.institutia Casatoriei In Dreptul Roman

CAPITOLUL 1.NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.1Status familiae. Scurt istoric asupra familiei

romane.

În dreptul roman, posibilitatea de a participa la raporturile juridice este conferită de statutul de persoană cu capacitate juridică, care nu reprezintă o calitate înnăscută, ci o suprastructură de rădăcini în relațiile de producție și normele date de stat.

Ceea ce ne interesează este faptul că această capacitate juridică sau de drept, distinctă de capacitatea de exercițiu, înglobează trei atribute: status libertatis (calitatea de om liber), status civitatis (calitatea de cetățean) și status familiae (calitatea de a fi șef de familie și de a nu se găsi în puterea pământească), și numai prin reunirea celor trei elemente există capacitatea juridică. Astfel vom privi familia și drepturile de familie ca o parte din status familiae.

Familia (etimologia cuvântului își are originea în „famulus”- ce are semnificația de sclav domestic, care era proprietatea șefului de familie), a fost secole de-a rândul temelia societății romane. La început, ca o subdiviziune a ginții, familia a trecut printr-un îndelungat proces de destrămare, ca urmare a apariției și dezvoltării proprietății private.

În epoca cea mai veche a istoriei statului roman, familia era organizată pe baze patriarhale monogamice, ideea de familie presupunând o putere, cea a șefului de familie, care unește sub autoritatea sa toți membrii familiei, care cuprinde în concepție primitivă, pe lângă soție, pe copii și pe sclavi. Atotputernicia capului de familie- „pater familias”- noțiune care invoca ideea de putere și nu aceea de descendență și procreare, se exercita nu numai asupra persoanelor, ci și asupra bunurilor lor, asupra zestrei soției, asupra patrimoniului familial. De aceea, „pater familia” trebuie privit ca războinic, judecător, sacerdot, cu o putere suverană între pereții dominiumului și una relativă asupra libertăților clienților, dar cu o putere desăvârșită asupra bunurilor, deținător a unei voințe fără limită, exprimată pentru timpul vieții prin obligații impuse sau asumate, iar după moarte prin prezumția că ea persistă, cu sau fără testament.

La început, autoritatea aceasta nelimitată de pater familias se numea „manus” și întruchipa autoritatea și prerogativele șefului de familie, mai târziu „manus” a rămas numai pentru a indica autoritatea soțului asupra soției sale, fiind legată strâns de instituția căsătoriei, faptul de a dobândi manus echivalând implicit cu încheierea căsătoriei. Legat de dobândirea acestei puteri, se pare că la început căsătoria și manus erau unul și același lucru, deci ea era consecința imediată a uniunii patrimoniale și în virtutea acestei puteri, soțul avea dreptul de viață și de moarte asupra soției- ius vitae necisque- precum și dreptul de a-și repudia soția.

Având în vedere faptul că termenul unic de manus folosit la început nu rămâne doar pentru a preciza prerogativele de pater familias asupra femeii, dar și pentru a desemna căsătoria, nu se poate afirma că legătura atât de strânsă ce exista între căsătorie și manus a dispărut, astfel că în timp a mai apărut o formă de căsătorie, care nu implică puterea absolută a soțului- „sine manus”.

În acest sens există unele indicii că soțul își pierduse din drepturile sale în secolul al II-lea î.e.n., iar femeia soție avea unele drepturi cum era acela de a avea bunuri proprii de care dispunea după bunul ei plac (după cum reiese dintr-un discurs al lui Cato cel Bătrân asupra legii Vicontia din 169), sau faptul că femeia măritată continua să rămână sub autoritatea tatălui, care putea desface căsătoria, iar în legătură cu „ius vitae necisque” și în acest sens s-au produs modificări, pater familias nemaiputând lua singur o hotărâre de acest fel, ci numai după consultarea membrilor familiei soției, ajungându-se în epoca imperială ca puterile ce derivau din manus să dispară complet.

Pentru a putea explica puterea nelimitată a șefului de familie, trebuie să privim cadrul în care acesta a apărut, condițiile vieții materiale ale societății romane din epoca veche.

Roma a fost la începuturi o cetate cu structură agricolă, ocupațiile principale ale locuitorilor fiind păstoritul și agricultura, solul și condițiile rudimentare de muncă impunând o strădanie susținută pentru a dobândi cele necesare traiului. În aceste condiții, puterea capului de familie urmărea îndeplinirea sarcinilor ce le reveneau fiecăruia, pentru a produce bunurile de care aveau nevoie familia romană.

Ca urmare, familia romană era axată în jurul acestei puteri, legătura juridică între pater familias și cei de sub puterea sa formând rudenia agnatică sau rudenia civilă (agnatio). Agnația se bazează pe rudenia dintre bărbați: erau rude toți cei care se aflau sub aceeași putere, chiar dacă nu erau rude de sânge; puterea care caracterizează această rudenie nu poate fi exercitată decât de bărbați și nu se transmite decât prin bărbați, prin moartea lui pater familias numai fiii vor deveni la rândul lor pater familias nu și fiicele sau soția, fără a se ține seama de vârstă, deoarece termenul este legat de ideea de putere, nu și de procreație. Agnațiunea unește pe toți aceia care în momentul de față sunt supuși aceluiași pater familias, pe toți aceia care în trecut au fost sub puterea lor, dar și pe aceia care pot dovedi că s-ar găsi sub puterea aceluiași pater familias dacă acesta ar mai trăi încă.

Prin urmare, în toate cazurile agnațiunea se bazează pe „patria potestas”- puterea exercitată de pater familias asupra descendenților săi- fie că e actuală, trecută, reală sau potențială.

Jurisconsulții romani înțelegeau înrudirea după tată prin apropierea acestei noțiuni de cea a religiei casnice, astfel că doi bărbați nu puteau fi înrudiți între ei decât dacă, urcând din tată în tată descopereau că au străbuni comuni. Deci înrudirea era considerată după cult și nu după naștere: „sunt rude după tată legate prin înrudire, prin persoanele de sex bărbătesc, așa cum sunt: fratele născut din același tată, fiul fratelui sau nepot de la acesta, tot așa și unchiul din partea tatălui și fiul unchiului și nepotul din partea acestuia”.

Tot înrudiți civil sunt și cei care nu pot dovedi direct descendența dintr-un strămoș comun, dar care se pot prevala de la o prezumție pentru a dovedi o astfel de descendență (nomem gentilium)- același nume de familie, comunitatea de cult familial, mormânt comun, iar în acest caz agnațiunea poartă numele de „gentilitate”, iar cei uniți prin gentilitate se numesc gentili (gentiles), acordându-lise în lipsa agnaților anumite drepturi succesorale, de tutelă.

În condițiile evoluției societății romane, a dezvoltării economiei sclavagiste, a comerțului, a expansiunii romane, s-a impus un nou sistem de rudenie și anume cel bazat pe rudenia de sânge- cognatio- cea care până la urmă va înlătura rudenia agnatică.

Odată cu slăbirea puterii capului de familie se slăbește și sistemul agnațiunii, modificări datorate noului mod de viață ca urmare a marilor cuceriri ale Romei și exploatării provinciilor; Roma dobândește hegemonia deplină în bazinul Mării Mediterane și duce o politică expansionistă în Cartagina, Statele Elenistice, Macedonia, Siria, în Orient, Hispania, pe teatrele de război tot mai îndepărtate de Italia, obține victorii navale, anexează insule.

Aceasta se reflectă asupra organizării familiale, legăturile de familie se relaxează, membrii familiei dobândind libertate de mișcare și independență. Am văzut cât de evidentă era apropierea între religie și înrudire, însă pe măsură ce religia slăbise, înrudirea prin naștere a fost recunoscută de drept, vocea sângelui fiind puternică. Această cognatio era independentă de regulile religiei casnice, între ea și agnatio au existat rivalități și dispute pe tărâmul dreptului. Astfel s-a impus rudenia de sânge care unește pe toți cei care descind dintr-un strămoș comun, fără a se ține seama dacă se găsesc sau nu sub aceeași putere.

1.2 Patria protestas. Căsătoria- izvor natural al puterii

părintești.

Patria protestas (puterea părintească) este puterea exercitată de pater familias asupra descendenților săi, la origine aceasta fiind perpetuă, menținându-se oricare ar fi vârsta lui filius familias, neputând fi transmisă și fiind nelimitată în privința persoanelor și bunurilor; patria protestas fiind privilegiul exclusiv al lui pater familias. Pater familias este numele tehnic roman al capului de familie. Ulpian îl definește ca: „pater familias appelatur qui in domo dominium habet”, iar unitatea socială asupra căreia se întinde această putere se numește domnus.

Patria potestas putea lua naștere prin căsătorie, acest mod juridic fiind modul firesc și cel mai obișnuit al dobândirii puterii părintești.

În privința persoanelor pater familias avea la origine ius vitae necisque (dreptul de viață și de moarte) asupra celor care se găseau sub puterea lui. Pater familias este singur „sui iuris”, adică de sine stătător, în plenitudinea drepturilor, independent, deoarece copiii, soția de sub puterea sa sunt „alieni iuris”, adică dependenți, supuși. În acest sens pater familias avea puteri imediate asupra lui filius familias (recunoașterea copilului născut de soția sa și legat de aceasta dreptul de expoziție (părăsire); puterea de a vinde pe cei aflați sub puterea sa în afara hotarelor Romei, dincolo de Tibru; dreptul de jurisdicție domestică). Procreațiunea ex justis nuptis este izvor al puterii pământești. Copilul născut în căsătorie se află sub puterea părintească a tatălui. Explicația puterii tatălui asupra copiilor ar putea fi puterea acestuia asupra femeii sale, patria protestas fiind consecințele puterii maritale. Engels explica fizionomia originară a căsătoriei romane, prin aceea că „ea se bazează pe dominația bărbatului în scopul precis de a procrea copii cu paternitate certă”.

În afara puterii imediate autoritatea paternă avea și aspecte, care interesează referindu-ne la căsătorie. Astfel copiii nu puteau să se căsătorească fără consimțământul tatălui iar când îl obțineau, continuau să rămână sub autoritatea lui pater familias împreună cu soțiile lor până la moartea lui. Fiii nu puteau deci să-și exercite dreptul derivat din autoritatea lui pater familias atâta timp cât și tatăl lor mai trăia, acesta exercitându-și dreptul de pater familias chiar și asupra copiilor fiilor săi, deci asupra nepoților săi. Această procedură corespunde epocii vechi a dreptului roman când pater familias dispunea de persoane ca de niște sclavi, iar mai târziu odată cu limitările suferite de puterea capului de familie și decăderea formalismului dreptului roman, consimțământul lui pater familias cedează pasul voinței părților interesate.

Referindu-se la puterea părintească Gaius în Instituțiunile subliniază că „sub potestas a noastră se află copiii noștri (după dreptul natural, fiii familias se nasc liberi) pe care i-am procreat într-o căsătorie legitimă (iustae nuptiae). Acest drept este specific cetățenilor romani, căci aproape nu există alți oameni care să aibă asupra fiilor lor o astfel de potestas cum avem noi; și acest lucru l-a reîntărit, prin edictul pe care l-a dat divinul Hadrian, în legătură cu cei care solicitau de la el cetățenia romană pentru ei și pentru copiii lor”.

Este interesant de observat evoluția în timp a autorității părintești. Dacă în epoca veche drepturile cuprinse de patria potestas erau foarte riguroase, pater familias dispunând de toate persoanele și bunurile familiei sale, spre sfârșitul epocii republicane acestea se atenuează, ajungându-se în epoca imperială la modificări importante. Astfel, rar se mai întâlnesc cazuri în care pater familias își vinde copilul ca sclav, dispare dreptul de a-și maltrata copiii, apar în acest sens edicte le împăraților Traian, Hadrian, Constantin. Pe măsură ce autoritatea lui pater familias se estompa, se remarcă o creștere a personalității celor de sub puterea sa față de el și față de ceilalți.

