Institutia Casatoriei 3

Introducere

Privită în mod simbolic „căsătoria” reprezintă unul dintre vectorii principali ai societății, reflectând rezultatul unei lungi evoluții prin care uniunea dintre un bărbat și o femeie a fost inclusă în aria de interes a politicilor reglementate de stat și a practicilor statornicite de religii.

În primul rând, căsătoria este o chestiune ce ține de sfera personală a fiecărui individ, întrucât ea unește partenerii în cea mai firească comunitate de viață, apărând precum cel mai important și fericit act din viața unui bărbat și a unei femei.

Din punct de vedere social, mariajul este o instituție ce se găsește în orice societate și cultură reprezentând uniunea dintre indivizii de sex opus, recunoscută și legitimată social. În acest sens, instituția căsătoriei este strict legată de conceptul de „familie” care a îndeplinit o varietate de atribuții, răspunzând prin acestea atât unor nevoi interioare primordiale ale vieții de grup, cât și unor comandamente majore ale vieții comunitare. Prin urmare, principalele funcții sociale ale familiei sunt: regularizarea comportamentului sexual, organizarea modelelor reproducerii, funcția economică, socializarea copiilor, asigurarea fundalului socio-afectiv și acordarea directă, nemijlocită a statutului social.

Privită în contextul istoriei civilizației omenești menționăm că familie – întemeiată prin intermediul căsătoriei – s-a coagulat încet și într-un timp îndelungat. Dacă într-o primă fază desfășurată în epocile arhaice nu se putea vorbi despre conceptul de familie, ulterior apare familia matriarhală bazată pe rudenia în linie feminină, urmându-i familia patriarhală specifică civilizațiilor antice, legată de autoritatea tatălui. În vârful scării evolutive găsim familia modernă, echilibrată în mod armonios, creând legături de rudenie între copil și rudele ambilor părinți, stabilind o judicioasă repartiție de roluri între soț și soție din punct de vedere al căsătoriei și al conducerii familiei.

Ținând seama de aceste aspecte prezentate trebuie să avem în vedere și reversul medaliei, care presupune că uniunea încheiată între parteneri nu se sfârșește prin decesul unuia sau al ambilor, ci prin separarea acestora, în timpul vieții. Așadar, strict legate de instituția căsătoriei se găsesc noțiunile de divorț sau desfacere a căsătoriei.

În legislația românească, prin intrarea în vigoare a Codului civil din 1864 s-au îngrădit posibilitățile de a cere divorțul, atât prin limitarea cauzelor acestuia cât și prin îngreunarea procedurii de urmat. Ulterior, apariția Codului Familiei a adus o schimbare radicală în privința normelor aferente motivelor de divorț. Această schimbare s-a datorat politicilor partidului comunist român, care, promovând concepția marxist-leninistă, a dus la constituirea dreptului familiei ca ramură distinctă a dreptului.

În prezent, prin intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, separația soților a cunoscut o considerabilă relaxare, atât prin atitudinea societății cât și prin înmulțirea mijloacelor și simplificarea procedurilor ce privesc desfacerea căsătoriei.

Observând faptul că trăim vremuri în care divorțul ține de banalul vieții noastre cotidiene, tratarea temei „Desfacerea căsătoriei” este de actualitate, deoarece tot mai multe cupluri aleg să pună capăt mariajului încheiat, acest lucru devenind o chestiune ce ține de întreaga societate.

Totodată, importanța subiectului analizat în cuprinsul acestui demers de cercetare rezultă din schimbările aduse odată cu înglobarea dispozițiilor Codului Familiei în cuprinsul NCC și prin noutatea modalități de desfacere a căsătoriei. Prin urmare, conform noilor reglementări divorțul poate avea loc – prin acordul părților, la cererea ambilor soți sau doar a unuia dintre ei dar acceptată de celălalt, atunci când din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, la cererea aceluia dintre soți, dup o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani, la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.

Obiectivul principal al lucrării noastre este de a contura o imagine de ansamblu asupra instituției căsătoriei, privită prin spectrul modalităților de desfacere a acesteia.

Așadar, în cuprinsul primului capital am expus anumite considerații generale asupra căsătoriei, am prezentat caracterele acesteia, condițiile încheierii și efectele pe care le generează.

În cuprinsul capitolului al doilea ne propunem să prezentăm un scurt istoric al divorțului, factorii care l-au determinat și să conturăm cât mai bine înțelesul anumitor noțiuni.

În cadrul următorului capitol ne vom ocupa strict de procedura divorțului, prezentând toți pașii și regulile ce trebuie respectate.

În ultimul capitol ne vom opri asupra efectelor pe care le generează divorțul în relațiile dintre foștii soți, urmând să trasăm concluziile acestei cercetări.

Cap. I. Considerații generale privind noțiunea de „căsătorie”

I. 1. Preliminarii. Instituția căsătoriei își trage originile din dreptul roman. Încă din epoca cea mai veche a acestui sistem juridic, familia romană era organizată pe baze patriarhale monogamice, dar noțiunea de familie avea, față de sensul actual al acestui termen, un conținut mult mai complex. Familia presupunea o putere, puterea șefului de familie care, în concepția primitivă, cuprinde nu numai pe soție și pe copii, dar și sclavii. Puterea șefului de familie nu se exercita numai asupra femeii, ci, în egală măsură, asupra copiilor și a sclavilor și evident asupra patrimoniului familial.

În prezent, căsătoria corespunde anumitor scopuri avute în vedere de soți la încheierea actului juridic. Datorită caracterelor variate ale căsătoriei, este dificil a se formula o definiție exhaustivă, care să înglobeze toate concepțiile asupra noțiunii, atât cele juridice, cât și cele antropologice, religioase sau de orice altă natură.

Cu toate acestea, se poate observa că noțiunea de căsătorie îmbracă mai multe accepțiuni. În primul rând, noțiunea semnifică actul juridic pe care îl încheie cei ce doresc să se căsătorească. În acest sens, căsătoria reprezintă un act juridic, pentru încheierea căruia este nevoie ca viitorii soți să-și exprime consimțământul în mod valabil, respectând cerințele impuse de lege.

În al doilea rând, căsătoria desemnează situația juridică, având caracter de permanență a soților. Așadar, un alt înțeles al noțiunii are în vedere statul legal dobândit de persoanele căsătorite.

În doctrina juridică noțiunea de „căsătorie” mai este folosită ca reprezentând ansamblul normelor juridice care vizează modul de încheiere al actului juridic, precum și ceremonia prilejuită de oficializarea acestui act.

Prin urmare, având în vedere cele afirmate și ținând seama de accepțiunile noțiunii, putem defini căsătoria ca fiind uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată potrivit dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie și reglementată de normele imperative ale legii.

I. 2. Caracterele juridice ale căsătoriei. În dreptul nostru, căsătoria este un act laic, încheierea și înregistrarea ei fiind de competența autorităților competente. De asemenea, căsătoria este un act solemn, pentru valabilitatea ei, legea stipulând anumite formalități speciale cum ar fi – prezența personală a soților, în fața unui ofițer de stare civilă, prin rostirea anumitor formule stabilite. O altă caracteristică specifică acestei instituții este dată de scopul acesteia, cel al întemeierii unei familii.

În aceeași ordine de idei, alte trăsături ale căsătoriei evidențiază faptul că aceasta reprezintă o uniune dintre un bărbat și o femeie, este monogamă și se întemeiază pe deplina egalitate de drepturi între soți.

În acest context, ținând cont de reglementările aduse de Noul Cod Civil (NCC), este important de amintit instituția logodnei, care, deși reglementată în vechiul drept românesc, prin Codul Calimach, prin Codul Familiei a fost lipsită de efecte. Prin urmare, potrivit definiției legale din NCC, logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria. Cu toate acestea, încheierea căsătoriei nu implică în mod necesar logodna prealabilă a părților.

De asemenea, logodna nu este obligatorie, dar la încheierea acesteia trebuie să se respecte anumite condiții impuse de lege. Pe cale de consecință, logodna presupune respectarea următoarelor cerințe de fond – consimțământul personal și liber a două persoane de sex biologic diferit, vârsta minimă de 18 ani, lipsa impedimentelor (starea de persoană căsătorită, rudenia firească sau adoptivă în linie dreaptă indiferent de grad, precum și cea colaterală până la gradul IV inclusiv, starea de tutelă, alienația sau debilitatea mintală).

Conform noilor reglementări, ruperea logodnei generează o serie de efecte. Cu toate că nu este un act ilicit, ci reprezintă o ipostază a exercițiului drepturilor fundamentale, ruperea logodnei nu poate surveni abuziv. În ipostaza în care un partener iese din relație abuziv va răspunde pentru prejudiciul cauzat celuilalt logodnic. Prin urmare, în cazul ruperii logodnei va fi necesară restituirea darurilor primite în considerarea logodnei sau pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, cu excepția darurilor obișnuite (art. 268, alin. 1, NCC). Obligația de restituire nu există dacă a intervenit decesul unuia dintre logodnici.

În final, precizăm că instituția logodnei este reglementată și în alte sisteme de drept, cum ar fi cel elvețian sau italian.

I. 3. Încheierea căsătoriei. Actul juridic al căsătoriei nu este unul obișnuit, pentru validitatea lui fiind necesar să se respecte anumite condiții imperativ stabilite de lege. Trăsătura fundamentală a instituției căsătoriei este dată de voința viitorilor soți, care în cunoștință de cauză trebuie să-și manifeste intenția de a încheia căsătoria în scopul producerii anumitor efecte juridice.

Totodată, voința de a intra într-un mariaj nu poate depăși anumite restricții impuse de lege și bunele moravuri, acesta fiind motivul pentru care, în materia încheierii căsătoriei se vorbește de anumite impedimente instituite de lege.

În concepția NCC, la încheierea căsătoriei trebuie respectate anumite condiții de fond (art. 271-277) și anumite formalități (art. 278-289).

În sens restrâns, condițiile de fond se cristalizează sub o formă pozitivă, fiind necesar să existe pentru încheierea valabilă a căsătoriei. Impedimentele la căsătorie sunt împrejurări de fapt sau de drept a căror existență blochează încheierea căsătoriei. Din această perspectivă, impedimentele la căsătoriei sunt condiții de fond negative, urmând a fi analizate împreună.

O primă cerință necesară pentru încheierea căsătoriei este consimțământul viitorilor soți. Astfel, potrivit art. 271 NCC, „Căsătoria se încheie între bărbat și femeie, prin consimțământul personal și liber al acestora”. Importanța acestei condiții rezultă și din faptul că este stipulată în cuprinsul Declarației universale a drepturilor omului, care învederează faptul că pentru a fi valabil, consimțământul la căsătorie trebuie să fie „liber” și „deplin”.

După cum rezultă din aceste prevederi, o căsătorie valabil încheiată presupune existența consimțământului, caracterul său liber adică netulburat prin eroare, dol, violență, precum și caracterul actual.

De obicei, consimțământul la căsătorie se manifestă prin răspunsul pozitiv dat întrebărilor adresate de ofițerul de stare civilă. În ipoteza în care unul dintre soți nu poate vorbi, consimțământul poate fi exprimat în orice mod, însă trebuie să fie neîndoielnic.

Așa cum am arătat, caracterul liber al consimțământului implică luarea unei decizii în cunoștință de cauză, nealterată de viciile de consimțământ (eroare, dol, violență).

În acest sens, conform art. 298 alin. 2 NCC, eroarea constituie viciu de consimțământ numai dacă privește identitatea fizică a celuilalt soț. În acest caz, orice altă eroare (spre exemplu, cea asupra unor calități fizice sau pazul ruperii logodnei va fi necesară restituirea darurilor primite în considerarea logodnei sau pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, cu excepția darurilor obișnuite (art. 268, alin. 1, NCC). Obligația de restituire nu există dacă a intervenit decesul unuia dintre logodnici.

În final, precizăm că instituția logodnei este reglementată și în alte sisteme de drept, cum ar fi cel elvețian sau italian.

I. 3. Încheierea căsătoriei. Actul juridic al căsătoriei nu este unul obișnuit, pentru validitatea lui fiind necesar să se respecte anumite condiții imperativ stabilite de lege. Trăsătura fundamentală a instituției căsătoriei este dată de voința viitorilor soți, care în cunoștință de cauză trebuie să-și manifeste intenția de a încheia căsătoria în scopul producerii anumitor efecte juridice.

Totodată, voința de a intra într-un mariaj nu poate depăși anumite restricții impuse de lege și bunele moravuri, acesta fiind motivul pentru care, în materia încheierii căsătoriei se vorbește de anumite impedimente instituite de lege.

În concepția NCC, la încheierea căsătoriei trebuie respectate anumite condiții de fond (art. 271-277) și anumite formalități (art. 278-289).

În sens restrâns, condițiile de fond se cristalizează sub o formă pozitivă, fiind necesar să existe pentru încheierea valabilă a căsătoriei. Impedimentele la căsătorie sunt împrejurări de fapt sau de drept a căror existență blochează încheierea căsătoriei. Din această perspectivă, impedimentele la căsătoriei sunt condiții de fond negative, urmând a fi analizate împreună.

O primă cerință necesară pentru încheierea căsătoriei este consimțământul viitorilor soți. Astfel, potrivit art. 271 NCC, „Căsătoria se încheie între bărbat și femeie, prin consimțământul personal și liber al acestora”. Importanța acestei condiții rezultă și din faptul că este stipulată în cuprinsul Declarației universale a drepturilor omului, care învederează faptul că pentru a fi valabil, consimțământul la căsătorie trebuie să fie „liber” și „deplin”.

