Institutia Casatoriei 2

NOTIUNI INTRODUCTIVE

Într-o societate aflată în permanentă transformare, instituția căsătoriei a dăinuit de-a lungul timpului păstrându-și menirea de a fi piatra de temelie a societății civile. Casatoria, ca instituție, a apărut cu mult înaintea creștinismului, jucând un rol crucial din punct de vedere social si economic din timpuri imemoriale.

Ca fundament al familiei, casatoria a format obiect a numeroase definiții.

Dicționarul de Dreptul familiei o definește ca fiind,,uniunea liber consimțita dintre un bărbat si o femeie, realizata in condițiile prevăzute de lege in scopul întemeierii unei familii”.

Juriștii străini introduc si elemente proprii sistemului lor de drept, in general legat si de concepțiile religioase. J. Portalis, împletind elementele laice cu cele religioase, a definit căsătorie ca fiind „societatea bărbatului și a femeii, care se unesc pentru a se perpetua, pentru a suporta împreună greutățile vieții și pentru, a împărtăși destinul lor comun.”

In accepțiunea Codului Familiei, termenul de casatorie este utilizat in doua înțelesuri:

– in sens de act juridic, prin care viitorii soți consimt sa se căsătoreasca in condițiile si formele prevăzute de lege;

– in inteles de situație juridica, adică de statut lega al soților.

CAPITOLUL 1

SCURT ISTORIC PRIVIND EVOLUTIA CASATORIEI SI FAMILIEI

Constituind unitatea grupală fundamentală a societății, familia a reprezentat și reprezintă o temă predilectă de reflecție și analiză a spiritualității umane, a politicii sociale, dar și a mai multor discipline științifice: sociologia, medicina, psihologia, științele juridice etc, fiecare propunându-și să surprindă, dintr-o perspectivă specifică și specializată dimensiunile, dinamica și funcțiile grupului familial.

Numele de familie vine din famulus ("sevitor"), care înseamnă potrivit "Dicționarului etimologic al limbii latine", "ansamblul sclavilor si al servitorilor ce trăiau sub același acoperiș". Familia ajunge sa cuprindă agnați, rudele pe cale paterna, cognați, rudele pe latura materna, devenind in cele din urma gens (comunitate formata din rudele de același sânge).

Complexitatea acestei forme de comunitate umană, determinată de multitudinea și varietatea de relații care se stabilesc între cei care o compun, precum și între familie, ca entitate distinctă și societate, la care se adaugă evoluția în timp a trăsăturilor sale caracteristice, face dificilă încercarea de a defini familia într-o formulă cuprinzătoare.

Familia – s-a spus – este o realitate biologică, prin uniunea ce se realizează între bărbat și femeie și prin procreare; este o realitate socială, fiindcă prin ea se realizează o comunitate de viață între cei care o compun; este o realitate juridică, fiindcă societatea reglementează prin norme juridice cele mai importante relații din cadrul ei.

În sens sociologic, familia ca formă specifică de comunitate umană – desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare. In acest înțeles se poate spune că familia este o realitate socială prin comunitatea de viață dintre soți, dintre părinți și copii, precum și dintre alte rude. în cadrul relațiilor de familie apar aspecte morale, psihologice, fiziologice și economice între cei care formează comunitatea de viață și interese. Relațiile de familie au un caracter de complexitate pe care nu-l găsim la alte categorii sociale. Avându-se în vedere un anumit aspect al relațiilor de familie, am mai spus că familia este o realitate biologică prin uniunea dintre bărbat și femeie și prin procreație. Luând naștere prin căsătorie, familia începe prin a fi formată din soți.

Familia tipică este aceea care este formată din părinți și copii. In mod obișnuit familia dă naștere următoarelor raporturi:

– de căsătorie, care constituie baza familiei

– cele dintre soți, care constituie efectele căsătoriei

– cele dintre părinți și copii, care sunt rezultatul raporturilor dintre soți

– dintre alte persoane care mai fac parte din familie.

Din perspectivă juridică, familia a fost definită ca formă de organizare a vieții în comun a grupului de persoane între care există drepturi și obligații izvorâte din căsătorie, rudenie (inclusiv adopție) precum și alte raporturi asimilate sub unele aspecte relațiilor de familie. Familia ne apare astfel, ca formă jurdiceste recunoscută de conviețuire a unor persoane între care s-au stabilit relații de ordin personal, nepatrimonial, cât și relații de ordin patrimonial.

Casatorie la romani, era o uniune intre bărbat si femeie, o asociere pentru toata viata, o impartasire a dreptului civil si religios; era uniunea bărbatului si a femeii ce implica o viata comuna.

Romanii au cunoscut mai multe tipuri de casatorie corespondente intr-o anumita măsura epocilor de drept care s-au succedat si totodată au coexistat unele cu altele.

Astfel, casatoria cu manus, adică cu puterea maritala a bărbatului exercitata asupra ei, femeia parasea familia de origine, rupând astfel legăturile agnatice cu acestea si intra in familia soțului dobândind in noua familie drepturi noi, respectiv dreptul de succesiune si dreptul la rudenia civila, agnațiunea. In aceasta condiție, ea nu putea fi emancipata si nici data in adopțiune.

Casatoria fara manus era casatoria specifica dreptului clasic, cu toate ca ea coexista si cu casatoria cu manus, care era oricum mai rara in aceasta epoca. Era o casatorie mai simpla si cu toate controversele ce au existat asupra ei, se pare ca ea exista inca din epoca veche, mai ales ca era menționata de către Legea celor XII Table, fiindcă probabil era folosita de plebei.

Prin casatoria fara manus, adică fara puterea bărbatului exercitata asupra femeii, aceasta ramanea in familia de origine, având doua poziții după cum era cazul: prima, era sui iuris aflându-se sub tutela perpetua a agnaților; a doua era alieni iuris, găsindu-se astfel sub patria potestas a lui pater familias. Aceasta era si ea o iustae nuptie, iustum matrimonium, chiar daca bărbatul nu avea autoritate asupra ei.

Concubinatul era casatoria specifica dreptului postclasic, o casatorie inferioara celor anterioare, care in dreptul vechi si dreptul clasic nu constituia decât o simpla uniune de fapt. Justinian a fost acela care a ridicat concubinatul la rangul casatoriei, dându-i efectele juridice, creând un drept de moștenire fata de tatăl lor pentru copiii naturali născuți in afara casatoriei fara manus.

La romani, casatoria fiind considerata un act de drept privat, ea nu se putea incheia fara prezenta soției, in schimb se putea încheia fara prezenta soțului.

In dreptul medieval, căsătoria a continuat să fie civilă un anumit timp, însă pe măsura extinderii și consolidării creștinismului, Biserica a preluat in cele mai multe țări europene, printre care și în Țările Române, dreptul de legiferare și de jurisdicție în materia actelor de stare civilă. Primele relatări în scris care ne-au parvenit despre starea civilă a persoanelor sunt din secolul XIV, când în Franța, preoții cultului catolic luaseră obiceiul de a-și nota în registre sumele care li se ofereau pentru ceremoniile religioase îndeplinite cu ocazia căsătoriilor și deceselor. Obiceiul acesta nu era nici general, nici obligatoriu; în acest fel, actul juridic al căsătoriei a devenit unul religios. Căsătoria trebuia celebrată " in faciae Ecclesiae, proprio praesente parocho". Dreptul canonic a considerat căsătoria ca un sacrament, ca o taină religioasă, care produce efecte spirituale și, numai ca accesorii ale acestora, efecte civile.

In Tarile Romane, prima reglementare a actelor de stare civila a adus-o Regulamentul Organic din 1832. La început în Principatele Române, starea civilă se constata prin martori și notorietate publică. Cu timpul, preoții ortodocși au luat obiceiul de a ține registre de botezuri, căsătorii și decese, obicei care nu era, însă, nici general, nici obligatoriu. Regulamentul Organic din 1832 a însărcinat obligatoriu și oficial pe preoți cu alcătuirea actelor de stare civilă și întocmirea registrelor. Acestea trebuiau ținute în două exemplare, din care unul se păstra la preot, iar celălalt se depunea la tribunalul județului, în Muntenia, sau la isprăvnicie (prefectură) în Moldova.

Adunarea constituantă franceză din 1791 și apoi legea din 20 septembrie 1792 au secularizat în Franța acte de stare civilă, dându-le în competența municipalităților. Astfel, căsătoria a fost desacralizată și trecută din competența Bisericii, în competența exclusivă a autorităților civile.

In dreptul român, căsătoria a fost secularizată prin Codul civil din 1865, iar Constituțiile române din 1866 (art. 22) și 1932 (art. 23) au dispus că " întocmirea actelor trebuie să preceadă întotdeauna binecuvântarea religioasă".

In dreptul român actual, actul juridic al căsătoriei are caracter laic, fapt care rezultă din dispozițiile expuse ale art. 3 / Codul familiei, conform căruia : ' numai căsătoria încheiată în fața delegatului de stare civilă dă naștere drepturilor și obligațiilor de soți prevăzute în prezentul cod ”.Din cuprinsul acestui text legal mai rezultă (per a contrario) că în dreptul nostru, căsătoria nu are valoare juridică, ea are doar semnificația binecuvântării spirituale a căsătoriei. Pe lângă caracterul laic al căsătoriei, încheierea acesteia are un caracter solemn, în sensul că pentru a fi valabilă, trebuie încheiată în formele anume prevăzute de lege. Rolul ofițerului de stare civilă este triplu: el constată prin acte și martori îndeplinirea condițiilor; ia consimțământul părților prin întrebări adresate fiecăruia, la care ele trebuie să răspundă afirmativ; declară părțile unite prin căsătorie, în numele legii. Căsătoria este considerată încheiată numai după pronunțarea unirii părților de către ofițerul stării civile.

Această celebrare a căsătoriei simbolizează, pe de o parte, însemnătatea deosebită a actului căsătoriei în viața soților, pe de altă parte, recunoașterea socială a căsătoriei și importanța pe care o acordă familiei.

CAPITOLUL 2

ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI

SECTIUNEA 1

ROLUL FUNCȚIONARULUI PUBLIC ÎN MATERIE DE ÎNCHEIEREA

CĂSĂTORIEI

Potrivit art.3 din Codul Familie "numai căsătoria încheiată în fața delegatului de stare civilă dă naștere drepturilor și obligațiilor de soți prevăzute de prezentul cod". Această prevedere a Codului Familiei relevă importanța pe care autoritățile administrative locale o au în materie de încheiere a căsătoriei. Practic, ofițerul de stare civilă nu este numai un agent de înregistrare a căsătoriei, ci și un agent de constatare a evenimentelor determinând starea civilă, el având obligația de ase asigura personal de veridicitatea faptelor care I se declară.

Potrivit art. 27 din Legea 119 / 1996, "căsătoria se încheie de către ofițerul stării civile, la sediul autorității administrației publice locale a municipiului, sectorului municipiului București, orașului sau comunei în a cărei rază administrativ-teritorială își are domiciliul sau reședința unul dintre viitorii soți". Ofițerul de stare civilă, care primește declarația de căsătorie, solicită viitorilor soți să prezinte actele de identitate, certificatele de naștere, certificatele medicale privind starea sănătății acestora și, dacă este cazul, dovezi privind desfacerea sau încetarea căsătoriei, precum și aprobarea președintelui Consiliului Județean sau a primarului general al municipiului București pentru încheierea căsătoriei, în cazul existenței unor impedimente rezultate din condițiile de vârstă, rudenie firească sau adopție, în condițiile prevăzute de lege

Remarcăm faptul că primarul general al municipiului București sau președintele Consiliului Județean este autoritatea administrativă îndreptățită să acorde dispense în caz de neîmplinire a vârstei minime pentru căsătorie la femei, de rudenie firească sau de adopție dacă există motive temeinice pentru acest lucru. Ofițerul de stare civilă este obligat să confrunte datelear semnificația binecuvântării spirituale a căsătoriei. Pe lângă caracterul laic al căsătoriei, încheierea acesteia are un caracter solemn, în sensul că pentru a fi valabilă, trebuie încheiată în formele anume prevăzute de lege. Rolul ofițerului de stare civilă este triplu: el constată prin acte și martori îndeplinirea condițiilor; ia consimțământul părților prin întrebări adresate fiecăruia, la care ele trebuie să răspundă afirmativ; declară părțile unite prin căsătorie, în numele legii. Căsătoria este considerată încheiată numai după pronunțarea unirii părților de către ofițerul stării civile.

Această celebrare a căsătoriei simbolizează, pe de o parte, însemnătatea deosebită a actului căsătoriei în viața soților, pe de altă parte, recunoașterea socială a căsătoriei și importanța pe care o acordă familiei.

CAPITOLUL 2

ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI

SECTIUNEA 1

ROLUL FUNCȚIONARULUI PUBLIC ÎN MATERIE DE ÎNCHEIEREA

CĂSĂTORIEI

Potrivit art.3 din Codul Familie "numai căsătoria încheiată în fața delegatului de stare civilă dă naștere drepturilor și obligațiilor de soți prevăzute de prezentul cod". Această prevedere a Codului Familiei relevă importanța pe care autoritățile administrative locale o au în materie de încheiere a căsătoriei. Practic, ofițerul de stare civilă nu este numai un agent de înregistrare a căsătoriei, ci și un agent de constatare a evenimentelor determinând starea civilă, el având obligația de ase asigura personal de veridicitatea faptelor care I se declară.

Potrivit art. 27 din Legea 119 / 1996, "căsătoria se încheie de către ofițerul stării civile, la sediul autorității administrației publice locale a municipiului, sectorului municipiului București, orașului sau comunei în a cărei rază administrativ-teritorială își are domiciliul sau reședința unul dintre viitorii soți". Ofițerul de stare civilă, care primește declarația de căsătorie, solicită viitorilor soți să prezinte actele de identitate, certificatele de naștere, certificatele medicale privind starea sănătății acestora și, dacă este cazul, dovezi privind desfacerea sau încetarea căsătoriei, precum și aprobarea președintelui Consiliului Județean sau a primarului general al municipiului București pentru încheierea căsătoriei, în cazul existenței unor impedimente rezultate din condițiile de vârstă, rudenie firească sau adopție, în condițiile prevăzute de lege

Remarcăm faptul că primarul general al municipiului București sau președintele Consiliului Județean este autoritatea administrativă îndreptățită să acorde dispense în caz de neîmplinire a vârstei minime pentru căsătorie la femei, de rudenie firească sau de adopție dacă există motive temeinice pentru acest lucru. Ofițerul de stare civilă este obligat să confrunte datele înscrise în declarația de căsătorie cu actele prezentate, iar semnarea declarației se face în prezența sa. în cazul în care unul dintre viitorii soți nu se află în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, el poate face declarația de căsătorie la autoritatea administrației publice locale în a cărei rază administrativ-teritoriala are domiciliul sau reședința, care o transmite in termen de 48 de ore la autoritatea administrației publice locale unde urmează a se încheia căsătoria.

O altă îndatorire a ofițerului de stare civilă este aceea de a publica declarația de stare civilă prin afișarea în extras, în ziua în care a fost primită, la locul special amenajat la sediul primăriei unde se va încheia căsătoria. Căsătoria se încheie în termen de 10 zile, însă primarul municipiului, al municipiului București, al orașului sau al comunei unde urmează a se oficia căsătoria poate să încuviințeze pentru motive temeinice încheierea căsătoriei înainte de împlinirea termenului prevăzut de alineatul 1.

În cazul în care delegatul de stare civilă constată că nu sunt îndeplinite cerințele legii, acesta nu va încheia căsătoria, consemnând refuzul într-un proces-verbal.

Oficierea căsătoriei se face în limba română, de către ofițerul de stare civilă, într-o încăpere corespunzător amenajată, având o ținută vestimentară adecvată caracterului solemn al acestui act. El este obligat să poarte eșarfa în culorile drapelului național român, așezată pe umărul stâng, cu banda albastră în sus.

La încheierea căsătoriei ofițerul de stare civilă ia consimțământul viitorilor soți, liber și deplin exprimat, în prezența a doi martori, după care îi declară căsătoriți, le citește dispozițiile din Codul Familiei privind drepturile și obligațiile soților și întocmește imediat actul de căsătorie. Acesta se semnează de către soți, cu numele de familie pe care au ales să-l poarte în căsătorie, și de către ofițerul de stare civilă. In rubrica " temeiul consimțământului exprimat personal de fiecare dintre viitorii soți, ofițerul de stare civilă încheie prezentul act de căsătorie" , se înscrie numele celui care a oficiat căsătoria.

Din cele prezentate mai sus, reiese importanța formalităților de încheiere a căsătoriei, formalități ce intră exclusiv în atribuțiile autorităților administrative locale. Actul de căsătorie este în primul rând mijlocul autentic de dovadă a căsătoriei, forma socială de recunoaștere a acesteia și un instrument de evidență statistică a schimbărilor survenite în starea familială a populației.

