Institutia Casatoriei
CUPRINS:
Introducere……………………………………………………………………………………………………………….3
Capitolul I: Perspectivele teoretice generale asupra căsătoriei…………………………………………5
Definiția sociologică a căsătoriei …………………………………………………………………5
Definirea juridică a noțiunii de căsătoriei………………………………………………………7
Caracterele căsătoriei………………………………………………………………………………….7
Capitolul II: Încheierea căsătoriei: condițiile de fond, forma și procedura ei…………………..13
2.1 Clarificări ale terminologiei………………………………………………………………………..13
2.2 Condiții necesare încheierii căsătoriei………………………………………………………….14
2.2.1 Consimțământul la căsătorie………………………………………………………….14
2.2.2 Vârsta matrimonială……………………………………………………………………..17
2.2.3 Bigamia………………………………………………………………………………………18
2.2.4 Gradul de rudenie………………………………………………………………………..19
2.2.5 Adopția și tutela…………………………………………………………………………..20
2.2.6 Alienarea sau debilitatea mintală……………………………………………………21
2.2.7 Diferentierea de sex …………………………………………………………………….22
2.2.8 Comunicarea reciprocă a stării de sănătate………………………………………23
2.3 Formalitățile încheierii unei căsătorii……………………………………………………………23
2.3.1 Logodna………………………………………………………………………………………27
Capitolul III: Efectele căsătoriei ………………………………………………………………………………..29
3.1 Raporturile personale dintre soți, drepturi și obligații……………………………………..29
3.2 Raporturile patrimoniale dintre soți, drepturi și obligații…………………………………30
3.2.1 Regimuri matrimoniale………………………………………………………………….31
3.2.2 Bunurile soților, comune și proprii………………………………………………….39
Capitolul IV: Cazuri de nulitate ale căsătoriei………………………………………………………………46
4.1 Precizări generale privind nulitatea căsătoriei………………………………………………..46
4.2 Cazuri de nulitate ale căsătoriei……………………………………………………………………47
4.3 Efectele nulităților……………………………………………………………………………………..54
4.4 Căsătoria putativă………………………………………………………………………………………56
Capitolul V: Încetarea și desfacerea căsătoriei……………………………………………………………..58
Concluzii………………………………………………………………………………………………………………….66
Bibliografie………………………………………………………………………………………………………………71
INTRODUCERE
Din cele mai vechi timpuri, căsătoria stă la baza societății, fiind modalitatea prin care este recunoscută, oficializată și celebrată o familie. Familia se poate defini, în sens larg – drept un grup social al cărui membri sunt în legături de rudenie, vârstă, căsătorie sau adopție, care trăiesc împreună și cooperează sub aspect economic, social și educațional. Iar într-un sens mai restrâns, cel mai utilizat, familia reprezintă un grup special format dintr-un cuplu căsătorit și copiii acestuia. Constituția României precizează că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea lor, dar și dreptul/îndatorirea de a crește și a educa copii rezultați. Astfel se pune oarecum semnul de egalitate între căsătorie și familie, căsătoria fiind condiția prin care este legalizată o familie, altfel dacă un cuplu nu este căsătorit, dar locuiește și gospodărește împreuna, se află în concubinaj.
Prezentul demers întitulat „Instituția căsătoriei” își propune să definească și să abordeze problematica noțiunii de căsătorie, care este importantă, atât de amplă și complexă, dar și aflându-se în plină schimbare. Această schimbare este concomitentă cu schimbarea societății, a comportamentelor premaritale și maritale, a priorităților și necesităților omenirii. Similar oricărei societăti sau instituții, căsătoria a avut multe forme și s-a dezvoltat și ea. Dacă în dreptul roman, căsătoria era încheiată cerându-se consimțământul doar a capului familiei, pater familias, care putea decide soarta celor doi dupa cum dorea, mai târziu se va cere consințământul celor doi viitori soți, deși nu avea o foarte mare importanță. Astazi s-a ajuns la cererea obligatorie de consimțământ a viitorilor soți pentru încheierea unei căsătoriei, de către ofițerul stării civile, consimțământul care trebuie sa fie liber și deplin, neviciat și simultan, personal și actual (caracteristici care vor fi prezentate pe larg, în cadrul lucrării).
Se vor prezenta definițiile noțiunii de căsătorie, formele ei, condițiile de fond necesare încheierii unei căsătorii, procedura, formalitățile și efectele căsătoriei asupra raporturilor personale și materiale ale celor doi soți, regimuri matrimoniale posibile, cazurile de nulitate ale căsătoriei și modalitățile de desfacere a acesteia. Odată cu adoptarea și intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, au apărut și modificări aduse vechiului Cod al Familei, care vor fi precizate pe parcurul demersului, la momentul potrivit, făcându-se o comparație între cele două.
Fiind un domeniu vast și pluridisciplinar, căsătoria este studiată din punct de vedere juridic, sociologic, social, economic, moral, medical, psihologic etc. Este într-o continuă schimbare, concomitentă și în concordanță cu dezvoltarea societății, legislația fiind nevoită să se adapteze rapid la aceste schimbări. De exemplu, daca în vechiul cod al familiei nu era definită logodna, considerându-se că este un obicei tradițional, și cel mult oficiat religios, care nu implică vreo responsabilitate sau obligație din partea viitorilor soți, în cadrul Noului Cod Civil, logodna este definită și se poate realiza în aceleași condiții ca și căsătoria, dar fără a îndeplini vreo formalitate pentru aceasta. Apare posibilitatea restituirii darurilor sau obligarea plății daunelor datorate de către partea care a inițiat ruperea logodnei celeilalte părți. Această noutate poate fi explicată odată cu apariția și înmulțirea cazurilor în care unul sau chiar ambii logodiți se răzgandesc să se mai căsătorească, fiind necesară apărarea drepturilor și a intereselor fiecăruia dintre ei.
O altă schimbare în cadrul Noului Cod Civil este precizarea imperativă că nu se pot căsători persoanele de același sex și nici nu este recunoscută o atare eventuală căsătorie, efectuată pe teritoriul altui stat, unde aceasta este posibilă (în codul familiei aceasta rezulta destul de vag, dar nu era precizată imperativ). O explicație a acestei schimbări în abordare ar fi creșterea toleranței societății și implicit apariția cazurilor de cereri de căsătorii homogame, inexistente până nu demult în România.
Intenția și dorința a fost de a realiza o lucrare complexa, pe cât de complexă este problematica încheierii și a desfacerii căsătoriei; completă – pe cât este posibil într-un domeniu atât de dinamic; originală, impregnată cu idei și comentarii personale și sperând că va fi utilă în demersul educațional viitor.
Căsătoria este acea relație dintre bărbat și femeie în care independența este egală, dependența – mutuală, iar îndatorirea – reciprocă.
Louis K. Anspacher
CAPITOLUL I:
PERSPECTIVELE TEORETICE GENERALE ASUPRA CĂSĂTORIEI
Definiția sociologică a căsătoriei
Căsătoria este modalitatea acceptată de societate prin care două sau mai multe persoane formează o familie. Căsătoria poate avea un aspect juridic – sancționarea formală a uniunii maritale de către o instituție legitimă; sau un aspect religios – sancționarea prin sacralizare a uniunii de către o instituție religioasă legitimă. Mult timp, unirea maritală era sancționată doar religios, dar în prezent aceasta nu poate fi făcută decât după sancționarea juridică. O condiție obligatorie pentru ambele tipuri de sancționare este recunoașterea socială a acestei uniuni maritale. Tradițional, uniunea maritală este recunoscută de societate printr-o ceremonie specială, în familie, dar în același timp și publică – nunta.
Căsătoria este mecanismul principal prin care individul transmite moștenirea sa, bunurile materiale și culturale. Prin intermediul căsătoriei se leagă doua neamuri care în mod obișnuit nu au nimic în comun și nu au legaturi de cosangvinitate.
Fiecare societate își stabilește propriile reguli de constituire a cuplurilor maritale, reguli prin care se alege partenerul viitor de viață. Există două tipuri de reglementare în cazul căsătoriei: endogamia și exogamia. Endogamia se bazează pe alegerea partenerului din cadrul aceluiași grup – căsătoria este posibilă doar dacă ambii indivizi fac parte din aceeasi: religie, rasă, clasă socială sau etnie.
Exogamia stabilește alegerea partenerului din afara grupului de apartenență. Exogamia are la bază afirmația că incestul, adică relațiile sexuale între rudele de sânge, este tabu. Dar și aici există deosebiri între societăți: în unele este considerat incest căsătoria pană la a 20 generație, pe când în altele se acceptă căsătoriile mai ales în cadrul familiilor regale cu motivația păstrării sângelui albastru. Ca percepție, în majoritatea societăților, incestul este considerat interzis și dezgustător. Astfel, după părerea lui Levy-Strauss, tabuul incestului este promotor al alianțelor între familii și elementul de susținere al interdependențelor sociale. În societatea românească, reglementările juridice consideră ca fiind incest, legătura până la veri primari, care sunt pedepsiți intrând sub incidența codului penal.
Căsătoria poate fi de patru tipuri:
monogamia, adică uniunea legală între un soț și o soție (în unele societăți se pot căsători două persoane de același sex). Este forma cea mai răspândită pe globul pământesc. În țările dezvoltate monogamia se consideră o forma modernă, civilizată și comună de căsătorie, celelalte fiind considerate barbare.
poligamia, căsătoria între un bărbat și mai multe femei. Această formă de căsătorie era răspândită în multe societăți tradiționale, practicată de obicei de bărbați cu o anumită putere economică.
poliandrie, căsătoria unei femei cu mai mulți bărbați. Este o formă mult mai rară, aplicându-se de obicei prin dreptul fratelui mai mic de a fi cu soția fratelui mai mare, în cazul în care nu se pot asigura soții pentru toți frații.
căsătoria de grup, doi sau mai mulți bărbați căsătoriți cu două sau mai multe femei. Această formă nu a fost niciodată o normă socială, fiind considerată de specialiști drept o forma marginală de căsătorie.
Din punct de vedere sociologic, astăzi s-a dovedit prezent un fenomen foarte important în societatea modernă și anume concubinajul, care reprezintă o conviețuire îndelungată între un barbat și o femeie fără a îndeplini normele legale de căsătorie. Este o căsătorie neligitimă, conform definiției date de Dicționarul Explicativ al Limbii Române. Aceasta noțiune nu este juridică și nu este reglementată legea româneasca, spre deosebire de alte state unde a ajuns la un așa fenomen de amploareă de societate prin care două sau mai multe persoane formează o familie. Căsătoria poate avea un aspect juridic – sancționarea formală a uniunii maritale de către o instituție legitimă; sau un aspect religios – sancționarea prin sacralizare a uniunii de către o instituție religioasă legitimă. Mult timp, unirea maritală era sancționată doar religios, dar în prezent aceasta nu poate fi făcută decât după sancționarea juridică. O condiție obligatorie pentru ambele tipuri de sancționare este recunoașterea socială a acestei uniuni maritale. Tradițional, uniunea maritală este recunoscută de societate printr-o ceremonie specială, în familie, dar în același timp și publică – nunta.
Căsătoria este mecanismul principal prin care individul transmite moștenirea sa, bunurile materiale și culturale. Prin intermediul căsătoriei se leagă doua neamuri care în mod obișnuit nu au nimic în comun și nu au legaturi de cosangvinitate.
Fiecare societate își stabilește propriile reguli de constituire a cuplurilor maritale, reguli prin care se alege partenerul viitor de viață. Există două tipuri de reglementare în cazul căsătoriei: endogamia și exogamia. Endogamia se bazează pe alegerea partenerului din cadrul aceluiași grup – căsătoria este posibilă doar dacă ambii indivizi fac parte din aceeasi: religie, rasă, clasă socială sau etnie.
Exogamia stabilește alegerea partenerului din afara grupului de apartenență. Exogamia are la bază afirmația că incestul, adică relațiile sexuale între rudele de sânge, este tabu. Dar și aici există deosebiri între societăți: în unele este considerat incest căsătoria pană la a 20 generație, pe când în altele se acceptă căsătoriile mai ales în cadrul familiilor regale cu motivația păstrării sângelui albastru. Ca percepție, în majoritatea societăților, incestul este considerat interzis și dezgustător. Astfel, după părerea lui Levy-Strauss, tabuul incestului este promotor al alianțelor între familii și elementul de susținere al interdependențelor sociale. În societatea românească, reglementările juridice consideră ca fiind incest, legătura până la veri primari, care sunt pedepsiți intrând sub incidența codului penal.
Căsătoria poate fi de patru tipuri:
monogamia, adică uniunea legală între un soț și o soție (în unele societăți se pot căsători două persoane de același sex). Este forma cea mai răspândită pe globul pământesc. În țările dezvoltate monogamia se consideră o forma modernă, civilizată și comună de căsătorie, celelalte fiind considerate barbare.
poligamia, căsătoria între un bărbat și mai multe femei. Această formă de căsătorie era răspândită în multe societăți tradiționale, practicată de obicei de bărbați cu o anumită putere economică.
poliandrie, căsătoria unei femei cu mai mulți bărbați. Este o formă mult mai rară, aplicându-se de obicei prin dreptul fratelui mai mic de a fi cu soția fratelui mai mare, în cazul în care nu se pot asigura soții pentru toți frații.
căsătoria de grup, doi sau mai mulți bărbați căsătoriți cu două sau mai multe femei. Această formă nu a fost niciodată o normă socială, fiind considerată de specialiști drept o forma marginală de căsătorie.
Din punct de vedere sociologic, astăzi s-a dovedit prezent un fenomen foarte important în societatea modernă și anume concubinajul, care reprezintă o conviețuire îndelungată între un barbat și o femeie fără a îndeplini normele legale de căsătorie. Este o căsătorie neligitimă, conform definiției date de Dicționarul Explicativ al Limbii Române. Aceasta noțiune nu este juridică și nu este reglementată legea româneasca, spre deosebire de alte state unde a ajuns la un așa fenomen de amploare încât a fost inclusă în legislație – de exemplu in Codul Civil Francez, art. 515-518. Concubinajul nu este expres interzis de legislația românească, dar nici nu i se pot aplica, prin analogie, dispozițiile juridice referitoare la căsătorie. Între cei care se află în concubinaj se pot încheia convenții, dacă acestea respectă reglementările valabile din dreptul comun. Astfel se poate preciza, ca în cazul contractelor cu titlul oneros, intervine nulitatea absolută, dacă cauza ilicită este cunoscută de către contractant înainte de încheierea contractului, protejând astfel partea de bună-credință. În legislația franceză mai nouă se subliniază că un contract oneros, poate fi desființat pentru cauză ilicită, chiar dacă una dintre părți nu a cunoscut caracterul ilicit sau imoral al contractului.
Din punct de vedere al funcțiilor lui, concubinajul sau coabitarea consensuală nu se deosebește foarte mult de familia nucleară și căsătorie, pentru ca are majoritatea funcțiilor acestora și se confruntă cu problemele cu care se confruntă și cuplurile căsătorite. Dar în unele cazuri, această coabitare este este o simplă etapă premergătoare căsătoriei, care este foarte atractivă tinerei generații din societățile dezvoltate. Este recunoscută și identificată drept o posibilitate de a crește șansele găsirii unui partener potrivit. În alte cazuri, concubinajul este o opțiune de lungă durată sau chiar pe viață. Printre principalele motive, cuplurile invocă: lipsa maturizării; nepriceperea de a fi părinți buni; lipsa stabilității financiare; dorința unui stil de viață liber și independent; dorința unei cariere profesionale ale ambilor soți, dar mai ales în rândul femeilor.
Cercetările comparative sociologice au evidențiat o serie de transformări în comportamentul marital de astăzi: desacralizarea căsătoriei, reducerea influenței factorului economic, egalizarea pozițiilor economico-sociale ale partenerilor în momentul căsătoriei, exogamia, diminuarea puterii rudelor în decizia de căsătorie (de obicei, a tatălui), scăderea nupțialității și implicit scăderea natalității, creșterea ratei divorțurilor, concubinajul (căsătoria neoficializată), dar și creșterea toleranței societății față de diferitele forme de conviețuire. Toate aceste transformări au generat împărțirea ideologilor în două ramuri de interpretări. Prima minimalizează efectul transformărilor la nivelul familiei și căsătoriei, susținând că în pofida acestora, majoritatea indivizilor continuă sa aibă o opinie tradiționala fată de căsătorie, familie, dragoste. Relațiile sexuale sunt limitate la cele între soți, având drept scop principal procreerea, iar căsătoria fiind percepută drept un aranjament economic și social. A doua ramură susține că aceste atitudini față de căsătorie/dragoste vor suferi schimbări mari. Creșterea numărului de conviețuiri este un argument puternic, considerându-se că acest comportament se va generaliza foarte curând. Ambele tipuri de interpretări sunt însă extraștiințifice: având la baza lor morala, religia, politica. Științific, încă nu se poate demostra viabilitatea vreounei ipoteze și nu se poate demostra categoric, pentru că este un domeniu foarte complex, vast și dinamic, fiind influențat de mulți factori impredictibili.
Definirea juridică a noțiunii de căsătorie
Definiția dată de Codul familiei, actualizat și inclus în Noul Codul Civil, noțiunii de căsătorie este „act juridic pentru încheierea căruia este nevoie ca viitorii soți sa-și exprime comsimțămăntul în condițiile impuse de lege”. Iar Noul Cod Civil precizează căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii cu scopul de a întemeia o familie.
După încheierea ei, soții au statut legal de persoane căsătorite, pe toata durata căsătoriei, până la pronunțarea divorțului. Deci starea de căsătorit este efectul generat de încheierea căsătoriei drept act juridic.
Putem observa că apar menționate două sensuri juridice ale noțiunii de căsătoriei: primul este sensul de act juridic efectiv care se încheie odată cu expimarea consimțământului comun a două persoane care se căsătoresc în condțiile precizate de legislație; și un al doilea sens (obținut prin extrapolare și generalizare a actului juridic în sine), prin care se înțelege regimul matrimonial juridic, situația juridică de căsătorie, care va dura până la desfacerea căsătoriei din oricare condiții, precizate de lege.
Aceste două sensuri se regăsesc în definiția dată căsătoriei de Constituția României: familia se întemeiază pe încheierea căsătoriei liber consimțită a celor doi soți, bazându-se pe egalitatea soților, drepturile și obligațiile lor de a asigura îngrijirea și educarea copiilor lor. Condiiile de încheiere, desfacere și nulitate a unei căsătorii sunt, la fel, stabilite de lege.
În domeniul juridic, noțiunea de căsătorie înseamnă și suma normelor juridice în ceea ce privește modul de încheiere al actului juridic al căsătoriei, fiind o instituție juridică din dreptului familiei. Prin căsătorie se înțelege și ceremonia care se desfășoară în cadrul încheierii actului juridic al căsătoriei.
Astfel căsătoria este uniunea liber consimțită dintre bărbat și femeie, încheiată în concordanțele cu dispozițiile legale, în scopul întemeierii unei familii și reglementată de normele imperative ale legii.
În domeniul juridic, termenul de căsătorie este utilizat pentru următoarele situații:
este înțeles drept un act juridic al viitorilor soți, act încheiat pentru a legaliza căsătoria;
drept oficializare a căsătoriei, în sensul încheierii ei la ofițerul stării civile cu ocazia înregistrării actului juridic amintit;
ca o instituție a căsătoriei, însemnând suma reglementărilor juridice referitoare la căsătorie;
ca o stare matrimonială, statulul legal de căsătoriți care va dura până la pronunțarea definitivă și irevocabilă de divorț.
Originile actului de căsătorie se trag încă din perioada romană, dar aceasta avea un caracter civil. În ceea ce privește condițiile de fond care făceau posibilă închiererea unei căsătorii, izvoarele amintesc:
consimțământul, inițial al capului familiei și nesocotind cel al soților, dar odată cu micșorarea puterii capului familiei, s-a accentuat luarea în considerare a consimțământului liber al viitorilor soți;
vârsta minimă de căsătorie, care era de 14 ani la băieți și 12 ani la fete;
conubium, adică dreptul de a încheiea o căsătorie romană. Acest drept poate avea aspecte obiective – numai cetățenii romani sau cei care obțineau prin merite deosebite dreptul de conubium se puteau căsători; și aspecte subiective, care sunt numeroase: să nu aibe legături de rudenie nici în linie dreaptă, nici în lnie colaterală; să nu fie afini, adică să existe o legătură de rudenie obținută prin alianță, cu rudele fostului soț; să nu fie căsătorit, nefiind permisă bigamia; să fie de o anumită condiție socială, nefiind permisă căsătoria în rîndul păturilor inferioare ale societății sau a căsătoriilor mixte; văduva nu se putea recăsători în decurs de 1 an de la moartea bărbatului; nu se putea căsători tutorele cu cel tutelat, a soțului care a comis adulterul și complicele lui…
Începând cu sec. al X-lea, căsătoria și-a pierdut caracterul civil, devenind o instituție cu un caracter religios, considerandu-se o taină.
La inceputul sec. al XIX-lea, Andronache Donici, cu pregătire de avocat, realizează un manual care va fi utilizat drept un cod de norme și reglementări de drept penal, civil și cel al familiei. În acest manual apar reglementări ale căsătoriei și divorțului, din care se trag cele moderne. Astfel autorul își manifestă grija față de familie, precizând că atât biserica, cât și organele administrative trebuie să intervină în menținerea stabilității familiei. Sunt precizate și efectele divorțului, care sunt diferite în funcția de vină în desfacerea căsătoriei a celor doi soți – de obicei femeia este sancționată mai mult decât barbatul, mai ales în cazul adulterului.
Ulterior apare Codul lui Calimah, elaborat de o comisie și inspirat din legile grecești, bizantine și din obiceiul pământului (care era răspândit mai ales în masele țărănești, fiind un ansamblu de cutume nescrise după care trăia satul românesc). În acest cod apare pentru prima dată definiția noțiunii de căsătorie în legislația românească: familia se formează prin căsătorească tocmeală dintre, parte bărbătească și parte femeiască, prin voință și hotărâre, vor să viețuiască cu dragoste, cu frica lui Dumnezeu și cu cinste, într-o tovărășie nedespărțită, pentru a crește copii și a se ajuta reciproc la bine și la rău. Se precizează forța și stabilitatea acestei legături matrimoniale, care nu poate fi desfăcută de la sine, prin simpla înțelegere (care se practica în timpul evului mediu), ci doar prin divorț, precizându-se numeroasele și posibilele cauze de divorț: adulterul, avortul, pruncucidere, condamnare penală, lipsa relațiilor sexuale în căsătorie, călugărirea vreunui soț, nebunia, etc. Căsătoriile dintre catolici și ortodocși nu erau autorizate.