Ca o dovadă în acest sens scrierile lui Pliniu cel Tânăr care critica severitatea, darferite de puterea capului de familie și decăderea formalismului dreptului roman, consimțământul lui pater familias cedează pasul voinței părților interesate.

Referindu-se la puterea părintească Gaius în Instituțiunile subliniază că „sub potestas a noastră se află copiii noștri (după dreptul natural, fiii familias se nasc liberi) pe care i-am procreat într-o căsătorie legitimă (iustae nuptiae). Acest drept este specific cetățenilor romani, căci aproape nu există alți oameni care să aibă asupra fiilor lor o astfel de potestas cum avem noi; și acest lucru l-a reîntărit, prin edictul pe care l-a dat divinul Hadrian, în legătură cu cei care solicitau de la el cetățenia romană pentru ei și pentru copiii lor”.

Este interesant de observat evoluția în timp a autorității părintești. Dacă în epoca veche drepturile cuprinse de patria potestas erau foarte riguroase, pater familias dispunând de toate persoanele și bunurile familiei sale, spre sfârșitul epocii republicane acestea se atenuează, ajungându-se în epoca imperială la modificări importante. Astfel, rar se mai întâlnesc cazuri în care pater familias își vinde copilul ca sclav, dispare dreptul de a-și maltrata copiii, apar în acest sens edicte le împăraților Traian, Hadrian, Constantin. Pe măsură ce autoritatea lui pater familias se estompa, se remarcă o creștere a personalității celor de sub puterea sa față de el și față de ceilalți.

Ca o dovadă în acest sens scrierile lui Pliniu cel Tânăr care critica severitatea, dar sunt înfierate și excesul de bunăvoință și slăbiciune în epigramele lui Marțian.

1.3. Condiția juridică a femeii în cadrul familiei.

Mergând pe firul istoriei înainte de existența cetății de pe malurile Tibrului și a regilor săi vom ajunge în epoca în care pământurile Italiei erau locuite de popoare numeroase, deosebite între ele prin limbă, îndeletniciri, credință, obiceiuri, popoare a căror viață socială se desfășoară ca în cadrul triburilor, comunități alcătuite din ginți. Făcând această incursiune în istoria romanității, până să ajungem să vorbim de poziția matroanei romane în cadrul familiei, vom arăta și poziția femeii încă înainte de constituirea statului roman.

La etrusci, vechi popor locuitor al Italiei, persistau urme de matriarht, problemele din viața de toate zilele fiiind rezolvate de mamă și nu de tată, numele copiilor fiind cel al mamei.

Mai târziu în epoca regilor, în primele secole ale existenței Romei, viața socială se desfășoară în cadrul familiei și ginții. În fruntea familiei se găsea un conducător, un șef, numit tatăl sau capul familiei, din familie făcând parte tot ceea ce se află în puterea acestuia: oameni și lucruri.

Familia romană se întemeia, deci pe puterea fără margini a șefului, pe care acesta o exercită asupra tuturor acelora care făceau parte din familie.

Dacă la început, puterea nelimitată a șefului de familie se numea „manus” și desemna autoritatea sa asupra tuturor membrilor familiei și bunurilor, cu timpul, termenul a rămas să precizeze puterea asupra femeii, având în vedere faptul că în timp, în condițiile de transformare a societății romane și a statului roman în general, apar modificări în sensul atenuării rigorilor puterilor șefului de familie. Astfel statul roman devenind un vast imperiu, vechile tradiții au fost zguduite, relațiile dintre membrii familiei au devenit mai flexibile. Patria potestas e mult diminuată și se produc schimbări similare și în ceea ce privește puterea capului de familie asupra soției. La aceasta a contribuit și influența concepțiilor mai liberale venite din Grecia, dar și faptul că împărații nu erau de acord cu autoritatea lui pater familias, care crea familiei o relativă independență față de atotputernicia imperială și din această cauză au luat măsuri pentru a o știrbi cât mai mult.

În aceste condiții și femeia- soție a ajuns să se afirm ca o personalitate de sine stătătoare, chiar să se ridice la nivelul pe care-l deține pater familias.

Femeia a ajuns cu adevărat „mater familias” încă din perioada războaielor civile care prefigurau sfârșitul republicii, perioadă ce scoate în evidență contradicțiile din cadrul societății romane, sub forma războaielor sclavilor, a mișcărilor progresiste a fraților Gracchi, în războaiele civile. Acum femeii îi este recunoscut dreptul la respect deplin din partea copiilor săi la fel cu cel pe care-l manifestau față de tată, bucurându-se de privilegiul și încrederea deplină a soțului. Având recunoscută demnitatea de tovarășă de viață a bărbatului, putea ieși singură pentru a face vizite sau cumpărături, putea ieși cu soțul la reuniuni sau ospețe.

Virtuțile unei femei romane au făcut din ele figuri nemuritoare: mama fraților Gracchi, soția poetului Ovidiu pe care acesta o asemuise cu eroinele din legende, zugrăvindu-i devotamentul, sinceritatea și profunzimea afecțiunii conjugale; soția senatorului Caecina Paetus, Avia; Paulina- soția filosofului Seneca care a încercat să se sinucidă în același moment când soțul își punea capăt zilelor din porunca lui Nero; soțiile celor care în timpul tiraniei lui Domitian

„s-au dus împreună cu soții lor în surghiun”.

Din cele prezentate reiese situația femeii în familie începând cu epoca imperială, raporturile soț-soție și faptele ce au stârnit admirație de-a lungul vremurilor. Însă au existat și numeroase exemple contrare de femei cu atitudini diametral opuse celor subliniate deja, care au înțeles greșit libertatea, Juvenal satirizând în scrierile sale pe cele care au încercat să-și depășească bărbații în anumite domenii (activități intelectuale, sportive). În unele cazuri chiar depășeau barierele unui comportament normal, ajungându-se până la stabilirea legăturilor familiale, în epoca imperială adulterul fiind considerat o amenințare gravă asupra familiei. Dacă în epoca republicană legea dădea dreptul bărbatului de a pedepsi femeia ce se făcea vinovată, cu moartea, iar pe de altă parte aceeași vină a bărbatului nu era luată în considerare, în epoca imperială August, prin lex Iulia de adulterus, nu se făcea deosebire între soții pasibili de pedeapsă, pentru legături nepermise. Mai târziu legea a căzut în desuetudine ca apoi să fie repusă în vigoare de Domitian însă pentru puțin timp. Încercări de acest gen au mai fost făcute și în secolul III de Septimius Sever însă cu același rezultat.

Ca o concluzie a celor prezentate se poate spune că de rigorile excesive ale lui manus din epoca veche și puterile de viață și de moarte exercitate de capul familiei s-au petrecut importante modificări în cadrul comunității familiale ajungându-se la o poziție egală a femeii cu a bărbatului, mai târziu chiar la o denaturare a relațiilor familiale, la aceasta contribuind cu preponderență cadrul social-istoric.

CAPITOLUL 2.

ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI

2.1.Formele căsătoriei

2.1.1Generalități

Întemeierea unei noi familii prin căsătorie constituia un eveniment de o importanță deosebită „prima instituție pe care religia casnică o instituie fiind tocmai căsătoria”, tot așa cum „conubius est omnis divinii et humani juris comunicatio” (căsătoria e împărtășirea dreptului divin și uman) și „viri et mulierisconjunctio individuam vitae consuetudinem continents”.

În prima parte a epocii republicane, în întemeierea unei familii un cuvânt hotărâtor avea pater familias pentru fiecare din cei doi soți, mergând până acolo încât nu se ținea cont de dorințele tinerilor, criteriile fiind cu totul altele decât sentimentele.

Formele căsătoriei în dreptul roman au fost căsătoria cu manus, fără manus și concubinajul, acesta din urmă fiind o uniune stabilă care nu producea efecte juridice.

Dacă în epoca veche, femeia era supusă autorității maritale care mergea până la dreptul de viață și de moarte asupra ei, nici mai târziu în căsătoria sine manus n-a avut o poziție juridică egală cu a bărbatului cum idealist a definit jurisconsultul Modestin căsătoria ca fiind „uniunea bărbatului cu femeia, o comunitate pentru întreaga viață, împărtășirea dreptului divin și uman”.

Căsătoria propriu-zisă era precedată de logodnă- „sponsalia”- ce constituia un angajament solemn stabilit de comun acord între familiile celor doi tineri, prilej cu care logodnicul oferea logodnicei un inel cu o valoare simbolică. În timp, la începutul epocii imperiale s-a răspândit obiceiul de a se încheia contracte scrise (tabulae sponsales) în care se prevedea data logodnei.

Contractele de logodnă, acte cu valoare juridică, aveau anumite consecințe, începând din epoca împăratului Constantin, în cazul în care nu se încheia căsătoria sau dacă între timp unul dintre logodnici încheie o a doua logodnă, dacă nu se încheia căsătoria la termen.

La romani obiceiul era de a logodi copii de vârstă fragedă, iar termenele pentru încheierea căsătoriei erau foarte îndepărtate însă prin aceste contracte de logodnă încheierea căsătoriei nu era obligatorie.

2.1.2.Căsătoria cum manu

Căsătoria cum manu este cea mai veche formă de căsătorie, femeia astfel căsătorită rupea orice legătură cu vechea sa familie și cădea sub puterea șefului de familie, căsătoria însemna pentru tânăra fată „schimbarea religiei, practicarea altor rituri, o ceremonie sfântă”. Referitor la cultul familial, șeful acestuia era capul de familie. Simbolul continuității familiei era focul sacru ce ardea neîntrerupt în fiecare cămin și care făcea parte din vechiul fond al credințelor umane, ce scot în evidență importanța evenimentelor cu rol hotărâtor în viața materială a omului primitiv. Alături de focul familial adorau și alți zei casnic: Penatii- ocroteau casa și Lari- care se îngrijeau de membrii familiei în activitatea pe care o duceau în afara căminului și pe Tanus ce păzea intrarea în casă.

Alături de aceste divinități fiecare membru al familiei mai aveau geniul său, adică zeul ocrotitor care îl urmărea în toate manifestările. Îndeplinirea fără întrerupere a cultului familial din generație în generație simboliza perpetuarea neîntreruptă a familiei însăși, care astfel devenea nepieritoare.

În căsătoria cum manu, pater familias avea autoritate deplină asupra soției, femeia vând poziția juridică a unei fiice (loco filae) sau a unei nepoate (loco neptis).

În prima perioadă a epocii republicane existau două forme de căsătorie potrivit celor două clase, patricieni și plebei; pentru primii „confarreatio”, iar „coemptio” era rezervată plebei.

Confarreatio, rezervată exclusiv patricienilor consta într-o ceremonie religioasă la care se pronunțau cuvinte sacramentale în fața martorilor și a preoților, avea loc înaintea altarului familial, animalul de sacrificiu era stropit cu o fiertură de făină (far), iar tinerii miri împărțeau între ei o plăcintă din aceeași făină (libum farreum), de aici numele de confarreatio. În cadrul ceremoniei se oferea lui Jupiter în prezența lui pontifex maximus (șeful religiei), a flaminului lui Jupiter (preotului ), a zece martori și a viitorilor soți, pâinea făcută din grâu special. Viitoarea soție purta pe cap un voal de culoare roșie, roșul fiind consacrat lui Mars- zeul războiului și al agriculturii. Flaminii mai mari ai lui Jupiter, Marte și Qurinis- o divinitate italică precum și rex sacrorum, nu pot fi recrutate decât dintre cei născuți în familii contractate farreo.

