Institutia Divortului
INTRODUCERE
INSTITUȚIA DIVORȚULUI
Instituția divorțului a suscitat și continuă să suscite discuții atât în mediul juridic, dar în aceeași măsură, prezintă interes pentru sociologi, filosofi, teologi, medici.
În principiu, căsătoria trebuie să aibă caracterul unei depline statornicii și de asemenea, divorțul distruge căsătoria și soarta copiilor este periclitată prin despărțirea părinților.
O decizie a Tribunalului Suprem din 1969 arată că procesele de divorț interesează întreaga societate, subliniind importanța acestora pentru educarea cetățenilor într-o morală sănătoasă pentru creșterea viitoarelor generații.
Doctrina romană, era unanim de acord că abuzul divorțului duce la consecințe foarte grave în ce privește familia, care era baza edificiului social.
Divorțul de-a lungul istoriei s-a găsit în statul sclavagist (Imperiul roman), în epoca feudală (Principatele Române), în epoca socialistă și în statele occidentale.
În ce privește statul sclavagist, încă din acea perioadă instituția divorțului a primit o reglementare juridică care, în principiu, se regăsește și în prezent:
Situația când căsătoria înceta de drept, la moartea unuia dintre soți, la pierderea libertății sau a cetățeniei de către unul dintre soți;
Situația când căsătoria se putea desface prin voința părților.
Cetățeanul roman nu putea să se căsătorească cu o sclavă sau cu un peregrin și pe cale de consecință, când unul dintre soți pierdea libertatea sau cetățenia, se desfăcea de drept și căsătoria, deoarece își pierdea valabilitatea juridică.
În procedura statului sclavagist roman se făcea o distincție între căsătoria cum manu și cea sine manu. Căsătoria cum manu se desfăcea numai prin utilizarea unor forme inverse decât cele prin care fusese încheiată.
Căsătoria sine manu, se încheia atunci când erau întrunite două elemente constitutive: intenția de a întemeia o căsătorie și conviețuirea în comun. Dacă unul dintre elementele acestea nu exista, înceta și căsătoria. Dacă soții nu mai conviețuiau, nu mai locuiau împreună, legea sancționa situația cu divorțul, fără nici o formalitate,.
În cuprinsul legii Iulia de adulteriis, împăratul Augustus ar fi stabilit că valabilitatea divorțului este condiționată de anumite solemnități, cum ar fi o declarație verbală sau redactarea unui înscris în fața a șapte martori, cetățeni romani.
Această procedură asigura dovada desfacerii căsătoriei.
În timpul împăratului Iustinian, existau patru categorii de divorțuri:
Divorțul prin consimțământul mutual (communi consensu), ce este admis fără nici o limită;
Divorțul motivat de un fapt neimputabil celuilalt soț;
Divorțul determinat de vina unuia dintre soți, este îngăduit, dar soțul vinovat este pedepsit;
Orice alt fel de divorț este declarat ilicit și pedepsit, dar cu toate penalitățile impuse soțului care se desparte fără motiv, căsătoria rămâne totuși desfăcută.
În perioada feudală, în Țara Românească și în Moldova, justiția era realizată de domnitori, de feudal și de biserică.
În dreptul feudal, căsătoria era predecedată de logodnă, considerată ca o promisiune cu efecte juridice.
Divorțul în sistemul dreptului popular era admis, dar constituia o raritate, în special în regiunile cu tradiții patriarhale unde căsătoria era inițiată de către părinți și desfacerea ei însemna o nesocotire a voinței acestora.
În Transilvania, divorțul nu era admis.
În orânduirea socialistă, era consacrată maxima „Familia este celula de bază a societății”.
Karl Marx scria în proiectul de lege cu privire la divorț că „cine desface căsătoria în mod arbitrar, afirmă prin aceasta că arbitrariul, anarhia este legea căsătoriei”.
În statele occidentale există legislații care nu admit divorțul (pentru cetățenii de religie catolică), declarând căsătoria indisolubilă. Indisolubilitatea era prevăzută ca fiind o măsură pentru a asigura stabilitatea familiei.
Codul civil italian, în art. 149 dispune: „căsătoria nu se desface decât prin moartea unuia dintre soți”.
Pentru catolici divorțul este interzis în timp ce pentru persoanele de altă religie este admis, precum în țări ca Austria din anul 1934 și în Portugalia din anul 1940.
În Anglia, Germania, Belgia, Danemarca, este consacrat divorțul prin consimțământul mutual, alături de cel pe cale judecătorească.
În dreptul musulman, se admite divorțul prin repudierea femeii de către bărbat, dar și divorțul propriu-zis, pronunțat la cererea femeii sau a bărbatului.
Codul Familiei consacra instituției desfacerii căsătoriei Capitolul IV al Titlului I, art. 37 – 44, dispozițiile dreptului material completându-se cu cele ale Codului de Procedură Civilă privitoare la divorț, art. 607 – 619, prin care se instituia o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, de urmat în toate pricinile având ca obiect desfacerea căsătoriei.
Potrivit noului Cod Civil, divorțul constituie o modalitate legală de desființare a căsătoriei pentru viitor la instanța de judecată, ofițerul de stare civilă sau notarul public, urmare a cererii soților, sau pentru motive imputabile cel puțin unuia dintre ei.
Divorțul se poate realiza prin acordul soților, prin acordul soților pronunțat de către instanța de judecată, prin acordul soților constatat de ofițerul de stare civilă sau de notarul public și divorțul din culpa unuia dintre soți.
În ultimul timp, o problemă din ce în ce mai întâlnită este cea legată de situația minorului, atunci când din căsătoriei au rezultat copii.
De aceea, s-a considerat că trebuie tratată ca atare această problemă, astfel încât minorul să nu aibă de suferit în urma divorțului dintre părinți.
În această lucrare am studiat situația juidică a minorului după divorț, atât potrivit legistației anterioare intrării în vigoare a Noului cod civil, cât și ulterior intrării în vigoare a acestuia, precum și practică judiciară privind modul de soluționare a anumitor conflicte legate de minor.
Înainte de intrarea în vigoare a Noului cod civil, în urma divorțului, se puneau probleme în privința relațiilor personale și patrimoniale dintre părinți și copiii lor minori, ocrotirii minorilor prin părinți dar și a drepturilor și îndatoririlor părintești.
În legătură cu efectele patrimoniale, legiuitorul a avut în vedere încredințarea minorului unuia dintre părinți dar și drepturile și îndatoririle pe care le au părinții față de minor după divorț dar și modul de soluționare a neînțelegerilor dintre părințicu privire la exercițiul drepturilor părintești.
În privința relațiilor patrimoniale, se avea în vederea contribuția părinților la creșterea și educarea copilului, exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești cu privire la bunurile copilului, acordarea alocației de stat și ocrotirea minorului prin părinți.
După intrarea în vigoare a Noului cod civil, relațiile personale se referă a stabilirea locuinței minorului după divorț, exercitarea autorității părintești, stabilirea de relații personale între minor și părintele care nu locuiește cu acesta, exercitarea obligației de întreținere precum și drepturile părintelui separate de copil.
În ultima parte a lucrării sunt redate și doua situații practice privind situația minorului după divorț, atât înainte de intrarea în vigoare a Noului cod civil cât și ulterior intrării acestuia în vigoare.
CAPITOLUL I – SITUAȚIA JURIDICĂ A MINORULUI ÎN REGLEMENTĂRILE ANTERIOARE INTRĂRII ÎN VIGOARE A NOULUI COD CIVIL
1. EFECTELE DIVORȚULUI ASUPRA MINORULUI
Divorțul produce și efecte asupra minorului, indiferent că este din căsătorie, sau din afara acesteia.
Aceste efecte pot fi de natură personală sau patrimonială.
1. 1. EFECTELE DIVORȚULUI ASUPRA RELAȚIILOR PERSONALE DINTRE PĂRINȚI ȘI COPII
1.1.1. Încredințarea copilului minor
Prin Legea nr. 216/2003 privind aderarea României asupra recunoașterii hotărârilor în materie de încredințare a copiilor și de restabilire a încredințării copiilor, adoptată la 20 mai 1980, avem definită noțiunea de copil ca fiind „o persoană indiferent de cetățenie, cu condiția să nu fi împlinit vârsta de 16 ani și să nu aibă dreptul de a-și stabili ea însăși reședința, conform legii reședinței obișnuite sau a cetățeniei ori conform legii interne a statului solicitant”.
Situația încredințării minorului spre creștere și educare unuia dintre părinți, unei rude ori unor persoane, cu consimțământul acestora, sau unei instituții de ocrotire, putea apare în următoarele situații:
La pronunțarea divorțului, conform art. 42 – Codul Familiei;
Odată cu pronunțarea hotărârii judecătorești prin care se declara nulă sau anulată căsătoria;
Când copilului se năștea după desfacerea căsătoriei;
În cazul în care unul dintre părinți era dat dispărut, decedat sau decăzut din drepturile părintești;
În timpul căsătoriei, datorită unor neînțelegeri între părinți, potrivit art. 100 al. 3 – Codul Familiei, sau dacă părinții erau despărțiți în fapt și nu mai locuiau împreună.
În cazul unui proces de divorț, când existau copii minori, instanța judecătorească era obligată, chiar dacă nu exista o cerere expresă a soților în acest sens, să se pronunțe prin hotărârea de divorț și asupra încredințării copiilor minori.
Instanța de judecată competentă era cea de la domiciliul minorului sau cea care judeca divorțul, anularea sau nulitatea căsătoriei.
Conform prevederilor art. 38 al. 4 – Codul Familiei, la soluționarea cererilor privitoare la încredințarea minorului, obligația de întreținere și folosirea locuinței, instanța ținea cont întotdeauna de interesul superior al minorului.
Noțiunea de “interes al copilului minor” avea un caracter complex în funcție de factorii multipli care se apreciau de către instanță. La încredințarea copiilor minori se ținea seama exclusiv de interesul acestuia, ceea ce înseamnă că, pe de o parte, instanța trebuia să decidă pentru fiecare copil în parte, iar pe de altă parte, copilul putea fi încredințat chiar părintelui vinovat de divorț.
În determinarea interesului copilului se ținea cont de posibilitățile materiale ale părinților, posibilitățile de dezvoltare fizică, morală și intelectuală pe care copiii o puteau găsi la unul dintre părinți, vârsta copilului, comportarea părinților față de copil înaintea divorțului, legăturile de afecțiune stabilite între copil și familie, sexul copilului, starea de sănătate a copilului și locul de muncă al părinților.
Potrivit dispozițiilor art. 42 din Codul Familiei, instanța de judecată hotăra, odată cu pronunțarea divorțului, căruia dintre părinți vor fi încredințați copiii minori.
Conform art. 42. al. 1 – Codul Familiei, instanța trebuia să-i asculte pe părinți, pe reprezentantul autorității tutelare, dar și pe copiii minori, dacă aveau împlinită vârsta de 10 ani.
Autoritatea tutelară trebuia să fie citată obligatoriu în proces și trebuia să-și exprime în scris părerea prin ancheta socială. Opinia formulată de către instanța tutelară nu era obligatorie pentru instanță, fiind coroborată cu alte probe din dosar.
În încredințarea copiilor minori era irelevant faptul că divorțul s-a pronunțat din vina unuia sau a altuia dintre părinți.
Pentru a hotărâ încredințarea copiilor, instanța avea două modalități:
a) Prin învoiala părților;
b) Prin hotărârea instanței pentru încredințarea copiilor minori unuia dintre părinți, unei alte persoane sau unei instituții de ocrotire.
a) Prin învoiala părților
Învoiala părților privitoare la încredințarea copiilor, la reprezentarea minorului sub 14 ani în actele juridice sau încuviințarea actelor încheiate de minorul de 14 ani personal și contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională, producea efecte numai dacă a fost încuviințată în fața instanței de judecată.
Învoiala se făcea în fața instanței de judecată, a unui notar, avocat sau a unui mediator.
Potrivit art. 65 din Legea 192/2006, mediatorul va veghea ca rezultatul medierii să fie în interesul superior al minorului, va încuraja părinții să se concentreze în primul rând asupra nevoilor copilului, iar asumarea responsabilității părintești să nu împieteze asupra creșterii și dezvoltării acestuia.
Această învoială nu este obligatorie pentru instanță.
b) Prin hotărârea instanței pentru încredințarea copiilor minori unuia dintre părinți, unei alte persoane sau unei instituții de ocrotire.
Odată cu pronunțarea divorțului, instanța era obligată să hotărască și cu privire la încredințarea copilului minor, prevalând interesul superior al acestuia potrivit art. 42 din Codul Familiei, dar și art. 30, 31, 44 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
În determinarea interesului superior al minorului se ținea cont de o serie de factori cum ar fi: posibilitățile materiale ale părinților, posibilitățile de dezvoltare fizică, morală și intelectuală pe care copiii le pot găsi la unul dintre părinți, vârsta copilului, comportarea părinților față de copii înainte de divorț, legăturile de afecțiune stabilite între copil și familie.
Instanța administra din timp datele necesare cu privire la profesia părinților, profilul socio-moral, modul în care își exercitau îndatoririle față de copii, starea sănătății lor și a copiilor, posibilitățile materiale precum și orice alte date ce puteau ajuta la stabilirea unei soluții privind încredințarea minorului.
Copilul minor putea fi ascultat dacă avea împlinită vârsta de 10 ani, dar și în situația când nu avea împlinită acestă vârstă, dar doar cu încuviințarea autorității competente.
Participarea procurorului era obligatorie.
În ceea ce privește încredințarea minorului unuia dintre părinți, instanța ce a pronunțat desfacerea căsătoriei trebuia să stabilească, pe lângă încredințare și stabilirea contribuției fiecărui părinte la cheltuielile de educare și pregătire profesională.
Practica judiciară și doctrina s-au pronunțat în mod constant în sensul de a nu se proceda la separarea copiilor, mai ales când aceștia se află în legături de afecțiune strânse.
Prin excepție, o asemenea situație era justificată când se manifesta o afecțiune egală din partea ambilor părinți, iar minorii își exprimau dorința de a rămâne fiecare la părintele respectiv.
De regulă, instanța încredința minorii unuia dintre părinți, dar, în mod excepțional, aceasta putea încredința copiii minori unei alte persoane.
Potrivit art. 43 al. ultim al Codului Familiei, părintele căruia i-a fost încredințat minorul exercita drepturile și îndatoririle părintești, iar cel căruia nu i-a fost încredințat minorul avea îndatorirea de creștere a copilului.
Părintele căruia nu i-a fost dat în grijă minorul nu avea dreptul de a păzi și supraveghea asupra acestuia, dar avea dreptul de a veghea creșterea, educarea, învățarea și de a avea legături personale cu copilul.
Încredințarea copilului unuia dintre părinți nu însemna că celălalt era decăzut din drepturile părintești.
Părintele divorțat căruia nu i s-a încredințat minorul nu putea lua măsuri disciplinare, nu avea dreptul de a stabili locuința copilului, dar nici de a cere înapoierea copilului de către cel care-l ținea fără drept.
În cazul în care minorul era încredințat unei alte persoane sau unei instituții de ocrotire, instanța de judecată stabilea care dintre părinți exercita dreptul de a-i administra bunurile.
Părinții aveau dreptul de a avea legături personale cu copilul, iar dacă ei credeau că persoana căreia i-a fost încredințat copilul nu îl crește așa cum trebuie, puteau cere instanței judecătorești încredințarea copilului unei alte persoane, potrivit art. 44 – Codul Familiei.
Chiar dacă dispozițiile art. 43 – Codul Familiei se refereau la părinții minorului, nimic nu se opunea ca bunica acestuia sa aibă legături personale cu acesta, mai ales în condițiile în care părinții au locuit o perioadă de timp la bunică împreună cu copilul.
Având în vedere vârsta minorului, precum și existența unor legături afective anterioare, cererea bunicii era întemeiată și admisibilă, mai ales dacă din probele dosarului nu reieșea existența unor împrejurări de natură să aducă atingere intereselor minorului.
Copilul avea dreptul de a-și cunoaște rudele și de a întreține relații personale cu acestea, precum și cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie, în măsura în care acest lucru nu contravinea interesului său superior.
Legăturile personale cu minorul au ca scop consolidarea raporturilor afective dintre părintele căruia nu i-a fost încredințat spre creștere și educare copilul și acesta.
Pentru realizarea acestei legături, trebuia să se țină cont și de durata de timp în care părintele avea legături personale cu minorul și de interesul manifestat de părinte în acest sens.
1.1.2. Beneficiul contractului de folosință cu privire la locuință
Încredințarea copiilor unuia dintre părinți avea influențe asupra atribuirii beneficiului contractului de închiriere, acesta folosind soțului căruia i s-au încredințat copiii, indiferent dacă aceștia sunt din căsătoria respectivă sau o căsătorie anterioară.
1.1.3. Reîncredințarea copilului minor
În cazul schimbării împrejurărilor, la cererea oricăruia dintre părinți sau a copilului, dacă a împlinit vârsta de 14 ani, a autorității tutelare sau a unei instituții de ocrotire, instanța putea modifica măsurile privitoare la drepturile și obligațiile personale sau patrimoniale între părinții divorțati și copii, astfel cum era reglementat în art. 44 – Codul Familiei.
Măsura reîncredințării copilului minor spre creștere și educare, de la un părinte la celălalt, se putea realiza numai atunci când se stabilea că interesele minorului o cer.
Modificarea măsurii de reîncredințare trebuia să aibă motive temeinice, bazate pe împrejurări de unde să reiasă că, dacă copilul rămânea la părintele căruia i-a fost încredințat, îi va fi afectată dezvoltatea fizică, creșterea și educarea.
1.1.4. Exercitarea drepturilor părintești cu privire la persoana copilului
În timpul căsătoriei, ocrotirea părintească se exercita de către ambii părinți, potrivit art. 97 și 98 – Codul Familiei.
