este corespunzătoare, pentru identitate de motive, situației precedente.

Dubla paternitate nu se poate pune numai cu privire la filiația din afara căsătoriei.

Situațiile în care s-ar putea pune problema conflictului între paternități din afara căsătoriei sunt:

Un copil din afara căsătoriei își stabilește paternitatea prin recunoaștere, iar ulterior își stabilește paternitatea prin hotărâre judecătorească față de un alt bărbat. Această hotărâre judecătorească îndeplinește și funcția de contestare a recunoașterii, astfel că rămâne valabilă ultima paternitate stabilită.

În situația inversă, când paternitatea copilului din afara căsătoriei se stabilește prin hotărâre judecătorească, iar, ulterior, un alt bărbat recunoaște pe același copil, nu se poate pune problema unui conflict, deoarece această recunoaștere nu are efecte juridice, căci hotărârea judecătorească intervenită este opozabilă tuturor celor care nu au participat la proces, până la dovada contrară făcută pe cale judecătorească.

3.3. Dovedirea nepaternității

Imposibilitatea ca soțul mamei să fie tatăl copilului constituie un simplu fapt, ceea ce face ca în principiu Nepaternitatea să poată fi dovedită prin orice mijloc de probă. „Față de lipsa unor prevederi legale, din care să rezulte cazurile în care poate fi admisă acțiunea în tăgăduire a paternității și mijloacele de probă pot fi folosite, urmează că reclamantul poate invoca orice împrejurări obiective și să folosească orice mijloc de probă admisă de lege, prin care să se stabilească, în mod cert că nu este tatăl copilului născut în timpul căsătoriei”. Dintre precizările care s-au făcut în legătură cu dovada nepaternității în cadrul acțiunii în tăgăduirea paternității, mai întâlnim în continuare pe cele mai semnificative.

Dovada imposibilității de coabitare nu poate fi dedusă din simpla despărțire în fapt a soților în timpul legal al concepției, ci este necesar să se dovedească, în mod neîndoielnic, că ei nu s-au întâlnit deloc în acest timp.

Faptul că soția a avut relații sexuale în timpul legal al concepției și cu alți bărbați nu este îndestulător pentru admiterea tăgadei de paternitate, întrucât, ceea ce interesează pentru soluționarea corectă a litigiului este stabilirea, pe bază de probe certe, că soțul reclamant nu este tatăl copilului rezultat în timpul căsătoriei, iar nu stabilirea cine este tatăl acestuia.

În măsura în care, se stabilește în mod cert că reclamantul nu este tatăl copilului, acțiunea în tăgăduirea paternității trebuie admisă, indiferent de faptul că între soți au existat relații sexuale în perioada concepției.

Acțiunea în tăgăduirea paternității nu poate fi dovedită numai prin mărturisirea mamei că în timpul legal al concepției n-a avut relații sexuale cu soțul său, deoarece o asemenea recunoaștere ar putea fi „rezultatul unei înțelegeri între soți”.

Acțiunea trebuie considerată ca admisibilă chiar dacă soțul reclamant fost acela care a declarat nașterea copilului la serviciul de stare civilă. O asemenea declarare nu poate fi considerată ca o recunoaștere a paternității copilului născut sau conceput în timpul căsătoriei, ea constituind o obligație impusă ambilor soți prin dispozițiile legale referitoare la actele de stare civilă, iar recunoașterea privește numai pe copiii din afara căsătoriei. Cum actul de naștere nu poate face pe deplin dovada filiației față de tată, aceasta poate răsturna prezumția de paternitate prin acțiunea în tăgăduire, introdusă la instanță în termenul prevăzut de art. 55 C.fam., chiar dacă el a fost acela care a declarat, la serviciul de stare civilă, nașterea copilului, fără a face, vreo obiecțiune. Acțiunea în tăgăduirea paternității trebuie admisă ca fiind vădit cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului, dacă acesta este de o altă rasă decât aceea a mamei sale și a soțului ei.

3.4. Concludența expertizelor medico-judiciare la dovedirea nepaternității.

Progresele deosebite pe care biologia și medicina le-au realizat, mai ales în secolul nostru, în domeniul transmiterii caracterelor ereditare de la părinți la copii promit soluționarea în viitor a stabilirii cu certitudine a paternității.

Cunoștințele medico-medicale actuale ne pot furniza date certe numai asupra nepaternității, datele despre paternitate fiind încă aproximative.

De aceea expertizele medico-judiciare în materie de paternitate se califică din punct de vedere probator, după felul expertizei, fie ca probe de paternitate, fie ca indicii de paternitate probabilă.

Expertiza antropologică. Este cea care se referă la transmiterea ereditară a unor caractere anatomice – ca fizionomia feții, particularitățile nasului și urechilor, malformațiile congenitale, bolile ereditare s.a. – care face cât mai probabilă paternitatea între copil și tatăl prezumat sau pretinsul tată există mai multe asemenea semene anatomice comune și îndeosebi din cele care lipsesc la mamă.

Expertiza dactiloscopică. Este cea care se referă la transmiterea desenelor papilare și a cărei valoare probatorie este tot de indicare probabilă a paternității.

Expertiza serologică. Este cea care se referă la transmiterea grupelor sangvine și care arată dacă grupa sangvină a copilului a putut sa nu să fie moștenită de la tatăl său prezumat, în cazul copilului din căsătorie sau de la pretinsul său tată, în cazul copilului din afara căsătoriei.

Metoda serologică este cea mai uzitată în protecția medicală, este aceea a sistemului de grupă A, B, 0, potrivit căruia există 4 grupe sangvine, în care se încadrează toți oamenii I(o), II(A) – cu subgrupele (A1, A2, A3), III(B-cu subgrupele B1, B2 și B3) și IV (AB). Aceste grupe se moștenesc astfel: dacă părinții aparțin grupei I (0), ei nu pot avea copiii decât din grupa I(0); dacă părinții au grupa II(A) sau III(B), ei pot avea copii din toate cele patru grupe; dacă unul dintre părinți aparține grupei I(0), este imposibilă nașterea unui copil din grupa IV(AB), și invers.

Alături de sistemul de grupă A, B, 0, în practica medicală se mai folosesc sistemele Se-se (secretor), MN, Ch,Hp.

Potrivit tuturor acestor metode serologice, ceea ce se poate dovedi cu certitudine este excluderea de la paternitate pe când în privința stabilirii paternității, ele pot indica clar posibilitatea acesteia. Este ceea ce instanța noastră supremă si-a însușit când a statuat expertiza medico-judiciară de excludere de la paternitate are o forță probantă absolută, ea neputând fi înlăturată decât printr-o probă de egală valoare științifică și că, dimpotrivă la stabilirea paternității, o asemenea expertiză are o forță probantă doar relativă.

Expertiza capacității de procreare. Această expertiză constituie o probă absolută de excludere a paternității când se constată medical cu certitudine starea de impotență sau de sterilitate.