Pentru plebei, procedeul de căsătorie coemptio, consta în vânzarea fictivă a soției de către pater familias a respectivului soț. Această formă de căsătorie reamintea vânzarea reală- mancipatio- a miresei din partea tatălui, fapt care realizează încă o dată condiția inferioară a soției. În epocile următoare, vânzarea a rămas numai simbolică și se reducea în cele din urmă la un consimțământ reciproc. Coemptio apare în epoca veche. Potrivit Legii celor XII Table a fost creată ca și usus pentru plebei, deoarece acestora nu le era accesibilă confarreatio din cauza caracterului ei religios. Formula solemnă rostită cu ocazia acestui act a fost modificată, nefiind vorba de transmiterea proprietății unui lucru, ci crearea unei puteri.

Gaius, în Instituțiunile (1.113) arată că „femeile vin în manus cu procedura mancipațiunii, înaintea a nu mai puțin de cinci martori, cetățeni romani puberi și a unuia care ținea în mână o balanță; femeia cumpără cu o mică monedă pe acela în a cărui manus intră și acela o cumpără pe femeie”. Ceremonialul și formele coemptiei nu se cunosc, dar trebuie să fi fost diferite decât la mancipațiune, iar ceremonia vânzării imaginare se face numai în cazul căsătoriei între plebei, căci lor li se aplică mai ales rigorile Legii celor XII Table precum și cazul căsătoriilor între latini. Gaius explică mai pe larg condițiile în care se face coemptio: „femeia poate face coemptio nu numai cu bărbatul său ci și cu un extraneus. Aceea care face o coemptio cu soțul său, pentru a-i fi lui în rând cu fiica se zice că a făcut o coemptio matrimonială”.

Coemptio era actul de vânzare prin care femeia însăși- dacă era „sui iuris”- sau cu încuviințarea tatălui (pater auctore)- dacă era „filia familis”- intra sub puterea bărbatului. Vânzarea se făcea prin adoptarea pretoriană a modului originar de vânzare, adică printr-o ficțiune a vânzării. Romaniștii explică un moment al ceremonialului când logodnica îi dă viitorului soț trei monede: una pentru a-l cumpăra, una pentru a pune temelia căminului și pe a treia o oferă celui mai apropiat templu de la răscrucea drumului. Cu această vânzare imaginară se făceau căsătoriile între plebei, cărora li se aplicau rigorile Legii celor XII Table precum și cele dintre latini cărora Iulius Caezar le-a acordat ius conubii prin Legea Iulia.

Gaius arată că femeile puteau face coemptio nu numai cu bărbatul sau în vederea căsătoriei, ci și cu ocazia unei fiducii, distingînd coemptio matrimonială de coemptio fiduciară, făcută cu bărbatul sau cu un extraneus.

O altă formalitate de încheiere a căsătoriei era căsătoria „per usum” care deriva din coemptio și care era rezultatul unei stări de fapt: dacă o femeie locuia cel puțin un an în casa unui bărbat ea era considerată soția lui de pe urma acestei conviețuiri, însă să fie un an neîntrerupt; numai și trei nopți de întrerupere (ius tri noctii, trinoctii usurpatio) atrăgeau anularea căsătoriei. Acest procedeu este foarte asemănător cu modul de dobândire a proprietății (uzucapiune), potrivit cu cel care stăpânește un bun mobil timp de un an devine proprietarul acestuia. În timpul anului de coabitare femeia nu este considerată căsătorită, ci ca o concubină.

Originea acestui mod de a dobândi manus este în legătură cu obiceiul primitiv al căsătoriei prin fapt. Rămășițe din acest obicei primitiv se mai pot recunoaște în ceremonialul căsătoriei romane, (în festivas nuptiarum) și mai ales în legenda celebră a răpirii sabinelor.

În Instituțiunile, Gaius se referă la usus: „venea în manum aceea care odată începută conviețuirea (nupta) stăruia în coabitare un an neîntrerupt; căci ca și cum ar fi fost uzucapata prin posesiunea de un an ea intra în familia soțului având statut juridic de loco filiae. Prin Legea celor XII Table s-a prevăzut în adevăr așa, că dacă vreuna nu ar dori să intre în manus-ul bărbatului prin procedeul acesta, atunci lipsea de acasă câte trei nopți în fiecare an, pentru ca să întrerupă uzucapiunea anului respectiv”. Relativ la ceea ce spunea Gaius despre căsătoria contractatată prin usus, se constată că în primul an de conviețuire femeia, deși considerată căsătorie de încercare; începută fără nici o formalitate și fără participarea autorității, iar femeia ăn fond o concubină matrimoni causa.

Toate cele trei formalități: confarreatio, coemptio și per usum constituiau convenții în manum, care cu timpul cad în desuetutine. Gaius în Instituțiunile lega insistent instituția căsătoriei de puterea maritală (manus), creând ideea că cele trei forme de comunicări conjugale: usus, confarreatio și coemptio ar fi formele structurale de matrimonium, iar în ceea ce privește matrimonium se poate deduce că era o instituție independentă de conventio in manum, unii autori explicând de ce s-a ajuns la confuzia dintre acestea (Cantarelli- Sui rapporti fra matrimonia e conventio in manu). Sunt autori care mai discută dacă în vechiul drept mai existau două tipuri de matrimonium- cum manu și sine manu.

Caracterul fundamental al celor trei modalități de căsătorie constă în faptul că femeia ajungea să facă parte din familia bărbatului și ca atare era supusă puterii bărbatului; în felul acesta se găsea și în situația unei fiice în privința drepturilor familiale și succesorale.

Căsătoria cum manu decade treptat, pe fondul războaielor punice, cuceririle Romei, dezvoltarea comerțului și a sclavajului, împrejurări care lasă o mare libertate între membrii familiei.

În contextul în care legăturile familiale se slăbesc, femeia romană devine tot mai iubitoare de fast și lux, petreceri, viață independentă.

Modificările profunde care au avut loc în cadrul societății romane au făcut de nesuportat menținerea femeii într-o situație de inferioritate legalizată față de soț. Datorită acestor cauze apare noua formă de căsătorie, căsătoria așa-zis liberă, căsătoria sine meniu.

2.1.3. Căsătoria sine manu

Este discutată data apariției acestei căsătorii. Părerea dominantă este aceea conform căreia căsătoria sine manu apare pe la finele secolului II î.e.n. Usus dispare înaintea lui Gaius, confarretio pe la începutul secolului III E.N. Căsătoria sine manu producea trecerea sub puterea bărbatului numai din punct de vedere religios.

Această formă de căsătorie împacă interesele clasei dominante cu interesul femeii (pentru a nu mai cădea în manu mariti).

În timp, se observă tot mai mult interesele trecerii la o altă formă decât cea cu manus. Astfel dispariția lui usus a însemnat abrogarea unei legi a întregului sistem sau căderea în desuetudine. Se constată și o slăbire a efectelor produse prin confarretio, astfel încât șui acesta dispare pe la începutul secolului III e.n. Coemptio va subzista până în secolul IV, când devine și aceasta doar un simplu procedeu de ocolire a unor dispoziții legale.

Astfel apare căsătoria sine manu în secolul II pe fondul războaielor dar și a exploatării sclavilor: războaiele macedonene, răscoale antiromane, războiul punic, războiul Numantiei- pe fondul manifestării tendinței de independență a femeilor.

Datorită modificărilor survenite în structura societății romane, menținerea femeii într-o situație de inferioritate trebuia să fie înlăturată treptat, recurgându-se la principiul sine manu, în virtutea căruia femeia rămânea și după căsătorie, membră a familiei tatălui, supusă lui patria potestas, autoritatea acestuia fiind înlocuită cu aceea a unui tutore legitim, păstrându-și și toate drepturile succesorale.

Soțul are drepturi asupra administrării zestrei soției, iar aceasta are libertatea de a dobândi bunuri personale și de a le administra după bunul ei plac; tutela legală a tatălui ei sau a tutorelui era mai mult simbolică, ea putea obține și un alt tutore, de la praetore, dacă cel pe care-l avea nu-i mai convenea.

Această formă de căsătorie nu se realizează prin formalități juridice. Pentru ca să existe se cereau să fie îndeplinite două elemente: „affectio maritalis”- consimțământul reciproc a două ființe care doresc să trăiască împreună ca soț și soție și „honor matrimonii”- conviețuirea materială ca atare. Această formă a dăinuit până la sfârșitul epocii imperiale, adică până la sfârșitul romanității.

În legătură cu căsătoria sine manu se pot stabili legături cu posesiunea, pentru că se cer cele două elemente: unul volitiv, intențional (animus), și un element material (corpus) care reprezintă stăpânirea materială a lucrului. Cele două elemente sunt foarte legate între ele, affectio maritalis și honor matrimonii constituind expresia unei realități unice, iar dovada acestora se putea face în orice mod (printr-o „deductio in domum mariti”- aducerea femeii în casa bărbatului; prin „festivas nuptiarum”- petrecerea care are loc cu ocazia căsătoriei; prin „instrumentum dotale”- întocmirea unui act dotal, sau prin simplul fapt al conviețuirii unui om liber cu o femeie onestă și născută liberă).

2.1.4.Concubinatul

După referirile pe care le-am făcut în legătură cu căsătoria cum manu și căsătoria sine manu trebuie să avem în vedere și concubinatul –o formă de căsătorie inferioară- inaequale coniugium- însă cu o mare arie de răspândire și care beneficia de o opinie socială favorabilă. Deci în dreptul roman existau pe lângă justae nuptiae, anumite legături sau uniri între bărbat și femeie, care nu erau totuși „simple împreunări trecătoare, fără valoare din punct de vedere al dreptului și se deosebeau de unirile prohibitive, stuprum”.

Concubinatul, ca unire stabilă între două persoane de sex opus apare ca o consecință a impedimentelor la căsătorie. Căsătoria nefiind posibilă, se alege modalitatea de a conviețui onorabil și stabil.

Din punct de vedre juridic, concubinatul nu avea nici un fel de efect, iar copii născuți din părinți ce trăiau în concubinat erau socotiți nelegitimi.

În concubinat lipsește affectio maritalis- intenția celor doi de a se considera soț și soție.

Dacă până la Justinian concubinatul a fost o simplă unire, în epoca clasică capătă un caracter onorabil, Justinian ridicând concubinatul la rangul de căsătorie inferioară, acordă un drept de succesiune copiilor naturali față de tatăl lor și concubinei față de concubin atunci când nu existau descendenți sau soție legitimă iar în sarcina tatălui natural creează o obligație alimentară.

Pentru a ilustra faptul că din punct de vedere moral, concubinatul nu este privit defavorabil, stau mărturie și inscripțiile funerare ale ingenuelor cinstite care trăiau în concubinat,

atribuindu-li-se epitete ca sancta, fidelissima, dignissima.

Având în vedere faptul că între căsătoria sine manum și posesiune s-au stabilit similitudini prin existența celor două elemente: animus și corpus, prin același procedeu s-a stabilit o legătură juridică între concubinat și detențiune: exista corpus, deci conviețuirea celor doi soți, însă lipsește intenția, affectio maritalis- similar cu animus posidenti la detențiune. S-a precizat că diferența între căsătorie și concubinat ar fi o chestiune de intenție. Forma exterioară prin care se manifestă această diferență este absența unei celebrări regulate, în această privință există la romani un rit destul de complicat prin „festivitas nuptiarum”. Un text din epoca imperială definește concubinatul ca fiind o „legitima conjunctio sine honesta celebratione matrimonii”. Dacă la început, concubinatul se admisese obligația de fidelitate și sprijin. Față de copii, tatăl avea o obligație alimentară și se stabilește un drept de succesiune „ab intestat” în proporții reduse.