Astfel căsătoria era bazată afecțiune și moralitate, dar și pe obligația bărbatului de a întreține și a avea grijă de copii și soție, conform art. 105-110 din Codul amintit mai sus.
Primul Cod Civil asemănător celui pe care îl cunoaștem astăzi, a apărut în 1864, reglementând toate problemele juridice din dreptul civil, inclusiv instituția căsătoriei. Astfel acest cod abordează următoarele aspecte: încheierea căsătoriilor, laică, pe baza actelor, relațiile dintre soți sau dintre soți și copii, desfacerea căsătoriilor, îngrijirea copiilor, etc.
Codul civil introduce obligația încheierii căsătoriei la ofițerului de stare civilă, fie la organul administrativ, fie la biserică; în alte cazuri căsătoria era declarată anulată de drept. Instanța declara căsătoria ca fiind nulă și în cazul în care se încălcau normele legale în ceea ce privește actele necesare încheierii unei căsătorii. Rudele celor care urmau să se căsătorească nu aveau voie să intervină în mod normal, dar sunt menționate și situații în care acest fapt era posibil, precizându-se procedura care trebuie urmată de instanțele judecătorești. Apare menționată și posibilitatea logodnei, care putea dura un an de zile.
Apar enumerate și menționate primele condiții de fond necesare în ceea ce privește posibilitatea înregistrării căsătoriei:
vârsta minimă legală, care era de 15 ani pentru femei și 18 ani pentru bărbați, dar se putea da dispensă de către domnitor, în cazuri grave și temeinice;
consimțământul viitorilor soți, în cazul în care băieții nu aveau împliniți 25 de ani și fetele – 21 de ani, apărea nevoia de exprimarea consimțământul părinților sau chiar a unuia dintre ei, dacă nu era posibilă exprimarea voinței celuilalt.
Legiuitorul prevedea și existența obligațiilor generate de încheierea căsătoriei, precum și a motivelor și efectelor divorțului, a efectelor desfacereii căsătoriei și condițiile de recăsătorire. Codul Civil prevedea că o căsătorie se putea desface legal datorită următoarelor motive:
moartea unuia dintre soți;
adulterul. În cazul adulterului era interzisă încheierea unei căsătorii cu cel cu care era săvârșit acesta;
exilarea sau condamnarea penală;
acord comun de despărțire, în condițiile în care nu mai poate fi continuată căsătoria. Acest comun acord se putea realiza dacă se îndeplineau condițiile precizate foarte clar în cadul legislației: soțul să aibe vârsta mai mare de 25 de ani, căsătoria să fi durat cel puțin 2 ani și cel mult 20 de ani, femeia să nu aibe vârsta de 45 de ani împliniți. În cazul acestui tip de divorț, jumătatea din averea soțului și jumătatea din averea soției erau date copiilor odată ajunși la majorat;
tentativă de omor al unuia dintre soți, jigniri, etc.
Divorțul se putea iniția prin adresarea unei cereri personale, în scris, președintelui tribunalului de cel care cerea desfacerea căsătoriei, prezentâdu-se și motivele existente. Instanța îl înștiința pe celălalt soț de existența unei cereri de divorț și fixa termenul de judecată în care cei doi erau obligați să se prezinte personal în fața instanței. Observăm o mare asemănare cu prevederile Codului Civil și a Codului de procedură civilă valabile astăzi.
Astfel în Țările Românești, laicizarea căsătoriei s-a realizat odată cu adoptarea Codului civil de la 1864, care preciza caracterul contractualist al căsătoriei, fiind acel acord între viitori soți, ce se exprima solemn, în fața ofițerului de stare civilă. Aceasta a dus la considerarea căsătoriei drept un contract solemn prin care barbatul și femeia stabilesc o uniune, legalizată, cu scopul de a trai și gospodări împreuna. Caracterul contractualist al căsătoriei a fost și este îndelung contestat și refuzat, principalele motive fiind: posibilitatea modificării contractului, dar imposibilitatea modificării căsătoriei; căsătoria nu poate fi afectată de termeni și condiții, așa cum poate fi contractul; obligațiile în cadrul contractului sunt determinate de voința părților, dar în cazul căsătoriei, statutul de căsătorit este stabilit imperativ de lege, etc…
Caracterele căsătoriei
În legislația românească, căsătoria are următoarele caracteristici specifice:
Este un act civil, pierzându-și caracterul predominant religios pe care l-a avut în decursul istoriei, încheierea și înregistrarea ei intră în competența exclusivă a autorităților competente ale statului. Acest aspect este evidențiat în cadrul art. 279, sec.2, cap.II din Noul Cod Civil intrat în vigoare din 01.11.2011 (până atunci fiind stipulat doar în Codul familiei); (1) Căsătoria se celebrează de către ofițerul de stare civilă, la sediul primăriei. (2) Prin excepție, căsătoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de către un ofițer de stare civilă la o altă primărie decât cea în a cărei circumscripție domiciliază sau își au reședința viitorii soți, cu obligativitatea înștiințării primăriei de domiciliu sau de reședință a viitorilor soți, în vederea publicării. Prin Constituție, se precizează că se poate celebra căsătoria și religios, dar numai după ce este înregistrată civil de către autoritățile competente, ca o completare a celei civile și fără a avea vreun efect juridic. Prin aceasta se încearcă o combinare a caracterului civil și religios (prezent de-a lungul istoriei), dar fiind condiționată de prioritatea celui civil și fiind la latitudinea fiecăruia dorința sau nu a înregistrării religioase a căsătoriei.
Este un act solemn, legea stipulează solemnitatea deosebită care este necesară în recunoșterea validității căsătoriei. Astfel este necesară prezența personală a ambilor viitori soți pentru exprimarea consimțământului în fața ofițerului stării civile și a doi martori a acestei solemnități. Legea presupune și cazul în care nu este posibilă prezența unuia dintre soți în localitatea în care urmează să se încheie căsătoria, atunci declarația se poate face în fața ofițerului de stare civilă din localitatea în care se află, iar acesta o va transmite, din oficiu și neîntârziat, către oficiul de stare civilă competent pentru încheierea căsătoriei.
Principalul rol al căsătoriei este cel al întemeierii unei familii, conform art. 1 al Codului familei și art. 258, sect.3, cap.VI din Noul Cod Civil. Deși tradițional prin termenul de familie se înteleg părinți și copii, prezența doar a celor doi soți compune, la fel, o familie, copii nefiind o condiție obligatorie. Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora, precum și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea și educarea copiilor lor se precizează în Noul Cod Civil. Căsătoria încheiată cu un alt scop decât cel al întemeierii familiei este pedepsită cu nulitatea absolută, care va fi prezentată ulterior în cadrul acestei lucrări, pentru că este încalcată o norma imperativă. Căsătoria se poate încheia între persoane în vârsta sau care nu pot procrea, deci nu este imperativă condiția fizică sau fertilitatea, astfel se legalizează de fapt o stare preexistentă de concubinaj.
În literatura de specialitate putem regăsi și alte caractere prezente, destul de evidente: căsătoria este uniunea liber consimțită între un barbat și o femeie, pentru ca legea românească nu permite încheierea căsătoriei între persoanele de același sex (posibiliatea existentă în alte societăți, de altfel); căsătoria se bazează pe egalitatea drepturilor între cei doi soți, independentă de statutul economico-social anterior ei; căsătoria este monogamă, inexistând posibilitatea poligamiei în România, iar căsătoria unei persoane căsătorite deja este considerată o infracțiune conform Codului Penal, în Noul Codul Civil precizează ca este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită .
CAPITOLUL II:
ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI: CONDIȚIILE DE FOND, FORMA ȘI PROCEDURA EI
2.1 Clarificări ale terminologiei
Pentru recunoașterea valabilității căsătoriei, adică aceasta să fie admisă și adevărată, legiuitorul a prevede necesitatea îndeplinirii anumitor condiții de fond, dar și interzice căsătoria în prezența anumitor împrejurări specificate. Astfel în literatura de specialitate juridică, se amintește de condiții de fond și formă la încheierea căsătoriei, dar și de impedimente. Determinarea conținutului termenului de condiții de fond și delimitarea acestuia de cel al impedimentului se face diferit, în funcție de concepțiile autorilor. Anumiți autori vorbesc de condiții de fond și de impedimente în sens restrâns și în sens larg, iar alții, de condiții de fond pozitive și negative, sau tratând impedimentele ca fiind condiții de fond cerute de lege pentru încheierea unei căsătorii. Noul Cod Civil nu mai face delimitarea acestor două noțiuni, ci le tratează drept condiții de fond pozitive și cele negative.
Utilă ar fi delimitarea condițiilor de fond de impedimente, întrucât condițiile de fond trebuie demonstrate ca fiind îndeplinite de către cei care doresc să se căsătorească, pe când impedimentele nu necesită probare, fiind suficient ca cei doi viitori soți sa declare că ele nu există, conform art.285, sec.2, cap.II al Noul Cod Civil. Existența impedimentelor poate fi invocată și de către terți pe calea opoziției la căsătorie, realizata numai scris, cu atașarea dovezilor pe care se bazează, sau din oficiu, de câtre ofițerul stării civile. Noul Cod Civil, însă nu mai face o delimitare clară a condițiilor de fond și a impedimentelor, de fapt precizează și impedimentele drept niște condiții care trebuiesc îndeplinite dar care au o formulare negativă – în sensul că se poate încheia căsătoria în absența acestor condiții, de ex: inexistența căsătoriei anterioare, cei doi soți să nu fie rude până la gradul patru inclusiv, sa nu fie alienați.
Deci, impedimentele se caracterizau prin acele împrejurări care nu trebuiau să existe la încheierea unei căsătorii, dar conform legislației noi și acestea sunt considerate tot condiții de fond care trebuiesc îndeplinite. Datorită faptului că o căsătorie se poate încheia doar în cazul absenței acestor impedimente, ele sunt denumite și condiții de fond negative, ele pot fi considerate drept negative și pentru că sunt formulate la negativ.
Prin condiții de fond înțelegem acele împrejurări care trebuie să fie existente sau nu, în funcție de împrejurare, la încheierea căsătoriei pentru recunoșterea valabilității ei, cum ar fi: vârsta legală, consimțământul liber exprimat al ambilor soți, comunicarea reciprocă a stării de sănătate și diferența de sex, bigamia, adopția, tutela, rudenia, alienația – condiții pe care le vom defini pe larg, mai jos.
Ca o clarificare, se consideră că ar fi mai bine să delimităm aceste două noțiuni, condiții de fond și impedimente pentru că nici Noul Cod Civil nu renunță la noțiunea de „impediment legal” care apare și este nevoie să fie precizat când o persoană face opoziție căsătoriei, scrisă și semnată.
2.2 Condiții necesare încheierii căsătoriei
Dupa cum am amintit în subcapitolul de mai sus, vechiul Cod al familiei prevedea pe de o parte – trei condiții principale necesare pentru încheierea căsătoriei: vârsta matrimonială, comunicarea stării de sănătate și consimțământul liber exprimat al viitorilor soți; și pe de alta – impedimentele acesteia cum ar fi: existența unei căsătorii anterioare, adopția și tutela, grad de rudenie, alienația. La acestea se adăuga și diferențierea de sex, neprecizată în mod expres, dar care rezulta din ansamblul normelor legale care reglementau relațiile familiale. Astăzi Noul Codul Civil, precizează că toate condițiile de fond și impedimentele din Codul familiei sunt enumerate și incluse în noua legislație ca și condiții de fond în încheierea căsătorii, care trebuie îndeplinite pentru ca o căsătorie să fie considerată valabilă.
2.2.1 Consimțământul la căsătorie
Este prima condiție necesară încheierii căsătoriei. În art.258, sec.3, cap.VI, si art. 271, sec1, cap.II din Noul Cod civil dar si in art. 1, 16 si 17 din Codul familiei, vechi, se precizează importanța acestei condiții: căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimțământul liber și deplin al viitorilor soți, avand la baza Declarație universală a drepturilor omului. Acest consimțământ la încheierea căsătoriei trebuie sa aibe la bază relațiile personale, afective și încrederea reciprocă a celor doi soți. Acordul este exprimat într-o anumită formă prevăzută, în fața ofițerului de stare civilă, care este dator să verifice veridicitatea acestuia. Consimțământul este exprimat prin răspunsul afirmativ pe care viitori soți îl dau ofițerului stării civile la întrebarea dacă vor să se căsătorească unul cu celălalt. În cazul persoanelor surdo-mute sau a persoanelor de altă etnie, este necesară prezența unui interpret, situație în care se încheie proces verbal.
Încheierea unei căsătorii de către autoritatea competentă, fără consimțământul celor doi viitori soți este greu de imaginat întrucât ar însemna că ofițerul stării civile ar încheia căsătoria împotriva prevederilor stipulate în Noul Codul Civil, deși una/ambele persoane declară că nu mai vor să se căsătorească sau nu răspund la întrebare.
O situație mai complicată este atunci când, chiar dacă persoanele își exprimă consimțământul lor la oficializarea căsătoriei, adică există din punct de vedere material, dar nu există din punct de vedere psihic – este cazul alienaților și a debililor mintali sau acelor care nu sunt în deplinitatea facultăților mintale temporar. Conform art.276, sec.1, cap.II din Noul Cod Civil, aceste categorii sunt opriți să se căsătorească până când vor avea discernământul faptelor sale. Alienații și debilii mintali nu se pot căsători nici când își manifestă voința conștient, datorită rațiunii din punct de vedere biologic, pentru a nu crea situații propice pentru apariția descenților nesănătoși, demonstrându-se că bolile mintale sunt tranmisibile genetic. Sancțiunea care se aplică în cazul încheierii căsătoriei de către un debil mintal sau alienat este nulitatea absolută și poate fi invocată de orice persoană interesată, pe calea acțiunii în constatarea nulității. Acțiunea este imprescriptibilă. Justificarea se face prin faptul că se apără interesul societății si sănătatea acesteia, prevenind apariția unor copii handicapați sau cu deficiențe psihice.
În vechiul Cod al Familiei se stipula că nu se pot căsători cei aflați sub influnța băuturilor alcoolice sau a stupefiantelor, până nu conștientizează savârșirea actului, din 01.10.2011 în cadrul Noului Cod Civil nu se mai amintește de aceste persoane.
Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
a) sa nu fie viciat, fiind un act juridic care se încheie prin acordul comun de voință a celor doi soți, consimțământul nu este valabil dacă este viciat prin eroare, violență sau dol (viclenie), o astfel de căsătorie ar fi nulă. Practica judiciară s-a confruntat de regulă, de cazuri de consimțământ viciat prin viclenie, în cazul de ascundere de către femeie a unei stări de graviditate sau a unei boli, în cazuri legalizării șederii în țara a unuia dintre soți, constrângerea morală generată de obicei de tatăl unuia, etc.
b) sa fie actual, aceasta însemnând că este necesară exprimarea liberă și voluntară a consimțământului în momentul celebrării căsătoriei, în public și în fața autorității competente. Promisiunile care sunt anterioare căsătoriei nu au o valoare juridică, fie ele de oricare fel: declarat scris sau verbal. Logodna, prezentă în vechiul drept românesc ca o promisiune reciprocă de căsătorie, dată de către cei care doreau să se căsătorească și care nu putea sa fie desfăcută decât în anumite condiții, mult timp nu a fost nici macar inclusă în Codul familiei. Dar începand cu intrarea în vigoare a Noul Cod Civil, în art.266, cap.I, se precizează posibilitatea încheierii logodnei, dispozițiile privind condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt aplicate în mod corespunzător, cu excepția avizului medical și a autorizării instanței de tutelă. Încheierea logodnei nu este supusă niciunei formalități și poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, precizându-se că logodna nu condiționează încheierea căsătoriei și nici invers, căsătoria se poate încheia și fără logodna anterioară. Iar ruperea logodnei nu presupune nici ea încheierea vreunei formalități. Noul Cod Civil reglementează și restituirea darurilor, care pot fi în natura sau bani, dar pot să nu mai fie restituite în cazul morții unuia dintre logodnici .
Partea care rupe abuziv logodna sau care l-a determinat culpabil pe celălalt să rupă logodna poate fi obligată la despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost făcute corespunzător împrejurărilor. Dar se precizează și termenul de prescriere a acțiunii, la un an de zile de la ruperea logodnei, conform art.270, cap.I din Noul Cod Civil.
c) consimțământul să fie dat personal și simultan de către viitorii soți, adică pe lângă faptul că acest consimțământ trebuie exprimat în fața ofițerului de stare civilă, el trebuie să fie dat personal, legea interzice darea lui prin intermediul unui reprezentant. Convenția O.N.U. din 07 noiembrie 1962, la care a aderat și Romănia, precizează necesitatea prezenței celor doi soți în fața autorității competente pentru exprimarea consimțământului, dar pct.2, art.1 permite încheierea căsătoriei prin reprezentant numai în cazuri excepționale. Dar trebuie precizat faptul ca prin Legea 116/1992, România a ratificat această convenție cu rezerva acestui punct.
Consimțământul este simultan atunci când este dat de cei doi viitori soți la data celebrării căsătoriei, consecutiv, răspunzând la întrebarea ofițerului stării civile dacă doresc să se căsătorească.
d) trebuie sa fie constatat direct de către ofițerul de stăre civilă, care nu va putea încheia căsătoria decât după ce constată că viitorii soți și-au exprimt liber, în fața sa, consimțământul, la sediul primăriei pe raza căreia domiciliază, fie, cu aprobarea primarului, la o altă primărie decât cea de domiciliu (art. 279, sec.2, cap.II).
2.2.2 Vârsta matrimonială
Vârsta matrimonială adică vârsta legală minimă pentru căsătorie este prima și indispensabila condiție pentru încheierea căsătoriei. Această condiție, vârsta minimă, este stabilită bazându-se pe logica biologică și socială pentru a se asigura încheierea căsătoriei între două persoane apte de a întreține relații sexuale normale, care se afla în deplinătatea facultăților sale mintale, înțelegând însemnătatea și responsabilitățiile care recurg din actul săvârșit. Vârsta minimă este stabilită de lege în funcție de pubertatea reală, care depinde de numeroși factori, fiziologici, sociali sau climateric. Noul Cod Civil în al.(1), art.272, sec.1, cap.II, precizează că vârsta minima de căsătorie este de 18 ani. Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi, ori, dupa caz, a tutorelui și cu autorizarea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului în a cărei rază teritorială își are domiciliul. Fapt precizat și în cadrul vechiului Cod al familei, dar cu precizarea că vârsta baiatului trebuie să fie de 18 ani, iar a fetei poae fi de 16 de ani, în cazuri speciale.
Astfel pentru motive întemeiate (de exemplu: boală sau stare de graviditate), minorul care împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, care să ateste starea de sănătate și capacitatea femeii de a avea relații sexuale normale; cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul. În cazul în care unul dintre părinți refuză să încuviințeze căsătoria, instanța de tutelă hotărăște și asupra acestei divergențe, având în vedere interesul superior al copilului.
Există și cazuri în care căsătoria urmează a fi încheiată între doi cetățeni români, la bordul unei nave românești, în afara granițelor țării, atunci dispensa de vârstă se acordă de către comandantul navei.
În ceea ce privește limita maximă la care poate fi încheiată o căsătorie, aceasta nu este stabilită și precizată în legislația romănească, dupa cum am amintit și mai sus. Căsătoria poate fi oficializată chiar și înainte de moarte, de bolnavi incurabili, cu condiția comunicării reciproce a stării de sănătate, dar de obicei este o oficializare a unui concubinaj preexistent. Legea nu stabiliște nici diferența maxima de vărstă care poate exista între cei doi soți, deși neoficial, societatea condamnă o diferență prea mare de vărstă, considerându-se un semn al unei căsătorii fictive.
2.2.3 Bigamia
Conform art.273-277, sec.1, cap.II, din Noul Cod Civil, prezența anumitor condiții de fond anulează posibilitatea încheierii unei căsătorii, iar lipsa lor este o condiție pentru a se putea căsători. Aceste condiții pot fi considerate drept niște piedici care pot fi clasificate după modul în care se sancționează cu ignorare, în cazul în care se încheie o căsătorie, putând fi prohibitive sau dirimante; și după interzicerea anumitor persoane de a fi căsătoriți, putând fi absolute sau relative.
Condițiile dirimante prezente la încheierea căsătoriei, atrag nulitatea absolută a acesteia, de ex: rudenie primară rezultată prin adopție, alienația. Impedimentele prohibitive sunt acelea care atrag doar sancțiuni administrative, aplicabile ofițerului stării civile care a oficializat căsătoria în pofida reglemetărilor în vigoare, de ex: căsătoria între cei adoptați de către aceeași persoana.
Piedicile absolute sunt cele prin care este împiedicată căsătoria unei persoane cu o altă persoane, de genul existența unei căsătorii anterioare nedesfăcute; iar cele relative sunt acelea care interzic căsătoria unei persoane cu o altă persoană dintr-o anumită categorie (în cazul adopției, tutelei).
Unii autori precizează și existența unor impedimente de ordin moral, fizic sau psihic. Prin urmare tutela sau adopția împiedică încheierea căsătoriei din punct de vedere moral și biologic, iar debilitatea – din punct de vedere moral, psihic și biologic.
Interzicerea căsătoriei unor persoane deja căsătorite este principiul de bază al căsătoriei, întrucât legea românească interzice bigamia. Interdicția apare și în vechea reglementare a Codului Civil (art.130) si a fostului Cod al Familiei (art.5): este oprit să se căsătorească barbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită. Ceea ce înseamnă că se pot căsători doar celibatari, vaduvi sau divorțați. Încălcarea acestei condiții atrage declararea nulității absolute a celei de-a doua căsătorii, atrăgând însă și sancțiuni penale, fiind o infracțiune de bigamie.
Nulitatea absolută poate să fie invocată de orice persoană interesată, iar acțiunea este imprescriptibilă. Desfacerea primei căsătorii prin divorț, nu înlătură nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorii încheiate cu încălcarea acestui impediment constituit prin starea de căsătorit a unuia dintre soți. Va fi considerată prezentă infracțiunea de bigamie, dacă cea de-a doua căsătorie are loc înainte ca prima să fie desfăcută. În cazul în care unul dintre soți din prima căsătorie este declarat dispărut sau mort prin hotărâre judecătorească, iar celălalt soț se căsătorește și, ulterior, dacă cel declarat mort apare, este anulată hotărârea judecătorească, iar prima căsătorie este considerată desfăcută la data încheierii celei de-a doua.
Acest condiție de fond se impune și străinilor care au domiciliul sau reședința în România, chiar dacă nu sunt cetățeni români și chiar dacă țara lor recunoaște și permite bigamia/poligamia. Cei căsătoriți cu mai multe persoane în altă țară, prin legea națională și în temeiul dispozițiilor internaționale prin care starea familială este reglemetată de lex patriae, nu vor fi considerați bigami în România și nu vor fi pedepsiți pentru aceasta.