În concluzie, prin atribuțiile sale, ofițerul de stare civilă ca reprezentant al autorității administrative locale, trebuie să vegheze la respectarea condițiilor de încheiere a căsătoriei, deoarece întemeierea unor familii viabile, care să poată îndeplini în mod corespunzător importantele funcții ce le revin, în interesul lor și al colectivității din care fac parte, depinde în mare măsură de acest lucru.

SECTIUNEA 2 – CONDIȚIILE ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI

2.2.1. Sediul reglementării legale

Condițiile de valabilitate ale căsătoriei sunt reglementate de dreptul familiei și sunt completate de unele dispoziții din dreptul civil.

Astfel, în Titlul I "Căsătoria" din capitolul I, "încheierea căsătoriei", Codul Familiei, reglementează în cuprinsul art. 3-17, condițiile de fond și de formă ale încheierii căsătoriei.

Aceste dispoziții din Codul Familiei se completează cu dispozițiile referitoare la statutul juridic al persoanei fizice, prevăzute în decretul nr. 31 /1954, cu dispozițiile generale referitoare la actele juridice bilaterale prevăzute de Codul Civil și cu dispozițiile referitoare la actele de stare civilă prevăzute de legea 119 / 1996 și metodologia de aplicare a acesteia.

De aceea, între dispozițiile dreptului familiei privitoare la condițiile de valabilitate ale actului căsătoriei, pe de o parte, și dispozițiile generale ale dreptului civil referitoare la actele juridice bilaterale pe de alta parte, există relația de la legea specială la legea generală, de la dreptul special la dreptul comun.

In alte cuvinte, dispozițiile referitoare la actul juridic al căsătoriei fac parte din categoria reglementărilor dreptului familiei care nu au o existență de sine stătătoare, ci necesită compliniri cu reglementări din dreptul comun.

2.2.2. Scopul condițiilor de valabilitate ale încheierii căsătoriei

Condițiile de valabilitate sunt menite să contribuie la realizarea scopului căsătoriei; ele privesc atât actul juridic al căsătoriei, adică valabilitatea în sine a acestuia, cât și starea juridică de căsătorie. Aceste condiții sunt bine precizate și supuse totodată unor verificări prealabile, de natură să preîntâmpine încheierea căsătoriei nevalabile ori nesănătoase.

Importanța deosebită a căsătoriei și familiei, pentru soți și descendenții lor, ca și pentru societate, a determinat reglementarea precisă a condițiilor legale la căsătorie, verificarea îndeplinirii acestora și o procedură solemnă si publică de încheiere a căsătoriei, pentru ca astfel să se evite, cât mai mult posibil, cazurile de ineficacitate juridică a căsătoriei, deoarece în caz de desființare sau de desfacere a acesteia, foștii soți nu mai pot fi puși in aceeași situație ca si înaintea încheierii căsătoriei, așa cum de regulă pot fi repuse părțile la alte acte juridice lovite de ineficacitate; și pentru a se evita, de asemenea, pe cât posibil, întemeierea unor familii șubrede, nesănătoase, inapte de a realiza funcțiile familiei.

Această exigență a legiuitorului la reglementarea condițiilor de valabilitate ale căsătoriei își are rațiunea în necesitatea ocrotirii sociale a căsătoriei și a familiei .

2.2.3. Tipurile condițiilor de valabilitate ale căsătoriei

Condițiile de valabilitate ale căsătoriei constau în condiții de fond, adică de conținut și condiții de formă, adică formalități ce trebuie îndeplinite în vederea încheierii căsătoriei.

a) într-un sens restrâns sunt denumite condiții de fond acele cerințe legale care , pentru a se putea încheia căsătoria trebuie să existe: diferența de sex, vârsta legală pentru căsătorie, consimțământul la căsătorie, în sens larg sunt împrejurările de fapt sau de drept a căror existență împiedică încheierea căsătoriei. Impedimentele la căsătorie pot fi considerate condiții de fond negative, deoarece căsătoria se poate încheia dacă ele nu există. Acestea sunt: existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre soți, rudenia, adopția, tutele, alienația și debilitatea mintală. La rândul lor, impedimentele se subclasifică în: impedimente absolute (care opresc căsătoria unei persoane cu oricare altă persoană, si anume: starea de persoană căsătorită și starea de alienație sau debilitate mintală), impedimente relative, care opresc o persoană să se căsătorească numai cu o anumită altă persoană, și numai rudenia firească, rudenia rezultată din înfiere și starea de tutelă.

Această clasificare prezintă interes practic, și anume îndeplinirea condițiilor de fond în sens restrâns trebuie dovedită de către viitorii soți, iar impedimentele se invocă de către cel de-al treilea, împotriva celor care vor să se căsătorească, pe calea opoziției la căsătorie sau de către delegatul de stare civilă prin întocmirea unui proces-verbal în care să se arate cauzele constatate de le personal care se opun la încheierea căsătoriei.

Noțiunea juridica de impediment la casatorie in sens restrâns este consacrata de art. 13 și art. 14 din Codul Familiei, sub denumirea de piedică legală la căsătorie.

În sens larg, condițiile de fond se opun celor de formă și cuprind atât pe cele pozitive, cât și pe cele negative, adică impedimentele la căsătorie în sens restrâns.

După caracterul lor, condițiile de fond, în acest sens, se clasifică în următoarele categorii:

a) condiții privitoare la aptitudinea fizică de încheiere a căsătoriei;

b) condiții menite să asigure o căsătorie liber consimțită;

c) condiții privitoare la aptitudinea morală de a încheia căsătoria.

Din prima categorie fac parte următoarele condiții de fond: diferența de sex, vârsta legală pentru căsătorie, sănătatea fizică a viitorilor soți, care sunt obligați să-și comunice reciproc starea sănătății lor, iar cei bolnavi de anumite boli nu se pot căsători.

Din cea de-a doua categorie fac parte următoarele condiții de fond: existența consimțământului, caracterele consimțământului,(lipsa de vicii ale consimțământului, actualitatea acestuia etc).

Din cea de-a treia categorie fac parte condițiile de fond : care opresc bigamia, care opresc căsătoria între rude, care opresc căsătoria pentru motive de adopție , care opresc căsătoria pentru motive de tutelă.

După succesiunea lor în timp, condițiile de formă la căsătorie se pot clasifica în trei categorii, si anume:

– condiții prealabile incheierii căsatoriei, adica declarației de căsătorie, prezentarea dovezilor prevăzute de lege, soluționarea opozițiilor la căsătorie, fixarea datei încheierii căsătoriei;

– condiții privind încheierea căsătoriei, care cuprind procedura, solemnitatea și publicitatea căsătoriei;

– condiții posterioare încheierii căsătoriei, care constau în îndeplinire operațiunilor de înregistrare a căsătoriei.

Încheierea căsătoriei este supusă anumitor condiții de formă în următoarele scopuri:

– ca mijloc pentru a asigura îndeplinirea condițiilor de fond și lipsa
impedimentelor la căsătorie

– ca formă a recunoașterii publice a căsătoriei (art. 3 Codul Familiei)

– pentru a asigura mijlocul de dovadă a căsătoriei (art. 18, Codul Familiei

SECTIUNEA 3 – CONDIȚIILE DE FOND ALE CĂSĂTORIEI

2.3.1. DIFERENȚA DE SEX

Condiția diferenței de sex dintre viitorii soți rezultă din însăși noțiunea de căsătorie și din rațiunea de a fi a acesteia.

In concepția Noului Cod civil, casatoria poate fi încheiata numai intre un bărbat si o femeie

[art.259 alin. (1) i (2)], precum si art. 271 fac expres referire la bărbat si femeie.

Mai mult, art. 277 prevede expres interzicerea sau echivalarea unor forme de conviețuire cu căsătoria, după cum urmează:

„(1) Este interzisă căsătoria dintre persoane de același sex.

Căsătoriile dintre persoane de același sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în România.

Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de același sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în România.

(4) Dispozițiile legale privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene si Spațiului Economic European rămân aplicabile”.

Din reglementarea relațiilor de familie (art.4, 5, 25, 47, 52, 60, Codul Familiei) rezultă că se poate încheia căsătoria numai între persoane de sexe diferite. In mod practic, această condiție poate interesa în cazul persoanelor al căror sex nu este suficient de diferențiat. In cazul persoanelor cu anumite tulburări, care au sexul incert sau ulterior înregistrării sexului au loc modificări importante în planul sexualizării, adică în situația intersexualăzării și a transsexualismului, este admisibilă acțiunea în stabilirea exactă a sexului ori acțiunea în schimbarea sexului, care sunt acțiuni de stat, nu de rectificare a înregistrării în actele de stare civilă, deoarece nu este vorba de o eroare cu privire la sexul înregistrat, modificarea sexului intervenind ulterior înregistrării. Putem spune că o asemenea problemă este de ordin medical. Dacă se stabilește că deosebirea de sex nu există, căsătoria nu se poate încheia.

Sexul, respectiv diferența de sex a viitorilor soți, se dovedește cu certificatul de naștere eliberat pe baza actului de naștere.

2.3.2. VÂRSTA LEGALĂ PENTRU CĂSĂTORIE (VÂRSTA MATRIMONIALĂ)

Legea stabilește o vârstă minimă pentru încheierea căsătoriei. Potrivit art. 4, alin. 1 din Codul Familiei, aceasta este de 18 ani împliniți pentru băiat și 16 ani împliniți pentru fată.

Codul român de familie stabilește numai vârsta minimă, înainte de împlinirea căreia încheierea căsătoriei este oprită, așa cum, de altfel, fac și alte legislații;

De aici decurg doua consecințe importante si anume: casatori se poate încheia la orice vârstă, și chiar "in extremis vitae momentis"; căsătoria se poate încheia oricare ar fi diferența de vârstă dintre viitorii soți.

A. Pubertatea reală și pubertatea legală

Pubertatea, denumită și nubilitate la femeie, a fost dintotdeauna o condiție la căsătorie, ea fiind impusă din considerente de ordin biologic, fiziologic și psihic, pentru ca viitorii soți să consimtă cu suficient discernământ la căsătorie, să înțeleagă însemnătatea acesteia și pentru ca ei să poată avea relații conjugale normale și o descendență sănătoasă.

Vârsta pubertății reale depinde de o serie de factori, și în primul rând de cei climaterici, ea fiind mai timpurie în zonele calde decât în cele reci; ea mai depinde și de factori bio-fiziologici, ceea ce face ca, în aceleași condiții climaterice să difere de la individ la individ. S-a constatat totodată că, de regulă, femeile devin pubere cu 1-2 ani mai repede decât bărbații.

Cum însă o dovadă a pubertății de la caz la caz ar fi deopotrivă imposibilă și imorală, legea stabilește prin tradiție, o vârstă minimă unitară la căsătorie, denumită și vârsta pubertății legale și care, în legislațiile moderne este de regulă superioară vârstei medii a pubertății reale. Față de dreptul sclavagist și feudal, dreptul modern a ridicat simțitor vârsta pubertății legale. în dreptul roman incipient, vârsta pubertății era stabilită de către pater familias pentru fiecare copil în parte, ex habitu corporis. Apoi în dreptul clasic s-au stabilitvârste legale minime obligatorii, de 14 ani pentru bărbat și de 12 ani pentru femeie. Aceste vârste eu fost preluate e către lustinian, în "Corpus iuris civili", iar mai târziu de către dreptul canonic feudal.

Codul civil francez din 1804 și codul civil român din 1865 au stabilit vârsta pubertății legale la 18 ani pentru bărbat și la 15 ani pentru femeie, Codul civil German din 1991 la 21 de ani pentru bărbat și la 16 ani pentru femeie, Codul civil Elvețian din 1807 la 21 și 18 ani.

Pubertatea prezumă atât aptitudinea de a avea relații sexuale, cât si aptitudinea de a procrea. De aceea este de principiu că ascunderea aptitudinilor de a avea relații sexuale sau de a procrea poate constitui motiv de anulare a căsătoriei.

B. Dispensa de vârsta

Potrivit art.4, alin.2 / Codul Familiei se poate acorda dispensă de vârstă femeii care a implinit 16 ani. Dispensa se acordă de către președintele Consiliului Județean sau, după caz, în funcție de domiciliul solicitantei, de către primarul general al capitalei, și numai dacă sunt indeplinite cumulativ următoarele condiții:

a) femeia a împlinit 16 ani (ceea ce înseamnă că femeia nu se poate căsători sub
această vârstă, nici chiar dacă bio-fiziologic ar dovedi, prin sarcină sau
naștere, că în realitate este puberă

b) există motive temeinice care justifică dispensa (graviditatea, boala)

c) există un aviz dat de un medic oficial

Potrivit art. 272 din N.C.civ.:

„(1) Căsătoria se poate încheia dacă viitorii soti au împlinit vârsta de 18 ani.

(2) Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui si cu autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul. În cazul în care unul dintre părinți refuză să încuviințeze căsătoria, instanța de tutelă hotărăște si asupra acestei divergente, având în vedere interesul superior al copilului.

Dacă unul dintre părinți este decedat sau se află în imposibilitate de a-si manifesta voința, încuviințarea celuilalt părinte este suficientă.

De asemenea, în condițiile art. 398, este suficientă încuviințarea părintelui care exercită autoritatea părintească.

Dacă nu există nici părinți, nici tutore care să poată încuviința căsătoria, este necesară încuviințarea persoanei sau a autoritarii care a fost abilitată să exercite drepturile părintești.”

De asemenea, potrivit art. 398 alin. (2) din N.C.civ., în caz de divorț, părintele care nu exercită autoritatea părintească „păstrează dreptul de a consimți la adopția si la căsătoria copilului.”

Din economia acestor dispoziții legale vârsta matrimonială coincide, astfel, ca regulă, cu majoratul civil (18 ani), instituindu-se totodată o capacitate matrimonială specială, restrânsă, pentru minorul care a împlinit vârsta de 16 ani. Se conferă astfel eficientă deplină principiului egalității sexelor, înlăturându-se o posibilă discriminare ce ar fi putut fi invocată în această materie.

N.C.civ. consacră expres unele soluții, fată de reglementarea dată art. 4 din C.fam., prin Legea nr. 288/2007, care, în esență, nu au în sine caracter de noutate, în sensul că ele se puteau deduce pe cale de interpretare.

a) Autorizarea pentru căsătoria minorului care a împlinit vârsta de 16 ani se va da de instanța de tutelă, iar nu de Direcția generală de asistentă socială si protecția copilului;

b) În cazul în care există divergentă între părinți, N.C.civ. a prevăzut că va decide instanța de tutela,nefiind împărtășită soluția propusă în doctrină si inspirată din dreptul francez, în sensul că este suficienta încuviințarea unuia dintre parinti;

În cazul în care este scindată autoritatea părintească, în sensul că aceasta se exercită numai de unul dintre părinți (de exemplu, la divorț), este suficient consimțământul părintelui care exercită autoritatea părintească;

În ceea ce privește forma în care se dă încuviințarea de către părinți sau alte persoane, N.C.civ. soluționează această problemă, în sensul că, potrivit art. 280 alin. (3), părinții sau, după caz, tutorele, „vor face personal o declarație la serviciul de stare civilă, prin care încuviințează încheierea căsătoriei.”;

Potrivit art. 40 din N.C.civ., „Pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacita tea deplină de exercițiu. În acest scop, vor fi ascultați părinții sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, si avizul consiliului de familie.”

Este așa-numita instituție „a emancipării minorului” , care dobândește o capacitate de exercițiu anticipată.

În acest caz, dobândind capacitate de exercițiu deplină si ieșind de sub autoritatea părintească, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători singur, fără încuviințarea părinților sau tutorelui si fără autorizarea instanței de tutelă. Textul se coroborează cu prevederile art. 263 alin. (5) din N.C.civ., potrivit cărora „În sensul prevederilor legale privind protecția copilului, prin copil se înțelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani si nici nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, potrivit legii”. Cum fundamentul încuviințării căsătoriei de către părinți sau tutore îl constituie autoritatea părintească, această încuviintare fiind concepută ca o măsură pentru protecția copilului, înseamnă că, din moment ce a dobândit capacitate deplină de exercițiu anticipată, în temeiul art. 40 din N.C.civ. poate încheia si singur căsătoria.

In cazul în care căsătoria urmează a se încheia între cetățeni români pe o navă aflată în afara granițelor țării, dispensa de vârstă se acordă de comandantul navei.

Mai precizăm că aprecierea temeiniciei motivelor invocate în vederea obținerii dispensei de vârstă aparține numai organului competent de a o acorda, și că orice motiv s-ar invoca, fie chiar și starea de graviditate a femeii, nu impune concluzia obligativității emiterii dispensei solicitate

2.3.3. CONSIMȚĂMÂNTUL LA CĂSĂTORIE

Potrivit art.1, alin. 3 și art 16 / Codul Familiei, căsătoria se încheie prin liberul consimțământ al viitorilor soți.

A. NECESITATEA EXISTENȚEI CONSIMȚĂMÂNTULUI LIBER

Căsătoria se încheie prin consimțământul liber al viitorilor soți (art.1, alin.3, art 16, 17 Codul Familiei și 44 pct. 1 din Constituția României). Acest consimțământ este esența căsătoriei.