Constantin care a prohibit donațiile făcute concubinei și copiilor, a ușurat situația lor printr-o reformă, prin care a introdus legitimitatea copiilor prin căsătoria subsecventă a părinților care trăiau în concubinat, dacă femeia era ingenuă.

Copiii născuți din concubunat sunt „liberi naturalis. Maternitatea este recunoscută și în acest caz, conform regulii „mater semper, certa est”. Copiii devin astfel cognați ai rudelor mamei naturale și se stabilește un drept de succesiune analog cu cel al copiilor legitimi. În dreptul roman vechi, o asemenea rudenie nu putea exista între mama naturală și copii, deoarece singura rudenie recunoscută era cea civilă bazată pe potestas.

În dreptul imperial se recunoaște un caz de paternitate naturală, când copiii soldatului, născuți în timpul serviciului militar al acestuia, sunt considerați cognați ai săi și sunt chemați la succesiune. Copiii rezultați printr-un adulter sau incest erau asimilați în privința maternității cu ceilalți copii „vulgo concepti” (adică născuți în cadrul unei uniuni prohibite).

Liberi naturales nu stau în nici un raport juridic cu tatăl lor, în afara dreptului de alimente și 1/12 din succesiunea testamentară, în cazul când testatorul a lăsat și copii legitimi. Dacă n-a lăsat copii legitimi, copiii naturali vor avea împreună cu mama lor 1/6 din moștenire.

2.1.5.Festivas nuptiarum- ceremonialul căsătoriei

Căsătoria ca instituție a cunoscut mai multe forme, însă practicile, obiceiurile și tradițiile ce precedau, însoțeau sau urmau momentul solemn, fac din acesta cel mai important eveniment din viața familială, toate amănuntele trebuind să fie alese și cântărite. Astfel ziua căsătoriei era recomandat să fie aleasă în a doua jumătate a lunii iunie, conform numeroaselor superstiții legate de anumite zile, luni sau anotimpuri în care nu era bine să se desfășoare asemenea ceremonii. Tânăra logodnică, aflată în centrul atenției tuturor în ziua fixată pentru căsătorie, îmbrăca anumite veșminte pregătite cu grijă, potrivit tradiției. În această zi logodnica schimbă haina de copilă- praetexta, cu haina albă- tunica recta, din stofă țesută într-un anumit fel, haină care era încinsă cu o cingătoare, chiar pieptănătura căpăta valoare de simbol, iar pieptenele folosit- hasta caelibaris, împărțea părul în șase șuvițe, care erau unite apoi și peste care se așeza un voal portocaliu- flammenum, iar peste tunică un fel de șal, o manta- palla. Vestimentația era completată de bijuterii: coliere, brățări iar pe cap se așeza o cunună de flori. Dacă această vestimentație și modul cum era îmbrăcată se găsea în centrul atenției, nu mai puțină importanță o avea împodobirea casei unde locuia cea care urma să se căsătorească. Peste tot se atârnau cununi de flori, crengi verzi- lauri și mirt, panglici colorate și covoare la intrare. Toate fiind pregătite, putea să înceapă ceremonia care debuta cu o jertfă pentru a afla voința zeilor. Astfel dacă totul decurgea normal în timpul desfășurării sacrificiului era semn că zeii nu se opun. La sfârșitul acestui moment se trecea la semnarea contractului de căsătorie- tabulae nuptiales, în prezența unui număr de zece martori, semnatari și ei ai contractului. Odată încheiată și această formalitate, o femeie de bun augur, care asista pe mireasă și cu condiția să fie căsătorită o singură dată (univira), lua mâna mirese (pronuba) și o unea cu a mirelui- dextrarium junctio, moment de cea mai mare solemnitate a întregii ceremonii, prin care se traducea voința tinerilor de a trăi împreună. Unirea mâinilor corespunde în timpurile mai vechi, în cazul căsătoriei confarreatio cu așezarea mâinilor pe două scaune alăturate pe care era întinsă pielea animalului adus jertfă, după care făcea ocolul altarului familial. Formalitățile fiind terminate, se trecea la „cena nuptiales”- o masă dată de tatăl miresei, unde se serveau mâncăruri tradiționale, la sfârșitul căreia mireasa era condusă la casa mirelui de tot alaiul, ocazie de desfășurare a unor ritualuri, practici tradiționale ce aminteau de epocile vechi, mai cu seamă răpirea sabinelor. (În legătură cu răpirea sabinelor legenda spune că după ce Roma a fost întemeiată pe palatin, romanilor le lipseau femeile. Romulus, regele cetății, trimite oameni la popoarele vecine să ceară voie acestora să lase fetele să se căsătorească cu romanii, trimiși care au fost rău primiți și batjocoriți. Romanii, răzbunători, vor recurge la un vicleșug, astfel că la sărbătoarea dată în cinstea unui zeu, cheamă toți locuitorii vecini. Lumea s-a adunat din curiozitatea de a vedea cetatea, mai ales sabinii. În timpul jocurilor desfășurate, tinerii romani s-au repezit asupra fetelor, pe care le-au dus la casele lor. Lupta care a urmat apoi între sabini și romani, fiind prea cruntă, s-a ajuns la pace, făcându-se din cele două cetăți- cea a lui Romulus și cea a lui Titus Livius una singură). Mireasa era în fruntea alaiului și purta în mâini furca și fusul, iar lângă ea mergeau doi copii care aveau părinții în viață- patrimi et matrimi, iar al treilea purta o torță aprinsă din vatra casei părintești a miresei. Ceilalți membri de familie purtau cununi de frunze pe cap. În timp ce mergeau se strigau diferite versuri și era des repetat cuvântul „talasio”, ce nu are etimologie cunoscută, urări de fericire pentru miri, iar mireasa arunca cu nuci și monede de argint. Ajungând la casa mirelui, mireasa căuta să-și facă binevoitori zeii prin alte ritualuri. Soția e condusă în fața vetrei sacre, acolo unde se află Penatii, acolo unde zeii casnici și imaginile străbunilor sunt îngropate în jurul focului sacru. Cei doi soți, ca și în Grecia, aduc o jertfă, varsă libatia, rostesc câteva cuvinte și mănâncă împreună o prăjitură de făină. Această prăjitură, ce se mânca în timp ce se rosteau rugăciuni, în prezența și sub privirile divinităților familiei realizează unirea sfântă dintre soț și soție. Din acest moment ei sunt uniți în același cult. Femeia are aceiași zei, aceleași ritualuri și sărbători ca și soțul ei- uxor socia humanae rei atque divnae (soția e părtașă la ceremonia umană, dar și la cea divină). Femeia odată căsătorită poate celebra și cultul morților, dar ea nu mai aduce prânzul funebru propriilor ei străbunici căci nu mai are acest drept.

La casa mirelui acesta se așează în fața pragului și întreabă mireasa cum se numește, la care ea răspunde : „acolo unde tu te numești Gaius, eu mă voi numi Gaia”. Această formulă era folosită deoarece Gaius era un nume foarte răspândit la romani, fiind socotit de bun augur. Folosirea acestui cuvânt în formula tradițională de căsătorie se făcea simbolic, extinzându-se asupra tuturor romanilor care se căsătoreau.

2.2 Condițiile de formă și fond la încheierea căsătoriei

Autorii romani au definit în lucrările lor căsătoria într-un mod idealist, desprinzându-se de realitatea vieții sociale în care foarte rar femeia avea drepturi egale cu bărbatul, fiind supusă în epoca veche autorității maritale, iar mai târziu nici chiar prin căsătorie liberă- sine manu, neajungând să ocupe o poziție egală cu a bărbatului. Plecând de la această premisă vom analiza condițiile necesare pentru încheierea unei căsătorii care, deși au suferit în timp modificări, au rămas în esență aceleași.

Condițiile de formă diferă în cazul căsătoriei sine manum, unde se cerea intervenția unei autorități religioase sau civile, de căsătoria cum manu, caz în care se cerea un element extern și anume instalarea femeii în casa bărbatului- deductio muiliris in domnum mariti.

Condițiile de fond cerute pentru încheierea căsătorie sunt: consimțământul, vârsta și conubium.

2.1.1 Consimțământul

Consimțământul era un element indispensabil al căsătoriei, deoarece contractul de căsătorie presupune acordul a două voințe (o persoană căzută în stare de demență putea să se căsătorească dacă-și dădea consimțământul în momentele de luciditate). Consimțământul nu era valabil dacă era afectat de un viciu atât de grav încât să-și altereze natura: consimțământul smuls prin violență sau dol.

Pentru căsătoria în epoca veche consimțământul era dat de capul de familie, care dispunea de persoanele aflate sub puterea sa ca de niște sclavi, viitorii soți fiind alieni iuris. Această dispoziție se bazează pe faptul că la Roma familia era imaginea statului, care aproape întotdeauna a avut o structură despotică. Dacă în domeniul politic totul se absoarbe de stat, în domeniul privat totul aparținea lui pater familias. Consimțământul lui pater familias era necesar și pentru faptul că prin căsătoria copiilor săi, acestuia i se mărea familia, iar copiii rezultați deveneau moștenitorii săi.

Pentru persoanele sui iuris, acestea se puteau căsători în mod valabil fără consimțământul cuiva.

Pe lângă consimțământul lui pater familias se cere și cel al viitorilor soți- aceasta apare mai târziu, ajungându-se în paralel cu decăderea formalismului și scăderea puterii capului de familie astfel încât consimțământul acestuia să nu mai fie cerut, ci numai consimțământul părților interesate, viitorii soți fiind sui iuris.

În cazul în care viitorii soți și-au exprimat consimțământul, ei puteau să revină asupra lui deoarece căsătoria, fiind un contract sui generis, în care voința părților juca un rol principal, se cereau mai multe condiții pentru a fi valabil și numai după ce îndeplineau toate condițiile contractul devenea perfect. Revenirea asupra consimțământului era posibilă, dar dădea naștere la daune, interese pentru partea nevinovată.

Se pune problema dacă pentru persoanele alieni iuris lipsa consimțământului constituie un obstacol prohibitiv la căsătorie. În principiu, căsătoria nu era valabilă dacă lipsea consimțământul părinților. Dacă părintele refuza fără motiv legitim sau se afla în imposibilitatea fizică de a-l da, legea intervenea și înlocuia consimțământul. În primul caz, deci dacă exista împotrivire fără motiv, legea Iulia de maritandis ordinibus dispunea că magistrații puteau să constrângă pe părinți să-și dea consimțământul lor și chiar de a-l înzestra pe copil. În al doilea caz existau trei ipoteze:

dacă pater familias era în stare de demență cu intervale lucide (furiosus erat), atât fiul cât și fiica se puteau căsători fără consimțământul imperatorului.

dacă pater familias era captiv sau murise la inamic, copii devenind sui iuris se puteau căsători fără consimțământul nimănui. Dacă pater familias reușea să scape din captivitate se presupunea că puterea paternă n-a fost întreruptă, deci căsătoria făcută de fiul său nu era valabilă. În această privință Justinian a decis că dacă părintele stă trei ani în captivitate, fiii pot să se căsătorească valabil fără consimțământul acestuia, pentru a nu exista căsătorii cu consecințe suspuse întâmplării.

similar, dacă pater familias era absent trei ani, fiul se putea căsători, valabil, fără consimțământul lui.