După cum rezultă din aceste prevederi, o căsătorie valabil încheiată presupune existența consimțământului, caracterul său liber adică netulburat prin eroare, dol, violență, precum și caracterul actual.

De obicei, consimțământul la căsătorie se manifestă prin răspunsul pozitiv dat întrebărilor adresate de ofițerul de stare civilă. În ipoteza în care unul dintre soți nu poate vorbi, consimțământul poate fi exprimat în orice mod, însă trebuie să fie neîndoielnic.

Așa cum am arătat, caracterul liber al consimțământului implică luarea unei decizii în cunoștință de cauză, nealterată de viciile de consimțământ (eroare, dol, violență).

În acest sens, conform art. 298 alin. 2 NCC, eroarea constituie viciu de consimțământ numai dacă privește identitatea fizică a celuilalt soț. În acest caz, orice altă eroare (spre exemplu, cea asupra unor calități fizice sau psihice, asupra temperamentului, condiției sociale sau materiale) nu produce niciun efect juridic în privința încheierii căsătoriei.

În privința dolului, art. 1.214 alin. 1 NCC arată că acesta poate fi reținut doar în cazul în care partea s-a aflat într-o „eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți, sau atunci când acesta din urmă a omis în mod fraudulos să-l informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”.

Relativ la violență, NCC prevede că aceasta constă într-o înfrângere fizică sau morală exercitată asupra viitorului soț de natură să-i insufle o temere justificată, decisivă la încheierea căsătoriei.

Respectarea vârstei legale pentru căsătorie, este o altă condiție de fond ce trebuie respectată în mod obligatoriu. Ca regulă în materie, capacitatea matrimonială se dobândește odată cu împlinirea vârstei de 18 ani, atât la bărbați cât și la femei.

În rândurile următoare, vom enumera impedimentele la căsătorie, care se pot invoca împotriva viitorilor soți pe calea opoziției la căsătorie sau din oficiu, de către ofițerul de stare civilă.

În conformitate cu art. 273 NCC, un prim obstacol în calea încheierii valabile a căsătoriei este bigamia, fiind interzisă încheierea unei noi căsătorii de către o persoană care este căsătorită. Regula stipulată este de ordine publică, aplicându-se și cetățenilor străini dornici să se căsătorească pe teritoriul României.

Următorul articol din Cod, învederează starea de rudenie ca fiind un alt impediment la căsătorie. Încălcarea acestei reguli atrage nulitatea absolută a actului juridic încheiat. Textul are în vedere atât rudenia firească cât și cea dobândită prin adopție.

Totodată, conform art. 275 NCC, este interzisă căsătoria între tutore și persoana minoră aflată sub tutela sa, prevedere care ilustrează un alt impediment fondat pe starea de tutelă.

De asemenea, alienația și debilitatea mintală opresc mariajul persoanelor care suferă de aceste boli, din considerente care vizează existența și caracterul conștient al manifestării de voință exprimate de aceștia.

Un ultim impediment stabilit prin art. 277 alin. 1 NCC, interzice mariajul între două persoane de același sex – prin urmare, pentru validitatea căsătoriei partenerii trebuie să fie de sex opus.

Alături de condițiile de fond, legislația în materie impune respectarea condițiilor de formă, care nu sunt un scop în sine, ci urmăresc asigurarea respectării condițiilor de fond și verificarea inexistenței impedimentelor la căsătorie.

Analizând dispozițiile normative se poate observa că procedura de încheiere a căsătoriei se desfășoară în două părți. Inițial, are loc o etapă premergătoare în cadrul căreia se verifică respectarea condițiilor de fond, esențiale mariajului, urmând ca, într-o etapă secundară să aibă loc un anumit ritual care marchează încheierea căsătoriei propriu-zise. Cu alte cuvinte, condițiile de formă ale căsătoriei se împart în formalități premergătoare căsătoriei și formalități privind încheierea căsătoriei.

Așadar, după cum reiese din cuprinsul art. 278 NCC în etapa premergătoare soții trebuie să-și comunice reciproc starea de sănătate. Această obligație reiese din prevederea conform căreia – „căsătoria nu se încheie dacă viitorii soți nu declară că și-au comunicat reciproc starea sănătății lor”. Din această afirmație rezultă faptul că fiecare partener este obligat să-l informeze pe celălalt în privința stării de sănătate. Scopul acestei cerințe este dublu: în primul rând acesta este de ordin medical, iar în al doilea rând viitorii soți trebuie să cunoască starea sănătății celuilalt pentru a putea aprecia în mod liber dacă dorește să continue acest demers

Din punct de vedere juridic, această obligație de informare este pusă în legătură cu caracterul liber al consimțământului căci ascunderea anumitor aspecte poate constitui motiv de a cere declararea nulității relative pe temeiul dolului.

Următoarea formalitate necesară a fi îndeplinită de către parteneri este aceea de a-și manifesta intenția de a forma o familie, prin depunerea declarației de căsătorie (art. 280-281 NCC). Declarația menționată trebuie să cuprindă identificarea fiecăruia dintre soți, manifestarea voinței lor de a se căsători, declarația cu privire la numele pe care doresc să îl poarte, mențiunea că nu există nicio piedică legală la căsătorie, etc. În aceeași zi cu primirea declarației de căsătorie, ofițerul de stare civilă dispune publicarea acesteia, în extras. (art. 283, 284 NCC).

Ulterior respectării acestor pași, se trece în etapa următoare, cea privind însăși încheierea căsătoriei. Solemnitatea ceremonialului este asigurată de efectuarea acestuia de către ofițerul de stare civilă, prezența personală a viitorilor soți, constatarea încheierii căsătoriei de către un reprezentant al statului.

Acțiunea care încheie această succesiune de fapte este eliberarea actului de căsătorie care face dovada mariajului.

I. 4. Starea de căsătorie. Odată finalizate procedurile privind însăși încheierea căsătoriei, partenerii dobândesc statutul de soți și, în mod implicit acceptă starea de căsătorie. Prin urmare, calitatea de persoană căsătorită implică un „tot unitar” de drepturi și obligații, atât de natură personală cât și de natură patrimonială care incumbă ambilor soți.

Existența și conținutul acestor drepturi și obligații sunt stabilite de actele normative, cei cărora li se aplică fiind obligați să se conformeze, neavând posibilitatea de a le selecta.

Sediul materiei efectelor căsătoriei este delimitat la art. 258, 308 NCC, iar principalele efecte reglementate de aceste texte de lege se referă la egalitatea în drepturi a soților și la prerogativele egale în luarea deciziilor inerente căsătoriei.

După cum menționam, starea de căsătorie produce mai multe efecte care se răsfrâng pe două planuri – pe plan personal, pe plan patrimonial.

În privința drepturilor și îndatoririlor personale ale soților, art. 307-311 NCC, prevăd faptul că încă din momentul încheierii căsătoriei soții își datorează respect, fidelitate, sprijin moral, fiind totodată nevoiți să locuiască împreună. În secțiunea dedicată drepturilor și îndatoririlor este inserată și prevederea legată de numele pe care urmează să îl poarte soții în timpul căsătoriei.

Respectarea acestor datorii este asigurată prin reglementarea anumitor principii, cum ar fi luarea deciziilor de comun acord și independența soților.

Așadar, potrivit art. 309 NCC, „Soții își datorează reciproc respect, fidelitate și sprijin moral. Ei au îndatorirea de a locui împreună. Pentru motive temeinice, ei pot hotărî să locuiască separat”.

Obligația de credință sau fidelitate impune soților ca dup încheierea căsătoriri, să întrețină relații sexuale și, în același timp să nu întrețină relații amoroase înafara căsătoriei. Interpretând această prevedere, putem deduce că textul de lege presupune două aspecte: unul pozitiv și altul negativ. Cumularea celor două aspecte, reprezintă temelia pe care se fondează prezumția de paternitate a copilului născut sau conceput în timpul căsătoriei, reglementată în favoarea soțului mamei.

Obligația de sprijin moral reciproc este o consecință a prieteniei și afecțiunii pe care trebuie să se întemeieze raporturile de familie. În mod practic, această obligația poate îmbrăca forma bunei înțelegeri, a sincerității, răbdării, solidarității.

Datoria soților de a locui împreună este de esența căsătoriei, deoarece doar prin experimentarea traiului în comun se poate ajunge la consolidarea coeziunii conjugale și familiale. Obligația de coabitare îi corespunde dreptului celuilalt soț de a pretinde îndeplinirea ei, în ipoteza în care celălalt nu se conformează. Cu toate acestea, soții pot locui separat pentru anumite perioade de timp în cazul în care acest lucru este necesar pentru exercitarea profesiei, desăvârșirea studiilor, rezolvarea problemelor de sănătate etc.

Separația faptică a soților care a durat cel puțin 2 ani poate reprezenta motiv de divorț. De asemenea, cu ocazia desfacerii căsătoriei soții pot solicita instanței să constate încetarea regimului matrimonial pe data separației în fapt.

Pentru buna funcționare a relației de cuplu, NCC stabilește două principii care instituie regula codeciziei și cea privind independența soților.

Prin urmare, soții hotărăsc de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria. Finalitatea acestui principiu este promovarea intereselor familiale, asigurarea respectului reciproc și implicarea totală a soților hotărârea modului de viață. Pornind de la art. 322 NCC putem exemplifica această regulă prin ipoteza în care unul dintre soți încheie un anumit act juridic trecând peste opoziția celuilalt, acesta din urmă poate cere fie anularea actului, fie acordarea de daune-interese pentru repararea prejudiciului suferit.

Principiul independenței soților presupune faptul că un soț nu are dreptul să-i cenzureze celuilalt corespondența, relațiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt soț (art. 310 NCC).

Așadar, niciunul dintre soți nu este îndreptățit să exercite controlul asupra corespondenței și relațiilor sociale ale celuilalt soț. Acest aspect reprezintă o expresie a drepturilor fundamentale ale omului (art. 8 pct. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului).

Profesia fiecărui soț este rezultat alegerii libere ale acestora, fără a fi necesară nicio încuviințarea prealabilă din partea partenerului.

Un alt efect al stării de căsătorie se reflectă pe tărâmul alegerii numelui pe care soții doresc să îl poarte după încheierea căsătoriei. În acest caz, în conformitate cu art. 282 NCC, soții pot opta pentru una din următoarele posibilități – nume de familie diferite, prin păstrarea numelui avut înainte de încheierea căsătoriei; nume de familie comun (fie numele unuia dintre soți, fie numele lor reunite); în fine, o ultimă variantă ar fi cea în care unul din soți își păstrează numele anterior căsătoriei, iar celălalt poartă numele lor reunite (ipoteză nouă, nereglementată până acum în legislația românească).

După cum am arătat la începutul acestei secțiuni, starea de căsătorie produce efecte și asupra relațiilor de natură patrimonială ce se nasc între soți. Relațiile pecuniare dintre soți sunt consecința relației de natură personală deoarece viața în comun, gospodăria comună, creșterea copiilor determină împletirea intereselor patrimoniale ale soților, atât în privința drepturilor cât și în privința obligațiilor, care constituie baza materială a existenței și consolidării familiei.

Totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile dintre soți cu privire la bunurile lor și pe cele care se stabilesc între soți cu privire la terțe persoane privind bunurile acestora constituie regimul matrimonial. Cu alte cuvinte, noțiunea de regim matrimonial reprezintă un set de reguli care reglementează repartizarea bunurilor între soți și delimitează puterile pe care aceștia le au în privința administrării acestora.

Conform NCC, principiul libertății este cel care guvernează alegerea regimului matrimonial, însă această libertatea nu este oferită în mod absolut, ea trebuind a fi exercitată între granițele impuse de lege.

Așadar, soții au libertatea de a alege sau nu un regim convențional, iar în ipoteza în care optează pentru un asemenea regim au deschise două posibilități. Prima dintre ele este cea a separației de bunuri, iar următoarea este cea a comunității convenționale.

Sintetizând, ne rezumăm doar la a spune că regimul separației de bunuri care este reglementat de NCC provine fie din convenția matrimonială încheiată, fie din hotărârea judecătorească pronunțată la cererea unui dintre soți în ipoteza în care celălalt se hazardează în încheierea de acte juridice care pun în pericol grav interesele patrimoniale ale cuplului (art. 330, 369, 370 NCC). În cazul optării pentru acest regim patrimoniile soților rămân distincte, atât în privința veniturilor cât și a cheltuielilor.

Dată fiind separația de patrimonii, în ipoteza desfacerii, desființării sau încetării căsătoriei lucrurile se complică, deoarece implicațiile traiului comun nu permit o izolate totală a bunurilor și veniturilor realizate de soți.

Diferit de primul, regimul comunității convenționale emană doar din convenția matrimonială încheiată și presupune faptul că părțile remodelează regimul matrimonial de drept comun sub mai multe aspecte care privesc – compoziția comunității, gestiunea acesteia, lichidarea și partajul comunității. Pentru a nu intra în detalii, precizăm doar că optarea pentru acest regim presupune faptul că soții vor putea include în compunerea sa anumite bunuri dobândite înainte sau după încheierea căsătoriei(bunuri care în calificarea regimului legal ar fi avut statutul de bunuri proprii) iar clauzele care reglementează lichidarea și partajul comunității sunt cele care dictează soarta bunurilor comune.