La desfacerea căsătoriei, ocrotirea părintească se scinda în mod inegal.
Conform art. 43 al. 1 – Codul Familiei, la desfacerea căsătoriei copiii erau încredințați unuia dintre părinți, care își exercita asupra acestora drepturile părintești.
Exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești trebuia să aibă în vedere interesul superior al minorului și să asigure bunăstarea materială și spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea de relații personale, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii.
În caz de divorț, dacă părinții nu locuiau împreună, aceștia stabileau de comun acord care dintre ei va locui cu copilul. În situația în care existau neînțelegeri, instanța de judecată, ascultând autoritatea tutelară și copilul, dacă avea împliniți 10 ani, decidea, ținând seama de interesul superior al copilului.
Domiciliul minorului era la părintele unde locuia în mod statornic.
Domiciliul copilului încredințat unei a treia persoane rămânea la părinții săi, iar în situația în care părinții erau despărțiți și nu se întelegeau asupra domiciliului minorului, hotăra instanța.
S-au constatat numeroase litigii referitoare la modul de exercitare de către părinte a dreptului de a avea legături personale. Astfel, instanța supremă a statuat printr-o decizie de îndrumare că „Modalitățile de exercitare a acestui drept sunt următoarele: vizitarea copilului la locuința părintelui căruia i-a fost încredințat, lăsarea copilului în vizită la părintele căruia nu i-a fost încredințat, vizitarea copilului la scoală, petrecerea vacanțelor școlare la ambii părinți”.
La stabilirea programului de legături personale cu minorul, trebuia să se țină seama de prevederile art. 43 alin. 3 – Codul Familiei, dar și de interesul copilului la care se referă luarea măsurii respective.
În sensul art. 15 alin. 1 – Legea nr. 272/2004, privind protecția și promovarea drepturilor copilului, relațiile personale se puteau realiza prin:
Întâlniri ale copilului cu părintele, care are dreptul la relații personale cu copilul;
Vizitarea copilului la domiciliul acestuia;
Găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părintele sau o altă persoană la care copilul nu locuiește în mod obișnuit;
Corespondența ori o altă formă de comunicare cu copilul;
Transmiterea de informații referitoare la copil, inclusiv fotografii, evaluări medicale, etc.
Legăturile personale se referă doar la părintele căruia nu i-a fost încredințat minorul, nu și la bunici sau alte rude.
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia o acțiune intentată de bunici sau de către alte persoane apropiate, pentru vizitarea minorului, ar trebui admisă, deoarece ar avea efecte benefice asupra minorului.
Conform art. 14 al. 2 – Legea nr. 272/2004, acesta are dreptul de a întreține relații personale cu rudele sale, precum și cu alte persoane alături de care s-a bucurat de viața de familie, dacă acestea nu contravin intereselui său superior.
Conform art. 14. al. 3, nu pot împiedica relațiile personale alături de copilul care s-a bucurat de viața de familie, nici părinții sau un alt reprezentat legal al copilului
Practica judiciară a decis că soluționarea cererilor cu privire la modul de exercitare a drepturilor părintești de către părintele căruia nu i s-a încredințat copilul, de a avea legături personale cu acesta, este de competența instanțelor judecătorești.
Potrivit Codului Familiei, în cazul schimbării împrejurărilor avute în vedere la încredințarea copilului minor, instanța de judecată putea modifica măsurile luate printr-o hotărâre anterioară cu privire la modul de exercitare a drepturilor părinților. Cererea pentru modificarea măsurilor luate printr-o hotărâre anterioară putea fi făcută de oricare dintre părinți, de copilul care a împlinit 14 ani, de autoritatea tutelară și de procuror.
Pentru admiterea cererii era nevoie să fi apărut schimbări substanțiale ale împrejurărilor care au determinat încredințarea minorului.
În practică se punea problema dacă, după pronunțarea hotărârii de divorț și încredințarea minorului unuia dintre părinți și ulterior, acesta se afla în imposibilitatea de a-și mai exercita drepturile părintești, celălalt părinte dobândea de drept dreptul de exercițiu al drepturilor părintești, sau era nevoie de o hotărâre judecătorească.
În doctrină, ambele soluții se puteau susține.
În prima situație, încredințarea minorului unui părinte nu însemna ca celălalt părinte este decăzut din drepturile părintești sau că acesta ar fi primejduit dezvoltarea copilui, ci doar faptul că alegerea s-a făcut în interesul superior al copilului.
Astfel, potrivit art. 98 al. 2 – Codul Familiei, în situația în care părintele ce are în grija sa copilul, moare, este decăzut din drepturi, pus sub interdincție sau se află în imposibilitatea de a-și mai exercita drepturile părintești, celălalt părinte redobândește exercițiul drepturilor părintești.
Existau și situații când redobândirea drepturilor părintești nu erau compatibile cu interesul superior al copilului, caz în care se putea începe procedura dării în plasament.
Cea de-a doua situație prevedea dacă era nevoie de hotărâre judecătorească pentru ca părintele căruia nu i-a fost încredințat minorul să poată redobândi exercitarea drepturilor părintești când părintele ce exercita drepturile asupra copilului se afla în imposibilitate. În această situație s-au invocat unele argumente:
În situația schimbării împrejurărilor, măsurile privitoare la drepturile și obligațiile patrimoniale dintre părinții divorțați și copil se puteau schimba prin hotărâre judecătorească. Această hotărâre era necesară indiferent de împrejurare.
În cea de-a doua situație, încredințarea minorului părintelui ce nu a fost numit de instanța de divorț să își exercite drepturile părintești nu era întotdeauna sigură, deoarece instanța putea să nu atribuie nici unui părinte acest drept, ci unei a treia persoane.
Până la pronunțarea instanței în privința persoanei ce va exercita drepturile părintești trece o anumită perioadă de timp, deoarece trebuie avut în vedere interesul superior al minorului, ceea ce necesită un control preventiv și astfel nimeni nu ar avea exercițiul drepturilor pe acea perioadă.
Pentru a nu se ajunge în situația în care nimeni să nu exercite drepturile părintești, instanța putea dispune încuviințarea încredințării copilului pe calea ordonanței președințiale.
1.2. EFECTELE DIVORȚULUI ASUPRA RELAȚIILOR PATRIMONIALE DINTRE PĂRINȚI ȘI COPII
1.2.1. Contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare și formare profesională
La desfacerea căsătoriei, potrivit art. 42 alin. 2 și 4 din Codul Familiei, instanța judecătorească stabilea contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare și formare profesională. Învoiala părinților producea efecte numai dacă era încuviințată de către instanța judecătorească.
Dispunând desfacerea căsătoriei, instanța de judecată trebuia să stabilească contribuția fiecăruia dintre părinți la cheltuielile de întreținere ale minorului, chiar în lipsa unei cereri exprese în acest sens.
Cuantumul întreținerii datorate se stabilea în funcție de nevoile minorului și de mijloacele fiecărui părinte. Faptul încredințării copilului unuia dintre părinți, chiar dacă avea mijloace suficiente de trai, nu scutea pe celălalt părinte de a contribui la cheltuielile de întreținere ale minorului. Schimbarea situației materiale a părinților sau a nevoilor copilului, justifica modificarea contribuției părinților stabilite prin hotărâre judecătorească sau prin învoiala soților.
1.2.2. Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești cu privire la bunurile copilului
În timpul căsătoriei, ocrotirea părintească se exercita în comun de ambii părinți.
După desfacerea căsătoriei, părintele căruia i s-a încredințat spre creștere și educare copilul, exercita în privința acestuia drepturile și îndatoririle părintești.
În ceea ce privește patrimoniul acestuia, ocrotirea părintească avea două componente principale:
Dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului;
Dreptul și îndatorirea de a reprezenta minorul sau de a-i încuviința actele civile.
a. Dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului erau prevăzute în art. 105. alin. 1 – Codul Familiei, potrivit căruia părintele făcea acte de administrare a patrimoniului copilului, fără a fi necesară încuviințarea prealabilă a autorității tutelare.
Noțiunea de administrare a bunurilor copilului avea în vedere conținutul complex, ce cuprindea și actele de conservare, iar în anumite limite și dreptul de acte de dispoziție, care prin finalitatea lor reprezentau acte de administrare a patrimoniului copilului.
Principala categorie de acte înfăptuite de către părinte era cea de administrare propriu-zisă, dar și cele destinate să asigure folosirea unui bun sau întrebuințarea veniturilor pe care le producea bunul.
Administrarea patrimoniului presupunea și săvârșirea de acte de conservare, cum ar fi actele necesare pentru dobândirea unui drept sau în vederea preîntâmpinării pierderii lui, și care nu comporta decât cheltuieli reduse comparativ cu valoarea drepturilor astfel conservate.
Părinții erau îndreptățiți și uneori obligați să îndeplinească unele acte de dispoziție, adică acte ce cuprindeau și un element de înstrăinare sau erau asimilate acestora. Pentru orice acte săvârșite de către părinți cu depășirea dreptului de conservare era nevoie de încuviințarea autorității tutelare.
Nerespectarea cerinței privind încuviințarea autorității tutelare, atrăgea anulabilitatea actului juridic încheiat. Codul Familiei interzicea încheierea de acte juridice care, prin natura lor, puteau prejudicia interesele minorului, sau care erau potențial păgubitoare ori grave sub aspect patrimonial.
Minorul ce împlinea vârsta de 14 ani dobândea capacitate restransă de exercițiu și își putea exercita singur drepturile și obligațiile, dar numai cu încuviințarea părintelui sau a tutorelui.
b. Dreptul și îndatorirea de a reprezenta minorul sau de a-i încuviința actele civile, se exercitau în conformitate cu regulile generale ale dreptului civil din materia incapacității minorului. Astfel, minorul până la împlinirea vârstei de 14 ani, fiind lipsit de capacitate de exercițiu, va fi reprezentat în actele civile de către părinții săi. După împlinirea vârstei de 14 ani și până la dobândirea capacității depline de exercițiu își exercitau singuri drepturile și obligațiile, dar cu încuviințarea prealabilă a părinților.
În cazul în care apăreau interese contradictorii între părinți și copilul minor, instanța tutelară numea un curator care să-l reprezinte sau, după caz, să-l asiste pe minor în actele sale juridice.
În exercitarea drepturilor procesuale ale minorului cu capacitate restransă de exercițiu, practica judiciară stabilise că minorul trebuia sp figureze personal la judecarea cauzelor civile, părinții sau tutorele asistându-l pe parcursul procesului.
Actele juridice încheiate de către minor cu încălcarea dispozițiilor legale privind reprezentarea sa sau încuviințarea prealabilă a părinților erau sancționate cu nulitatea relativă.
1.2.3. Acordarea alocației de stat pentru copii
Prevederile referitoare la alocația de stat pentru copii din Decretul nr. 410/1985 au fost abrogate prin Legea nr. 61/28.09.1993. Astfel, potrivit art. 3 alin. 2, tituarul dreptului de alocație de stat este însuși copilul, iar încasarea alocației este determinată de modul de încredințare a minorului.
Acordarea de alocații are caracter strict personal și nu poate face obiectul unei tranzacții sau renunțări.
Literatura de specialitate s-a pronunțat în sensul admiterii acțiunii prin care se solicită obligarea soțului care nu a întocmit formele necesare sau a încasat alocația de stat pentru copii fără drept, s-o remită celuilalt soț în îngrijirea căruia se află minorul, justificată pe săvârșirea din partea celui care a încasat-o a unui abuz ce a dus la îmbogățire fără just temei.
Dacă vina părintelui constă în neîntocmirea formelor necesare încasării alocației, temeiul juridic al sancționării se regăsește în prevederile privind răspunderea civilă delictuală (art. 998 și 999 – Codul Civil).
Practica judiciară a admis cererea formulată pe calea procedurii speciale a ordonanței președințiale accesorie divorțului de obligare a părintelui care a încasat alocația de stat pentru copil s-o remită părintelui în îngrijirea căruia se află minorul.
Interesul superior al copilului trebuia să conțină niște elemente esențiale de care se ținea cont:
Posibilitatea materială a părinților;
Posibilitatea de dezvoltare fizică, morală, intelectuală pe care copilul o putea găsi la unul dintre părinți;
Vârsta copilului;
Comportamentul părinților față de copil înainte de divorț;
Legătura de afecțiune;
Sexul copilului;
Stabilirea sănătății;
Serviciul pe care îl au părinții.
Pentru a se decide asupra încredințării copiilor minori, instanța de judecată trebuia să asculte părinții, autoritatea tutelară și copiii care au împlinit vârsta de 10 ani.
Pentru stabilirea concluziilor autorității tutelare trebuia să se facă o anchetă socială.
2. OCROTIREA MINORULUI DE CĂTRE PĂRINȚI
2.1. NOȚIUNEA DE OCROTIRE PĂRINTEASCĂ A MINORULUI
Ocrotirea minorului este o instituție juridică cuprinzând ansamblul drepturilor și obligațiilor acordate, respectiv impuse de lege anumitor persoane sau organe în scopul creșterii, educării și formării copiilor conform intereselor generale ale societății.
Ocrotirea minorului se realiza prin părinții lui sau prin tutore.
Minorii aflați în situații speciale erau ocrotiți prin măsurile prevăzute de Legea nr. 3 din 26 martie 1970, precum și în cadrul adopției, curatelii minorilor și al instituției juridice privind pe minorul interzis. Ocrotirea reprezenta o reglementare prin care legea tindea să asigure atât în privința persoanei cât și în privința bunurilor, ocrotirea cea mai deplină a minorului de către tatăl și mama sa.
Se realiza sub diferite forme:
Ocrotirea minorului de către părinți (ocrotirea părintească);
Ocrotirea minorului prin tutelă;
Ocrotirea minorului în cazuri speciale.
Ocrotirea părintească desemnează totalitatea drepturilor și obligațiilor ce revin unei persoane, părinților în primul rând, recunoscute în scopul asigurării condițiilor necesare creșterii, educării și formării copilului pentru viață.
Scopul ocrotirii părintesti este unul dublu și anume:
creșterea, educarea și pregătirea copilului pentru viață;
acestea să se facă în armonie cu țelurile societății.
Se vorbește atât despre drepturi cât și despre obligații ale ocrotitorului, nu doar despre obligații stabilite în sarcina sa.
Exercitarea ocrotirii părintești cu privire la persoana și bunurile copilului presupun îndeplinirea cumulativă a două condiții:
Capacitatea deplină de exercițiu al părintelui, dublată de neputința de a-și manifesta voința. Dacă unul dintre părinți este decedat, decăzut din drepturile părintești, pus sub interdicție, celălalt părinte va prelua integral responsabilitatea înfăptuirii ocrotirii părintești, iar dacă acest lucru nu este în intereseul superior al copilului, se vor lua măsuri alternative de protecție;
Beneficiarul ocrotirii nu poate fi decât un copil, adică o persoană care nu a împlinit 18 ani sau, în cazul minorelor în vârstă de 16 ani (15 ani împliniți, în mod exceptional) la încheierea căsătoriei, ocrotirea părintească se stinge.
Prin ocrotirea persoanei fizice se înțelege ansamblul mijloacelor de drept prin care se urmărește protecția omului.
Ocrotirea părintească aparține ambilor părinți, de principiu.
În ceea ce privește ocrotirea minorului prin părinți, aceasta se baza pe unele principii:
Părinții trebuiau să-și exercite drepturile și să își îndeplinească îndatoririle în interesul superior al minorului. Acest principiu era prevăzut în art. 1 al. 4 și art. 97 al. ultim din Codul Familiei;
Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești se făcea sub îndrumarea și controlul efectiv și continuu al autorității tutelare. Avest principiu era prevăzut în art. 108 – Codul Familiei;
Potrivit art. 106 – Codul Familiei, un alt principiu îl constituia independența patrimonială în raporturile dintre părinți și copiii lor minori. Acest principiu presupune că părinții nu au nici un drept asupra bunurilor minorului și nici minorul asupra bunurilor părinților;
Ocrotirea părintească nu diferea după cum minorul este din căsătorie sau din adopție, potrivit art. 97 – Codul Familiei;
Egalitatea părinților în drepturi și îndatoriri față de copilul minor, prevăzut de art.1 al. 3 și art. 97 al. 1 – Codul Familiei.
Ocrotirea minorului stătea la baza reglementării unor instituții:
Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești (art. 97 – Codul Familiei);
Soluționarea neînțelegerilor dintre părinți și copii cu privire la exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești (art. 99 – Codul Familiei);
Dreptul de a cere înapoierea copilului de la cel ce-l ține fără drept (art. 103 – Codul Familiei);
Încredințarea minorului unuia dintre părinți ori unui terț (art. 42, 44 – Codul Familiei).
2.2. DURATA OCROTIRII PĂRINTEȘTI
Durata ocrotirii este pe toată perioada minorității, adică până la împlinirea vârstei de 18 ani. Chiar dacă minorul era pus sub interdicție, potrivit art.150 Codul Familiei, el rămânea sub ocrotirea părinților până la majorat, fără a i se fi numit un curator.
Ocrotirea părintească înceta în privința minorului care se căsătorește, deoarece acesta dobândea capacitate deplină de exercițiu. Această situație se avea în vedere și în cazul femeilor care, potrivit art.4 Codul Familiei, se puteau căsători de la vârsta de 16 ani, iar în anumite condiții și la vârsta de 15 ani.
În cazul desfacerii căsătoriei prin divorț sau al încetării ei prin deces, soțul ce nu împlinise vârsta de 18 ani își menținea capacitatea deplină de exercițiu, deoarece nu exista o dispoziție legală care să prevadă că aceasta se pierde, astfel că nu se mai punea problema revenirii asupra ocrotirii părintești.