Deci prin tăcerea sau neopunerea lui pater familias, se considera că acesta a consimțit.

La căsătoria sine manu consimțământul soților trebuia să se mențină pe tot timpul căsătoriei și se numea afectio maritals- intenția reciprocă de a trăi împreună ca soț și soție, exteriorizată prin acel honor matrimonii- orice semn prin care se manifesta această intenție.

2.2.2. Vârsta

Pubertatea este starea de aptitudine fizică indispensabilă pentru a procrea, principalul scop al căsătoriei fiind procreațiunea: „iustas antem nuptias inter se cives Romani aontrhunt qui secundum praecepta leguna colunt, mascului quidem puberes, femina antem viri potentes, sive pater familias, sunt sive fili familias”. Acest text de lege cere ca pentru o căsătorie să fie valabilă, e nevoie ca bărbatul să fie puber, iar pentru femeie să fie nubilă, viripotentă; nu precizează când trebuie să se considere ajunsă la pubertate.

Jurisprudența nu era considerată în privința acestui moment. Se știa că în timpul primitiv, determinarea pubertății se făcea de către capii de familie, care o determina după simpla dezvoltare fizică a corpului și o atestau după un semn exterior și anume toga virilis, în zilele când se serbau așa numitele „Liberalia”, în onoarea lui Liber, zeul plăcerilor.

Acest sistem a căzut în desuetudine și s-au stabilit alte trei sisteme: al proculeenilor, al sabinelor și al lui Priscus. Proculeenii fixează etatea pubertății la 14 ani. Sabinienii determinau momentul pubertății după o simplă inspecție fizică a corpului tinerilor pentru a se convinge pe deplin dacă sunt capabili de a procrea. Sistemul lui Priscus era mai sever pentru că cerea și vârsta de 14 ani și inspecția corporală. Justinian va admite sistemul proculeenilor ca cel mai rațional și mai conform cu civilizația secolului său și admite pentru băieți pubertatea la 14 ani și pentru fete la 12 ani.

Căsătoria contractată înainte de pubertate nu avea nici o valoare în fața legii și numai atunci o căsătorie încheiată înainte de pubertate era valabilă când după îndeplinirea pubertății, bărbatul și femeia consimțeau a trăi împreună, căsătoria luând naștere în momentul în care soții ajungeau în epoca pubertății. Această căsătorie înainte de pubertate putea fi considerată logodnă.

În afara incapacităților ce rezultau dintr-o vârstă prea fragedă, mai pot fi incapacități ce rezultă dintr-o vârstă prea înaintată, sau infirmități corporale sau circumstanțe fizice: bătrânețea, castrațiunea. În unele texte de drept roman se arată ca fiind „nupta” o fată mai mică de 12 ani ce coabiteză cu un bărbat. Acest termen –„nupta”- nu desemnează nici pe soție, nici pe logodnică, ci pe concubina matrimonii casta, adică o fată care concubinează cu un bărbat, urmând ca o dată cu împlinirea vârstei de 12 ani să devină soția acelui bărbat.

2.2.3. Conubium

După Ulpian, „Conubium est uxoris jur ducendae facultes”- adică conubium era facultatea de a se căsători după drept. Nu toți cetățenii aveau conubium.

Conubium este capacitatea legală ce trebuia să o aibă soții pentru a se putea contracta o justae nuptias: trebuie deci ca fiecare din viitorii soți să întrunească toate condițiile cerute de lege pentru ca acest contract să fie valabil: dreptul de cetățenie, pubertate, consimțământul.

Conubium are două accepții:

în sens larg desemnează capacitatea generală de a se căsători.

În sens restrâns desemnează capacitatea de a se uni cu una sau cu o altă persoană anumită (de exemplu, un cetățean roman ce are capacitatea generală de a se căsători, nu se poate căsători cu sora sa).

Dreptul de a încheia o căsătorie romană, obiectiv și subiectiv, exista în condițiile prezentate în următoarele paragrafe.

Aptitudinea generală de a contracta o căsătorie o aveau numai cetățenii romani, latinii vechi (priscii latini) și cei cărora li se acorda conubium ca o favoare.

Amănunte referitoare la ius conubii ne sunt furnizate da Gaius și Ulpian, în sensul că între cetățenii romani acest drept putea fi concedat și străinilor, individual sau în bloc, populației unei provincii.

Astfel străinii aveau libertatea de a se căsători cu femei romane, iar cetățenii romani cu femei peregrine, ceea ce presupunea implicit și un negotium juridic, esențial la un matrimonium, prin conubium înțelegându-se formalitățile și conventio în manum (aducerea femeii în puterea bărbatului): „s-a luat de aici obiceiul ca prin constituțiuni imperiale să se acorde și unora dintre veterani dreptul de a contracta căsătorii legitime cu acele latine sau peregrine cu care s-au unit imediat după eliberare” („Gaius, Instituțiunile). În timpul lui Caracalla și Justinian s-a acordat tuturor dreptul de căsătorie, astfel că sub Imperiu numai sclavii nu aveau ius conubii.

Sub aspect subiectiv, prin conubium se înțelege posibilitatea a două persoane, apte în mod general de a se căsători, de a contracta căsătoria. Sub acest aspect există anumite prohibiții în căsătorie: „nu este îngăduit să ne căsătorim cu orice femeie, în adevăr, se cuvine să ne abținem de la căsătoria cu unele”(Gaius).

2.3. Impedimente în căsătorie

În paragraful anterior am văzut care sunt condițiile de formă și de fond necesare pentru a contacta căsătoria. Însă există și anumite împrejurări de fapt sau de drept care împiedică încheierea căsătoriei- impedimente la căsătorie care pot fi privite ca niște condiții de fond negative, deoarece căsătoria se poate încheia dacă ele nu există. Aceste piedici la căsătorie sunt constituite din : rudenie, diferența de condiție socială și lege.

2.3.1.Rudenia

Se cere îndeplinită condiția ca viitorii soți să nu fie rude între ei, nici în linie directă și nici în linie colaterală. În linie directă rudenia constituie un obstacol în căsătorie, oricare ar fi gradul de rudenie, iar în linie colaterală rudenia constituie un obstacol la căsătorie, până la un anumit grad, care au variat în cursul vremii.

Dacă s-ar fi contactat totuși o astfel de căsătorie ea era considerată nelegitimă și incestuoasă. În legătură cu rudenia nu se făcea distincție între agnațiune și cognațiune. De asemenea, dacă gradul de rudenie s-a stabilit prin adopție nu este posibilă căsătoria, chiar și după ce legăturile decurgând prin adopție s-au desfăcut. În legătură cu rudenia colaterală, sub imperii, căsătoria între colaterali era îngăduită cu condiția ca nici unul dintre viitorii soți să nu fie la un grad depărtare de strămoșul comun: „Între frate și soră căsătoriile sunt prohibite, fie ei sunt născuți din același tată sau aceeași mamă, fie provenind numai de la unul dintre ei”.

Afinitatea- legătura de rudenie care unește un soț cu rudele celuilalt soț, constituie impedimente la căsătorie în linie directă la infinit, iar în linie colaterală între cumnați și cumnate.

În acest sens, Gaius arată în Instituțiunile că este interzisă căsătoria cu mătușă după tată și cu cea după mamă, sau cu cea care i-a fost soacră, noră, fiică sau mamă vitregă.

2.3.2.Condiția socială

Aceasta era o altă piedică la căsătorie, care oprea căsătoria dintre plebei și patricieni, până la legea Canuleia, ia căsătoria între ingenui și dezrobiți nu a fost permisă sute de ani, până la Augustus, care însă a menținut prohibiția dintre dezrobiți și persoane care făceau parte din ordinul senatorial.

2.3.3.Bigamia

Era o altă piedică la căsătorie, ambii soți trebuiau să nu mai fi fost contractat o altă căsătorie valabilă în acel moment.

În privința văduvelor, acestea nu puteau să se recăsătorească decât după trecerea unui termen de zece luni (sau un an , mai târziu)- termen cu motivații de ordin moral (respectul datorat bărbatului), cât mai ales dorința faptului de a evita incertitudinea asupra paternității copilului eventual născut în acest interval (turbatio sangvinius).

2.3.4.Legea

Unele acte normative opreau căsătoria între guvernator și femeia originară din provincia pe care o administrează. Tot prin lege se interzicea căsătoria soțului adulter cu complicele, sau căsătoria ce avea ca impediment tutela: tutorele cu fiul sau pupila.

În cazul căsătoriilor neîngăduite, mai ales cele incestuoase, este considerat că cel care contracta o astfel de căsătorie nu are soție și nici copii, iar cei născuți în cadrul acestor căsătorii sunt considerați ca având mamă, dar îl urmează pe tată, încă nu se află în potestas, puteau trece mai târziu sub această putere în baza legii Sentia prin mai multe posibilități.

O altă clasificare a impedimentelor la căsătorie o face I.Costescu: impedimentele care provin din rudenie; din alianță; impedimente bazate pe considerațiuni civile; impedimente bazate pe considerațiuni politice. În privința ultimei categorii, legea celor XII table interzicea căsătoria dintre un patrician și un plebeu, pentru că la romani numai patricienilor le era rezervată întâietatea în stat, iar restul populației era supusă neajunsurilor clasei dominante.

În timpul republicii romane constituțiunea era aristocratică și bazată pe inegalități, ceea ce făcea ca numai aristocrații să se bucure de privilegii și dreptul civil în stat. Numai mai târziu plebeii au câștigat egalitatea drepturilor și totodată dreptul de conubium cu aristocrația.

Până la legea celor XII Table se opuneau la această căsătorie decenvirii, care interziceau căsătoria dintre patricieni și plebei. Această prohibiție a fost desființată de tribunul Canuleus prin lex Canuleia.

De asemenea se interzicea căsătoria unui ingenuu cu o femeie ce ducea o viață destrăbălată prin moravuri sau profesiune. Justinian a abrogat astfel de prohibiții pentru a se putea el însuși căsători cu curtezana Teodora.

CAPITOLUL 3

EFECTELE CĂSĂTORIEI

3.1 .Efectele relative la persoane

În căsătoria cu manus femeia intră în puterea capului de familie (in manu mariti) prin cele trei moduri:

prin usus venea în manum aceea care, odată începută conviețuirea (nupta) stăruia în coabitare de un an neîntrerupt;

prin confarreatio, femeia venea în manum prin săvârșirea unor jertfe și ritualuri făcute în cinstea lui Jupiter Farreus;

prin coemptio, femeia venea în manum prin procedura mancipațiunii;

3.1.1. Raporturile personale dintre soți în căsătoria cum manum.

În căsătoria cum manu soția se află sub puterea soțului și era socotită ca fiică (loco filiae). Față de copiii ce aveau să se nască ea era în consecință „loco sororis”, iar față de părinții soțului său ea era în consecință „loco sororis”, iar față de părinții soțului ei, devenea agnata agnaților săi și ieșea din familia ei, rămânând numai cognata rudelor sale de sânge. Era un caz de capitis deminutio minima, adică o schimbare a situației de familie.

La moartea soțului, legăturile create prin conventio in manum nu se schimbau. Soția urma situația celorlalte persoane alieni iuris, aflate în puterea soțului ei. Dacă soțul ei era un sui iuris, la moartea sa soția devenea ea însăși sui iuris, ca și proprii ei copii. Ea era „heres sua” și avea dreptul de succesiune. Dacă soțul era în puterea tatălui său, atunci rămânea ca alieni iuris în puterea acestuia.

Consecințele acestei puteri apăreau în posibilitatea de a revendica soția așa cum puteau fi revendicați și copiii, de a o da „in manicipio”; în caz de căsătorie prin confarretio soțul se expunea la o aspră pedeapsă dacă vindea soția sa.