În următoare rânduri vom puncta anumite aspecte esențiale care țin de instituția regimul primar deoarece acesta reprezintă un set de reguli care se aplică tuturor căsătoriilor, indiferent de regimul matrimonial pe care soții l-au ales. Conținutul regimului este conturat de art. 321-224 NCC, care stabilesc regimul juridic aplicabil locuinței familiei, obligațiile fiecărui soț în legătură cu sarcinile căsniciei, stabilirea coordonatelor generale ale independenței economice și a mecanismului de dozare a puterilor soților.

Noul cod civil stipulează că „locuința familiei este locuința comună a soților, sau în lipsă locuința soțului la care se află copiii”. Prin urmare, locuința familiei este determinată în funcție de existența materială a unui imobil și de destinația dată de soți acelui imobil.

În privința drepturilor pe care soții le dețin asupra locuinței, legiuitorul impune cerința consimțământului expres, exprimat în scris în cazul actelor juridice de dispoziție asupra imobilului. Refuzul abuziv al unui soț de a consimți la încheierea acestor acte poate fi înlăturat de către instanța de tutelă care va putea autoriza operațiunea în măsura în care aceasta nu contravine intereselor familiei.

În componența regimului patrimonial primar intră și obligația soților de a susține cheltuielile căsătoriei, în raport cu mijloacele fiecăruia, dacă prin convenție matrimonială nu s-a prevăzut altfel – art. 325 alin. 1 și alin. 2 NCC.

Cu toate acestea, fiecare dintre soți este liber să exercite o profesie și să dispună de veniturile sale, în condițiile și cu respectarea obligațiilor ce îi revin privind cheltuielile menajului. De asemenea, întinderea drepturilor corespunzătoare soților potrivit regimului matrimonial ales poate suferi unele modificări pe durata căsătoriei.

Încercând să conturăm o concluzie generală a tuturor aspectelor prezentate în acest capitol introductiv precizăm că noțiunea de „desfacere a căsătoriei” nu poate fi privită decât în contextul general al instituției căsătoriei, acesta fiind și motivul pentru care am dorit să punctăm caracterele acesteia, condițiile ce trebuie respectate pentru a putea fi încheiată în mod valabil și efectele pe care ulterior le generează.

Cap. II. Desfacerea căsătoriei

II. 1. Scurt istoric. Căsătoria este una dintre cele mai renumite instituții juridice și alături de ea, în mod natural, divorțul ca modalitate de desfacerea a mariajului. În legislație moderne, căsătoria îmbracă valențe civile căci atât reglementarea cât și oficializarea ei intră sub incidențe normelor de drept civil.

Cu toate acestea, situația actuală reprezintă produsul evoluției, deoarece în trecut, instituția căsătoriei primea serioase influențe din partea religiei. Odată cu dezvoltarea normelor de drept canonic căsătoria iese din sfera de influență a regulilor laice, trecând sub cârmuirea bisericii. Această situație se prelungește până în secolul al XIV-lea, perioadă în care unii suverani încep să prevadă reguli privind încheierea căsătoriei, gestionarea conflictelor ivite pe parcursul acesteia precum și desfacerea căsătoriei. Odată cu adoptarea Constituției franceze căsătoria revine în sfera de competență a statului.

Situația este similară și în vechiul drept românesc, unde aspectele referitoare la căsătorie au fost obiectul de interes al bisericii. Spre exemplu, sub domnia lui Vasile Lupu, soborul întrunit la Iași a proclamat căsătoria un contract religios, o taină.

Constituția din 1866 promovează un concept mixt asupra căsătoriei, îmbinând atât aspecte laice cât și aspecte religioase. Această dispută este tranșată odată cu adoptarea Constituției din 1923, prin acordarea câștigului de cauză instituțiilor laice care erau abilitate să elibereze acte de stare civilă precedate de binecuvântarea religioasă.

Cu toate că din cuprinsul Constituției din 1938 se revine la ambiguitatea anterioară în privința naturii căsătoriei, doctrina de specialitatea își impune punctul de vedere în favoarea instituțiilor civile. Ulterior, constituțiile și actele normative ulterioare, statornicesc caracterul civil al căsătoriei.

II. 2. Considerații generale. Noul cod civil, reglementează desfacerea căsătoriei (divorțul) drept singura modalitate legală de disoluție a căsătoriei constatată sau pronunțată de o autoritate legal învestită. Cauzele divorțului au întotdeauna origini inerente căsătoriei, acesta fiind și motivul pentru care inițiatorii acestei proceduri sunt chiar soții. Condițiile în care se poate produce divorțul, fie ele mai stricte sau mai permisive, denotă de fiecare dată concepția legiuitorului, care înțelege să promoveze un anumit tip de concepție asupra separării soților.

Indiferent dacă este pronunțat la cererea unuia dintre soți, fie pe baza consimțământului ambilor, divorțul stinge doar pentru viitor principalele efecte ale actului juridic al căsătoriei atât cele patrimoniale cât și cele personale.

În forma sa actuală, desfacerea căsătoriei este reglementată în cuprinsul cap. VII, începând cu art. 373. În reglementarea anterioară, Codul Familiei dedica subiectului Cap. IV al Titlului I, art. 37-44, dispozițiilor de drept material venindu-le în completare cele de procedură civilă, privitoare la divorț. Astfel, era reglementată o procedură specială care trebuia urmată în toate situațiile ce priveau desfacerea căsătoriei. Abandonarea acestei practici s-a realizat prin două modificări legale de o importanță deosebită.

II. 3. Evoluții legislative în materie. În acest sens, o primă modificare esențială asupra aspectelor legate de divorț a fost susținută prin emiterea Legii 59/1993, publicată în Monitorul Oficial nr. 117 din 26 iulie 1993. Schimbarea esențială adusă prin această lege vizează renunțarea la principiul caracterului excepțional al desfacerii căsătoriei. Textul anterior, de sorginte comunistă, stabilea în termeni pompoși faptul că „nu se poate desface căsătorie decât atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt atât de grav și iremediabil vătămate încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea ei”. Privind comparativ, motivele divorțului au fost în mod considerabil atenuate, prevăzându-se că „instanța de judecată poate desface căsătoria atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav atenuate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”.

De asemenea, modificările aduse prevăd și divorțul prin consimțământ mutual ca formă de desfacere a mariajului, stabilindu-se că acesta trebuie să fi durat cel puțin 1 an și din căsătorie să nu fi rezultat copii, minori la data cererii de divorț.

Al doilea moment de referință este marcat de Legea 202/2010 privind unele măsuri de accelerare a judecății (Mica Reformă în Justiție). Aceste prevederi au transformat divorțul într-o procedură mult mai accesibilă, renunțând la necesitatea întrunirii celor două condiții cumulative menționate în rândurile de mai sus, în cazul divorțului consensual. Un alt element de noutate adus de Legea 202/2010 a fost instituirea unor proceduri alternative la instanța de judecată prin care să se înfăptuiască divorțul (calea administrativă – în fața ofițerului de stare civilă sau a notarului public).

Analizând aceste prevederi comparativ cu cele instituite de NCC, putem observa caracterul permisiv a celor din urmă, care nu numai că lărgesc sfera formelor de divorț dar și promovează preferința nemascată a legiuitorului pentru mijloacele amiabile de a ieși dintr-o căsătorie.

II. 4. Modificări aduse divorțului prin noua reglementare. Prevederile Noului Cod Civil vizează aproximativ toate materiile, divorțul nefiind exclus. Așadar, în rândurile următoare vom prezenta principalele inovații aduse de în materie de desfacere a căsătoriei.

În primul rând, se poate observa o multiplicare în privința motivelor invocate la inițierea divorțului.

În al doilea rând, calea tradițională a instanței de judecată pare să piardă teren în fața procedurilor administrative sau notariale, la care se poate apela în condiții foarte facile. Totodată, legiuitorul încurajează divorțul necontencios prin acordarea posibilității de a se evita probarea necesității motivelor invocate de reclamant. De asemenea, noile prevederi urmăresc lichidarea „tuturor socotelilor căsătoriei”, patrimoniale sau nepatrimoniale în relația dintre soți, precum și în relația dintre părinți și copii.

Încercând să conturăm o concluzie în privința acestor norme, afirmăm că punctul central îl reprezintă liberalizarea instituției, care atât din perspectiva dreptului material cât și din cea a regulilor de procedură a devenit mai facilă, mai operativă în gestionarea conflictului ivit între soți. Așadar, NCC promovează o serie de soluții noi, adaptând normele civile realității contemporane și tendințelor reformatoare îmbrățișate de alte sisteme de drept.

Cu toate acestea, deși unii ar afirma că acest lucru încurajează rata divorțialității, credem că, pe de altă parte poate reprezenta și un mod de responsabilizare al soților, care, în virtutea liberului arbitru, vor alege să depună toate diligențele necesare în vederea soluționării divergențelor dintre ei.

II. 5. Formele divorțului. Doctrina modernă deosebește trei tipuri de disoluție maritală. Astfel, se evidențiază despărțirea în fapt, dar cu locuința comună, separarea totală și în privința locuinței și divorțul. Ultimul tip produce o serie de efecte de o natură complexă, care se răsfrâng asupra tuturor membrilor familiei, afectându-le atât relațiile personale cât și cele patrimoniale.

Corespunzător formelor de divorț, pe parcursul timpului s-au conturat mai multe sisteme privind divorțul, care pot fi sistematizate astfel – sistemul divorțului-remediu, sistemul divorțului-sancțiune, sistemul mixt a divorțului remediu-sancțiune. Formularea acestor concepții are la bază natura obiectivă sau subiectivă ale motivelor de divorț.

Conform concepției divorțului-remediu, desfacerea căsătoriei nu este condiționată de culpa soților, ci de imposibilitatea continuării căsătoriei, resimțită de cel puțin unul dintre ei. În acest caz, divorțul este o soluție, care vine să tranșeze o situație de viață devenită imposibilă, fie din cauza unor motive imputabile partenerilor, fie datorită unor motive exterioare voinței lor. În acest sens, un bun exemplu este cel în care unul dintre soți suferă de o boală gravă. Sunt încadrate la secțiunea divorțului-remediu divorțul prin acordul soților, cel cerut de unul dintre ei dar acceptat de celălalt, precum și divorțul survenit din motive de sănătate.

În concepția divorțului-sancțiune, separarea soților apare ca o sancțiune datorată culpei unuia dintre ei și împotriva acestuia, la cererea soțului nevinovat. Desfacerea căsătoriei în acest caz poate surveni și datorită culpei cumulate a ambilor parteneri, dar nu poate fi pronunțată dacă este cerută de soțul exclusiv culpabil.

Concepția mixtă, în forma sancțiune-remediu intervine atunci când u soț a săvârșit o faptă culpabilă, datorită căreia continuarea mariajului a devenit cu neputință. Această imposibilitate poate fi apreciată prin raportarea la diverse grade de severitate.

În concepția dreptului actual, divorțul este un remediu la imposibilitatea continuării căsătoriei datorită survenirii unor motive temeinice, cu toate că în majoritatea cazurilor separarea soților este consecința culpei acestora.

Prin urmare, NCC aduce un set de norme moderne, în acord cu teoria contractualistă a căsătoriei, prin diversificarea modalităților de a divorța prin acordul părților pe cale judiciară, pe cale administrativă și prin procedura notarială.

Așadar, este promovată o nouă concepție cu privire la desfacerea căsătoriei prin divorț, concepție ce afirmă dreptul personalității și drepturile soților la viață privată. Noile norme pun la îndemâna cuplului mai multe forme de desfacere a relației care sunt conturate în Capitolul al III-lea sub umbrela motivelor de divorț.

II. 6. Motivele divorțului. Legiuitorul dispune că divorțul poate avea loc:

– prin acordul soților, la cererea ambilor sau a unuia dintre soți dar acceptată de celălalt;

– atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;

– la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani;

– la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei;

Analizând cu atenție aceste motive, observăm că sunt grupate în funcție de categorii, între care distingem – divorțul prin acordul soților pe cale judiciară, divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedura notarială, divorțul din culpă, sau divorțul din cauza sănătății unuia dintre soți. Prin urmare, NCC stabilește două tipuri de divorț. Un prim tip este cel ce se produce fără culpă din partea soților (divorțul-remediu) iar celălalt intervine din culpa soților.

Diferența dintre aceste două modalități se distinge mai ales pe tărâmul efectelor desfacerii căsătoriei. În ipoteza divorțului din culpă, vina unui partener va atrage o sancțiune împotriva acestuia, pierzând drepturile pe care legea sau convențiile anterior încheiate cu terții le consacra acestuia (în ipoteza culpei exclusive).

Divorțul remediu în ipoteza acordului soților, la cererea unuia dar acceptată de celălalt precum și din motive de sănătate este preferată și încurajată de legiuitor. Acest lucru reiese din faptul că în cazul acordului ambilor parteneri nu se cere să se indice motivele de divorț, iar în ipoteza imperfectă – cerută de unul, acceptată de celălalt – rămân în stadiul de afirmație, a cărei temeinicie nu este cercetată de către instanță. Totodată, în aceste ipoteze divorțul va putea fi pronunțat de instanță sau constatat de ofițerul de stare civilă sau de notarul public fără a se face mențiune despre culpa soților.

