.institutia Avocatul Poporului In Romania

CAPITOLUL I

APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA OMBUDSMANULUI

Secțiunea 1 Scurt istoric

Instituția a apărut ca o necesitate pentru a apăra drepturile și libertățile cetățenilor, mai întâi în Suedia în 1766, apoi s-a extins foarte repede mai ales în partea de vest a Europei.

Așadar, Instituția Ombudsmanului a apărut în Suedia în 1766 când a fost ales primul ombudsman (procuror parlamentar), care de fapt a avut ca model funcția de ombudsman al regelui creată în 1713. Instituția a fost consfințită în Suedia prin Constituția din 1809 și de atunci funcționează fără întrerupere în această țară, ca instrument complementar pentru controlul executivului de către parlament.

După mai mult de un secol de la crearea sa în Suedia, Instituția Ombudsmanului s-a extins în mai mult de jumătate din țările lumii de pe toate continentele.

În terminologia științifică, denumirea instituției “Ombudsman” este aproape generalizată.

Sunt țări care au dat instituției denumiri proprii precum: comisar parlamentar în Marea Britanie, apărător al poporului în Spania, mediator în Franța, protector al cetățeanului în Franța, delegat al apărării în Germania, mediator public, procuror parlamentar etc.

Așa cum s-a arătat în literatura noastră juridică, Ombudsmanul este o persoana independentă (sau mai multe) numită de parlament sau executiv pentru a apăra drepturile și libertațile cetățenești în raport cu autoritățile publice și în special cu cele executive. Este deci o persoană (sau mai multe) prin care parlamentul sau guvernul supraveghează administrația.

Instituția care poate fi organizată la nivel național, provincial ori local, cunoaște două forme importante:

Ombudsmanul cu competență generală care primește orice plângere a cetățenilor împotriva abuzurilor și nedreptăților administrației și în urma verificărilor solicită administrației să intre în legalitate.

Ombudsmanul cu competență specială, care controlează anumite servicii, precum controlul armatei în Germania.

În esență, rolul Ombudsmanului este de a supraveghea respectarea legii și a apăra drepturile și libertățile cetățenilor.

În toate țările în care există, fiind o instituție cu caracter special, înființată pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor, Ombudsmanul își concentrează întreaga activitate pe supravegherea respectării legilor și contracararea atitudinilor birocratice, abuzive din activitatea autorităților publice, în special a celor cu caracter executiv.

Cât privește încrederea cetățenilor în capacitatea Ombudsmanului de a apăra drepturile și libertățile, merită amintit doar că în Suedia, în primii 100 de ani de funcționare Ombudsmanul primea sub 100 de cereri anual, iar acum înregistrează circa 2500 de plângeri anual.

Condițiile care au dus la apariția instituției au depins în mare măsură de evoluția societății.

Creșterea semnificativă a sarcinilor puterii legislative și implicit a administrației publice, datorită complexității din ce în ce mai accentuate a vieții economice și sociale de la nivelul statelor lumii, face ca cetățenii, în fiecare moment să intre în contact cu diferite autorități publice și structuri administrative, dar care nu întotdeauna se constituie într-o conlucrare facilă între acestea.

Ca atare, unii cetățeni își pierd încrederea în aceste structuri, alții se resemnează ori chiar manifestă dezinteres față de ele, devin scrupulos de procedurali și nu mai pot stabili relații normale cu autoritățile. În această perspectivă pot apărea atât conflicte serioase, al căror mod de rezolvare nu poate lăsa autoritățile respective indiferente în planul relațiilor cetățeni-autoritate, toate acestea datorate faptului că cetățenii, recunoscând totuși necesitatea unei autorități administrative, au sentimentul de a fi subordonați acesteia.

Dat fiind contextul prezentat, numeroase țări au recunoscut că instituțiile tradiționale de protecție juridică a cetățenilor și de control a autorităților administrației publice nu mai erau în măsură să rezolve aceste conflicte.

Prin urmare, după primul război mondial, în multe țări, din aproape toate continentele, s-a statuat instituția mediatorului (atât la nivel național și regional, cât și la nivel local), care avea la bază modelul suedez, consfințită constituțional în anul 1809. Aceste țări însă nu copiază pur și simplu modelul, ci dimpotrivă, îl introduc în ordinea lor juridică profund modificat.

În Europa, instituția se dezvoltă rapid și se diversifică astfel:

Finlanda (1919 – mediator)

Norvegia (1952 – comitet național pentru apărarea națională)

Danemarca (1954 – Ombudsman pentru administrația civilă și armată)

R.F. Germania (1957 – Wehrbeauftragher)

Norvegia (1962 – mediator pentru administrația civilă)

Marea Britanie (1967 – procuror de interes public, mediator)

Franța (1973 – mediator)

Italia (1973 – apărător civil în provinciile Liguria și Toscana)

Portugalia (1975 – Provedor de Justicia)

Lichtenstein (1976)

Austria (1977 – triumvirat de mediatori)

Polonia (1987 – comisionar pentru protecția drepturilor civile)

România (1991 – Avocat al Poporului)

În țările din celelalte continente vom găsi un mediator de asemenea dotat cu largi competențe atât la nivelul statului cât și la nivel local, așa fiind în Australia, Noua-Zeelandă, Suedia, Israel, Canada, SUA, Porto-Rico, Trinidad-Tobago, Guyana, Tanzania si Zambia.

Această enumerare arată cu claritate că instituția se impune în țări cu forma de stat și de guvernământ cele mai diverse și cu structuri administrative de dezvoltare diferite, în monarhii și sisteme prezidențiale, în state federale și unitare, în state industrializate și în țări pe cale de dezvoltare, în țări cu și fără jurisdicție administrativă dezvoltată.

Instituția de sorginte suedeză, din oricare aceste țări, este o structură fundamentală uniformă, dar o organizare de detaliu diferită care îi permite singură de a se încorpora în sisteme naționale diferite.

Pe aceste coordonate instituția Ombudsmanului poate fi clasificată astfel în:

Ombudsman – parlamentar, există în Germania (1982, într-unul din statele sale), Canada (numai pe plan local în 9 provincii), Statele Unite ale Americii (din 1967, în mai multe state și numeroase orașe) etc.

Ombudsman – subordonat guvernului sau puterii legislative, funcționează în Franța (1973, mediator și unul analog în orașul Paris, din 1977), Statele Unite ale Americii (în mai multe state).

În state unitare: Suedia, Finlanda, Danemarca, Norvegia, Noua-Zeelandă, Marea Britanie și altele.

În statele federale: Canada (Alberta, New Bronswik, Quebec, Manitola, New Scoția, Ontario), India (Bihar, Maarashtna, Rajasthan), Statele Unite ale Americii (Connecticut, Columbia, Florida, Hawai, Georgia, Illinois etc)

Sisteme de desemnare a Ombudsmanului:

exclusiv de către legislativ în: Suedia, Spania, Finlanda, Danemarca, Norvegia și SUA.

de către executiv sau de către guvern, la propunerea legislativului în: Noua Zeelandă, Israel, Canada.

exclusiv de către legislativ, la propunerea executivului, a guvernului în: Canada (Quebec).

exclusiv de executiv sau guvern în: Australia Occidentală, Ghana, Franța, Filipine etc.

Ombudsmani specializați

În multe țări, în afară de Instituția Ombudsmanului cu competență generală, există și autorități specifice, cum ar fi cele pentru:

protecția consumatorilor (Suedia, Norvegia, Danemarca și SUA);

ocrotirea libertății presei și a informației (Suedia, Marea Britanie, Olanda);

protecția intimității (Australia și Canada);

controlul forțelor armate și de securitate (Israel, Australia, Canada, Marea Britanie, Germania);

sferele educative (Canada, SUA și Mexic);

sferele impresariale (SUA și Brazilia).

Ombudsmani universitari

În SUA, Apărătorul drepturilor universitare (Dayton, Ohio, sunt stabiliți 5 apărători ai poporului în Centrul de Studii ale Drepturilor Cetățenești, Datorii și responsabilități ale studentului), în Mexic există Apărarea Depturilor Universitare.

Ombudsmanii de întreprindere

Amploarea răspândirii apărătorului în domeniul administrației publice a punctat și chiar s-a extins și în sfera întreprinderilor private. În acest context după 1973, urmând exemplul Apărătorului Poporului suedez, compania din SUA Technology Group of Xerox Corp a numit un Employee Relation Manager, care să se ocupe de plângerile formulate de angajați cu privire la munca lor în întreprindere, prezentând rapoarte direct Președintelui care poate să revoce hotărârile luate, mediatorul are și funcția de a recomanda prin intermediul Președintelui schimbările ce apar necesare în politica companiei.