2.2.4 Interzicerea căsătoriei între rude
Rudenia, care este definită de Noul Cod Civil, drept o descendență a unei persoane din alta, sau se bazează pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun, este un alt fost impediment și o nouă condiție de fond la oficializarea căsătoriei din motive biologice și morale, s-a demostrat că descendenții unor astfel de familii din trecut sunt nesănătoși și predispuși la boli și malformații congenitale, iar familia este influențată negativ. Astfel art.274 din Noul Cod Civil precizează că este interzisă căsătoria în linie dreaptă, dar și în linie colaterală pană la gradul patru inclusiv. Pentru gradul al patrulea în linie colaterală, pentru motive întemeiate, instanța poate permite căsătoria, cerându-se aviz medical special în acest sens.
Această condiții de fond este valabilă pentru rudenia rezultată din căsătorie și pentru cea din afara căsătoriei. Și în cazul adopției, aceasta este considerată rudenie civilă și chiar dacă încetează legătura de rudenie între adoptat și părinții lui naturali, o eventuală căsătorie va fi oprită în aceleași condiții prezentate mai sus.
Noul Cod Civil, prin art.406, stabilește și modalitatea după cum se stabilește legătura de rudenie:
a) în linie dreaptă, după numărul nașterilor: copiii și părinții sunt rude de gradul întâi, nepoții și bunicii sunt rude de gradul al doilea, etc;
b) în linie colaterală, la fel după numărul nașterilor, urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun și coborând de la acesta până la cealaltă rudă; frații sunt rude de gradul al doilea, unchiul sau mătușa și nepotul, de gradul al treilea, verii primari, de gradul al patrulea.
Putem observa că prin căsătorie se creează o nouă legătură de rudenie, prin afinitate, care se poate defini prin rudenia între un soț și rudele celuilalt. Astfel al.(2) din art.407 al Codului Civil precizează că rudele unui soț sunt în aceeași linie și grad, afinii celuilalt soț. Astfel creată legătura de rudenie, reprezintă și ea un impediment în încheierea unei căsătorii.
2.2.5 Tutela și adopția
Tutela, care apare atunci când parinții minorului sunt decedați, dispăruți, declarați prin hotărâre judecătorească morți, necunoscuți, decăzuți din drepturi părintești, puși sub interdicție, sau la încetarea adopției, când instnța hotărăște că este în interesul copilului să fie sub tutela unui adult (conform art.110 din Codul Civil republicat). Prin tutelă se realizează ocrotirea și apărarea unei persoane fizice minore, dar numai în cazurile și condițiile prevăzute de lege.
Legiuitorul enumeră și persoanele care sunt obligate să anunțe, atunci când află de existența unui minor lipsit de îngrijirea părintească, și anume:
– rudele minorului sau administratorul și locatarii casei unde locuiește acesta;
– Oficiul de stare civilă, odată cu înregistrarea decesului unui părinte, sau notarul public, odată cu deschiderea procedurii succesorale;
– instanțele judecătorești, cu prilejul interzicerii drepturilor părintești;
– organele administrației publice locale, serviciile de asistența socială, dar și orice altă persoană.
În concluzie, tutorele îndeplinește sarcinile și are responsabilitățile unui părinte firesc, și în acest caz Noul Cod Civil interzice încheierea căsătoriei între tutore și persoana minoră care se află sub tutela sa, conform art.275 (articol preluat din art.8 din vechiul Cod al Familiei).
Adopția este procedura juridică prin care se crează legătura de filiație între cel adoptat și adoptator, dar și legătura de rudenie între rudele adoptatului și rudele adoptatorului – similar legăturilor care rezultă între parinți și copii biologici și cu rudele lor. Prin intermediul adopției copilul abandonat de părinți (vii sau decedați) este primit într-o familie nouă, cea a adoptatorilor, și crescut și educat ca un copil al acestora.
Filiația este definită, în mod normal, drept o legătură care rezultă: față de mamă – prin naștere, față de tatăl din căsătorie – prin efectul prezumpției de paternitate, față de tatăl în afara căsătoriei – prin simpla recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească. Un element particular al filiației, este posesia de stat, definită de legislația românească actuală drept starea de fapt care demonstrează legătura de rudenie între copilul și familia din care face parte, iar copilul poartă numele persoanei care pretinde că este părintele său. O posesie de stat trebuie să fie pașnică, continuă, neechivocă și publică, conform al.(4), art. 410 din Noul Cod Civil. Posesia de stat trebuie să fie conformă cu certificatul de naștere al copilului, deși se întâmplă și excepții (cazuri de substituiri de copii în maternitate, de exemplu).
Art. 274, sec.1, cap.II, din Noul Cod Civil, care se referă la interzicerea încheierii căsătoriilor între rude pănă la gradul patru inclusiv, face și precizarea că în cazul adopției sunt aplicabile aceleași reguli, ca și în cazul rudeniei. Legea consideră că prin adopție se face legătura de filiație și de rudenie între cel ce adoptă și cel adoptat, și rudele lor pe ambele linii, astfel ei devenind rude, nu se mai pot căsători dacă ar vrea.
2.2.6 Alienația sau debilitatea mintală
Alienația, care a devenit o noțiune generală prin care se denumește generic orice boala mintală, psihică – nebunia prin care este caracterizează o persoană care nu se mai recunoaște în lumea sa, percepând-o ostilă și străina. Astfel din rațiuni biologice, psihice și morale, vechiul Cod al familiei si Noul Cod Civil, prin art.276, interzic încheierea căsătoriilor ale alienaților sau debililor mintali. S-a recurs prin aceasta, la protejarea sănătății societății, reducându-se posibilitatea existenței unor familii nesănătoase și a înmulțirii celor cu defeciențe psihice (boala fiind de regulă genetică).
Alienații și debilii mintali sunt stopați să se căsătorească și din rațiunea consimțământului valabil, pentru că ei nu-și pot conștientiza responsabilitatea actului săvârșit. Sancțiunea de drept civil, aplicabilă în cazul încheierii unei căsătorii de către alienat, este nulitatea absolută, care este justificată prin lipsa de discernământ și poate fi invocată de orice persoana interesată pe calea acțiunii în constatarea nulității, acțiunea fiind imprescriptibilă. Dacă în Codul familiei, se amintea și de cei care sunt lipsiți temporar de discernământ, care similar alienaților nu se puteau căsători, dar doar temporar, pănâ la revenirea lor în luciditate, Noul Cod Civil nu mai face referire la această categorie de persoane. În schimb apare referirea la căsătoria persoanelor de același sex, care este interzisă și nu este recunoscută nici dacă a fot făcută pe teritoriul unui alt stat care permite acest tip de căsătorii. O explicație a apariției acestei interziceri (deși ea rezulta și din codul familiei, dar complemetar din mai multe articole, nu imperativ) ar putea fi apariția cazurilor de cupluri homosexuale care acuză discriminarea lor în raport cu cele heterosexuale, dar și creșterea toleranței societății față de această categorie de persoane.
Literatura juridică mai face referire și la un impediment special, lipsa aprobării Ministerului Apărării Naționale, care se referă la statului cadrelor militare și îi condiționează pe aceștia să obțină aprobarea prealabilă a MapN, în cazul căsătoriei cu un apatrid sau o persoana care este un cetățean străin sau mai are o altă cetățenie. În literatura de specialitate aceasta a fost criticată ca fiind neconstituțională și contrar dispozitiilor internaționale la care România este parte.
2.2.7 Diferențierea de sex
Deși in vechiul cod al familiei, această condiție nu era expres prevăzută, dar rezulta implicit din art. 1,4,5,20,25,47,52 și 60, în cadrul Noului Cod Civil este precizat faptul că este interzisă căsătoria a două persoane de același sex. Dacă doi cetățeni români sau străini de același sex se căsătoresc în afara țării, această căsătorie nu este recunoscută în România.
Condițiile de fond negative enumerate mai sus, sunt niște împrejurări care nu trebuie să fie prezente, pentru a fi încheiată căsătoria, iar viitorii soți au obligația, în temeiul dispozițiilor legale, se precizeze în cadrul declarației de căsătorie ca nu există nicio piedică pentru încheierea acesteia. Ofițerul stării civile, din oficiu, sau terțe persoane vor putea însă face dovada existenței unor asemenea impedimente dacă este cazul. Dacă în urma verificărilor făcute de ofițerul stării civile, pe care acesta este obligat să le facă, se dovedește a fi prezent vreun impediment dintre cele enumerate și definite mai sus, cererea de încheierea căsătoriei va fi respinsă.
2.2.8 Comunicarea reciprocă a căsătoriei
Dacă în vechiul Cod al familiei comunicarea reciprocă a sănătății era menționată ca și condiție de fond în încheierea unei căsătorii, conform Noului Cod Civil, aceasta face parte din formalitățile de încheiere a unei căsătorii, soții fiind obligați să declare că și-au comunicat reciproc starea lor de sănptate. Potrivit art. 278, sec.2, cap.II, al Noului Cod Civil, căsătoria nu poate fi înregistrată dacă soții nu declară că și-au comunicat reciproc starea de sănătate. Considerentele după care o asemenea obligație a fost inclusă în vechiul Cod al familei și în Noul Cod Civil, sunt de ordin medical, lasând la latitudinea soților decizia de a se căsători în cunoștință de cauză dacă vreunul dinre ei suferă de o anumită boală. Dar în practica judiciară, omisiunea voită a viitorului soț de a-l informa pe celălalt în legătură cu boala de care suferă a constituit de obicei motiv de anulare a căsătoriei. Se impune însă o precizare că în cazul unor boli neînsemnate, obișnuite care nu afectează viața, sănătatea sau finalitatea căsătoriei, omisiunea comunicării nu este relevantă.
Comunicarea reciprocă de sănătate se face prin intermediul certificatului medical, care se anexează declarației de căsătorie și care se eliberează conform dispozițiilor art.23, lit. d) si e), din Legea nr. 119/1996, republicată în 2009.
2.3 Formalitățile încheierii unei căsătorii
Condițiile de formă impuse de legislație la încheierea căsătoriei urmăresc asigurarea că sunt respectate condițiile de fond pentru încheierea unei căsătorii. În ceea ce privește formalitățile prin care se înregistrează o cerere de căsătorie, principală este declarația de căsătorie. Art. 280 din Noul Cod Civil, impune ca cei care vor să se căsătorească să facă personal această declarație, la primaria unde se va oficializa căsătoria. Se poate încheia căsătoria la primăria unde are domiciliul unul dintre cei doi soți sau în afara sediului primăriei în cazurile prevăzute de lege. Dacă unul dintre cei doi care urmează să se căsătorească nu se află la primăria unde vor să încheie căsătoria, declarația de căsătorie se poate depune și la primăria unde își are domiciliul/reședința, care va fi transmisă în 48 de ore, la primăria unde va fi încheiată căsătoria.
Declarația de căsătorie va cuprinde:
datele personale ale viitorilor soți;
manifestarea dorinței de a se căsători;
alegerea numelui pe care îl vor avea în timpul căsătoriei;
declarația că nu există niciun impediment la căsătorie;
declarația că au luat la cunoștință reciproc, de starea lor de sănătate;
locul unde se va desfășura căsătoria, în cazul depunerii actelor la o altă primărie decăt cea care va oficializa căsătoria.
Declarația va fi afișată public într-un loc special amenajat la sediul primăriei și pe pagina de internet a acesteia, în aceeași zi cu primirea și înregistrarea ei, iar căsătoria se va încheia, conform art. 283, în 10 zile de la afișarea declarației. Declarației de căsătorie îi va fi atașate actele necesare încheierii unei căsătorii: certificatele de naștere ale declaranților, actele de identitate, certificatele medicale speciale, valabile 30 de zile, hotărârea judecătorească de desfacere sau anulare a căsătoriei anterioare sau actul de deces, dacă este cazul. La acestea se mai pot adăuga: decizia de acordare a dispensei de rudenie, vârstă sau adopție dacă este cazul și decizia de aprobare a căsătoriei înainte de termenul de 10 zile, acordată pentru motive temeinice de primarul localității.
Declarația de căsătorie, chiar înregistrată, nu produce nicio consecință juridică, deși este exprimarea scrisă a voinței de a se căsători a celor doi, pentru că va trebui exprimat consimțământul verbal, simultan, în fața ofițerului de stare civilă, în momentul încheierii căsătoriei.
În termenul de cele 10 zile, precizate mai sus, orice persoana poate face opoziție la căsătorie, dacă știe să existe vreun impediment legal sau dacă cerințele legii nu sunt îndeplinite. Opoziția, pentru a fi valabilă, trebuie depusă în scris, semnată și cu atașarea dovezilor pe care se bazează, dat fiind protejat interesul societății. Deși o opoziție care nu îndeplinește condițiile legale nu are o valabilitate și eficacitate juridică, ofițerul de stare civilă va trebui să verifice dacă există vreun impediment pentru încheierea căsătoriei, astfel opoziția chiar și nevalabilă va avea valoarea unei informații. În urma acestor verificări efectuate, ofițerul de stare civilă va respinge/accepta opoziția și implicit va recurge la aprobarea/respingerea cererii de încheiere a căsătoriei.
După cum am precizat, o căsătorie se poate încheia la primăria de domiciliu al unuia dintre viitorii soți sau în afara sediului, în cazurile precizate de lege. La fel, se poate încheia și la o altă primărie decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau își au reședința viitorii soți, cu obligativitatea înștiințării primăriei de domiciliu sau de reședință a viitorilor soți, în vederea publicării (al.(2), art.279, Codul Civil).
Numai ofițerul de stare civilă al primăriei unde se încheie căsătoria poate încheia valabil o căsătorie, o altă persoană nu este competentă material în acest sens, căsătoria nefiind valabilă și va fi lovită de nulitate. Totuși există o excepție reglemetată de art.7 din legea 119/1996, când înregistrarea făcută în registrul de stare civilă de catre o persoana care nu este ofițer de stare civilă, este valabilă, daca creează convingerea generală că acea persoană are calitatea să instrumenteze – este o aplicare a principiului error communis facit jus.
Dacă ofițerul de stare civilă ar încheia o căsătorie în afara localității unde își desfășoară activitatea, se încalcă principiul de competență teritorială – rationnae loci. Nici această încălcare a normelor de competență nu atrage nulitatea căsătoriei.
La data fixată pentru încheierea căsătoriei, viitorii soți trebuie să se prezinte împreună la sediul primăriei, pentru a-și da consimțământul public la căsătorie, în prezența a doi martori, în fața ofițerului de stare civilă (art.287, Codul Civil). Rolul martorilor este de a confirma că soții și-au dat public acordul să se căsătorească, martori pot fi chiar rudele sau afinii, indiferent de grad. Ofițerul de stare civilă competent, la data fixată pentru încheierea căsătoriei:
identifică pe baza actelor valabile cele două persoane care urmează să se căsătorească;
ia consimțământul liber și actual al celor doi, în prezența martorilor;
constată dacă sunt îndeplinite condițiile de fond și nu există piedici pentru încheierea unei căsătorii valabile;
declară căsătoria încheiată și înregistrată, acesta fiind și momentul încheierii căsătoriei;
întocmește actul de stare civilă în registrul de stare civilă, care se semnează de către ofițerul, cei doi soți și cei doi martori;
face mențiunea pe buletinul de identitate al soțului care își schimbă numele;
eliberează soților, certificatul de căsătorie.
Căsătoria se recunoaște prin înregistrarea încheierii aceasteia, este dovada căsătoriei și este inclusă într-o statistică cu privire la starea civilă a populației.
Astfel, actul căsătoriei are un caracter solemn, dat de prezența celor doi viitori soți în fața ofițerului stării civile, a celor doi martori, la ora și data stabilită, la sediul autorității competente, de exprimarea simultană a consimțământului la căsătorie și din declararea căsătoriei încheiate de către ofițerul de stare civilă, după ce se constată îndeplinirea tuturor condițiilor necesare pentru oficializarea valabilă a ei. Căsătoria este publică, în sensul că se asigură accesul liber al publicului în locul unde se celebrează căsătoria. Acest caracter este prezent chiar dacă nu este prezentă nicio persoană, dar s-au creat condișii propice pentru accesul publicului larg.
O noutate apărută în legislația în vigoare este noțiunea de regim matrimonial ales, care poate fi comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională. Ofițerul de stare civilă este cel competent de a face mențiune pe actul de căsătorie despre regimul matrimonial ales. El are obligația ca, din oficiu și imediat după căsătorie, să comunice la registrul prevăzut la art.334 alin.(1), precum și, după caz, notarului public care a autentificat convenția matrimonială o copie de pe actul de căsătorie.
Proba căsătoriei și a stării civile este făcută cu certificatul de căsătorie, eliberat în baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă. Legea 119/1996 cu privire la acte de stare civile, precizează ca starea civilă se demonstrează cu actele întocmite în registrele de stare civilă și cu certificatele de stare civilă eliberate în temeiul acestora. Reconstituirea unui act de căsătorie nu se poate face decât dacă registrele de stare civilă au fost distruse sau pierdute sau actul a fost întocmit în străinănate și nu poate fi procurat, iar întocmirea ulterioară a actului de căsătorie se poate cere doar în situațiile în care nu au existat registre de stare civilă sau întocmirea actului a fost omisă din vina ofițerului de stare civilă.
În ceea ce privește de reglementarea juridică a încheierii unei căsătorii internaționale, condițiile de fond ale acestei căsătoriei sunt precizate în dreptul internațional român, și sunt supuse legilor astfel:
în căsătoria care se încheie în străinătate între doi cetățeni români este aplicabilă legii române ;
căsătoria încheiată în străinătate între un cetățean român și unul străin este reglementată prin aplicarea legii naționale fiecăruia dintre cei doisoți;
căsătoria care se încheie în străinătate între un cetățean român și un apatrid (un cetățean fără cetățenie). Pentru apatrid se va aplica legislația țării unde își are domiciliul valabil, iar în lipsă lui, legea țării unde își are reședința, iar cetățeanulului român i se va aplica legii română ;
în căsătoria care este încheiată în România între doi cetățeni străini este aplicabila legea lor națională ;
în cazul căsătoriei se încheiate în România între un cetățean român și un apatrid: legea aplicată este la fel ca și în punctul d)
căsătoriei încheiate în țara noastră între doi cetățeni străini i se aplică legea țării fiecăruia ;
în cazul căsătoriei care se încheie în țara noastră între doi apatrizi: fiecare dintre ei va fi supus legii țării unde își are domiciliul, iar în lipsa acestuia, legii țării unde are reședința. Dacă domiciliul/reședința apatrizilor sunt în România, se va aplica legislația românească.
Cetățeanul român poate să încheie o căsătorie cu un străin, fără a avea nevoie de vreo autorizație din partea autorităților române. Condiție obligatorie este însă ca cetățanul român să îndeplinească toate condițiile de fond precizate în cadrul Noului Cod civil, indiferent de țara în care se căsătorește.
Un cetățean străin care se căsătorește în România, va trebuie să probeze îndeplinirea condițiilor de fond ale căsătoriei din perspectiva legii lui naționale, printr-un act elibetat de autoritățile competente ale statului său, denumit de obicei certificat de celibatar, în sensul dovedirii că nu mai există vreo căsătorie încheiată anterior, înregistrată în țara sa de origine. De asemenea și cetățeanul român, care vrea să se căsătorească în străinătate va trebui să demonstreze că îndeplește condițiile de fond ale căsătoriei, cu un certificat eliberat de autoritățile competente ale statului nostru, adică Oficiul de stare civilă.
2.3.1 Logodna
Prezentă din cele mai vechi timpuri, logodna însemna o ceremonie solemnă prin care un bărbat și o femeie își promit reciproc să se căsătorească. Astăzi logodna mai are un înțeles – cel de ceremonie în sine, prin care familia și prietenii află că două persoane se vor căsători, dar înseamnă și perioada dintre logodna propriu-zisă și ceremonia încheierii căsătoriei, adică nunta. Acestă ceremonie, până nu demult, nu era oficializată și nici macar amintită în legislația românească, fiind doar o promisiune dintre cei doi viitori soți și nu avea efecte și responsabilități juridice de vreun fel. Abrogarea Codului familiei, includerea lui în Codul Civil, de la 01 octombrie 2011 a adus ca noutate definirea și recunoașterea legală a logodnei, care este definită drept o promisiune reciprocă de a încheia căsătoria, conform art.266, precizându-se ca sunt aplicabile condițiile de fond referitoare la căsătorie, cu excepția avizului medical și a acordului dat de instanța de tutelă.
Încheierea logodnei, spre deosebire de cea a căsătoriei, nu este urmată de vreo formalitate și poate fi demonstrată cu orice dovadă. Codul Civil precizează că, similar căsătoriei, logodna se poate face doar între un bărbat și o femeie, iar încheierea ei nu condiționează încheierea căsătoriei.
Ruperea logodnei, la fel, nu este condiționată de îndeplinirea vreunei formalități în acest sens, logodnicul neputînd fi obligat să se căsătorească daca nu mai vrea să o facă. Clauza penală datorată ruperii logodnei este considerată drept nescrisă, conform al.(2), art.267, cap.I, din Codul Civil valabil.
Chiar dacă încheierea sau ruperea logodnei, după caz, nu este însoțită de îndeplinirea anumitor formalități, legislația actuală reglementează însă efectele ruperii logodnei: restituirea darurilor, plata despăgubirilor. Astfel în cazul desfacerii logodnei, darurile primite de cei doi logodiți în considerarea logodnei sau chiar a căsătoriei se restituie în natură sau în bani, dacă nu se mai poate restitui în natură. În cazul decesului unuia dintre cei doi soți, obligația restituirii darurilor dispare.
Legiuitorul prevede și posibilitatea obținerii despăgubirilor pentru cheltuielile făcute sau în vederea celebrării căsătoriei (de exemplu: închirierea unui spațiu, plata meniurilor, costumația, etc) sau orice alte prejudicii, de către partea nevinovată în ruperea logodnei. Partea, care din culpă, l-a determinat pe cealaltă să rupă logodna poate fi obligată, la fel, la plata despăgubirilor. Conform art. 270, cap.1 din Noul Cod Civil, dreptul de inițiere a unei acțiuni întemeiate pe ruperea abuzivă a logodnei, se prescrie după un an de la ruperea acesteia.