Cap. III. Procedura divorțului

III. 1. Instituția divorțului în cursul istoriei. În vechiul drept roman, căsătoria se putea desface fie în mod forțat, fie în mod voluntar. Cauzele forțate de terminarea a căsătoriei erau moartea, pierderea cetățeniei sau libertății unuia dintre soți. O altă modalitate forțată de desfacere a căsătoriei era apariția unei piedici la căsătorie, cum ar fi survenirea ipotezei în care socrul adoptă pe ginerele său, fără a fi emancipat în prealabil pe fiica sa, ori atunci când soțul unei dezrobite devine senator. Desfacerea căsătoriei în mod voluntar avea loc prin efectuarea unei ceremonii opuse celei de încheiere a căsătoriei.

În plan național, în perioada feudală, în Țara Românească și în Moldova, rolul de justițiar îl deținea domnitorul (justiția domnească), feudalul (justiția stăpânului feudal) și biserica (justiția bisericească). Se vorbea și despre justiția orășenească, sătească. În acest context, divorțul constituia o raritate, în special în regiunile cu tradiții patriarhale unde căsătoria era inițiată de către părinții viitorilor miri, iar desfacerea acesteia reprezenta o nesocotire a cuvântului acestora, ducând la conflicte între familii.

Cu trecerea timpului, divorțul se produce mai des, fiind aprobat cu destulă ușurință de către Biserica Ortodoxă.

Odată cu elaborarea Codului Civil din anul 1864 problemele legate de căsătorie sunt în mod amplu reglementate prin stipularea faptului că mariajul se încheie pe bază de acte laice, în fața instanțelor laice, aspectele legate de încetarea și desfacerea căsătoriei, de raporturile ce se nasc între soți, de copii urmând a fi rezolvate de instanțele stabilite de procedura respectivă.

În perioada socialistă, divorțul era privit precum o situație excepțională, nefiind suficientă voința părților, acesta trebuind să fie însoțită de către aprecierea de către instanța de judecată a motivelor temeinice de divorț.

Odată cu intrarea în vigoare a Codului Familiei se precizează că dreptul de a sesiza instanța competentă cu o acțiune de divorț aparține soților, ținând seama de faptul că această acțiune are un caracter strict personal, neputând fi exercitată nici de creditorii unuia dintre soți, nici de moștenitorii acestora. Prin urmare, în materie de divorț, legitimitatea procesuală era permisă doar soților. Totodată, se stipula faptul că cererea de divorț era de competența Judecătoriei în circumscripția căreia se află cel din urmă domiciliu al soților, iar dacă aceștia nu au avut domiciliu comun sau dacă niciunul nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei, instanța competentă va fi cea de la domiciliul pârâtului.

III. 2. Evoluția motivelor de divorț. Totodată, de-a lungul timpului variate au fost și motivele de divorț. Astfel, Legiuirea Codului Caragea prevedea în mod expres „motivele de despărțenie”. Printre acestea menționăm: căsătoria se încheia împotriva legii, când bărbatul sau femeia lui voiau să se călugărească, când nu vorbeau unul cu altul și nu se învoiau până la trei ani, când bărbatul își defăima nevasta etc.. Analizând aceste ipoteze putem observa egalitatea în drepturi a celor doi soți în privința posibilităților de a invoca desfacerea căsătoriei. De asemenea, reiese faptul că adulterul putea fi invocat ca motiv de divorț în măsura în care se dovedea că relația extraconjugală a soțului îngreuna din punct de vedere financiar situația familiei.

În Moldova, prin Codul Calimach, motivele de divorț erau diferite, după cum erau invocate de soț sau de soție. În același act erau enumerate și situațiile în care se datorau despăgubiri de către soțul vinovat de întreruperea căsniciei.

Astfel, soțul putea invoca condamnarea soției pentru o faptă capitală, petrecerea nopții într-o casă străină, participarea la spectacole de teatru sau alte petreceri asemănătoare, căderea în patima beției etc. Pe de altă parte, femeia putea indica drept motive de divorț conspirația soțului împotriva stăpânirii sau a siguranței obștii, condamnarea pentru o crimă capitală, conspirația soțului împotriva vieții soției, nerenunțarea la o altă femeie de care s-a îndrăgostit etc..

După cum se poate observa, în principiu puteau fi invocate cam aceleași cauze de divorț, fapt ce denotă echilibrul social dintre drepturile bărbatului și cele ale femeii, chiar mai accentuat decât cel care se regăsea în Codul Caragea.

Intrarea în vigoare a Codului civil român din anul 1864 a unificat reglementările privitoare la desfacerea căsătoriei extinzându-le în întregul Regat al României. Actul normativ menționat fiind de inspirație franceză, a preluat aproape în totalitate prevederile Codului lui Napoleon. În privința divorțului, doctrina din acea epocă a susținut că acesta reprezintă „o casare în virtutea legii prin justiție a legăturilor căsătoricești dintre doi soți în viață și valabil căsătoriți”.

Astfel, Codul civil din 1864 admitea următoarele cauze de divorț – adulterul, excese și cruzimi, insultele grave, osândirea la muncă silnică sau recluziunea, fapta unui soț de a atenta la viața celuilalt.

Astfel, adulterul era privit precum cea mai gravă cauză de desfacere a căsătoriei, legea nefăcând nicio distincție între soți. Acesta putea fi dovedit prin orice mijloace de probă, fie prin martori, fie prin scrisori.

Referitor la motivul comiterii de excese sau cruzimi Codul menționat avea în vedere orice acte de violență, de brutalitate, orice comportament abuziv, al unui soț împotriva celuilalt de natură a pune în pericol viața, sănătatea sau libertatea soțului amenințat. Pentru a putea servi ca motive de divorț, excesele și cruzimile trebuiau să prezinte o anumită gravitate.

A treia cauză de divorț, insultele grave, poate servi ca bază a unui proces de divorț în măsura în care soțul ce o înfăptuia se afla în deplinătatea facultăților mintale, discernământul său nefiind afectat în nici un fel.

Totodată, „osândirea la muncă silnică sau recluziune (temniță grea) exprima concepția conform căreia soțul condamnat era nedemn să trăiască alături de soțul nevinovat, condamnarea sa producând o înjosire morală, de natură să se răsfrângă asupra soțului nevinovat.

În fine, ultima cauză de divorț (atentatul la viața celuilalt) face referire la o situație extremă în care este evident că partenerii nu mai pot continua traiul în comun. Această cauză era peremptorie și nu lăsa judecătorilor nicio posibilitate de apreciere, instanța fiind obligată să pronunțe divorțul.

Concepția Codului Familiei asupra motivelor de divorț era aceea că nu este necesară enumerarea acestora, art. 38 prevăzând că – „instanța judecătorească poate desface căsătoria prin divorț atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”. Prin urmare, la baza desfacerii căsătoriei stă fie culpa soțului pârât, fie culpa comună nefiind posibilă pronunțarea divorțului atunci când vina aparține exclusiv soțului reclamant.

III. 3. Aspecte juridice privind divorțul remediu. În cuprinsul acestei subcapitol vom analiza divorțul prin acordul părților (art. 373 lit. a) NCC) precum și divorțul din cauza stării de sănătate a unuia dintre soți (art. 373 lit. d) NCC).

După cum am mai menționat în cuprinsul acestei lucrări, divorțul prin acordul părților cuprinde două forme în funcție de momentul în care intervine. Astfel, putem vorbi despre divorțul consensual „propriu-zis” în cadrul căruia consensul există încă de la data înaintării cererii de divorț, sau divorțul pornit la cererea unuia dintre soți dar acceptat de celălalt numit în doctrină și divorțul consensual „imperfect” deoarece acordul soților intervine ulterior formulării cererii de divorț.

III. 3. 1. Divorțul la cererea ambilor soți (consensual propriu-zis). Sediul materiei îl constituie prevederile art. 374-378 NCC.

Astfel, art. 374 alin. (1) NCC precizează că „ divorțul prin acordul părților poate fi pronunțat indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătorie. În continuare, în cuprinsul alin. 2 se arată că „divorțul prin acordul părților nu poate fi admis dacă unul dintre soți este pus sub interdicție, instanța fiind obligată să verifice existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț.”

Prin urmare, putem deduce că acest tip de divorț este admisibil indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă există copii minori (firești sau adoptați), singura cerință impusă de textul de lege fiind cea a existenței capacității depline de exercițiu în cazul ambilor soți.

În vechea reglementare – art. 38 din Codul familiei – se prevedea că divorțul prin acord amiabil era posibil dacă erau îndeplinite două condiții expres prevăzute. Una dintre aceste condiții era referitoare la durata căsătoriei (1an), iar cea de a doua impunea să nu fi rezultat copii minori la data cererii de divorț.

Cu toate că, în actuala reglementare, existența copiilor minori nu împiedică divorțul de comun acord, există anumite restricții impuse de prezența acestora în familie. Așadar, soții cu copii care nu au reușit să cadă de acord asupra tuturor efectelor divorțului în planul relațiilor dintre părinți și copii pot apela doar la calea judiciară, calea administrativă fiind permisă doar soților fără copii (art. 375 alin. 1 NCC).

În rândurile următoare vom prezenta modalitățile de realizare a divorțului consensual propriu-zis, respectiv – calea judiciară și calea administrativă sau notarială.

Astfel, art. 374 NCC reglementează divorțul consensual propriu-zis pe cale judiciară. În privința condițiilor de admisibilitate, această modalitate de divorț solicită doar capacitatea deplină de exercițiu și existența consimțământului liber și neviciat din partea ambilor soți.

Dacă soții care doresc să ceară desfacerea căsătoriei au copii minori la data introducerii cererii de divorț, au posibilitatea de a opta între calea judiciară și cea notarială, nefiind constrânși de obligația de a se adresa doar instanței de judecată. Prin urmare, conform art. 375 alin. 2 NCC, divorțul va putea fi soluționat de notarul public și doar acesta, (nu și de ofițerul de stare civilă) și în situația în care din căsătorie au rezultat copii, cu condiția ca soții să se înțeleagă asupra tuturor celorlalte chestiuni accesorii (numele de familie pe care îl vor purta după divorț, exercitarea împreună a autorității părintești, alegerea locuinței copiilor după divorț, maniera de exercitare a drepturilor de a avea legături personale cu minorii, contribuțiile fiecăruia la cheltuielile de creștere, educare și pregătire profesională a copiilor) având loc așadar o dejudiciarizare a procedurii divorțului, acesta nemaifiind de competența exclusivă a instanței de judecată.

Revenind la cererea de divorț adresată instanței, aceasta va trebui să cuprindă numele copiilor din căsătorie sau adoptați sau după caz precizarea că soții nu au copii minori, modalitățile în care au convenit să fie soluționate cererile accesorii, etc.

Conform reglementărilor de procedură civilă, cererile accesorii privesc exercitarea autorității părintești, contribuția părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, locuința acestora, dreptul părinților de a avea legături personale cu copilul, numele soților după divorț, locuința familiei, despăgubirea pretinsă pentru repararea prejudiciilor materiale sau morale suferite ca urmare a desfacerii căsătoriei, obligația de întreținere sau prestațiile compensatorii între foștii soți, încetarea regimului matrimonial sau după caz lichidarea comunității de bunuri și partajul acestora.

Asupra oricărei dintre aceste cereri soții au posibilitatea de a ajunge la un consens pe cale amiabilă, instanța urmând a se pronunța doar la cererea expresă în acest sens.

În privința cererii de divorț adresată instanței judecătorești, competența teritorială revine judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul (art. 914 NCPC republicat).

Instanța se va pronunța din oficiu în ipotezele în care soții au copii minori, născuți înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptați asupra exercitării autorității părintești, precum și asupra contribuției părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorț – art. 918 NCPC republicat.

În cazul în care unul dintre soți decedează în cursul procesului, se va dispune închiderea dosarului. Această regulă prezintă o excepție, existând posibilitatea continuării procesului de divorț prin moștenitorii reclamantului.

Data desfacerii căsătoriei este data la care hotărârea prin care a fost pronunțat divorțul a rămas definitivă, iar după rămânerea definitivă a hotărârii instanța o va trimite, din oficiu, serviciului de stare civilă unde a fost încheiată căsătoria, Registrului Național al regimurilor matrimoniale precum și Registrului Comerțului (NCPC).

După cum am mai precizat, instanța de judecată nu reprezintă singura autoritate competentă în materie de divorț, soții având posibilitatea de a se adresa fie ofițerului de stare civilă (calea administrativă), fie notarului public (calea notarială). Aceste modalități de desfacere a căsătoriei sunt reglementate în cuprinsul articolelor 375-378 NCC.

Condiția suplimentară cerută pentru realizarea acestor proceduri este cea conform căreia soții trebuie să cadă de acord asupra numelui pe care îl vor purta după divorț – fie că vor păstra numele comun din căsătorie, fie că vor relua numele avut anterior mariajului – în caz contrar, atât notarul public cât și ofițerul de stare civilă vor emite o decizie de respingere a cererii de divorț și vor îndruma părțile către instanța de judecată (art. 376 alin. 5 NCC).