De asemeni, și în Brazilia, în 1985 s-a instituit într-o întreprindere multinațională Rhodia, Ombudsmanul, având ca titular chiar o femeie, desemnată de conducerea grupului pentru protecția consumatorului.

Secțiunea 2 Definiția Ombudsmanului și precizări terminologice

Ombudsmanul, cuvânt suedez (însemnând “cel ce pledează pentru altul”) adaptat la limbajul universal, este o instituție recunoscută de Constituție sau de lege a organului legislativ competent acesteia, indusă de o persoană independentă, care răspunde de actele sale în fața Parlamentului, primește plângerile cetățenilor și acționează din proprie inițiativă pentru a apăra legalitatea actelor juridice sau administrative, face recomandări ori sugestii și face publice informările anuale.

Există caracteristici esențiale ale Ombudsmanului, cum ar fi:

instituția este creată printr-un act al puterilor (autorităților) statului sau regiunilor;

comisia este creată de parlament, sau în unele cazuri de guvern, pentru apărarea drepturilor fundamentale;

are misiunea de a supraveghea activitatea administrațiilor publice;

are sarcina de a inspecta, demasca, de a recomanda și a da publicității rezultatele cercetărilor sale;

Consecințele acestor finalități sunt funcțiile pe care trebuie să le dezvolte și să le exercite și anume:

funcția de supraveghere a respectării drepturilor fundamentale și a legalității;

funcția de cercetare și de control a administrației publice ;

funcția de mediere sau de supraveghere a unor noi măsuri legale;

funcția de sancționare și penalizare a autorităților care îngreunează activitatea.

Toate aceste prerogative au imaginea unei instituții care se constituie într-o garanție proprie statului de drept, care se adaugă altora (contenciosul administrativ sau cel constituțional) cu unicul scop de a asigura cetățeanul împotriva abuzurilor funcționarului statului.

Pentru o delimitare clară a instituției în sistemul controlului administrativ, trebuie specificat și ce nu este Ombudsmanul:

nu este legiuitor, nu poate aproba măsuri cu forță de lege;

nu este organism de guvernare, capabil să ia decizii în politica țării;

nu este avocat, cu competența de a apăra cetățenii în tribunale sau probleme personale.

Ombudsmanul este un împuternicit al Parlamentului, cu autonomie deplină, insărcinat de legislativ cu controlul executivului în probleme referitoare exclusiv la administrația publică fără a putea să le înlocuiască imediat sau să le modifice direct acțiunile.

Consecință a acestor ambivalențe sunt concepțiile pe care le au cetățenii din multe țări europene, care nu înțeleg poziția și rolul acestuia. Totuși, în lumea modernă de la sfârșitul secolului XX, Ombudsmanul este un semn de identitate discutabil. Dacă se admite totuși existența unor state democrate care nu au statuat și introdus instituția Ombudsmanului, nu există state cu regim autoritar care să poată suporta în activitatea lor existența sau activitatea unui Ombudsman, al cărui scop fundamental este acela de a apăra cetățenii de abuzurile administrației publice. Însăși natura regimului politic se opunea unui asemenea mijloc de control cetățenesc împotriva statului atotputernic.

Răspândirea lui rapidă în ultimele decenii este semnul reușitei acestei instituții, al întăririi credibilității administrației și justiției într-un stat democratic.

Secțiunea 3 Ombudsmanul – formarea ca instituție europeană

Dacă Parlamentul englez este considerat o “mamă” a pancția de sancționare și penalizare a autorităților care îngreunează activitatea.

Toate aceste prerogative au imaginea unei instituții care se constituie într-o garanție proprie statului de drept, care se adaugă altora (contenciosul administrativ sau cel constituțional) cu unicul scop de a asigura cetățeanul împotriva abuzurilor funcționarului statului.

Pentru o delimitare clară a instituției în sistemul controlului administrativ, trebuie specificat și ce nu este Ombudsmanul:

nu este legiuitor, nu poate aproba măsuri cu forță de lege;

nu este organism de guvernare, capabil să ia decizii în politica țării;

nu este avocat, cu competența de a apăra cetățenii în tribunale sau probleme personale.

Ombudsmanul este un împuternicit al Parlamentului, cu autonomie deplină, insărcinat de legislativ cu controlul executivului în probleme referitoare exclusiv la administrația publică fără a putea să le înlocuiască imediat sau să le modifice direct acțiunile.

Consecință a acestor ambivalențe sunt concepțiile pe care le au cetățenii din multe țări europene, care nu înțeleg poziția și rolul acestuia. Totuși, în lumea modernă de la sfârșitul secolului XX, Ombudsmanul este un semn de identitate discutabil. Dacă se admite totuși existența unor state democrate care nu au statuat și introdus instituția Ombudsmanului, nu există state cu regim autoritar care să poată suporta în activitatea lor existența sau activitatea unui Ombudsman, al cărui scop fundamental este acela de a apăra cetățenii de abuzurile administrației publice. Însăși natura regimului politic se opunea unui asemenea mijloc de control cetățenesc împotriva statului atotputernic.

Răspândirea lui rapidă în ultimele decenii este semnul reușitei acestei instituții, al întăririi credibilității administrației și justiției într-un stat democratic.

Secțiunea 3 Ombudsmanul – formarea ca instituție europeană

Dacă Parlamentul englez este considerat o “mamă” a parlamentelor, toți ombudsmanii lumii își recunosc legitimitatea și originea în ombudsmanul suedez.

În 1809, când monarhul Gustav IV al Suediei a fost nevoit să abdice, Constituția adoptată încorporează organizarea statului și pe ombudsmanul justiției ales de Parlament pentru a superviza administrația publică, cu obligația de a prezenta un raport în fața parlamentului și a regelui.

Aceste caracteristici rămân valabile și până în zilele noastre cu mici modificări, definind natura acestei instituții în peste 40 de țări ale lumii și în multe din țările membre ale Consiliului Uniunii Europene.

La peste un secol după crearea sa in formă inițială, în 1915 a fost inființată Militeombudsman a cărui misiune era de a supraveghea administrația militară.

Ulterior cele două forme, cea tradițională și respectiv Militeombudsmanul, s-au contopit într-una singură, iar din 1976 mai apar încă 4 ombudsmani specializați în domeniile următoare: libertatea întreprinderii, consumatorului, presei și a egalității sexelor.

Finlanda, după obținerea independenței sale, în Constituția din 1919 își stabilește crearea Ombudsmanului.

În anul 1954, Norvegia introduce în cadrul organizării sale judecătorești, modelul suedez al ombudsmanului militar.

Începând din anul 1957, cand instituția depășește frontierele statelor scandinave, acesta se extinde și în alte țări (RFG), state federale și unitare sau orașe din întreaga lume, astfel încât se ajunge la o adevărată “ombudsmanie”.

Așadar, în Europa instituția Ombudsmanului s-a integrat progresiv la nivel tradițional, statal și local, sau cu atribuții într-un anumit domeniu de exemplu: armata, gestiunea municipală, închisori, universități etc.

În 1971 Conferința Parlamentului European care a avut loc la Viena, având ca temă drepturile omului, recomanda luarea în considerare a înființării unui organ al statului care să primească și să analizeze raclamațiile individuale și să fie autorizat să aibă acces la documentele tuturor departamentelor Guvernului, cu organizare similară Ombudsmanului din țările scandinave.

CAPITOLUL II

ROLUL “OMBUDSMANULUI” ÎN SOCIETATEA DEMOCRATICĂ

Secțiunea 1 Controlul exercitat pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenești și afirmarea instituției la consolidarea democrației

După unii autori rolul Ombudsmanului se reduce la acela de a fi un element complementar al instituțiilor existente: legislativ, guvern, autorități administrative, tribunale, acestea din urmă dobândind mai multă forță și mai multă responsabilitate datorită plângerilor cetățenilor.

Ombudsmanul este în același timp un organ de control care poate acționa atât din oficiu dar și în urma unor plângeri adresate de cetățeni. Ombudsmanul este un critic al administrației publice, dar nu un panaceu, deoarece nu poate legifera în materie de politică socio-economică și nici transforma sau influența direct funcționarea defectuoasă a serviciilor publice.

Este incontestabilă influența și necesitatea sa într-o societate democratică și sub acest aspect par destul de relevante unele date statistice care demonstrează acest fapt. Ele sunt oferite de Institutul Internațional al Ombudsmanului, cu sediul în Canada.