În situația nulității absolute sau relative a căsătoriei, soluția nu mai era aceași ca în cazul divorțului sau a decesului unuia dintre soți, dacă acestea intervin într-un moment în care acel soț nu împlinise 18 ani. În această situație trebuia să se deosebească după cum soțul care nu împlinise 18 ani era de bună-credință sau de rea-credință la încheierea căsătoriei. Nulitatea sau anularea căsătoriei nu suprima efectele pe care aceasta le-a produs în trecut în privința soțului de bună credință, ci opera numai pentru viitor.
Capacitatea deplină de exercițiu, dobândită prin căsătorie se menținea și nu putea fi vorba de revenirea asupra ocrotirii părintești.
În cazul soțului de rea-credință, nulitatea sau anularea căsătoriei producea efecte pentru trecut. În această situație nu se mai punea problema păstrării capacității depline de exercițiu putându-se reveni asupra ocrotirii părintești.
2.3. OCROTIREA MINORULUI DE CĂTRE UNUL DINTRE PĂRINȚI
În principiu, drepturile și îndatoririle părintești revin ambilor soți. Potrivit principiului egalității părinților în ceea ce privește drepturile și îndatoririle părinților, rezulta că măsurile privitoare la persoana și bunurile copilului se luau de către părinți de comun acord, potrivit art. 98 alin.1 – Codul Familiei. În ceea ce privește actele de drept material ale minorului, în practica judiciară s-a arătat că reprezentarea sau încuviințarea acestora se făceau cu acordul expres al părinților.
Existau situații când nu se putea ca ambii părinți să ocroteasca minorul, ci numai unul dintre ei. Aceste situații erau când unul dintre părinți era decăzut din drepturile părintești, în cazul punerii sub interdicție a unuia dintre părinți, cand unul dintre părinți era în imposibilitatea, din orice împrejurare, de a-și manifesta voința.
În situațiile în care, deși ambii părinți se aflau în viață și ar fi putut exercita, în mod egal, drepturile și îndatoririle părintești față de copilul lor, potrivit unor dispoziții prevăzute în legi speciale, reveneau, în mod neegal, părinților. Aceste situații erau în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, desființării căsătoriei și încredințarea copilului din afara căsătoriei.
În cazul divorțului, instanța era obligată să se pronunțe și asupra încredințării copiilor minori, astfel părintele căruia i se încredința minorul exercita drepturile părintești iar părintele căruia nu i-a fost încredințat minorul avea dreptul de a păstra legături personale cu minorul și de a veghea la creșterea și educarea copilului.
Pe lângă exercitarea în mod neegal a ocrotirii părintești, existau și situații când ocrotirea părintească revenea numai în parte părinților. Aceste situații apăreau în cazul desfacerii căsătoriei, desființării căsătoriei, încredințării copilului din afara căsătoriei și încredințarea copilului din căsătorie.
În ceea ce privește desfacerea căsătoriei, încredințarea copiilor se făcea dacă existau motive temeinice, altor persoane, altele decât părinții, sau unei instituții de ocrotire, așa cum prevedea art. 42 alin. 2 – Codul Familiei. În această situație, instituția de ocrotire sau persoana aveau față de copil numai drepturile și îndatoririle părintești privitoare doar la persoana copilului. Drepturile de administrare a bunurilor, de reprezentare sau de încuviințare a actelor minorului reveneau părintelui desemnat prin hotărâre judecătorească, odată cu divorțul. Celălalt părinte avea dreptul de a avea legături personale cu copilul, de a veghea la creșterea și educarea acestuia.
În cazul desființării căsătoriei, erau aplicate aceleași dispoziții ca și în cazul divorțului.
Referitor la copilul din afara căsătoriei, acesta putea fi încredințat unei alte persoane decât părintele sau unei instituții de ocrotire, în aceleasi condiții ca și copilul din căsătorie.
În cazul în care dezvoltarea fizică, morală ori sănătatea copiilor erau primejduite în familie, comisia pentru ocrotirea minorilor putea hotărâ, dacă nu se luase măsura încredințării acestora în plasament familial, încredințarea unei familiii sau unei persoane, cu consimțământul acestora. Prin această măsură, drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului treceau asupra instituției de ocrotire sau a persoanei căreia i-a fost încredințat minorul, iar drepturile și îndatoririle părintești privitoare la bunurile copilului rămâneau ambilor soți. Ambii soți păstrau dreptul de a avea legături personale cu copilul și dreptul de a veghea asupra felului în care acesta crește, e educat, învață și se pregătește profesional.
DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE PĂRINTEȘTI
Drepturile și obligațiile părintești le regăsim în Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, ce prevede că statele vor respecta dreptul acestora sau al reprezentanților legali de a orienta copilulul în exercițiul drepturilor sale, pentru dezvoltarea capacității cu care este înzestrat, dar se prevede și răspunderea ce le revine pentru creșterea copilului și asigurarea dezvoltării sale.
3.1. REGLEMENTĂRI INTERNE ȘI INTERNAȚIONALE PRIVIND DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE PĂRINTEȘTI
În principiu, aceste drepturi și îndatoriri erau prevăzute în art. 101 al. 1 și 2 – Codul Familiei, potrivit căruia părinții sunt datori să îngrijească de copil și sunt obligați să îl crească îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educare, învățătură și pregătirea profesională a acestuia, completate cu dispozițiile art. 31 din Legea nr. 272/2004, care stabilea că ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea copilului lor, în exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor ce le revin, fiind obligați să aibă în vedere interesul superior al copilului.
Ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea copiilor lor.
Copilul are dreptul să fie crescut în condiții care să îi permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială.
Drepturile și îndatoririle părinților referitoare la persoana copilului sunt:
Dreptul și îndatorirea părinților de a crește copilul;
Dreptul și îndatorirea de a îngriji de sănătatea și dezvoltarea fizică a copilului;
Dreptul și îndatorirea de a se îngriji de educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului;
Paza și supravegherea copilului;
Dreptul de a avea legături personale cu copilul și de a veghea la creșterea, educarea, la învățătură și la pregătirea profesională a acestuia;
Dreptul de a stabili locuința copilului;
Dreptul de a ține copilul și de a cere înapoierea lui de la orice persoană care îl ține fără drept;
Dreptul părintelui de a consimți la adopția copilului;
Dreptul de a-l reprezenta pe minor în actele de stare civilă ori de a-i încuviința actele juridice;
Obligația de întreținere;
k. Dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului.
Pe lângă Codul familiei ce a fost abrogat, o altă reglementare importantă este Legea 272/2004.
Părinții nu pot împiedica relațiile personale ale copilului cu bunicii săi, frații și surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie. De asemenea, părinții sunt obligați să anunțe poliția la dispariția minorului de la domiciliu, în cel mult 24 ore de la dispariție. Aceștia au obligația de a da informații, explicații și sfaturi minorului în funcție de vârsta și de gradul de înțelegere al copilului și să nu limiteze dreptul copilului la libertatea de exprimare.
Părinții sunt obligați:
a) să supravegheze copilul;
b) să coopereze cu copilul și să îi respecte viața intimă, privată și demnitatea;
c) să informeze copilul despre toate actele și faptele care l-ar putea afecta și să ia în considerare opinia acestuia;
d) să întreprindă toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor copilului lor;
e) să coopereze cu persoanele fizice și persoanele juridice care exercită atribuții în domeniul îngrijirii, educării și formării profesionale a copilului.
O îndatorire a părinților este aceea de a asigura cele mai bune condiții de viață necesare creșterii și dezvoltării copiilor, să le asigure copiilor locuință, condițiile necesare pentru creștere, educare, învățătură, pregătire profesională, un mediu de viață sănătos, dar de asemenea au obligația să solicite autorităților competente acordarea alocațiilor, indemnizațiilor, prestațiilor în bani sau în natură și a altor facilități prevăzute de lege pentru copii.
Un drept al părinților ar fi acela de a primi informații și asistență de specialitate necesară pentru îngrijirea, creșterea și dezvoltarea copilului. Aceștia au dreptul de a solicita și de a primi informații despre copil, de la unitățile sanitare sau alte unități ce intră în contact cu copilul, precum și de la unitatea școlară a acestuia dar și dreptul de a alege felul educației care urmează să fie dată copiilor lor și au obligația să înscrie copilul la școală și să asigure frecventarea cu regularitate de către acesta a cursurilor școlare.
Potrivit Noului Cod civil, drepturile și îndatoririle părintești se găsesc în art.483. Acestea se exercită în instituția autorității părintești.
Pe lângă reglementări interne, există și reglementări internaționale unde găsim drepturi și îndatoriri ale părinților.
O reglementare internațională este Convenția cu privire la drepturile copilului potrivit căreia, statele părți vor respecta responsabilitățile, drepturile și îndatoririle ce revin părinților naturali ai copilului sau, după caz și conform tradiției locale, membrilor familiei lărgite sau comunității, tutorilor sau altor persoane care au, prin lege, copii în îngrijire, de a asigura, de o manieră corespunzătoare capacităților în continuă dezvoltare ale copilului, îndrumarea și orientarea necesare în exercitarea de către copil a drepturilor recunoscute în Convenție.
De asemenea, statele părți vor respecta drepturile și obligațiile părinților sau, după caz, ale reprezentanților legali ai copilului de a-l îndruma în exercitarea dreptului copilului la libertatea de gândire, de o manieră care să corespundă capacităților în formare ale acestuia.
Potrivit Convenției, părinții și oricare alte persoane care au în grijă un copil, le revine în primul rând responsabilitatea de a asigura, în limita posibilităților și a mijloacelor lor financiare, condițiile de viață necesare în vederea dezvoltării copilului.
Printre reglementările internaționale putem menționa si Convenția asupra relațiilor personale care privesc copiii. Potrivit acesteia, copilul și părinții săi au dreptul de a obține și de a întreține relații personale constante.
3.2. SOLUȚIONAREA NEÎNȚELEGERILOR DINTRE PĂRINȚI CU PRIVIRE ȘI ÎNDEPLINIREA ÎNDATORIRILOR PĂRINTEȘTI
În ceea ce privește drepturile și îndatoririle părinților față de copilul lor, potrivit principiului egalității părinților, măsurile privitoare la persoana și bunurile copilului se luau de către părinți, de comun acord.
Atunci când existau înțelegeri între părinți, în privința măsurilor ce urmau a fi luate în legatură cu copilul, acestea se soluționau de către instanța judecătorească.
Neînțelegerile cu privire la întinderea obligației de întreținere datorate copilului minor, modalitățile și felul de executare a acesteia, dar și contribuția fiecărui părinte la întreținerea minorului, se refereau la situația în care părinții nu erau divorțati.
În cazul divorțului, neînțelegerile dintre părinți în privința contribuției la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copilului minor erau prevăzute în art. 42 alin. 3 – Codul Familiei, din care rezulta ca instanța judecătorească decidea, cu ascultarea părților, a autorității tutelare și a copilului dacă împlinise vârsta de 10 ani.
Învoiala părților în ceea ce privește contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de întreținere ale minorului, nu produceau efecte decât dacă erau încuviințate de instanța judecătorească. Instanța trebuia să verifice dacă învoiala părților nu urmărea micșorarea pensiei de întreținere cuvenite unui alt copil al soților.
Neînțelegeri puteau să apară și în cazul încredințării copilului minor. În această situație, instanța decidea cu respectarea acelorași condiții ca și în cazul stabilirii contribuției fiecărui părinte la întreținerea minorului. Dacă parțile se înteleseseră cu privire la încredințarea copilului minor, învoiala producea efecte numai dacă era încuviințată de către instanța judecătorească.
În practica judiciară s-a susținut că părintele care ceruse prin acțiune încredințarea copilului aflat la celălalt părinte nu putea renunța la acest drept dedus judecății, deoarece acest drept era un mijloc de realizare a unei obligații și asupra acestui drept nu se puteau face acte de dispoziție.
Puteau apare neînțelegeri privind modul în care urma a se păstra legătura dintre părintele divorțat și copil, în cazul în care părintele căruia i s-a încredințat minorul nu este de acord, în aceasta privință, cu celălalt părinte.
3.3. OBLIGAȚIA DE ÎNTREȚINERE
În limbajul Codului Civil din 1965, îndatorirea de întreținere pe care legea o prevedea între anumite persoane era numită obligație alimentară, dar și obligație de întreținere.
În ceea ce privește obligația de întreținere, trebuia să se facă deosebire între obligația de întreținere între părinți și copiii minori și dintre părinți și copiii majori.
Deosebirea se impunea în functie de starea de nevoie a copilului și se interpreta diferit după cum era major sau minor, în cazul în care se cerea întreținere de la părinți. Descendentul minor, cât timp era minor, avea drept de întreținere de la ascendentul său fără a se fi cerut condiția incapacității de muncă.
În literatura de specialitate se punea problema dacă obligația de întreținere dintre părinți și copiii minori avea sau nu un caracater reciproc.
Obligația de întreținere era reglementată în Codul Familiei, în art. 86. alin. 1, ce prevedea că obligația de întreținere există între părinți și copii și în art. 107 alin. 1, potrivit caruia copilul minor este întreținut de către părinții săi.
De asemenea, în literatura de specialitate se punea problema dacă ambele texte se refereau la aceeași situație, sau la situații diferite. O opinie a fost că cele două texte tratează două categorii de obligații de întreținere. Potrivit acestei păreri se considera că art. 86 alin. 1 trata obligația de întreținere în general, iar art. 107 alin. 1 s-ar fi referit la obligația de întreținere specială dintre părinți și copiii minori.
În sprijinul acestei păreri se invocau următoarele argumente:
Primul argument arăta că existența a două texte indica faptul că este vorba de două materii diferite. Astfel, în capitolul IV, art. 6 alin.1 – Codul Familiei se trata despre obligația de întreținere în general, art. 107 alin.1 se referea la ocrotirea minorilor în special, iar în capitolul III se reglementa ocrotirea celor lipsiți de capacitate, cu capacitate restrânsă și a altor persoane;
Al doilea argument era că obligația de întreținere reglementată de art. 86 alin. 1 era un efect al rudeniei, pe când obligația de întreținere reglementată de art. 107 alin. 1 era un efect special al filiației, căci cine face copilul trebuie să-l întrețină;
Al treilea argument ar fi fost că obligația de întreținere specială a părinților față de copiii lor minori prezenta anumite particularități față de obligația de întreținere în general, inclusiv obligația de întreținere între părinți și copiii lor majori.
O altă opinie spunea că cele două texte reglementează o singură obligație de întreținere. Potrivit acestei opinii, în Codul Familiei nu era vorba despre două obligații de întreținere, ci despre una singură, ce își avea temeiul în art. 86 alin.1 – Codul Familiei, dar la care, sub alt aspect se referea art. 107 alin.1.
În sprijinul acestei opinii vin următoarele argumente:
Existența a două texte din aceeași materie nu înseamnă că este vorba despre două situații diferite și că fiecare dintre texte ar reține o altă situație.
Menționarea obligației de întreținere a părinților față de copiii lor minori în art. 107 alin. 1, se explică prin grija pe care statul o acordă copilului minor.
O opinie ce este mai ușor de înțeles, este aceea că art. 86 alin.1 – Codul Familiei își găsea aplicarea nu numai atunci când era vorba de obligația de întreținere a copilului minor față de părintele său, ci și atunci când era vorba de obligația de întreținere a părintelui față de copilul său, fie că acesta este minor, fie că este major. Art. 107 alin. 1 – Codul Familiei își găsea aplicarea numai atunci când era vorba despre obligația de întreținere a părinților față de copiii lor minori, nu și în caz invers.
Obligația de întreținere este o îndatorire prevăzută de lege unei persoane care, în funcție de veniturile sale acordă altei persoane, mijloacele necesare satisfacerii unor nevoi materiale, spirituale, iar în cazul minorilor, mijloace pentru educare, învățătură și pregătire profesională.
Fundamentul obligației de întreținere îl constituie solidaritatea de familie.
Obligația de întreținere există de obicei în formă latentă, membrii familiei asigurându-și sprijin material în majoritatea cazurilor, de bunăvoie, fără a apela la forța coercitivă a statului.
Obligația de întreținere a părinților față de copiii lor minori are un caracter special, prezentând anumite deosebiri față de cea dintre părinți și copiii majori. În cazul copiilor majori, aceștia au dreptul la întreținere doar dacă starea de nevoie se datorează incapacității de a munci, pe când în cazul minorului, acesta are dreptul indiferent de pricina nevoii în care se află. Potrivit art. 107 al. 1 – Codul Familiei, obligația de întreținere a copiilor minori are caracter unilateral, pe când obligația de întreținere dintre părinți și copiii majori are caracter de reciprocitate.
Potrivit art. 86 al. 3 – Codul Familiei, minorul avea dreptul la întreținere, oricare ar fi pricina nevoii în care se afla.
Caracterele obligației de întreținere erau:
Caracterul legal;
Caracterul personal;
Caracterul succesiv;
Caracterul divizibil.
Caracterul variabil
a) Caracterul legal arată că obligația de întreținere e stabilită de lege și există numai în condițiile și între persoanele prevăzute de acesta;
b) Caracterul personal al obligației de întreținere arată că aceasta există numai între persoanele anume prevăzute de lege, este inseparabil legată atât de persoana celui îndreptățit să primească întreținere, cât și de persoana celui obligat să o presteze;
c) Caracterul succesiv, arată ca executarea obligației de întreținere are loc prin prestații periodice;
d) Caracterul divizibil e atât sub aspect activ cât și sub aspect pasiv;
e) Caracterul prin excelență variabil al obligației de întreținere e dat de faptul că existența, cuantumul precum și modalitățile de executare ale acesteia diferă de la caz la caz.
În urma divorțului, instanța era obligată să se pronunțe asupra contribuției fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, pregătire profesională.
Pensia de întreținere era datorată de la data pronunțării hotărârii de divorț definitivă. Hotărârile de primă instanță prin care se acorda pensie de întreținere erau executorii de drept.