În acest caz, cererea de divorț trebuie să cuprindă in afară de solicitarea desfacerii căsătoriei, declarația soților că nu au avut copii minori născuți din căsătorie sau adoptați precum și mențiunea că au căzut de acord asupra numelui ce îl vor purta după divorț. Reamintim faptul că dacă soții nu au copii divorțul lor poate fi constatat la cerere, de către ofițerul de stare civilă sau notarul public, iar dacă există minori doar notarul public poate constata divorțul amiabil în condițiile în care soții s-au înțeles în privința aspectelor impuse de art. 375 alin. 2 NCC.

Competența soluționării cererii revine ofițerului de stare civilă sau notarului public de la locul încheierii căsătoriei sau locul ultimei locuințe comune a soților alegerea aparținând soților.

Împotriva refuzului ofițerului de stare civilă sau a notarului public nu există cale de atac, dar soții se pot adresa cu cererea lor de divorț instanței de judecată pentru a dispune aceasta. Dacă instanța constată că sunt îndeplinite condițiile, pronunță divorțul. În cazul în care refuzul ofițerului de stare civilă sau al notarului de a constata divorțul și de a emite certificatul de divorț a fost abuziv și s-a creat un prejudiciu, oricare dintre soți se poate adresa instanței pentru repararea acesteia.

Data desfacerii căsătoriei în cazul acesta este cea a eliberării certificatului de divorț.

III. 3. 2. Divorțul din cauza stării de sănătate a unuia dintre soți. În reglementarea anterioară adoptării Noului Cod Civil, motivele de natură obiectivă, independente de conduita culpabilă a vreunuia dintre soți, constituiau temei de desfacere a căsătoriei și „oricare dintre soți putea cere divorțul atunci când starea sănătății sale face imposibilă continuarea căsătoriei” (art. 38 alin. 3 Codul Familiei).

În reglementarea civilă actuală, referitor la desfacerea căsătoriei determinată de starea de sănătate a unuia dintre soți se arată că „divorțul poate avea loc la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei” (art. 373 lit. d NCC).

După cum se poate constata, în această ipoteză, divorțul intervine datorită imposibilității continuării căsătoriei, indiferent dacă această situație este imputabilă sau nu unuia dintre soți. De asemenea, dacă intervine, divorțul apare precum un remediu al unei realități pe care soții nu pot să o depășească, fără a se urmări identificarea vinovatului. Prin urmare, instanța de judecată va pronunța divorțul fără a face mențiuni despre culpa partenerilor.

Totodată, analizând prevederile art. 373 lit. d NCC. putem observa că cererea de divorț poate fi intentată de soțul bolnav, singura condiție precizată de legea fiind cea a imposibilității continuării căsătoriei.

Având în vedere faptul că legiuitorul nu face nicio mențiune în privința naturii sau gravității deteriorării stării de sănătate a soțului în cauză se poate concluziona că au fost vizate afecțiunile de natură fizică și psihică deopotrivă. În acest context, instanța va trebui să administreze probele necesare în vederea dovedirii existenței bolii și a stării de sănătate a soțului bolnav, fără însă a se menționa culpa pentru desfacerea căsătoriei.

Prin urmare, dreptul de a cere desfacerea căsătoriei pentru acest motiv este la latitudinea soțului bolnav. Soțul pus sub interdicție judecătoreacă va putea cere desfacerea căsătoriei doar prin reprezentant legal sau personal dacă dovește că este lucid.

Starea sănătății și existența bolii soțului trebuie probată, asupra cererilor accesorii instanța putând statua chiar și din oficiu.

III. 4. Divorțul consensual imperfect. Articolul 379 alin. 2 NCC., reglementează ipoteza divorțului la cerea unuia dintre soți acceptată de celălalt.

Această instituție juridică este una nouă, reprezentând o inovație a codului civil actual. Încadrarea acestui tip de divorț se face prin coroborarea art. 379 alin. 2 NCC cu cele ale art.920 alin. 1 din NCPC.

Așadar, domeniul de aplicare al divorțului consensual imperfect nu este definit în mod explicit, legea materială prevăzând că numai în cazul divorțului cerut pentru o separație faptică ce a durat cel puțin 2 ani se poate lua act de acceptarea de către pârât a divorțului, iar legea procesuală stabilește admisibilitatea generală a divorțului acceptat indiferent de motivele divorțului din culpă.

În tiparele acestei modalități de divorț, acceptarea de către pârât a cererii formulate de soțul reclamant trebuie să intervină în timpul procesului de divorț, până la terminarea cercetării procesului.

În această ipoteză, hotărârea de divorț nu va face mențiuni cu privire la culpa soților, luând doar act de învoiala soților cu privire la cererile accesorii (art. 920 alin. 1 NCPC). Totodată, hotărârea pronunțată nu poate fi atacată cu apel.

Data desfacerii căsătoriei este cea la care hotărârea pronunțată asupra cererii principale a rămas definitivă. Instanța va trimite hotărârea, din oficiu, serviciului de stare civilă unde a fost încheiată căsătoria, Registrului național al regimurilor matrimoniale precum și registrului comerțului (art. 916 alin. 4 NCPC).

III. 5. Divorțul din culpă. În conformitate cu dispozițiile art. 373 lit. b NCC., „divorțul poate avea loc atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”.

Prin urmare, în cazul ivirii unei situații de acest fel, divorțul este pronunțat de instanțele de judecată dacă aceste autorități stabilesc existența culpei unuia dintre soți în desfacerea căsniciei. Chiar și așa, dacă în urma administrării probelor necesare se ajunge la concluzia culpei ambilor soți, atunci instanța va pronunța divorțul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei inițiază această procedură.

Analizând dispozițiile art. 373 lit. d NCC, putem observa că legiuitorul nu precizează care sunt motivele ce pot fundamenta o eventuală cerere de divorț. Urmărind logica textului, putem deduce că divorțul din culpa soților este admisibil în măsura în care sunt îndeplinite următoarele condiții – motivele de divorț existente sunt temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate astfel încât continuarea căsătoriei a devenit imposibilă. Dacă motivul de divorț invocat este separația faptică și dacă se dovedește că soții au fost separați cel puțin 2 ani, celelalte condiții ale divorțului din culpă – caracterul alterat al relațiilor conjugale, imposibilitatea continuării mariajului – sunt prezumate de lege, astfel încât instanța de judecată nu va mai fi competentă să facă o evaluare a acestor condiții și va pronunța divorțul părților.

Prin urmare, în primele două ipoteze soțul reclamant trebuie să facă dovada realității și seriozității motivelor de divorț invocate fiind la latitudinea instanței aprecierea asupra oportunității desfacerii căsătoriei sau ale menținerii acesteia.

Dreptul de a cere desfacerea căsătoriei are un caracter personal, ceea ce înseamnă că acțiunea părinților, soților sau a unui terț va fi respinsă. De la regula caracterului personal al acestei acțiuni există o singură excepție – aceea a soțului pus sub interdicție, calitate procesuală putând avea reprezentantul legal sau personal, și doar dacă soțul pus sub interdicție face dovada că are discernământ.

Prin urmare, culpa pe care se fundamentează cererea de divorț se apreciază în funcție de îndeplinirea obligațiilor ce le incubă soților. Așadar, fapta culpabilă a unuia sau a ambilor soți trebuie să privească încălcarea drepturilor ori neîndeplinirea obligațiilor inerente stării de căsătorie.

În privința motivelor de divorț, practica judecătorească a oferit diverse motive precum: încălcarea de către unul dintre soți a obligației de a nu întreține raporturi sexuale în afara relației de cuplu, refuzul de a contribui financiar la cheltuielile familiei, sustragerea sau diminuarea resurselor financiare ale familiei, acte de violență fizică sau verbală etc..

Din punct de vedere procesual, în materie de divorț, actul de chemare în judecată trebuie să conțină anumite mențiuni specifice care se referă la indicarea numelui copiilor minori ai soților, precizarea că nu au copii minori, modalitățile în care au convenit să fie soluționate cererile accesorii divorțului. Totodată, cererea principală, pe lângă cerința principală a desfacerii căsătoriei, poate să conțină mai multe capete de cereri accesorii care pot avea ca obiect – exercitarea autorității părintești, numele soților după divorț, locuința familiei, obligația de întreținere sau prestația compensatorie între foștii soți (art. 907, NCPC).

Precizăm că dintre cererile accesorii menționate anterior, pretenția cu privire la despăgubirea pentru prejudiciile materiale sau morale suferite ca urmare a procedurii de divorț, precum și cea referitoare la prestațiile compensatorii dintre foștii soți nu pot fi valorificate decât odată cu desfacerea căsătoriei. Ținând seama de faptul că aceste drepturi se cuvin exclusiv soțului nevinovat, ele nu pot fi invocate de soțul reclamant care își motivează cererea prin despărțirea faptică de cel puțin 2 ani.

În cadrul divorțului pronunțat din culpa unuia dintre soți, pârâtul are posibilitatea de a cere la rândul său pronunțarea divorțului, prin formularea unei cereri reconvenționale la cererea principală de desfacere a căsătoriei. În acest caz se pot ivi mai multe situații. Așadar, dacă soțul pârât adoptă doar o atitudine defensivă, apărându-se de susținerile reclamantului, el poate ghida soluția pronunțată de instanță fie în sensul admiterii cererii de divorț din culpa ambilor soți, fie în sensul respingerii cererii reclamantului, dar în niciun caz nu va putea obține divorțul din culpa exclusivă a soțului reclamant.

În caz contrar, dacă pârâtul formulează cerere reconvențională, atunci instanța va avea de analizat două cereri de divorț în care fiecare dintre soți joacă fie rolul reclamantului, fie rolul pârâtului. În această ipoteză, instanța de judecată va putea ajunge la soluția respingerii cererii reclamantului și a admiterii pe cea a pârâtului (cererea reconvențională), fiind plauzibilă dispunerea divorțului din culpa exclusivă a soțului reclamant.

Sintetizând aspectele legate de ipoteza divorțului provocat de culpa unuia dintre soți amintim că instanța va pronunța divorțul din culpa soțului pârât atunci când, din cauza unor motive temeinice, imputabile acestuia, raporturile dintre soți sunt grav vătămate iar continuarea traiului în comun a devenit imposibilă. Instanța poate să pronunțe divorțul din culpa ambilor soți dacă din dovezile administrate reiese că ambii poartă vina destrămării căsătoriei. Așadar, divorțul din culpa ambilor soți presupune culpa concurentă gravă a soțului reclamant. Cu toate acestea, dacă pârâtul nu a formulat o cerere reconvențională iar din dovezile administrate rezultă că numai reclamantului îi este imputabilă desfacerea căsătoriei urmează ca cererea acestuia să fie respinsă ca neîntemeiată.

Referitor la procedura divorțului, competența teritorială a instanței este reglementată prin norme imperative, derogatorii de la dreptul comun. Așadar, conform art. 903 NCPC., instanța competentă este Judecătoria în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. În cazul în care soții nu au avut o locuință comună sau dacă niciunul nu mai locuiește în circumscripția teritorială de la cea din urmă locuință comună, este competentă Judecătoria de la domiciliul pârâtului. Aceste norme privitoare la competența teritorială a instanței sunt de natură imperativă.

Totodată, în cadrul divorțului, prezența personală a părților în fața instanțelor de fond este obligatorie. Odată cu stabilirea acestei reguli, legea procesuală arată și situațiile derogatorii pe care le comportă, situații în care este permisă reprezentarea soțului prin avocat, mandatar sau, după caz tutore sau curator (se află în executarea unei pedepse privative de libertate, este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicție judecătorească, are reședința în străinătate sau se află într-o asemenea situație încât nu se poate prezenta personal).

În privința probațiunii care susține procesul de divorț, menționăm că soții trebuie să dovedească temeinicia motivelor invocate în motivarea cererii. După cum prevede și legea procesual civilă, sarcina probei aparține celui care face o susținere în cursul procesului (art. 243 NCPC).

În acest sens, probele invocate vizează împrejurări de fapt ce pot fi dovedite prin oricare din mijloacele de probă prevăzute de lege. În privința martorilor, NCPC prevede că pot fi ascultați în această calitate inclusiv rudele și afinii soților, cu excepția descendenților (art. 310 NCPC). Când se invocă motivul separației de cel puțin 2 ani, instanța are datoria de a verifica existența și durata separației. Celelalte aspecte legate de circumstanțele în care s-a produs separația, repartizarea culpei nu vor fi analizate de către instanță.

Atunci când în dosarul privitor la divorț există anumite cereri accesorii, probele aduse în susținerea acestora vor respecta regimul de drept comun în materie. Așadar, problemele legate de exercitarea autorității părintești, contribuția părinților la cheltuielile de creștere și educare, numele soților purtat după pronunțarea divorțului vor trebui să fie rezolvate prin hotărârea de admitere a divorțului. E important de specificat că în materia exercitării autorității părintești va trebui să se efectueze în mod obligatoriu un raport de anchetă psiho-socială, să fie ascultat minorul care a împlinit vârsta de 10 ani (ascultarea minorului mai mic de 10 ani este facultativă). În cazul ascultării minorului mai mare de 10 ani, doar audierea sa de către instanță este obligatorie, alegerea făcută de copil fiind facultativă. Opinia acestuia va fi analizată și apreciată în coroborare cu celelalte probe existente la dosar. În acest sens sunt și prevederile art. 264 alin. 4 NCC, care arată că ascultarea minorului are loc pentru ca instanța să afle care este părerea acestuia legată de exercitarea autorității părintești, părere care va fi apreciată de instanță în raport de vârsta și gradul de maturitate al copilului.