În sens juridic, consimțământul liber la căsătorie înseamnă lipsa viciilor de consimțământ i anume a erorii, dolului si violentei.

Pentru a asigura libera manifestare a consimțământului viitorilor soți, legea dispune că acesta se dă în forme anume determinate, căsătoria având un caracter solemn.

Consimțământul la căsătorie se manifestă de obicei, prin răspunsul afirmativ la întrebările delegatului de stare civilă adresate fiecăruia dintre viitorii soți, în sensul dacă vor să se căsătorească unul cu altul. Când unul dintre viitorii soți este în imposibilitatea de a vorbi (de exemplu este surdomut), consimțământul se poate da prin orice mod, el trebuie sa fie neîndoielnic. în acest scop, consimțământul surdomuților, ca sial celor care vorbesc o limbă pe care nu o cunoaște delegatul de stare civilă, se dă în prezența unui interpret, încheindu-se un proces-verbal.

B. EXISTENȚA SI CONDIȚIILE DE VALABILITATE ALE CONSIMȚĂMÂNTULUI

Condiția consimțământului la căsătorie exprimă atât necesitatea existenței consimțământului, ca element structural al actului juridic al căsătoriei, adică manifestarea de către viitorii soți, potrivit legii, a voinței lor de a se căsători,cât și necesitatea integralității consimțământul, ceea ce se asigură prin condițiile de valabilitate ale acestuia.

Pentru a fi valabil, consimțământul la căsătorie trebuie să fie neviciat, actual, să fie dat personal și simultan de către viitorii soți și să fie constatat în mod direct de delegatul de stare civilă competent să oficieze căsătoria.

a) Consimțământul trebuie să fie neviciat

Ca și la alte acte juridice, acesta cerință a legii este menită să asigure integritatea consimțământului care la actul juridic al căsătoriei este posibil de a fi alterat prin eroare asupra identității fizice, prin doi sau prin violență.

b) Consimțământul trebuie să fie actual

Din punct de vedere juridic, atât existența cât și libertatea consimțământului la căsătorie se constată doar în momentul încheierii căsătoriei, deoarece numai din acest moment ia naștere, potrivit legii, actul juridic al căsătoriei și starea legală de căsătorie. De aceea, consimțământul la căsătorie trebuie să fie actual sau, în alte cuvinte, să fie dat in momentul oficierii casatoriei.

c) Consimțământul trebuie să fie dat personal de către fiecare din viitorii soți

Prin această cerință, obligatorie dela dreptul comun, legea exclude posibilitatea încheierii căsătoriei prin reprezentare, ceea ce semnifică importanța deosebită a actului juridic al căsătoriei.

d) Consimțământul trebuie să fie dat de către viitorii soți.

Cerința simultaneității sau a concomitentei consimțămintelor la căsătorie, nu are înțelesul strict al acelor cuvinte, ci înțelesul că viitorii soți trebuie să consimtă la căsătorie unul imediat după celălalt, prin răspunsuri afirmative la întrebarea dacă vor să se căsătorească împreună, care le este adresată pe rând de către ofițerul de stare civilă care oficiază căsătoria. Procedura oficierii căsătoriei este unitară, ea nefiind susceptibilă de fracționare în timp; de aceea nici între manifestarea consimțămintelor la căsătorie a viitorilor soți nu poate exista un interval de timp mai îndelungat, așa cum de regulă poate exista la actele juridice bilaterale.

e) Consimțământul trebuie să fie constatat în mod direct de către ofițerul de stare civilă care oficiază căsătoria

O ultimă cerință este aceea ca ofițerul de stare civilă să ia consimțămintele viitorilor soți conform procedurii prevăzute de lege

C. LIPSA CONSIMȚĂMÂNTULUI

împrejurarea că încheierea căsătoriei se face în prezența ofițerului de stare civilă, deși consimțămintele viitorilor soți se exprimă in fața acestuia, face ca, în mod practic, cazurile de lipsă de consimțământ la căsătorie să se întâlnească foarte rar. Lipsa consimțământului poate fi materială sau psihică.

a) Lipsa materiala a consimtamantului

Absența materială a consimțământului la căsătorie este mai greu de conceput decât la alte acte juridice, datorită formalităților prealabile și procedurilor publice și solemne a căsătoriei.

O asemenea lipsa totala de consimtamant s-ar putea imagina in situatia in care, in politica dispozițiilor legii sau din eroare, ofițerul de stare civilă ar oficia cu toate că la întrebarea dacă vreau să se căsătorească împreună, unul sau ambii declaranți ar fi răspuns nu în loc de da, ori dacă n-ar fi răspuns deoarece la actul juridic al căsătoriei tăcerea nu valorează consimțământ. în practica judiciară s-a constatat că absența viitoarei soții de la oficierea căsătoriei, la care a fost înlocuită de sora sa cu asentimentul viitorului soț, echivalează cu lipsa materială d consimțământ la căsătorie.

b) Lipsa psihică a consimțământului. Potrivit art.9 din Codul Familiei " este oprit să se căsătorească alienatul mintal, debilul mintal, precum și cel care este lipsit vremelnic de facultățile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale". Acest text legal prevede 2 ipoteze distincte:

1) ipoteza lipsei vremelnice a facultăților mintale și

2) ipoteza stării de abenație sau debilitate mintală.

Lipsa vremelnică a facultăților mintale. Din dispozițiile articolului 9 din Codul Familiei rezultă cu claritate că numai în privința celui lipsit vremelnic de facultati mintale se pune problema existenței sau lipsei psihice de consimțământ la căsătorie, și anume: acesta poate exprima un consimțământ valabil la căsătorie, cu excepția perioadelor în care nu are discernământul faptelor sale, ca în caz de ebrietate, delir, hipnoză, sugestie, când nu este în stare să exprime un consimțământ conștient.

Starea de alienație sau debilitate mintală. în privința alienatului mintal,dispoziția lapidară a art 9. Din Codul Familiei a ocazionat interpretări diferite.

Potrivit unei interpretări, se consideră că "alienația mintală sau debilitatea ca impediment la căsătorie se poate întemeia fie pe considerația că este o sare exclusivă de consimțământ, fie că este o stare incompatibilă cu finalitatea căsătoriei.

Potrivit unei alte interpretări se consideră că, deși datorită stării lor patologice grave, alienatul și debilul mintal se vor afla cel mai adesea într-o stare psihică exclusivă de consimțământ conștient, ei sunt opriți de a se căsători din considerente de ordin biologic și social.

în privința alienaților mintal și a debililor, se poate pune întrebarea dacă interzicerea căsătoriei este impusă numai în cazul în care ei nu au o voință conștientă, în momentul însuși al încheierii căsătoriei, ori căsătoria acestora este oprită, chiar dacă au o asemenea voință, dar în acest din urmă caz din considerente de ordin biologic, pentru a evita riscul unei descendențe nesănătoase.

Așadar, dacă împiedicarea căsătoriei alienaților și a debililor mintali s-ar justifica numai prin lipsa unei voințe conștiente la data încheierii căsătoriei, ar fi urmat ca aceștia să se poată căsători în momentele de luciditate.

Nu acesta este însă soluția legii noastre (art.9,Codul Familiei), care numai în privința celui vremelnic lipsit de facultățile mintale face precizarea că este împiedicat șase căsătorească cât timp nu are discernământul faptelor sale. Pentru alienatul și debilul mintal, legea nu mai face nici o precizare. De unde rezultă per a contario, că ei sunt împiedicați să se căsătorească tot timpul cât se află în această stare, fără să se țină seama de intervalele de luciditate.

De aceea, în dreptul român actual, în privința alienatului și debilului mintal nu se pune problema existenței sau lipsei lor de consimțământ la căsătorie.

Din cele subliniate reiese că interzicerea de a se căsători a celui lipsit vremelnic de discernământ se întemeiază pe lipsa sa de discernământ conștient la căsătorie, pe când interdicția de a se căsători a alienatului și a debilului mintal se întemeiază pe starea lui patologică.

D. VICIILE DE CONSIMȚĂMÂNT

Reglementarea viciilor de consimțământ în materia căsătoriei prezintă anumite particularități față de dreptul comun, datorită naturii juridice și importanței oficiale a casatoriei.

Viciile de consimtamant la casatoriei sunt: eroarea, dolul si violenta. In materia casatoriei, nu-si poate găsi aplicarea leziunea.

Eroarea -definită în general ca falsă reprezentare a realității constituie viciu de consimțământ numai dacă poartă asupra identității fizice a celuilalt soț (art 21, Codul Familiei). Această limitare a domeniului de aplicare a erorii face ca anularea căsătoriei pentru acest viciu de consimțământ să fie aproape cu neputință, dat fiind condițiile în care se încheie căsătoria – prezența personală a viitorilor soți și identificarea lor făcută de delegatul stării civile – și că , în mod obișnuit, viitorii soți se prezintă în fața delegatului de stare civilă de a se căsători după o prealabilă cunoaștere.

Eroarea asupra identității civile, adică asupra stării civile a celuilalt viitor soț (de exemplu, acesta este divorțat, deși celălalt a crezut că aparține unei anumite familii, iar el aparține alteia) nu constituie viciu de consimțământ la căsătorie. De asemenea, nu constituie viciu de consimțământ eroarea asupra calității ori însușirilor celuilalt viitor soț, chiar dacă a fost deteminată la încheierea căsătoriei.

Dolul (viclenia) viciază consimțământul viitorului soț prin eroarea provocată ca urmare a mijloacelor viclene folosite împotriva sa. Fiind o eroare provocată, dolul cuprinde un element subiectiv (eroarea) și un element obiectiv (mijloacele viclene folosite pentru a provoca eroarea).

Deoarece Codul Familiei nu face nici o derogare de la dispozițiile dreptului comun, dolul se determină după regulile acestuia ținându-se seama de caracterul specific al căsătoriei. Astfel, ca și în dreptul comun, dolul constituie viciu de consimțământ și în cazul în care manoperele dosine se manifestă sub forma reticenței.

In materia căsătoriei, este viciu de consimțământ numai dolul principal, nu și dolul incident, deoarece regimul căsătoriei este prestabilit de lege.

Domeniul de aplicare al dolului este mai întind decât identitatea fizică a celuilalt soț, și anume asupra unor calități ale viitorului soț pe care dacă le-ar fi cunoscut, nu ar fi încheiat căsătoria, însă aceste calități trebuie să fie necesare pentru încheierea ei

Astfel, daca un soț a fost indus in eroare prin mijloace viclene de către celalalt soț cu privire la starea sa materială, acesta nu este viciu de consimțământ prin doi,la încheierea căsătoriei. Dimpotrivă, eroarea provocată prin mijloace viclene asupra stării sănătății unuia dintre soți constituie viciu de consimțământ la căsătorie deoarece acest element este corespunzător concepției dreptului nostru privind căsătoria, viitorii soți fiind chiar obligați să-l comunice reciproc starea sănătății.

Violența viciază consimțământul viitorului soț prin teama ce l-a fost provocată ca urmare a constrângerii fizice sau morale exercitate împotriva sa. Violența cuprinde un element obiectiv – constrângerea, și un element subiectiv – teama insuflată, care determină lipsa de libertate a consimțământului viitorului soț.

Și în privința câmpului de aplicare a violenței se aplică regulile dreptului comun, dar în condițiile specifice căsătoriei, deoarece Codul Familiei nu face nici o derogare de la acest drept. Datorită condițiilor în care se încheie căsătoria, este aproape imposibil să se întâlnească violența prin constrângere fizică. Desigur, această violență nu se confundă cu răpirea. Violența poate fi provocată și prin constrângerea morală. Astfel, s-a hotărât ca în cazul în care la încheierea căsătoriei, consimțământul unuia dintre viitorii soți a fost viciat prin violența exercitată de tatăl acestuia, căsătoria va fi declarată nulă dacă acțiunea a fost introdusă in termen legal. Este de subliniat că temerea reserențioasă nu este viciu de consimțământ la căsătorie, adică respectul datorat părinților ori altor ascendenți.

2.3.4. COMUNICAREA RECIPROCA A STARII DE SANATATE

Potrivit art 10 parte întâi, Codul Familiei" căsătoria nu se va putea încheia dacă viitorii soți nu declară că și-au comunicat reciproc starea de sănătate". Declarația de căsătorie trebuie să cuprindă și faptul că cei ce vor să se căsătorească au luat la cunoștință reciproc de starea sănătății lor. în modelul tipizat al Declarației de căsătorie se prevede " subsemnații…, am luat cunoștință reciproc de starea sănătății noastre"

In măsura în care știința medicală poate pune la dispoziție date exacte, legiuitorul trebuie să facă distincția între bolile care pun și cele care nu pun în pericol căsătoria.

Această delimitare este dificilă, dacă în privința câtorva maladii este indubitabil că ar suferi trebuie opriți de la a se căsători, atât în interesul lor, cât și în cel al societății; în privința a numeroase maladii practica și știința medicală n-au dat încă răspunsuri care să poată fi luate în considerare pe plan legislativ.

Astfel potrivit art.9 din Codul Familiei, este oprită căsătoria celor care suferă de alienație și debilitate mintală, iar potrivit art. 10, partea a doua, Codul familiei, "în cazul în care, prin lege specială, este oprită căsătoria celor suferinzi de anumite boli, se vor aplica dispozițiile acelei legi".

In privința oricăror altor boli decât cele în cazul cărora legea oprește căsătoria, rămâne ca cei suferinzi să decidă ei înșiși asupra încheierii sau neîncheierii căsătoriei.

Pentru dovezile pe care viitorii soți trebuie să le prezinte în vederea încheierii căsătoriei sunt, conform legii, și certificatele medicale prenupțiale. în acest scop, unitățile sanitare au obligația de a efectua, la cerere examenul medical prenupțial și de a elibera pentru fiecare solicitant în parte, un certificat medical prenupțial.

Potrivit formularului tipizat, certificatul cuprinde rezultatele examenului medical veneric, pulmonar și neuropsihic, consemnat în mențiunile că cel examinat' nu suferă de o boală venerică în formă transmisibilă", că " nu prezintă leziuni pulmonare evolutive de natură tuberculoasă" și că " este normal din punct de vedere neuropsihic" . certificatul mai trebuie să cuprindă și " mențiunea expresă" că persoana respectivă se poate căsători sau nu se poate căsători.

certificatul prenupțial constată numai rezultatele examenului medical veneric, pulmonar și neuropsihic, iar veridicitatea constatărilor depinde de progresele științei medicale, de atenția pe care unitățile sanitare o acordă examenului prenupțial și, în anumite privințe, de sinceritatea persoanelor examinate.

Scopul acestei condiții legale este acela ca cei care doresc să se căsătorească, să decidă în consecință de starea lor de sănătate și aceasta mai ales în situația în care unul sau altul, ori chiar amândoi ar fi suferinzi, dacă hotărăsc să încheie sau să renunțe la căsătoria proiectată, dacă hotărăsc să-și asume sau nu răspunderile vieții de familie.

SECȚIUNEA 4 -IMPEDIMENTELE LA CĂSĂTORIE

În sens restrâns se numesc impedimente la căsătorie acele împrejurări de fapt sau de drept a căror existență împiedică încheierea căsătoriei.

Legea noastră cunoaște următoarele impedimente:

2.4.1. STAREA DE PERSOANĂ CĂSĂTORITĂ

Potrivit art. 5 din Codul Familiei "este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită". Încălcarea monogamiei se numește bigamie (poligamie) și este sancționată atât civil – art. 5 și 19 din Codul Familiei, cât și penal – art. 303 Cod Penal.

Din cuprinsul acestui text legal rezultă că: pentru a se putea căsători, fiecare din viitorii soți trebuie să fie necăsătorit; un bărbat poate avea simultan o singură soție, iar femeia un singur soț. Bărbatul poate avea succesiv mai multe soții, iar femeia mai mulți soți după ce căsătoria anterioară a fost desființată, fiind declarată nulă sau anulată, a fost desfăcută prin divorț sau a încetat prin moartea unuia dintre soți ori prin declararea judecătorească a morții unuia dintre ei.

O situație deosebită există în cazul declarării judecătorești a morții unei persoane căsătorite. Astfel, dacă soțul celui declarat mort, prin hotărâre judecătorească, se recăsătorește, iar ulterior cel declarat mort reapare, anulându-se hotărârea declarativă de moarte, căsătoria nouă este valabilă, cea veche considerându-se desfăcută pe data încheierii celei de-a doua. (art. 22 Codul Familiei). Prin urmare, pentru soțul recăsătorit, nu există bigamie.

Tot astfel, nu este bigam soțul care se recăsătorește între data declarării morții celuilalt soț și data rămânerii definitive a hotărârii declarativa de moarte. Dacă acesta căsătorie a fost declarată nulă pentru bigamie înainte de rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte, după această din urmă hotărâre dispare cauza de bigamie.

2.4.2. RUDENIA

Potrivit art. 6 alin. (1) C.fam. (art. 274 alin. (1) din N.C.civ.), este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă, la nesfârșit, precum si între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.