CAPITOLUL III: EFECTELE CĂSĂTORIEI
Efectele încheierii căsătoriei sunt diferite și destul de complexe, creând la rândul lor și raporturi complexe între cei doi soți care sunt reglementate prin norme juridice. Efectele principale reglementate de Noul Cod Civil sunt raporturile patrimoniale și cele personale (nepatrimoniale), prin care sunt precizate drepturile și obligațiile dintre soți. Normele juridice cu privire la aceste raporturi sunt foarte importante dacă se ajunge la divorț, atunci când relațiile sunt grav vătămate.
Legislația românească de astăzi pune preț pe libertatea și drepturile fundamentale ale omului, punându-se accent pe egalitatea dintre femei și bărbați precizată în art.1.6 din Constituția României. Astfel în cadrul Noul Cod Civil se precizează drepturile și îndatoririle personale ale soților, apărute ca o consecință a încheierii unei căsătorii.
3.1 Raporturile personale dintre soți, drepturi și obligații
Capitolul V din Noul Cod Civil se ocupă de reglementarea juridică a raporturilor personale dintre soți, oricare ar fi regimul matrimonial ales, dar și de prezentarea principalelor drepturi și obligații ale celor doi soți căsătoriți. Astfel se precizează că soții:
iau decizii de comun acord, în ceea ce privește căsătoria lor, fapt bazat pe egalitatea în drepturi amintită mai sus;
sunt datori să se respecte, să fie fideli și să se sprijine moral în orice situație. Dacă în vechiul Cod al familiei nu se preciza expres condiția fidelității, aceasta fiind mai mult morală și ca o consecință normală a familiei, în art. 309 al Noului Cod Civil, fidelitatea apare ca o normă imperativă și clar precizată, pe lângă respectul și sprijinul moral și necondiționat, care sunt și ele niște consecințe firești ale încheierii unei căsătorii, care se bazează pe prietenie și afecțiune;
sunt obligați să locuiască împreună – coabitarea, dar din motive fundamentate ei pot locui și separat pentru anumite perioade de timp (delegații, detașare în misiune, cursuri de specialitate, îngrijirea sănătății sau lecuirea, etc). Această precizare se bazează pe fapul că relațiile familiale, pentru a avea conținut și finalitate, trebuie să se bazeze pe coabitare. Dacă în legislația veche acest principiu nu era prevăzut în mod direct, ci doar rezulta; legislația nouă face lumină și precizează foarte clar ca soții trebuie sa aibe domiciliul comun. Alungarea din locuință comună sau părăsirea ei, datorată unor violențe fizice sau morale constituie abandon al familiei precizată de Codul Penal, definită drept părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor sau neîndeplinirea cu rea-credință a obligației de întreținere prevăzută de lege, precum și neplata timp de 2 luni a pensiei de întreținere stabilite de instanță;
au și independență în ceea ce privește corespondența, viața socială sau profesională, care nu poate fi influențată de vreun fel de celălalt soț;
soții sunt obligați să poarte numele declarat la încheierea căsătoriei, conform art.311 din Noul Cod Civil. În această situație pot exista trei posibilități: fie fiecare își păstrează numele; fie se înțeleg de comun acord să poarte un nume comun al unuia dintre ei, astfel doar un soț își va shimba numele; fie să aleagă numele lor reunite drept nume comun, schimbându-și numele ambii soți. Opțiunea numelui se face în declarația de căsătorie depusă la Oficiul de stare civilă în vederea încheierii căsătoriei. Odată declarat numele comun acesta va trebui purtat pe toată durata căsătoriei, schimbarea se poate face pe cale administrativă, doar cu acordul celuilalt soț sau pe cale judecătorească, prin divorț.
În ceea ce privește raporturile personale dintre soți, datorită complexității lor, legea nu prevede vreo soluție unitară în cazul apariției neînțelegerilor oricare ar fi ele, doar soții ar fi în măsură sa caute rezolvări ale problemelor apărute sau în cazuri extreme sunt soluționate prin divorț.
3.2 Relații patrimoniale dintre soți, drepturi și obligații
Raporturi patrimoniale sunt raporturi juridice care se stabilesc între cei doi soți ca urmare a căsătoriei, cu privire la:
a. contribuția fiecărui soț la suportarea sarcinilor în căsnicie;
b. bunurile soților;
c. obligația reciprocă de întreținere.
În cadrul legislației noastre, aceste raporturi sunt guvernate de principiul egalitatii oamenilor în general, și a femeii cu barbatul, în special. Legiuitorul stabilește obligația soților să contribuie la cheltuielile gospodăriei, pentru fiecare soț în parte, în funcție de mijlocele și veniturile nete pe care le are. Munca depusă de femeie în gospodarie, dar și pentru educarea copiilor constituie astfel o contribuție la cheltuieli. Conform legii, soții pot avea două categorii de bunuri: comune și proprii. Bunurile care au fost dobandite în timpul căsniciei sunt bunuri comune. Anumite bunuri, prevăzute limitativ de legiuitor, pot fi bunuri proprii. Soții folosesc împreună bunurile lor comune, întelegându-se asupra modului de administrare, sau utilizare a lor, cu o singură condiție – de a nu aduce prejudiciu drepturilor pe care fiecare le are asupra bunurilor comune. Legea precizează posibilitatea existenței prezumției unui mandat tacit și reciproc între soți, adică exercitandu-și drepturile asupra bunurilor comune, este prezumat că un soț are și consimțământul celuilalt soț.
Regimuri matrimoniale
Prin regim matrimonial se înțelege totalitatea regulilor pe care se bazează raporturile soților cu privire la bunurile lor, dar și a raporturilor cu alte persoane. Un caracter specific al regimului matrimonial legal este că acesta nu poate conviețui, în paralel, cu un altul, odată ce este ales și au fost îndeplinite toate formalitățile necesare ca el să fie considerat legal și valabil. Vechiul Cod al familiei se baza pe comunitatea bunurilor, drept regim matrimonial permis, se preciza că toate bunurile, cu câteva excepții, dobândite în timpul căsătoriei sunt comune și nu pot fi înstrăinate, pentru că s-ar lovi de nulitate contractul sau convenția încheiată. Excepție de la posesia comună o pot constitui, bunurile dobândite înainte de căsătorie; bunurile din timpul căsătoriei, dobândite prin moștenire sau donatie; bunurile de uz personal și cele destinate exercitării unei profesii; premiu sau recompensă, proiectele artistice, de invenții; prima de asigurare sau despăgubire pentru invaliditatea persoanei. Acest regim matrimonial al comunității era prea inflexibil și rigid întrr-o societate aflată în plină dezvoltare, unde acumularea de bunuri personale este apreciată și recunoscută social. Astfel se impunea ca în Codul Civil nou să se dezvolte acest subiect și să apară posibilitatea de a alege un regim matrimonial, care nu poate fi impus cetățenilor, din simplul considerent al drepturilor universale ale omului.
În concluzie, convenția matrimonială reglementează modalitatea de construire, gestionare, lichidare a bunurilor proprii și comune ale soților în timpul căsătorii lor. Acestă convenție este cu titlu oneros, pentru că vizează relațiile patrimoniale ale soților. Noul Cod Civil precizează că o convenție matrimonială este alegerea unui alt tip de regim matrimonial decât cel al comunității legale (art.329). Convenția matrimonială trebuie încheiată autentic la un notar, altfel se lovește de nulitate absolută, și declarată pentru a fi notată pe certificatul de căsătorie. Ea va produce efecte fie de la data încheierii ei, fie de la data precizată în cadrul acestei convenții. Opozabilitatea ei către terți depinde de efectuarea tuturor formalităților egale în vederea publicității ei, adică notarea ei în Registrul național notarial al convențiilor matrimoniale.
Astăzi, după revizuirea și republicarea Noului Cod Civil, conform prevederilor legale din secțiunea 1 a capitolului VI, adică a dispozițiilor comune din drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților, se poate alege doar un regim matrimonial dintre cele trei posibilități prezentate de lege (art. 312) sunt: comunitatea legală, separația bunurilor și comunitatea convențională, pe care le vom detalia în cele ce urmează.
Comunitatea legală, cunoscută anterior și păstrată, dar și modificată în câteva aspecte. Comunitatea legală înseamnă că toate bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune. Noul Cod Civil reglementează faptul că fiecare soț are drept de folosință a unui bun comun fără a cere acordul celuilalt soț, însă înstrăinarea acestuia nu este posibilă decât cu consimțământul ambilor soți, conform art.345. Fiecare soț poate încheia singur acte de conservare de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum și acte de cumpărare a bunurilor comune. Similar acestora, oricare dintre soți poate dispune, cu titlu oneros, de bunurile mobile a căror înstrăinare nu este supusă anumitor formalitați de publicitate sau de darurile, care costituie excepție (art. 346).
Dacă interesele legate de bunurile comune însă, au fost prejudiciate datorită unui act juridic, soțul neparticipant la încheierea acestuia, poate pretinde doar plata daunelor de la celălalt soț, fără ca drepturile terților de bună-credință să fie afectate. În cazul actelor de vânzare sau de grevare cu drepturi reale a bunurilor comune, acestea pot fi încheiate doar cu acordul ambilor soți. Încheierea unui act juridic, fără acordul soțului celălalt, atunci când este necesar, îl face anulabil. Dacă însă terțul dobânditor a depus toate eforturile să se informeze despre natura bunului, este protejat de legislație; conform art. 345, el nu mai pierde bunul dobândit, soțului nepărtinitor și neparticipant la încheierea actului de înstrăinare i se pot plăti doar daune-interese.
Un aspect practic interesant în materia comunității legale este cel care se referă la regimul juridic al bunurilor comune care fac obiectul unui aport la o societate comercială (art. 348 si 349 din Noul Cod Civil). Astfel, soțul care paricipă la o societate comercială cu un bun comun (ca aport sau pentru dobândirea unei părți sociale/acțiuni), trebuie sa prezinte și un acord scris al celuilalt soț, altfel actul poate fi anulat. Când calitatea de asociat este recunoscută numai acelui soț care a aportat un bun comun, părtile sociale/acțiunile sunt însă bunuri comune; dacă este recunoscută calitatea de asociat ambilor soți, părtile sociale ale fiecaruia dintre ei sunt considerate bunuri proprii și sunt atribuite în schimbul a jumătate din valoarea bunului, dacă nu este precizat altfel.
În decursul regimului comunității legale, bunurile comune pot fi împărțite, în totalitate sau doar o parte, printr-un act încheiat în formă autentică la un notar public, dacă soții se înțeleg, sau pe cale judecătorească, în cazul discuțiilor în contradictoriu.
În cazul decesului unui soț, celălalt va dispune prin legat, de partea ce i se cuvine din bunurile lor comune.
În ceea ce privește îndatoririle soților în regimul matrimonial al comunității legale, soții vor răspunde, cu bunurile lor comune pentru următoarele:
– obligațiile datorate conservării, gestionării sau dobândirii acestor bunuri;
– obligațiile contractate împreună, este cazul creditelor;
– obligațiile generate de cheltuielile obișnuite ale gospodăriei;
– obligațiile datorate prejudiciului generat prin însușirea de către un soț a bunurilor ce aparțineau unui terț, dacă prin aceasta a fost mărită averea comună. Dacă însă aceste obligații nu pot fi acoperite în totalitate de bunurile comune, ei vor răspunde cu bunurile proprii ale fiecăruia. În cazul în care datoria unuia dintre soți este plătită de către celălalt, primul va avea drept de retenție asupra bunurilor celuilalt soț până la acoperirea integrală a datoriilor, conform art.352, sec.2, cap.VI din Noul Cod Civil. Noua legislație precizează că bunurile comune pot fi urmărite de creditorii personali ale unui soț, numai dacă datoria nu poate fi acoperită din bunurile proprii, atunci creditorii pot cere partajul bunurilor comune și doar în măsura necesare acoperirii creanței sale. Iar bunurile comune supuse partajului devin bunuri proprii.
Veniturile din muncă ale unui soț și cele complementare acestora nu pot fi urmărite în cazul datoriilor comune asumate de celălalt soț, decât din obligațiile asumate pentru acoperirea cheltuielilor normale ale gospodăriei comune.
Atunci când comunitatea legală încetează prin decesul unuia dintre soți, lichidarea ei se realizează între soțul rămas și moștenitorii soțului decedat. Iar obligațiile celui decedat se împart între moștenitori direct proporțional cu cotele revenite din moștenire, conform art.355, sec.2, cap.VI al Codului Civil actualizat. Dacă comunitatea de bunuri încetează prin divorț, fiecare soț își primește înapoi bunurile proprii, iar asupra bunurilor comune, soții rămân coproprietari prin devălmășie, până când se face partajul și se decide cota parte ce îi revine fiecaruia dintre soți. Prin partaj se determină mai întâi cota-parte fiecărui soț, pe baza contribuției sale la dobândirea bunurilor comune și la îndeplinirea obligațiilor comune. Până la proba contrară, se bazează pe prezumția de contribuții egale.
Separația de bunuri, este un regim matrimonial nou apărut în legislația romînească. Acesta se bazează pe faptul că toate bunurile dobândite înainte de căsătorie dar și cele dobândite în nume propriu în timpul căsătorei sunt bunuri aflate în proprietate exclusivă a fiecărui soț, conform art.360, sec.3, cap.VI, al Noului Cod Civil. În cazul în care soții dobândesc niște bunuri în comun, ei vor fi coproprietari, fiecare având cotă-parte, și nu în devălmășie cum este cazul comunității legale. Legiuitorul impune inventarierea tuturor bunurilor mobile proprii, indiferent de modul lor de dobandire, la începutul regimului separatiei de bunuri și pe toată durata lui, de câte ori este nevoie. Se poate întocmi și un inventar al bunurilor mobile dobândite în timpul acestui regim matrimonial. În lipsa unui inventar, întocmit de un notar, soțul posesor al bunului mobil va fi prezumat, până la proba contrară, a fi proprietarul acestuia (art.361). În toate cazurile, pentru opozabilitate față de terți, inventarul va fi anexat la convenția matrimonială, și supus acelorași formalități de publicitate ca și aceasta din urmă. Un drept de proprietate exclusivă se poate demonstra doar prin înscrisul care îndeplinește toate formele cerute de lege, ne precizează alineatul (5), din articolul 361, din Codul Civil. Un avantaj al regimului de separație de bunuri este simplificarea administrării bunurilor pentru că în condițiile disocierii intereselor patrimoniale ale soților, nu există în căsătorie acea interferență a puterilor fiecăruia dintre ei care se manifestă în cazul regimurilor de tip comunitar, care duce deseori la complicații atât în relațiile dintre soți, cât și în raporturile cu terții.
În cazul în care un soț folosește un bun propriu al celuilalt soț, fără ca acesta să se opună, el are obligația unui uzufructuar, adică este obligat să restituie doar fructele rezultate la data în care va cere celălalt soț sau la data încetării sau lichidării regimului separației de bunuri. Asemănător comunitătii legale, în regimul separării de bunuri niciunul dintre soț nu poate răspunde pentru obligațiile celuilalt soț, cu excepția acelor obligații care au fost generate de necesitatea acoperirii cheltuielilor curente ale familiei sau a întreținerii copiilor.
În cadrul legislației noi se precizează că soții au dreptul de retenție, adică în cazul încetării regimului matrimonial al separării, fiecare dintre soți are dreptul de retenție asupra bunurilor celuilalt soț, pentru a acoperi integral datoriile pe care le pot avea unul față de celălalt.
Comunitatea convențională. Acest regim este o variantă a comunității legale, prin care se permite celor doi soți să deroge de la aceasta în anumite aspecte, prevazute și limitate, prin conventie matrimoniala. Potrivit art.367 din Noul Cod Civil, în cazul acestui regim, convenția matrimonială se poate referi la următoarele aspecte:
includerea în comunitate a unei părți sau a tuturor bunurilor sau datoriilor dobândite înainte sau în decursul căsătoriei;
restrângerea comunității doar la bunurile sau datoriile menționate în cadrul convenției matrimoniale, indiferent de modul și perioada lor de dobândire;
obligarea prezentării acordului ambilor soți pentru actele de administrare, dacă unul dintre soți nu-și poate exprima voința, celălalt poate obține mandat judecătoresc de la instanța de tutelă;
includerea unei clauze de preciput, executarea putându-se face în natură sau bani, din valoarea activului net a comunității
precizarea modalităților prin care această comunitate se poate lichida.
Dacă din precizările făcute în cadrul convenției matrimoniale nu se precizează altfel, regimul juridic al comunității convenționale se va completa cu dispozițiile legale privind regimul comunității legale.
O problemă importantă, întâlnită în cadrul oricărui regim matrimonial de tip comunitar (legal sau convențional), este stabilirea structurei patrimoniului fiecăruia dintre soți. Așa cum în cadrul oricărui patrimoniu putem deosebi activul și pasivul, la fel, în cadrul regimului matrimonial distingem între:
a) activul matrimonial – în cazul regimurilor comunitare este importantă constituirea, în cadrul acestui activ, a masei bunurilor comune și a masei bunurilor proprii ale fiecăruia dintre soți; asigurarea unui circuit între ele; menținerea patrimoniului divizat în aceste două mase de bunuri distincte etc;
b) pasivul matrimonial – în cazul regimurilor comunitare trebuie stabilite criteriile conform cărora se determină natura datoriilor fiecărui soț ca fiind comune sau proprii și, în funcție de aceasta trebuie identificate posibilitățile creditorilor de a urmări în mod bunurile comune sau proprii ale soților.
Dacă în cazul regimului comunitar legal, determinarea activului/pasivului matrimonial se realizează prin normele juridice imperative, în cazul comunității convenționale legiuitorul oferă soților posibilitatea limitată de a determina compoziția patrimoniului fiecăruia dintre ei. Astfel, în funcție de interesele patrimoniale concrete, de aspirațiile, mentalitățile sau alte situații, soții pot opta pentru o comunitate de bunuri mai extinsă sau mai restrânsă decât cea legală.
Indiferent de care regim matrimonial este ales, nu se poate deroga de la dispozițiile legale. Cu alte cuvinte, un regim matrimonial ales, legal și valabil, nu poate fi schimbat pe decât după un an de la căsătorie, iar după acest termen se poate modifica decâte ori este nevoie, cu respectarea condițiilor referitoare la convenții matrimoniale, conform noului Cod Civil, cap.VI, sec.5, art.369. Creditorii păgubiți prin modificarea regimului matrimonial, pot înainta acțiunea revocatorie în decurs de un an de la îndeplinirea tuturor formalităților de publicitate sau de la data în care au aflat, înaintea publicității, pe altă cale.
Pentru soți, regimul matrimonial va produce efecte doar din data la care este încheiată căsătoria lor la Oficiul de stare civilă. Pentru ceilalți, acest regim va avea efecte după îndeplinirea formalităților de publicitate precizate în cuprinsul Noul Cod Civil, în cazul lipsei publicității, față de terțe persoane regimul căsătoriei va fi bazat pe comunitatea legală.
Legiuitorul prevede posibilitatea unui soț să transfere drepturile pe care le are potrivit regimului matrimonial, celuilat soț în caz de nevoie. În cazul în care unul dintre soți nu-și poate exprima voința (stare gravă de sănătate, boli psihice, comă…), celălalt soț poate cere instanței aprobarea ca acesta să-l poate reprezenta pentru exercitarea tuturor drepturilor de care se bucură conform regimului matrimonial ales. Condițiile, limitele și valabilitatea acestei încredințări se stabilesc prin hotărâre judecătorească, iar acest tip de mandat judiciar încetează odată cu apariția posibilității de a-și exprima voința (al.(2), art.315, Noul Cod civil), de exemplu însănătoșirea soțului, sau odată cu numirea a unui tutore sau curator.
Însă, în cazul în care unul dintre soți încheie acte juridice care ar putea pune în dificultate sau pericol interesele familiei, celălat soț este îndreptățit să ceară instanței de tutelă dreptul de a dispune de anumite bunuri să poate fi folosit, pentru o perioadă determinată de timp, doar cu cererea expresă a consimțământului său, sau să ceară separația juridică de bunuri. Această perioadă de limitare a dreptului de folosință a bunurilor proprii se poate prelungi, dar doar până la termenul de 2 ani. Hotărârea judecătorească a acestei măsuri trebuie și ea să aibe formalitățile de publicitate mobiliară sau imobiliară efectuate. Actele juridice care au fost încheiate, încălcând această hotărâre judecătorească, sunt anulabile. Dreptul la acțiune este prescris după termenul de un an, care începe de la data când soțul vătămat a fost informat de existența actului. Pe de altă parte, separația de bunuri hotărâtă de către instanță face ca regimul matrimonial anterior să înceteze, soților aplicându-se regimul matrimonial al comunității legale. Creditorii personali ai soților nu por cere separația juridică de bunuri, dar pot interveni în cauză, conform dispozițiilor articolului 372 al Codului Civil.
Un alt drept al soților este acela de independență patrimonială – fiecare soț poate să încheie cu celălalt sau terțe persoane, orice acte juridice, dacă legea nu prevede altfel. Soții pot face singuri, fără acordul celuilat, depozite bancare, operațiuni în legătură cu acestea. Dacă au un credit, soțul titular al contului va putea să folosească fondurile existente chiar după desfacerea căsătoriei, dacă nu există vreo hotărâre judecătorească executorie care interzice acest fapt (al.(3), art.317, Noul Cod Civil).
Conform dreptului la informare, menționat și definit în art.318, al Codului Civil, fiecare dintre soți poate cere celuilalt sa-l informeze cu privire la bunurile, veniturile și datoriile sale, iar dacă este refuzat se poate adresa instanței de tutelă, care îl poate obliga pe soț sau orice altă persoană să furnizeze informațiile necesare. Un terț poate refuza justificat furnizarea informațiilor atunci când acestea constituie un secret profesional care trebuie păstrat. Legea precizează că dacă informațiile cerute de un soț pot fi obșinute numai la obligarea în instanță, se naște prezumția relativă că reclamația soțului care cere aceste informații este adevărată.
Un regim matrimonial încetează prin desfacerea căsătoriei, anularea sau constatarea nulității acesteia. În timpul căsătoriei, un regim matrimonial poate fi schimbat în condițiile legii, adică după primul an de căsătorie, de până la 15 ori/an în anii următori. Schimbarea regimului poate fi realizată prin înscrierea actului în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, în registrul de stare civilă sau în orice alte registre de publicitate în funcție de natura bunurilor la care se referă (cartea funciară, registrul comerțului etc.). Registrul național notarial al convențiilor matrimoniale este un registru nou constituit, care este organizat la Uniunea Națională a Notarilor Publici din Romania. În acest registru se înscriu, pentru cazul opozabilității față de terți: regimul matrimonial ales de cei doi soți sau modificările ulterioare a acestuia. În dependență de actul juridic prin care s-a ales regimul dorit, înscrierea lui și publicitatea se face în baza convenției matrimoniale sau în cazul lipsei ei, ceea ce atrage după sine alegerea tacită a regimului comunității legale – în baza actului de căsătorie. Cererea de înscriere se adresează notarului public, camerei notarilor publici sau registrului național notarial precizat mai sus, de către oricare dintre soți. La cererea notarilor publici sau a oricărei persoane fizice sau juridice, Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale va elibera extrase certificate privind regimul înregistrat.