Din aceste date se desprind două aspecte foarte importante. În primul rând, numărul relativ ridicat de plângeri raportat de populație. În al doilea rând, importanța instituției în statele cu tradiție în acest sens, la polul opus situându-se țările unde “implantarea” ei nu este suficient definitivată (statul Iowa – SUA, Franța). Sub acest aspect, sunt de discutat și unele proceduri care îngreunează accesul cetățeanului la Ombudsman ( de pildă în Marea Britanie cererea – plângerea nu-i parvine acestuia direct ci prin intermediul unui parlamentar. O altă piedică constă în numărul mare de exceptări, în sensul că numeroase categorii de acte nu pot fi atacate în fața ombudsmanului.

Nu trebuie omisă rezonanța activității de control a ombudsmanului; derivând din rezultatele dezbaterilor parlamentare pe marginea rapoartelor lui anuale. Reprezentanții națiunii află cu acest prilej cum se aplică legile, în ce fel sunt afectați cetățenii și, nu în ultimul rând, propunerile lui pentru îmbunătățirea legislației.

Unele legislații europene, printre care și România, accentuează rolul ombudsmanului în activitatea de control a administrației publice. În Constituția noastră această instituție a fost reglementată în cap. IV, în art. 55-57, înaintea celorlalte instituții importante ale statului, Președinție, Guvern, Parlament învederând rolul pe care trebuie să-l aibă această instituție în societate.

Ombudsmanul trebuie să fie un organ care prin activitatea sa trebuie să ofere cetățenilor sentimentul de încredere și că, odată ce drepturile omului au fost încălcate, au cui să se adreseze pentru repunerea în situația anterioară.

Credibilitatea și funcționarea statului de drept nu se face decât prin funcționarea judicioasă a instituțiilor sale, mai ales a celor cu atribuții de control, cum spunea un renumit profesor “…dacă ceva nu merge într-o societate, de vină sunt numai instituțiile sale”.

Un rol incontestabil al ombudsmanului este acela că este în permanentă legătură cu toate pârghiile administrației, luând cunoștință de toate disfuncționalitățile sale, putând astfel prin rapoartele sale anuale să propună recomandări pentru înlăturarea acestor disfuncționalități fiind organul cel mai în măsură a le face.

Independența instituției are o mare importanță pentru îndeplinirea atribuțiilor, deoarece îi dă un suflu mare de ințiativă, aducând în prim plan respectarea drepturilor și libertăților cetățenești, aspect care trebuie să domine într-o societate democratică.

Secțiunea 2 Ombudsmanul – garant al unei bune administrații

Crearea acestei instituții de control și atribuțiile pe care le are de a investiga toate documentele și informările autorităților, în statele democratice, contrastează cu misterul sau opacitatea care înconjoară activitățile birocratice din țările totalitare sau cu regim autoritar.

Ombudsmanul acționează din proprie inițiativă într-un număr însemnat de cazuri. În marea majoritate a cazurilor, cetățenii sunt cei care pun în mișcare acțiunea ombudsmanului.

Când un cetățean consideră fie că a fost lezat de administrație în drepturile sale, fie că o autoritate nu a respectat legea, el recurge la justiție sau la Ombudsman.

Modul de a se adresa Ombudsmanului este simplu, fiind suficientă o scrisoare din care să reiasă clar dreptul lezat și propunerea de soluționare apreciată de cetățean a fi cea mai potrivită.

Uneori, reclamantul poate avea acces direct la ombudsman, telefonic sau prin vizită – aceasta ca urmare a tendinței de a reduce la minimum formalitățile din planul relațiilor ombudsman-cetățean.

Trebuie menționat că se poate recurge la ombudsman numai dacă au fost epuizate în prealabil alte căi de atac, existând în acest sens o limită de timp, de regulă bine determinată.

De foarte multe ori, accesul indirect este posibil prin intermediul unui parlamentar din circumscripția electorală unde domiciliază cetățeanul.

O foarte mare importanță trebuie acordată relației dintre cetățean și ombudsman care trebuie să prezinte următoarele caracteristici:

acces facil, ca mod și formă

apropiere

gratuitate

operativitate

obligarea păstrării secretului reclamațiilor

După ce s-a primit plângerea o analizează și își începe activitatea în următoarea ordine:

1.analizează reclamația cu scopul de a decide dacă aceasta îndeplinește condițiile necesare pentru a fi admisă ;

2.pledează cauza în fața organelor incriminate ;

3.după primirea răspunsului de la administrația publică, poate considera cazul închis sau poate efectua investigații pentru a verifica veridicitatea răspunsului sau poate face inspecțiile pe care le socotește necesare pentru elucidarea cauzei. Nici un funcționar sau autoritate publică nu-l poate împiedica să aibă acces la orice fel de documente indiferent de caracterul acestora.

4.deși nu are competența de a modifica sau anula acte administrative, dispune de un instrument juridic de o mare eficacitate care constă în posibilitatea de a face recomandări sau sugestii autorității legislative și executive când consideră că o normă juridică sau o practică nu este în concordanță cu drepturile sau valorile recunoscute în Constituție, având calitatea de a sugera interceptarea corectă a normelor supreme.

5.au obligația de a prezenta anual rapoarte de activitate legislativului sau în unele cazuri guvernului (Franța), ceea ce îi dă posibilitatea să dea publicității neregularitățile comise în administrație și să-și exprime părerea asupra lor.

6.în cazul când un funcționar nu și-a îndeplinit obligațiile sau a împiedicat acțiunile de investigare ale ombudsmanului, acesta îl poate denunța autorităților pentru comportament necorespunzător.

Trebuie menționat că unui număr mare de plângeri nu li se poate da curs pentru că fie sunt resortul altor autorități, fie reclamația este tendențioasă ori vizează persoane exceptate, pentru că există alte proceduri.

Prin procedeele prezentate reiese caracterul complex al acestui organ cu competența generală de a garanta legalitatea funcționării sistemului administrației și implicit de a garanta respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

Ombudsmanul trebuie să se situeze așadar în permanență la doi poli de tensiune între care este greu de a găsi un echilibru: cetățeanul vătămat în drepturile sale și autoritatea publică reclamată.

Atribuțiile pe care le are Ombudsmanul îl fac mai mult un organ de constatare și de raportare, lipsindu-i forța coercitivă.

Această dihotomie între obiectivele urmărite și atribuțiile care sunt exprimate, se regăsește în mod diferit în așa-numitul “decalog al Ombudsmanului” rămas de la Sir Moti Tikaiaman, fostul ombudsman din Fidji:

Dacă a convins că, oricât de hotărât este să pună capăt injustițiilor, nu se poate transforma în inchizitor;

Dacă își recunosc propriile greșeli, erori, neputințe, conștient că nu va constitui singur o nouă societate și dacă prin propuneri recomandă o guvernare mai bună, nu va izbuti să transforme un guvern rău în unul bun;

dacă are mare încredere în sine, se poate înșela în ceea ce privește oamenii;

dacă este permanent conștient de faptul că talentul și prudența sunt elementul central pentru eficacitatea muncii sale, nu are darul de a face minuni;

dacă nu uită că oricât de mare ar fi interesul de a face dreptate într-un caz particular, oricum va fi mai bine să meargă la tribunal;

dacă își menține neutralitatea politică și acționează cu imparțialitate, independență și obiectivitate, fără ranchiună sau dispreț pentru valorile supreme;

dacă nu este dispus să nu accepte situații care îl pot bloca sau pot întârzia activitatea;

dacă este preocupat să înțeleagă motivele guvernului în luarea unor hotărâri, și caută în acelși timp, toate argumentele necesare pentru a demonstra raționalitatea recomandărilor și deciziilor sale;

dacă este profund uman și accesibil tuturor, într-o epocă a tehnicii, în care societatea este în fiecare zi mai impersonală;

în sfârșit, dacă urmărim modelul lui Socrate, răspunde cu înțelepciune, judecă și hotărăște să acționeze cu imparțialitate.

Dacă se aspira la îndeplinirea acestui decalog, imaginea Ombudsmanului va avea prestigiu și va fi admirată de toți și administrația va funcționa mult mai bine.

CAPITOLUL III

INSTITUȚIA AVOCATUL POPORULUI ÎN ROMÂNIA

Secțiunea 1. Consacrarea în Constituția din 1991

Pentru prima dată în legislația României, Constituția adoptată în urma referendumului de la 8 decembrie 1991 consacra instituția constituțională a Avocatului Poporului, asemănătoare parțial Ombudsmanului din Suedia.

Instituția Avocatul Poporului își găsește reglementarea în prevederile cuprinse în Capitolul 4 intitulat “Avocatul Poporului”, din titlul II al Constituției României, care se referă la “Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale” ale cetățenilor.