În tot decursul procesului de divorț soții se pot împăca, instanța trebuind să ia act de această împăcare și să dispună, prin hotărâre definitivă închiderea dosarului. Chiar dacă intervine împăcarea soților, aceștia vor putea formula o nouă cerere de divorț, folosindu-se atât de faptele noi cât și de cele vechi (art. 913 NCPC).

Soluția instanței privind capătul principal de cerere (desfacerea căsătoriei) va trebui să cuprindă fie dispoziția de respingere a cererii, fie cea de admitere a cesteia.

Soluția de admitere a cererii necesită pronunțarea instanței de judecată asupra culpei soțului/soților în disoluția căsătoriei. Soluția de respingere a cererii principale împiedică soluționarea cererilor accesorii divorțului. Prin urmare, după definitivarea acesteia, căsătoria este menținută în ființă, generând toate efectele sale firești.

În privința soluției pronunțată de instanță în capetele de cereri accesorii, precizăm că admiterea cererii principale de divorț presupune extinderea efectelor desfacerii căsătoriei în raporturile dintre soți și în raporturile dintre părinți și copii. Atunci când există copii minori (firești sau adoptați), chiar dacă nu există o cerere expresă în acest sens, instanța se va pronunța asupra exercitării autorității părintești, asupra contribuției pe care părinții o vor avea la cheltuielile de creștere și educare ale copiilor și asupra numelui pe care soții îl vor purta după divorț (art. 907 alin. 2 și 3 NCPC).

Ca regulă, după finalizarea divorțului, autoritatea părintească aparține în comun ambilor părinți iar prin excepție instanța poate decide exercitarea autorității parentale doar de către un părinte, celălalt având dreptul de a urmări modalitatea de creștere și educare a minorului, de a consimți adoptarea acestuia și de a-i încuviința căsătoria în timpul minorității.

Dacă soții nu sunt mulțumiți de hotărârea pronunțată de instanța de judecată, aceștia vor putea formula apel în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii. Totodată, se poate recurge la calea extraordinară de tac a recursului, a contestației în anulare și a revizuirii – art. 216 alin. 3 NCPC.

Data desfacerii căsătoriei este data la care hotărârea de divorț a rămas definitivă, instanța trimițând hotărârea, din oficiu, serviciului de stare civilă unde a fost încheiată căsătoria, Registrului național al regimurilor matrimoniale precum și registrului comerțului (art. 916 alin. 4 NCPC).

Pentru clarificări suplimentare menționăm că, prevederile Noului cod civil acordă o mare importanță culpei ca element determinant în desfacerea căsătoriei prin faptul că existența acesteia produce efecte și în sfera relațiilor personale și patrimoniale dintre soți. Așadar, conform art. 384 alin. 2 NCC., „soțul împotriva căruia a fost pronunțat divorțul pierde drepturile pe care legea sau convențiile încheiate anterior cu terții le atribuie acestuia”. În această ipoteză, divorțul apare ca o sancțiune pronunțată față de soțul aflat în culpă. Totodată, conform art. 389 NCC, „Soțul divorțat are dreptul la întreținere din partea soțului din culpa căruia s-a pronunțat divorțul (pe perioada unui an de zile) dacă se află în incapacitate de muncă ce a survenit înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei, sau în decurs de un an de la data desfacerii căsătoriei, dar se datorează unei împrejurări în legătură cu căsătoria”.

De asemenea, în cazul în care divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului pârât, soțul reclamant poate beneficia de o prestație care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorțul l-ar determina condițiilor de viață ale solicitantului prestației.

Noul Cod Civil se ocupă de problema prestației compensatorii stabilind condițiile și criteriile avute în vederea la acordarea acesteia. Așadar, soțul nevinovat poate beneficia, la cerere de prestația compensatorie dacă există un dezechilibru semnificativ pe care divorțul l-ar determina în condițiile de viață ale celui ce solicită prestația, dacă divorțul a fost pronunțat din culpa exclusivă a soțului pârât și căsătoria a durat cel puțin 20 de ani.

Precizăm că la stabilirea cuantumului prestației compensatorii oferite instanța de judecată va trebui să țină seama de resursele soțului care o solicită, de mijloacele de întreținere ale celuilalt soț apreciate la momentul divorțului, precum și de efectele pe care le are sau le va avea lichidarea regimului matrimonial. În caz de încetare sau de schimbare, regimului matrimonial se lichidează potrivit legii, prin buna învoială, sau, în caz de neînțelegere pe cale judiciară. În acest sens, hotărârea judecătorească definitivă constituie act de lichidare. Totodată, se va ține seama și de vârsta și de starea de sănătate a soților, de contribuția acestora la creșterea copiilor minori, de pregătirea profesională a fiecărui soț, de posibilitatea de a desfășura o activitate producătoare de venituri etc. De asemenea, prestația compensatorie poate fi stabilită în bani sau în natură.

CAP. IV. Efectele divorțului

După cum am precizat, desfacerea căsătoriei, fiind un act juridic complex, produce o serie de consecințe specifice care se răsfrâng asupra întregului sistem de relații de natură personală și patrimonială. Aceste consecințe influențează atât relația dintre foștii soți pe de o parte și copiii lor, pe de altă parte, cât și relația cu terții. Numitorul comun al acestor efecte, este faptul că se produc numai pentru viitor. Cu toate acestea, dacă în principiu, drepturile și obligațiile rezultate din căsătorie în ceea ce îi privește pe soți dispar odată cu desfacerea acesteia, între părinți și copii, ele se mențin, dar într-o altă formă.

În cele ce urmează, vom încerca să conturăm efectele desfacerii căsătoriei, structurându-le pe două paliere, care vizează relațiile dintre foștii soți și relațiile dintre părinți și copii, în cadrul fiecărui palier urmând să ne concentrăm asupra aspectelor relevante determinate de natura relațiilor (personală și patrimonială).

IV. 1. Efectele desfacerii căsătoriei în relațiile personale dintre foștii soți. Anterior adoptării NCC, odată cu pierderea calității de soț, încetau și drepturile și obligațiile personale reciproce dintre aceștia, astfel încât nu mai exista obligația de sprijin moral, îndatoririle de fidelitate, coabitare.

Totodată, ca urmare a divorțului încetează și dreptul de a purta numele comun avut în timpul căsătoriei, dar această regulă, cunoștea anumite derogări. Astfel, în privința numelui de familie al foștilor soți, există două ipoteze distincte. Prima ipoteză vizează situația în care la încheierea căsătoriei fiecare soț și-a păstrat numele avut înainte de căsătorie premisă care nu ridică nicio problemă în această privință. A doua ipoteză are în vedere cazul în care la încheierea căsătoriei, soții au adoptat un nume comun ( numele unuia dintre ei sau numele lor reunite ). În această situație regula se regăsește la art. 40 C. fam., conform căruia, după divorț, fiecare dintre soți revine la numele pe care îl purta înainte de căsătorie.

Prin excepție, soții se pot învoi ca soțul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soț, să poarte acest nume și după desfacerea căsătoriei. În caz de neînțelegere între soți, instanța de judecată poate dispune, pentru motive temeinice, încuviințarea purtării acestui nume, chiar și în lipsa unei învoieli între soți.

În acest context, e important de precizat că desfacerea căsătoriei nu produce efecte asupra capacității depline de exercițiu a femeii minore la data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorț.

După asimilarea Codului Familiei în NCC și a aparițiilor diverselor modificări în materie, problematica efectelor de natură personală generate de desfacerea căsătoriei se regăsește la art. 383-384.

Astfel, conform art. 382 NCC căsătoria este desfăcută, după caz – din ziua rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunțat divorțul, din ziua eliberării certificatului de divorț emis fie de ofițerul de stare civilă, fie de notarul public sau, în cazul acțiunii de divorț continuate de moștenitorii soțului reclamant, căsătoria se consideră desfăcută pe data decesului soțului reclamant.

Privitor la chestiunea numelui în urma desfacerii căsătoriei, NCC nu aduce mari modificări față de reglementarea anterioară. Astfel, soții pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, ipoteză în care instanța va lua act de învoiala intervenită între aceștia, prin hotărârea de divorț. Dacă această înțelegere lipsește, pentru motive temeinice justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul superior al copilului, instanța poate încuviința ca soții să păstreze numele purtat pe parcursul derulării căsătoriei. Dacă instanța nu acordă încuviințarea, iar soții nu ajung la o înțelegere, atunci fiecare dintre soți urmează să poarte numele dinaintea încheierii căsătoriei.

Referitor la această chestiune, mai amintim că acordul soților în sensul păstrării numelui din timpul mariajului, precum și decizia ca fiecare să-și reia numele anterior, sunt compatibile cu divorțul pe calea administrativă sau notarială, cu precizarea că în caz de divergență asupra numelui de familie, ofițerul de stare civilă sau notarul public urmează să emită o dispoziție de respingere a cererii de divorț, îndrumând soții se să adreseze instanței de judecată, după cum reiese din prevederile art. 376 alin. 4 NCC.

Ca element de noutate, actualul cod arată că divorțul considerat pronunțat împotriva soțului din a cărui culpă exclusivă s-a desfăcut căsătoria pierde drepturile pe care legea sau convențiile încheiate anterior cu terții i le atribuiau.

IV. 2. Efectele desfacerii căsătoriei în relațiile patrimoniale dintre foștii soți. În concordanță cu vechile reglementări, ca urmare a desfacerii căsătoriei, încetează obligația reciprocă de sprijin material, obligația soților de a contribui la susținerea cheltuielilor căsniciei, precum și obligația legală de întreținere dintre foștii soți, stingându-se totodată și vo0cația succesorală reciprocă.

În cadrul relațiilor patrimoniale dintre foștii soți, o importanță aparte o constituie comunitatea de bunuri a soților, asupra căreia se răsfrâng o serie de consecințe. În acest sens, art. 36 din Codul Familiei arăta că „la desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soți, potrivit învoielii acestora. Dacă soții nu se învoiesc asupra împărțirii bunurilor comune, va hotărî instanța de judecată”.

În problematica momentului în care poate interveni învoiala soților, prin raportare la reglementarea anterioară, doctrina de specialitate a oferit mai multe interpretări, considerând că învoiala poate interveni chiar înainte de introducerea acțiunii de divorț, în epoca imediat următoare datei când hotărârea de divorț a rămas definitivă sau, dimpotrivă, poate interveni numai după introducerea acțiunii de divorț.

Aceste divergențe au fost tranșate de Curtea Supremă care a statuat că învoiala soților privind împărțirea bunurilor comune poate să intervină în perioada ce succede introducerii acțiunii de divorț, însă își va produce efectele doar după încheierea căsătoriei.

Așadar, concluzionând că expresia „la desfacerea căsătoriei” făcea referire la momentul în care convenția părților ar fi urmat să își producă efectele, în conformitatea cu prevederile Codului Familiei s-a admis că învoiala soților putea avea loc în următoarele momente – concomitent cu hotărârea de divorț, în cursul procesului de divorț, fie că se făcea în fața instanței, fie că avea loc printr-un act întocmit în fața notarului, după rămânerea definitivă a hotărârii de divorț, după înregistrarea hotărârii de divorț pe marginea actului de căsătorie.

Așadar, în cazul împărțirii bunurilor prin învoiala soților, acordul intervenit între foștii parteneri putea avea ca obiect fie stabilirea întinderii drepturilor fiecăruia dintre soți asupra bunurilor comune, fie determinarea în natură a bunurilor pe care urma să le primească fiecare.

Dacă împărțirea bunurilor comune avea loc prin hotărâre judecătorească, cererea se putea introduce, fie după desfacerea căsătoriei pe calea unei acțiuni principale, fie odată cu acțiunea de divorț, sau în orice moment după aceea ( cerere incidentală sau accesorie ). Astfel, dacă exista o învoială a soților cu privire la determinarea cotei fiecăruia dintre soți cu privire la bunurile comune, atunci împărțirea se face potrivit cotelor-părți astfel stabilite, în caz contrar, stabilirea cotei părți ce revenea fiecărui soț se făcea prin hotărâre judecătorească, împărțirea având loc potrivit acestor cote. În cadrul acestei proceduri, instanța competentă era Judecătoria, iar dreptul oricăruia dintre soți de a sesiza instanța poate fi exercitat oricând. Ca elemente specifice judecății în materie de partaj în general, la prima zi de înfățișare, dacă părțile erau prezente instanța cerea declarații cu privire la bunurile supuse împărțelii, urmând să ia act de recunoașterile și acordul părților cu privire la existența bunurilor, locul unde se află și valoarea acestora. În funcție de complexitatea cauzei, procesul de partaj cunoștea 2 etape: admiterea în principiu și partajul propriu-zis. Toată procedura urma să fie încheiată prin pronunțarea unei hotărâri de partaj, care, sub aspectul condițiilor de fond și de formă urma regulile dreptului comun în materie. Referitor la efectele pe care le genera, hotărârea de partaj avea un efect declarativ, iar nu unul translativ de drepturi. Acest aspect, presupune faptul că prin împărțeala intervenită se constată și se recunosc cu efect retroactiv, drepturi preexistente. Totodată, din momentul rămânerii ale definitive, hotărârea de partaj constituia titlu executoriu, fiind susceptibilă de executare silită.

În aceste ipoteze, contribuția efectivă a fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune părea criteriul cel mai echitabil de folosit în cadrul unui partaj, în lipsa unei prevederi legale în acest sens.