Cu toate acestea, alin. (2) al art. 6 din C.fam. prevede că, pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea (veri) poate fi încuviințată de președintele consiliului județean în cuprinsul căruia cel care cere această încuviințare își are domiciliul sau, după caz, de către primarul general al municipiului București (art. 28 alin. (2) din Legea nr. 119/1996). Motivele temeinice pot să constea, spre exemplu, în starea de graviditate a viitoarei soții.

Reglementarea se menține si sub imperiul Noului Cod civil (alin. (2) al art. 274), cu particularitatea că dispensa de rudenie, adică autorizarea, se acordă de instanța de tutelă în a cărei circumscripție își are domiciliul cel care cere încuviințarea, pe baza unui aviz medical special în acest sens.

Este necesar a se preciza ca potrivit art. 50 alin. (4) din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției „impedimentul la căsătorie izvorât din rudenie există, potrivit legii, atât între adoptat si descendenții acestuia, pe de o parte, si rudele sale firești, pe de altă parte, cât si între adoptat si descendenții acestuia, pe de o parte, si persoanele cu care a devenit rudă prin efectul adopției, pe de altă parte.” În același sens, alin. (3) al art. 274 din N.C.civ. prevede că impedimentul din rudenie se aplică si în cazul rudeniei din adopție.

2.4.3. ADOPȚIA

Relațiile rezultând din adopție constituie un impediment la căsătorie. Potrivit art. 7, alin.1 din Codul Familiei, este oprită căsătoria : a) între cel care adoptă sau descendenții lui, de o parte si cel adoptat sau descendenții acestuia, de alta; b) între copiii adoptatorului, pe de o parte și adoptat și copiii acestuia pe de altă parte; c) între adoptații de aceeași persoană.

Considerăm că impedimentul rezultând din adopție, prevăzut de art. 7 Codul Familiei, se referă la adopția cu efecte restrânse. In cazul adopției cu efecte depline, dat fiind că adoptatul devine rudă cu rudele adoptatorului, ca un copil firesc al acestuia, iar drepturile și îndatoririle izvorâte din filiație între adoptat și părinții săi firești și rudele acestuia încetează (art. 79, Codul Familiei), căsătoria este oprită între adoptat și rudele sale din adopție in aceleași condiții ca si intre rudele firești.

În cazul adopției cu efecte restrânse, impedimentul la căsătorie se întemeiază fie pe rudenia civilă la care dă naștere adopția (între adoptator pe de o parte și adoptat și descendenții acestuia, pe de altă parte), fie pe considerații de ordin moral, datorită vieții comune de familie pe care o duc respectivele persoane (între celelalte persoane între care este oprită căsătoria).

În cazul adopției cu efecte depline, impedimentul la căsătorie se întemeiază pe rudenia civilă la care dă naștere adopția între persoanele respective.

2.4.4. TUTELA

În timpul tutelei este oprită căsătoria între tutore și persoana minoră aflată sub tutela sa (art. 8, Codul Familiei). In realitate, acest impediment se referă la tutore și femeia minoră care se află sub tutela sa, căci bărbatul minor nu se poate căsători cu tutorele său, deoarece nu are vârsta legală pentru căsătorie. Impedimentul rezultând din tutelă se întemeiază pe considerații de ordin moral, căci tutorele are datoria de a-l ocroti pe minor, de a se îngriji de creșterea lui, înlocuind astfel atribuțiile părintești. Aceste relații nu trebuie influențate defavorabil de posibilitatea existenței unor relații conjugale între tutore și persoana aflată sub tutela sa. Legiuitorul prin acest impediment, a intenționat ca nu cumva tutorele , prin poziția pe care o are față de persoana minoră aflată sub ocrotirea sa, să influențeze consimțământul acesteia la căsătorie.

2.4.5. ALIENAȚIA SI DEBILITATEA MINTALĂ

Articolul 9 din Codul Familiei dispune că este oprit să se căsătorească alienatul mintal și debilul mintal, precum și cel care este lipsit vremelnic de facultățile mintale, cat timp nu are discernământul faptelor sale.

Acest text reglementează, deci 2 situații :

a) privind pe alienatul și debilul mintal,

b) privind pe cel lipsit vremelnic de facultățile mintale.

Alienația și debilitatea mintală constituie impediment la căsătorie, atât în cazul în care au fost constatate prin procedura specială a interdicției, cât și în cazul în care n-au fost constatate printr-o asemenea procedură, deoarece legea nu distinge.

Cel alienat ori debil mintal nu se poate căsători fără a deosebi dacă se găsesc ori nu în momente de luciditate după o opinie dominantă. Acesta rezultă din art. 9, Codul Familiei, care deosebește între alienatul și debilul mintal pe de o parte, și cel lipsit vremelnic de facultățile mintale, pe de altă parte, făcând precizarea numai pentru acesta din urmă, că nu se poate căsători" cât timp nu are discernământul faptelor sale ", ceea ce înseamnă că alienatul și debilul mintal nu se pot căsători indiferent de starea de luciditate.

Cel lipsit vremelnic de facultățile mintale nu se poate căsători datorită unor considerații privind exprimarea unui consimțământ conștient în momentul încheierii căsătoriei. De aceea, el nu poate încheia căsătoria cât timp nu are discernământul faptelor sale. In momentele de luciditate, el poate încheia căsătoria.

SECTIUNEA 5 – CONDIȚIILE DE FORMĂ ALE CĂSĂTORIEI

Condițiile de formă sunt mijloace pentru asigurarea îndeplinirii condițiilor de fond și lipsei impedimentelor la căsătorie. Totodată ele constituie forma de recunoaștere publică a căsătoriei și asigură mijloacele de dovadă a căsătoriei.

Din punctul de vedere al momentului în care intervin, condițiile de formă ale căsătoriei pot fi clasificate în:

– formalități premergătoare încheierii căsătoriei;

– formalități privind încheierea/celebrarea căsătoriei (care determină si momentul încheierii căsătoriei);

– formalități ulterioare încheierii căsătoriei (în cadrul cărora se asigură si dovada căsătoriei).

2.5.1.FORMALITĂȚILE PREMERGĂTOARE CĂSĂTORIEI

2.5.1.1. DECLARAȚIA DE CĂSĂTORIE Șl ÎNREGISTRAREA El

Prima formalitate anterioară căsătoriei este declarația de căsătorie prin care viitorii soți își manifestă voința în vederea încheierii căsătoriei.

Astfel, cum prevede art. 12 Codul Familiei și art. 28 din Legea nr.119 / 1996 cei care vor să se căsătorească vor completa personal și în scris declarația de căsătorie la serviciul de stare civilă la care urmează a se încheia căsătoria. Dacă unul dintre viitorii soți nu se află în localitatea unde urmează să se încheie căsătoria, declarația de căsătorie se poate face la serviciul de stare civilă din localitatea în care se află, care o să transmită din oficiu și în termen de 48 de ore serviciului de stare civilă competent să încheie căsătoria (art. 28, alin. 3, legea nr.119/1996). De asemenea, potrivit art. 38 alin 2 din Metodologia de aplicare a legii nr. 119 /1996, dacă ambii viitori soți sunt cetățeni străini sau cetățeni români cu domiciliul în străinătate, declarația de căsătorie se poate face la primăria localităților în care se află temporar.

Declarația de căsătorie este formular tipizat si trebuie să cuprindă :

– voința neîndoielnică a viitorilor soți de a se căsători;

– declarația acestora că au luat la cunoștință reciproc de starea sănătății lor;

– declarația viitorilor soți ca îndeplinesc cerințele prevăzute de art 4-10 C Fam (condițiile de fond și lipsa impedimentelor la căsătorie);

– declarația acestora cu privire la numele pe care s-au înțeles a-l purta în timpul
căsătoriei (această declarație se poate face și ulterior până la încheierea
căsătoriei în scris și se anexează la declarația de căsătorie făcută).

In cazul în care viitorii soți au făcut declarațiile la servicii de stare civilă separate (art. 12 Codul Familiei), atunci declarația trebuie să cuprindă și indicația locului unde urmează să se încheie căsătoria.

Declarația de căsătorie făcută în scris se semnează de către declarant și de către delegatul de stare civilă. Dacă declarantul nu poate semna, ceea ce reprezintă cazuri extrem de rare, declarația se semnează de către delegatul stării civile care va menționa că datele înscrise în declarație corespund cu cele declarate verbal și că s-au citit declarantului.

Viitorii soți trebuie să prezinte odată cu declarația de căsătorie, actele de identitate, certificatele de naștere și dovezile prevăzute de Codul Familiei necesare încheierii căsătoriei. Aceste dovezi se referă la satisfacerea condițiilor de fond și la lipsa impedimentelor la căsătorie (art. 4-10, Codul Familiei).

Delegatul de stare civilă este obligat să verifice îndată după primirea declarațiilor dacă viitorii soți au vârsta legală pentru căsătorie.

La primirea declarației de căsătorie, delegatul de stare civilă va citi viitorilor soți prevederile art. 4-10, Codul Familiei, care stabilesc condițiile de fond și impedimentele la căsătorie, și cele ale art. 27 din același cod, privitor la numele care urmează a-l purta în timpul căsătoriei. Totodată, delegatul de stare civilă va atrage atenția viitorilor soți că legea penală pedepsește pe cei care fac declarații false (art 292, Codul Penal).

După îndeplinirea acestor formalități, declarația de căsătorie se înregistrează, iar pe declarație, la rubrica "acte de identitate prezentate", se face mențiunea despre actele aduse de declaranți.

Declarația de căsătorie este prima cerință de formă la căsătorie; ea nu obligă la încheierea căsătoriei, întrucât viitorii soți își pot exprima valabil consimțământul de a se căsători, numai cu ocazia oficierii căsătoriei (cerința actualizării consimțământului) însă prin conținutul ei soluționai declarația de căsătorie are pentru declaranți semnificația faptică a unui act de căsătorie.

Având în vedere legea 23 din 26 ianuarie 1999 pentru modificarea și completarea unei dispoziții din codul familiei după art. 13 din codul familiei se introduce art 13 cu următorul cuprins:” in aceeași zi cu primirea declarației de casatorie, ofițerul de stare civilă va dispune publicarea acesteia, prin afișarea în extras într-un loc special amenajat ia sediul primăriei, unde urmează să se încheie căsătoria. Extrasul din declarația de căsătorie va cuprinde in mod obligatoriu de la data afișării datele de stare civilă ale viitorilor soți, precum și înștiințarea că orice persoană poate face opuneri la căsătorie în termeni de 10 zile de la data afișării.

2.5.1.2. OPOZIȚIA LA CĂSĂTORIE

După primirea și înregistrarea declarației de căsătorie însoțite de dovezile cerute de lege, ofițerul de stare civilă, stabilește de comun acord cu declaranții data si ora oficierii căsătoriei. Potrivit prevederilor legale, căsătoria se poate încheia numai după ce au trecut 10 zile de la data când s-a afișat declarația de căsătorie. Daca unul dintre viitorii soți a făcut declarația de căsătorie la alt serviciu de stare civilă decât acela la care urmează să se încheie căsătoria, termenul de 10 zile se calculează de la data primirii ambelor declarații de către serviciul de stare civilă competent. Termenul de 10 zile este stabilit în scopul ca viitorii soți să aibă posibilitatea să reflecteze asupra actului ce urmează a se încheia și de a da posibilitate terțelor persoane să se opună la încheierea căsătoriei, atunci când nu sunt îndeplinite condițiile de fond sau există impedimente care nu permit încheierea căsătoriei.

În anumite situații speciale, căsătoria se poate încheia si înainte de expirarea termenului menționat, dar numai cu încuviințarea primarului localității sau a sectorului municipiului București unde urmează a se încheia căsătoria. Când căsătoria se încheie pe o navă română în timpul unei călătorii în afara granițelor țării, între cetățeni români, dispensa de termen de poate acorda de către comandantul navei care este investit cu atribuții de delegat de stare civilă. Cazurile de acordare a dispensei de termen sunt: viitoarea soție e însărcinată, copilul fiind conceput cu viitorul soț, iar nașterea urmează a avea loc înăuntrul termenului de 10 zile; viitorul soț este militar si are o permisie acordata de unitate mai mică decât termenul fixat pentru încheierea căsătoriei; viitorul soț urmează a pleca la studii sau în misiune în străinătate înăuntrul termenului de 10 zile.

Opoziția la căsătorie este actul pe care o persoană aduce la cunoștința delegatului de stare civilă existența unei împrejurări de fapt sau de drept care nu permite încheierea căsătoriei.

Opoziția trebuie făcuta cu respectarea următoarelor cerințe (art 14 C. fam):

1) în formă scrisă,

2) să arate împrejurarea de fapt sau de drept prin care nu se poate încheia căsătoria,

3) să arate dovezile pe care se întemeiază.

Opozițiile care nu sunt făcute cu îndeplinirea acestor cerințe legale constituie acte oficiale de informare a delegatului de stare civila. Aceste acte nu sunt obligatorii pentru delegatul de stare civila, in sensul ca nu este ținut sa suspende încheierea căsătoriei sau sa refuze încheierea ei. In temeiul art.15 din Codul Familiei, delegatul de stare civila este obligat insa sa verifice aceste acte oficiale sau informațiile pe care le are cu privire la viitorii soți.

Opoziția la căsătorie poate fi făcuta de orice persoana fara a fi ținuta sa justifice existenta unui interes (art 14 Codul Familiei). Aceasta deoarece statul urmărește in scopul ocrotirii căsătoriei si familiei sa nu încheie casatorii împotriva dispozițiilor legii.

Opoziția poate fi făcuta de către delegatul de stare civila când constata personal ca exista cauze care duc la oprirea căsătoriei. In acest caz opoziția se face prin întocmirea unui proces verbal in care se consemnează cauzele care opresc încheierea căsătoriei.

Opoziția se poate face in perioada de timp cuprinsa intre data depunerii declarației de căsătorie si momentul încheierii căsătoriei.

Primind opoziția, delegatul de stare civila procedează in felul următor:

1) daca aceasta este întemeiata va refuza încheierea casatoriei (art. 15 Codul familiei), întocmind un proces verbal constatator;

2) daca opoziția necesita timp pentru verificare, mai mult decât a rămas pana la data când urmează a se încheia căsătoria,va amâna data acestei încheieri, când in raport cu rezultatul verificărilor va hotăra in mod corespunzător;

3) daca opoziția este considerata neîntemeiata nu va tine seama de ea si va instrumenta încheierea căsătoriei.

Delegatul de stare civila este dator sa verifice toate opozițiile făcute, precum si informațiile pe care le are si sa cerceteze daca sunt îndeplinite cerințele legii pentru a se putea încheia casatoria (art. 15 Codul Familiei)

In cazul in care delegatul de stare civila refuza încheierea casatoriei, se aplica prevederile legii 119/1996 privitoare la actele de stare civila: la cererea parții, se înaintează de indata lucrările judecătoriei, care va hotăra de urgenta asupra refuzului de a se încheia căsătoria.

2.5.2.PROCEDURA ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI

2.5.2.1. Localitatea și locul încheierii căsătoriei

Potrivit art. 11 Codul Familiei căsătoria se poate încheia în localitatea în care fiecare dintre viitorii soți își are domiciliul sau reședința. Alegerea aparține viitorilor soți. In mod obișnuit, domiciliul se dovedește cu buletinul de identitate, iar reședința cu viza de flotant pe buletinul de identitate.

În localitatea determinată mai sus, căsătoria se poate încheia într-un anumit loc, și anume la sediul serviciului de stare civilă respectiv (art. 16, alin. 1 Codul Familiei), în cazuri excepționale, căsătoria se poate încheia și în afara sediului serviciului de stare civilă (art. 16, alin. 2, Codul Familiei), cu respectarea, bineînțeles, a tuturor celorlalte dispoziții legale privind încheierea căsătoriei. Cazurile în care căsătoria s-ar putea încheia în alt loc decât sediul serviciului de stare civilă sunt, de exemplu, acelea în care unul dintre viitorii soți este infirm, grav bolnav, ori când viitoarea soție are o sarcină înaintată.

In cazul viitorilor soți care au amândoi cetățenie română, căsătoria se poate încheia pe o navă sub pavilion român aflată în timpul unei călătorii în afara granițelor țării, comandantul navei fiind investit cu atribuții de delegat de stare civilă. Pentru motive temeinice, comandantul navei poate acorda dispensă de vârstă la căsătorie, precum și dispensă de termen. Când căsătoria se încheie în condițiile arătate, pe o navă, comandantul acesteia este obligat, la sosirea în țară, să înainteze o copie certificată de pe înregistrarea făcută, prin căpitănia portului de înscriere a navei, la organul local de administrație de stat competent, care este cel al sectorului I din București.

Casatoria nu se poate încheia pe o aeronava, chiar daca se afla in cursul unei calatorii in afara granițelor tarii.

2.5.2.2.. Competența delegatului de stare civilă.