Introducerea instituției Avocatul Poporului a suscitat vii discuții în rândul specialiștilor care au ridicat problema “oportunității” înscrierii în Constituție a unei asemenea instituții care nu avea precedent în practica constituțională românească, unde prevederile legale cu privire la contenciosul administrativ fuseseră considerate suficiente pentru a permite cetățenilor să declanșeze o procedură având ca scop anularea actelor administrației ilegale.

Din dezbaterile care au avut loc în ședința Adunării Constituante din 20 martie 1991, cu prilejul dezbaterilor pe marginea textelor consacrate acestei instituții, s-a propus înlocuirea termenului de “avocat al poporului” cu acela de “tribun al poporului”.

De asemenea, s-a propus ca să fie mai bine precizate domeniile de activitate, atribuțiile și competențele acestei instituții, s-a sugerat că în sarcina “tribunului poporului” să intre și demiterea din funcții, măsuri reparatorii în caz de abuzuri precum și inițierea de recursuri extraordinare.

S-a propus, de asemenea, înlocuirea termenului de “avocat al poporului” cu “apărător al poporului”, căruia să-i revină următoarele atribuții: “să dea sfaturi celor care cer, în probleme judiciare importante; recomandări și drepturi ca la cererea justițiabilului să introducă recurs nu numai împotriva hotărârilor administrative, ci și împotriva hotărârilor judecătorești”. Unii parlamentari au solicitat ca această instituție să nu fie prevăzută în Constituție. Trebuie, de asemenea, reținută propunerea privind înlocuirea termenului de “avocat al poporului” cu acela de mediator. Ca urmare, prevedrerile constituționale privind instituția Avocatul Poporului se regăsesc în textul articolelor 55-57 din Constituția României.

Art. 55 din Constituția României, referindu-se la numirea și rolul Avocatului Poporului stipulează că el este numit pe o perioadă de 4 ani, pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

În legătură cu textul art. 55 au existat propuneri ca numirea avocaților poporului să se facă atât de Camera Deputaților cât și de Senat, pe baza unei liste pregătite de Curtea Constituțională, din juriști cu experiență, foști magistrați și avocați, astfel încât să li se asigure o independență absolută față de puterea executivă.

Alin. 2, art. 55 din Constituție prevede că Avocatul Poporului nu poate îndeplini nici o funcție publică sau privată. Față de această prevedere se impune precizarea că poate era util să se permită persoanelor care vor fi investite în funcția de Avocat al Poporului să poată obține funcții didactice în învățământul superior. În acest sens pot menționa prevederile art. 142, alin. 2 și art. 142 din Constituție, care stabilesc incompatibilitatea oricărei funcții publice sau private pentru judecători (art. 124, alin 2) sau pentru judecătorii de la Curtea Constituțională, exceptează de la aceste incompatibilități funcțiile didactice din invățământul superior. Propunerile sunt făcute de Biroul permanent al Senatului la recomandarea grupurilor parlamentare din cele două Camere ale Parlamentului.

Referitor la exercitarea atribuțiilor Avocatului Poporului, art. 56 stipulează că el își exercită atribuțiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile și libertăților lor, în limitele stabilite de lege. Spre deosebire de textul fostei teze din “tezele privind Constituția României”, document preliminar care a constituit o bază de discuție pentru elaborarea textelor viitoarei legi fundamentale, lezarea cetățenilor trebuie să privească drepturile și libertățile lor “în limitele stabilite de legi”. Fostul text al tezei constituționale se referea la “Drepturi sau interese legitime”. O asemenea formulare era discutabilă, deoarece nu era atât de simplu să se termine, în toate cazurile ce s-ar înțelege printr-un “interes legitim”. Textul elaborat de constituantă a înlăturat și o altă ambiguitate a tezei constituționale care, referindu-se la activitatea Avocatului Poporului, avea în vedere și “prevenirea actelor sau faptelor de injustiție”.

Art. 57 conține dispoziții privitoare la modul de evaluare a activității instituției. Astfel, instituția trebuie să întocmească rapoarte de activitate în care să prezinte cererile cetățenilor adresate instituției, modul de rezolvare a acestora precum și alte probleme legate de activitatea instituției unde aceasta consideră că este necesar să le prezinte Parlamentului. Aceste rapoarte de activitate trebuie prezentate celor două Camere ale Parlamentului anual sau la cererea acestora. Rapoartele trebuie prezentate până la data de 1 februarie Parlamentului conform legii 35/1997 iar după dezbaterea de către acesta sunt publicate în Monitorul Oficial.

Așadar, introducerea acestei instituții prin însăși legea fundamentală, răspunde unor necesități reale, atât prezente, cât mai ales viitoare ale societății românești, întrucât prin caracterul ei profund dramatic, permite cetățeanului liber de a uza de o nouă posibilitate legală pentru exercitarea nestingherită a drepturilor și libertăților fundamentale.

Ea este strâns legată de problematica asigurării legalității în activitatea organelor statului, a respectării drepturilor cetățenești contra oricăror abuzuri, acțiuni arbitrare sau erori ale autorităților publice.

Secțiune 2. Avocatul Poporului – o instituție europeană și mondială

Discuțiile purtate în cadrul Colocviului pe tema Avocatul Poporului, desfășurate în perioada 1-2 noiembrie 1993, la București, au relevat o serie de elemente importante pentru definirea profilului acestei instituții.

În cuvântul de deschidere al acestei reuniuni, directoarea Institutului Român pentru Drepturile Omului, doamna Irina Moroianu Zlătescu, a relevat că, “în prezent interesul pentru instituția Ombudsmanului a fost din ce în ce mai mare, astfel încât, în raportul din 1991 al Comisiei Organizației Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului s-a precizat că instituția aceasta există în foarte multe țări din toate continentele, accesul la ea fiind diferit de la țară la țară”. Dar s-a ajuns la concluzia că nu se poate vorbi de un model de instituție, fiecare țară beneficiind de experianța altora, în fiecare țară ținându-se seama de tradiția statului în care instituția funcționează, de modul de desfășurare a vieții politice, economice, sociale și culturale, de procesul de reformă care are loc. În cuvântul său, domnul Jeroen Schokkenbroek, reprezentantul Direcției penrtu Drepturile Omului din cadrul Consiliului Europei, a subliniat legăturile strânse care există între democrație, drepturile omului, statul de drept și instituția Ombudsmanului. El a specificat că, pentru aceste motive, Consiliul Europei a considerat important rolul Ombudsmanului într-un număr cât mai mare de state membre. În 1985, Comitetul de Miniștri al organizației a adoptat o recomandare către statele membre, pledând pentru numirea Ombudsmanului la nivel național, regional sau local, sau pentru sferele specifice administrației publice [ Rec R(85) 13 din 23 septembrie 1985].

Tot în anul 1985 s-a hotărât organizarea de către Consiliul Europei a unor conferințe periodice cu participarea unor ombudsmani ai statelor membre pentru a discuta protecția drepturilor omului față de actele autorităților administrative [Rezoluția (85) 8 din 23 septembrie 1985].

S-a relevat că, până la reuniunea de la București, trei asemenea mese rotunde au fost organizate de Consiliul Europei: prima în 1985 la Madrid, în cooperare cu Defensor del Pueblo; a doua, în 1988, la Strasbourg și a treia, în 1991 la Florența, în cooperare cu Defensore Civico al regiunii Toscana.

În 1994, în iunie, era programată la Lisabona cea de-a patra masă rotundă pe această temă.

Domnul Jeroen Schokkenbroek a relevat că “Este timpul, evident, ca tribunalele, instanțele independente, să fie primele care să protejeze drepturile individuale vis-à-vis de administrație, dar succesul repurtat de instituția Ombudsmanului a dovedit că este nevoie de un sistem rapid, eficient, flexibil și simplu pentru controlul autorităților administrative. Dacă el sau ea se bucură de suficientă independență, putere și mijloace, ombudsmanul poate să joace un astfel de rol.”

În cuvântul său, doamna Margarita Retuerto Buades, apărătorul poporului din Spania (instituția similară Ombudsmanului), a remarcat că în țara sa, instituția Ombudsmanului, creație a Constituției din 1978, a avut un mare succes, aproape 5% din populația în vârstă de peste 18 ani având un contact direct cu apărătorul poporului, prin plângeri individuale sau colective. Ea a mai relevat că până la data difuzării lucrărilor seminarului de la București (11 noiembrie 1993) se înregistraseră deja – în 1993-2000 de cereri. Participanții polonezi și danezi au relevat, de asemenea, succesele obținute de această instituție în țările lor.