Pentru a contura câteva aprecieri, se poate observa că vechea reglementare oferea următoarele soluții posibile – partajarea în întregime a bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei prin învoiala soților, partajarea tuturor bunurilor comune pe cale judiciară; împărțirea bunurilor în parte, prin învoiala părților sau hotărâre judecătorească; partajarea parțială a comunității, fie pe cale convențională, fie pe cale judiciară, masa neîmpărțită rămânând în continuare în stăpânirea ambilor soți; stabilirea cotelor cuvenite prin bună învoială, instanța pronunțându-se asupra stabilirii loturilor și repartizării bunurilor; determinarea cotelor pe cale judiciară.

Potrivit NCC, în planul raporturilor patrimoniale, desfacerea căsătoriei declanșează mai multe efecte interesând – regimul matrimonial (art. 385-387 NCC), obligația de întreținere dintre foștii soți (art. 389 NCC), dreptul la despăgubiri (art. 388) și prestația compensatorie (art. 390-395).

Efectele cu privire la raporturile patrimoniale dintre soți se produc la data rămânerii irevocabile a hotărârii care constată divorțul sau la eliberarea certificatului administrativ sau notarial în cazul divorțulului prin acord. Excepțiile de la această regulă sunt două. Prima excepție este cea a desfacerii căsătoriei la data decesului soțului reclamant în cursul procesului de divorț, cea de a doua fiind data încetării regimului matrimonial.

Prin urmare, cu titlul de regulă în materie, regimul matrimonial încetează la data introducerii cererii de divorț, oricare ar fi calea aleasă de soți privind disoluția căsătoriei. Prin excepție, oricare dintre soți sau, în cazul divorțului consensual, prin acordul comun al acestora, pot solicita să se constate încetarea regimului matrimonial la o dată anterioară cererii de divorț, respectiv – data separației faptice (art. 385).

Consecința acestui fapt este că, încetarea regimului matrimonial face posibilă lichidarea regimului matrimonial incident căsătoriei la data introducerii cererii de divorț, prin act notarial dacă există acordul părților sau hotărâre judecătorească.

Așadar, se poate întâmpla să existe un decalaj între data desfacerii căsătoriei și data încetării regimului matrimonial, această situație fiind posibilă indiferent de temeiul divorțului sau de cale procedurală aleasă de soți. Doctrina de specialitate a apreciat acest decalaj ca fiind unul favorabil, menit să încurajeze și să faciliteze rezolvarea amiabilă atât a divorțului cât și a intereselor patrimoniale născute din căsătorie, într-un asemenea mod încât, la data la care căsătoria este desfăcută, nu mai există efecte în viață a acesteia.

Un efect patrimonial general de desfacerea căsătoriei îl reprezintă disoluția comunității de interese. Astfel, la data desfacerii căsătoriei se stinge obligația de sprijin material reciproc între soți, obligația fiecăruia de a contribui la susținerea sarcinilor menajului comun. Precum și obligația de întreținere derivând din calitatea de soț (art. 389 alin. 1 NCC).

Cu toate acestea, este recunoscut faptul că, cel mai puternic efect patrimonial al divorțului este încetarea regimului matrimonial, și trecerea spre pasul următor, respectiv – lichidarea acestuia. În acest context, e absolut necesar să punctăm câteva aspecte privitoare la situația locuinței familiei la desfacerea căsătoriei (324 NCC).

Prin urmare, conform art. 324 NCC, la desfacerea căsătoriei, dacă folosința locuinței familiei nu mai poate fi realizată de către ambii soți iar aceștia nu ajung la un acord, atribuirea beneficiului locuinței conjugale se poate realiza numai prin hotărârea instanței de tutelă, chiar dacă divorțul a fost soluționat printr-o procedură non-judiciară. Această soluție rezultă și din prevederile art. 907 alin. 1 NCPC, conform căruia „asupra locuinței familiei, instanța de divorț se va pronunța numai la cerere”.

Criteriile în funcție de care urmează a fi atribuită locuința familiei sunt identice, fie că vorbim de o locuință închiriată, aflată în proprietate comună, în devălmășie ori pe cote-părți. Astfel, se va ține seama, în primul rând de – interesul superior al copiilor minori, culpa soților în desfacerea căsătoriei, posibilitățile locative proprii ale fiecăruia dintre soți.

În acest sens, soțul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere sau folosința locuinței bun comun, este dator să plătească fostului partener o indemnizație pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altă locuință, cu excepția cazului în care divorțul a fost pronunțat din vina exclusivă a acestuia din urmă – art. 324 alin. 2 NCC.

Dacă bunul imobil care a constituit locuința familiei a fost un bun propriu (în cazul comunității legale sau convenționale) sau proprietate exclusivă al unuia dintre soți (în cazul regimului separației de bunuri), atunci foștii soți pot să convină asupra folosinței comune în privința imobilului, în condiții stabilite de comun acord.

Un alt aspect esențial care rezultă ulterior desfacerii căsătoriei este dreptul la reparații pecuniare. Sub umbrela acestui drept, putem vorbi de dreptul la despăgubiri, dreptul la întreținere și dreptul la prestație compensatorie.

Prin urmare, problema dreptului la despăgubiri se conturează distinct de dreptul la prestație compensatorie, reprezentând posibilitatea soțului nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, să ceară soțului vinovat să-l despăgubească, asupra acestor chestiuni urmând să se pronunțe instanța de tutelă, prin hotărârea de divorț (art. 388 NCC).

Din lecturarea articolului menționat (art. 388 NCC) se pot observa condițiile ce se cer a fi îndeplinite în mod cumulativ pentru a se putea acorda despăgubirea cerută. Astfel, prima condiție reclamă ca divorțul să fi fost pronunțat din culpa exclusivă a unuia dintre soți. Prin urmare, dacă divorțul a fost fundamentat pe acordul soților sau dacă instanța a reținut culpa comună a acestora în destrămarea relațiilor conjugale, niciunul dintre parteneri nu va fi îndreptățit să primească despăgubiri.

Următoarea condiții ce trebuie să fie îndeplinită are în vederea existența unui prejudiciu suferit de soțul nevinovat.

În fine, o ultimă condiție necesară pentru acordarea despăgubirii impune ca între prejudiciul suferit și desfacerea căsătoriei să existe o legătură de cauzalitate, cu alte cuvinte, se cere ca prejudiciul să fie o consecință a divorțului. În acest sens, putem să vorbim despre o traumă de natură morală, potențată de circumstanțele personale ale soțului îndreptățit la despăgubiri, dar și despre un prejudiciu de natură patrimonială.

Dreptul la despăgubiri consacrat prin art. 388 NCC are scopul de a repara prejudiciul cauzat soțului nevinovat, neputând fi valorificat decât prin intermediul procesului de divorț.

De asemenea, odată cu desfacerea căsătoriei încetează și obligația legală de întreținere existentă în timpul mariajului, dar, în condițiile legii poate lua naștere obligația legală de întreținere între foștii soți.

Așadar, soțul divorțat are dreptul la întreținere dacă se află în nevoie din pricina unei incapacități de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei, precum și în ipoteza în care incapacitatea se ivește în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, dar numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria – art. 389 alin. 2 NCC.

Fundamentul acestei obligații se regăsește în regulile de natură morală, umanitară, care reclamă asistența materială între persoanele care la un moment dat au fot legate printr-o căsătorie.

Pentru a se putea bucura de acest drept, precum în cazul anterior trebuie îndeplinite un set de condiții. Astfel, se cere ca soțul îndreptățit să se afle în nevoie din cauza neputinței de a se întreține din munca sau bunurile pe care le deține (art. 534 NCC), iar debitorul obligației trebuie să dețină mijloacele necesare acordării întreținerii sau să aibă posibilitatea dobândirii acestora – art. 527 NCC.

Fostul soț poate obține prestații cu titlu de întreținere indiferent de temeiul divorțului sau calea procedurală urmată, inclusiv în ipoteza în care acesta este vinovat în mod exclusiv de desfacerea căsătoriei.

Cuantumul întreținerii este stabilit în raport cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui ce urmează a o plăti (art. 529 alin. 1 NCC). Legea aduce prevederi suplimentare doar în cazul minorului îndreptățit la întreținere din partea părinților și în cazul obligației de întreținere dintre foștii soți.

Pentru a lămuri, textul de lege prevede că întreținerea datorată fostului soț se stabilește până la o pătrime din venitul net lunar al celui obligat la plata ei. Această întreținere nu va putea depăși jumătate din venitul net al celui obligat la plată.

La cerere, întreținerea acordată pe baza unei hotărâri judecătorești poate fi mărită sau micșorată, dacă intervine o schimbare a circumstanțelor avute în vedere la stabilirea acesteia.

Spre deosebire de despăgubirile prevăzute de dispozițiile art. 388 din noul Cod Civil (care vor fi acordate soțului nevinovat indiferent de calitatea pe care o are, reclamant sau pârât), de prestația compensatorie va beneficia doar soțul nevinovat pentru desfacerea căsătoriei (în situația în care divorțul se pronunță din vina soțului pârât). Pe de altă parte, pentru a se putea acorda o prestație compensatorie, căsătoria trebuie să fi durat cel puțin 20 de ani. Cu alte cuvinte, sfera de aplicabilitate a acestei noțiuni este mai redusă decât cea a despăgubirilor pentru desfacerea căsătoriei. O altă deosebire între cele două instituții o reprezintă și faptul că dacă solicitarea despăgubirilor pevăzute de art. 388 din Legea nr. 287/2009 nu exclude dreptul soțului nevinovat de a pretinde și o pensie de întreținere de la soțul vinovat – atunci când este cazul – soțul care solicită prestație compensatorie nu mai poate cere și pensie de întreținere de la celălalt soț.

Cu privire la forma prestației compensatorii, dispozițiile Noului Cod Civil stabilesc că aceasta poate fi reprezentată de o sumă de bani (globală sau o rentă viageră) sau se poate presta în natură (prin exercitarea uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile ale debitorului).

În situația în care “mijloacele debitorului” și “resursele creditorului” se modifică, instanța de judecată poate modifica valoarea prestației compensatorii. Cazurile legale în care acordarea prestației compensatorii încetează sunt: decesul unuia dintre soți, recăsătorirea soțului creditor, sau ori de câte ori acesta deține resurse suficiente care să îi asigure “condiții de viață asemănătoare celor din timpul căsătoriei” – art. 395 NCC.

Așadar, prestația comprensatorie are caracter personal și nu se transmite nici activ nici pasiv. Neinvocarea dreptului la prestații compensatorii în cadrul procesului de divorț atrage decăderea din dreptul de a o mai cere.

În rândurile ce urmează vom trata problematica efectelor divorțului ce se produc cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori.

Reglementarea anterioară, prin dispozițiile art. 42 din Codul Familiei, consacra regula încredințării copiilor minori spre creștere și educare unuia sau altuia dintre părinții divorțați. Numai prin excepție, pentru motive temeinice, copiii puteau fi încredințați unei terțe persoane sau unei instituții de ocrotire. Dacă soții se învoiau cu privire la încredințarea copiilor, învoiala lor urma să fie respectată de către instanța judecătorească.

În caz de neînțelegere între soți, încredințarea copiilor minori se făcea de instanța judecătorească ținând seama de interesul acestora, care era stabilit în urma examinării tuturor criteriilor de apreciere, printre care vârsta copilului, condițiile pe care părintele le putea asigura în vederea unei bune dezvoltări fizice, intelectuale și morale, atașamentul acestuia față de copil, precum și al copilului față de părinte, profesia părinților, profilul lor social-moral, starea sănătății acestora, interesul și grija manifestată de părinți în timpul conviețuirii și după despărțirea în fapt și alte asemenea împrejurări.

Totodată, dacă din căsătoria a cărei desfacere se solicita, au rezultat mai mulți copii, se impunea pe cât posibil, menținerea lor împreună. Dacă însă din probele administrate rezulta că ambii soți s-au ocupat deopotrivă de copii și au manifestat în egală măsură afecțiune, iar interesele minorilor nu erau prejudiciate, se ținea cont de opiniile exercitate de aceștia.

De asemenea, faptul că un minor își exprimase dorința de a fi încredințat unuia dintre părinți nu putea constitui prin aceasta un criteriu de apreciere la luarea măsurii. O asemenea dorință putea reprezenta un indiciu referitor la afecțiunea manifestată în interesul acelui părinte, dar trebuia să fie luată în considerare, într-un context larg, din care nu putea fi exclus interesul real al copilului. În aceeași notă, Codul Familiei scinda și exercitarea autorității părintești, care nici intr-un caz nu putea fi exercitată în comun de ambii părinți, viziune total diferită de actuala reglementare.

Urmărind obiectivul de contura prevederile Noului Cod Civil, vom începe prin a contura înțelesul noțiunii de „copil” așa cum reiese din cuprinsul legislației actuale. Astfel, prin noțiunea de „copil” se înțelege persoana care nu a împlinit 18 ani și nici nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, în condițiile legii (art. 263 alin 5 NCC).

În cadrul vizat, în care analizăm efectele divorțului, prin copil vom înțelege atât descendentul firesc, comun al ambilor soți, precum și cel adoptat. Noțiunea include și copilul născut asistat medical cu un terț donator, pe cel născut în timpul căsătoriei, precum și cel născut înaintea căsătoriei, dar al cărui filiație a fost stabilită legal față de ambii părinți, înainte, sau după căsătoria acestora. Așadar, interesează copiii firești, cu filiația legal stabilită față de ambii soți.