Potrivit ari 11 Codul Familiei, căsătoria se încheie în fața delegatului de stare civilă al primăriei din localitatea determinată în modul arătat mai sus. în ceea ce privește competența delegatului de stare civilă, deosebim mai multe aspecte:

a. Competența materială (rationae materiae)

Această competență este determinată de calitatea pe care o are cel care o îndeplinește și de atribuțiile care i-au fost delegate. Căsătoria se încheie în fața delegatului de stare civilă. Numai o asemenea căsătorie se bucură de protecția legii (art.3, Codul Familiei).

In cazul în care persoana care a instrumentat încheierea căsătoriei, în calitate de delegat de stare civilă, nu a avut această calitate, actul încheiat astfel este nul. In unele situații, căsătoria încheiată în fața unei persoane care nu are calitatea de delegat de stare civilă – deci necompetentă – este valabilă. Astfel, potrivit legii 119/1996 privitoare la actele de stare civilă, înregistrarea făcută în registrul de stare civilă de către o persoană necompetentă, dar care exercită în mod public atribuția de delegat de stare civilă nu împiedică deci valabilitatea căsătoriei dacă a existat convingerea generală că persoana în fața căreia s-a încheiat căsătoria avea calitatea să instrumenteze (error communis facit ius).

b. Competența personală

Această competență este determinată de domiciliul sau reședința viitorilor soți. Delegatul de stare civilă este competent să încheie căsătoria dacă cel puțin unul dintre viitorii soți își are domiciliul sau reședința pe teritoriul localității în care el își exercită atribuțiile sale. Prin urmare, competența personală aparține delegatului de stare civilă al comunei, orașului, municipiului sau sectorului din municipiului în cuprinsul căruia se află domiciliul sau reședința unuia dintre viitorii soți. Rezultă că nu se cere condiția ca amândoi viitorii soți să aibă domiciliul sau reședința în cuprinsul localității unde delegatul își exercită atribuțiile sale. Pentru căsătoria viitorilor soți amândoi cetățeni români, pe o navă aflată în afara granițelor țării, competența aparține comandantului acelei nave care este investit cu atribuții de delegat de stare civila.

Nerespectarea dispozițiilor legale privind competența personală a delegatului de stare civilă nu este sancționată cu nulitatea căsătoriei încheiată în aceste condiții.

c. Competența teritorială (rationae loci)

Această competență este determinată de limitele teritoriului comunei, orașului, municipiului sau sectorului de municipiu unde se află primăria în cadrul căruia funcționează delegatul de stare civilă. In cazul în care delegatul de stare civilă a instrumentat în afara acestor limite, el și-a depășit atribuțiile din punctul de vedere al competenței teritoriale. O atare depășire de competență este posibilă numai în cazul în care căsătoria se încheie în alt loc decât în sediul serviciului de stare civilă.

Încălcarea dispozițiilor legale privind competența teritorială a delegatului de stare civilă nu este sancționată cu nulitatea căsătoriei încheiate

2.5.2.3. Încheierea căsătoriei când există un element de extraneitate

Căsătoria încheiată în străinătate de către cetățeni români în fața reprezentanților noștri diplomatici sau consulari este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea română, iar căsătoria încheiată în străinătate între cetățeni români în fața organelor de stare civilă locală este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea locală (locus regit actum).

Căsătoria încheiată în țara noastră între cetățeni străini în fața organului de stare civilă român este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea română. Asemenea căsătorie încheiată în fața reprezentanților diplomatici sau a reprezentanților consulari respectivi din țara noastră este supusă condițiilor de formă impuse de legea țării căreia aparține acel reprezentant.

Căsătoria mixtă (între un cetățean român și unul străin) este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea locului încheierii acesteia (locus regit actum). In consecință, asemenea căsătorie încheiată în țara noastră este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea străină respectivă.

2.5.2.4. Solemnitatea încheierii căsătoriei.

Conform art 16 C fam, acesta consta in următoarele: casatoria se încheie în fața unei anumite autorități (delegatul de stare civilă), într-un anumit loc, este necesară prezența efectivă și concomitentă a viitorilor soți, care trebuie să-și exprime personal consimțământul și trebuie încheiată în astfel de condiții încât să permită oricărei persoane să asiste. în urma adoptării Legii nr. 23/1999 pentru modificarea și completare unor dispoziții din Codul Familiei și din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă a fost reintrodusă prezența martorilor la încheierea căsătoriei. Astfel viitorii soți sunt obligați să fie prezenți împreună, însoțiți de doi martori, la sediul primăriei, pentru a-și da consimțământul personal și în mod public în fața ofițerului de stare civilă. Această completare a art. 16 din Codul Familiei este binevenită deoarece chiar și Convenția ONU privitoare la căsătorie cuprinde recomandarea ca la oficierea căsătoriei să asiste și martori.

Încheierea și înregistrarea căsătoriei

Căsătoria se încheie în cadrul unui ritual oral, solemn și public, prevăzut de art. 16-17 Codul Familiei. In ziua fixată pentru încheierea căsătoriei, viitorii soți se vor prezenta în fața ofițerului de stare civilă, însoțiți de doi martori. Ofițerul de stare civilă va proceda astfel: îi va întreba succesiv, pe bărbat și pe femeie dacă se căsătoresc împreună nesiliți de nimeni, după răspunsurile lor afirmative, va constata că au fost îndeplinite cerințele prevăzute de lege pentru încheiere căsătoriei, va face cunoscute dispozițiile articolului 1-2 și 26 Codul Familiei; apoi va rosti formula finală: "în urma consimțământului dumneavoastră liber consimțit vă declar căsătoriți".

Încheierea căsătoriei se desfășoară în limba română, iar pentru cei care nu o cunosc, în limba lor maternă, dacă ofițerul de stare civilă instrumentator nu cunoaște limba respectiva, se va apela la un interpret.

Din cele prezentate rezultă fără nici un dubiu că, în dreptul român, momentul încheierii căsătoriei este acela în care ofițerul de stare civilă îi declară pe viitorii soți căsătoriți.

2.5.3.Formalităti ulterioare încheierii căsătoriei

Declarând încheiată căsătoria, delegatul de stare civilă va proceda, deîndată, la înregistrarea ei. In urma modificării art. 17 din Codul Familiei prin Legea nr. 23/1999 înregistrarea presupune următoarele operațiuni:

– întocmirea actului de căsătorie în registrul de stare civilă

semnarea actului de casatorie de către soți, de cei doi martori si de către ofițerul; de stare civila.

Precizăm că înregistrarea căsătoriei nu are valoare constitutivă momentul încheierii căsătoriei este anterior înregistrării acesteia și reprezintă principalul mijloc de probă al actului juridic al căsătoriei. De aceea, dacă o căsătorie nu a fost înregistrată deoarece întocmirea actului de căsătorie în registrul de stare civilă a fost omisă, căsătoria nu este din această cauză nulă, existând posibilitatea întocmirii ulterioare a actului de căsătorie potrivit art. 32 din Legea 119/1996 privitoare la actele de stare civilă. In același sens s-a decis că nesemnarea actului de căsătorie nu poate atrage nulitatea căsătoriei, deoarece actul de căsătorie constituie numai o cerință de probă, iar nu de valabilitate a căsătoriei.

Proba căsătoriei

Actul juridic al căsătoriei – în înțelesul de negotium iuris, creează o stare civilă și este supus înregistrării în registrul de stare civilă în vederea dovedirii sale ulterioare, prin această dovadă probându-se implicit și starea civilă a persoanei. Potrivit art. 18 Codul Familiei, dovada căsătoriei nu se poate face decât prin certificatul de căsătorie în baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă. Certificatul de căsătorie eliberat celui îndreptățit în strictă concordanță cu actul de stare civilă original (termenul de "act de stare civilă", fiind întrebuințat în acest context în accepțiunea de înscris probator) are aceeași putere doveditoare ca și înregistrarea din registrul actelor de stare civilă, adică forța probantă recunoscută înscrisurilor autentice.

Eventualele erori sau omisiuni strecurate în actul de stare civilă cu ocazia înregistrării în registrul de stare civilă, vor putea fi corectare sau completate numai în baza hotărârii judecătorești pronunțate într-o acțiune având ca obiect rectificarea actului de stare civilă.

Cum am văzut, valabilitatea actului juridic al căsătoriei nu este condiționată de faptul înregistrării acestuia, sau, altfel spus, căsătoria există chiar dacă s-a omis întocmirea actului de stare civilă. De aceea, dispoziția cuprinsă în art. 18 Codul Familiei, potrivit căruia dovada căsătoriei nu se poate face decât prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă, trebuie înțeleasă în sensul că proba căsătoriei se realizează, în principal, prin actul căsătoriei, dar întocmirea acestuia creează numai dificultatea de a face dovada casatoriei.

Întocmirea ulterioară a actului de căsătorie este posibilă potrivit art. 32 din Legea rar. 119/1996, în două cazuri speciale: când înregistrarea nu s-a făcut întrucât nu a existat registru de stare civilă și când actul nu a fost întocmit din vina ofițerului de stare civilă, proba căsătoriei urmând a se face prin orice mijloc de probă în situația în care se solicită reconstruirea actului de stare civilă care a existat, însă nu poate fi procurat, întrucât registrul de stare civilă a fost distrus sau pierdut, ori actul de stare civilă fiind întocmit în străinătate nu poate fi înfățișat.

Atât întocmirea ulterioară – în condiții derogatorii de la dreptul comun, cât și reconstituirea actului de căsătorie este de competența consiliului local al primăriei de la domiciliul petiționarului. La sesizarea solicitantului – în cazul respingerii cererii privind întocmirea ulterioară sau reconstituirea actului de stare civilă – sau a procurorului, precum și a oricărei persoane interesate – în cazul admiterii cererii, se va pronunța instanța de judecată (art. 33, 34 din Legea 119/1996).

CAPITOLUL 3

NULITATEA CĂSĂTORIEI

SECTIUNEA 1 Cazuri de nulitate. Regim juridic

3.1.1. Nulitatea absoluta

Nerespectarea condițiilor cerute de lege pentru valabila încheiere a căsătoriei, ca act juridic, se sancționează, ca si în dreptul comun, cu nulitatea.

Particularitățile nulității căsătoriei se regăsesc în cazurile de nulitate a căsătoriei, regimul juridic al nulităților si efectele acestora.

Sub imperiul Codului familiei, nulitățile absolute exprese sunt prevăzute de art. 19 din C.fam. si de art. 7 din Legea nr. 119/1996. La acestea se adaugă nulitățile absolute virtuale în cazul căsătoriei persoanelor al căror sex nu este diferențiat, precum si în cazul căsătoriei fictive.

Noul Cod civil nu a mai prevăzut nulitatea absolută a căsătoriei pentru lipsa publicității declaratei de căsătorie (art. 19 coroborat cu art. 13 C.fam), soluție excesivă impusă de legiuitor.

Reglementarea căsătoriei fictive potrivit noului Cod civil

Potrivit art. 294 din N.C.civ., căsătoria încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie este lovită de nulitate absolută. Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, a intervenit conviețuirea soților, soția a născut sau a rămas însărcinată ori au trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei.

Căsătoriei fictive nu i se aplică sancțiunea inopozabilității din materia simulației, ci sancțiunea este nulitatea absolută.

Regim juridic

Ca si în dreptul comun, analiza regimului juridic al nulității absolute a căsătoriei presupune determinarea cercului de persoane care pot să o invoce, dacă acțiunea este sau nu prescriptibilă si dacă nulitatea poate ori nu să fie acoperită. În ce privește distincția dintre nulitatea absolută expresă sau virtuală, aceasta nu are incidentă asupra regimului juridic al nulității absolute a căsătoriei, care este identic, indiferent dacă nulitatea este sau nu prevăzută de lege.

Titularul acțiunii

Acțiunea în constatarea nulității absolute a căsătoriei poate fi pornită de orice persoană care justifică un interes. Ea poate fi formulată, si de Ministerul Public (adică de către procuror), dacă unul dintre soți este pus sub interdicție sau este dispărut.

Fiind o acțiune în constatarea nulității absolute, este imprescriptibilă.

În principiu, în dreptul comun, nulitatea absolută nu poate fi acoperită nici măcar prin manifestarea de voință expresă a părților actului juridic lovit de nulitate sau a altor persoane, care o pot invoca.

Situația este diferită în dreptul familiei, deoarece menținerea căsătoriei si a familiei poate fi impusă de necesitatea ocrotirii interesului superior al copilului si a vieții de familie, în general, valori care pot prevala asupra ideii formale de sancționare a nulității cu orice preț.

Pot fi acoperite următoarele cazuri de nulitate absolută:

– cele determinate de încălcarea vârstei matrimoniale (în condițiile art. 20 C.fam., art.

N.C.civ.), în următoarele două ipoteze:

a) până la declararea nulității de către instanță soțul care, la încheierea căsătoriei, nu avea vârsta matrimonială a împlinit-o;

b) până la declararea nulității, soția a dat naștere unui copil sau a rămas însărcinată.

– cele impuse de nesocotirea impedimentului la căsătorie rezultând din gradul IV de rudenie, dacă s-a obținut, chiar după încheierea căsătoriei, dispensa de rudenie prevăzută de art. 28 alin. (2) din Legea nr. 119/1996.

– căsătoria fictivă

Art. 294 alin. (2) prevede expres că nulitatea căsătoriei fictive se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, a intervenit conviețuirea soților, soția a născut sau a rămas însărcinată ori au trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei;

– nulitatea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 119/1996: (error communis facit ius);

Nulitatea absolută a căsătoriei nu poate fi acoperită în următoarele situații:

– în cazul căsătoriei între persoane de același sex sau al căror sex nu este suficient diferențiat;

– în cazul bigamiei (art. 19, raportat la art. 5 C.fam.);

– în cazul impedimentului la căsătorie constând în rudenia în linie directă sau colaterală până la gradul III inclusiv;

– în cazul impedimentului la căsătorie rezultând din adopția cu efecte restrânse (art. 19, raportat la art. 7 lit. a C.fam.);

– în cazul impedimentului la căsătorie constând în alienația sau debilitatea mintală;

– în cazul încălcării formalităților pentru celebrarea căsătoriei.

3.1.2. Nulităti relative ale căsătoriei. Regim juridic

Cazuri de nulitate relativă

a) lipsa încuviințărilor cerute de lege minorului

Noul Cod civil face distincție între:

– nulitatea absolută care intervine în cazul căsătoriei încheiate de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani, cu particularitatea că aceasta se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, ambii soți au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soția a născut ori a rămas însărcinată (art. 294);

– nulitatea relativă care intervine în cazul în care minorul se căsătorește fără să aibă încuviințările sau autorizările prevăzute de lege (art. 297).

b) lipsa discernământului

Noul Cod civil prevede expres în art. 299 că lipsa discernământului atrage nulitatea relativă a căsătoriei.

c) tutela

Noul Cod civil instituie în art. 300 sancțiunea nulității relative, pe considerentul că rațiunile de ordin moral impun această sancțiune.

Titularul acțiunii

În ceea ce privesc viciile de consimțământ, din cuprinsul art. 21 alin. (2) C.fam. se regăsesc in art. 298 alin. (1) din N.C. N.C.civ., potrivit căruia „Căsătoria poate fi anulată la cererea soțului al cărui consimțământ a fost viciat prin eroare, prin dol sau prin violentă”.

Referitor la anularea pentru lipsa încuviințărilor cerute de lege, art. 297 alin. (2) prevede că „Nulitatea poate fi invocat ă numai de cel a cărui încuviințare ori autorizare era necesară.”

În pofida caracterului ei strict personal Ministerul Public (procurorul) poate formula, în condițiile art. 45 alin. (1) din C.pr.civ., acțiunea în anularea căsătoriei, dacă unul dintre soți este pus sub interdicție sau este dispărut. Cât privește judecătorul, acesta nu poate invoca din oficiu nulitatea relativă a căsătoriei, dar poate pune în discuția părților eventuala cauză de nulitate de acest fel pe care o sesizează.

Având un caracter strict personal, potrivit art. 302 din N.C.civ., dreptul la acțiunea în anulabilitate nu se transmite moștenitorilor. Cu toate acestea, dacă acțiunea a fost pornită de către unul dintre soți, ea poate fi continuată de către oricare dintre moștenitorii săi.

Prescriptibilitatea acțiunii

Noul Cod civil reglementează prescripția acțiunii în anulare în art. 301, stabilind pentru fiecare ipoteză în parte momentul de la care începe să curgă termenul.

Astfel:

– anularea căsătoriei poate fi cerută în termen de 6 luni;

– în cazul prevăzut la art. 297 (lipsa încuviințărilor cerute de lege), termenul curge de la data la care cei a căror încuviințare sau autorizare era necesară pentru încheierea căsătoriei au luat cunoștință de aceasta;

– în cazul nulității pentru vicii de consimțământ ori pentru lipsa discernământului, termenul curge de la data încetării violentei sau, după caz, de la data la care cel interesat a cunoscut dolul, eroarea ori lipsa vremelnică a discernământului;

– în cazul prevăzut la art. 300 (tutelei) termenul curge de la data încheierii căsătoriei.

SECTIUNEA 2 – EFECTELE NULITATII

Nulitatea căsătoriei are caracter judiciar, în sensul că aceasta trebuie să fie constatată, sau, după caz, pronunțată de instanța judecătorească.