Potrivit Codului Familiei, art. 93, obligația de întreținere se executa în natură sau prin plata unei pensii în bani. Instanța judecătorească stabilea felul și modalitățile executării, ținând seama de împrejurări.
Jurisprudența a arătat că pensia de întreținere se acorda de la data cererii de chemare în judecată și nu de la data pronunțării hotărârii. Pensia de întreținere avea ca scop satisfacerea nevoilor celui ce o solicita.
Pentru perioada anterioară, cel îndreptățit la pensie se prezuma că nu a avut nevoie de ea deoarece, dacă i-ar fi fost necesară, nimic nu o împiedica să sesizeze instanța judecătorească.
În cazul în care se stabilea locuința minorului la părintele reclamant, dar copilul se afla la părintele pârât, întreținerea se stabilea de la data luării acestei măsuri.
Existau și excepții de la regula că obligația de întreținere se datorează de la data cererii ei în justiție. Acestea erau:
Acordarea întreținerii și pentru trecut putea avea loc dacă se aducea o dovadă că introducerea cererii în justiție cu întârziere era imputabilă debitorului pârât, care promisese că va plăti de bunăvoie obligația de întreținere;
Întreținerea stabilită de către instanța de divorț în folosul copiilor minori, se datora, dacă nu era acordată înainte de divorț sau în timpul divorțului, de la data pronunțării hotărârii de divorț;
Acordarea întreținerii de la data stabilirii locuinței copilului minor. Aceasta se acorda de la data când s-a luat această măsură, iar nu de la data la care s-a introdus acțiunea pentru stabilirea locuinței copilului.
Dacă se schimba domiciliul copilului de la un părinte la altul, pensia de întreținere se acorda de la data rămânerii definitive a hotărârii, cu condiția ca minorul să fi trecut efectiv în îngrijirea părintelui stabilit în urma ultimei hotărâri judecătorești.
Cuantumul obligației de întreținere se determina potrivit cu nevoia celui ce solicita și cu mijloacele celui ce urma a o plăti. Art. 94 al. 3 stabilea un plafon maxim din câștigul din muncă al celui obligat până la care putea fi acordată.
Pentru un copil, limita maximă era de 1/4, pentru doi copii este de 1/3 și pentru trei sau mai mulți copii este de 1/2 din câștigul din muncă.
La stabilirea cuantumului pensiei de întreținere trebuia să se țină cont de mijloacele ambilor părinți, deoarece amândoi erau debitorii obligației de întreținere.
Dacă părintele era obligat să presteze întreținere mai multor copii, instanța judecătoreasca trebuia să stabilească cuantumul întreținerii pentru fiecare copil în parte și durata întreținerii la care fiecare era îndreptățit.
Instanța trebuia să stabilească o sumă concretă la care era ținut debitorul cu titlu de obligație de întreținere, nefiind suficientă indicarea unei cote procentuale din câștigul său din muncă, deoarece ar fi creat probleme, legea nestabilind ce se înțelege prin câștig din muncă.
Cotele prevăzute de lege se raportau la venitul mediu obținut de debitorul întreținerii în ultimele 6 luni anterioare obligării la plată.
Prin câștig din muncă se înțelegea venitul net. Venitul net pe ultimele 6 luni nu însemna doar veniturile cu caracter de continuitate ci și veniturile suplimentare, ce constau în prime și recompense.
Sporurile ce se cuveneau angajaților ce lucrau în condiții deosebite nu se luau în considerare la calcularea venitului net și în această situație nici la calculul pensiei de întreținere.
La stabilirea bazei de calcul nu se aveau în vedere nici orele suplimentare.
Când debitorul obligației de întreținere avea și alte mijloace materiale în afara câștigului din muncă, pensia se calcula avandu-se în vedere și aceste mijloace.
Obligația legală de întreținere era una cu executare succesivă, iar prestațiile se făcea la anumite intervale de timp, cele prin echivalent bănesc, de regulă, lunar.
Obligația legală de întreținere se stingea în următoarele cazuri:
Prin dispariția stării de nevoie a creditorului întreținerii potrivit art. 86 al. 2 – C. Fam.;
Debitorul obligației nu mai dispunea de mijloace îndestulătoare prestării întreținerii. Puteam avea această situație când persoana obligată la întreținere își pierdea capacitatea de muncă, iar veniturile sale nu acopereau nici propriile nevoi. Obigația de întreținere continua imediat ce situația materială a debitorului se imbunătățea;
Decesul creditorului sau al debitorului obligației de întreținere potrivit art. 95 – C. Fam.
Obligația de întreținere avea un caracter personal și ținea de persoana celui îndreptățit a o primi, cât și de persoana obligată să o presteze.
Potrivit legii, era posibilă compensația judiciară parțială a pensiilor de întreținere datorate copiilor minori dacă aceștia erau încredințați, unul sau mai mulți fiecăruia dintre părinți.
Art. 1144 – C. Civil 1864 prevedea faptul că, “compensația operează de drept, în puterea legii și chiar când debitorii nu ar ști nimic despre aceasta”.
Art. 1147 prevedea în mod expres că nu operează compensația unei creanțe reciproce, printre acestea fiind enumerată și situația în care creanța era insesizabilă, ca în cazul pensiei de întreținere.
Creanța de întreținere era exceptată de la regula compensației legale și pe cale de consecință, cel ce datora pensie de întreținere nu putea opune compensarea ei cu o datorie pe care creditorul pensiei, o avea față de el.
Practica judiciară a stabilit faptul că părintele debitor al obligației de întreținere nu poate opune în compensație copilului o creanță pe care o are împotriva celuilalt părinte, căruia minorul i-a fost încredințat, căci titularul pensiei de întreținere este copilul.
Putea fi admisă compensația judecătorească între părinții divorțați, în cazul în care unii copii minori erau încredințați unui părinte, iar ceilalți, celuilalt părinte. În această situație, pensia datorată de tată copilului minor încredințat mamei se compensa prin hotărâre judecătorească cu pensia de întreținere datorată de către mamă copilului minor încredințat tatălui.
Dacă fiecare dintre părinți primise în grijă câte un copil, părintele care realiza un venit mai mare era obligat să contribuie și el la creșterea celuilalt copil, deoarece ambii copii trebuia să beneficieze de posibilitățile mai mari ale părintelui ce realiza un venit mai mare și să se bucure de același nivel de trai.
4. NORME INTERNE ȘI INTERNAȚIONALE PRIVIND COPILUL ȘI RELAȚIILE ACESTUIA CU PĂRINȚII
În privința copilului și a relațiilor acestuia cu părinții există legislație internațională și română ce reglementează situația acestora.
Din legislația internațională putem enumera:
Convenția cu privire ;
Convenția Europeană a Drepturilor Omului;
Convenția asupra relațiilor personale care privesc copiii.
În legislația română, cea mai importantă lege este noul Cod Civil, care a abrogat Codul Familiei. De asemenea găsim Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Convenția cu privire , în art. 1, definește noțiunea de copil. Potrivit acesteia, copilul este o ființă umană sub vârsta de 18 ani, exceptând cazurile în care legea aplicabilă copilului stabilește limita majoratului sub această vârstă.
Potrivit art. 2, statele părți garantează asigurarea drepturilor copilului.
În conformitate cu art. 27, statele părți recunosc dreptul oricărui copil de a beneficia de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială. De asemenea, părinții ce au în grijă un copil, au responsabilitatea de a asigura condițiile necesare pentru dezvoltarea copilului.
Potrivit Convenției, statele părți vor lua toate măsurile necesare pentru recuperarea pensiei alimentare pentru copil de la părinții săi, ce răspund din punct de vedere financiar atât pe teritoriul statului parte cât și în străinătate. Astfel, dacă persoana obligată la plata pensiei alimentare pentru copil nu locuiește în statul în care locuiește copilul, statele părți vor încuraja aderarea la acorduri internaționale, dar și adoptarea oricăror altor înțelegeri.
În Convenție este reglementat dreptul copilului la educație precum și modul în care acest drept se poate exercita, dar și alte drepturi ale copilului cum ar fi dreptul la odihnă.
Conform Convenției asupra relațiilor personale care privesc copiii, aceasta are ca scop stabilirea principiilor generale ce trebuie să se aplice hotărârilor privind relațiile personale, să stabilească măsurile asiguratorii și garanțiile adecvate pentru a asigura exercitarea normală a relațiilor personale și înapoierea imediată a copiilor la terminarea perioadei de vizită, precum și să instaureze o cooperare între autoritățile centrale, autoritățile judiciare și alte organisme în scopul de a promova și a ameliora relațiile personale dintre copii și părinții lor, sau cu celelalte persoane care au legături de familie cu ei.
Art. 2 al Convenției definește noțiunile de relații personale, hotărâre privind relațiile personale, copil, legături de familie și autoritate judiciară.
Relațiile personale privesc șederea copilului, limitată în timp, la o persoană cu care copilul nu locuiește de obicei, sau întâlnirea dintre copil și acea persoană, orice forme de comunicare între copil și acea persoană, furnizarea oricăror informații cu privire la copil către acea persoană sau invers. Potrivit art. 4, copilul și părinții săi au dreptul de a obține și de a întreține relații personale constante, dar aceste relații nu pot fi restrânse sau excluse decât atunci când acest lucru este în interesul superior al copilului. În situația în care se consideră că nu este în interesul copilului să întrețină relații cu unul dintre părinți, se va lua în considerare posibilitatea de întreținere a unor relații personale sub supraveghere sau a altor forme de relații personale cu acest părinte.
Copilul este definit în Convenție ca fiind o persoană care are vârsta mai mică de 18 ani, cu privire la care o hotărâre referitoare la relațiile personale poate fi pronunțată sau executată într-un stat parte.
Tot aici este definită noțiunea de legături de familie, prin care se întelege o relație strânsă, precum cele existente între un copil și bunicii săi, sau frații și surorile sale, care decurg de drept sau dintr-o relație de familie de fapt.
Autoritatea judiciară este definită ca fiind o instanță judecătorească sau o autoritate administrativă care are competențe echivalente.
Potrivit Convenției, statele părți vor adopta măsuri legislative necesare pentru a se asigura că se respectă principiile generale atunci când autoritățile judiciare pronunță, modifică, suspendă sau revocă hotărâri privind relațiile personale.
În articolul 7 se vorbește despre modul de soluționare a litigiilor în materia relațiilor personale. Ori de câte ori sunt soluționate litigii în materia relațiilor personale, autoritățile judiciare vor lua toate măsurile necesare pentru a se asigura că ambii părinți sunt informați despre importanța pe care o au pentru copii și va stabili pentru fiecare dintre ei întreținerea de relații personale regulate cu copii. Autoritatea judiciară va lua măsuri pentru a-i încuraja pe părinții care au legături de familie cu copiii să ajungă la învoieli pe cale amiabilă în ceea ce privește relațiile personale cu aceștia, în special prin recurgerea la medierea familială și la alte metode de soluționare a conflictelor. Înainte de a lua o hotărâre, autoritatea judiciară trebuie să se asigure că dispune de suficiente informații în special din partea părinților, pentru a hotărî în interesul superior al copiilor.
Potrivit Convenției Europene a Drepturilor Omului, Protocolul 7, art. 5, soții beneficiază de egalitate în drepturi și responsabilități cu caracter civil, în relații cu copiii lor, atât pe durata căsătoriei, cât și după desfacerea acesteia prin divorț.
O lege specială în dreptul român privind minorul este Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Potrivit art. 14, copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții și alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament.
Conform art. 15 din prezenta lege, relațiile personale se pot realiza prin întâlniri ale copilului cu părintele sau cu alte persoane cu care a dezvoltat relații de atașament, vizitarea copilului la domiciliul acestuia, găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părintele sau persoana la care copilul nu locuiește în mod obișnuit, corespondența ori o altă formă de comunicare cu copilul, transmiterea de informații copilului cu privire la părintele cu care are dreptul de a menține relații personale, transmiterea de informatii referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menține relații personale cu copilul.
În toate situațiile, păstrarea relațiilor personale se face în interesul superior al copilului.
Copilul care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre aceștia printr-o măsură dispusă în condițiile legii are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului, potrivit art. 16.
Ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea copiilor lor, iar exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului și să asigure bunăstarea materială și spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, precum și prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său. În situația în care există neînțelegeri între părinți cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești, instanța judecătorească, după ascultarea ambilor părinți, hotărăște potrivit interesului superior al copilului, așa cum reiese din art. 31.
Potrivit art. 32, părinții sunt obligați să supravegheze copilul, să coopereze cu acesta și să îi respecte viața intimă, privată și demnitatea, să informeze copilul despre toate actele și faptele care l-ar putea afecta, să întreprindă toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor copilului lor.
CAPITOLUL II – SITUAȚIA JURIDICĂ A MINORULUI DUPĂ DIVORȚ ÎN LUMINA NOULUI COD CIVIL
Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod Civil în anul 2011, dispozițiile Codului Familiei se vor regăsi în acesta, în Cartea a II-a – „Despre familie”.
În ceea ce privește situația minorului după divorț, vom trata aspecte privind, exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, exercitarea autorității părintești de către un singur părinte, exercitarea autorității părintești de către alte persoane, locuința copilului după divorț, drepturile părintelui separat de copii, stabilirea contribuției părinților, autoritatea părintească, conținutul autorității părintești, schimbarea locuinței copilului, obligația de întreținere, exercitarea autorității părintești după divorț, cuantumul întreținerii.
Noua reglementare a Codului Civil, modifică în mod radical concepția clasică legată de desfacerea căsătoriei, aducând în discuție posibilitatea realizării divorțului pe cale administrativă sau prin procedură notarială, introducând criterii mult mai relaxate din perspectiva cazurilor de divorț edictate prin lege.
1. EFECTELE DIVORȚULUI CU PRIVIRE DINTRE PĂRINȚI ȘI COPIII LOR MINORI
Aceste raporturi sunt reglementate de art. 396 – 401 din Noul Cod Civil și de art. 6 lit. a) și urm. din Legea nr.272/2004.
1.1AUTORITATEA PĂRINTEASCĂ
Aceasta constituie cadrul general cu privire la drepturile și îndatoririle părintești privind persoana și bunurile copilului minor, exercitarea autorității părintești și decăderea din exercițiul drepturilor părintești.
Art. 483 definește autoritatea părintească ca fiind „ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți”
Părinții vor exercita autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia și îl vor asocia pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate.
Autoritatea părintească se va exercita până la data când copilul dobândește capacitatea deplină de exercițiu.
Ambii părinți răspund pentru creșterea copiilor lor minori.
Dacă părinții sunt divorțați, autoritatea părintească se va exercita potrivit dispozițiilor referitoare la efectele divorțului în raporturile dintre părinți și copii.
Prin „părinți" se înțelege atât părinții firești, cât și părinții adoptatori.
Autoritatea părintească e prevăzută în art. 397 – N. C. Civ., ce prevede faptul că „după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel”.
Regula, potrivit art. 397 – 398, este că desfacerea căsătoriei nu afectează relațiile dintre părinți și copiii lor minori, în sensul în care ambii vor exercita în continuare autoritatea părintească comună, așa cum au realizat-o, în drept, în timpul căsătoriei.
Prin excepție, dacă autoritatea părintească nu va fi exercitată de ambii părinți, aceasta va fi exercitată de către unul dintre ei, potrivit art. 398 – N. C. Civ., iar dacă nu este în interesul superior al copilului, ea va fi exercitată potrivit art. 399 – N. C. Civ. de o rudă sau o altă familie ori persoană, cu consimțământul acestora sau de către o instituție de ocrotire.
Autoritatea părintească comună nu presupune ca ambii părinți să se ocupe de copil zi de zi, ci înseamnă luarea de decizii comune, consultarea părinților în problemele esențiale privitoare la copil, cum ar fi alegerea grădiniței, a școlii unde urmează să învețe, alegerea medicului curant în caz de boală, a medicului de familie, a tratamentului medical, orientarea religioasă sau filozofică a copilului, formarea sau timpul liber al copilului, ce include și stabilirea activităților extrașcolare, administrarea bunurilor copilului, schimbarea felului învățăturii sau al pregătirii profesionale etc.
Actele cu caracter curent, cum ar fi alimentația zilnică a copilului, programul de lecții, alegerea îmbrăcămintei, cad în sarcina părintelui la care s-a stabilit locuința copilului.
Trebuie făcută o distincție între autoritatea părintească ce înseamnă consultarea părinților în luarea deciziilor importante ce privesc minorul și îngrijirea cotidiană, ce incumbă părintelui la care s-a stabilit locuința copilului.
În ceea ce privește excepția că autoritatea părintească poate fi exercitată și de către unul dintre părinți, putem preciza că se recurge la această situație când ținându-se cont de interesul copilului, se constată de instanța de tutelă că exercițiul comun al autorității părintești nu este în beneficiul copilului și ar genera conflicte și șicane între soți.
Bunăoară, atunci când între părinții copilului există o stare conflictuală deschisă, care face imposibilă comunicarea între aceștia când unul dintre părinți este total dezinteresat de copilul său, de tot ceea ce implică educarea, creșterea și dezvoltarea sa, nu dorește să ia parte în mod direct și constant la creșterea și educarea copilului său, instanța ar putea dispune ca exercitarea autorității părintești să se facă numai de un singur părinte.
Problema autorității părintești comune poate fi discutată în situația în care unul dintre părinți are un comportament antisocial, consumă alcool, droguri, este violent. În această situație s-ar putea pune problema dacă asemenea împrejurări ar putea constitui motive temeinice pentru ca instanța de tutelă să dispună ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de un singur părinte. Dacă comunicarea între părinți nu a fost întreruptă irevocabil, consumul de alcool, de droguri, violența unui părinte nu ar constitui prin ele însăși piedici în luarea deciziilor esențiale privitoare la copil. Caracterul violent, consumul de alcool, de stupefiante care nu afectează capacitatea de decizie a părintelui poate constitui temei pentru stabilirea locuinței copilului la celălalt părinte.