Discuțiile seminarului au abordat diferite aspecte legate de instituția Ombudsmanului, enuntându-se anumite propuneri concrete de completare a proiectului intocmit de IRDO. S-a relevat, de pildă, necesitatea unor criterii de selecție a persoanelor care vor funcționa ca avocați ai poporului.

S-a făcut propunerea ca experții și asistenții ce formează aparatul de specialitate să fie specializați în anumite ramuri ale dreptului; s-a enumerat propunerea ca birourile teritoriale să fie în cele 15 localități unde își au reședința Curțile de Apel. S-a apreciat ideea de a nu se lua în considerare plângerile anonime sau cele care privesc fapte sau încălcări ale drepturilor cetățenești mai vechi de un an de la comiterea lor, ori de la data la care reclamatul a luat cunoștință, însă ar restrânge posibilitățile de acțiune ale Avocatului Poporului.

S-a mai propus ca legea organică să stipuleze sancțiuni pentru cei ce refuză, colaborează cu întârziere sau nu sprijină Avocatul poporului în îndeplinirea atribuțiilor sale.

A mai fost anunțată și ideea că legea organică ar trebui să prevadă mai întâi o procedură de mediere grațioasă a problemelor, iar numai în caz de nerezolvare să se apeleze la mijloace jurisdicționale.

Importantele concluzii au fost înfățișate seminarului de către domnul Jeroen Schokkenbroek, care, sintetizând principiile pe care trebuie să se întemeieze viitoarea reglementare a instituției Avocatul Poporului, a reliefat următoarele idei:

principiul independenței;

principiul că Ombudsmanul ar trebui să se bucure de cooperarea autorităților administrative care sunt implicate în cazurile aduse în fața Ombudsmanului;

principiul că Ombudsmanul este foarte ușor accesibil pentru indivizii ce alcătuiesc societatea, că nu există o birocrație nejustificată în procedura de aducere a cazului în fața Ombudsmanului;

De vreme ce Ombudsmanul are menirea și de a lupta contra birocrației, ar fi foarte nepotrivit dacă indivizii intră într-un mecanism birocratic atunci când înaintează o plângere Ombudsmanului. Deci, ștacheta trebuie să fie foarte coborâtă, iar procedurile simple.

Publicitatea asupra deciziilor Ombudsmanului;

Raportul anual prezentat Parlamentului este un element important, deoarece acesta arată și dă posibilitatea nu numai a discutării asupra funcționării instituției și asupra progreselor înregistrate, ci în primul rând, deoarece raportul anual va putea dezvălui acele zone ale societății în care apar probleme;

S-a menționat și problema deținuților din partea cărora există un număr mare de plângeri în Danemarca, Polonia, Olanda și Spania.

Deși are, în general, de-a face cu cazuri individuale, ombudsmanul are în mod cert un rol de jucat și în abordarea problemelor generale, a problemei de fond, încercând să găsească și să stimuleze organele în drept pentru a adopta noi reglementări, noi norme pentru îmbunătățirea condițiilor acolo unde este necesar. Iar contactul direct al Parlamentului se poate dovedi util în această privință.

Indiferent de deosebirile modului de funcționare a instituției intr-o țară sau alta, Ombudsmanul are rolul de a fi protectorul și garantul drepturilor omului în fața nedreptăților, arbitrariului și abuzului de putere din partea autorităților administrative, indiferent de nivelul lor central, regional sau local, creat inițial ca organ de control al Parlamentului, pentru verificarea modului de aplicare a legilor de către funcționarii și autoritățile însărcinate de aceasta. Ombudsmanul a devenit în prezent, după aproape două secole de funcționare neîntreruptă, o garanție constituțională și legală a apărării drepturilor și libertăților cetățenilor și locuitorilor fiecărei țări în care funcționează, împotriva măsurilor abuzive exercitate de autoritățile administrative.

Numărul impresionant de sesizări adresate Ombudsmanului de către persoane în cazul încălcării drepturilor lor în raporturile cu organele statului denotă în primul rând audiența largă la public de care se bucură instituția Ombudsmanului, iar în al doilea rând, faptul că această instituție contribuie în mod nemijlocit și eficient la întărirea încrederii publicului în actul ce se înfăptuiește în fiecare stat de drept.

Dat fiind procesul de transformări al instituțiilor publice din țara nostră, se poate aprecia că organizarea instituției Avocatul Poporului a fost așteptată cu mult interes. S-a apreciat că, cel puțin în primele etape ale activității sale, va fi asaltată de numeroase probleme.

Secțiunea 3 Organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului

Lipsa unui termen expres pentru elaborarea legii de organizare și funcționare a făcut ca timpul de la adoptarea Constituției și până la elaborarea legii să fie foarte important în acțiunea pentru apărarea drepturilor și libertăților lor.

Proiectul de lege a fost adoptat de Camera Deputaților la 19 martie 1996 și apoi de Senat la data de 3 octombrie 1996. Timpul de la adoptare și până la promulgare a fost și el destul de mare, astfel legea a fost publicată în Monitorul Oficial la 20 martie 1997.

În continuarea lucrării am considerat că este necesară o prezentare generală a legii de organizare și funcționare.

Așadar, Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului este structurată pe șapte capitole.

Capitolul I cuprinde dispoziții referitoare la scopul instituției, acela de apărare a drepturilor și libertăților cetățenilor, așa cum prevede și Constituția la art. 55, alin 1, scop foarte necesar pentru funcționarea societății democratice în care trebuie să primeze respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului. În primul capitol se mai stipulează caracterul independent al instituției, precum caracterul public al activității salariaților. În practică există, în principiu, doar o aparentă dependență a ombudsmanului față de autoritățile care l-au ales, întrucât reglementările statelor ale căror sisteme îl prevăd, stabilesc în mod expres independența sa față de toate autoritățile statale în cursul exercitării atribuțiilor sale, independență fundamentată pe principiul separațiunii puterilor în stat, motiv pentru care Avocatul Poporului are și atribuții de control ale activității unora dintre ele.

Capitolul II cuprinde dispoziții referitoare la numirea și încetarea din funcție a Avocatului Poporului. Astfel se precizează condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a fi numită în această funcție, durata mandatului, precum și organul abilitat să îl numească în această funcție.

Capitolul III se referă la personalul instituției și anume la adjuncții avocatului poporului, precizându-se modul de numire în funcție a acestora, precum și atribuțiile lor.

Capitolul IV precizează atribuțiile avocatului poporului. În linii mari, acesta se referă la modul cum trebuie coordonată instituția, cererile primite, formularea acestora și modul de rezolvare, aspecte reglementate în detaliu de Regulamentul de organizare și funcționare.

Art. 13 enumerează cele 7 atribuții ale avocatului poporului, art. 14 precizează modul de exercitare a acestor atribuții, iar la art. 25 se prevede posibilitatea instituției, fiind în permanentă legătură cu toate sectoarele administrației publice, de a face propuneri pentru înlăturarea lacunelor legislative, fiind astfel un mijloc eficient de corectare a sistemului.

Capitolul V reglementează incompatibilitățile, răspunderea și imunitatea Avocatului Poporului. Avocatul Poporului și adjuncții săi nu trebuie să facă parte din nici un partid politic pentru a nu știrbi independența instituției, iar aceștia pot fi arestați, percheziționați, trimiși în judecată cu încuviințarea Senatului, deoarece acesta a avut un rol hotărâtor la numirea în funcție.

Funcția de avocat al poporului este incompatibilă cu oricare funcție publică sau privată, fiind exceptate funcțiile didactice din învățământul superior.

În capitolul VI sunt încadrate dispozițiile privitoare la serviciile avocatului poporului.

Structura serviciilor se aprobă de Biroul Permanent al Senatului. Funcțiile de specialitate și execuție se ocupă prin concurs în condițiile legii.

Dispozițiile finale și tranzitorii sunt inserate în capitolul VII. Acestea se referă la cheltuielile necesare pentru funcționarea instituției și elaborarea Regulamentului de Organizare și Funcționare.

Legea nr.35/1997 privind organizarea, funcționarea instituției Avocatul Poporului a fost modificată și completată prin Legea 181/2002.

Parlamentul României adoptă prezenta lege la data de 12 aprilie 2002, modificând și completând vechea lege după cum urmează:

Art. 2, alineatul (1) va avea următorul cuprins:

“Art. 2, alin.1 – Instituția Avocatul Poporului este autoritate publică autonomă și independentă față de orice altă autoritate publică, în condițiile legii.”

La articolul 15, alineatul (2) va fi următorul cuprins:

“(2) Nu pot fi luate în considerare plângerile anonime, iar plângerile îndreptate împotriva încălcării drepturilor și libertăților cetățenești prin acte sau fapte ale autorității administrației publice se adresează Avocatului Poporului nu mai târziu de un an de la data la care aceste încălcări s-au produs ori de la data la care persoana în cauză a luat cunoștință de ele.”