Din analiza textelor NCC, reiese că nu sunt vizați de efectele divorțului copilul unuia dintre soți (fie că este născut/conceput în timpul unei căsătorii anterioare, fie că este di afara căsătoriei indiferent dacă i-a fost stabilită filiația)

Referitor la copilul adoptat, hotărârea de divorț va cuprinde dispoziții în privința sa numai dacă este copilul ambilor soți, fie copilul firesc al unuia dar adoptat de celălalt.

De asemenea, hotărârea de divorț se arăta în mod obligatoriu modul de exercitare a autorității părintești, contribuția părinților la cheltuielile de creștere și educare (chiar dacă nu există o cerere în acest sens). Părinții pot ajunge la un numitor comun în privința acestor probleme, însă instanța va lua act de acordul acestora numai dacă este în concordanță cu interesul superior al copilului.

În acest context, vom expune câteva idei legate de regula exercitării în comun a autorității părintești.

Prin conceptul de „autoritate părintească „ se înțelege ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc exclusiv persoana și bunurile copilului și care aparțin în mod egal ambilor părinți, conform art. 483 alin. 1 NCC. Autoritatea părintească include, printre altele, păstrarea legăturilor personale dintre părinți și copii, supravegherea acestora, dreptul de a participa în mod activ la luarea oricăror decizii din viața minorului referitoare la locuința stabilă pe care o va avea, sănătatea acestuia, instituția de învățământ pe care o va urma, dacă va fi internat sau nu într-o anumită unitate spitalicească, la religia pe care o va îmbrățișa, apartenență la un anumit grup, etc. Atât timp cât părinții sunt căsătoriți, în cadrul aceleeași familii, este clar ca își vor exercita autoritatea părintească în comun, însă după separare vor trebui să găsească o alternativă.

De asemenea, se arată că, după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța dispune altfel. Se poate lesne observa viziunea radical diferită de cea din Codul Familiei, care promova scindarea autorității părintești.

Așa cum menționam, o parte din atributele exercitării autorității părintești, includ și dreptul de a stabili locuința copilului (art. 400 NCC).

În caz de neînțelegeri care să vizeze aceste aspecte, la cerere, instanța de tutelă va lua o hotărâre ținând seama de interesul superior al copilului – art. 324 alin. 1 NCC.

Astfel, dacă până la apariția divorțului, copilul a locuit împreună cu ambii părinți instanța îi va stabili locuința la unul dintre aceștia, ținând seama de principiul anterior enunțat.

Prin urmare, acordul stabilit între părinți cu privire la locuința copilului poate să nu fie consfințit de către instanța de divorț. Pentru ca instanța să stabilească care este „interesul superior al copilului” va trebui să îl asculte dacă a împlinit vârsta de 10 ani, sau, chiar dacă nu are această vârstă va putea fi ascultat, cu mențiunea că informațiile declarate de minor sunt informale și se va ține seama de ele potrivit cu vârsta și gradul său de maturitate.

În mod normal, locuința copilului va fi stabilită la unul dintre prinți. În mod excepțional și numai dacă interesul superior al copilului o cere instanța poate stabili locuința copilului la un terț sau la o instituție de ocrotire, care va prelua exercițiul autorității părintești privitoare la persoana copilului, părinții păstrând dreptul de administrare a patrimoniului acestuia, precum și de a-l reprezenta la încheierea de acte juridice civile sau de a-i încuviința actele, dacă a împlinit vârsta de 14 ani.

Separat de copil, art. 401 NCC prevede că părintele are dreptul de a avea legături personale cu copilul.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 402 și art. 499 din NCC, prin sentința de divorț, instanța va stabili contribuția fiecăruia dintre părinți la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională ale copilului. Aceste obligații se vor executa în natură. Se păstrează și posibilitatea stabilirii unei pensii de întreținere în bani în favoarea minorului prin sentința de divorț, în situația în care se probează că părintele nu îndeplinește această obligație de bună voie. Valoarea pensiei de întreținere va fi stabilită într-o sumă fixă sau într-o cotă procentuală de “până la o pătrime din venitul lunar net al părintelui pentru un copil, o treime pentru doi copii și o jumătate pentru 3 sau mai mulți copii” – art. 529 al. (2)  din Legea nr. 287/2009.

Așadar, Legea nr. 287/2009 reconfirmă prezumția că părinții onorează de bună voie cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională ale copilului. Numai în situația în care se dovedește că părintele nu participă de bună voie la cheltuielile de mai sus, acesta poate fi contrâns de către instanța de judecată, la plata unei pensii în bani.

În final, mai precizăm că exercitarea autorității părintești de către un singur părinte poate fi dispusă de instanța de divorț pentru motive temeinice, în considerarea principiului interesului superior al minorului (art. 398 alin. 1 NCC).

Pentru a aduce lămuriri, arătăm că cerința „motivelor temeinice” trebuie analizate în mod individual, de la caz la caz, în raport cu toate elementele stării de fapt, ce au relevanță asupra relației dintre copil și fiecare dintre părinți.

Faptul că instanța stabilește exercitarea autorității părintești doar de către unul dintre părinți nu înseamnă că celălalt este decăzut din drepturile părintești.

Cu toate acestea, celălalt părinte va veghea asupra modului de creștere și educare, păstrând și prerogativa de a consimți la adopția acestuia – art. 398 alin. 2 NCC.

În privința aspectelor hotărâte de către instanța de judecată cu prilejul despărțirii părinților, în privința raporturilor dintre aceștia și copiii lor pot interveni modificări deoarece circumstanțele avute în vedere de instanță au o dinamică proprie. Conform art. 403 NCC, în cazul schimbării împrejurărilor, instanța de tutelă poate modifica măsurile privitoare la drepturile și îndatoririle părintești, la cererea oricăruia dintre soți sau a altui membru de familie, a copilului, a instituției de ocrotire, a instituției publice specializate pentru protecția copilului sau a procurorului.

CONCLUZII

În finalul demersului științific, se impune, după cum este firesc, punctarea principalelor concluzii desprinse pe parcursul cercetării realizate, menționând, în același timp, și anumite aspecte privind implicațiile acestei lucrări, precum și perspectivele unor viitoare cercetări în sfera aspectelor legate de subiectul căsătoriei și principala sa formă de disoluție – divorțul.

Arhitectura lucrării încearcă să scoată în evidență principalele modificări survenite în sfera dreptului familiei odată cu includerea acestuia în Noul Cod Civil. Am încercat să conturăm aspectele relevante legate de materia modalităților de desfacere a căsătoriei, încercând să respectăm structura codului amintit, iar acolo unde au intervenit schimbări majore, le-am surprins alături de vechea reglementare.

Primul pas făcut în vederea fundamentării acestui demers de cercetare a privit conturarea noțiunii „căsătoriei”, un scurt istoric al instituției, prezentarea condițiilor de fond și formă ce trebuie îndeplinite la încheierea acestui act juridic, precum și îndatoririle și obligațiile soților inerente stării de căsătorie ce a luat naștere între parteneri.

Pe parcursul celui de al doilea capitol ne-am orientat atenția asupra aspectelor privitoare la desfacerea căsătoriei, urmărind să prezentăm evoluția instituției din perspectivă legislativă precum și diversele concepții care fundamentează divorțul.

Capitolul al treilea a fost dedicat procedurii divorțului, urmărind să releve pașii pe care partenerii îi urmează în funcție de calea pe care doresc să o urmeze în vederea încheierii mariajului (jurisdicțională, administrativă, notarială), insistând în principiu asupra motivelor divorțului și modalităților acestuia, care se pliază pe aceste motive, care la rândul lor pot să aibă legătură cu ideea de culpă a soților sau nu. Această secțiune aduce multe elemente de noutate, fiind tratată din perspectiva noului cod și relevând noi concepții asupra instituției în cauză.

În ultima parte a acestui demers de cercetare, am insistat asupra efectelor generate de ipoteza desfacerii căsătoriei, prezentând consecințele de natură personală cât și cele de natură personală ce se stabilesc între foștii soți pe de o parte și între aceștia și copiii lor pe de altă parte.

Prin urmare, ca o concluzie generală punctăm că noțiunea de familie este indisolubil legată de noțiunea de căsătorie. Privită în sensul său dat de realitatea contemporană, căsătoria reprezintă un eveniment important din viața unei persoane, un act de împlinire, prezentând atât o latură umană cât și una spirituală.

Cu toate acestea, societatea în care trăim determină o serie de schimbări în privința aspirațiilor și scopurilor unei persoane, ajungându-se astfel la o criză a familiei, care se reflectă și în rata ridicată a divorțurilor.

Așadar, căsătoria și divorțul reprezintă o construcție social-culturală a unei anumite ordini sociale, specifică fiecărei epoci de dezvoltare istorică. Supusă inevitabilului proces de schimbare în timp, mentalitatea omului actual despre căsătorie și divorț poartă amprenta inconfundabilă a epocii contemporane, putând afirma că ne găsim într-o zonă care îmbină un amestec de prejudecăți, superstiții, religie, atitudini liberale dar și clișee arbitrare.

Având în vedere multitudinea de factori exteriori care influențează viața de cuplu și implicit pe cea de familie, nu putem ignora influența Bisericii Ortodoxe Române asupra căsătoriei, aspect pe care l-am ignorat pe parcursul lucrării.

Astfel, din perspectiva acestei instituții, rolul căsătoriei este acela de conservare și înmulțire a neamului omenesc. În acest sens, pentru încheierea unei căsătorii recunoscute de Biserică este necesar să fie îndeplinite patru categorii de condiții – religioase, morale, fizice și sociale și să nu existe impedimente care să atragă nulitatea căsătoriei.

Totodată, potrivit Bisericii Ortodoxe Române, Sfânta Taină a căsătoriei este indisolubilă. Prin urmare, căsătoria încheiată prin respectarea tuturor condițiilor prevăzute de legile civile și religioase, este încheiată, în principiu, pe viață. Cu toate acestea, în timp, Biserica a admis unele motive de despărțire.

La început, singurele motive de despărțire acceptate de Biserică erau cele legate de adulterul soților, și bineînțeles, moartea unuia dintre aceștia. În cazul oricărora altor motive, Biserica a adoptat o poziție fermă de împotrivire.

Cu toate acestea, de-a lungul istoriei, în conformitate cu realitățile sociale și prevederile legilor civile, Biserica și-a asumat un rol dificil, care viza stabilirea unor norme care să guverneze desfacerea căsătoriei, în scopul de a se evita producerea unor consecințe rezultate din menținerea unor căsătorii nefuncționale.

În acest context, alături de adulter, s-a admis posibilitatea ca divorțul să poată fi pronunțat pentru mai multe categorii de motive, asimilate cu moartea, considerându-se că atrag aceleași consecințe precum moartea fizică.

Pe scurt, precizăm că aceste motive se pot grupa în jurul ideii de moarte religioasă, motive care provoacă moartea morală (alienația mintală, crima, avortul, atentatul la viața soțului), motive care generează moartea fizică parțială (boala gravă incurabilă, neputința de a îndeplini îndatoririle conjugale), precum și motive legate de moartea civilă (declararea unui soț ca fiind dispărut, anularea unei căsătorii prin hotărâre judecătorească, călugărirea).

De asemenea, conform dreptului bisericesc, pronunțarea divorțului a intrat în sfera de competență a mai multor organe, începând cu episcopul și prezbiterii săi, până la instanțele eparhiale și metropolitane. Biserica Ortodoxă a cunoscut și instanțe de judecată numite dicasterii, dar care au fost desființate după apariția Codului Civil, iar divorțurile au intrat în competența instanțelor civile.

În final, arătăm că procedura divorțului religios cuprindea două etape. Prima dintre ele se desfășura în fața protopopului care avea misiunea de a încerca să îi împace pe soți, iar a doua etapă avea loc în fața instanței bisericești, prezidată de episcop.

În prezent divorțul reprezintă un act banal, de încetare a unei căsnicii, generat de situația economică actuală, de aspirațiile soților, de perspectiva în care aceștia privesc diversele aspecte ale vieții. Așadar, atenuarea considerabilă a presiunii normelor și obiceiurilor tradiționale, o oarecare indulgență legală manifestată prin creșterea modalităților de încheiere a unui mariaj, abandonarea unora dintre condițiile restrictive ale divorțului precum și scăderea influenței religiei și a bisericii, au favorizat climatul de creștere a ratei de divorțialitate. Deși aceste aspecte trezesc un real interes, ele reprezintă relevanță într-o cercetare sociologică, nefiind aceasta miza lucrării noastre.

Astfel, deși am încercat să prezentăm cu titlu exemplificativ cauzele generatoare ale ruperii căsătoriei, scopul lucrării noastre a fost de a analiza etapa următoare, ce încadrează din perspectivă juridică și procedurală modalitățile de desfacere a căsătoriei.

Prin urmare, discursul a fost axat în jurul aspectelor de ordin legislativ ivite odată cu decizia de a încheia o căsătorie, până la prezentarea problemelor ce apar după desfacerea acesteia.

În principiu, întregul demers de cercetare încearcă să scoată la suprafață noile reglementări în materie, ivite după intrarea în vigoare a NCC, având drept obiectiv principal conturarea unei imagini de ansamblu asupra modalităților de desfacere a căsătoriei și a efectelor generate de aceasta.