Atunci cînd un regim încetează sau se schimbă, el se va lichida, potrivit legii, prin comun acord sau, în imposibilitatea realizării acestuia, pe cale judiciară. Dovada lichidării unui regim matrimonial, act de lichidare, va fi hotărârea judecătorească definitivă sau înscrisul în forma autentică întocmit de un notar.
O altă noutate a Noului Cod Civil este apariția și reglementarea clauzei de preciput, odată cu posibilitatea alegerii regimului matrimonial, clauza fiind de inspirație franceză. Conform art. 333 din Noul Cod Cvil, clauza de preciput este clauza care inclusă în convenția matrimonială, indiferent de regimul matrimonial ales, prevede ca soțul supraviețuitor să preia fără plată, unul sau mai multe dintre bunurile comune care sunt deținute în devălmășie sau coproprietate, înainte de partajul moștenirii.
Proprietatea deținută în devălmășie este caracterizată prin faptul că dreptul fiecărui soț nu este exprimat prin cote-părți, ca și în cazul coproprietății în drept comun. Acest tip de proprietate cuprinde drepturi, dar și obligații, asemănându-se cu indiviziunea dar care este de un alt model, fără cote-părți, care aparțin celor doi soți în devălmășievpână la desfacerea căsătoriei sau până la realizarea unei separări juridice în cadrul ei.
Principalele deosebiri ale proprietății comune în devălmășie față de proprietatea comună pe cote-părți sunt:
dacă în cazul proprietății bazate pe cote-părți, aceste cote sunt determinate abstract fiecărui copărtaș; în timp ce în proprietatea în devălmășie, nu este determinată nicio cotă, ea se poate stabili doar în cazul separării bunurilor comune;
în cazul coproprietății, oricare din proprietari poate gestiona cota sa de proprietate după dorința sa, o poate înstrăina total sau parțial, fărăa a cere acordul celorlalți. Niciunul dintre soți nu poate dispune, în timpul căsătoriei, de dreptul său asupra bunurilor comune;
proprietatea comună în devălmășie este generată de actul juridic de căsătorie, pe când cea bazată pe cote-părți poate rezulta din succesiune, convenția matrimonială a părților, etc;
proprietatea comună în devălmășie, atorită faptului că nu are cote stabilite, acestea vor fi determinate cu ocazia împărțirii și în dependență de contribuția fiecărui soț la achiziționarea bunurilor proprii; pe când împărțirea proprietății pe cote-părți se face pe baza cotelor deja cunoscute;
conform precizărilor din noul cod civil, oricre dintre soți poate încheia singur acte de conservare, de gestionare și acte de cumpărare a bunurilor comune, cu excepția înstrăinării sau grevării bunurilor imobiliare unde este cerut expres consimțământul ambilor soți; în cazul coproprietății, un coprietar nu poate îndeplini astfel de acte decât cu acrodul expres al tuturor;
În cazul proprietății comune bazate pe cote-părți, coproprietar poate fi orice persoană, pe când în proprietatea comună în devălmășie a soților este legată de calitatea de soț.
3.2.2 Bunurile soților, comune și proprii
Sensul utilizat al noțiunii de bunuri, este cel care cuprinde bunurile mobile și imobile, dar și drepturile reale și de creanță rezultate – pe scurt, tot ce este în circuitul civil. În cuprinsul Noului Cod Civil, putem observa menționate două cateorii de bunuri: cea a bunurilor comune ale soților și cea a bunurilor proprii a fiecăruia din ei.
Bunurile comune ale soților, așa cum precizează art.339 din Noul Cod Civil, sunt bunuri dobândite în timpul căsătoriei bazate pe regimul matrimonial al comunității legale, asupra cărora ei au drept de proprietate în devălmășie (explicată mai sus). Bunurile comune sunt mijloacele materiale care sunt necesare pentru acoperirea cheluielilor căsniciei. Astfel bunurile comune pot fi orice lucruri, care sunt obiecte de drepturi, dar și obligații patrimoniale, și drepturile reale ale acestora
Astel legiuitorul precizează criteriile datorită cărora un bun este considerat comun, și anume:
să fie dobândit în timpul comunității legale;
de oricare dintre cei doi soți;
să nu facă parte din bunurile enumerate în cadrul art.340;
proprietatea asupra bunului să fie în devălmășie.
Legea nu precizează expers care sunt sau pot fi bunurile comune, dar face o enumerare a celor categorii de bunuri sunt proprii prin definiție și nu pot face obiectul unei comunități legale care se bazează pe bunuri comune. Doar se precizează că toate bunurile dobândite în regimul comunității legale se bucură de prezumția de comunitate, dar nu înlătură posibilitatea ca un soț să ceară constatarea că un bun nu este unul comun, ci bun propriu sau invers.
Prin noțiunea de dobândire a bunurilor se înțelege faptul că bunurile comune sunt acelea care au intrat în patrimoniul soților prin orice modalitate de dobândire precizată de legislația civilă, indiferent dacă au fost achiziționate de unul sau ambii soți și indiferent de natura acestui bun. Drepturile reale asupra lor sunt dobândite de cei doi soți din modul originar dar și cel derivat de dobândire, în sensul că, chiar dacă în cartea funciară a unei proprietăți imobiliare se înregistrează doar un soț, ambii soți sunt proprietarii acelui bun comun. În concluzie, chiar dacă un bun este achiziționat de un soț, acesta îl reprezintă pe celălalt soț la încheierea actului de cumpărare, bunul fiind comun.
Bunurile sunt considerate comune numai dacă au fost achiziționate prin acte cu titlu oneros, pentru că cele dobândite din moștenire legală, legat sau donație sunt considerate bunuri proprii, în afară de cazuri în care este prevăzut expres că ele vor fi comune.
Venitul din muncă și considerarea lui ca fiind parte din bunurile comune sau proprii, a strârnit numeroase discuții. Prin venituri din muncă înțelegem salariul fiecărui soț, dar și alte forme de venituri din colaborări, convenții civile, etc. Opinia dominantă este cea potrivit căreia veniturile generate prin muncă reprezintă un bun comun al soților. Raționamentul principal fiind definirea noțiunii de bun comun, prin art.339, din Codul Civil, ca bunuri dobândite de oricare dintre soți, în timpul regimului comunității legale. Însemnând că orice bun, cu excepția celor enumerate în articolul următor, este un bun comun; iar veniturile obținute strict din muncă nu se regăsesc în această enumerare. Alți teoreticieni consideră însă, salariul obținut drept un bun propriu, pentru că din precizarea din vechiul Cod al familiei, precum și a Noului Cod Civil, soții sunt obligați să se întrețină și să participe la cheltuielile obișnuite ale căsătoriei, în funcție de mijloacele materiale ale fiecărui soț. Astfel salariu este considerat bun propriu, pentru că din el pot fi cumpărate și bunuri comune și cele proprii, iar o parte din el va deveni comună, prin voința soțului care îl posedă, rolul acestei părți fiind de a contribui la acoperirea cheluielilor comune.
Conform pct.d) și e), creațiile, manuscrisele științifice sau literare, premiile, recompensele, schițele, proiectele științifice, proiectele de invenții sunt bunurile proprii pentru că se bazează strict pe efortul și calitățile soțului care le-a creat, iar drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra lor sunt încadrate de Noul Cod Civil ca proprii fiecăruia dintre soți. De lege ferenda, remunerarea primită pentru opere de creație artistică sau literară trebuie considerată ca un bun propriu pentru că este legată strict de talentul și calitățile personale ale autorului. Dacă se transmit drepturile patrimoniale derivate din drepturi de autor, care de obicei se fac prin moștenire sau donație, cu titlu gratuit, acestea vor deveni bunuri proprii a soțului gratificat.
Dobândirea imobilelor se bazează și ea pe prezumția de comunitate, la actele de dobândire a imobilelor nu este necesară manifestarea expresă de voință a ambilor soți, (o condiție esențială însă în cazul actelor de înstrăinare a imobilelor). Astfel notarul public va refuza întocmirea actului de cumpărare pe un singur soț doar dacă celălalt soț se opune. Chiar dacă în actul de cumpărare va figura doar un soț, aceasta nu înseamnă că imobilul este în proprietate exclusivă, ci este un bun comun, odată ce cumpărarea se face în timpul căsătoriei. Excepție fac imobilele primite ca moștenire sau donație, care vor deveni bunuri proprii ale soțului care le-a primit. Similar, dacă în cartea funciară a proprietății este înscris doar un soț, celălalt este îndreptățit să ceară înscrierea dreptului său. În caz de opunere a acelui soț care este notat în carte funciară, soțul absent poate cere înscrierea dreptului pe calea acțiunii de prestație tabulară. Posibilitatea de a cere notarea în cartea funciară a bunului, a calității de bun comun oferă o protecție intereselor terților care vor să încheie acte juridice referitoare la un bun care se presupune a fi comun.
În ceea ce privește uzucapiunea ca mod de dobândire a proprietății prin posedarea neîntreruptă a bunului în timpul stabilit de lege (art.928-934), bunul la care se referă va fi considerat comun sau propriu în funcție de începutul termenului de uzucapiune care poate fi înaintea încheierii căsătoriei sau în decursul acesteia.
Dobândirea dreptului de creanță în patrimoniul comun al soților poate avea ca bază orice act juridic încheieat care generează și obligații: gestiunea afacrerilor, îmbogățirea ilicită, delictul civil, etc., act ce trebuie încheiat în timpul căsătoriei ca să fie considerat comun.
Deci, prin dobândire înțelegem achiziționarea de către oricare dintre soți sau de ambii, a unui drept patrimonial, real sau de creanță, în baza legii, prin act sau fapt juridic.
O condiție a dobândirii unui bun comun este faptul că cel care obține acest bun să aibe calitatea de soț, nefiind obligatorie prezența ambilor soți, întrucât unul îl poate prezenta pe celălalt. Căsătoria durează de la momentul încheierii sale, în care ofițerul de stare civilă constată îndeplinirea condițiilor de fond pentru căsătorie (enumerate în cadrul capitolului II al prezentului demers) și până la desfacerea căsătoriei prin divorț, încetarea prin deces al unui soț sau desființarea prin hotărâre judecătorească, în cazul nulității ei (care vor fi explicate pe larg în cadrul ultimului capitol).
În cazul divorțului, momentul desfacerii căsătoriei este acela de pronunțare a hotărârii judecătorești irivocabile și definitive. Adică bunurile dobândite între momentul pronunțării hotărârii și rămânerea ei irivocabilă și definitivă, se vor bucura de prezumția de comunitate. Față de terțe persoane, prezumția de comunitate încetează numai la data când se face mențiunea despre hotărârea de divorț pe actul de căsătorie sau la data informării lor pe o altă cale decât acesta. În practica judiciară veche, s-a pronunțat că vor fi considerate bunuri comune și nu proprii, acele bunuri care, deși au fost obținute după data desfacerii căsătoriei prin divorț, dar cu banii proveniți din timpul căsătoriei de la celălalt soț,. Soțul neproprietar, de la care provin banii va avea dreptul la acoperirea creanței pentru suma dată și nu un drept de proprietate devălmaș.
În cazul decesului unuia dintre soți, nu apar probleme deosebite, întrucât lichidarea comunității legale se realizează între soțul supraviețuitor și moștenitorii soțului decedat. Iar obligațiile celui decedat se împart între moștenitori, proporțional cu cotele revenite prin moștenire (art.355, Codul Civil actualizat).
Căsătoria poate înceta și prin declararea morții unui soț prin hotărâre judecătorească, prin care se va stabili data morții/încetarea căsătoriei. Ceea ce duce ca dobândirea bunurilor de către soțul supraviețuitor să fie considerată retroactiv comună în perioada de la acestă data fixată până la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii. Dacă ulterior, se dovedește că data morții este alta decât cea menționată în hotârărea judecătorească, acesta va duce la anularea ei și schimbarea retroactivă a statutului bunurilor dobândite între cele două date. În cazul în care soțul declarat mort prin hotărâre judecătorească, este în viață și se întoarce, odată cu demonstrarea faptului că este viu se va anula hotărârea judecătorească și comunitatea matrimonială se reface retroactiv. Însă se impune precizarea, că dacă soțul supraviețuitor s-a recăsătorit, prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii celei de-a doua, astfel încetând raporturile patrimoniale din prima căsătorie, indiferent de întoarcerea celui declarat mort sau nu.
În cazul anulării unei căsătorii, aceasta este desființată retroactiv, iar cei doi sunt considerați ca nefiind niciodată căsătoriți. Prin urmare toate bunurile achiziționate vor fi considerate proprii celui care le-a dobândit, iar dacă au fost cumpărte împreună, cel care a contribuit cu o sumă de bani va avea drept de creanță asupra ei sau va fi considerat coproprietar dacă partea sa a fost determinată pe cote-parți.
Despărțirea temporară între soți nu are efecte juridice, astfel toate bunurile sunt considerate comune, indiferent de care dintre soți le-a achiziționat.
În ceea ce privește momentul dobândirii, acesta înseamnă momentul transferului dreptului din proprietatea unei terțe persoane în patrimoniul soților. În cazul drepturilor de creanță în legătură cu care se poate pretinde transmiterea unui drept de proprietate asupra unui bun, problemele sunt mai complicate, impunându-se niște clarificări în cazul locuințelor care sunt proprietate personală, construite cu sprijinul statului. În literatura juridica veche s-a menționat, bazându-se pa faptul că dreptul de creanță în virtutea căruia se poate pretinde dreptul de proprietate asupra apartamentului, urmare fiind încheierea contractului de către fiecare dintre soți înainte să fie încheiată căsătoria, se naște anterior acesteia – apartamentul va fi considerat un bun propriu chiar dacă procesul verbal de predare-primire a fost semnat în timpul căsătorie (prin el se marchează momentul efectiv de dobândire). Dacă dreptul de creanță a apărut în patrimoniul comun al soților, în timpul căsătoriei, urmare a încheierii contractului de construire apartamentul va fi un bun comun, chiar dacă procesul verbal de predare-primire va fi semnat după desfacerea eventuală a căsătoriei. Însă practica judiciară recentă consideră decisiv în determinarea caracteristicii de bun comun sau propriu a locuinței construite cu creditarea de către stat, este momentul semnării procesului verbal de predare-primire pentru că acesta este momentul dobândirii efective a dreptului de proprietate, chiar și în cazul în care contractul de construire a fost încheiat de către unul dintre soți înainte să fie căsătorit. Argumentul de bază este faptul că dreptul de proprietate se dobândește prin predarea efectivă a locuinței și nu prin semnarea contractului de construire.
Bunurile proprii ale soților sunt cele care îndeplinesc următoarele condiții, precizate prin art.340 din Noul Cod Civil:
sunt obținute înaintea căsătoriei, dreptul soților asupra lor nu este cel de devășmășie;
dobândite prin moștenire, legat sau donație în timpul căsătorie, cu excepția cazului în care este precizat altfel. Principalul argument prin care le-a fost atribuit acestor bunuri caraterul de bunuri proprii este legătura de rudenie personală sau de căsătorie – în cazul moștenirii legale; sau cel intuitu personae – în cazul legatelor și a donațiilor, fiind realizate în considerarea persoanei gratificate. Bunurile primite prin moștenire se referă la bunurile din moștenirea legală, cele legate – se referă la legatele universale, cele cu titlu universal sau particular (moștenirea testamentară). Darurile de nuntă, în practica judiciară, au fost considerate fiind bunurile comune, pentru că sunt primite de cei doi soți, cu ocazia celebrării încheierii unei căsătorii, pentru a forma un patrimoniu minim necesar unei familii/căsătorii. Bunurile primite prin donație sunt considerate proprii, indiferent dacă e prin donație directă, deghizată sau de dar manual. Dacă donațiile sunt făcute prin înscris autentic la notar sau legatele se cuprind în testament, voința, scrisă și solemnă, a celui care dispune de acele bunuri va fi cea care va hotârî dacă bunul donat/legat va fi comun sau propriu.
bunuri de uz personal sau necesare exercitării unei profesii. Bunurile de uz personal, pentru a fi proprii trebuie: să fie obținut de unul dintre soți, să fie utilizat de acesta, să fie destinat uzului personal și efectiv folosit pentru aceasta de unul dintre soți. Însă nu pot fi considerate bunuri proprii obiecte scumpe, de lux, tocmai pentru că au o valoare mare, chiar dacă altfel ar îndeplini condițiile precizate. Dar nu este o regulă unitară, practica judiciară demonstrează că în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, se ține seama de mai multe condiții, în precizarea caraterului unui bun propriu sau comun, chiar și de lux. În ceea ce privește bunurile necesare exercitării unei profesii, acestea sunt aparatele necesare de specialitate, instrumentele muzicale, biblioteca de specialitate, atelierul de pictura, studioul muzical, etc., indiferent dacă aceste bunuri se referă la exercitarea unei sau a mai multor profesii. În cazul în care soții au aceeași profesie, în practică, s-a observat părerea că bunurile tot nu sunt comune, ci proprii dar în cote-părți, egale pentru ambii soți.
drepturile patrimoniale de autor asupra creațiilor sale și a semnelor distinctive înregistrate;
premii sau recompense, manuscrisele științifice și literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și alte bunuri asemănătoare, datorită caracterului excepțional al muncii creatorului lor, bazată pe talent și calități strict personale. În interpretarea literaturii juridice s-a observat neincluderea în această categorie a premiilor primite de la locul de muncă al unui soț, care se încadrează la bunuri comune, ci doar recompensele acordate pentru merite deosebite (invenții premiate) sunt bunuri proprii.
prima de asigurare, despăgubirile pentru prejudiciul material/moral adus unuia dintre soți. Îndemnizația încasată în urma unui contract de asigurare este un bun propriu pnetru că este plătită celui păgubit pentru a acoperi prejudiciul lui personal, să-și refacă sănătatea sau să-i ofere un mijloc de existență în cazul în care și-a pierdut capacitatea de muncă. Prima de asigurare este bun propriu indiferent dacă sumele au fost plătite de celălalt soț și indiferent de sursa banilor.
sumele de bani care înlocuiesc un bun propriu, dar și bunul dobândit în schimbul altui bun propriu sau a sumelor acestora. Aici se încadrează sumele încasate pentru vânzarea bunului propriu, creanțele prețului de vânzare a bunului propriu, sulta în cazuri de schimb, bunurile cumpărate pe banii obținuți din vânzarea bunurilor proprii…
rezultatele administrării bunurilor proprii.
Această enumerare este limitativă, nu se poate mări adăugând alte categorii, dar în cadrul categoriei există posibilitatea extinderii sau reducerii sferei bunurilor proprii la care se referă legislația actuală.Datorită faptului că bunurile proprii îi aparțin în exclusivitate unui soț, acesta are drepturi de folosință, dispoziție și administrare după voia sa, fără a fi restricționat de vreun fel de celălalt soț. Dar dacă soțul susține că un anumit bun este propriu și nu comun ambilor soți, el va trebui să demonstreze acest fapt prin orice mijloc de probă, excepția de la aceasta fiind doar bunurile obținute prin acte juridice solemne, când dovada se va putea face doar prin înscrisul întocmit conform prevederilor legale.
CAPITOLUL IV:
CAZURI DE NULITATE A CĂSĂTORIEI
4.1 Precizări generale privind nulitatea căsătoriei
Atunci când ofițerul de stare civilă nu-și îndeplinește atribuțiile în conformitate cu normele Noului Cod Civil, dar și a prevederilor legale generale în ceea ce privește încheierea unei căsătorii, acesuia i se va aplica sancțiuni administrative. Dacă cei doi care se căsătoriesc au făcut declarații false la înregistrarea căsătoriei, lor lise pot da sancțiuni penale, iar o astfel de căsătorie încheiată cu nerespectarea condițiilor de fond precizate de lege, se lovește de noțiunea de nulitate.
Datorită efectelor grave pe care le generează, precum și a importanței acestui eveniment în viața omului, căsătoria, legiuitor reglementează astfel de cazuri în care o căsătorie poate fi declarată nulă, în cuprinsul articolelor 293 – 306, din capitolul IVdin Noul Cod Civil republicata în 01.10.2012.
Codul Civil îi permite ofițerului de stare civilă să refuze să oficieze o căsătorie dacă acesta constată că nu sunt îndeplinite doate condițiile de fond ale căsătoriei, fie ele pozitive, fie negative. Legea precizează că orice persoană oate face opoziție la încheieirea căsătoriei, daca cunoaște vreun impediment legal la aceasta, iar ofițerul de stare civilă va refuza oficierea căsătoriei și va dispune efectuarea verificărilor în legătură cu opoziția depusă în scris, și constată adeverirea sau nu a informațiilor primite.
Dar chiar dacă o căsătorie a fost încheiată încălcând anumite prevederi referitoare la oficierea acesteia, legea încearcă să minimizeze pe cât este posibil efectele negative a declarării nulității unei căsătorii, de exemplu: micsorarea efectelor desființării căsătoriei față de copii rezultați din aceasta, dar și asupra soților, în cazul căsătoriei putative (se refeă la faptul că o căsătorie deși nulă, produce unele efecte față de sotul care a fost de bună-credință la încheierea ei); restrângerea cazurilor posibile de nulitate absolută; etc. În practica judiciară, prezența cazurilor de nulitate este destul de rară datorită verificărilor obligatorii care se fac de Oficiul de stare civilă încă înaintea încheierii căsătoriei, dar și în cazul opozițiilor, adevărate sau nu, pentru a mnimiza efectele deciziilor pripite asupra vieții persoanelor.
Se impune o clarificare importantă, nulitatea căsătoriei nu se poate confunda cu divorțul. Este adevărat că ambele au ca efect desfacerea căsătoriei, dar se deosebesc esențial prin cauzele și efectele lor. Cauza desfacerii unei căsătorii declarate nule, este nerespectarea condițiilor precizate de Noul Cod Civil cu privire la posibilitatea încheierii unei căsătorii, condiții existente anterior sau odată cu încheierea ei, iar efectele sunt retroactive. În timp ce divorțul are drept cauze situațiile sau condițiile ce apar după încheierea căsătoriei, iar efectele sunt doar viitoare, ce produc efecte după ce hotărârea de divorț rămâne definitivă și irevocabilă.