Articolul 18 va avea următorul cuprins:

“Art. 18 – În cazul în care avocatul poporului constată că soluționarea cererii cu care a fost sesizat este de competența autorității judecătorești, el se poate adresa, după caz, ministrului justiției, Ministerului Public sau președintelui instanței de judecată, care sunt obligați să comunice măsurile luate.”

După articolul 18 se introduce articolul 181 cu următorul cuprins:

“Art. 181 – În cazul sesizării privind excepția de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor care se referă la drepturile și libertățile cetățenilor, Curtea Constituțională va solicita și punctul de vedere al instituției Avocatul Poporului”.

După articolul 25 se introduce articolul 251, cu următorul cuprins:

“Art. 251 – Avocatul poporului poate fi consultat de inițiatorii proiectelor de legi și ordonanțe, care, prin conținutul reglementărilor, privesc drepturile și libertățile cetățenilor, prevăzute de Constituția României, de pactele si celelalte tratate internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte”.

După articolul 26 se introduce articolul 261, cu următorul cuprins:

“Art. 261 – Avocatul poporului, cu aprobarea Biroului permanent al Senatului, poate organiza birouri teritoriale în funcție de necesitățile realizării atribuțiilor ce revin potrivit prezentei legi instituției Avocatul Poporului. Prefecturile vor asigura spațiile necesare pentru funcționarea birourilor teritoriale.”

La art. 33, alineatul (1) va avea următorul cuprins:

“Art. 33- (1) Instituția Avocatul Poporului are buget propriu, care face parte integrantă din bugetul de stat.”

La articolul 33, după alineatul (1) se introduce alineatul (11) ce are următorul cuprins:

“(11) Proiectul de buget se aprobă, cu avizul consultativ al Ministerului Finanțelor Publice, de avocatul poporului și se înaintează Guvernului pentru a fi inclus distinct în proiectul bugetului de stat supus legiferării. Obiecțiile Avocatului Poporului la proiectul de buget al Guvernului se prezintă Parlamentului pentru soluționare.”

§1 Numirea în funcție și rolul Avocatului Poporului

Legea de organizare și funcționare prevede în articolul 6(1) că acesta este numit de Senat pe o perioadă de 4 ani, mandatul său poate fi reînnoit o singură dată.

În legătură cu condițiile care trebuie îndeplinite pentru ocuparea acestei funcții, art. 55, alin 2 din Constituție stipulează doar că Avocatul Poporului nu poate îndeplini nici o funcție publică sau privată, fără a preciza ce condiții concrete trebuie să îndeplinească candidații la această funcție. Legea prevede la art 6 (2) că poate fi numit Avocat al Poporului orice cetățean român care îndeplinește condițiile prevăzute pentru judecătorii de la Curtea Constituțională. Astfel, potrivit art. 141 din Constituție, judecătorii Curții Constituționale trebuie să aibă o pregătire juridică superioară, înaltă competență profesională și o vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul juridic superior.

Între variantele inițiale ale proiectului au existat deosebiri și anume: în varianta adoptată de Cameră se cere pe lângă condițiile enumerate mai sus și aceea de a nu fi făcut parte dintr-un partid politic în ultimii 5 ani. Condițiile stipulate în Constituția României precum și cele concrete prevăzute pentru numirea judecătorilor Curții Constituționale ar fi suficiente pentru atingerea țelurilor avute în vedere de legiuitor la înființarea instituției Avocatul Poporului.

Propunerile de candidați nu se lasă la latitudinea unor instituții sau a unor persoane din afara Senatului, ci se face de către Biroul permanent al Senatului, la recomandarea grupurilor parlamentare din cele două Camere ale Parlamentului. După numirea candidaților aceștia depun la Comisia juridică de numiri, disciplină, imunitate și validări a Senatului actele prin care dovedesc că întrunesc condițiile pentru a îndeplini funcția de avocat al poporului.

Proiectul de lege în varianta adoptată de Camera Deputaților, la art. (7) 3 prevede că numirea avocatului poporului se face cu votul a două treimi din numărul senatorilor, în timp ce la același articol varianta adoptată de Senat stipulează că numirea Avocatului Poporului se face cu votul majorității senatorilor, variantă adoptată în final.

La art. 7 (alin 3) se mai prevede că, dacă la primul tur de scrutin nu se obține majoritatea menționată se organizează un al doilea tur de scrutin la care vor participa numai candidații situați pe primele două locuri respectând un principiu care s-a instaurat în sistemul electiv românesc.

În proiectul de lege adoptat de Camera Deputaților se menționează că dacă în al doilea tur de scrutin nu se obține majoritatea de două treimi de către nici unul din finaliști, se vor organiza noi tururi de scrutin, în urma cărora va fi desemnat Avocat al Poporului candidatul care obține majoritatea voturilor senatorilor.

Procedura propusă inițial de Cameră ar fi mai apropiată de îndeplinirea exigențelor cerute pentru ocuparea acestei funcții, fiind benefic ca un număr cât mai mare de senatori, reprezentanți în Parlamentul României ai unui număr semnificativ de alegători să se pronunțe pentru desemnarea persoanelor celei mai potrivite pentru mandatul de Avocat al Poporului.

Avocatul Poporului își începe mandatul prin depunerea unui jurământ în fața președinților celor două camere, conform art 8 (2). Refuzul de a depune acest jurământ împiedică intrarea în funcție a avocatului poporului și deschide procedura pentru o nouă numire în funcție, conform art. 8(4).

Depunerea jurământului semnifică astfel instalarea în funcție a avocatului poporului, după această dată el va uza de prerogativele sale pentru a-și îndeplini mandatul său de apărător al drepturilor și libertăților cetățenești – un pilon important al societății democratice.

În art. 9 (alin 1) sunt menționate expres cazurile în care mandatul de Avocat al Poporului încetează înainte de termen și anume: demisia, revocarea din funcție, incompatibilitatea cu alte funcții publice sai private, imposibilitatea de a-și îndeplini mandatul mai mult de 90 de zile, constatată prin examen medical de specialitate, ori în caz de deces.

Revocarea din funcție a Avocatului Poporului este prevăzută concret la alin. 2 al articolului 9. Așadar, procedura de revocare începe la propunerea Biroului permanent al Senatului, numai pe baza raportului întocmit de Comisia juridică de numiri, disciplină, imunități și validări, revocarea adoptându-se cu votul majorității senatorilor.

Scopul instituției fiind acela prevăzut în art 1(1), adică de a apăra drepturile și libertățile cetățenilor în raporturile acestora cu administrația publică, nu se poate lăsa la latitudinea altor organe revocarea din funcție a Avocatului Poporului, procedura de revocare este stabilită întrucât înlocuirea acestuia nu se poate realiza foarte ușor, nedepinzând de o singură persoană decizia finală este, așadar, luată de majoritatea senatorilor.

Celelalte cauze de încetare a mandatului sunt prevăzute în alin. 3 al art. 9, cauze care se constată de către Biroul permanent al Senatului în cel mult 10 zile de la apariția cauzei. În termenul de 10 zile se pot studia în concret cauzele de încetare a mandatului, însă nu se prevede și un termen pentru numirea în funcție a unui nou Avocat al Poporului.

§2 Atribuțiile Avocatului Poporului

Rolul Apărătorului Poporului în practica drepturilor omului depinde în mod nemijlocit de atribuțiile prevăzute de legea organică, de modul cum poate acționa, de obligațiile pe care le vor avea autoritățile publice sesizate de Avocatul Poporului.

Atribuțiile Avocatului Poporului sunt enumerate în art 13-26 al legii 35/1997. Acestea se referă la primirea și repartizarea cererilor făcute de persoanele lezate prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești, de către autoritățile administrative publice, hotărând asupra acestora, precum și urmărirea rezolvării legale a cererilor primite solicitând totodată autorităților sau funcționarilor administrației publice în cauză, încetarea încălcării drepturilor și libertăților cetățenești, repunerea în drepturi a petiționarului.

Potrivit art 56 din Constituție, Avocatul Poporului își exercită atribuțiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile și libertățile lor, în limitele stabilite de lege. Conform art. 14, alin. 2 din lege, cererile pot fi adresate de orice persoană fizică fără vreo discriminare de cetățenie, vârstă, sex, aparență politică sau convingeri religioase. De același drept beneficiază în numele membrilor lor și organizațiile neguvernamentale, persoanele juridice române sau străine de drept privat, cu condiția de a invoca un interes legitim.