Căsătoria este desființată din ziua rămânerii irevocabile (definitive, potrivit N.C.civ.) a hotărârii..

Nulitatea căsătoriei produce aceleasi efecte, indiferent dacă este absolută sau relativă, expresă ori virtuală.

Hotărârea judecătorească în materia nulității căsătoriei, fiind pronunțată în materia stării

civile este opozabilă erga omnes.

Potrivit Noului Cod „(1) Hotărârea judecătorească de constatare a nulității sau de anulare a căsătoriei este opozabilă terțelor persoane, în condițiile legii. Dispozitiile art. 291, 334 i 335 sunt aplicabile în mod corespunzător.

(2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei nu poate fi opusă unei terțe persoane împotriva unui act încheiat anterior de aceasta cu unul dintre soți, afară de cazul în care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute de lege cu privire la acțiunea în nulitate ori anulabilitate sau tertul a cunoscut, pe altă cale, înainte de încheierea actului, cauza de nulitate a căsătoriei.”

Aceasta înseamnă că, în aplicarea prevederilor art. 291, 334 i 335 din N.C.civ., după ce se face mențiune pe actul de căsătorie despre hotărârea de constatare a nulității sau de anulare a căsătoriei, serviciul de stare civilă comunică către Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale o copie de pe actul de căsătorie cu această mențiune, pentru a se face mențiunea corespunzătoare si în acest registru privind încetarea regimului matrimonial. Prin urmare, fată de terți, încetarea regimului matrimonial prin efectul nulității căsătoriei poate fi opusă de la data la care s-au îndeplinit formalitățile de publicitate prin Registrul național prevăzut la art. 334 din N.C.civ. În materie de Carte funciară este necesară notarea hotărârii pentru opozabilitate fată de terți, nefiind suficientă mențiunea în Registrul național al regimurilor matrimoniale.

Alin. (2) al art. 306 are în vedere efectul retroactiv al nulității căsătoriei si instituie o normă de protecție fată de terți în ceea ce privește actele încheiate cu unul dintre soți înainte de rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a constatat nulitatea sau s-a anulat căsătoria. Nulitatea nu le poate fi opusă decât dacă acțiunea în nulitate sau anulabilitate a fost notată în registrele de publicitate (Registrul național al regimurilor matrimoniale, Carte funciară) sau dacă terțul a cunoscut pe altă cale cauza de nulitate a căsătoriei.

CAPITOLUL 4

DREPTURILE SI OBLIGATIILE PATRIMONIALE ALE SOTILOR

Prin noul Cod civil român se reglementează mai clar și mai complet drepturile și îndatoririle personale ale soților, prin reinstituirea anumitor valori morale ale familiei, în sensul că sunt precizate expres obligațiile personale ale soților privind respectul reciproc, fidelitatea și sprijinul moral, dar, în același timp, este ocrotită și independența acestora, prin interdicțiile privind cenzurarea corespondenței, a relațiilor sociale sau a alegerii profesiei celuilalt soț.

O reglementare nouă și novatoare este dată și drepturilor și obligațiilor patrimoniale ale soților, în Capitolul VI  din Titlul II, Cartea a II-a a acestui act normativ.

Prin noua reglementare, soții au posibilitatea să își organizeze aspectele patrimoniale ale conviețuirii lor potrivit situației și stilurilor de viață ale fiecărei familii, în limitele stabilite de lege.

In acest sens, legea prevede o serie de reguli generale, aplicabile oricărei familii, indiferent de regimul matrimonial pe care soții îl aleg, reglementate sub titlul “Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților”.

În reglementarea noului Cod civil român, aceste dispoziții sunt împărțite în trei paragrafe, primul referindu-se la regimul matrimonial în general, al doilea având drept obiect locuința familiei, iar al treilea cheltuielile căsătoriei.

Primul paragraf se referă la posibilitățile pe care viitorii soți sau soții le au în privința alegerii regimului matrimonial, perioada în care regimul matrimonial ales își produce efectele, mandatul între soți, independența patrimonială a soților și dreptul acestora la informare. Tot în cadrul acestor norme, legea prevede acțiunea în justiție pe care o are la dispoziție unul dintre soți în situația în care celălalt face unele acte de dispoziție care pun în pericol grav interesele familiei.

Cu privire la mandatul între soți, noul Cod civil oferă două posibilități, respectiv mandatul convențional și mandatul judiciar, eliminându-se clasicul mandat tacit prezumat al soților. În timp ce mandatul convențional al soților nu se bucură de o reglementare specială, acesta aflându-se sub incidența dreptului comun cu privire la contractul de mandat, pentru mandatul judiciar se prevăd, în mod concret, situația în care poate fi solicitat, respectiv atunci când unul dintre soți se află în imposibilitatea de a-și manifesta voința, competența de soluționare a cererii, care aparține instanței de tutelă, precum și soluția pe care o poate da instanța, respectiv încuviințarea ca celălalt soț să îl reprezinte pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial, instanța stabilind, totodată, condițiile, limitele și perioada de valabilitate a acestui mandat.

Și cu privire la exercitarea dreptului de dispoziție al soților cu privire la bunurile lor, noua reglementare aduce noutăți, în sensul că, în principiu, fiecare soț poate să încheie orice acte juridice cu celălalt soț sau cu terțe persoane, fiind înlăturate unele interdicții, cum ar fi aceea a vânzării între soți, existentă în dreptul actual al familiei.

Totodată, legea prevede expres posibilitatea fiecăruia dintre soți de a face, fără consimțământul celuilalt, depozite bancare, precum și orice alte operațiuni în legătură cu acestea, soțul titular al contului având, în raport cu societatea bancară, dreptul de a dispune de fondurile depuse, dacă prin hotărâre judecătorească executorie nu s-a decis altfel. Acest drept aparține soțului deponent chiar după desfacerea sau încetarea căsătoriei. Sunt prevederi generate de evoluția vieții sociale, care impune fiecăruia dintre noi efectuarea unor operațiuni bancare foarte frecvente, libertatea acestora condiționând desfășurarea normală a vieții de zi cu zi. Consecința unor astfel de prevederi legale se concretizează într-o mai mare independență a soților, fiecare acționând, astfel, fără a avea nevoie nici măcar de consimțământul prezumat al celuilalt, consimțământ care ar fi presupus cel puțin o informare a acestuia din urmă cu privire la actele curente încheiate în legătură cu fondurile depuse în conturi bancare.

Din acest motiv, legiuitorul a reglementat, în art. 318 al noului Cod civil, dreptul la informare al fiecăruia dintre soți cu privire la bunurile, veniturile și datoriile celuilalt soț, la cerere. Cel refuzat se poate adresa instanței de tutelă  pentru obligarea soțului său, sau a oricărui terț deținător al informațiilor cerute, să i le furnizeze. Legea prevede că, în cadrul unor astfel de acțiuni, terții pot refuza furnizarea informațiilor numai atunci când sunt ținuți de păstrarea secretului profesional, sau când solicitarea informațiilor respective poate fi făcută, potrivit legii, numai de celălalt soț (de exemplu, soțul titular al contului bancar), în această din urmă situație refuzul soțului pârât de a solicita informațiile dând naștere prezumției relative că susținerile soțului reclamant sunt adevărate.

Apreciem că soții vor recurge la astfel de acțiuni, în principal, în situațiile limită în care unul dintre aceștia are indicii care îi pot naște temerea că actele încheiate de soțul său cu privire la veniturile acestuia, ori cu privire la oricare din bunurile comune, ar putea pune în pericol grav interesele familiei, doar în acest caz putându-și justifica o necesitate stringentă de informare, în vederea solicitării aplicării dispozițiilor art. 316 din noul Cod civil, care să impună încheierea anumitor acte de dispoziție numai cu consimțământul expres al soțului reclamant. Nu este exclus, însă, ca rolul instanței de tutelă să fie încărcat cu astfel de acțiuni introduse de soți pentru refuzul de informare și în situații obișnuite, care nu comportă vreun risc de pericol pentru interesele familiei.

Tot în acest prim paragraf al primei secțiuni a Capitolului VI, se reglementează, după cum arătam mai sus, posibilitățile pe care viitorii soți sau soții le au în privința alegerii regimului matrimonial, precum și perioada în care regimul matrimonial ales își produce efectele.

Potrivit dispozițiilor art. 312 din noul Cod civil, viitorii soți își pot alege unul dintre cele trei regimuri matrimoniale reglementate de acest act normativ, respectiv: comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională.

Pentru claritatea prezentării, considerăm că se impun câteva precizări cu privire la noțiunea de „regim matrimonial”.

Obiectul regimului matrimonial poate fi definit în sensul material și în sensul juridic al termenului.

În sens material, regimul matrimonial reprezintă normele legale aplicabile ansamblului bunurilor soților, indiferent de data și modul de dobândire a acestora. Prin urmare, obiectul reglementării îl formează toate bunurile pe care soții le aveau în momentul încheierii căsătoriei, precum și cele dobândite de ei în timpul căsătoriei, împreună sau separat, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Este vorba, în general, despre ansamblul drepturilor pecuniare aparținând unei persoane, acestea fiind, în special, drepturile reale asupra bunurilor mobile și imobile, drepturile de proprietate intelectuală, drepturile pecuniare legate de calitatea de acționar într-o societate anonimă sau de membru într-o societate de persoane, ca și drepturile decurgând din creanțe de orice natură.

În sens juridic, regimul matrimonial supune bunurile soților unor reguli având un obiect propriu, dar formând împreună un tot coerent.

O parte dintre aceste reguli se referă la proprietatea asupra bunurilor, ele guvernând separația bunurilor sau compunerea patrimoniului fiecăruia dintre soți.

Cu ajutorul lor se poate stabili dacă anumite bunuri pe care soții le-au avut în momentul încheierii căsătoriei sau le-au dobândit ulterior, în timpul căsătoriei, rămân proprii fiecăruia sau intră, în totalitate sau în parte, în masa bunurilor comune. În același timp, aceste reguli guvernează repartizarea pasivului patrimonial al fiecăruia dintre soți.

Modul de repartiție a bunurilor, a activului și a pasivului, este specific fiecărui regim matrimonial și depinde de importanța care se acordă spiritului comunitar față de cel separatist. O altă parte dintre regulile specifice oricărui regim matrimonial se referă la modul de dispoziție și administrare a acestor bunuri. Este vorba aici, în principal, despre a ști dacă fiecare dintre soți își poate gestiona singur bunurile din patrimoniul său, ori dacă drepturile de dispoziție și administrare sunt concentrate doar în mâinile unuia dintre soți, sau acestea sunt împărțite între soț și soție.

Așadar, la aceste două aspecte se rezumă esența raporturilor juridice care definesc regimurile matrimoniale.

Revenind la dispozițiile noului Cod civil, menționăm că acestea reglementează perioada aplicării regimului matrimonial, care poate corespunde duratei căsătoriei, sau poate fi mai scurtă, în cazul modificării regimului matrimonial, în condițiile legii. Se face deosebirea, de asemenea, între data de la care regimul matrimonial produce efecte între soți și data de la care acesta produce efecte față de terți. În acest sens, menționăm că între soți regimul matrimonial adoptat produce efecte din ziua încheierii căsătoriei, iar atunci când este adoptat în timpul căsătoriei, prin modificarea altui regim matrimonial, de la data prevăzută de părți sau, în lipsă, de la data încheierii convenției matrimoniale. Față de terți, regimul matrimonial adoptat este opozabil numai de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceștia l-au cunoscut pe altă cale.

Al doilea paragraf al aceleiași secțiuni cuprinde dispoziții prin care este protejată locuința familiei.

Și astfel de dispoziții constituie noutăți absolute pentru dreptul românesc al familiei.

Locuința familiei este definită ca fiind „locuința comună a soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copiii”. Această locuință se bucură de un regim special de protecție dacă a fost astfel notată în cartea funciară, în condițiile legii.

Regimul protectiv din noua noastră reglementare se concretizează într-o serie de dispoziții, cuprinse în art. 321-324 din noul Cod civil, prin care se stabilesc limitele și condițiile exercitării drepturilor soților cu privire la imobilul care constituie locuința familiei și la bunurile care îl mobilează sau îl decorează.

Printr-o derogare a legii de la drepturile fiecăruia dintre soți cu privire la bunurile proprii, nici măcar soțul care este proprietar exclusiv nu poate dispune, fără consimțământul scris al celuilalt soț, cu privire la drepturile asupra locuinței familiei și nici nu poate, fără respectarea aceleiași condiții, să deplaseze din locuință bunurile care o mobilează sau o decorează, ori să dispună de acestea.

Având în vedere faptul că, pentru o mare parte dintre persoanele căsătorite din România, cel puțin în prezent, casa în care acestea locuiesc, cu mobilierul și decorațiunile interioare, constituie cea mai mare parte a averii lor, indiferent  de regimul matrimonial pe care îl vor adopta, exercitarea dreptului de dispoziție cu privire la bunurile lor va fi afectat de această condiție, a obținerii consimțământului expres al celuilalt. Acest inconvenient constituie prețul plătit de fiecare dintre soți pentru a se asigura familiei o minimă stabilitate în privința condițiilor de locuit și a protejării mediului în care se desfășoară viața cotidiană, împotriva actelor abuzive ale unuia dintre soți.

Pentru a se preveni săvârșirea unor abuzuri, a fost prevăzută și posibilitatea oricăruia dintre soți de a sesiza instanța de tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului atunci când consimțământul este refuzat de celălalt soț fără un motiv legitim (art. 322 alin. (3) din noul Cod civil).

Sancțiunea încheierii unor acte juridice cu privire la locuința familiei ori la bunurile care o mobilează sau o decorează, de către unul dintre soți fără consimțământul celuilalt, este nulitatea relativă a actului, care poate fi cerută în termen de un an de la data la care soțul neparticipant a luat cunoștință despre aceasta, dar nu mai târziu de un an de la încetarea regimului matrimonial.

Apreciem că acest termen limită este prevăzut pentru a nu se prelungi prea mult, cu posibile consecințe negative, chiar șicanatorii, spectrul posibilității introducerii unei acțiuni în anularea actului, mai ales față de terții contractanți de bună credință, care se bazează pe publicitatea făcută potrivit legii, publicitate prevăzută în scopul de a  proteja siguranța circuitului civil.

Sancțiunea nulității relative a actului nu se poate aplica atunci când locuința familiei nu a fost notată ca atare în cartea funciară, situație în care soțul respectiv nu poate obține decât daune-interese de la consortul său, în afara cazului în care terțul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuință a familiei a imobilului în cauză (art. 322 alin. (5) din noul Cod civil).

Putem deduce de aici faptul că această formă de publicitate, care constă în înscrierea imobilului respectiv ca locuință a familiei, are drept scop doar protecția terților contractanți, în relațiile dintre soți imobilului în care aceștia locuiesc aplicându-i-se oricum dispozițiile privind locuința familiei, însă cu alte consecințe.

Noul Cod civil mai cuprinde unele prevederi privind situația în care locuința familiei este un imobil deținut în baza unui contract de închiriere, situație în care fiecare soț are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titular al contractului respectiv.

Interesantă este și reglementarea atribuirii beneficiului contractului de închiriere la desfacerea căsătoriei, atât prin prevederea criteriilor care vor fi avute în vedere, respectiv interesul superior al copiilor minori și culpa în desfacerea căsătoriei, cât și introducerea indemnizației pentru acoperirea cheltuielilor de instalare, pe care soțul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului va trebui să o plătească celuilalt (art. 324 alin. (2) din noul Cod civil).

Considerăm că este neclar și va rămâne în sarcina jurisprudenței să decidă în ce condiții se va aplica ultima dispoziție din același alin. (2) al art. 324 din noul Cod civil, potrivit căreia “dacă există bunuri comune, indemnizația se poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite soțului căruia i s-a atribuit beneficiul închirierii”. Practica judiciară va hotărî, de exemplu, dacă deducerea acestei indemnizații din lotul soțului care a primit-o de la celălalt se va face ori de câte ori există mijloace îndestulătoare, ori, indiferent de mijloace, se va acorda având în vedere și culpa în desfacerea căsătoriei, atunci când lichidarea regimului matrimonial se realizează ca urmare a divorțului.

Un alt aspect al vieții patrimoniale a familiei cuprins în aceste dispoziții obligatorii și general aplicabile se referă la contribuția soților la cheltuielile gospodăriei, care rămâne să se stabilească la fel ca și în prezent, în raport cu mijloacele fiecăruia (art. 325 alin. (2) din noul Cod civil).

În noua reglementare este prevăzut, în mod expres, faptul că munca oricăruia dintre soți în gospodărie și pentru creșterea copiilor reprezintă o contribuție la cheltuielile gospodăriei, ceea ce și în prezent se aplică în cadrul partajului bunurilor comune ale soților, deși nu este prevăzut expres de lege.

Existența acestei obligații este consolidată prin considerarea ca fiind nescrisă a oricărei convenții care prevede că sarcinile și cheltuielile gospodăriei sunt suportate doar de unul dintre soți (art. 325 alin. (3) din noul Cod civil).