Soțul putea pedepsi și pe soția sa, chiar cu moartea, dar numai cu avizul foștilor agnați ai femeii, deveniți cognați, în urma căsătoriei cum manu.

Soțul dobândea întregul patrimoniu al soției dacă aceasta era sui iuris.

3.1.2. Raporturile personale dintre soți în căsătoria sine manu

În căsătoria sine manu soția nu își schimbă situația de sui iuris, sau de alieni iuris în familia din care făcea parte înainte de căsătorie, și în general rămânea independentă de soțul ei. Patrimoniul rămânea al ei în cazul în care era sui iuris, iar dacă era alieni iuris atunci tatăl femeii dădea soțului o zestre, dar păstra puterea părintească asupra fiicei sale căsătorite și o putea eventual reclama prin interdictele de liberis exhebendis et ducensis.

Soția datorează respect și fidelitate soțului. August a pedepsit încălcarea acestei obligațiuni prin legea iulia de adulterris, această măsură fiind recomandată de Domițian și Septimiu Sever. Soția era judecată de propriul tată asistat de tribunal de propinqui (consilium propinquorum), soțul fiind în drept de a o urmări și fiind chiar obligat să facă aceasta. În caz de purtare necorespunzătoare a femeii, soțul putea reține o anumită parte din zestre în raport cu gravitatea faptei (retentio propter mores).

Soțul era de asemenea obligat la fidelitate. În caz de rele moravuri era obligat să restituie dota, imediat sau după șase luni, în raport cu gravitatea faptelor.

Soțul poate urmări atingerile sau vătămările cauzate soției sale, acțiunea sa poate fi exercitată cumulativ cu cea a soției.

Soții nu puteau intenta între ei acțiuni infamante și nici nu se puteau urmări pentru datorii dincolo de alte limite (beneficiul de competență).

În general condiția femeii la Roma era mai bună decât oricare altă națiune din antichitate.

3.1.3.Raporturile mamă-copii

În căsătoria cum manu soția era loco filiae față de soț și loco sororis față de copiii acestuia, chiar dacă copiii sunt din altă căsătorie. Raporturile soție- copii sunt regulate în privința tutelei și succesiunii, prin raporturile de agnațiune născute din conventio in manum.

În căsătoria sine manu soția nu era agnata copiilor săi, dar va fi cel puțin cognată cu proprii ei copii (cu efecte destul de reduse). Cu timpul însă, efectele rudeniei de sânge au fost extinse: s-a reglementat dreptul de succesiune al mamei față de copii, apoi al copiilor față de mamă.

3.2. Efectele relative la bunuri

În general femeia romană trebuia să se afle întotdeauna sub tutelă- „..femina semper in tutela”, principiu propriu nu numai dreptului roman, dar și popoarelor epocii, principiu abolit de Septimius Severus. Dacă aceasta nu este căsătorită sau nu avea ascendenți, caz în care trebuia să ceară un tutore tribunilor sau preotului, această tutelă fiind desființată mai târziu (41-54e.n.) prin legea Claudia. Aceasta permitea femeilor să vegheze ele însele asupra dreptului lor la succesiune- alta fiind situația când femeia contracta o căsătorie. O altă situație o au femeile care se bucură de „ius liberorum”, adică mamele cu trei copii erau scoase de sub tutelă.

3.2.1 Efectele relative la bunuri în căsătoriile cum manu și sine manu

În căsătoria cum manu femeia este în situația unei surori a fiicei sale, sau de nepoată a tatălui soțului ei, rupând orice relație de rudenie cu familia sa de origine, întreaga ei avere trecând în patrimoniul soțului, femeia măritată neavând bunuri proprii. Aceasta va dobândi la moartea soțului, alături de ceilalți moștenitori, o cotă parte succesorală. „Femeia romană primea la moartea soțului un tutore, iar până atunci, tot ce dobândea, pentru soț dobândea” (Gaius, Instituțiunile).

În căsătoria sine manu se face distincție între soția alieni iuris și soția sui iuris. În timp ce soția alieni iuris rămânea supusă autorității capului vechii familii și tot ce dobândea era pentru aceasta. Soția sui iuris rămânea proprietara bunurilor sale, cu excepția bunurilor ce constituiau dota, iar dacă nu putea să dovedească faptul că unele bunuri sunt achizițiile sale se presupune că sunt de la soț.

Legislația imperială a instituit un adevărat drept succesoral între soți, necesar deoarece căsătoria sine manu soția nu mai devenea agnat soțului, ci rămânea în afara succesiunii legale a acestuia. Necesitatea a ajuns imperioasă când căsătoria sine manu a ajuns să fie aproape singura formă de căsătorie practicată de romani. În noua familie femeia nu avea drepturi succesorale, dar venea la moștenire în familia de origine. În timp însă, efectele rudeniei de sânge au fost extinse și s-a reglementat dreptul de succesiune al mamei față de copii, apoi al copiilor față de mamă.

Cu privire la bunuri, între soți se puteau încheia orice acte juridice, cu excepția donațiilor, când se considera că acestea ar putea fi rezultatul unor presiuni din partea unuia dintre soți. Această prohibiție a fost ridicată în epoca lui Caracalla (211-217 e.n.) printr-un senatus consult din 206 e.n. care considera donațiile între soți valabile, în situația în care soțul donator a murit fără a-și fi manifestat voința de a desface donația. Prin urmare donația nu va fi validată în cazul în care soții au divorțat. Acest senatus consult Oratio Antonini n-a făcut decât să înlocuiască legatul cu prezumția voinței de donație, prezumție înlăturată de anumite împrejurări. Prin urmare moștenitorii donatorului nu puteau cere restituirea lucrului legat.

De asemenea, prohibiția nu se aplică atunci când motivele care îi dăduseră naștere nu existau: donația făcută unui soț exilat, făcută aceluia de care divorța, cu scopul de a- i îmbunătăți situația.

3.2.2.Dota

Femeia venea în căsătorie cu o dotă, constituită de aceasta dacă era sui iuris, fie de capul de familie dacă era alieni iuris. Convenția de dotă se făcea în schimbul susținerii sarcinilor și cheltuielilor din căsătorie. În privința naturii juridice a dotei se poate spune despre aceasta că este o donație cu caracter special.

Până în 428 e.n. împăratul Teodosie al II-lea și Valentinian al III-lea hotărăsc că dota poate fi constituită printr-un simplu pact (publicitatio dotis) valabil fără vreo formalitate, care însemna transformarea sensului lui pollicitatio- simpla promisiune neacceptată în densul de pactum, dota se constituia din punct de vedere juridic în următoarele moduri:

dotis dictio (promisiune de dotă) prin care anumite persoane- femeia (ipsa mulier), ascendentul ei (parens mulieris), sau chiar debitorul ei (debitor muliers) se putea obliga prin rostirea unor cuvinte solemne față de viitorul soț să facă o prestație cu titlu de dotă. Declarația prin care se constituia dota era unilaterală, nu trebuia să fie urmată de o acceptare orală a viitorului soț, nici precedată de o întrebare.

Lipsa zestrei era considerată o adevărată dezonoare. Potrivit lui Gaius: „există obligații ce se pot contracta fără o interogare prealabilă- de pildă atunci când o femeie promite o dotă logodnicului căruia îi va fi soție sau celui care îi este deja soțul ei. Acest lucru se poate aplica atât pentru bunuri corporale, cât și pentru bunuri necorporale. Aici nu numai femeia rămâne obligată, ci și tatăl ei și chiar debitorii femeii, dacă îi promit logodnicului drept dotă (doti dicat) suma pe care i-o datorau ei. Aceste trei persoane pot rămâne obligate, conform legii, numai printr-o simplă promisiune de dotă fără nici o altă întrebare premergătoare. În schimb, dacă alții vin și promit soțului o dotă pentru femeie, ei trebuie să se oblige după dreptul comun”.

constituirea dotei printr-un transfer de proprietate a bunurilor dotale către respectivul soț (datio dotis). Aceasta se efectua prin procedeele obișnuite de înstrăinare a proprietății. În momentul în care femeia sui iuris constituia dota, ea avea posibilitatea de a-și rezerva în proprietatea sa o parte din bunurile sale, iar bunurile care constituie dota reveneau în acest caz în proprietatea bărbatului. Acest lucru a fost posibil odată cu apariția căsătoriei sine manus, deoarece în căsătoria cum manu femeia nu avea bunuri proprii. Aceste bunuri extra dotale erau desemnate în textele clasice prin expresiile „extra dotem”, „res extra dotem constituae”. Se numeau deci „bona recepticia” bunurile extra dotale sustrase de către femeie administrației bărbatului ei.

Începând din 428 e.n. s-a hotărât că dota poate fi constituită printr-un simplu pact fără nici un fel de formalitate, printr-o constituție a împăratului Teodosie al II-lea.

Drepturile femeii asupra dotei

În epoca veche femeia nu avea drepturi asupra bunurilor dotale, nici în timp ce trăia bărbatul ei, nici dacă acesta ar fi murit. În cazul în care bărbatul ar fi murit, femeia venea la succesiune în calitate de sua heres și își recupera o parte din bunurile proprii.

Restituirea dotei

În dreptul clasic s-a pus problema restituirii dotei de către soț femeii, deoarece se iviseră cazuri când bărbatul, căsătorindu-se de mai multe ori succesiv, acumula mai multe dote și devenea foarte bogat în timp ce femeia, pierzând dota, nu mai putea să se căsătorească. Astfel s-a permis o stipulație numită „cautio reii uxoriae” (stipulația de dotă), prin care bărbatul se obligă să restituie dota în caz de desfacere a căsătoriei ce era o obligație de restituire, sancționată prin acțiunea în baza stipulației (actio ex stipulatu). Acest drept de acțiune, „actio reii uxoriane” este dat soției de către pretor, iar judecătorul stabilește ce va trebui să restituie în concret, în conformitate cu echitatea respectivului soț.

Acțiunea lucrului femeii măritate- actio reii uxoriae, a devenit numai cu timpul o acțiune de bună credință. În timpul lui Cicero o compara cu acțiunile de bună credință.

După ce judecătorul stabilește ce bunuri trebuie să restituie soțului, acesta trebuie să înapoieze bunurile dotale, în natură, afară dacă au fost prețuite în bani în actul de dotă.

Restituirea trebuie să se facă de îndată, dacă însă bunurile dotale constau în lucruri determinate de gen sau în lucruri prețuite în bani, restituirea se putea face și în rate. La condamnarea soțului de a restitui dota se ține seama și de posibilitățile sale economice, nefiind îngăduită o condamnare care să depășească activul său patrimonial, soțul bucurându-se de așa zisul beneficiul de competență- „beneficium competentiae”. Restituind dota soțul putea să-și rețină unele bunuri dotale, conform legii:

pentru creșterea copiilor rezultați din căsătorie- propter liberos;

pentru lucrurile sustrase de către soție- propter res amotas;

cu titlu de pedeapsă pentru imoralitatea soției- propter mores;

ca despăgubire pentru lucrurile dăruite soției- propter res donatas;

pentru cheltuielile necesare sau utile făcute în vederea întreținerii averii dotale- propter impensas;

Justinian a generalizat și perfecționat garanția obligației de restituire a dotei, desființând și dreptul bărbatului de a face rețineri din bunurile dotale –retentiones dotales, rețineri care nu aveau rost din moment ce infidelitatea o expunea la pierderea dotei în întregime.