O altă problemă o poate constitui situația părinților aflați în țări străine. Astfel, se apreciază că, atâta timp cât între aceștia nu există conflict, cât timp există comunicare, nefiind întreruptă iremediabil, simplul fapt al distanței dintre părinți nu poate constitui motiv temeinic care să justifice derogarea de la regula exercitării autorității părintești de ambii părinți.
Derogarea de la regula generală a autorității părintești comune se justifică în condițiile art. 398 – N. C. Civ. ce poate fi coroborat cu art. 507 – N. C. Civ. ce prevede că autoritatea părintească poate fi exercitată de către un singur părinte dacă unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau dacă, din orice motiv, se află în neputință de a-și exprima voința.
Coroborarea cu art. 507 nu este obligatorie, deoarece există și situații obiective când unul dintre părinți este împiedicat să-și exercite autoritatea părintească.
Există și situații de urgență când unul dintre părinți nu poate obține acordul celuilalt părinte în decizii importante privind copilul, caz în care se va adresa instanței de tutelă, pentru ca aceasta sa suplinească consimțământul celuilalt părinte.
1.1.1. CONȚINUTUL AUTORITĂȚII PĂRINTEȘTI
Conținutul autorității părintești îl constituie drepturile și obligațiile părintești.
Autoritatea părintească nu este altceva decât consacrarea juridică a unei obligații, asigurând protecția și educația copilului.
Principalele drepturi și obligații ale părinților sunt:
Dreptul și obligația de găzduire;
Dreptul și obligația de supraveghere.
a. Dreptul și obligația de găzduire poate fi definit ca fiind dreptul și obligația de a reține copilul aproape de sine, sau determinarea locului unde copilul va viețui.
b. Dreptul și obligația de supraveghere e prevăzută în art. 493 – N. C. Civ. ce prevede faptul că “Părinții au dreptul și îndatorirea de supraveghere a copilului minor”.
1.1.2. DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE PĂRINȚILOR
Potrivit Noului Cod Civil, părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri și însușirilor copilului – art. 487 din – N. C. Civ.
De asemenea, părinții au îndatorirea de a crește copilul în condiții care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială în mod armonios.
În acest scop, părinții sunt obligați:
– să coopereze cu copilul;
– să îi respecte viața intimă, privată și demnitatea;
– să informeze copilul despre toate actele și faptele care l-ar putea afecta și să ia în considerare opinia acestuia;
– să ia toate măsurile necesare pentru protejarea și realizarea drepturilor copilului;
– să coopereze cu persoanele fizice și persoanele juridice cu atribuții în domeniul îngrijirii, educării și formarii profesionale a copilului.
Părintele minorului care a împlinit vârsta de 14 ani are numai drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului – art. 490 din – N. C. Civ.
Drepturile și îndatoririle cu privire la bunurile copilului revin tutorelui sau, după caz, altei persoane, în condițiile legii
1.1.3. EXERCITAREA AUTORITĂȚII PĂRINTEȘTI
Părinții exercită împreună și în mod egal autoritatea părintească. Față de terții de bună-credință, oricare dintre părinți, care îndeplinește singur un act curent pentru exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești, este prezumat că are și consimțământul celuilalt părinte
Într-un litigiu privind divorțul cu copii, instanța judecătorească se va pronunța sau va lua act de acordul părților dacă acest lucru nu este în contradictoriu cu principiul interesului superior al copilului, pronunțând o hotărâre de expedient asupra:
exercitării autorității părintești;
locuinței copilului;
legăturilor personale cu minorul;
stabilirea contribuției fiecărui părinte
Exercitarea autorității părintești se poate face în comun sau unilateral.
Îndatorirea de a crește copilul rămâne mai departe în sarcina părintelui căruia nu i s-a încredințat copilul la divorț, deoarece desfacerea căsătoriei nu are nicio influență asupra conținutului drepturilor și îndatoririlor părintești, ci impune numai modificări în modalitatea de exercitare și înfăptuire a acestora.
Potrivit art. 397 – N. C. Civ., autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți și numai ca excepție, dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți. Totuși, și în acest caz, celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia.
În practica instanțelor de judecată s-au constatat numeroase litigii legate de modul de exercitare a dreptului părintelui de a avea legături personale cu copilul, iar modalitățile de exercitare a acestui drept sunt vizitarea copilului la locuința părintelui cu care locuiește în mod statornic și vizitarea copilului la școală sau petrecerea vacanțelor școlare la ambii părinți.
Există și excepții de la exercitarea autorității părintești de către ambii părinți cum ar fi:
a. Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte ce este prevăzută de art. 507 – N. C. Civ. și se referă la situația în care unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau dacă din orice alt motiv se află în neputința de a-și exprima voința.
b. Exercitarea unilaterală a autorității părintești ce este prevăzută în situații cum ar fi în cazul copilului din afara căsătoriei ai cărui părinți nu conviețuiesc. Potrivit art. 505 alin. 2 – N. C. Civ., modul de exercitare a autorității părintești se stabilește de către instanța de tutelă.
Potrivit art. 506 – N. C. Civ., exercitarea autorității părintești poate face obiectul înțelegerii dintre părinți, atâta timp cât nu se încalcă interesul superior al copilului și cât există încuviințarea autorității de tutela
1.1.4. CIRCULAȚIA PĂRINTELUI ÎN STRĂINĂTATE ALĂTURI DE COPILUL MINOR
Dacă un părinte dorește să călătorească în străinătate cu minorul, atunci va trebui, pentru a i se permite ieșirea din țară, să prezinte o declarație a celuilalt părinte din care să rezulte acordul acestuia cu privire la efectuarea călătoriei respective în statul sau statele de destinație, precum și cu privire la durata acesteia, situație exclusivă în cazul exercitării în comun a autorității părintești.
Dacă autoritatea părintească este exercitată unilateral, părintele ce exercită autoritatea părintească nu mai trebuie să obțină declarația celuilalt părinte, putând călători nestingherit alături de minor.
1.1.5. SOLUȚIONAREA NEÎNȚELEGERILOR DINTRE PĂRINȚI
Potrivit art. 486 – N. C. Civ., ori de câte ori există neînțelegeri între părinți cu privire la exercițiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părintești, instanța de tutelă, după ce îi ascultă pe părinți și luând în considerare concluziile raportului referitor la ancheta psiho-socială, hotărăște potrivit interesului superior al copilului. Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 264 – N. C. Civ. fiind aplicabile.
De asemenea, așa cum rezultă din art. 506 – N. C. Civ., cu încuviințarea instanței de tutelă, părinții se pot înțelege cu privire la exercitarea autorității părintești sau cu privire la luarea unei măsuri de protecție a copilului, dacă este respectat interesul superior al acestuia. Ascultarea copilului este obligatorie, potrivit art. 264.
Învoiala părinților poate fi în sensul exercitării unilaterale a autorității părintești sau chiar în sensul exercitării în parte a autorității.
1.2 Stabilirea de relații personale între minor și părintele care nu locuiește împreună cu acesta
Noțiunea de stabilire de relații personale cu minorul, a fost introdusă prin Convenția de asupra relațiilor personale care privesc copiii. Această noțiune pune accent pe dreptul copilului separat de unul dintre părinți sau chiar de ambii de a întreține relații personale și contacte directe regulate cu ambii părinți.
Prin Convenție s-a extins numărul persoanelor cu care copilul are dreptul de a de păstra legături personale, incluzând în această listă nu doar părinții ci și alte persoane cum ar fi bunici, frați sau alte persoane semnificative din viața copilului.
Legea 272/2004, în articolul 15, dar și Convenția de din 2006 asupra relațiilor personale care privesc copiii, prezintă modul de realizare al relațiilor personale. Acestea se pot realiza prin:
a) întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit prezentei legi, dreptul la relații personale cu copilul;
b) vizitarea copilului la domiciliul acestuia;
c) găzduirea copilului, pe perioadă determinată, de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuiește în mod obișnuit;
d) corespondență ori altă formă de comunicare cu copilul;
e) transmiterea de informații copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au, potrivit prezentei legi, dreptul de a menține relații personale cu copilul;
f) transmiterea de către persoana la care locuiește copilul a unor informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menține relații personale cu copilul;
g) întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană față de care copilul a dezvoltat legături de atașament într-un loc neutru în raport cu copilul, cu sau fără supravegherea modului în care relațiile personale sunt întreținute, în funcție de interesul superior al copilului.
Dreptul de a menține relații personale este prevăzut și în articolul 24 litera (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit căreia, orice copil are dreptul de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția cazului în care acestea sunt contrare interesului său.
Dreptul de acces este reprezentat de dreptul pe care copilul și adultul separat de copil îl au, de a se întâlni față-față pentru anumite perioade de timp. Acest drept poate implica uneori și dreptul de vizită, în sensul în care accesul la copil se va face la locuința acestuia.
Dreptul de vizită este reprezentat de dreptul pe care copilul și adultul separat de copil îl au, de a se întâlni față-față pentru anumite perioade de timp, la locuința copilului. Acest drept nu implică și dreptul de găzduire vremelnică a copilului.
Dreptul de vizită este un drept mai restrictiv decât cel de acces.
Dreptul de vizitare poate presupune, in functie de caz:
– deplasarea periodica a parintelui la domiciliul copilului si petrecerea unui interval bine determinat acolo, impreuna cu copilul;
– deplasarea copilului la domiciliul parintelui si petrecerea impreuna a unui interval bine determinat acolo. Poate fi stabilit si sub forma unui weekend periodic;
– dreptul de a prelua copilul, de a merge cu el in vacante;
-alte modalitati stabilite de instanta .
Stabilirea de vizitare
Dreptul de vizitare se stabileste de catre instanta in urma unui proces. Poate fi stabilit:
– in urma procesului de divort;
– in urma unui proces distinct de stabilire, de extindere sau de restrangere a dreptului de vizitare;
In situatia in care cei doi parinti nu se inteleg cu privire la stabilirea programului de vizitare, instanta este cea care va decide, pe baza:
– dovezilor aduse;
– propunerilor celor doi parinti;
– rezultatelor anchetelor sociale efectuate;
– altor dovezi.
Dreptul de găzduire vremelnică a copilului este reprezentat de dreptul părintelui necustodian, al părintelui custodian nerezident sau al altor persoane semnificative din viața copilului de a menține legături personale cu minorul prin faptul că adultul poate să găzduiască minorul la domiciliul său pentru anumite perioade de timp. Dreptul de găzduire reprezintă una dintre modalitățile cele mai recomandate de lege pentru menținerea de legături personale între un părinte sau o altă persoană semnificativă cu care copilul a dezvoltat legături de atașament, care nu locuiește permanent cu minorul. Se va vorbi de un drept de găzduire vremelnică atunci când, după divorț, s-a implementat un tip de custodie comună legală sau un tip de custodie unică. Ca regulă, părintele decăzut din drepturi, nu va putea păstra legături personale cu minorul.
Dreptul de corespondență implică atât legături prin scrisori cât și prin mijloacele moderne de comunicare: telefon, mesagerie electronică, etc.
Accesul părintelui la informații privitoare la minor reprezintă un drept fundamental al oricărui părinte cu privire la copiii săi, drept ce poate fi restricționat doar în condiții excepționale legate de faptul că accesul la astfel de informații din partea părintelui natural ar putea reprezenta un risc pentru minor. Acest drept este prevăzut în documente internaționale ca: Convenția de din 2006 asupra relațiilor personale care privesc copiii, Convenția de din 1980 sau Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Acest drept este menționat și în Principiile Dreptului European cu Privire În România, acest drept este reglementat de către Legea 272/2004 Acesta nu poate fi restricționat decât de către instanța de judecată atunci când furnizarea acestor informații către părintele în cauză ar contraveni interesului superior al copilului.
2. EFECTELE DIVORȚULUI CU PRIVIRE DINTRE PĂRINȚI ȘI COPIII LOR MINORI
2.1. Stabilirea locuinței copilului
Stabilirea locuinței copilului prevăzută în art. 496 N. C. Civ. nu ridică probleme atunci când autoritatea părintească este exercitată unilateral, caz în care locuința copilului va fi stabilită la locuința acelui părinte ce exercită autoritatea părintească.
Dificultăți apar atunci când autoritatea părintească este a ambilor părinți. Se va ridica problema la locuința căruia dintre părinți va fi stabilită locuința copilului, în funcție de ce criterii și în ce mod va fi afectat celălalt părinte.
Coroborând art. 92, art. 400, art. 496 N. C. Civ., dacă până la divorț copilul a locuit doar cu unul dintre părinți, atunci locuința minorului va fi stabilită la locuința acelui părinte.
Dacă până la divorț, copilul a locuit cu ambii părinți, se va ține cont de interesul superior al copilului pentru a se stabili locuința acestuia.
Ceea ce interesează sub aspectul ocrotirii părintești este locuința, care nu trebuie confundată cu noțiunea de domiciliu. Locuința sugerează o stare de fapt, pe când domiciliul indică o stare de drept. Este posibil ca soții să aibă locuințe diferite, în condițiile în care au același domiciliu, iar dacă într-o asemenea situație ar fi refuzată admisibilitatea de principiu a cererii în stabilirea locuinței copilului, aflat în fapt la unul dintre părinți, s-ar perpetua incertitudinea asupra locuinței copilului, cu toate neajunsurile previzibile.
Pentru a se putea hotărî cu privire la stabilirea locuinței copilului, instanța va proceda la aprecierea comparativă a condițiilor de trai, de creștere și educare oferite de ambii părinți și va ține cont de vârsta copilului, precum și de orice alte elemente care, raportat la împrejurările concrete ale cauzei, ar putea să pledeze în favoarea interesului superior al copilului.
Legiuitorul a prevăzut și posibilitatea stabilirii locuinței minorului potrivit învoielii părinților, dar a condiționat această prerogativă de încuviințarea ei de către instanța de judecată.
În mod excepțional și dacă este în interesul superior al copilului, instanța poate stabili locuința acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimțământul acestora, ori la o instituție de ocrotire, acestea exercitând supravegherea copilului și îndeplinind toate actele obișnuite privind sănătatea, educația și învățătura copilului.
În aprecierea acestor condiții, accentul cade pe condițiile morale, deoarece acestea influențează în mod hotărâtor dezvoltarea personalității copilului.
Este irelevant sub aspectul stabilirii locuinței copiilor din vina cui s-a pronunțat divorțul.
Există criterii pentru stabilirea locuinței copilului după divorț:
În primul rând, locuința copilului se stabilește la unul dintre părinții divorțați. Din acest text ce constituie regula, se disting două ipoteze:
Dacă până la divorț copilul a locuit la ambii părinți, instanța îi stabilește locuința la unul dintre ei, ținând seama de interesul superior al copilului. Instanța va ține cont de mai multe criterii de fapt, criterii identificate în doctrină, jurisprudență, criterii pentru dezvoltarea fizică, psihică și intelectuală pe care le oferă fiecare părinte, posibilitățile materiale ale părinților, vârsta copiilor, conduita părinților față de copii anterior divorțului, legăturile de afecțiune între părinți și copii, sexul copiilor, starea sănătății copiilor. Locuința copiilor poate fi stabilită chiar la părintele culpabil de divorț, dacă motivele pentru care s-a stabilit culpa sa în destrămarea căsătoriei nu sunt legate de comportamentul său față de copii;
Dacă până la divorț copilul nu a locuit cu ambii părinți, atunci instanța de tutelă stabilește locuința copilului la părintele cu care locuiește în mod statornic.
1.2.2. Stabilirea și executarea obligației de întreținere
În opinia unor autori, expresia “obligație legală de întreținere” folosită în Noul Cod Civil, poate fi abordată în două sensuri: ca element al raporturilor juridice obligaționale de întreținere, ce se leagă în condițiile legii între persoane anume prevăzute de lege, dar și ca instituție juridică fundamentală a dreptului familiei.
Ca element al raporturilor juridice obligaționale de întreținere, obligația de întreținere prezintă anumite particularități ce o diferențiază de obligația contractuală de întreținere.
Ca formă a solidarității umane, obligația legală de întreținere se întemeiază pe raporturile de rudenie, de familie și uneori legături de afinitate ce există între creditor și debitor.
De principiu, obligația legală de întreținere nu poate fi fundamentată exclusiv pe legături de rudenie între diferite persoane, ci pe raporturile de familie în care acestea se află sau s-au aflat.
În ipotezele prezentate de Codul Civil, obligația de întreținere este fundamentată pe raporturile de familie anterioare în care s-au aflat persoanele în cauză.
Soții sau foștii soți, între care există obligația de întreținere, sub aspect juridic, nu pot fi rude.
Obligația legală de întreținere are un conținut complex, fiind mai mult decât o obligație alimentară. Astfel, obligația legală de întreținere vizează asigurarea tuturor mijloacelor necesare traiului, iar în cazul copiilor și de îngrijire, educare, învățătură și pregatire profesională.
Fiind fundamentată pe principiul solidarității familiale, obligația de întreținere are un caracter social și moral.
Potrivit doctrinei, obligația legală de întreținere se prezintă sub un dublu aspect:
În primul rând, obligației legale de întreținere îi corespunde un drept de creanță al creditorului ce are ca obiect posibilitatea de a cere și de a i se furniza de către debitor, mijloacele necesare pentru educare, învățătură și pregătire profesională.
În al doilea rând, obligația legală de întreținere este îndatorirea corelativă a debitorului de a furniza aceste mijloace creditorului său.
Ca element al raporturilor juridice obligaționale de întreținere, obligația legală de întreținere poate fi definită ca fiind acea îndatorire impusă în condițiile și între persoanele fizice prevăzute limitativ de lege, de a asigura creditorului mijloacele necesare traiului întemeiate pe principiul solidarității familiale.