Avocatul Poporului nu poate lua în considerare plângerile anonime sau cele îndreptate împotriva unor încălcări ale drepturilor cetățenești mai vechi de un an de la data la care persoana în cauză a luat cunoștință de faptele care fac obiectul plângerii (art. 15, alin 2). Această dispoziție expresă impune pe de o parte seriozitatea și temeinicia plângerilor cu care urmează să fie sesizat Avocatul Poporului, iar pe de altă parte îl degrevează pe acesta de efectuarea unor activități care nu corespund scopului sau misiunii sale.

Constituția definește în termeni foarte generali rolul Avocatului Poporului ca organ ce apără drepturile și libertățile cetățenilor, fără a specifica categoriile de organe, a căror activitate este vizată prin instituirea lui. Legea organică a reglementat în art. 15, alin 4, categoriile de organe exceptate de la controlul instituției, așadar, fără să se poată extinde la activitatea instanțelor judecătorești sau la cea a Camerelor Parlamentului. Mai mult, noțiunea de administrație publică este utilizată de art. 15 (2) într-un sens restrâns, chemat să reducă cât mai mult sfera de activitate a Avocatului Poporului. În acest articol se prevede anume că: “Nu fac obiectul activității instituției Avocatul Poporului și vor fi respinse fără motivare cererile privind actele emise de Camera Deputaților, de Senat sau Parlament, actele și faptele deputaților și senatorilor, ale Președintelui României și Guvernului precum și ale Curții Constituționale, ale Președintelui Consiliului Legislativ și ale autorităților judecătorești”. Prin urmare, într-un sistem de drept administrativ, ca cel consacrat prin legea nr. 29/1990, în cadrul căruia instanțelor judecătorești prevăzute de lege li se recunoaște competența de a controla fie pe cale principală, fie incidentală legalitatea actelor administrative, inclusiv a celor emise de Președintele României și Guvern, precum și de a dispune măsuri executorii sub sancțiunea forței de constrângere a statului, Avocatului Poporului i se refuză posibilitatea, mai modestă, de a face acte de sesizare în legătură cu activitatea acestor organe de vârf ale administrației publice.

Nu este mai puțin adevărat că, sub un alt aspect, legea tinde să lărgească sfera de acțiune a Avocatului Poporului, stabilind că prevederile ei se aplică și actelor administrative ale regiilor autonome.

Deși art 15 (4) al legii prevede categoric că actele judecătorești nu pot face obiectul activității Avocatului Poporului, totuși la art. 18 al acestei legi, printr-o abatere de la această regulă, stipulează că ori de câte ori este vorba de o cerere, a cărei soluționare se află pe rolul unei instanțe judecătorești sau conține o eroare judiciară, Avocatul Poporului va sesiza Procurorul General sau Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit competenței fiecăruia, acestea fiind să comunice concluziile la care s-a ajuns și măsurile luate.

Mergând pe linia concepției privind rolul și locul Avocatului Poporului în sistemul organelor statului nostru, art 20 (1) al legii subliniază că, în exercitarea atribuțiilor sale, Avocatul Poporului emite recomandări iar nu acte juridice investite cu forță obligatorie, cum sunt deciziile la care recurg în mod curent organele administrației publice, sau diferite hotărâri ale instanțelor judecătorești, luate în vederea soluționării unor raporturi sociale. În sensul legii, recomandările Avocatului Poporului nu sunt destinate să rezolve raporturi sociale, ci au caracterul unor simple acte de sesizare a altor organe așa cum rezultă din art.20, alin 2, potrivit căruia “prin recomandările emise, Avocatul Poporului sesizează autoritățile administrației publice asupra ilegalităților sau actelor sau faptelor administrative”.

Revenind la art 13 (b) care prevede că acest organ primește și repartizează cererile făcute de persoanele lezate prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești de către autoritățile administrației publice și decide asupra acestor cereri și făcând corelație cu articolele citate mai sus legea prevede că Avocatul Poporului procedează pe cale de recomandări.

Atât în lumina Constituției cât și a următoarelor articole referitoare la atribuțiile Avocatului Poporului, această instituție desfășoară în principal o activitate de sesizare a organelor administrației publice competente pentru a le determina să ia măsurile necesare restabilirii ordinii legale, dublată de obligația de a urmări modul de soluționare a sesizărilor sale și a raporta Parlamentului cu privire la constatările făcute și rezultatele obținute în îndeplinirea atribuțiilor ce-i revin, precum și de a propune măsuri legislative sau de altă natură în vederea ocrotirii drepturilor și libertăților cetățenești. Prin art 21 (1) s-a prevăzut că Avocatul Poporului are dreptul de a face anchete proprii, să ceară organelor administrației publice orice informații sau documente necesare în acest scop, să audieze și să ia declarații conducătorilor sau funcționarilor acestor organe.

Articolul 22 și următoarele se referă la dreptul Avocatului Poporului de a cere, în cazul în care a constatat violări ale drepturilor omului, autorității administrației publice care a încălcat aceste drepturi să reformeze sau să revoce actul administrativ și să repare pagubele produse, precum și să repună persoana lezată în situația anterioară.

Pentru ca totuși aceste recomandări să nu constituie simple deziderate platonice, lipsite de o reală eficiență, legea organică formulează o serie de prevederi destinate să determine, chiar în lipsa cunoștințelor concrete, autoritățile administrației publice să le ia în serioasă considerare.

Autoritățile publice trebuie să ia de îndată măsurile necesare pentru înlăturarea ilegalităților constatate, repararea pagubelor și înlăturarea cauzelor care au generat sau favorizat încălcarea drepturilor persoanelor lezate, informând despre aceasta Avocatul Poporului.

În situația în care, în termen de 30 de zile de la data sesizării, autoritatea publică sau funcționarul public nu înlătură ilegalitățile comise, Avocatul Poporului se adresează autorităților Administrației ierarhic superioare, care sunt obligate să îi comunice în termen de cel mult 45 de zile măsurile luate.

De asemenea, Avocatul Poporului este îndreptățit, potrivit art 24(1) să sesizeze Guvernul României cu privire la orice act sau fapt administrativ ilegal. Toate aceste scrisori care se fac la un organ ierarhic superior se fac pentru a da acestor recomandări caracter executoriu.

Referitor la autoritatea administrației publice care a emis actul, respectiv a săvârșit faptul administrativ ilegal, se apreciază că este vorba atât de autoritatea administrației publice centrale cât și de autoritățile administrației publice locale, deci și prefecții.

Art. 25(1) stipulează că Avocatul Poporului va aduce la cunoștința persoanei lezate că i-a adresat cererea, rezultatele verificării și măsurile luate. S-ar fi impus totuși în legea organică inserarea unui termen în care Avocatul Poporului să comunice persoanei lezate măsurile care s-au luat în urma verificării făcute.

În fine, art. 25 (2) arată că dacă Avocatul Poporului constată cu prilejul cercetărilor întreprinse, lacune în legislație sau cazuri de corupție ori de nerespectare a legilor țării, va prezenta un raport conținând cele constatate, prezentându-le celor două Camere ale Parlamentului, sau, după caz, primului ministru.

Rolul Avocatului Poporului nu se poate limita la rezolvarea cererilor primite. Instituția face parte din structurile statului de drept și ea trebuie să se manifeste cu deplină autoritate conferită de lege, ca o pârghie de apărare a drepturilor și libertăților cetățenești, de consolidare a democrației și a regulilor de bună administrație. În acest scop, colaborarea cu celelalte instituții chemate să vegheze la respectarea demnității individului este esențială. Statul de drept este în principiu viabil numai în măsura în care elementele sale structurale acționează ca un întreg, asigurând, totodată, funcționarea fiecărei componente.

§ 3 Structura organizatorică și procedura de rezolvare a cererilor primite

În continuare, am considerat că pe baza Regulamentului de organizare și funcționare a instituției nr. 0 din 17 aprilie 2002 să prezint principiile după care este structurată instituția și cele referitoare la modul cum își desfășoară activitatea.

Așadar, Regulamentul de organizare și funcționare a fost aprobat în data de 17 aprilie 2002 inlocuind vechiul regulament care a fost aprobat la data de 19 august 1999.

Noul regulament prevede în art. 2 că stabilește structura organizatorică, atribuțiile compartimentelor de specialitate, procedura de primire și de soluționare a cererilor, statutul personalului, precum și răspunderea disciplinară a acestuia.

Regulamentul de organizare și funcționare este structurat pe șase capitole și trei anexe care se referă la structura organizatorică și nomenclatorul de funcții.