Justinian contopește „actio ex stipulato”și „actio ex uxoriae” creând o acțiune nouă, deosebită de cea veche. Prin această acțiune obligația de restituire decurgea din lege, prezumându-se existența unei stipulații tacite. În realitate poate fi intentată de femeie în lipsa oricărei stipulații. Pretențiile au fost abolite, iar cheltuielile necesare micșorau pe deplin drept dota și soțul putea să opună în compensație creanțele soției care cerea restituirea dotei.

Drepturile bărbatului asupra dotei.

În epoca veche la Roma bărbatul era proprietarul cu drept deplin de a răspunde de dotă fără a fi obligat la restituirea ei.

În dreptul clasic, interesele clasei dominante au cerut să se restrângă puterile bărbatului asupra dotei. Astfel bărbatul rămânea proprietarul dotei însă nu avea libertatea de a dispune de ea. Prin legea Iulia de fundo dotali s-au adus adăugiri asupra puterii bărbatului, privind bunurilor imobile ce constituiau dota, prin interzicerea înstrăinării imobilului dotal situat în Italia, fără consimțământul soției. În dreptul postclasic această dispoziție este extinsă la orice fel de proprietate imobiliară.

Împăratul Justinian alătură posibilitatea ca femeia să își dea consimțământul, astfel fiind diminuate și mai mult prerogativele soțului.

Limitările puterilor soțului asupra dotei au fost făcute având în vedere interesele soției de a-și păstra dotele pentru a se putea mărita: „res publicae interest mulieres dotis salvas habere, propter quas nubere possunt” (Paul).

În 530 e.n. Justinian consacră inalienabilitatea absolută a dotei prin „Lex unica”, sistem ce durat 7 ani. După acesta s-a aplicat un alt sistem, care prevedea că la înstrăinare consimțământul femeii este admisibil dacă va fi reînnoit după 2 ani și dacă bărbatul era solvabil. Bărbatul devine un administrator al bunurilor dotale.

În corelație cu dota, apare în epoca postclasică (sec.5 e.n.) așa-zisa donație înainte de căsătorie. Această donație, făcută uneori viitoarei soții de către viitorul soț are reguli speciale și fost numită donație „ante nuptias”, fiind o instituție independentă a donației cu caracter special. Justinian a permis ca donația să fie mărită sau chiar construită în timpul căsătoriei, imitând dota, motiv pentru care nu s-a numit „ante nuptias” ci „propter nuptias” (din cauza căsătoriei).

Mai târziu apare o altă instituție asimilată de Justinian dotei, prin care soțul face daruri de nuntă, deoarece epoca sclavagismului roman era în faza de declin, cauză pentru care slăbesc raporturile familiale iar căsătoriile erau nesigure.

CAPITOLUL 4

DESFACEREA CĂSĂTORIEI

4.1.Moduri involuntare de desfacere a căsătoriei

Dacă în capitolele precedente am tratat modul cum se încheie căsătoria și efectele pe care le produce, vom prezenta situațiile în care se impune forțat desfacerea căsătoriei, precum și divorțul ca mod voluntar.

Cauzele desfacerii căsătoriei sunt: moartea unuia dintre soți și capitis deminutio- ca moduri voluntare.

4.1.1. Desfacerea căsătoriei prin moartea unuia dintre soți

în mod forțat căsătoria se putea desface prin moartea unuia dintre soți. În acest caz bărbatul trebuia să se căsătorească imediat, însă femeia trebuia să păstreze doliu timp de 10 luni –tempus lugendi, și să nu se mărite decât după expirarea acestui termen, pentru a evita confiziunea de part turbatio sanguinis, când nu se mai putea ști al cui este copilul născut în această perioadă.

La început, o lege atribuită lui Numai Pompiliu dispune ca în caz de moarte a soțului soția să fie obligată ca timp de 10 luni să nu se recăsătorească timp ce este socotit o perioadă de doliu –tempus lugendi. Violarea acestei prescripții nu anula noua nuntă contractată, dar soția era obligată să facă un sacrificiu. Când această împiedicare la căsătorie a fost socotită ca o dispoziție menită să evite o confuzie asupra paternității, atunci a fost extinsă și la despărțirea prin divorț, dreptul creștin prelungind acest termen la un de zile. Dacă femeia năștea înaintea acestui termen orice confuzie era imposibilă și s-a admis în epoca clasică, în acest caz posibilitatea de a se recăsători.

4.1.2. Desfacerea căsătoriei prin pierderea lui capitis deminutio

Este pierderea pubertății (capitis deminutio maxima), a dreptului de cetățenie (capitis deminutio media), sau a drepturilor de familie prin ieșirea din familie sau trecerea în altă familie (cazuri de emancipațiune sau adopție). Nu poate exista un justum matrimonium între persoane de condiție diferită. Deci pierderea libertății are consecința schimbării statutului persoanei în sclav, iar pierderea dreptului la cetățenie va face pe unul din soți peregrin, consecințe care duc inevitabil la ruperea căsătoriei.

În legătură cu efectele captivității pe care ar suferi-o un soț când ar cădea rob la inamic, pot fi șterse retroactiv prin efectul postliminiului (dacă reușește să scape și să se reîntoarcă în patrie redevine liber și se consideră că nu a fost niciodată sclav, cu condiția să nu mai aibă intenția de a se înapoia la inamic, sau să nu fi fost decapitat).

În privința lui capitis deminutio minima, adică o schimbare în status familiae a unei persoane, avea probabil ca efect suprimarea căsătoriei cum manu, căci această manus –putere maritală este un drept de familie legal status familiae.

Capitis deminutio minima este fără influență asupra căsătoriei sine manu care câștigă din ce în ce mai mult teren, cu excepția situației în care prin aceasta s-ar crea o rudenie potrivnică statutului de soți (impedimentum superveniens- de exemplu socru adoptă pe cel ce îi este ginere, fără a fi emancipat în prealabil pe fiica sa, sau „iar dacă vreuna a început prin adopție a-mi fi soră, e de la sine înțeles că timp cât durează adopțiunea nu-i posibilă căsătoria între mine și ea; în schimb prin emancipare, când adopțiunea încetează, eu mă voi putea căsători cu ea”).

4.2.Moduri voluntare de desfacere a căsătoriei-

Divorțul

Divorțul se prezintă în dreptul roman sub două aspecte, după cum căsătoria este sine manu sau cum manu.

4.2.1.Divorțul în căsătoria cum manu

În căsătoria cum manu femeia era loco filiae, soțul având asupra ei o adevărată patria potestas. Ieșirea de sub manus se făcea sub aceleași două moduri ca și ieșirea fiicelor de sub patria potestas. Astfel soțul va putea să mancipeze pe soția sa unui terț care va fi obligat să o manumita în virtutea unui pact de feducie adăugat la mancipațiune.

În urma mancipațiunii manus dispare și căsătoria este desfăcută, iar în urma manumisiunii făcută de terțul ce promisese pe soție „in mancipio”, acesta va deveni un sui iuris. Acest procedeu nu se poate aplica la orice căsătorie cum manu.

Căsătoria incheiată prin confarreatio, act religios, se desface printr-un act simetric diffareatio care implică pentru desfacerea unui act, forme simetric contrare celor făcute prin încheierea lui (coemptio prin remancipatio, iar pentru usus e posibil ca ius trinoctii să aibă acest efect).

O lege mai veche atribuită lui Romulus interzicea divorțul fără motiv și pedeapsa în acest caz era, pentru soț, de a da soției sale o parte a averii, iar pe de altă parte revenea zeiței Ceres. Cauze autorizate erau considerate: adulterul, furtul cheilor de la pivniță, substituirea de copii- supozițiunea de part, vrăjitoria, încercarea de otrăvire. Femeia nu putea întrebuința aceste mijloace pentru a divorța.

4.2.2.Divorțul în căsătoria sine manu

Căsătoria sine manu se putea desface prin mijloace mai simple. Aceasta fiind încheiată prin întrunirea celor două elemente- affectio maritalis și honor matrimonii- era considerată desfăcută de îndată ce unul din aceste două elemente înceta să mai existe, fără a fi necesară nici o formalitate. Căsătoria sine manu putea fi desfăcută nu numai prin voința unuia dintre soți, dar și prin simpla voință a unuia dintre pater familias, fără a cere consimțământul soților, dar în măsura în care puterea capului de familie a fost limitată în exercițiul ei, voința soților prevalează puterii lui pater familias. Motivele pentru care căsătoria sine manu se desfăcea puteau să fie dintre cele mai neînsemnate (de exemplu stricarea dinților).

Despărțirea poate fi provocată și de consimțământul contrar –contrarius consensus- al ambelor părți, și de voința unilaterală a unuia sau chiar de voința contrarie a uneia dintre persoanele a cărui consimțământ este necesar pentru formarea căsătoriei.

În primele timpuri ale Romei divorțul a fost rar, fapt ce se explică prin severitatea moravurilor primitive și tradiția familiei, dar și pentru că cele mai multe căsătorii erau cum manu, deci mai greu de desfăcut. Mai târziu însă slăbirea coeziunii familiei și a ginților va duce la înmulțirea enormă a divorțurilor în primul secol al imperiului (astfel încât Seneca spune că în timpul său, femeile nu mai numărau anii decât după numele bărbaților pe care îi avuseseră).

În perioada consolidării puterii imperiale în dauna instituțiilor republicane, până la desființarea acestora din urmă, societatea romană își schimbă felul de viață din trecut. Contactul cu grecii îi rafinează pe romani, dar le scade și nivelul moral, luând naștere o atmosferă de decadență morală în care se alterează viața de familie. Înmulțirea divorțurilor determină o înăsprire a regimurilor privitoare la dotă. Înclinarea spre viața ușoară și fără răspundere aduce frica de căsătorie, sporește numărul celibatarilor, împotriva cărora s-a încercat luarea unor măsuri prin legile caducare.

În epoca lui August divorțurile au luat asemenea proporții în rândurile claselor sus puse încât amenințau însăși temeliile statului. De aceea s-au luat măsuri legislative pentru a îngrădi avalanșa divorțurilor. August intenționa să reglementeze, dar nu să interzică divorțurile. În acest scop el a stabilit că voința celui care cere divorțul să fie exprimată în prezența a șapte martori, iar femeii repudiate îi dădea dreptul să intenteze o acțiune juridică împotriva fostului ei soț care să ceară restituirea zestrei. Soțul era obligat să-i restituie zestrea în întregime, având însă dreptul să-și rețină din ea sumele necesare pentru întreținerea copiilor lăsați în grija lui (propter liberos) sau ca răscumpărare pentru pagubele pricinuite de către soție prin risipă sau purtate necorespunzătoare.

S-a simțit nevoia restrângerii dreptului de a divorța. În timpul împăratului Antotnin Piul s-a prohibit despărțirea prin consimțământul lui pater familias al unuia dintre soți.

Justinian distinge patru forme de divorț: divorțium communi consensu și trei forme de repudium.

Divorțium communi consensu a fost admis aproape de perioada dezvoltării dreptului roman. Justinian l-a autorizat numai în cazul când ambele părți vor să divorțeze spre a se călugări. Mai târziu Justin al II-lea îl va restabili în condițiile de la început.

Repudiul a fost supus unor forme de Legea Iulia de maritandis ordinibus și anume trebuia o notificare făcută celuilalt soț, de obicei printr-o scrisoare trimisă prin libert, în prezența a șapte martori.

În epoca republicană repudiul mai putea rezulta prin simplul fapt al căsătoriei unuia dintre soți cu altă persoană: prima căsătorie era desființată de plin drept. Acest divorț a fost supus la pedepse: nota censoria- pedeapsă politică (persoana suferea ignominia- adică însemnarea în dreptul numelui în listele censului, cu anumite consecințe asupra celui însemnat); condamnări pecuniare și chiar pedepse corporale. Din acest punct de vedere în dreptul lui Justinia se deosebesc trei tipuri de repudiere: unul care nu dă dreptul la nici un fel de despăgubiri; altul care impune soțului ce divorțează despăgubiri și pedepse fiindcă a uzat de această posibilitate fără motiv și al treilea, în care soțul repudiat este vinovat și va fi supus la pedepse.