Ca instituție juridică a dreptului familiei, obligația legală de întreținere este alcătuită din normele juridice prevăzute de Noul Cod Civil, care cuprind dispoziții cu privire la principiile generale prevăzute de art. 513 – 515, persoanele între care există obligația de întreținere și ordinea în care acestea se datorează, reglementate în art. 516 – 523, condițiile obligației de întreținere prevăzute în art. 524 – 528 și stabilirea și executarea obligației de întreținere, în art. 529 – 534.
Diferite aspecte juridice ale obligației de întreținere se regăsesc și în acte normative interne, cum ar fi art. 13 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 conform cărora cel care ia un copil pentru a-l îngriji sau proteja temporar, până la stabilirea altor măsuri de protecție, are obligația de a-l întreține. Potrivit dispozițiilor art. . Pen. se incriminează infracțiunea de abandon familial săvârșită sub forma nerespectării obligației de întreținere.
Temeiul obligației legale de întreținere se află în îndatorirea de sprijin moral și material pe care sunt datori să și-1 acorde persoanele legate prin raporturi de rudenie, de căsătorie sau prin alte raporturi asimilate, sub unele aspecte, celor de rudenie.
1.2.2.1. Cerința ca debitorul obligației de întreținere să dispună de mijloacele necesare
Potrivit art. 527 alin. 1, poate fi obligat la întreținere numai cel care are mijloacele pentru a o plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace.
Debitorul întreținerii trebuie să aibă mijloacele necesare pentru a o presta. Dacă aceste mijloace există într-o măsură îndestulătoare, el va fi obligat să presteze întreținere la nivelul necesar pentru a acoperi nevoile creditorului său, iar dacă ele nu sunt suficiente, va fi obligat la prestarea întreținerii proporțional cu aceste mijloace și în limitele prevăzute de lege. Dacă debitorul nu dispune de mijloace pentru a-și exercita obligația și nici nu are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace, el nu va fi obligat la plata întreținerii, ci aceasta va fi prestată de următoarea persoană, în ordinea prevăzută de art. 510 N. C. Civ.
La stabilirea mijloacelor celui care datorează întreținere se ține seama de veniturile și bunurile acestuia, precum și de posibilitățile de realizare a acestora.
Prin venituri se înțelege venituri din muncă, care înseamnă salariul și alte venituri asimilate acestuia, dar și alte venituri constante, cu caracter de continuitate, nu accidentale. Intră în acestă categorie și veniturile din activitățile comerciale, dividendele obținute ca urmare a participării la capitalul social al societății comerciale, depozitele bancare și dobânzile pe care acestea le produc.
Nu vor fi luate în considerare sumele încasate întâmplător, precum veniturile pentru orele suplimentare, indemnizațiile de deplasare, transfer, diurna, sporul pentru condiții deosebite de muncă, precum și cele cu destinație specială, cum sunt bursele obținute în țară sau în străinătate.
1.2.2.2. Caracterele juridice ale obligației de întreținere
Trăsăturile juridice ale obligației legale de întreținere sunt următoarele:
Caracterul legal;
Caracterul personal;
Caracterul succesiv;
Caracterul prin excelență variabil;
Caracterul divizibil.
a. Caracterul legal arată că obligația de întreținere e stabilită de lege și există numai în condițiile și între persoanele prevăzute de aceasta.
b. Caracterul personal al obligației de întreținere există numai între persoanele anume prevăzute de lege, este inseparabil legată atât de persoana celui îndreptățit să primească întreținere, cât și de persoana celui obligat să o presteze.
c. Caracterul succesiv, arată că executarea obligației de întreținere are loc prin prestații periodice.
d. Caracterul prin excelență variabil al obligației de întreținere e dat de faptul că existența, cuantumul precum și modalitățile de executare ale acesteia diferă de la caz la caz.
e. Caracterul divizibil e atât sub aspect activ cât și sub aspect pasiv.
1.2.2.3. Stabilirea contribuției părintești
Stabilirea contribuției părintești e prevăzută în art. 402 alin. 1 N. C. Civ., ce prevede că odată cu pronunțarea hotărârii de divorț, instanța va stabili și contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.
Art. 402 alin.1 – N. C. Civ. se va corobora cu art. 529 alin. 2 N. C. Civ., ce stabilește plafonul maxim al întreținerii în funcție de numărul copiilor cărora le este datorată.
Regula este că, după divorț, fiecare părinte este dator a participa la contribuția copilului minor. Tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională.
Când întreținerea este datorată de părinte, aceasta se stabilește astfel:
până la 1/4 din venitul lunar net, în cazul în care există un singur copil;
până la 1/3 din venitul lunar net, în cazul în care există 2 copii;
până la 1/2 din venitul lunar net, în cazul în care există 3 sau mai mulți copii.
Cuantumul întreținerii datorate copiilor, împreună cu întreținerea datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate depăși jumătate din venitul net lunar al celui obligat.
Inexistența în patrimoniul părinților a mijloacelor îndestulătoare pentru acoperirea nevoilor copilului pune în mișcare obligația subsidiară a bunicilor de a contribui la întreținerea nepotului lor.
O astfel de situație se poate ivi atunci când părintele împotriva căruia ar trebui să se introducă cererea de plată a întreținerii a părăsit țara, stabilindu-se definitiv în străinătate, într-o țară cu care România nu a încheiat vreo convenție de recunoaștere și executare reciprocă a hotărârilor judecătorești în materie civilă, prin care să se asigure posibilitatea ca veniturile părintelui să fie urmărite efectiv.
Întreținerea se acordă potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui care urmează să o plătească. Obligația de întreținere se execută, în principal, în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională.
Dacă obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanța de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreținere, stabilită în bani, sub forma unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din venitul lunar net. Cuantumul poate fi modificat în sensul majorării sau micșorării sale, după cum se modifică nevoile minorului și veniturile părintelui obligat la întreținere.
Executarea în natură este regula, iar cea prin echivalent este excepția, ce se poate executa sub forma pensiei de întreținere.
Executarea în natură a obligației de întreținere este avantajoasă pentru copil, întrucât el va fi beneficiarul întregii sume stabilite în sarcina debitorului cu titlu de întreținere, evitându-se astfel ca suma stabilită în beneficiul copilului să nu fie alocată în întregime nevoilor acestuia, ci parțial să fie folosită de părintele la care se află copilul în alte scopuri decât cel pentru care s-a instituit
Întreținerea, ca obligație concretă, se va stabili totdeauna în limita unei anumite sume de bani, însă executarea acesteia, ca modalitate de îndeplinire a obligației, va avea loc în natură sau prin plata sumei de bani.
Întreținerea se acordă copilului până la majorat, iar dacă este în continuarea studiilor, pe tot timpul studiilor, dar nu mai mult de împlinirea vârstei de 26 de ani.
În cazul copilului major aflat în continuarea studiilor, la stabilirea întreținerii se ține seama și de cuantumul bursei pe care o primește.
La calculul întreținerii se ține seama numai de veniturile cu caracter permanent, nu și de cele cu caracter sporadic, cum sunt, de exemplu, veniturile acordate pentru efectuarea orelor suplimentare, indemnizațiile de deplasare, de transferare, diurna etc.
În calculul întreținerii trebuie să se ia în considerare toate veniturile cu caracter permanent ale debitorului, inclusiv cele care corespund salariilor compensatorii acordate angajaților disponibilizați, care reprezintă echivalentul mai multor salarii plătite în avans.
În practica judiciară, s-a ridicat problema tichetelor de masă, în sensul dacă acestea constituie venit permanent. Unii autori consideră că nu se iau în considerarea la stabilirea contribuției de întreținere, alți autori considerând că trebuie să se țină cont de ele.
Data de la care se acordă întreținerea este data cererii de chemare în judecată.
Majorarea sau micșorarea cuantumului obligației de întreținere operează tot de la data introducerii cererii, de majorare sau de reducere a pensiei de întreținere.
Întreținerea poate fi acordată și pentru o perioadă anterioară, dacă introducerea cererii de chemare în judecată a fost întârziată din culpa debitorului.
În cazul în care debitorul obligației de întreținere nu este angajat în muncă și, astfel, nu realizează venituri, întreținerea se acordă în raport de cuantumul venitului minim pe economia națională, prezumându-se că debitorul este apt de muncă, cu excepția cazului când dovedește cu acte medicale că este bolnav, în imposibilitate de a munci, execută o pedeapsă privativă de libertate, cu excepția situației în care pedeapsa s-a aplicat pentru săvârșirea infracțiunii de abandon de familie, sau deține bunuri care pot fi vândute pentru obținerea venitului minim pe economie, altfel nu se explică cum și-ar asigura el existența.
A avea mijloace de existență înseamnă a realiza venituri și a avea bunuri care pot fi valorificate pentru realizarea de venituri. Părintele obligat la plata întreținerii trebuie să aibă mijloace de existență sau posibilitatea de a dobândi aceste mijloace.
La stabilirea mijloacelor de existență se va ține seama de veniturile soțului obligat la plată, de bunurile sale și de sarcinile familiale pe care le are.
Dovada existenței mijloacelor materiale sau a posibilității de dobândire a unor asemenea mijloace se poate face cu orice mijloc de probă.
Cel care nu are venituri, dar este apt de muncă, principial, nu poate fi scutit de prestarea întreținerii, deoarece orice persoană aptă de muncă este capabilă să realizeze venituri.
La stabilirea întreținerii se vor avea în vedere totalitatea mijloacelor patrimoniale ale debitorului și nu exclusiv veniturile din muncă.
1.2.2.4. Modificarea și încetarea pensiei de întreținere
Modificarea și încetarea pensiei de întreținere e reglememtată în art. 531 N. C. Civ. Cuantumul pensiei de întreținere stabilit în favoarea creditorului se modifică, în sensul creșterii sau diminuării sale, ori de câte ori se schimbă împrejurările care au stat la baza stabilirii acesteia.
Modificarea poate interveni atunci când se schimbă atât mijloacele celui obligat la întreținere, cât și nevoile creditorului.
În caz de modificare a mijloacelor debitorului, în condițiile creșterii nevoilor creditorului, pensia de întreținere poate fi modificată în sensul majorării sale, când mijloacele debitorului cresc, sau al micșorării sale, când mijloacele debitorului scad.
Instanța de tutelă va fi competentă pentru modificarea cuantumului pensiei de întreținere, la sesizarea creditorului sau a debitorului.
Plata pensiei de întreținere încetează atunci când dispar împrejurările care au impus stabilirea ei.
Obligația de întreținere încetează:
La momentul încetării stării de nevoie;
În cazul în care mijloacele debitorului nu mai permit acordarea întreținerii. În această situație debitorul va putea cere instanței de tutelă să dispună sistarea plății pensiei de întreținere;
În situația morții debitorului sau a creditorului.
Există și cazuri speciale de încetare a obligației de întreținere. Aceste cazuri sunt:
În momentul în care minorul se căsătorește;
Când copilul devine major, cu excepția cazului când acesta își continuă studiile, caz în care obligația de întreținere va continua până la împlinirea vărstei de 26 ani.
1.2.2.5. Plata pensiei de întreținere
Plata pensiei de întreținere e reglementată în art. 533 N. C. Civ.
Acesta prevede faptul că pensia de întreținere se achită periodic, la termenele stabilite de comun acord de către părți. În situația în care părțile nu ajung la un acord, plata se va stabili de către instanța de tutelă, prin hotărâre judecătorească.
Pensia de întreținere se achită de regulă, lunar.
În ipoteza morții creditorului pe parcursul executării întreținerii, obligația de întreținere încetează, însă rata aferentă lunii în care a decedat creditorul trebuie achitată în întregime, pe întreaga lună, nu doar până la data survenirii morții.
Pentru motive temeinice, părțile de comun acord sau instanța de tutelă, în lipsa unui acord, pot stabili ca întreținerea să se execute anticipat, prin plata unei sume globale care să acopere nevoile creditorului pe o anumită perioadă de timp mai îndelungată ori pe toată perioada pentru care s-a stabilit obligația.
În cazul pensiei de întreținere stabilite în sumă fixă, obligația de întreținere poate fi plătită anticipat, însă creditorul nu va fi îndreptățit, ulterior plății anticipate, la beneficiul diferenței dintre sumele achitate și cele cuvenite ca urmare a indexării sumei fixe cu rata inflației.
1.2.2.6. Restituirea întreținerii nedatorate
Restituirea întreținerii nedatorate e prevăzută în art. 534 N. C. Civ. și prevede faptul că, în cazul în care, ulterior prestării întreținerii, indiferent în ce modalitate, în natură sau prin echivalent, benevol sau ca urmare a pronunțării unei hotărâri judecătorești de instituire a obligației de întreținere, se constată că debitorul nu datora întreținere, acesta poate solicita restituirea.
Restituirea poate fi solicitată, la alegerea debitorului, fie creditorului, fie persoanei căreia îi revenea obligația legală de întreținere, temeiurile unei asemenea cereri fiind diferite.
Când restituirea se solicită creditorului, temeiul restituirii îl constituie plata nedatorată, iar când restituirea se solicită de la cel obligat legal la întreținere, temeiul restituirii îl constituie îmbogățirea fără justă cauză.
Pentru solicitarea restituirii întreținerii nu au relevanță motivele pentru care obligația de întreținere nu era datorată de debitor, acestea putând fi oricare.
Competența de soluționare a acțiunii revine instanței de tutelă.
1.2.2.7 Drepturile părintelui separat de copil
Dacă locuința copilului s-a stabilit la locuința unuia dintre părinți, părintele separat de copil va putea solicita, potrivit art. 401 alin. 1 – N. C. Civ., dreptul de a păstra legături personale cu acesta.
Potrivit art. 401 alin. 2 – N. C. Civ., în situația în care părinții nu se pot înțelege cu privire la exercitarea acestui drept, instanța de tutelă va decide cu privire la modalitățile de exercitare a acestui drept, cu ascultarea obligatorie a copilului dacă a împlinit vârsta de 10 ani, potrivit art. 262 – N. C. Civ. și de asemenea vor fi aplicate dispozițiile art. 264 – N. C. Civ.
În situația în care instanța de tutelă a stabilit locuința copilului la unul dintre părinți, în beneficiul părintelui separat de copilul său se recunoaște un drept de vizită a minorului. Acest drept trebuie exercitat astfel încât să nu aibă o influență negativă asupra creșterii copilului.
În vederea stabilirii modalităților și programului de vizită a copilului, este necesară întocmirea raportului de anchetă psiho-socială.
În cadrul acestei proceduri este obligatorie și ascultarea copilului, dacă acesta a împlinit 10 ani.
Art. 398 alin. (2) – N. C. Civ. recunoaște părintelui care nu exercită autoritatea părintească dreptul de a păstra legături personale cu acesta, precum și dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea sa profesională.
Dreptul la relații personale este recunoscut legal nu numai părintelui, ci și minorului, atât prin acte normative interne, cât și prin acte internaționale, ratificate de România, și anume Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, republicată.
Relațiile personale se pot realiza nu numai prin vizitarea copilului la domiciliul său, ci și prin găzduirea minorului pe o perioadă determinată, prin transmiterea de informații copilului cu privire la părintele său ori prin transmiterea către părintele căruia nu i s-a încredințat copilul de informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recente sau evaluări medicale.
Dreptul părintelui de a avea legături cu minorul este recunoscut în considerarea interesului exclusiv al copilului.
1.2.2.8 Dreptul de găzduire
Art. 496 alin. 5 – N. C. Civ. stabilește una dintre modalitățile părintelui separat de copil de a păstra legături cu acesta, anume la locuința părintelui separat de copil, numit drept de găzduire.
Dreptul de găzduire este unul egalitar, deoarece ambii părinți trebuie să se bucure de un timp egal petrecut cu propriul copil.
Găzduirea alternativă egalitară permite copilului să conserve legături puternice cu fiecare dintre părinții săi și previne rupturile liantului educativ și afectiv al copilului cu unul dintre cei doi.
Modalitatea practică a alternanței unei găzduiri egalitare, este prin formula de o saptămână sau două. Alternanța poate fi la începutul sau sfârșitul de săptămână, dar poate fi stabilită și la mijlocul săptămânii, de exemplu miercurea.
Există și o găzduire non-egalitară în situația:
Depărtării geografice semnificative dintre părți;
Vârsta foarte fragedă a copilului;
Lipsa capacităților educative a unuia dintre părinți;
Lipsa de implicare și disponibilitatea părinților;
Condițiile de găzduire și cele materiale ale părinților;
Dorința copilului;
Menținerea împreună a fraților.
a. Depărtarea geografică semnificativă dintre părinți
Aceasta reprezintă o deviere de la un model egalitar, deoarece copilul trebuie să beneficieze de o continuitate socială și școlară. Găzduirea egalitară nu se poate realiza decăt dacă cei doi părinți locuiesc în acelasi oraș.
Deși copilul poate avea vârsta de 5 ani, nu există o prezumție în favoarea mamei și nici o prezumție în defavoarea tatălui.
b. Vârsta foarte fragedă a copilului
De principiu, nu constituie un impediment major pentru organizarea unei găzduiri egalitare, vârsta fragedă a minorului, când acesta și-a format personalitatea și are referințe spațiale, temporale și afective suficient dezvoltate.
Prudența este în cazul copilului sub 3 ani sau 4 ani și întotdeauna în cazurile pentru sugari.
c. Lipsa capacității educative a unuia dintre părinți
Instanțele vor refuza acordarea unei găzduiri egalitare unuia dintre părinți dacă comportamentul față de copil se dovedește a fi unul neadecvat. Instanțele sunt reticente în a acorda copilul pe perioade lungi de timp unui părinte care suferă de o dependență de alcool sau medicamente.
d. Lipsa de implicare și disponibilitatea părinților
Părintele ce dorește un model de găzduire egalitar trebuie să dispună și de timpul necesar pentru acesta, pentru a se implica în viața copilului său.
e. Condițiile de găzduire și cele materiale ale părinților
Părinții trebuie să primească copilul într-o manieră convenabilă. Astfel, locuința părinților trebuie să aibă condiții normale. Condițiile normale presupun curățenie, existența electricității, apă caldă, încălzire, toaletă și baie proprie, mobilier corespunzător, electrocasnice indispensabile, frigider, aragaz, etc.