În legislația veche, subiectul nulității se ocupa Codul Familiei, completat cu cel civil, dar de la intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, cazurile și efectele nulității unei căsătorii sunt reglementate doar de acesta. Nulitatea căsătoriei va fi pronunțată prin hotărârea judecătorească pronunțată de judecătorie. Procedura este cea obișnuită, deosebirea fiind că această hotărâre va avea ca efect și schimbarea stării civile a celor doi soți care s-au căsătorit fără respectarea condițiilor impuse de lege.
4.2 Cazuri de nulitate ale căsătoriei
Legiuitorul nu numai sancționează nulitatea căsătoriei încheiate cu încălcarea prevederilor din Codul Civil, dar și face o enumerare expresă a acelor norme legale care, încălcate fiind, vor duce la declararea unei căsătorii ca fiind nulă. De exemplu art. 293 al precizează că este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată cu încălcarea prevederilor de la art. 271, 273, 274, 276 și 287 alin. (1), pe care le vom detalia în cele ce urmează.
În literatura de specialitate este persistentă ideea că sunt admisibile, referitor la încheierea unei căsătorii, pe lângă nulitățile expres precizate și cele virtuale. Este concluzia rezultată din contradicțiile apărute în literatura și practica judecătorească franceză, pentru că s-a constatat că mai pot exista cazuri de nulitate a căsătoriei pe lângă cele precizate expres de legislație. Un exemplu poate fi: nediferențiere de sex, adică a căsătoriei dintre homosexuali sau transsexuali (condiție apărută în cadrul art. 293 care face referire la art.271 din Noul Cod Civil); sau căsătoria în lipsa ofițerului de stare civilă. Unii autori au denumit acest act juridic ca inexistent, și dacă este inexistent nu mai poate fi și nul, în literatura noastră de specialitate această teorie era susținută la sfârșitul secolului al XIX-lea. Astăzi se susține ca termenul de act juridic inexistent nu are acoperire în realitatea noastră pentru că un act juridic trebuie să reglementeze raporturile existente și reale (după T.R.Popescu). conform acestei teorii mai vechi se poate clasifica nulitatea în cea expresă și cea virtuală, care nu este precizată în legislație.
O altă clasificare, de data aceasta, modernă a nulităților este cea rezultată din prevederile Noului Cod Civil, și anume: nulitatea absolută și nulitatea relativă.
Fiind păstrată din dreptul comun, clasificarea nulității în cea absolută și cea relativă, legislația încearcă să minimalizeze efectele unei nulități absolute față de soțul de bună-credință, care nu știa de existența anumitor piedici la încheierea căsătoriei, fiind indus în eroare de celălalt. Efectele asupra soțului nevinovat se vor produce doar de la data în care hotărârea judecătorească prin care este declarată o căsătorie anulată sau nulă, rămâne definitivă și irevocabilă, iar în ceea ce privește copii rezultați din o astfel de căsătorie, hotărârea definitivă nu are efect.
Prin art. 293, din Noul Cod Civil, legiuitorul prevede expres cazurile de nulitate absolută a unei căsătorii încheiate, care apar atunci când sunt încălcate prevederile art. 271, 273, 274, 276 și 287 al.(1); precum și în cazul în care hotărârea judecătorească prin care s-a declarat mort un soț este anulată, dar soțul supraviețuitor s-a recăsătorit, noua căsătorie rămâne valabilă dacă soțul declarat mort a fost de bună-credință, iar se consideră ca prima căsătorie este desfăcută la data încheierii celei de-a doua.
Astfel, pe larg, condițiile apariței unei nulități absolute ale căsătoriei, sunt încălcarea următoarelor condiții de fond în încheierea căsătoriei, prevăzute și enumerate de lege:
Căsătoria prin consimțământul liber și neviciat între un bărbat și o femeie. Dacă unul dintre soți a fost mințit cu privire la unele situații sau dacă se realizează, prin absurd, o căsătorie între persoane de același sex, fiind mințit soțul dar și ofițerul stării civile – căsătoria s-ar lovi de nulitate absolută;
Încheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită. Raționamentul principal este că monogamia stă la baza dreptului familiei și este apărată de codul civil, prin sancționarea cu declararea nulității absolute a celei de-a doua căsătoriei încheiate, în condițiile în care exista deja una. Existența bigamiei se verifică la înregistrarea cererii pentru încheierea unei căsătorii și nu după încheierea acesteia la sesizarea unei persoane.
În cazul unei hotărâri judecătorești prin care un soț este declarat mort, cea de-a doua căsătorie este valabilă chiar dacă este încheiată în timpul de la data fixată prin hotărâre drept data morții și data la care această hotărâre rămâne definitivă. Dacă soțul declarat mort, se întoarce, se dă prioritate prezentei căsătorii, cele de-a doua, considerându-se că prima a fost încetată odată cu încheierea căsătoriei noi.
În cazul căsătoriei unui cetățean român cu unul străin, nefiind posibilă verificarea existenței eventuale a unei căsetorii încheiate în țara de origine, ofițerul de stare civilă va cere un certificat de celibatar eliberat de autoritățile competente naționale a străinului, și numai după prezentarea lui va putea oficia căsătoria.
Pentru a fi valabilă bigamia și pedepsită, este necesar ca să fie încheiată deja cea de-a 2 căsătorie, pentru că tentativa nu se pedepsește (de exemplu, după depunerea declarației de căsătorie, dar fără încheirea unei căsătorii propriu-zise, nu există încă infracțiunea de bigamie).
Acțiunea de nulitate poate fi inițiată de orice persoană interesată, este imprescriptibilă și necondiționată de acțiunea de divorț posibil preexistentă, în desfășurare.
Încheierea unei căsătorii între rude, în linie dreaptă sau colaterală, până la gradul patru inclusiv duce la declararea ei ca fiind nulă absolut. Înregistrarea unei astfel de căsătorii, încălcând prevederile în vigoare ca duce la declararea nulității absolute a acesteia și constituie infracțiunea de incest. Este interiză această căsătorie, indiferent dacă sunt rude din cadrul sau din afara căsătoriei, cum este cazul adopției de exemplu. În adopție, se consideră și se stabilește că adoptatul devine rudă cu rudele adoptatorului, stabilindu-se legături de filiație cu parinții adoptatori, ca și a unui copil firesc al acestora. Relațiile între rude și afini sunt prohibite din argumente de oridn moral și biologic, fiind apărat interesul prioritar al sociețății, al sănătății acesteia.
Încheierea căsătoriei a unul alienat sau debil mintal (art.276 din Noul Cod Civil) se lovește și ea de nulitate absolută. Este interzisă căsătoria alienaților din rațiuni biologice și psihologice. Biologic, se apără, asemănător precedentei interziceri, sănătatea societății, pentru că s-a constatat că aceste afecțiuni phsihice sunt transmisibile genetic și pot produce mutații ale genelor. Psihologic, argumentul este bazat pe faptul că aceste categorii de persoane nu au discernământ asupra faptelor lor, în marea majoritate a cazurilor, și nu conștientizează faptele săvârșite.
În ceea ce privește cei care nu au discernământ temporar, nici ei nu pot exprima un consimțământ valabil și actual, iar în eventualitatea încheierii unei astfel de căsătorii, aceasta se declară nulă absolut dacă a fost încheiată în perioada caracterizată prin lipsa discernământului. Deosebirea față de cei alienați sau debili mintali constă în faptul că în cazul lor interdicția de a se căsători este definitivă, pe când pentru cei fără discernământ este temporară, până la însănătoșire și întoarcerea discernământului
Lipsa solemnității. O căsătorie va fi lovită de nulitate absolută și în cazul lipsei de solemnitate, condiție căreia este prezența a doi martori la oficierea căsătoriei și a ofițerului de stare civilă, pe lângă prezența celor doi viitori soți, care este obligatorie. În cazul în care unul dintre cei trei factori enumerați mai sus lipsește, în mod normal nu se poate încheia o căsătorie valabilă, dar dacă s-ar încheia – ea ar fi declarată nulă.
Lipsa vârstei matrimoniale legale. Încheierea unei căsătorii a minorului care nu are 16 ani împliniți, se lovește de nulitate absolută, conform precizărilor din art. 294 al Codului Civil. Totuși alineatul (2) din acest articol ne precizează, că dacă ambii soți împlinesc 18 ani până la data în care hotărârea judecătoreacă rămâne definitivă sau dacă soția a ramas gravidă sau a născut, nulitatea acestei căsătorii se acoperă. Astfel în cazul în care se concepe sau se naște un copil există justificarea ocrotirii și păstrării familiei și implicit a căsătoriei, pentru a asigura interesul suprem al copilului.
Lipsa publicității, pentru că ea se deosebește de solemnitatea amintită mai sus, dar este o condiție esențială în încheierea unei căsătorii, lipsa ei ducând la nulitatea absolută. În cazul în care declarația de căsătorie nu este dată publicității conform legii, adică afișată într-un loc special amenajat la sediul primăriei și pepagina de internet a acesteia, timp de 10 zile, pentru a putea fi văzută și formulată opoziția dacă este cazul; căsătoria va fi nulă.
Căsătoria fictivă, adică căsătoria încheiată cu un alt scop decât cel al întemeierii familiei este lovit și ea de nulitate absolută. Astfel, părțile n-ar dori, în realitate, întemeierea unei familiei normale, nașterea și creșterea copiilor, …, ci ar fi conduse de alte interese personale pe care nu le-ar realiza în alte condiții. În căsătoria fictivă ca și în cazul simulației, nu se văd adevăratele motive ale raporturilor dintre cei doi soți. Dar în simulație, se crează o aparență juridică care rezultă din actul juridic aparent, încheiat, care nu corespunde realității, baza fiind un act juridic ascuns între cele două părți, bine ascuns de ceilalți și de organele competente. Nulitatea absolută a căsătoriei fictive se bazează și pe lipsa consimțământului liber și voit în sensul încheierii căsătoriei, el fiind doar formal, voința soților fiind alta.
Astfel de căsătorii se efectuează, de obicei, în scopuri ilicite, urmărind efectele secundare ale căsătoriei, de exemplu: pentru obținerea dreptului legal de ședere sau chiar a cetățeniei într-o țară, pentru ascunderea unei infracțiuni de viol sau a utilizării unei locuințe. De aceea, în practica judiciară, căsătoria fictivă este motivată prin frauda de lege, dar la una în afara dreptului familiei. Prin fraudarea legii se ințelege faptul că persoanele se folosesc de unele dispoziții legale, dar nu în același scop pentru care au fost create, ci în scopul de a ocoli alte dispoziții, imperative de altfel. Parctic căsătoria fictivă este o modalitate prin care se obțin anumite efecte, secundare, care nu s-ar obține în mod normal, în afara acesteia.
Dovada unei astfel de căsătorii este una greu demonstrabilă, neexistând o cale de verificare reală. Organele competente ar trebui să verifice îndeplinirea cumulativă a condițiilor unei căsătorii fictive, fiind admise orice mijloace de probare. Dar dacă până la pronunțarea hotărârii judecătorești definitive, soția a rămas însărcinată sau a născut, sau au trecut doi ani de la încheierea căsătoriei și a intervenit conviețuirea soților, nulitatea absolută a căsătoriei fictive se acoperă, conform al.(2), art.295 din Noul Cod Civil. În concluzie efectele nulității absolute a căsătoriei fictive nu se răsfrând asupra copiilor rezultați.
În literatura juridică s-a precizat faptul ca pentru a fi fictivă, trebuie să existe bilateralitatea, în sensul că ambii soți să fie în cunoștință de cauză și să aibe interes în urma încheierii unei astfel de căsătorii. În practica judiciară, însă, s-au cunoscut și cazuri în care doar unul din soți vroia să beneficieze de efectele secundareale căsătoriei, fără a avea drept scop principal întemeierea unei familii, celălalt neștiind nimic și fiind nevinovat, dorind doar să-și facă o familie. În acest caz căsătoria fictivă s-a demonstrat a fi unilaterală. Condiția principală a păstrării fictivității este însă prezența continuă a cauzei nulității. Cu alte cuvinte, daca s-ar naște un copil din căsătoria fictivă unilaterală, nulitatea se acoperă din prezumția de paternitate a copilului, care demonstrează raporturile dintre cei doi soți și, prin urmare, îndeplinirea rolului principal al unei căsătorii normale.
În ceea ce privește persoanele care au dreptul de a invoca nulitatea absolută, Noul Cod Civil precizează că orice persoană interesată poate iniția acțiunea pentru constatarea nulității absolute a căsătoriei. Excepție făcând procurorul, care nu poate iniția o acțiune de nulitate după încetarea sau desfacerea căsătoriei, decât în cazul în care ar apăra drepturile minorilor sau a persoanelor puse sub interdicție.
Odată definite și enumerate cazurile, dar și cauzele ce duc la constatarea nulității absolute a unei căsătorii, se impun definite și enumerate, și cazurile și cauzele unei nulități relative a căsătoriei. Noul Cod Civil enumeră, asemănător cazurilor nulității absolute, și cazurile posibile ale nulității relative. Acestea sunt:
Lipsa încuviințărilor și a autorizațiilor cerute de lege, care sunt precizate în art. 272, care se referă la acordul necesar al părinților pentru încheierea căsătoriei a unui minor de cel puțin 16 ani și autorizarea din partea instanței de tutelă în circumscripția căreia minorul își are domiciliul. În cazul în care nu există părinți este necesară acordul tutorelui, dacă nu există nici acesta, se va cere acordul autorității căreia i-a fost încredințat minorul spre îngrijire. Lipsa acestor acorduri necesare la încheierea unei căsătorii a minorului de 16 ani, va duce la declararea nulității relative a căsătoriei, iar nulitatea poate fi invocată doar de acea persoane a cărui acord era necesar și nu s-a cerut, conform art.297, sec.II, cap.IV din Noul Cod Civil. Este un caz de nulitate nou apărut în Codul Civil, pentru că în legislația veche drept nulități relative în cazul viciilor de consimțământ: eroarea, viclenia (dolul) și violența.
Viciile de consimțământ, și anulabilitatea relativă a căsătoriei sunt păstrate din vechiul Cod al familiei și se referă la faptul că o Căsătorie încheiată în aceste condiții poate fi anulată la cererea soțului păgubit, al cărui consimțământ a fost viciat fie prin eroare, fie prin doi, fie prin violență. Iar eroarea poate constitui un viciu de consimțământ doar dacă privește identitatea fizică a viitorului soț. Această precizare are menirea de a restrânge aria de anulabilitate a căsătoriei, ca să nu se întâmple cazuri de cereri de anulare din motive de identitate civilă a unui soț, a calităților personale a acestuia, a caracterului lui, încercând astfel soțul reclamant să eludeze prevederile legale cu privire la divorț.
Eroarea provocată prin viclenie/dol duce la pronunțarea nulității relative a căsătoriei, de exemplu ascunderea unei sarcini soțului. Prin viclenie se obține consimțământul soțului, care altfel, știind toate aspectele unei situații probabil n-ar consimți la încheierea căsătoriei. În practica judiciară este considerat un dol comisiv, care va duce indiscutabil la anularea căsătoriei. Ascunderea stării grave de sănătate, a unei boli incurabile, astfel inducând în eroare pe celălalt soț prin prezentarea certificatului medical prenupțial (de obicei, făcut rost prin cunoștințe) intră în această categorie de căsătorie anulabilă.
Violența în ceea ce privește consimțământul liber și voluntar, aici nu ne referim la violența fizică sau morală, care constituie deja motive de divorț; ci la constrângerea de a consimți la încheierea căsătoriei, ceea ce e drept se întâlnește destul de rar în zilele noastre. Dar practica judiciară cunoaște cazuri de constrângere din partea tatălui unuia dintre soți, în cazul unei stări de graviditate prenupțială, sau în cazul constrângerii de a se căsători cu o anumită persoană, dintr-o anumită categorie socială. În astfel de azuri căsătoria este supusă nulității relative.
Lipsa de discernământ temporar, precizată prin art.299 din Noul Cod Civil, în cazul încheierii unei căsătorii se lovește și ea de nulitatea relativă a acesteia, fiind încălcată una din condițiile de bază a oficierii căsătoriei. Astfel persoana lipsită de discernământ nu poate exprima un consimțământ valabil și actual.
Existența tutelei – un caz de nulitate relativă nou precizat, expres, deși rezulta din impedimentele prezentate de vechiul Cod al familiei și din condițiile de fond negative din Noul Cod Civil. Este interzisă căsătoria unui tutore și a minorului care i-a fost încredințat pentru creștere și educare, sub tutelă. O astfel de căsătorie posibilă este nulă.
O deosebire dintre nulitatea absolută și cea relativă a unei căsătorii constă în faptul că prima este definitivă și nu există un anumit termen în care se poate sau nu anula căsătoria, nu are un termen de prescriere. Nulitatea relativă însă, se caracterizează prin faptul că anularea căsătoriei la care ea se referă se poate face în decurs de 6 luni de la încheierea acesteia. În cazul unei căsătorii care avea nevoie de autorizare, termenul curge de la data la care cei a căroro acord era necesar în vederea căsătoriei au fost informați despre aceasta. În cazul viciilor de consimțământ, termenul începe să curgă de la data încetării violenței sau, după caz, de la data la care cel interesat a cunoscut dolul, eroarea ori lipsa temporară a discernământului.
Dreptul de a porni acțiunea în anulare nu este transmisibil moștenitorilor, acțiunea trebuie pornită personal, dar odată pornită de un soț, în cazul intervenirii unui deces, acțiunea va putea fi continuată de oricare din moștenitorii acestuia, conform prevederilor art. 302 din Noul Cod Civil.
În cazurile nulității relative ale unei căsătorii, aceasta va putea fi acoperită, după cum am mai menționat, dacă dispare cauza de nulitate. Astfel dacă, între timp, se obțin autorizațiile necesare unui minor, dacă acesta împlinește vârsta matrimonială de 18 ani sau dacă soția a rămas însărcinată/a născut un copil, dreptul civil consideră că a dispărut cauza nulității, aceasta din urmă fiind acoperită și nu-și mai are rostul. În cazul violenței, căsătoria nu mai poate fi anulată dacă soții au trăit timp de 6 luni de la data încetării ei sau de la data descoperirii dolului, a erorii ori a lipsei temporare a facultăților mintale.
4.3 Efectele nulităților
Nulitatea unei căsătorii pote fi declarată doar de o hotărâre judecătorească cu privire la aceasta. Deși se referă la cazuri diferite și sunt produse de cauze diferite, explicate în subcapitolul anterior, atât nulitatea absolută, cât și nulitatea relativă produc aceleași efecte retroactive și cele posterioare căsătoriei asemănător inexistenței acesteia, ca și cum nu s-ar fi încheiat o căsătorie dintre cele două persoane.
Efectele acelor două nulități se răsfrâng asupra raporturilor personale, dar și asupra celor patrimoniale dintre soți. Printre efectele personale sau nepatrimoniale putem aminti:
în cazul în care unul sau ambii soți și-su schimbat numele după încheierea căsătoriei, ei vor reveni la numele de dinainte. Nu se va mai putea menține un nume de căsătorie schimbat datorită diferitor motive (dacă este o persoană publică care ar suferi grave prejudicii ale reputației și imaginii în cazul schimbării numelui), cum este posibil în cazul divorțului;
se va schimba starea civilă din căsătorit, înapoi spre necăsătorit, din considerentele nulității căsătoriei, ca și cum n-ar fi căsătorit vreodată;
considerând-se că nu au fost niciodată soți, nu se va putea porni vreo acțiune penală pentru infracțiunea de adulter sau de bigamie;
toate drepturile sau obligațiile dintre soți vor înceta, fiecare dintre ei se vor putea recăsători cu altcineva sau chiar între ei, dacă dispare motivul din cauza căruia a fost declarată nulitatea căsătoriei;
dacă căsătoria a fost anulată din cauza vârstei matrimoniale și dacă soții nu au ajuns încă la majorat, ei nu vor avea capacitate deplină de exercițiu, nici după desfacerea căsătoriei (la fel ca înaintea încheierii ei), până când nu vor ajunge la majorat.
În ceea ce privește raporturile patrimoniale, efectele anulării unei căsătorii sunt:
Regimul matrimonial ales la încheierea căsătoriei va fi desființat retroactiv: în cazul comunității legale se va trece coproprietate a tuturor bunurilor dobândite în decursul căsătoriei, bunurile proprii obținute înaintea sau în decursul căsătoriei în condițiile precizate de lege, fiind cazul moștenirilor, donațiilor sau legatului, vor fi considerate bunuri proprii fiecărui soț. În cazul separației de bunuri, situația este mai simplă – fiecare soț rămâne proprietar exclusiv asupra bunurilor sale proprii conform inventarului întocmit înaintea căsătoriei sau a celui mai recent, dacă există, autentificat la notar. În cazul comunității covenționale, fiecare soț rămâne cu bunurile proprii de dinainte de căsătorie și în timpul căsătoriei, cumprate conform prevederilor legale, iar în cazul bunurilor achiziționate în comun, în timpul căsătoriei – devin coproprietari ca și în cazul comunității legale.
obligația de întreținere născută din căsătorie, dispare;
nu poate exista vreun drept la moștenire a soțului supraviețuitor, dacă nulitatatea a fost pronunțată după decesul unuia dintre cel doi soți.
În ceea ce privește drepturile și obligațiile referitoare la copii, se face excepție: desfacerea căsătoriei prin declararea nulității nu are efecte asupra copiilor, ei se consideră rezultați din căsătorie, iar în ceea ce privește încredințarea îngrijirii și creșterii lor, se aplică prevederile legale referitoare la divorț (conform al.(2), art.305 din Codul Civil). Se impune observația că în legislația românească copii rezultați din căsătorie sunt nu doar cei născuți, dar și cei adoptați de cei doi soți, având aceleași drepturi ca și copii biologici ai cuplului. Fiind urmărit interesul suprem al copiilor și apărarea acestuia, legiuitorul a creat o derogare de la caracterul retroactiv al desființării unei căsătorii și a tuturor efectelor ei. Astfel instanța de judecată care va pronunșa nulitatea căsătoriei, va hotărî și încredințarea copiilor unuia dintre părinți, stabilind și contribuția financiară a părinților la cheltuielile generate de creșterea și educarea copiilor lor (ca și în cazul divorțului).
Conform prevederilor Noului Cod Civil, hotărârea judecătorească de pronunțare a nulității căsătoriei este opozabilă persoanelor terțe, în condițiile legii. Dispozițiile art. 291, 334 și 335 sunt aplicabile în mod corespunzător. Nulitatea căsătoriei nu poate fi opusă unei terțe persoane împotriva unui act încheiat înainte de pronunțare a nulității căsătoriei, de către o persoană cu unul dintre soți, excepție făcând cazul în care au fost îndeplinite toate formalitățile de publicitate legale cu privire la acțiunea în constatarea nulității ori în anulare sau terțul a știut despre cauza de nulitate a căsătoriei, pe altă cale, înainte de semnarea actului.