Alte dispoziții de generală aplicare se referă la libertatea fiecăruia dintre soți de a exercita o profesie și de a dispune de veniturile încasate, cu respectarea obligațiilor ce îi revin privind cheltuielile căsătoriei.

În acest context, se introduce și în dreptul nostru noțiunea de compensație, în sensul de sumă datorată de soțul ajutat efectiv de celălalt în activitatea sa profesională peste limitele obligației de sprijin material ori de contribuție la cheltuielile gospodăriei, în măsura îmbogățirii sale, soțului său (art. 328 din noul Cod civil). Nu se precizează însă momentul în care se poate exercita dreptul la această compensație, dacă ar putea fi solicitată și în timpul căsătoriei, sau doar la lichidarea regimului matrimonial.

Al patrulea și ultimul paragraf al secțiunii cuprinzând dispoziții comune se referă la alegerea regimului matrimonial.

Legea precizează că alegerea oricărui alt regim matrimonial în afara celui al comunității legale se face prin încheierea unei convenții matrimoniale. Nu se precizează, însă, dacă în cazul alegerii regimului matrimonial al comunității legale, viitorii soți, sau soții, pot încheia astfel de convenții. În tăcerea legii, considerăm că și persoanele care își aleg regimul matrimonial al comunității legale pot încheia convenții matrimoniale, în caz contrar acestea fiind lipsite de posibilitatea prevederii unor clauze de preciput, care pot fi incluse în astfel de convenții, ajungându-se la situații discriminatorii.

Pentru a elimina această discriminare, s-ar putea interpreta prevederile art. 329, potrivit căruia „ Alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunității legale se face prin încheierea unei convenții matrimoniale” ca o prevedere expresă a situațiilor în care viitorii soți au obligația de a încheia o astfel de convenție, fără a exclude însă posibilitatea ca soții care optează pentru regimul comunității legale să poată, la rândul lor, să încheie o convenție matrimonială în care să prevadă și asemenea clauze.

Inexistentă în dreptul nostru actual, noțiunea de „convenție matrimonială” desemnează actul juridic prin care viitorii soți, uzând de libertatea conferită de legiuitor, își stabilesc regimul matrimonial propriu, sau își modifică, în timpul căsătoriei, regimul matrimonial sub care s-au căsătorit. Această noțiune a mai fost definită ca fiind acea convenție prin care viitorii soți stabilesc regimul matrimonial căruia se supun.

În condițiile  noii noastre reglementări, considerăm că actul notarial prin care soții își vor stabili regimul matrimonial aplicabil va fi numit convenție matrimonială și va putea include doar dispoziții privind regimul matrimonial ales și, eventual, clauze de preciput (prevăzute de art. 333 din noul Cod civil).

In acest sens, art. 333 din noul Cod civil prevede posibilitatea includerii în convenția matrimonială a unei clauze de preciput, în baza căreia soțul supraviețuitor va putea să preia, fără plată, înainte de împărțeala succesorală, unul sau mai multe din bunurile comune, deținute în devălmășie sau în coproprietate.

Fiind vorba de un contract încheiat de viitorii soți, sau, în timpul căsătoriei, de către soți, condițiile privitoare la capacitatea părților sunt similare cu cele necesare pentru încheierea căsătoriei.

Apreciem că este vorba doar despre situația în care minorul încheie sau modifică o convenție matrimonială înainte de încheierea căsătoriei, întrucât în cazul încheierii sau modificării convenției matrimoniale în timpul căsătoriei el nu se mai poate considera minor, chiar dacă nu a împlinit vârsta majoratului, deoarece prin căsătorie a dobândit capacitatea deplină de exercițiu.

Având în vedere că vârsta minimă stabilită pentru încheierea căsătoriei este aceea de 18 ani, considerăm că expresia “minorul care a împlinit vârsta matrimonială” se referă la minorul de 16 ani, care se poate căsători cu în situația excepțională prevăzută de art. 272 alin. (2) din noul Cod civil, adică atunci când există motive temeinice și avizul medical prevăzut de lege, precum și încuviințarea părinților și autorizarea instanței de tutelă. Doar în aceste condiții minorul, femeie sau bărbat, poate încheia o căsătorie valabilă.

Potrivit dispozițiilor art. 337 din noul Cod civil, minorul care se căsătorește în astfel de condiții, va putea să încheie o convenție matrimonială numai cu încuviințarea ocrotitorului său legal și autorizarea instanței de tutelă, în lipsa cărora convenția matrimonială încheiată de minor va putea fi anulată.

Este vorba, în fapt, despre respectarea acelorași condiții ca și pentru încheierea căsătoriei de către minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, astfel încât, lipsa încuviințării părinților sau a ocrotitorului legal al minorului, ori a autorizării instanței de tutelă conduce la nulitatea căsătoriei însăși.

Prin urmare, minorul de 16 ani are nevoie de câte o încuviințare și o autorizare distincte pentru a se căsători și pentru a încheia o convenție matrimonială.

Ce se va întâmpla însă cu regimul matrimonial aplicat acestei căsătorii, după anularea convenției matrimoniale în lipsa acestor încuviințări sau autorizări?

Răspunsul este dat de art. 338 din noul Cod civil, care arată că, în cazul în care convenția matrimonială este lovită de nulitate, între soți se aplică regimul comunității legale, fără a fi afectate drepturile dobândite de terți.

Consimțământul personal al viitorilor soți este, de asemenea, necesar la încheierea convenției matrimoniale, acesta constituind o condiție a cărei îndeplinire este esențială pentru încheierea convenției matrimoniale.

În principiu, consimțământul celor doi soți este suficient, cu excepția situației viitorului soț minor, despre care am vorbit mai sus.

Încheierea convenției matrimoniale este supusă unor formalități de publicitate care constau în înscrierea în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, care au drept scop protecția terților care vor încheia diferite contracte cu soții.

In ceea ce privește reglementarea fiecăruia dintre cele trei regimuri matrimoniale pe care soții le au la dispoziție potrivit noului Cod civil, putem spune că ele oferă soluții pentru organizarea relațiilor patrimoniale în cadrul fiecărei familii potrivit specificului acesteia.

Regimul matrimonial legal, care se aplică tuturor celor care nu și-au ales un regim convențional, rămâne unul de comunitate, astfel cum întâlnim în majoritatea sistemelor europene de drept.

Regimul comunității legale, reglementat în detaliu în noul Cod civil, este destul de asemănător actualului regim al comunității bunurilor, în ceea ce privește alcătuirea maselor de bunuri ale soților, însă drepturile de dispoziție, administrare și folosință ale acestora în cadrul lui sunt destul de diferite de cele existente în prezent. Introducerea principiului cogestiunii, care guvernează drepturile soților cu privire la bunurile lor comune în noul regim matrimonial, în locul mandatului tacit reciproc al soților, în baza căruia se încheie majoritatea actelor cu privire la bunurile soților în prezent, apreciem că nu poate conduce decât la o creștere a independenței soților în relațiile lor patrimoniale. Este, de altfel, o tendință generală care se observă în evoluția dreptului familiei în prezent, la nivel european și nu numai.

Cel de-al doilea regim matrimonial reglementat de noul Cod civil, respectiv regimul separației de bunuri, oferă soților maximul de independență posibil în condițiile unei căsătorii.

Este un regim matrimonial în care nu există bunuri comune în devălmășie ale soților, toate bunurile fiind proprii ale soțului sau ale soției, de care soțul proprietar poate dispune liber, așa cum dorește. Bunurile pe care soții le vor achiziționa totuși împreună în cadrul acestui regim matrimonial vor fi bunuri comune aflate în proprietate comună pe cote-părți, aplicându-li-se dreptul comun în materie de coproprietate.

Al treilea regim matrimonial este cel al comunității convenționale, pe care soții îl pot adopta prin derogarea de la dispozițiile privind regimul comunității legale, în condițiile art. 366-368 din noul Cod civil. Aspectele cu privire la care soții care adoptă acest regim matrimonial pot conveni sunt enumerate limitativ în art. 367 al noului act normativ. Observăm că derogările posibile cuprind multiple aspecte, atât în privința întinderii masei bunurilor comune, care poate fi extinsă ori restrânsă, cât și în privința regulilor administrare a bunurilor comune ori a modalităților de lichidare a comunității convenționale. Se acordă soților, astfel, posibilitatea organizării unui regim matrimonial cu reguli cât mai echitabile și mai adaptate specificului și situației concrete a fiecărei familii.

CAPITOLUL 5

DESFACEREA CĂSĂTORIEI

Codul familiei consacră instituției desfacerii căsătoriei Capitolul IV al Titlului I, art. 37-44, dispozițiile dreptului material completându-se cu cele ale Codului de procedură civilă privitoare la divorț, art. 607-619, prin care se instituie o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, de urmat în toate pricinile având ca obiect desfacerea căsătoriei.

Noua reglementare a Codului civil modifică în mod radical concepția clasică legată de

desfacerea căsătoriei, aducând în discuție posibilitatea realizării divorțului pe cale administrativă sau prin procedură notarială, introducând criterii mult mai relaxate din perspectiva cazurilor de divorț edictate prin lege.

5.1.Cazurile de divort

Potrivit actualei reglementări a art. 37 alin. (2) , respectiv 38 C.fam., „căsătoria se poate desface prin divorț.” Desfacerea căsătoriei poate fi pronunțată fie la inițiativa unuia dintre soți, fie pe temeiul consimțământului ambilor soți.

În conformitate cu noua reglementare prevăzută de art. 373 N.C.civ., divorțul poate avea loc:

– prin acordul soților, la cererea ambilor soți, sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt soț;

– atunci când din cauza unor motive temeinice raporturile dintre soți sunt grav vătămate și

continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;

– la cererea unuia dintre soți, după o separare in fapt care a durat cel puțin doi ani

la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.

Noile texte ale Codului civil, respectiv art. 373 lit.a) și art.375-378 instituie, pe de o parte,

posibilitatea realizării divorțului prin acord pe cale judiciară, iar pe de altă parte, posibilitatea

desfacerii căsătoriei prin acord, pe cale notarială sau administrativă.

Divorțul prin acordul soților pe cale judiciara Art. 374. N.C.civ

Condiții:

(1) Divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat indiferent de durata casatoriei si indiferent daca exista sau nu copii minori rezultați din casatorie;

(2) Divorțul prin acordul soților nu poate fi admis daca unul dintre soți este pus sub interdicție

(3) Instanța este obligata sa verifice existenta consimtamantului liber si neviciat al fiecărui soț.

Divorțul prin acordul parților pe cale administrativa sau prin procedura notariala

Modernitatea dispozițiilor N.C. civ. este, însă, relevată pe deplin în abordarea absolut

revoluționară pentru sistemul de drept român a posibilității desfacerii căsătoriei prin

acordul soților în fata unui notar sau în fata unui ofițer de stare civilă.

Art. 375 N.C.civ. stabilește că dacă soții sunt de acord cu divorțul și nu au copii minori născuți din căsătorie sau adoptați, pot solicita desfacerea căsătoriei în fata ofițerului de stare civilă sau a unui notar public de la locul căsătoriei sau de la locul ultimei locuințe comune a soților.

Similar cu reglementarea actuală a divorțului prin acordul soților, în noua procedură de

desfacere a căsătoriei prin acord pe cale administrativă sau prin procedură notarială se instituie un termen de 30 de zile de la primirea cererii de către ofițerul de stare civilă sau notarul public pentru eventuala retragere a cererii de divorț.

După expirarea acestui termen, ofițerul de stare civilă sau notarul public vor verifica dacă soții stăruie să divorțeze și dacă există consimțământul lor liber și neviciat în acest scop. Dacă soții vor stărui în divorț, ofițerul de stare civilă sau notarul public vor proceda la eliberarea unui certificat de divorț în care nu se vor face mențiuni cu privire la culpa soților.

Este interesant de văzut faptul că, în acest gen de procedură, se va realiza finalizarea solicitărilor prin eliberarea directă a unui certificat de divorț, document cu caracter administrativ, care presupunem că nu va îmbrăca, din punctul de vedere al motivării și al formei, cerințele prevăzute în prezent pentru hotărârile judecătorești.

Din interpretarea dispozițiilor art. 376 alin. (4) și (5) și art. 378 N.C.civ., apreciem că decizia luată de ofițerul de stare civilă sau de notarul public, atunci când admite solicitarea soților și procedează la eliberarea certificatului de divorț, nu este supusă nici unei căi de atac, rămânând însă în discuție posibilitatea formulării unor cereri în temeiul legii contenciosului administrativ.

Pentru a se putea realiza desfacerea căsătoriei în această procedură este esențial ca partile să se înțeleagă cu privire la numele de familie pe care urmează să-l poarte după divorț. În ipoteza unor divergente dintre soți pe acest aspect, ofițerul de stare civilă sau notarul public vor emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț, îndrumând soții să se adreseze instanței de judecată, în condițiile reglementate de art. 374 din N.C.civ. pentru divorțul prin acordul soților pe cale judiciară.

În ceea ce privește celelalte cereri formulate de soți cu privire la alte efecte ale divorțului asupra cărora soții nu se înțeleg, competenta de soluționare a acestora revine instanței de judecată. În contextul în care divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială introduce posibilitatea de a determina competenta în raport de locul încheierii căsătoriei sau de locul ultimei locuințe comune a soților, se pune în mod necesar problema reglementării unui circuit al comunicărilor de ordin administrativ prin care să se poată realiza în mod eficient mențiunile necesare în actul de căsătorie în scopul informării publice a terților.

Astfel, art. 377 din N.C.civ. stabilește că, dacă solicitarea de divorț este depusă chiar la primăria unde s-a încheiat căsătoria, ofițerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorț, va face mențiunile necesare în actul de căsătorie. În situația în care cererea a fost înregistrată la primăria în a cărei rază teritorială soții au avut ultima locuință comună, ofițerul de stare civilă, imediat după emiterea certificatului de divorț, va înainta o copie certificată a acestuia la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, aceasta urmând a efectua mențiunile necesare în certificatul de căsătorie.

În ipoteza constatării desfacerii căsătoriei prin acordul soților de către notarul public, notarul va emite certificatul de divorț și va înainta de îndată o copie certificată a acestuia la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, aceasta urmând a efectua mențiunile necesare în certificatul de căsătorie.

Arătam mai devreme că, în ipoteza în care soții nu se înțeleg cu privire la numele de familie pe care să-l poarte după divorț, ofițerul de stare civilă sau notarul public emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț. În practică, însă, se poate pune și problema refuzului acestor agenți ai autorității publice de a proceda la desfacerea căsătoriei, dacă nu sunt întrunite condițiile art. 375 N.C.civ.

Legiuitorul a avut în vedere ca, în aceste situații, să precizeze foarte clar în art. 378 alin. (2) N.C.civ. că împotriva acestui refuz nu există nicio cale de atac. Aceasta nu exclude posibilitatea ca soții să se adreseze cu o cerere de divorț instanței de judecată, cerere formulată în conformitate cu oricare din motivele reglementate de art. 373 N.C.civ. Dacă refuzul ofițerului de stare civilă sau al notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților și de a emite certificatul de divorț este un refuz abuziv, oricare dintre cei doi soți se poate adresa pe cale separată pentru repararea prejudiciului instanței competente în materie.

Divortul din culpa

In actuala reglementare a art. 38 alin. (1) C.fam, „Instanța judecătorească poate desface căsătoria prin divorț atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”. Cauzele concrete ale desfacerii căsătoriei nu sunt individualizate în legislația noastră; ele pot fi de natură subiectivă, fondate pe conduita culpabilă a unuia sau a ambilor soți și care a condus la deteriorarea relațiilor de familie art. 38 alin. (1) C.fam., sau de natură obiectivă, neimputabile vreunuia dintre soți, practic vorbim aici de boala gravă a unuia din soți, boală care face imposibilă continuarea căsătoriei.

Elementul de noutate adus de N. C. civ consta in posibilitatea pronunțării divorțului chiar dacă în totalitate culpa aparține reclamantului, caz în care divorțul se va putea pronunța din culpa acestuia, soțul nevinovat putând să ceară soțului vinovat o despăgubire, în conformitate cu art.388 din N.C.civ.

În situația în care soțul reclamant decedează în timpul procesului, moștenitorii săi pot continua acțiunea de divorț conform art.380 din N.C.civ. Acțiunea continuată de moștenitori va fi admisă numai dacă instanța va constata culpa exclusivă a soțului pârât.

Divorțul după o separare in fapt

Noul Cod civil introduce, prin art. 373 lit.c), posibilitatea desfacerii căsătoriei la cererea

unuia dintre soți după o separare în fapt care a durat cel puțin doi ani. În această ipoteză, divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului reclamant. În cazul în care pârâtul se va declara de acord cu divorțul cerut de reclamant, instanța se va pronunța fără a face mențiune despre culpa soților.

Divorțul din cauza stării sanatatii unuia dintre soți

Motivele de natură obiectivă, independente de conduita culpabilă a vreunuia dintre soți,

constituie temei al desfacerii căsătoriei și „oricare dintre soți poate cere divorțul arunci când starea sănătății sale face imposibilă continuarea căsătoriei” art. 38 alin. (3) C.fam.