De asemenea, e important ca părinții să dispună de capacitate financiară suficientă pentru a oferi copilului găzduire corectă.
f. Dorința copilului
Dorințele exprimate de către copil sunt foarte importane pentru instanță. Dorințele copilului sunt doar niște criterii pentru a-l ajuta pe judecător să ajungă la o concluzie.
g. Menținerea împreună a fraților
Găzduirea egalitară ce ar avea ca și consecință separarea fraților poate să fie refuzată. Este important să nu se separe frații și să li se aplice o modalitate de găzduire identică.
1.2.2.9 Administrarea bunurilor minorului
Părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor, precum și de a-l reprezenta în actele juridice civile ori de a-i încuviința aceste acte, după caz.
După împlinirea vârstei de 14 ani, minorul își va exercita drepturile și își va executa obligațiile singur, în condițiile legii, însă numai cu încuviințarea părinților și, după caz, a instanței tutelare.
1.3. MODIFICAREA MĂSURILOR LUATE CU PRIVIRE
În caz de schimbare a împrejurărilor care au determinat măsurile privitoare la persoana minorului, potrivit art. 403 – N. C. Civ., instanța judecătorească, la cererea oricărui părinte sau chiar a copilului, dacă a împlinit vârsta de 14 ani, a autorității tutelare sau a unei instituții de ocrotire, a procurorului sau a altui membru al familiei va putea modifica măsurile privitoare la drepturile și obligațiile personale sau patrimoniale dintre părinții divorțați și copii.
În practica judecătorească s-a arătat că modificarea măsurilor privitoare la drepturile și obligațiile personale ori patrimoniale ale copilului își găsește justificarea și poate fi luată numai când se stabilește că interesele minorului o cer.
Potrivit art. 498, N. C. Civ. stabilește că după împlinirea vârstei de 14 ani, copilul poate cere părinților săi să-și schimbe felul învățăturii, felul pregătirii profesionale, iar în acest context, poate solicita chiar schimbarea locuinței în vederea asigurării condițiilor propice pentru desăvârșirea învățăturii ori pregătirii sale profesionale.
În ipoteza în care părinții se opun acestei solicitări, copilul se poate adresa instanței de tutelă. Instanța va hotărî în funcție de concluziile raportului de anchetă psiho-socială, ascultarea copilului în cadrul procedurii fiind obligatorie.
STUDII DE CAZ PRIVIND SITUAȚIA MINORILOR ÎN URMA DIVORȚULUI
PRACTICĂ JUDICIARĂ POTRIVIT CODULUI FAMILIEI
Prin, pronunțată de instanța de fond, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantă împotriva pârâtului.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond, din actele și lucrările dosarului, a reținut că minorul, a cărui încredințare se solicită, s-a născut din conviețuirea părților, în timpul căsătoriei acestora, la data de 9 octombrie 2000.
Prin sentința civilă nr. 23004 din 11 decembrie 2002, Judecătoria Timișoara a statuat în sensul desfacerii căsătoriei dintre părți din vina exclusivă a reclamantei, dispunând încredințarea minorului spre creștere și educare pârâtului.
Privitor la dispoziția de încredințare a minorului către pârât, în considerentele sentinței civile, s-a reținut că pârâtul deținea condiții materiale și prezenta garanțiile morale pentru creșterea copilului. Totodată, măsura încredințării minorului a fost fundamentată pe împrejurarea că reclamanta a părăsit domiciliul conjugal, lăsând copilul în grija tatălui.
Potrivit art. . Fam., în cazul schimbării imprejurărilor, la cererea unuia dintre părinți sau a copilului, dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani, a autorității tutelare sau a vreunei instituții de ocrotire, instanța de judecată va putea modifica măsurile privitoare la drepturile și obligațiile personale sau patrimoniale dintre părinții divorțați și copii.
Analizând probatoriul administrat în cauză din perspectiva acestor dispoziții legale, s-a reținut că, raportat la momentul pronunțării sentinței civile nr. 23004 din 11 decembrie 2002, condițiile materiale pe care pârâtul le poate oferi minorului nu au suferit modificări de natură să justifice reîncredințarea acestuia către reclamantă.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței apelate ca urmare a reexaminării probelor administrate, admiterea acțiunii reclamantei, în sensul încredințării minorului la mamă spre creștere și educare.
Prin decizia civilă nr. 626 din 21 octombrie 2005, pronunțată de Tribunalul Timiș, a fost respins apelul declarat de reclamantă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termenul legal reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, s-a reținut că, deși în cauză s-au administrat probe cu acte scrise și probe testimoniale, din care rezultă că situația materială și socială a reclamantei s-a schimbat cu mult în bine, având posibilități mult mai bune de creștere și educare a minorului, față de veniturile pârâtului, instanța a respins apelul, întrucât condițiile materiale ale pârâtului nu au suferit modificări esențiale, a interpretat în mod greșit declarațiile martorilor și, de asemenea, a dat un alt sens concluziilor anchetei efectuate în cauză.
Reclamanta-recurentă a arătat că în speță, s-a făcut dovada, prin probatoriul administrat în cauză, a schimbării condițiilor avute în vedere de instanță cu ocazia încredințării minorului la tată, că în prezent mama oferă condiții superioare pentru îngrijirea și educarea copilului, impunându-se astfel reîncredințarea acestuia la reclamantă.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 304 pct.8 – . Proc. Civ.
Examinând decizia civilă recurată prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, cu aplicarea dispozițiilor art. 299 și urm. C. Proc. Civ. raportat la art. . Proc. Civ., Curtea a constatat că recursul este fondat.
La încredințarea copilului spre creștere și educare, de la un părinte la celălalt, raportat la dispozițiile art. . Fam., trebuie să se țină seama de interesul major al acestuia, care se determină prin examinarea tuturor criteriilor de apreciere, cum sunt vârsta copilului, conduita fiecărui părinte, situația lor materială, posibilitățile lor concrete de a se ocupa efectiv de copil.
Aceste împrejurări, fără a fi determinate prin ele însele, sunt lăsate la aprecierea instanței pentru a conchide, în raport de ansamblul criteriilor respective morale și materiale, care dintre părinți poate oferi condiții mai bune pentru creșterea și educarea copilului, ținându-se seama cu prioritate de interesul superior al acestuia.
Din probatoriul administrat în cauză, rezultă cu certitudine că reclamanta poate oferi minorului condiții mai bune pentru creșterea acestuia.
Astfel, din actele depuse de către aceasta și din declarațiile martorilor audiați în primă instanță, rezultă că reclamanta are o situație materială foarte bună, recurenta este legal încadrată în muncă în Spania, are un apartament în proprietatea sa și a soțului ei și, totodată, condiții locative foarte bune, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, în traducere legalizată.
Mai mult, reprezentanta pârâtului-intimat, cu ocazia dezvoltării orale a concluziilor cu privire la recursul reclamantei, a arătat că nu contestă acest aspect, respectiv că mama are condiții mai bune decât pârâtul.
În cauză, s-a efectuat o anchetă socială la domiciliul pârâtului, din care rezultă că locuința este proprietatea mamei acestuia și a mătușii paterne, dar având în vedere cele constatate pe teren, precum și tinând cont că nu se cunosc condițiile oferite de mamă, serviciul Autorității Tutelare Timișoara a lăsat la aprecierea instanței reîncredințarea minorului.
Raportat la vârsta minorului, se apreciază că acesta are nevoie de îngrijirea și prezența mamei sale, prezență absolut necesară ca factor psihologic pentru o bună dezvoltare intelectuală, morală și fizică a copilului.
Atât prima instanță, cât și cea de apel au reproșat reclamantei faptul că aceasta părăsise domiciliul conjugal, lăsând pe minor în grija tatălui.
În recurs, reclamanta a depus la dosar certificatul medico-legal nr. 617 eliberat la 26 aprilie 2002, din care rezultă că aceasta a fost lovită și, prin urmare, părăsirea locuinței era justificată.
În concluzie, analizând materialul probator, se constată că reclamanta are condiții net superioare față de cele ale pârâtului, că minorul este atașat de aceasta, condițiile locative oferite acestuia sunt optime pentru creșterea lui, că interesul copilului este de a avea alături prezența mamei pentru o dezvoltare intelectuală și fizică sănătoasă.
Totodată, a rezultat schimbarea împrejurărilor care au determinat încredințarea minorului la tată, respectiv la data luării măsurii, instanța a reținut că mama nu are condiții materiale pentru îngrijirea și creșterea copilului de care se ocupă tatăl, bunica paternă și matușa paternă, iar în prezent, așa cum reiese din proba testimonială, mătușa pârâtului este grav bolnavă, necesitând îngrijiri medicale, bunica paternă ocupându-se de aceasta, cât și de minor, iar pârâtul este încadrat ca taximetrist, motiv pentru care are nevoie de ajutorul mamei sale la îngrijirea copilului.
Raportat la cele reținute mai sus, atât prima instanță, cât și cea de apel au reținut greșit starea de fapt și, în consecință au aplicat eronat dispozițiile art. . Fam. De asemenea, au ignorat dispozițiile art. 5, potrivit cărora copilul are dreptul să fie crescut în condițiile care să permită dezvoltarea sa fizică și morală și toate măsurile luate privind copiii trebuie să subordoneze cu prioritate principiul interesului superior al copilului.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 raportat la art. . Proc. Civ a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 626 din 21 octombrie 2005, pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 8278/2005, a modificat, în tot, decizia civilă recurată, în sensul că a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 561 din 26 mai 2005, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr. 16461/2004 și a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului și a reîncredințat reclamantei spre creștere și educare pe minorul M.A., născut la 9 octombrie 2000.
PRACTICĂ JUDICIARĂ ANTERIOARĂ NOULUI COD CIVIL
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 la data de 19.03.2012, reclamanta A.A.C. a chemat în judecată pe pârâtul A.A.J.M., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună desfacerea căsătoriei încheiată la data de 03.06.2006 și înregistrată 6 București din culpa comună, revenirea acesteia la umele purtat anterior căsătoriei, exercitarea autorității părintești asupra minorilor A.M., născută la data de 11.10.2006 și E.G., născut la data de 14.10.2010 de către ambii părinți, stabilirea locuinței minorilor A.M. și E.G. la domiciliul reclamantei din București, obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorilor A.M. și E.G. în cuantumul legal, fără cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că s-a cunoscut cu pârâtul în anul 2004, iar după doi ani, respectiv în anul 2006, s-au căsătorit din dorința sinceră de a-și întemeia o familie. Părțile au conviețuit o perioadă de timp în condiții bune, din căsătorie rezultând minorii A.M născută la 11.10.2006 și E.G.născut la data de 14.10.2006.
Datorită multiplelor neînțelegeri existente între soți, au hotărât de comun acord să se separe în fapt.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art.38, art.40 Codul familiei, art.373, art. 379 și urm. Cod civil, art. 607 și urm. Cod procedură civilă.
În dovedirea cererii, reclamanta a solicitat încuviințarea probelor cu înscrisuri, interogatoriul pârâtului și testimonială, și a deăus la dosar certificatul de căsătorie, în original și în copie certificatele de naștere a minorilor, cărți de identitate părți, certificat medico-legal din data de 18.05.2012 eliberat de INML Mina Minovici, extrase de cont și facturi fiscale.
Pârâtul a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, solicitând desfacerea căsătoriei încheiată la data de 03.06.2006, din vina exclusivă a reclamantei-pârâte, în temeiul art. 379 Cod civil, exercitarea autorității părintești de către ambii părinți asupra minorilor A.M., născută la data de 11.10.2006 și E.G., născut la 14.10.2010, stabilirea locuinței minorilor la pârâtul-reclamant, stabilirea contribuției reclamantei-părăte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a minorilor, in conformitate cu dispozițiile art.402 Cod civil și art. 499 Cod civil, iar cu privire la numele de familie, să se dispună revenirea ambilor la numele purtat înaintea căsătoriei, în conformitate cu prevederile art. 383 alin.3 Cod civil.
În motivarea întâmpinării și cererii reconvenționale, pârâtul a arătat că părțile s-au căsătorit la data de 03.06.2010, iar în urma relației au rezultat minorii A.M., născută la data de 11.10.2006 și E.G., născut la data de 14.10.2010. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta-pârâtă a intenționat să arate că vina pentru desfacerea căsătoriei i-ar aparține pârâtului-reclamant și că aceasta nu ar avea nici o culpă.
Pârâtul reclamant a menționat că nu a făcut niciodată caz din faptul că reclamanta-pârâtă nu gătește, nu spală și nu calcă fiind prijiniți foarte mult de mama acestuia. Dezinteresul manifestat de către reclamanta-pârâtă, față de acesta și față de copii s-a accentuat o dată cu trecerea timpului, aceasta nu numai că nu hrănește copiii, dar petrece și foarte mult timp în fața calculatorului ore întregi din yi și din noapte.
După introducerea cererii de divorț, reclamanta-pârâtă a luat copiii din locuință și s-a stabilit la părinții săi în orașul Râmnicul Vâlcea, rupând orice legătură a pârâtului-reclamant cu copiii săi, astfel încât de sărbătorile de Paști când s-a deplasat la domiciliul din Râmnicul Vâlcea al socrilor săi, nu a fost lîsat sa-și vadă copiii, nici de soția sa, nici de socrii săi, fiind nevoit să facă plângerea la poliție. Între părți erau tensiuni și discuții aprense din cauza jignirilor și reproșurilor pe care soția i le aducea, fiind și agresat fizic, lovindu-l și reprosându-i că e mai deșteaptă decât el. Pârâtul reclamant a arătat că este puternic atașat de copiii săi, având aceleași drepturi și îndatoriri, iar reclamanta-pârâtă dorește cu toată intenția să îl despartă de copii. Pârâtul reclamant a fost mai mult interesat de creșterea copiilor decât de împlinirea profesională, astfel încât a stat acasî și a ingrijit-o pe fetițî aproximativ 6 luni, din noiembrie 2007 pânî în mai 2008, ulterior urmând o împîcare cu soția sa, după ce și-a retras prima cerere de divorț. Pârâtul reclamant a învederat că are aceleași drepturi și îndatoriri față de copii, aceștia neputând fi separați de acesta, în calitate de tată.
În drept, pârâtul reclamant a invocat dispozițiile art. 115-119 Cod procedură civilă, art.373 lit.b, Cod civil și art.379 Cod civil, art.397 Cod civil și art. 503 Cod civil, art. 400Cod civil, art. 402 Cod civil și art. 499 Cod civil, art. 383 alin.3 Cod civil.
În dovedirea întâmpinării și cereii reconvenționale, pârâtul-reclamant a solicitat încuviințarea probelor cu înscrisuri, interogatoriul reclamantei –pârâte și proba testimonială.
Pârâtul reclamant a declart că reclamanta-pârâtă, pentru a-și impune punctul de vedere în fața copiilor și pentru a-i determina să o asculte, ii lovește de nenumărate ori, îi amenință cu diferite pedepse, îi insultă, motiv pentru care copii trăiec într-un stres și tensiune fantastică, fiindu-le teamă să-și arate afecțiunea față de pârât în fața reclamantei. Pe de altă parte, din însuși înscrisurile depuse de aceasta în instanță, respectiv bonurile fiscale și notele de comandă reiese că acesta consumă alcool cu regularitate, cantitate de alcool care ar afecta orice persoană adultă în exercitarea în mod responsabil a deciziilor pe care dorește să le ia, dar mai ales în ceea ce privește supravegherea și educarea minorilor. Reclamanta nu poate solicita exercitarea exclusivă a autorității părintești asupra minorilor deoarece, ambii părinți trebuie să stabilească, de comun acord, toate măsurile privind educația, instruirea profesională și bunuril celor doi minori, fiind necesar ca pentru a face un asemenea demers să obțină consimțământul expres sau tacit al celuilalt părinte, astfel încât nici unul dintre ei nu are, prin urmare, drepturi părintești superioare asupra copiilor lor. Pârâtul a solicitat cenzurarea de către instanță a cererii reclamantei cu privir la custodia unică a minorilor, având în vedere că nu sunt împlinite condițiile, acesta neiind niciodată dezonteresat de minori, dimpotrivă, implicându-se în viața copiilor și dorind să ia parte, în mod dorect și constant, la creșterea și educarea lor, iar interesul superior al acestora este ca ambii părinți, în comun, să își exercite autoritatea părintească.
În drept, pârâtul a invocat dispozițiile art. 115-119 Cod procedură civilă.
Prin încheierea de ședință din data de 29.10.2012, instanța a dispus reunirea cauzelor, constatând că au același obiect, părți și cauză.
Instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri, proba cu interogatorii reciproce li proba testimonială, apreciind aceste probe ca fiind utile, pertinente și concludente soluționării cauzei.
La data de 18.05.2012, prin compartimentul registratură, s-a depus la dosar referatul de anchetă socială întocmit de Primăria sectorului 6 Biroul Autoritate Tutelară.
La data de 06.09.2012, a fost înaintat la dosar referatul de evaluare psihologică a minorilor, întocmit de Consiliul Local al Sectorului 6-Direcția generală de Asistență Socială și Protecția Copilului.
Analizând probele administrate în cauză, instanța reține următoarele:
Părțile s-au căsătorie la data de 03.06.2006, iar din căsătorie au rezultat doi copii minori, A.M., născută la data de 11.10.2006 si E.G., născut la data de 14.10.2010, astfel cum rezultă din certificatul de căsătorie și certificatele de naștere ale minorilor depuse la dosar.
Potrivit art.373 alin.1 lit. b Cod civil, divorțul poate avea loc atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuare căsătoriei nu mai este posibilă.