Legiuitorul, fiind preocupat să nu fie desființate cu ușurință căsătoriile viciate la momentul înregistrării lor, dar a căror vicii pot fi remediate, nulitățile au un regim juridic atenuat față de dreptul comun. Astfel căsătoriile anulabile, pot fi confirmate dacă dispare cauza care a generat nulitatea, în anumite cazuri chiar și nulitatea absolută poate fi confirmată.
Putem deosebi hotrărârile judecătorești constitutive și de cele declarative. Declarative sunt hotărârile juridice care certifică situația juridică preexistentă, instanța, după efectuarea verificărilor aferente, o declară ca atare. Ca efecte, acest tip de hotărâri judecătorești produce efecte doar asupra celor doi soți. Hotăririle constitutive sunt acele hotărâri care crează situații juridice noi și sunt opozabile tuturor, deci sunt absolute. Hotărârile judecătorești de pronunțare a nulității au efecte constitutive și sunt opozabile erga omnes. Acestea modifică starea civilă a persoanei, care este indivizibilă și are un caracter absolut.
O acțiune în anulare a unei căsătorii sau constatarea acesteia, este admisibilă, chiar dacă soții au divorțat între timp.
4.4 Căsătoria putativă
Prin noțiunea de căsătorie putativă se înțelege acea căsătorie, care de altfel este nulă sau anulabilă, căreia legea și instanța îi păstrează efectele unei căsătorii valabile până la pronunțarea hotărârii judecătorești definitive, pentru soțul de bună-credință la oficierea acesteia. În ceea ce privește raporturile patrimoniale între soți sunt supuse dispozițiilor legale privitoare la divorț, conform art. 304, din Noul Cod Civil.
Conform acestei definiții date de Codul Civil putem observa că există două condiții obligatorii și cumulative pentru ca o căsătorie să fie considerată putativă, și anume:
căsătoria să fie nulă sau anulabilă;
prezența bunei-credințe a unui sau chiar ambilor soți. Prin buna-credință înțelegem faptul că unul sau ambii soți nu sunt în cunoștință de cauză a nulității căsătoriei lor. Eroarea în care se află soții poate fi de drept, de exemplu ei nu cunosc faptul că Noul Cod Civil interzice căsătoria între afini/rude în gradul în care se afllă ei; sau de fapt, soții nu au știut că au un anumit grad de rudenie. Buna-credință trebuie să fie prezentă în momentul încheierii căsătoriei, atunci când sunt verificată îndeplinirea condițiilor de fond de către ofițerul de stare civil; dacă reaua-credință intervine după aceasta, în timpul căsătoriei, ea nu mai are efecte putative asupra căsătoriei. Buna-credință se bucură de rezumție, iar cei care susțin contrariu trebuie să demonstreze prezența relei-credințe
Efectele unei căsătorii putative se deosebesc de efectele unei nulități absolute sau relative. Legiuitorul nu face o enumerare clară a posibilelor efecte ale acestui tip de căsătorie. Deosebirea rezultă din interpretarea textului din Codul Civil referitor la căsătorie putativă, prin care legiuitorul face derogare de la efectele retroactive pe care le are o căsătorie declarată nulă, astfel efectele unei căsătorii putative se referă doar la viitor, după desființarea acesteia. Soțul de bună-credință își păstrează situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă, iar raporturile patrimoniale dintre soți sunt supuse prevederilor legale cu privire la divorț, pe când în cazul unei nulități, raporturile patrimoniale dintre soți se desfac astfel încât n-ar fi existat vreodată.
În ceea ce privește obligația de întreținere, sprijin reciproc și fidelitate între soți, acestea se păstrează doar până la pronunțarea definitivă a hotărârii judecătorești, argumentul principal costând în faptul că doar până atunci rămăne valabilă căsătoria putativă.
În cazul decesului unui dintre soți înaintea rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, soțul supraviețuitor are dreptul la moștenire, similar dreptului soțului dintr-o căsătorie valabilă, cu o singură condiție, ca soțul supraviețuitor să fie cel cu buna-credință
În ceea ce privește capacitatea de exercițiu a minorului prin art. 39 alin. (2) din Noul Cod Civil se precizează expres că dacă căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credință la încheierea ei ,își păstrează capacitatea deplină de exercițiu după desființarea căsătoriei.
Efectele cu privire la relațiile personale și capacitatea de exercițiu se vor produce numai în persoana soțului de bună-credință.
CAPITOLUL V: ÎNCETAREA ȘI DESFACEREA CĂSĂTORIEI
Noul Cod Civil păstrează delimitarea termenilor de încetare și desfacere a căsătoriei, din vechea formulare a codului familiei (art.37). Astfel, legiuitorul precizează că încetarea unei căsătorii este posibilă prin decesul sau declararea morții printr-o hotărâre judecătorească, prin alineatul (5), iar desfacerea căsătoriei se face prin divorț, conform prevederilor legale, prin alineatul (6) a articolului 259 al Codului Civil, în vigoare.
În cazul încetării unei căsătorii prin declararea morții unui soț prin hotărâre judecătorească definitivă, soțul supraviețuitor se poate recăsători, și chiar dacă soțul declarat mort se întoarce, este considerată desfăcută prima căsătorie, la data la care s-a înregistrat cea de-a doua căsătorie prin bună-credință, și prin urmare nu poate fi vorba de infracțiunea de bigamie, sau de nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorii.
Soțul supraviețuitor, dacă a purtat numele celui decedat, îl poate păstra și după pronunțarea hotărârii judecătorești definitive prin care se declară mort celălalt soț. Încredințarea copiilor, este evident, dată soțului rămas în viață.
În ceea ce privește regimul matrimonial, acesta încetează odată cu decesul/declararea decesului, și în cazul în care era o comunitate legală, lichidarea ei se realizează între soțul supraviețuitor și moștenitorii soțului decedat. Iar obligațiile soțului mort se împart între moștenitori, proporțional cu cotele revenite prin moștenire (art.355, Codul Civil actualizat). Dacă în cadrul convenției matrimoniale, indiferent de regim matrimonial ales(comunitate legală, separație de bunuri sau comunitate convențională), era inclusă cauza de priceput, soțul supraviețuitor are dreptul să preia fără plată, unul sau mai multe dintre bunurile comune care sunt deținute în devălmășie sau coproprietate, înainte de partajul moștenirii.
Cea de-a doua modalitate de desfacere a căsătoriei este divorțul, care spre deosebire de încetarea căsătoriei bazată pe cauze naturale (decesul sau declararea judecătorească a morții soțului), se poate realiza doar intre două persoane vii, în anumite condiții precizate de Noul Cod Civil.
Conform prevederilor din art.373, sec.I, cap.VII, din Noul Cod Civil, divorțul are loc:
prin acordul părților, la cererea înregistrată a ambilor soți sau doar a unuia, dar cu condiția ca celălalt să o accepte și să o semneze;
din cauza unor motive temeinice, când raporturile dintre cei doi soți sunt grav vătămate, iar căsătoria nu mai poate avea loc;
după o separare de cel puțin 2 ani, la cererea unuia dintre soți;
la cererea soțului a cărui starea gravă de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.
În ceea ce privește prima categorie amintită de legiuitor, divorțul prin comun acord se poate pronunța indiferent de durata căsătoriei sau de existența copiilor minor, doar ținându-se cont de o singură condiție – soții să fie de acord cu privire la toate efectele și aspectele divorțului, cum ar fi: păstrarea/schimbarea numelui după desfacerea căsătoriei, încredințarea îngrijirii copiilor minori, stabilirea contribuției materiale a soților, împărțirea bunurilor mobile sau imobile, inclusiv a locuinței comune. Prin aceasta se deosebește de formularea din vechiul Cod al familiei, care permitea divorțul de comun acord doar dacă durata căsătoriei era peste un an și dacă nu existau copii minori.
Divorțul de comun acord nu este admis dacă unul dintre soți se află sub interdicție sau dacă nu există consimțământul neviciat al ambilor soți, conform prevederilor art.374 din Noul Cod Civil.
Cererea de divorț se depune de ambii soți la oficiul stării civile sau la notarul public, care o înregistrează și va acorda un termen de gândire de 30 de zile. La expirarea acestui termen, soții se vor prezenta personal la locul depunerii, Oficiul de stare civilă sau notariat, unde li se va elibera certificatul de divorț, dacă ei între timp nu se răzgândesc să divorțeze, fără notarea culpei vreunui soț. Cererea se poate depune fie la oficiul stării civile din circumscripția unde domiciliază cei doi, care îi va transmite primăriei unde s-a încheiat căsătoria copie certificată a actului de divorț pentru a fi notată mențiunea pe certificatul original de căsătorie; fie chiar la primăria la care s-a oficiat căsătoria, care va nota mențiunea direct pe certificatul de căsătorie original; fie la un notar public, care, la fel, va transmite o copie certificată a actului eliberat către primăria unde s-a înregistrat căsătoria. Data desfacerii acestei căsătorii va fi data eliberării certificatului de divorț.
În cazul în care soții nu se pot înțelege în legătură cu vreun aspect al divorțului, ofițerul de stare civilă sau notarul public, va respinge cererea și îi va îndruma pe soți la instanța judecătorească care le va putea soluționa cererea. Împotriva refuzului ofițerului de stare civilă sau a notarului care a refuzat desfacerea unei căsătoriei pe motivul neîndeplinirii condițiilor obligatorii precizate de lege, nu există cale de atac, dar în cazul unui refuz abuziv se poate cere repararea prejudiciului cauzat de acesta, adresându-se instanței competente. Soții au posibilitatea să se adreseze instanței judecătorești cu cererea de divorț prin comun acord sau pe baza motivelor temeinice .
Divorțul bazat pe motive temeinice, care prejudiciază grav raporturile dintre cei doi soți, făcând imposibilă continuarea căsătoriei lor, se poate pronunța de instanță stabilind culpa soțului vinovat în destrămarea căsniciei. Acest tip de divorț are o caracterstică specială, instanța va trebui convinsă de existența unor motive suficient de grave încât să se ceară divorțul de către reclamant. De multe ori, instanța amână procesul de divorț cu 2 luni pentru a da răgaz de gândire celor doi soți, în încercarea de a-i împăca sau pentru a fi prezentate probele suficiente, după caz. În cadrul procesului de divorț se poate demonstra culpa ambilor soți, atunci desfacerea căsătoriei va fi pronunțată din culpa ambilor soți, conform prevederilor art.379 din Codul Civil. Culpa soților va putea fi neprecizată în certificatul de divorț, la cererea expresă a celor doi soți (conform al.(2), art.617 din Codul de procedură civilă). Când cererea de divorț este bazată pe culpa soțului pârât, iar acesta își recunoaște faptele care au dus la desfacerea căsătoriei, dacă reclamantul este de acord, instanța va pronunța divorțul fără a cerceta temeinicia motivelor de divorț și vreo mențiune despre culpa pentru desfacerea căsătoriei. În cazul în care se dovedește culpa exclusivă a reclamantului, soțul nevinovat și prejudiciat din destrămarea căsătoriei este îndreptățit să ceară despăgubiri de la soțul vinovat care intentat acțiunea de divorț. În cazul în care reclamantul decedează, moștenitorii săi au dreptul să continue acțiunea de divorț, dacă instanța judecătorească constată culpa exclusivă a pârâtului în desfacerea căsătoriei.
În ceea ce privește acele motive temeinice, pe baza cărora se poate cere un divorț, Noul Cod Civil nu face o enumerare clară a acestora. Din practia judiciară putem aminti de cele mai importante motive pe baza cărora s-a intentat o acțiune de divorț, și anume:
adulterul/infidelitatea, încălcarea obligației morale și sociale de a fi fidel soțului;
separarea preexistentă sau nejustificarea refuzului de a locui a unui soț cu celălalt, pentru că o familie se bazează pe coabitare, pe raporturi interpersonale care n-ar putea avea loc dacă soții nu stau într-o locuință comună;
refuzul relațiilor sexuale, dintre soți sau chiar nepotrivirea fiziologică, ultima fiind mai puțin întălnită astăzi, datorită căsătoriilor de probă tot mai persistente;
violența fizică sau morală, care a dus la înrăutâțirea relațiilor între soți, astfel încăt aceștia nu mai pot continua căsătoria;
alcoolismul, de obicei invocat de sexul femenin;
pedeapsa cu închisoare a unui soț, de cel puțin 3 ani;
existența unei boli incurabile, deși soții sunt obligați legal și moral să se ajute reciproc în orice situație, relația lor poate suferi grave prejudicii și nu mai poate fi recuperată, iar căsătoria continuată.
Practica de specialitate ne-a demontsrat faptul că unele motive invocate de persoane sunt insuficiente pentru a putea fi pronunțat divorțul bazat pe motive temeinice, de exemplu: refuzarea întreținerii unui soț, lipsa aspirațiilor comune, lipsa contribuției la cheltuielile căsătoriei/familiei, neputința de a fi un bun părinte, refuzarea vieții sociale comune, etc.
Divorțul cerut pe motivul separației de mai mult de 2 ani, va fi pronunțat din culpa reclamantului, făcând excepție cazul în care soțul pârât este de acord cu divorțul, care se va pronunța fără mențiunea culpei.
În cazul unui divorț cerut pe motivul stării grave de sănătate, care nu-i permite reclamantului să continue căsătoria, divorțul va fi pronunțat fără mențiunea culpei vreunui soț, conform prevederilor art. 381 din Noul Cod Civil și a art. 613 1b din Codul de procedură civilă.
Atât în cazul divorțului pe baza motivelor temeinice, cît și cel pe baza separației de cel puțin 2 ani, dar și în cazul divorțului pe motive medicale, vor avea drept dată de desfacere a căsătoriei, data la care hotărârea judecătorească rămâne definitivă și irevocabilă. Prin excepție, în cazul continuării acțiunii de divorț de către moștenitorii decedatului reclamant, se va considera că data decesului acestuia va fi și data la care se va desface căsătoria.
Cererea de chemare în judecată pentru acțiunea de divorț trebuie să cuprindă următoarele:
numele, prenumele, domiciliul sau reședința soților. În cazul în care reclamantul are domiciliu în străinătate, el va prezenta o adresă în România pentru a primi comunicările;
numele și calitatea reprezentantului în proces. Acțiunea de divorț poate fi intentată doar personal, avocatul având rolul de sfătuitor, dar pe căile de atac părțile pot fi reprezentate de avocați;
numele copiilor minori, dacă nu există – se va nota.
obiectul cererii și valoarea lui, aproximativă. Pentru proprietăți se va nota adresa completă sau numărul de Carte Funciară, în lipsa acestora se pot nota vecinătățile;
motivele reale și de drept;
probele pentru fiecare capăt de cerere, dacă dovada se face prin înscrisuri, se vor atașa copiile care vor fi certificate de reclamant drept conforme cu originalul;
semnătura, obligatorie.
Cererii de divorț va fi atașat un extras de căsătorie și certificatele de naștere ale copiilor minori și va fi depusă personal de către soțul reclamant, la președintele judecătoriei în circumscripția căreia se află ultimul domiciliu comun al soților. Cererii de divorț i se pot atașa și cererile accesorii cu privire la încredințarea copiilor minori, plata pensiei alimentare, partajul bunurilor mobile și imobiliare, etc. – toate pretențiile reclamantului adresate pârâtului.
Conform art.118 a Codului de procedură civilă, pârâtul este obligat să răspundă cererii de divorț cu o întâmpinare, în afară de cazurile în care legea prevede altfel. Chiar dacă el vine cu o întâmpinare prin care se opune divorțului, aceasta nu constituie un motiv suficient pentru păstrarea unei căsătorii relațiile fiind deja grav afectate, odată ajunși la divorț.
Dacă soțul pârât crede că cel reclamant este în culpă de destrămarea familiei, poate depune o cerere reconvențională, înregistrând-o până la prima zi de înfățișare, altfel își pierde acest drept.
Prezența la sedința de judecată a divorțului este obligatorie, excepție făcând categoriile enumerate în art.614 al Codului de procedură civilă: cei puși sub interdicție, cei aflați în străinătate, cei pedepsiți cu închisoarea sau cei cărora nu le permite starea de sănătate să se prezinte în fața instanței – în aceste cazuri părțile se vor putea afișa prin intermediul unui avocat.
O hotărâre de divorț este mijlocul prin care instanța judecătorească dispune admiterea/respingerea cererii de desfacere a unei căsătorii, de comun acord sau pe baza unor motive temeinice. Divorțul bazat pe motive temeinice conform art. 373 al Noului Cod Civil, poate fi pronunțat fie din culpa ambilor soți, fie din culpa exclusivă a pârâtului. În cazul culpei exclusive a reclamantului, procedura normală fiind respingerea cererii acțiunii de divorț ca nefondată, instanța nu va pronunța divorțul. Dacă pârâtul a formulat o cerere reconvențională, instanța judeătorească va putea admite această cerere și pronunța o hotărâre de divorț, iar reclamantul inițial va deveni pârât și invers. Prin hotărâre se va decide asupra numelui după căsătorie, încredințarea copiilor minori, valoarea pensiei alimentare, destinația ultimei locuințe comune, împărțirea bunurilor mobile și imobile, sau orice alt aspect al relațiilor personale dintre soți, dar și a celor patrimoniale dintre ei, pe de o parte, și pe de alta, dintre părinți și copii.
O hotărâre de divorț se va putea ataca în instanță prin intermediul celor douî căi: apel și recurs. Conform prevederilor art. 619 din Codul de procedură civilă valabil, termenul legal în care se poate face apelul sau recursul este de 30 zile. Termenul se refră atât la cererea de divorț, cât și la cererile accesorii care o însoțesc. Prezența reclamantului fiind obligatorie, o cale de atac fiin respinsă ca nesusținută, în caz contrar. În schimb dacă lipsește pârâtul, apelul sau recursul, după caz, se pot judeca. O hotărâre de divorț pronunțată în condițiile depunerii cererii de divorț de comun acord, va ramâne definitivă și irevocabilă în ceea ce privește divorțul propriu-zis, putându-se ataca în instanță doar capetle cererilor accesorii.
Unul dintre efectele divorțului îl reprezintă schimbarea sau menținerea numelui după căsătorie. În mod normal, în urma divorțului, fiecare soț revine la numele anterior căsătoriei, sau rămân la același nume dacă s-au înțeles in acest sens, însă sunt prezente și situații în care numele de căsătorie se menține, chiar și cu opunerea celuilalt soț. Poate fi vorba de persoane cunoscute într-un anumit domeniu, persoane publice care ar suferi pagube importante în ceea ce privește cariera sau renumele, dacă și-ar schimba numele cunoscut de majoritatea oamenilor; sau poate fi vorba de interesul copiilor, ca părintele să poarte același nume cu copii încredințați spre creștere ți educare. Astfel Noul Cod Civil, prevede dacă instanța nu și-a dat încuviințarea și nu există o înțelegere între soți, ei vor reveni la numele dinaintea căsătoriei.
Un alt efect al divorțului, menționat de Noul Cod Civil, este faptul că soțul din culpa căruia a fost pronunțat divorțul va pierde toate drepturile pe care legea și convențiile anterior încheiate cu terțe persoane le atribuie acestuia. Dar aceste drepturi nu se pierd în cazul culpei comune sau al divorțului prin acordul soților. Dacă divorțul este pronunțat din culpa exclusivă a unui soț, atunci el va fi pronunțat împotriva lui, conform art.384, sec.2, cap.VII:Desfacerea căsătoriei.
Odată cu introducerea cererii de divorț, va înceta și regimul matrimonial ales la încheierea căsătoriei. Oricare dintre soți, în cazul divorțului prin acordul lor rezolvat pe cale administrativă (la ofițerul de stare civilă sau notarul public) sau pe cale judecătorească (în instanță) pot cere instanței judecătorești să declare regimul matrimonial încetat la data separării de fapt a soților.
În ceea ce privește actele încheiate, după inițierea acțiunii de divorț, în frauda unui soț, din care se nasc obligații în sarcina comunității legale, acestea sunt anulabile (de exemplu acte de înstrăinare sau grevare a bunului comun fără acordul celuilalt soț) după dispozițiile legale din Codul civil.
Un efect important al divorțului îl reprezintă opozabilitatea față de terțe persoane a hotărârii judecătorești sau a certificatului de divorț, o convenție matrimonială este opozabilă și ea terților dacă au fost îndeplinite toate formalitățile, ea să fie autentificată la un notar, înregistrată la Registrul național notarial al convențiilor matrimoniale (formalitățile de publicitate), notată pe actul de căsătorie original (la oficiul stării civile unde s-a înregistrat căsătoria).
În cazul în care soțul neviovat suferă un prejudiciu din desfacerea căsătoriei prin divorț, acesta poate să ceară despăgubiri soțului reclamant.
Un efect al divorțului, menționat de legislația românească, este obligația de întreținere condiționată de faptul că soțul divorțat se află în incapacitatea de muncă survenită înainte, în timpul căsătoriei sau în timpul primului an de la desfacerea căsătoriei prin divorț doar dacă această incapacitate este legată de vreo situație din căsătorie. Ca valoare, întreținerea poate ajunge la o pătrime din venitul net al soțului obligat să plătească, în funcție de mijloacele sale și starea de nevoie a creditorului. Aceasta împreuna cu întreținerea copiilor nu poate fi mai mare de jumătate din veniturile nete realizate, conform Codului Civil republicat în 01.10.2011. Obligația de întreținere poate înceta prin recăsătorirea soțului care primește pensia de întreținere.
În cazul în care este pronunțat divorțul din culpa exclusivă a pârâtului, soțul reclamant poate cere o prestație compensatorie care să compenseze un semnificativ dezechilibru pe care îl creează un divorț în condițiile sale de trai. Acest tip de compensare se poate acorda numai dacă durata căsătoriei a fost de cel puțin 20 de ani, iar odată cerută prestație compensatorie, la depunerea cererii de desfacere a căsătoriei, nu mai poate fi cerută și pensia de întreținere. La stabilirea cuantumului acestei prestații se va ține seama de resursele soțului care o solicită, de mijloacele celuilalt soț din momentul divorțului, de efectele lichidării regimului matrimonial dar și de orice alte împrejurări, cum ar fi vârsta și starea de sănătate a soților, contribuția la creșterea copiilor minori, pregătirea profesională, etc. Prestația poate fi sub forma de bani – ca rentă viageră sau ca o sumă globală; sau în natură – ca uzufrut al bunurilor mobile sau imobile. Ea poate fi pe o durată scurtă sau pe toată durata vieții, fiind hotărâtă de instanță și pronunțată prin hotărârea de divorț. La cererea soțului creditor, instanța îl poate obliga pe soțul debitor să constituie o garanție reală sau să dea cauțiune pentru a asigura executarea rentei, conform art.393 din Noul Cod Civil. Încetarea plății prestației compensatorii are lor prin: decesul unuia dintre soți, recăsătorirea soțului creditor sau obținerea mijloacelor de venituri care să-i asigure existența.