Divortium bona gratia este repudiul bazat pe un motiv personal al soțului ce divorțează și de care nu e vinovat celălalt soț (absența unuia din soți, impotența, voința de a se călugări. Soțul ce repudiază pe celălalt din aceste motive nu era responsabil de daune față de cel repudiat.

Divortium ex justa causa este divorțul pe motive determinate imputabile celuilalt soț (crimă, adulter). Soțul vinovat era pasibil de anumite pedepse pecuniare și corporale. Adulterul a făcut obiectul unei legislații abundente și complicate. Soția putea și ea utiliza acest mod de despărțire, dar numai pentru motive determinate, mult mai puține decât pentru soț (întreținerea unei concubine în casa comună).

Divortium sine justa causa este divorțul în care unul din soți repudiază pe celălalt fără nici un motiv just- sine justa causa, iar atunci se expune la aceleași pedepse corporale și pecuniare ca și soțul vinovat în divotium ex justa causa.

Romanii nu au admis niciodată validitatea unei stipulațiuni care să oprească pe soți să divorțeze. S-au adus însă limitări în privința cauzelor în care divorțul este autorizat. Spre deosebire de dreptul de astăzi, în dreptul roman se putea divorța în orice caz, numai că divorțul fără motive avea ca efect pedepsirea soțului ce făcuse repudiul.

4.2.3.Consecințele divorțului

În urma divorțului, soții erau despărțiți, însă existau reguli pentru copiii născuți în căsătorie, la recăsătorirea soților și la supravegherea soției divorțate în cazul în care ar fi însărcinată. Asupra copiilor născuți din prima căsătorie, drepturile soțului ce se recăsătorea erau reduse în mod considerabil. El nu mai putea dispune de bunurile ce ăi reveneau de la celălalt soț, iar în privința bunurilor nu putea lăsa noului soț decât o parte egală cu a aceluia din copiii din prima căsătorie, care ar fi luat mai puțin.

Recăsătorirea nu a fost privită cu defavoare, însă se opunea la recăsătorirea imediată a femeii , o anumită dificultate: incertitudinea ce ar fi rezultat în privința paternității copilului născut în primele nouă luni de la divorț- turbatio sanguinis.

În timpul lui Justinian, s-a admis valabilitatea clauzei prin care testatorul, gratificând pe văduva se impune obligația de a nu se recăsători. În momentul despărțirii soția putea să simuleze că este însărcinată. Pentru evitarea fraudelor s-a permis să se ia toate măsurile în privința fostei soții dacă aceasta a făcut o notificare în termen de 30 de zile de la divorț, relativ la starea sa. După acest termen ea pierdea posibilitatea de a se mai prevala de paternitatea fostului soț pentru copilul ce s-ar naște.

În condițiile în care soția despărțită suprimă sau ascunde copilul născut după despărțire, fostul soț ara autorizat să supravegheze soția divorțată care ar fi însărciantă.

Capitolul 5.CONCLUZII

S-a afirmat pe drept cuvânt că „sâmburele statului primitiv este familia”. Romanii au înțeles de la început, cu simțul înnăscut al legalității că familia se întemeiază pe legătura dintre bărbat și femeie și că această legătură este consfințită prin norme de drept rezervate cetățenilor romani. Doar în aceste condiții se poate contracta o căsătorie de drept, un iustum matrimonium, care dă bărbatului putere asupra soției și putere deplină asupra copiilor săi.

Șeful de familie, pater familias, își exercită puterea- „manus”, putere ce întruchipa autoritatea și prerogativele nelimitate ale acestuia. Pater familias este singurul proprietar al patrimoniului familial, singurul judecător și preot al cultului familial. El este singur sui iuris, soția și copiii sunt alieni iuris, sub puterea sa, iar sclavii sunt obiecte de proprietate (res). Cu timpul, în locul termenului unic de manus apar denumiri ce precizează fiecare o prerogativă a lui pater familias față de cei aflați sub puterea lui. Manus desemnează puterea asupra femeii, pentru copiii aflați sub puterea sa se utilizează patria potestas, pentru sclavi- dominica potestas, iar pentru celelalte lucruri- dominium.

Puterea paternă dura toată viața, independent da vârsta fiului care se putea libera numai prin emancipare. Capul familiei funcționa totodată ca judecător și ca preot, regimul patriarhal excluzând amestecul statului în sânul vieții de familie.

Structura familiei a putut să servească drept model, până la un anumit punct al organizării statului primitiv, în acea perioadă funcționând Regele, Senatul și Comisiile, primii doi factori prezentând o oarecare simetrie alături de pater familias și Consilium propinquorum (sfatul constituit înainte de pronunțarea unei pedepse capitale, cu rudele cele mai apropiate, de către pater familias).

Regele (rex) este stăpânul cuprinsului statului, așa cum pater familias era în casa lui. Regele administrează, comandă cetățenii înarmați pentru război, judecă și condamnă, este șeful religiei, prezidează săvârșirea sacrificiilor aduse zeilor. Are un consiliu al celor bătrâni (senatus), pe care îi consultă fără a fi obligat să le urmeze sfatul, păstrând aceeași poziție de drept ca și pater familias față de consilium propinquorum.

Dacă în cadrul familiei fiii sunt supuși puterii lui pater familias, pe scena publică enorma diferență de drept privat între părinte și fiu dispare. Filius familias apare alături de tată ca egal îndrituiți în cadrul comitiilor curiate compuse din membrii familiei aristocratice.

În perioada republicii, noul cadru social, economic și politic, prin mărirea statului roman, creșterea avuției publice, înflorirea comerțului, relațiile cu grecii, toate acestea alterează cadrul vieții familiale. Tot în această perioadă se dă lupta în domeniul dreptului privat între patricieni și plebei pentru codificarea dreptului nescris și pentru ca plebeii să obțină ius conubii cu patricienii. Astfel la scurt timp după întocmirea celor XII Table (lex duodecini tabularum), plebeii obțin prin legea Canuleia în 445 ius conubii cu patricienii, dreptul de a încheia un Justum matrimonium cu aristocrația de sânde, din care rezultă patria potestas asupra copiilor procreați în căsătorie.

Epoca în care știința dreptului, gravitând în jurul puterii politice, a ajuns la apogeu aste a treia perioadă din istoria dreptului roman, ce corespunde cu noua formă de guvernare- Imperiul.

După Imperiu, dreptul va ajunge din cea mai înaltă manifestare intelectuală, o rutină concomitent cu dividerea forței impunătoare a Romei și apoi prăbușirea sun năvălirile barbare. În prima fază a noii epoci, principatul, împărații acordau soldaților trimiși la vatră c cinste ius conubii cu soția peregrină și astfel se fondau familiile romane bazate pe justum matrimonium în colonii, în mijlocul populației străine. Și în acest mod dreptul roman a pătruns în provincii.

Importanța instituției căsătoriei trebuie raportată la evoluția sa în timp, evoluție ce a fost rezultatul schimbării moravurilor și victoriei politice a plebei. Dacă modificarea concepțiilor morale adus la emanciparea femeii, victoria plebeilor a condus la înlăturarea oricărei discriminări între cele două pături ale cetății romane, astfel că în epoca imperială uniunea legitimă sine manus este singura formă de căsătorie existentă.

Analizând căsătoria din punct de vedere al legăturii cu alte instituții se pot stabili legături între căsătoria cum manus și mancipațiune, și între căsătoria sine manus, forma de căsătorie cu o origine și natură juridică controversată, cu posesiunea. În epoca dreptului clasic, după cum am văzut, căsătoria apare ca și posesiunea, constituită prin existența celor două elemente: „animus” (affectio) și „corpus” (honor matrimonii), care se integrează într-un tot indisolubil. Aceste două elemente sunt necesare la începerea căsătoriei și la dobândirea posesiunii, nu necesită forme solemne, iar continuitatea acestora formează o condiție esențială în continuarea căsătoriei începute și menținerea posesiunii.

În epoca dreptului romano-bizantin paralelismul animus-corpus se menține, însă affectio capătă un rol preponderent față de elementul material.

Instituția căsătoriei la romani este importantă și prin ceea ce s-a păstrat și transmis sistemelor de drept actuale. Astfel, privind instituția căsătoriei în dreptul nostru, se pot stabili multe legături cu căsătoria din Roma antică, procesul formării și dezvoltării instituțiilor dreptului românesc constituindu-se ca o latură a continuității etnice și instituționale ale poporului nostru: aceeași natură juridică de contract, existența condițiilor de fond și formă (vârsta, consimțământul, rudenia), impedimentele ce izvorăsc din acestea; interzicerea bigamiei. În privința divorțului în dreptul nostru motivele trebuie să fie juste, spre deosebire de dreptul roman, unde exista și divorțul sine justa causa.

Existența acestor legături dovedește încă o dată „măsura spiritului creator al romanilor, vocația gândirii riguros exacte, tendința către subiectivizare și abstractizare, capacitatea de a forma principii generale și de a sistematiza pe baza lor datele fenomenului juridic”. Deși în perioada în care Roma intra în istorie, lumea antică cunoscuse deja câteva coduri legislative (Codul lui Hmmurabi, Legile hitite), dreptul roman are însă un loc deosebit în istoria universală a dreptului, prin vitalitatea proprie, prin influența categorică exercitată asupra întregii gândiri juridice, prin logica și consecvența gândirii juridice.

BIBLIOGRAFIE

Emil Molcuț- „Drept roman”, Editura Mihaela Press, 2002;

Emil Molcuț- „Drept privat roman”, București 1984;

I.C.Cătuneanu- „Curs elementar de drept roman”, Editura Cartea românească, București 1924;

I.M.Costescu- „Condițiunile necesare pentru contractarea căsătoriei legitime la romani și la români”, Tipografia Societății Tiparul, București 1900;

Foustel de Coulanges- „Cetatea antică”, Editura Meridiane, București 1984;

Ch. Diehl- „Figuri bizantine”, Editura pentru literatură, București 1969;

Gaius- „Instituțiunile”- vol.I, Editura Academiei, București 1982;

C.Hamangiu, M.G.Nicolau- „Dreptul roman”, Editura librăriei Socec, București 1930;

Vladimir Hanga- „Originea și structura posesorie a căsătoriei sine manu”, București 1946;

Vladimir Hanga- „Manual de drept privat roman”, Editura Cordial, Cluj-Napoca 1993;

Vladimir Hanga- „Cetatea celor șapte coline”, Editura Tineretului, București 1957;

Nicolae Lascu- „Cum trăiau romanii”, Editura Stiințifică, București 1969;

S.C. Longinescu- „Elemente de drept roman”, Tipografia Curierul judiciar, București 1927;

S.C. Longinescu- „Studii sociologice. Căsătoria”, Tipografia Națională, Iași 1899;

Horia C. Matei- „O istorie a lumii antice”, Editura Albatros, București 1994;

Plassard- „Le concubinat romain, sous le Haut- Empire”, 1921;

C. Stoicescu- „Curs elementar de drept roman”, Tipografia Curierul judiciar, București 1931;

C.Șt.Tomulescu- „Drept privat roman”, Tipografia Universității, București 1973;

C. Șt.Tomulescu- „Vârsta minimă cerută în dreptul roman pentru căsătoria fetelor”, Analele Universității București 1969.