Din probele administrate în cauză, în ceea ce privește existența motivelor de divorț și culpa în destrămarea căsătoriei, instanța reține că acestea dovedesc faptul că relațiile dintre soți s-au degradat, nemaifiind posibilă continuarea căsătoriei ca urmare a comportamentului mecorespunzător al ambelor părți.
Instanța constată că relațiile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, constatându-se culpa ambilor soți pentru destrămarea căsătoriei, motiv pentru care se admite în parte atât cererea principală cât și cererea reconvențonală și se va dispune desfacerea căsătoriei.
În temeiul art. 383 alin. .Civ, față de cererile părților, instanța va dispune, revenirea de către fiecare parte la numele avut anterior căsătoriei.
În ce privește raporturile dintre părinți și copilul lor minor, potrivit art.396 C.Civ., instanța de tutelă va hotărâ asupra acestora odată cu pronunțarea divorțuluim ținând cont de interesul superior al copilului.
Conform art. .Civ., după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul când instanța decide altfel.
Instanța dispune, în temeiul art.397 C.Civ., exercitarea autorității părintești în privința părinților de către ambii părinți, care au deopotrivă capacitatea de a le oferi condiții adecvate de evoluție fizică, psihică și intelectuală, aspecte reieșind din raportul de anchetă socială întocmit în cauză.
Deși s-a reținut că reclamanta nu obișnuiește să gătească, nu s-a făcut dovada în cauză că mama nu ar îngriji de cop și nu i-ar hrăni.
Prin înscrisurile depuse de pârât la dosar, se dovedește faptul că pârâtul a fost în permanență preocupat de îngrijirea minorilor și de sarcinile familiare. Prin răspunsurile la interogatoriu date de pârât, s-a dovedit faptul că acesta cunoaște nevoile fiecărui copil.
În ce privește locuința minorilor, conform art.400 C.Civ., în lipsa înțelegerii dintre părinți sau dacă aceasta este contrară interesului superior al inorului, instanța de tutelă stabilește odată cu pronunțarea divorțului, locuința copilului minor la părintele cu care locuiește în mod statornic. Dacă până la divorț copilul a locuit cu ambii părinți, instanța îi stabilește locuința la unul dintre ei, tinând cont de interesul superior al copilului.
Înstanța, în temeiul art. .Civ., va stabili ca acesta să fie la domiciliul recamantei, apreciind că soluția este în interesul superior al copilului. Din ancheta socială, rezultă că apartamentul este compus din trei camere și dependințe, proprietate personală a soților, condițiile igienico-sanitare sunt bune și minorii ocupă aceeași cameră.
Unicul criteriu luat înconsiderare pentru stabilirea locuinței la reclamantă este vârsta fragedă a copiilor.
Cu privire la contribuția pârâtului-reclamant la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională, în baza art. .Civ., instanța va stabili în sarcina acestuia obligația de plată a unei pensii de întreținere, având în vedere dispozițiile art.483 alin. .Civ., si art.515 alin.1 C.Civ.
Cuantumul pensiei de întreținere cuvenite descendentului minor se stabilește potrivit dispozițiilor art. .civ.
Instanța va stabili pensia de întreținere tinând cont de cotele maxime din venitul net lunar al părintelui și anume: până la ¼ pentru un singur copil, 1/3 pentru 2 copii și ½ pentru trei sau mai mulți copii.
Instanța obligă pe pârâtul-reclamant la plata sumei de 694 lei lunar, câte 347 lei pentru fiecare minor.
Cerere de chemare în judecată pentru încredințare copil minor
DOMNULE PREȘEDINTE,
Subsemnata(ul) ………… domiciliat(ă) în …………., în numele și ca reprezentant(a) legal(a) a copilului meu minor ………., chem în judecată și personal la interogatoriu pe soțul(ia) pârât(ă) ………… domiciliat(ă) în …………, pentru
ÎNCREDINȚAREA COPILULUI MINOR
urmând ca, prin hotărârea ce veți pronunța, să-mi încredințați mie spre creștere și educare
pe sus-numitul minor. Cer, de asemenea, ca pârâtul(a) să fie obligat(ă) să contribuie la
întreținerea minorului și să-mi plătească cheltuieli de judecată.
Motivele acțiunii:
În fapt , sunt căsătorit(ă) cu pârâtul(a) de la data de ………., iar din căsătorie a rezultat minorul ………., născut la data de ………..
Datorită unor neînțelegeri ne-am despărțit în fapt la data de …………. Minorul a fost luat de pârât(ă) și dus la părinții lui(ei). Aceștia sunt în vârstă, nu au locuință corespunzătoare și condiții materiale suficiente pentru a asigura copilului o bună creștere și dezvoltare.
Copilul a fost luat și dus la ei numai în scopul ca pârâtul(a) să nu poată fi obligat(ă) la întreținere, dovadă că nici acum nu contribuie cu nimic la creșterea și educarea copilului.
Având în vedere că până în prezent copilul a fost crescut de mine, din care cauză îmi este puternic atașat sufletește, vârsta sa, împrejurarea că eu mă pot ocupa personal de
creșterea și educarea lui, că am condiții materiale mai bune decât pârâtul(a) și părinții săi,
vă rog să-mi încredințați mie copilul spre creștere și educare.
De asemenea, vă rog ca pârâtul(a) să fie obligat(ă) la întreținerea minorului, în raport de veniturile pe care le realizează și de nevoile copilului, precum și la cheltuieli de judecată.
În drept , îmi întemeiez acțiunea pe dispozițiile art. 100 Codul familiei raportat la art. 42 Codul familiei care se aplică prin asemănare, și pe dispozițiile art. 107, art. 86 și art. 94 Cod familiei cu privire la obligarea pârâtului(ei) la întreținere.
În dovedirea acțiunii înțeleg să mă servesc de interogatoriul pârâtului(ei), de ancheta socială pe care o va face autoritatea tutelară și de declarațiile martorilor: ………….
Depun cererea de chemare în judecată în dublu exemplar, timbru fiscal în valoare de…….. lei și timbrul judiciar în valoare de ……… lei.
Anexez copia certificatului de căsătorie și copia certificatului de naștere al copilului
minor.
Data depunerii ………….. Semnătura, ……….
DOMNULUI PREȘEDINTE AL JUDECĂTORIEI ………………
Chemare În judecată pentru stabilirea domiciliului minorului
DOMNULE PRESEDINTE,
Subsemnata(ul) …………. domiciliat(a) in ……….. în numele și ca reprezentant(a) legal(a) a-l(a) copilului meu minor ……….. chem în judecată și personal la interogatoriu pe soțul(a) pârât(a) ……….., domiciliat(a) în ………, pentru
STABILIREA DOMICILIULUI MINORULUI e asemenea, vă rog ca pârâtul(a) să fie obligat(a) să contribuie la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copilului și să-mi plătească cheltuielile de judecată pe care le voi face cu judecarea acestei cauze.
Motivele acțiunii:
În fapt sunt căsătorit(a) cu pârâtul(a) de la data de ………. iar din căsătorie a rezultat minorul …………, născut la data de …………
De la data de ……… nu mai locuim împreuna și datorită neînțelegerilor existente între noi, nu am reușit să decidem, de comun acord, la care din noi să locuiască copilul minor.
Până în prezent, pârâtul(a) a manifestat un total dezinteres față de creșterea, educarea și supravegherea copilului, sarcina aceasta revenindu-mi în exclusivitate. Datorită acestui fapt copilul îmi este foarte atașat și este în interesul lui de a locui în continuare împreună cu mine.
De aceea, vă rog să-mi admiteți acțiunea și să stabiliți la mine domiciliul copilului minor.
De asemenea, vă rog ca pârâtul(a) să fie obligat(a) să contribuie la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a minorului, sub forma unei pensii de întreținere lunară.
În drept, îmi întemeiez acțiunea pe dispozițiile art. 100, art. 107, art. 86 și art. . fam.
În baza art. . proc. civ. vă rog ca pârâtul(a) să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată pe care le voi face.
Dovada acțiunii înțeleg s-o fac cu interogatoriul pârâtului(ei), cu ancheta socială pe care o va efectua autoritatea tutelară și cu declarațiile martorilor: ……………. ……………
Depun acțiunea în dublu exemplar, timbrată cu timbru fiscal în valoare de ………. lei, copia certificatului de căsătorie, copia certificatului de naștere al copilului șți timbrul judiciar în valoare de ……… lei.
Data depunerii .Semnătura,
………. …….. ……………….
DOMNULUI PREȘEDINTE AL JUDECĂTORIEI …………….
Chemare în judecată pentru legături personale cu minorul
DOMNULE PREȘEDINTE,
Subsemnatul(a) ………, domiciliat(a) în …………, chem în judecată (pe cale de ordonanță președințială) pe pârâtul(a) …………, domiciliat(a) în …………., pentru ca, prin hotărârea ce veti pronunța, să-l(o) obligați să-mi permită
SĂ AM LEGĂTURI PERSONALE CU MINORUL
născut la data de ………, care se află sub creșterea și îngrijirea sa.
De asemenea, cer ca pârâtul(a) să fie obligat(a) să-mi plătească cheltuieli de judecată.
Motivele acțiunii:
În fapt, din căsătorie (sau concubinaj) a rezultat minorul mai sus-numit, care se află sub îngrijirea pârâtului(ei), fiindu-i încredințat (sau la care s-a stabilit domiciliul) prin sentința civilă nr. …… din ……… pronunțată de Judecătoria ………….
Pârâtul(a) îmi interzice să am legături personale cu copilul, motiv care mă determină să introduc prezenta acțiune.
Rog sa fie obligat(a) sa-mi permita sa am legaturi personale cu minorul, in modul urmator :
În drept, îmi întemeiez acțiunea pe dispozițiile art. 43 alin. 3 raportat la art. . fam. (sau pe dispozițiile art. . proc. civ.).
În dovedirea acțiunii înteleg să mă servesc de interogatoriul pârâtei(ului) și de declarațiile martorilor: …………… ……………. …………….
Anexez copia certificatului de naștere al copilului și copia sentinței civile precizată.
Depun acțiunea în dublu exemplar, chitanța de plată a taxei de timbru în valoare de ……… lei și timbrul judiciar în valoare de ……… lei.
Data depunerii Semnătura,
……………………. ……………….
DOMNULUI PREȘEDINTE AL JUDECĂTORIEI ……………
PRACTICĂ JUDICIARĂ POTRIVIT CODULUI FAMILIEI
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, sub nr. 16461/2004, reclamanta S.T.E a chemat în judecată pe pârâtul B.V., solicitând instanței, ca prin hotărârea ce va pronunța, să dispună încredințarea minorului M.A. n[scut la data de 9 octombire 2000, spre creștere și educare reclamantei.
Prin sentința civilă nr. 5621, pronunțată de instanța de fond, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantă împotriva pârâtului.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond, din actele și lucrările dosarului, a reținut că minorul, a cărui încredințare se solicită, s-a născut din conviețuirea părților, în timpul căsătoriei acestora, la data de 9 octombrie 2000.
Prin sentința civilă nr. 23004 din 11 decembrie 2002, Judecătoria Timișoara a statuat în sensul desfacerii căsătoriei dintre părți din vina exclusivă a reclamantei, dispunând încredințarea minorului spre creștere și educare pârâtului.
Privitor la dispoziția de încredințare a minorului către pârât, în considerentele sentinței civile nr. 23004 din 11 decembrie 2002, s-a reținut căpârâtul deținea condiții materiale și prezenta garanțiile morale pentru creșterea copilului. Totodată, măsura încredințării minorului a fost fundamentată pe împrejurarea că reclamanta a părăsit domiciliul conjugal, lăsând copilul în grija tatălui.
Potrivit art. . fam., în cazul schimbării imprejurărilor, la cererea unuia dintre părinți sau a copilului, dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani, a autorității tutelare sau a vreunei instituții de ocrotire, instanța de judecată va putea modifica măsurile privitoare la drepturile și obligațiile personale sau patrimoniale dintre părinții divorțați și copii.
Analizând probatoriul administrat în cauză din perspectiva acestor dispozișii legale, s-a reținut că, raportat momentul pronunțării sentinței civile nr. 23004 din 11 decembrie 2002, condișiile materiale pe care pârâtul le poate oferi minorului nu au suferit modificări de natură să justifice reîncredințarea acestuia către reclamantă.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței apelate ca urmare a reexaminării probelor administrate, admiterea acțiunii reclamantei, în sensul încredințării minorului la mamă spre creștere și educare.
Prin decizia civilă nr. 626 din 21 octombrie 2005, pronunțată de Tribunalul Timiș, a fost respins apelul declarat de reclamantă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termenul legal reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate li temeinicie.
În motivarea recursului, s-a reținut că, deși în cauză s-au administrat probe cu acte scrise și probe restimoniale, din care rezultă că situația materială și socială a reclamantei s-a schimbat cu mult în bine, având posibilități mult mai bune de creștere și educare a minorului, față de veniturile pârâtului, instanța a respins apelul, întrucât condițiile materiale ale pârâtului nu au suferit modificări esențiale, a interpretat în mod greșit declarațiile martorilor și, de asemenea, a dat un alt sens concluziilor anchetei efectuate în cauză.
Reclamanta-recurentă a arătat că. în speță, s-a făcut dovada, prin probatoriul administrat în cauză, a schimbării condițiilor avute în vedere de instanță cu ocazia încredințării minorului la tată, că în prezent mama oferă condiții superioare pentru îngrijirea și educarea copilului, impunându-se astfel reîncredințarea acestuia la reclamantă.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 304 pct.8-. proc.civ.
Examinând decizia civilă recurată prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, cu aplicarea dispozițiilor art.299 și urm. C. proc. civ. raportat la art. .proc. civ., Curtea a constatat că recursul este fondat.
La încredințarea copilului spre creștere și educare, de la un părinte la celălalt, raportat la dispozițiile art.44 C. fam., trebuie să se țină seama de interesul major al acestuia, care se determină prin examinarea tuturor criteriilor de apreciere, cum sunt vârsta copilului, conduita fiecărui părinte, situația lor materială, posibilitățile lor concrete de a se ocupa efectiv de copil.
Aceste împrejurări, fără a fi determinate prin ele însele, sunt lăsate la aprecierea instanței pentru a conchide, în raport de ansamblul criteriilor respective morale și materiale, care dintre părinți poate oferi condiții mai bune pentru creșterea și educarea copilului, ținându-se seama cu prioritate de interesul superior al acestuia.
Din probatoriul administrat în cauză, rezultă cu certitudine că reclamanta poate oferi minorului condiții mai bune pentru creșterea acestuia.
Astfel, din actele depuse de către aceasta și din declarațiile martorilor audiați în primă instanță, rezultă că reclamanta are o situașie materială foarte bună, recurenta este legal încadrată în muncă în Spania, are un apartament în proprietatea sa și a soțului ei și, totodată, condișii locative foarte bune, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, în traducere legalizată.
Mai mult, reprezentanta pârâtului-intimat, cu ocazia dezvoltării orale a concluziilor cu privire la recursul reclamantei, a arătat că nu contestă acest aspect, respectiv că mama are condiții mai bune decaât pârâtul.
În cauză, s-a efectuat o anchetă socială la domiciliul pârâtului, din care rezultă că locuința este proprietatea mamei acestuia și a mătușii paterne, dar având în vedere cele constatate pe teren, precum și tinând cont că nu se cunosc condițiile oferite de mamă, serviciul Autorității Tutelare Timișoara a lăsat la aprecierea instanței reîncredințarea minorului.
Raportat la vârsta minorului, se apreciază că acesta are nevoie de îngrijirea și prezența mamei sale, prezență absolut necesară ca factor psihologic pentru o bună dezvoltare intelectuală, morală și fizică a copilului.
Atât prima instanță, cât și cea de apel au reproșat reclamantei faptul că aceasta părăsise domiciliul conjugal, lăsând pe minor în grija tatălui.
În recurs, reclamanta a depus la dosat certificatul medico-legal nr. 617 eliberat la 26 aprilie 2002, din care rezultă că aceasta a fost locită și, prin urmare, părăsirea locuinței era justificată.
În concluzie, analizând materialul probator, se constată că reclamanta are condiții net superioare față de cele ale pârâtului, că minorul este atașat de aceasta, condițiile locative oferite acestuia sunt optime pentru creșterea lui, că interesul copilului este de a avea alături prezența mamei pentru o dezvoltare intelectuală și fizică sănătoasă.
Totodată, a rezultat schimbarea împrejurărilor care au determinat încredințarea minorului la tată, respectiv la data luării măsurii, instanța a reținut că mama nu are condiții materiale pentru îngrijirea și creșterea copilului de care se ocupă tatăl, bunica paternă și matușa paternă, iar în prezent, așa cum reiese din proba testimonială, mătușa pârâtului este grav bolnavă, necesitând îngrijiri medicale, bunica paternă ocupându-se de aceasta, cât și de minor, iar pârâtul este încadrat ca taximetrist, motiv pentru care are nevoie de ajutorul mamei sale la îngrijirea copilului.
Raportat la cele reținute mai sus, aât în prima instanță, cât și cea de apel au reținut greșit starea de fapt și, în consecință au aplicat eronat dispozițiile art. .fam. De asemenea, au ignorat dispozișiile art.5, potrivit cărora copilul are dpreul să fie crescut în condișiile care să permită dezvoltarea sa fizică și morală și toate măsurile luate privind copiii trebuie să subordoneze cu prioritate principiul interesului superior al copilului.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 raportat la art. proc.Civ a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 626 din 21 octombrie 2005, pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 8278/2005. a modificat, în tot, decizia civilă recurată, în sensul că a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 561 din 26 mai 2005, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr. 16461/2004 și a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului și a reîncredințat reclamantei spre creștere și educare pe minorul M.A., născut la 9 octombrie 2000.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Institutia Divortului (ID: 121770)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.