Această posibilitate este preluată și în noul Cod civil, fiind reglementată de art. 373 lit.d) și art.381. În situația în care desfacerea căsătoriei se va pronunța în temeiul art. 373 lit.d), nu se va face mențiune despre culpa soților. Acest motiv de divorț poate fi invocat de însuși șotul bolnav , spre deosebire de motivele temeinice de natură subiectivă care nu justifică desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a soțului reclamant în prezenta reglementare a Codului familiei.

La cererea ambilor soți, instanța, pronunțând divorțul, nu va motiva hotărârea sa (art. 617 alin.(2) C.pr.civ.). Dată fiind natura motivelor invocate, nu se va statua cu privire la vinovăția soților în desfacerea căsătoriei, aspect preluat și în noul Cod civil.

5.2.Efectele divorțului

5.2.1.Data desfacerii casatoriei

În conformitate cu dispozițiile art. 382 din N.C.civ., căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă. În mod excepțional, în ipoteza prevăzută de art. 380 N.C.civ., dacă acțiunea de divorț este continuată de moștenitorul soțului reclamant, căsătoria se va considera desfăcută la data decesului.

În ceea ce privește procedurile realizate în conformitate cu dispozițiile art. 375 N.C.civ.,

respectiv divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială, căsătoria este desfăcută cu data eliberării certificatului de divorț.

. Efectele divorțului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soți

Odată cu pierderea calității de soți, încetează drepturile și obligațiile personale reciproce dintre aceștia. Prin urmare, foștii soți nu mai sunt ținuți să-și acorde sprijin moral, se sting îndatoririle de fidelitate, de coabitare, precum și cele conjugale.

Cât privește numele Art. 383 din N.C.civ. stabilește că, odată cu desfacerea căsătoriei prin divorț, soții pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, instanța luând act de înțelegere prin hotărârea pronunțată. Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia din soți sau de interesul superior al copilului, instanța poate încuviința ca soții să păstreze numele din căsătorie chiar în lipsa unei înțelegeri între ei. Dacă instanța nu a încuviințat o asemenea cerere sau dacă soții nu au căzut de acord pe acest aspect, fiecare soț va purta numele dinaintea căsătoriei.

Așa cum am arătat mai devreme, acordul soților cu privire la numele ce va fi purtat după

desfacerea căsătoriei este esențial pentru a se putea aborda posibilitatea desfacerii căsătoriei prin acord în fata ofițerului de stare civilă sau a notarului public, conform art. 375-378 N.C.civ.

Desfacerea căsătoriei nu are consecințe asupra capacității depline de exercițiu a femeii minore la data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorț.

În conformitate cu dispozițiile art. 384 N.C.civ., soțul împotriva căruia a fost pronunțat divorțul pierde drepturile pe care legea sau convențiile anterioare încheiate cu terții i le atribuiau. Aceste drepturi nu se vor pierde în ipoteza culpei comune sau a divorțului prin acordul soților.

5.2.2. Efectele divorțului asupra relațiilor patrimoniale dintre foștii soți

Efecte cu privire la regimul matrimonial

Sub imperiul Codului familiei, cel mai de seamă efect privește comunitatea de bunuri a soților. Astfel, art. 36 alin. (1) C.fam stabilește că „la desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soți, potrivit învoielii acestora. Dacă soții nu se învoiesc asupra împărțirii bunurilor comune, va hotărî instanța judecătorească.”

Abordarea noului Cod civil distinge, însă, în art.385 noile ipoteze legate de instituirea regimurilor matrimoniale, precizând în alin. (1) că, în cazul divorțului, regimul matrimonial încetează între soți la data introducerii cererii de divorț.

În cazul divorțului prin acord, noul Cod civil dă posibilitatea soților de a cere, fiecare în parte sau împreună, să se constate că regimul matrimonial a încetat la data separației în fapt.

Posibilitățile reglementate în art. 385 alin. (1) și (2) se aplică și divorțului prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială.

De asemenea, situația regimului matrimonial va fi tranșată în conformitate cu dispozițiile capitolului VI din Codul civil – „Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților”.

Toate actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale ce privesc bunurile comune,

indicate în art. 346 alin. (2), precum și actele din care se nasc obligații în sarcina comunității de bunuri încheiate de unul dintre soți după data introducerii cererii de divorț, sunt lovite de nulitate relativă dacă au fost făcute în frauda celuilalt soț. În măsura în care interesele sale au fost prejudiciate printr-un act juridic, soțul care nu a participat la încheierea actului în condițiile art. 345 N.C.civ. nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soț fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună credință.

Fată de terți, hotărârea judecătorească prin care s-a pronunțat divorțul sau certificatul de divorț sunt opozabile în condițiile legii.

Noul Cod civil consacră, în art. 388, distinct de dreptul la o prestație compensatorie,

posibilitatea ca soțul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, să poată cere soțului vinovat să îl despăgubească, despăgubiri ce se vor stabili de instanța de judecată prin hotărârea pronunțată.

Noul Cod civil stabilește în art.389 că, prin desfacerea căsătoriei, obligația de întreținere între soți încetează, soțul divorțat având dreptul la întreținere dacă se află în nevoie din pricina unei incapacități de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei. De asemenea, el beneficiază de acest drept și în situația în care incapacitatea se ivește în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, dar numai dacă respectiva incapacitate este cauzată de o împrejurare ce are legătură cu căsătoria.

Actualul C.fam., în art. 41 alin. (2)-(5), reglementează o astfel de îndatorire în relația dintre foștii soți. Aceleași dispoziții sunt de aplicat în materia căsătoriei putative, potrivit art. 24 alin. (1) C.fam.

În toate cazurile, dreptul la întreținere al fostului soț se stinge prin recăsătorire, precum și – dat fiind caracterul personal al obligației – prin moartea creditorului sau a debitorului întreținerii.

Cuantumul pensiei de întreținere poate fi stabilit până la o treime din venitul net din muncă al fostului soț, în sistemul actualului Cod al familiei, iar potrivit noului Cod civil poate fi stabilit până la o pătrime din acest venit net. Dacă același debitor este tinut fată de copii cu o obligație de întreținere, cele două categorii de pensii, însumate, nu vor putea depăși jumătate din venitul lunar net din muncă al debitorului, în conformitate cu art. 41 alin. (3) C. fam, respectiv art. 389 alin. (3) din N.C.civ. Acest din urmă nivel maximal va fi respectat și în alte ipoteze de concurs, ori de câte ori fostul soț datorează întreținere, concomitent, mai multor creditori .

În raport de dispozițiile art. 389 alin. (4) din N.C.civ. când divorțul este pronunțat din culpa exclusivă a unuia dintre soți, acesta nu beneficiază de întreținere din partea fostului soț decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei.

Reglementarea noului Cod civil aduce în discuție posibilitatea acordării unei prestații

compensatorii soțului nevinovat, subiect care a constituit obiectul unor îndelungate dispute în doctrină. Prin regulile stabilite de art. 390-395 N.C.civ., se stabilesc în mod clar termenii de acordare a unei asemenea prestații.

În cazul în care divorțul se pronunță exclusiv din culpa soțului pârât, soțul reclamant poate beneficia, pe cât este posibil, de o prestație care să compenseze un dezechilibru semnificativ pe care divorțul l-ar cauza în condițiile de viată ale solicitantului.

Pentru a se putea solicita o asemenea prestație, este necesar să fie întrunite o serie de condiții:

– divorțul să se fi pronunțat din culpa exclusivă a soțului pârât;

– căsătoria să fi durat cel puțin 20 de ani;

– să se solicite odată cu cererea de desfacere a căsătoriei;

– să existe un dezechilibru semnificativ pe care divorțul îl determină în condițiile de viată ale celui ce solicită prestația.

Prestația compensatorie nu poate fi cumulată cu pensia de întreținere solicitată în conformitate cu art. 389 N.C.civ., astfel încât soțul solicitant trebuie să decidă dacă apelează la solicitarea unei prestații compensatorii sau a unei pensii de întreținere la momentul derulării procedurilor de divorț.

În stabilirea nivelului și termenilor prestației compensatorii se vor avea în vedere:

– resursele soțului solicitant în momentul divorțului;

– resursele celuilalt soț în momentul divorțului;

– efectele pe care le are sau le poate avea lichidarea regimului matrimonial;

– orice alte împrejurări previzibile de natură să modifice condițiile de viată ale solicitantului

(contribuția la creșterea copiilor minori, pregătirea profesională, posibilitatea de a desfășura o activitate producătoare de venituri).

Art. 392 din N.C.civ. arată că prestația compensatorie poate îmbrăca următoarele forme:

– o sumă de bani;

a) sumă globală, ce poate fi indexată trimestrial în funcție de rata inflației;

b) rentă viageră→ în cotă procentuală;

c) o sumă determinată, ce poate fi indexată trimestrial în funcție de rata inflației.

– în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile aparținând

debitorului.

La cererea soțului creditor, instanța îl poate obliga pe soțul debitor să constituie o garanție reală sau să depună o cauțiune pentru a asigura executarea rentei.

Prestația compensatorie poate fi modificată, prin hotărâre a instanței în sensul măririi sau

micșorării, în ipoteza în care intervin modificări semnificative în mijloacele de care debitorul dispune sau în resursele pe care creditorul le are.

Prestația compensatorie încetează dacă:

– soțul creditor se recăsătorește;

– unul dintre soți decedează;

– când soțul creditor obține resurse de natură să îi asigure condiții de viată asemănătoare celor din timpul căsătoriei.

5.2.3.Efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori

Încredințarea copiilor

Odată cu pronunțarea divorțului, instanța este obligată să hotărască, în lipsa cererii părților chiar și din oficiu, asupra încredințării copiilor spre creștere și educare, în funcție de interesul superior al minorilor, fie unuia dintre părinți, fie, în mod excepțional, unei terțe persoane sau familii, cu consimțământul acesteia ori unei instituții de ocrotire -art. 42 alin. (1) și (2) C.fam.

Prin dispozițiile art. 396 din N.C.civ., se stabilește că instanța va avea în vedere și concluziile rapoartelor de anchetă psio-socială, precum și, dacă este cazul, învoiala părinților pe care îi ascultă. De asemenea, vor fi ascultați minorii cu respectarea dispozițiilor art.264 din N.C.civ.

În mod revoluționar fată de actualele norme ale Codului familiei, noua reglementare a art. 397 N.C.civ. stabilește fără dubiu faptul că după divorț autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, în afara cazului în care instanța decide altfel.

Dacă există motive întemeiate, instanța poate decide ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți, celălalt părinte păstrând dreptul de a veghea la modul de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția sau la căsătoria acestuia.

În mod excepțional, conform art. 399 din N.C.civ, instanța poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimțământul acestora, sau într-o instituție de ocrotire, acestea dobândind exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești cu privire la persoana copilului.

Instanța va stabili, de asemenea, dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinți in comun sau de către unul dintre ei.

Instanța de judecată, la cererea oricăruia dintre părinți sau a unui alt membru de familie, a copilului – dacă a împlinit 14 ani, a autorității tutelare sau a unei instituții de ocrotire, ori la solicitarea procurorului, în baza art. 45 C.pr.civ, va putea dispune reîncredintarea copilului spre creștere și educare, dacă se constată că acesta e sensul actual al interesului minorului.

Modalitățile de exercitare a drepturilor părintești recunoscute aceluia dintre părinți căruia nu i-au fost încredințați copiii se stabilesc pe cale convențională de către părinții aflați în divorț sau divorțați și, numai în subsidiar, de către instanța de judecată, fie în cadrul procesului de divorț, fie în cadrul unei acțiuni ulterioare. În cazul în care instanța este învestită să decidă în acest sens ascultarea copilului este obligatorie, conform dispozițiilor art. 401 alin. (2) din N.C.civ..

Art. 400 din N.C.civ. tranșează o altă problemă îndelung dezbătută în doctrina și practica

ultimilor ani cu privire la locuința copilului după divorț. Se stabilește că instanța, în condițiile în care nu există o înțelegere a părinților sau înțelegerea lor este contrară intereselor minorului, va decide odată cu pronunțarea divorțului că locuința copilului minor este la părintele cu care locuiește în mod statornic.

În ipoteza în care până la divorț copilul a locuit cu ambii părinți, instanța va stabili locuința la unul dintre aceștia, ținând cont de interesul superior al copilului. Numai în mod excepțional și dacă este în interesul superior al copilului, instanța poate stabili locuința acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimțământul acestora, ori la o instituție de ocrotire, acestea exercitând supravegherea copilului și îndeplinind toate actele obișnuite privind sănătatea, educația și învățătura copilului.

CONCLUZII

În contextul aplicării principiului unificării normelor legislative care guvernează raporturile de drept privat, în noul Cod civil sunt reintroduse și reglementările privind dreptul familiei, care, în mod tradițional, constituie o parte a dreptului civil, iar nu o ramură distinctă de drept.

Familia, se bucură de o nouă abordare, care, chiar dacă nu este perfectă, reușește în mare măsură să modernizeze reglementările din domeniu, potrivit valorilor societății contemporane. Este vorba despre o abordare care ține cont de noile realități apărute în domeniul vieții familiale, generate, pe de o parte, de evoluția raportului dintre libertatea individului și interesul familiei, care generează o mai mare independență patrimonială a fiecăruia dintre soți, iar pe de altă parte, de o nouă interpretare și protecție a interesului superior al copilului.

În ceea ce privește căsătoria, în general, noua reglementare nu este fundamental deosebită de cea actuală. Se constată însă o alunecare spre aplicarea teoriei contractualiste a căsătoriei, prin introducerea posibilității încheierii unei convenții matrimoniale, prin care viitorii soți, sau soții, în cazul încheierii acesteia în timpul căsătoriei, își pot alege regimul matrimonial aplicabil sau pot include clauze de preciput, nemaifiind nevoiți ca, prin încheierea căsătoriei, să supună unor norme legale imperative și unice toate aspectele organizării vieții lor de familie.

În linii generale, noul Cod civil aduce o serie de noutăți atât de ordin material cât și procedural.

Am prezentat, pe scurt, o parte dintre noutățile aduse de noua reglementare în domeniul căsătoriei, ca instituție specifică a dreptului familiei.

În concluzie, noua reglementare aduce, în dreptul românesc al familiei, o adaptare foarte necesară la evoluția vieții sociale, la condițiile actuale în care familiile conviețuiesc și o flexibilitate care nu poate fi decât benefică în contextul societății contemporane românești și europene.

BIBLIOGRAFIE

Marieta Avram, Cristina Nicolescu – „Regimuri matrimoniale”, Ed. Hamangiu, București 2010

Ioan Albu –„ Dreptul Familiei”, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1975

Cristiana-Mihaela Crăciunescu – „Dreptul de dispoziție al soților asupra bunurilor ce le aparțin, în diferite regimuri matrimoniale”, Ed. Universul Juridic, București, 2010.

G. Boroi – „Drept Civil, Persoanele”, Ed. All, Bucuresti, 2001

Dan Lupașcu, Ioana Pădurariu – „Dreptul familiei”, ediția a V-a, emendată și actualizată, ed. Universul Juridic, București, 2010

Emese Florian – „Dreptul familiei”, Ediția 3, Ed. C. H. Beck, București, 2010.

Mihaela-Gabriela Berindei – „Aspecte speciale privind convenția matrimonială reglementată în noul Cod civil” în „Dinamica dreptului românesc după aderarea la Uniunea Europeană. Comunicări prezentate la Sesiunea științifică a Institutului de Cercetări juridice, 2010”, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 56-60.

Nadia Cerasela Dariescu, Cosmin Dariescu – „Aspecte comparative ale condițiilor de fond necesare încheierii căsătoriei potrivit dispozițiilor din Codul familiei și Codul civil”, în„Dinamica dreptului românesc după aderarea la Uniunea Europeană. Comunicări prezentate la Sesiunea științifică a Institutului de Cercetări juridice, 2010”, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 127-131

Irina Apetrei – „Moduri de desfacere a căsătoriei potrivit reglementărilor noului Cod civil român”, în „Dinamica dreptului românesc după aderarea la Uniunea Europeană. Comunicări prezentate la Sesiunea științifică a Institutului de Cercetări juridice, 2010”, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 132-136.

Teodor Bodoașcă – „Regimul separației de bunuri în reglementarea noului Cod civil român”, în revista „Dreptul”, nr. 11/2010, p. 56-68.

Paul Vasilescu – „Regimuri matrimoniale”, Ediția a II-a, revizuită, Ed. Universul juridic, București, 2009.

J. Carbonier –„ Flexible droit”, Librairie generale de droit et de jurisprudence, Paris 1976, pg 145 – 149

Pricopi A. –„Casatorie in dreptul roman”, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 1995

www.grefieri.ro

http://www.juridice.ro/95493/aspecte-noi-privind-abordarea-casatoriei-in-perspectiva-noului-cod-civil.html .

http://www.juridice.ro/nsj