Poate cel mai important efect îl are divorțul asupra relațiilor dintre părinții divorțați și copii lor minori, pentru că instanța de tutelă, ținând cont de intersul copiilor, de concluziile anchetei psiho-sociale, de înțelegerea dintre părinți, ascultîndu-i pe copii dacă au peste 10 ani, va hotărî cui vor fi încedințați spre îngrijire și creștere (art. 264 și art.396 din Noul Cod Civil). După terminarea procesului de divorț, exercitarea autorității părintești îi revine ambilor părinți, numai dacă instanța nu se pronunță altfel. Dacă există motive întemeiate, în ceea ce privește interesele superioare ale copiilor, aceștia vor fi încredințați unul părinte, celălalt avnd dreptul de supraveghere a modului de creștere și educare, dar și vizitare. Ca excepție, instanța poate da drepturi de tutelă unei rude sau plasamentul copilului într-o instituție de ocrotire. Tot instanța va stabili locuința copilului, contribuția materială a părinților, ținîndu-se seama bineînțeles de interesul suprem al copilului. Aceste măsuri pot fi schimbate la cererea oricărui părinte sau a membru al familiei, a instituției de ocrotire, a copilului sau a procurorului, dacă s-au schimbat împrejurările între timp.
Legiuitorul, pentru a ocroti familia și copii mai ales, a reglementat foarte întreaga procedura unui divorț, care este destul de greoaie, cu excepția divorțului la ofițerul de stare civilă sau notarul public, tocmai pentru a nu se exagera cu cererile de divorț a populației, și așa destule, și pentru a-i responsabiliza pe cetățeni asupra faptelor lor dar și a efectelor devastatoare de multe ori ale unui divorț în instanță.
CONCLUZII
Celula de bază a societății, după cum este numită familia, reprezintă fundamentul unei societăți. Din cele mai vechi timpuri, chiar și în perioada preistorică în care familia nu era celebrată prin formalități legale, ci era doar o cutumă; până în perioada modernă, când familia este legalizată prin ceremonia și formalitatea legală de căsătorie. Familia poate fi definită în sens larg și în sens restrâns. În sens larg, familia cuprinde un grup de rude între care există legături de căsătorie, adopție, rudenie sau afinitate și care au raporturi economico-sociale comune. În sensul restrâns, folosit de cele mai multe ori, drept familie se consideră un cuplu dintre un bărbat și o femeie, care sunt căsătoriți și au, în general, copii – deși aceasta nu este o condiție imperativă a constituirii unei familii. Astfel instituția de căsătorie, creată inițial de dreptul roman, ulterior preluată în dreptul familiei și în cadrul dreptului civil, este de fapt recunoașterea pe plan social a existenței unei familii și legalizarea acesteia odată cu îndeplinirea tuturor formalităților neceare încheierii unei căsătorii valabile. Astfel existența căsătoriei este dependentă de existența unei familiei, care poate fi nou întemeiată sau preexistentă, cum este cazul unei căsătorii de probă care precede una legală.
Din punct de vedere juridic, căsătoria este definită drept o uniune liber consimțită între un bărbat și o femeie, cu scopul de a întemeia o familie, încheiată conform prevederilor legale cuprinse în Noul Cod Civil în vigoare. Chiar prin formularea definiției, se pune accent pe una dintre condițiile de fond ale încheierii căsătoriei – consimțământul liber, voit și neviciat, care nu trebuie să fie influențat sau chiar mai rau, constrâns, de nimeni, altfel căsătoria se va lovi de nulitate absolută. Diferențierea de sex și înregistrarea căsătoriei conform legislației sunt alte condiții ce rezultă din analiza textului. Ele sunt precizate, diferențierea de sex – datorită faptului că România nu permite legalizarea unei căsătorii cu persoane de același sex, chiar dacă unele țări sunt mai permisive în acest sens, și nici nu recunoaște vreo căsătorie de acest fel încheiată pe teritoriul altui stat, cu respectarea normelor legale ale acestuia; iar încheierea tuturor formalităților necesare pentru o căsătorie presupune: în primul rând îndeplinirea tuturor condițiilor de fond necesare și depunerea cererii și declarației de căsătorie la Oficiul de stare civilă; în al doilea, prezentarea la data stabilită (în 10 zile de la depunerea cererii) la autoritatea competentă și în prezența a doi martori, exprimarea voinței și a consimțământului reciproc de a se căsători de către cei doi viitori soți, primind în acest sens certificatul de căsătorie.
Principalele condiții de fond, care în vechiul Cod al familiei erau împărțite în condiții și impedimente, iar conform Noului Cod Civil, sunt prezentate și denumite drept condiții de fond, formulate pozitiv sau negativ, de fapt sunt tot aceleași, păstrate din legislația precedentă. Prin urmare condițiile de fond care trebuie îndeplinite la încheierea valabilă și legală a unei căsătorii sunt:
consimțământul liber și neviciat la căsătorie, de care am amintit;
vârsta matrimonială, care este de 18 ani, cu excepția unor situații speciale când se poate da dispensă de vârstă unui minor de 16 ani, din motive întemeiate;
bigamia, inexistența unei căsătorii anterioare nedesfăcute;
interzicerea căsătoriei între rude până la gradul IV inclusiv, pe linie dreaptă și pe cea colaterală;
interzicerea căsătoriei în cazul tutelei: între tutore și minorul aflat sub tutela sa;
interzicerea căsătoriei celor alienați sau debili mintali;
diferentierea de sex.
În capitolul II a Noului Cod Civil, sec. a 2-a denumită Formalitățile pentru încheierea căsătoriei, prin art. 278-292, legiutorul face o enumerare a acestora din urmă și anume:
comunicarea reciprocă a stării de sănătate;
locul încheierii căsătoriei, este primăria de domiciliu. Se poate celebra și la o altă primărie, cu aprobarea primarului de la primăria de domiciliu și obligativitatea înștiințării acestei primării;
completarea personală a declarației de căsătorie;
declararea că nu sunt impediente și prezentarea dovezilor în acest sens (de ex: certificatul de celibatar pentru cetățenii străini);
alegerea numelui ce va fi purtat de ambii soți după căsătorie;
publicitatatea declarației de căsătorie, afișată în locul special amenajat și pe pagina de internet a primăriei;
opoziția căsătoriei poate fi exprimată de orice persoană, dar doar în scris, cu precizarea dovezilor pe care se bazează;
refuzul celebrării căsătoriei, poate fi dat de ofițerul strării civile dacă nu sunt îndeplinite condițiile sau s-a formulat vreo opoziție;
celebrarea căsătoriei propriu-zisă, în prezenșa celor doi soți, a ofițerului de stare civilă și a doi martori, care pot să fie chiar rudele celor doi soți;
declararea celor doi soți drept căsătoriți reprezintă momentul încheierii acesteia;
întocmirea actului de căsătorie și semnarea lui de către soți, martori și ofițerul de stare civilă;
mențiunea regimului matrimonial ales pe actul de căsătorie;
eliberarea certificatului de căsătorie, care va constitui dovada acesteia.
Astfel odată constatată îndeplinirea condițiilor necesare încheierii unei căsătorii, se va putea depune declarația de căsătorie la ofițerul stării civile, care va cuprinde următoarele: datele personale ale viitorilor soți; manifestarea dorinței de a se căsători; numele pe care îl vor purta în timpul căsătoriei; declarația că au luat la cunoștință reciproc, de starea lor de sănătate; declarația că nu există niciun impediment legal la căsătorie; precizarea loculului unde se va desfășura căsătoria, în cazul depunerii actelor la o altă primărie decăt cea care va oficializa căsătoria. O declarație de căsătorie se poate depune la primăria în circumscripția căreia își are domiciliul cel puțin unul dintre soți sau la o alta cu condiția înștiințării primăriei de domiciliu. Dacă nu este posibilă prezența personală a ambilor soți la depunerea cererii de căsătorie, ea se poate depune de către unul dintre ei în fața ofițerului de stare civilă de la primăria din localitatea de domiciliu a soțului, iar ofițerul va transmite declarația de căsătorie în 48 de ore, la primăria unde va fi încheiată căsătoria.
Declarația de căsătorie va fi însoțită de actele necesare încheierii unei căsătorii: certificatele de naștere ale declaranților, actele de identitate, certificatele medicale speciale, valabile 30 de zile, hotărârea judecătorească de divorț/anulare a căsătoriei anterioare sau actul de deces, dacă este cazul. La acestea se mai adăuga, în cazuri speciale: decizia de acordare a dispensei de rudenie, vârstă sau adopție, dacă este cazul, și decizia de aprobare a căsătoriei înainte de termenul de 10 zile, acordată pentru motive temeinice de primarul localității.
Declarația de căsătorie va fi afișată, în aceeași zi, pe ușă sau în locul special amenajat în acest sens la Oficiul stării civile și pe pagina acestuia, astfel îndeplinindu-se condiția publicității ei. În cazul în care căsătoria nu s-a mai oficiat în termen de 30 de zile de la data afișării declarației de căsătorie sau dacă cei doi doresc să schimbe declarația inițială, trebuie să facă o nouă declarație de căsătorie care iar va fi dată publicitării. Declarația de căsătorie înregistrată, nu produce nicio consecință juridică, deși este exprimarea scrisă a voinței, pentru că va trebui exprimat consimțământul verbal, simultan, în fața ofițerului de stare civilă, în momentul încheierii căsătoriei.
La data stabilită, după 10 zile calendaristice de la înregistrare, soții vor trebui să se prezinte personal în fața ofițerului de stare civilă, care va verifica identitatea celor doi soți și a martorilor; îndeplinirea condițiilor de fond în vederea încheierii căsătoriei; lipsa impedimentelor legale sau vreunei opoziții (care poate fi formulată doar în scris, în decursul celor 10 zile de afișare a declarației de căsătorie); va lua consimțământul reciproc, liber și simultan; va declara căsătoria încheiată și va nota actul în registrul de stare civilă; va face mențiunea pe buletinul de identitate al soțului care își va modifica numele; și la final, va elibera certificatul de căsătorie. Certificatul de căsătorie este dovada acesteia pe baza căruia se va schimba starea civilă a soților din necăsătoriți în cei căsătoriți.
O apariție nouă în legislația românească actuală, este termenul de logodnă, care a mai fost aminită în decursul istoriei dreptului românesc, dar niciodată reglementată foarte clar, fiind doar o promisiune dintre cei doi tineri care vor să se căsătorească și nu avea efecte și responsabilități juridice de vreun fel. Abrogarea Codului familiei și includerea lui în Codul Civil, a adus și recunoașterea legală a logodnei, care este definită drept o promisiune reciprocă de a încheia căsătoria (conform art.266), precizându-se ca sunt aplicabile condițiile de fond referitoare la căsătorie, cu excepția avizului medical și a acordului dat de instanța de tutelă. Chiar dacă încheierea/ruperea logodnei nu este însoțită de îndeplinirea anumitor formalități, legislația actuală a încercat să reglementeze efectele ruperii ei.
Astfel în cazul desfacerii logodnei, darurile primite în considerarea logodnei sau chiar a căsătoriei se restituie în natură sau în bani, dacă nu se mai poate restitui în natură. În cazul decesului unuia dintre cei doi logodiți, dispare această obligație de a restitui darurile. În ceea ce privește obținerea despăgubirilor pentru cheltuielile făcute în vederea celebrării căsătoriei sau orice alte prejudicii, de către partea nevinovată în ruperea logodnei (de exemplu: închirierea unui spațiu, plata meniurilor, muzica, etc). Conform art. 270, cap.1 din Noul Cod Civil, dreptul de inițiere a unei acțiuni întemeiate pe ruperea abuzivă a logodnei, se prescrie după un an de la ruperea acesteia. Este foarte utilă această noutate în cadrul Noului Cod Civil, tocmai datorită faptului că sunt protejate interesele părții nevinovate, de bună-credință (similar protecției unei părți nevinovate în cazul unui divorț), care s-a angajat în anumite contracte fără de care nu s-ar putea celebra o căsătorie/nuntă dar care trebuie contractate cu mult înaintea ceremoniei propriu-zise; dar și încercarea de a îngrădi posibilitatea unei logodne urmată de căsătorie bazată pe interese economico-sociale.
O altă noutate, apărută odată cu adoptarea Noului Cod Civil, este posibilitatea de a alege un regim matrimonial dintre cele trei definite și precizate de legiuitor: comunitatea legală, separația de bunuri și comunitatea convențională. Prin regim matrimonial înțelegem totalitatea acelor reguli pe care se bazează raporturile patrimoniale ale soților, dar și a raporturilor cu terți. Alegerea acestuia se face prin încheierea unei convenții matrimoniale care este un act solemn, semnat în formă autentică în fata notarului public, cu acordul părților, care poate fi exprimat personal sau prin mandatar, cu procura autentică specială și conținut predeterminat (al.(1), art.330, Noul Cod Civil). În lipsa unei convenții matrimoniale valabile, se considera ca regim matrimonial, ales tacit, cel al comunitatii legale. Opozabilitatea unei convenții încheiate este dată de îndeplinirea unor formalitati de publicitate (înscrierea în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale nou constituit).
Această apariție este binevenită și datorată faptului că sistemul bazat doar pe regimul comunității legale, prezent anterior în codul familiei, era prea inflexibil și necuprinzător pentru o societate în dezvoltare din care facem parte, dar și datorită accentului pus de societatea noastră pe acumularea de bunuri, luxoase mai ales.
Soții, în timpul unii căsătorii, pot avea atât bunuri proprii, de obicei dobândite înaintea căsătoriei sau în timpul ei din resurse proprii; cât și bunuri comune, al căror proprietari sunt în devălmășie (detaliate fiind în cap.III, pct.3.2.2). Pentru ca un bun să fie considerat propriu trebuie îndeplinite următoarele condiții, precizate prin art.340 din Noul Cod Civil:
sunt obținute înaintea căsătoriei, dreptul soților asupra lor nu este cel de devășmășie;
dobândite prin moștenire, legat sau donație în timpul căsătorie, cu excepția cazului în care este precizat altfel.
bunuri de uz personal sau necesare exercitării unei profesii. În cazul în care soții au aceeași profesie, în practica judiciară, s-a observat că bunurile tot nu sunt comune, ci proprii dar în cote-părți, egale pentru ambii soți.
drepturile patrimoniale de autor asupra creațiilor sale și a semnelor distinctive înregistrate;
premii sau recompense, manuscrisele științifice și literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și alte bunuri asemănătoare,
prima de asigurare, despăgubirile pentru prejudiciul material/moral adus unuia dintre soți.
sumele de bani care înlocuiesc un bun propriu, dar și bunul dobândit în schimbul altui bun propriu sau a sumelor acestora.
rezultatele administrării bunurilor proprii.
Pentru ca un bun să fie considerat un bun comun el trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele criterii:
să fie dobândit în timpul comunității legale;
achiziționat de oricare dintre soți;
să nu facă parte din bunurile enumerate în cadrul art.340;
proprietatea asupra lui să fie în devălmășie.
În ceea ce privește nulitatea căsătoriei, legiuitorul distinge două tipuri; nulitatea absolută și cea relativă. În ceea ce privește nulitatea absolută aceasta se referă la încheierea unei căsătorii fără a se respecta condițiile de fond necesare, de exemplu: vârsta matrimonială mai mică de 18 ani, vicierea consimțământului, același sex al celor doi căsătoriți, bigamia, legătura de rudenie sau afinitate, lipsa solemnității sau a publicității – toate crează condițiile pentru a putea fi declarata de instanța judecătorească a nulității absolute. În ceea ce privește nulitatea relativă, aceasta se referă la cazurile precizate de legislație: viciile de consimțământ, prin eroare, fie prin doi, fie prin violență; lipsa temporară de discernământ; căsătoria în lipsa încuviințărilor și a autorizațiilor cerute de lege (care sunt precizate în art. 272) și existența tutelei. Ultimele două cazuri de nulitate sunt nou apărute în Codul Civil, pentru că în legislația veche drept nulități relative erau considerate cazurile viciilor de consimțământ: eroarea, viclenia (dolul) și violența. O deosebire dintre nulitatea absolută și cea relativă a unei căsătorii constă în faptul că prima este definitivă și nu există un anumit termen în care se poate sau nu anula căsătoria, nu are un termen de prescriere. Pe când nulitatea relativă se poate pronunța în decurs de 6 luni de la încheierea căsătoriei. În cazul unei căsătorii care avea nevoie de autorizare, termenul curge de la data la care cei a căror acord era necesar în vederea căsătoriei au fost informați despre aceasta. În cazul viciilor de consimțământ, termenul începe să curgă de la data încetării violenței sau, după caz, de la data la care cel interesat a cunoscut dolul, eroarea ori lipsa temporară a discernământului.
Odată definită și prezentate principalele caracteristici, condiții de fond, proceduri ale încheierii căsătoriei se simte nevoia precizării, în general, a modalității de desfacere a unei căsătorii. Noul Cod Civil menționează că o căsătorie încheiată poate fie să înceteze – prin deces sau declararea judecătorească a morții soțului; fie să fie desfăcută prin divorț. Astfel prin divorț înțelegem mijlocul prin care se desface o căsătorie, conform prevederilor legale în vigoare. Codul civil precizează patru modalități posibile de divorț, în cadrul art.373, și anume:
prin acordul părților, la cererea înregistrată a ambilor soți sau doar a unuia, dar cu condiția ca celălalt să o accepte și să o semneze;
din cauza unor motive temeinice, când raporturile dintre cei doi soți sunt grav vătămate, iar căsătoria nu mai poate avea loc;
după o separare de cel puțin 2 ani, la cererea unuia dintre soți;
la cererea soțului a cărui starea gravă de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.
Dintre cele patru cazuri menționate cel mai simplu și cu o durata relativ scurtă de rezolvare este primul, divorțul de comun acord, cererea fiind depusă la notarul public sau la Oficiul de stare civilă, cu condiția ca soții să se înțeleagă cu privire la toate aspectele și efectele posibile ale divorțului: numele după căsătorie, partajul, încredințarea copiilor, contribuția financiară etc, dacă apare vreo neînțelegere în privința vreunui aspect atunci cererea de divorț este respinsă și poate fi depusă în instanță. Noutatea în Codul Civil cu privire la acest aspect este dispariția condiționării acestui tip de divorț de durata minimă de un an a căsătoriei și de inexistența copiilor (condiții impuse de vechiul Cod al familiei).
În prezentul demers, întitulat „Instituția căsătoriei”, am încercat să trec prin întreaga problematică a acestei noțiuni, aspectele și caracteristicile ei, condițiile și imedimentele, cazurile, procedurile impuse dar și posibilitățile de desfacere a unei căsătorii, ținând cont de schimbarea recentă a legislației în domeniu și precizând, acolo unde este cazul, noutățile apărute și diferența față de sistemul de drept vechi.
BIBLIOGRAFIE
Albu I. „Căsătoria în dreptul român”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988
Albu I.”Dreptul familiei”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975
Baiaș F.A, ș.a, „ Noul Cod Civil. Comentariu pe articole”, Ed. C.H.Beck, București, 2012
Benabent A., „Droit civil, les obligations”, Paris, 1999
Constantinescu M, Iorgovan A, „Constituția României revizuită”, Ed. All Beck, București, 2004
Condoiu M., „Dreptul procesual civil (note de curs)”, Fundatia Romania de Maine, București, 2005
Diaconu N., „Drept internațional privat”, Ed. Luminalex, 2004
Ionașcu Tr. și alții, „Căsătoria în dreptul RPR”, Ed. Academiei, București, 1964
Motica Radu I., Moțiu F., „Contracte civile”, Ed. Lumina Lex, București, 2004
Macarovschi L., „Căsătoria și divorțul”, Ed. Universul juridic, București, 2012
Petrina Gavrilă S., „ Dreptul familiei”, suport de curs, Galati, 2008
Poiana I., Pădurariu I., „ Drept procesual penal”, Ed. Universul juridic, București, 2011
Pricopi A, „Dreptul familiei”, Ed. Fundației Romîniei de Mâine, București, 2009
Rusu M.I., „Procedura divorțului în dreptul românesc”, Ed. Rosetti, București, 2003
Titulescu N., „Drept civil”, Ed. C.H.Beck, București, 2005
Vlăsceanu L., Zamfir C., „Dicționar de sociologie”, Ed. Babel, București, 1998
*** „Codul de procedură civilă – actualizat 20.10.2011”, Ed. Hamangiu, București, 2011
*** „Codul familiei și 4 legi uzuale”, Ed. Hamangiu, București, 2011
*** „Codul Calimah”, București, 1958
***Dreptul nr.11/2001
BIBLIOGRAFIE
Albu I. „Căsătoria în dreptul român”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988
Albu I.”Dreptul familiei”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975
Baiaș F.A, ș.a, „ Noul Cod Civil. Comentariu pe articole”, Ed. C.H.Beck, București, 2012
Benabent A., „Droit civil, les obligations”, Paris, 1999
Constantinescu M, Iorgovan A, „Constituția României revizuită”, Ed. All Beck, București, 2004
Condoiu M., „Dreptul procesual civil (note de curs)”, Fundatia Romania de Maine, București, 2005
Diaconu N., „Drept internațional privat”, Ed. Luminalex, 2004
Ionașcu Tr. și alții, „Căsătoria în dreptul RPR”, Ed. Academiei, București, 1964
Motica Radu I., Moțiu F., „Contracte civile”, Ed. Lumina Lex, București, 2004
Macarovschi L., „Căsătoria și divorțul”, Ed. Universul juridic, București, 2012
Petrina Gavrilă S., „ Dreptul familiei”, suport de curs, Galati, 2008
Poiana I., Pădurariu I., „ Drept procesual penal”, Ed. Universul juridic, București, 2011
Pricopi A, „Dreptul familiei”, Ed. Fundației Romîniei de Mâine, București, 2009
Rusu M.I., „Procedura divorțului în dreptul românesc”, Ed. Rosetti, București, 2003
Titulescu N., „Drept civil”, Ed. C.H.Beck, București, 2005
Vlăsceanu L., Zamfir C., „Dicționar de sociologie”, Ed. Babel, București, 1998
*** „Codul de procedură civilă – actualizat 20.10.2011”, Ed. Hamangiu, București, 2011
*** „Codul familiei și 4 legi uzuale”, Ed. Hamangiu, București, 2011
*** „Codul Calimah”, București, 1958
***Dreptul nr.11/2001
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Institutia Casatoriei (ID: 128253)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.