Principiul după care s-a elaborat acest regulament este acela de a oferi instituției toate mijloacele legale pentru a asigura realizarea competenței acesteia în conformitate cu prevederile legii de organizare și funcționare și cele ale Constituției.

Capitolul II al regulamentului reglementează conducerea instituției formată în primul rând din Avocatul Poporului, adjuncții acestuia, secretarul general și consilierii avocatului poporului.

Articolul 4 al regulamentului stabilește precis activitățile pe care le desfășoară avocatul poporului pentru exercitarea atribuțiilor prevăzute în special la art 13 din legea 35/1997, cu referire și la conținutul rapoartelor de activitate, precum și la activitățile acestuia pe linie de muncă. Articolul 9 prevede funcționarea Consiliului consultativ, în componența căruia intră Avocatul Poporului , adjuncții și consilierii săi, secretarul general precum și alte persoane desemnate, prin ordin, de Avocatul Poporului.

În îndeplinirea atribuțiilor sale, avocatul poporului este ajutat de doi adjuncți, activitatea acestora fiind reglementată de articolul 6. Acești adjuncți îndrumă și coordonează activitatea privind protecția datelor cu caracter personal, informând în același timp Avocatul Poporului cu privire la activitatea departamentelor.

Adjuncții îndeplinesc, în ordinea stabilită de Avocatul Poporului, atribuțiile acestuia în caz de imposibilitate temporară a exercitării funcției, precum și orice alte atribuții stabilite de avocatul poporului.

Un rol important în activitatea instituției îl au departamentele de specialitate ca cuprind toată aria de activitate a administrației publice.

Acestea sunt:

Departamentul privind protecția drepturilor civile și politice

Departamentul privind protecția drepturilor sociale, economice și culturale.

Fiecare departament este coordonat de un adjunct al Avocatului Poporului.

Din structura organizatorică a instituției mai face parte și Secretariatul general care are în structura sa direcții, compartimente și birouri. Acesta asigură condițiile generale organizatorice, informaționale și materiale pentru buna desfăsurare a activităților instituției. Secretariatul general este condus de un secretar general care organizează și coordonează activitatea secretariatului. (art. 7)

Capitolul IV intitulat “Funcționarea instituției” cuprinde toate aspectele legate de rezolvarea cererilor de la întocmirea acestora de către petiționari și până la arhivarea dosarului după cercetarea cauzei.

Secțiunea 1 a acestui capitol prezintă în art 13 (1) registrele instituției, fiecare cu particularitățile sale, continuând cu art 14 în care se prevede că în scopul desfășurării eficiente a activității instituției, Avocatul Poporului poate aproba și întocmirea altor registre în afara celor enumerate, în conformitate cu atribuțiile ce îi revin, potrivit legislației în vigoare.

Secțiunea a doua, cuprinzând articolele 15- 23 se referă la dispozițiile procedurale de funcționare a instituției și sunt în strânsă corelație cu atribuțiile avocatului poporului. Dispozițiile, respectând legea de organizare și funcționare, se referă la modalitățile de sesizare, cine are dreptul să i se adreseze cu o cerere avocatului poporului, programul de audiențe, ce trebuie să conțină cererea, în ce condiții poate fi introdusă și modul de rezolvare a acesteia. Modul de rezolvare a cererii respectă regulile generale ale unei anchete. De exemplu, Art 17 (3) prevede că: “dacă cererea intră în obiectul de activitate al Avocatului Poporului, titularul lucrării verifică dacă sunt îndeplinite cerințele prevăzute de lege și dacă este cazul, solicită, cu aprobarea șefului compartimentului, informații suplimentare, telefonic sau scris, de la petiționar ori de la autoritate; atunci când este necesar se poate solicita prezența petiționarului; în acest sens se va deschide un dosar care va purta numărul de înregistrare al cererii, acordat conform art. 16”.

“Statutul personalului instituției” se intitulează capitolul V. Conform art. 24, în instituție își desfășoară activitatea următoarele categorii de personal: demnitari, funcționari publici și personal încadrat cu contract individual de muncă. Funcționarii publici beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege pentru funcția publică.

În secțiunea acordată îndatoririlor personalului instituției, se prevede că aceștia trebuie să acționeze cu profesionalism, loialitate, corectitudine, promptitudine și să își perfecționeze permanent pregătirea profesională, iar la Art. 29 sunt enumerate îndatoririle personalului în relația cu cetățenii.

Secțiunea a 4- a este consacrată în întregime răspunderii disciplinare a personalului instituției. Astfel, încălcarea cu vinovăție a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară a personalului instituției. Abaterile disciplinare pe care le pot săvârși categoriile de personal din instituție sunt prevăzute de legislația în vigoare specifică funcției publice și raportului juridic de muncă.

Art 30 (3) prevede care sunt sancțiunile disciplinare aplicate în cazul săvârșirii de abateri de către personalul instituției, iar Art 31 prevede că situațiile de încetare a raporturilor de serviciu și eliberare din funcție sunt cele prevăzute de lege pentru demnitari, funcționari publici și personalul încadrat cu contract individual de muncă.

Ultimul capitol, al VI-lea cuprinde dispoziții finale referitoare la relațiile instituției cu autorități similare din alte state, participarea la activitatea unor organizații internaționale din domeniul său de activitate, precum și normativele legate de cheltuielile pentru protocol, deplasări în străinătate și alte fonduri necesare desfășurării în bune condiții a instituției.

CAPITOLUL IV

ASPECTE DE DREPT COMPARAT

Secțiunea 1 Ombudsmanul din instituțiile europene

Experiența pozitivă a bunei funcționări a ombudsmanilor din diferite țări europene a determinat Consiliul Europei să analizeze cu seriozitate ideea constituirii unui ombudsman supranațional cu scopul de a apăra drepturile fundamentale ale omului.

Încă din 1972 Conferința Parlamentară convocată de Adunarea Consultativă a Consiliului Europei propune analizarea atentă a creării unui organ inspirat din ombudsmanul scandinav care să primească și să studieze plângerile și să aibă acces la documentele interne ale administrațiilor publice.

De la început au apărut o serie de controverse referitoare la competență. În 1974 Comisia Juridică a Adunării Parlamentare a considerat ca nefiind necesară determinarea unui ombudsman, deoarece nu există o administrație publică comunitară.

În martie 1978 Parlamentul European, ținând cont de importanța crescândă a dreptului comunitar și de faptul că mijloacele actuale sunt insuficiente pentru a face recurs împotriva actelor autorităților publice, constatând că ombudsmanul constituie un sistem practic și eficace de control al puterii executive pentru a apăra cetățeanul, a considerat indicat să creeze un Comisar Parlamentar care să cerceteze reclamațiile comunității și a însarcinat Comisia de Regulamente și Petiții să întocmească un raport asupra acestei teme.

Această comisie a început să lucreze pe marginea acestui subiect și a convocat în repetate rânduri ombudsmanii europeni pentru a lua decizii.

La 24 ianuarie 1985, la Bruxelles s-au desfășurat lucrările sesiunii de lucru, convocată de Parlamentul European, la care au participat principalii membri ai Comisiei de Petiții ai organului comunitar și ombudsmanii din țările C.E.E.

Scopul principal al reuniunii a fost cel de analiză a posibilităților de dezvoltare a unui sistem eficace de colaborare între toate aceste organisme, pentru o mai bună protecție a drepturilor și libertăților omului în Europa, împlinindu-se astfel acordurile adoptate de conferința la nivel înalt a șefilor de stat de la Fontainbleu și apoi în Consiliul de Miniștri ai C.E.E.

După o amplă dezbatere referitoare la diferitele alternative posibile pentru a avansa către acest scop, s-a hotărât ca membrii Comisiei de Petiții și Regulamente ai Parlamentului European să facă o serie de vizite în diferite Parlamente ale țărilor membre ale C.E.E.

Comitetul de Miniștri ai Consiliului Europei, după a 388-a reuniune a Delegațiilor Miniștrilor, care a avut loc la 23 septembrie 1985, a adoptat Recomandarea 13 și Rezoluția 8.

Recomandarea nr. 13 se referă la aspectele pe care le-a avut în vedere Consiliul de Miniștri pentru înființarea ombudsmanului și anume:

considerând că scopul Consiliului este realizarea unei uniuni mai stabile între membrii săi, prin tutela și dezvoltarea drepturilor omului și al libertăților publice;

felicitându-se pentru remarcabila dezvoltare a instituției Ombudsmanului la nivel național, local, regional;

considerând că este de dorit să fie completate mijloacele obișnuite de control, având în vedere complexitatea administrației moderne;

considerând importanța funcției ombudsmanului;

Consiliul de Miniștri recomandă guvernelor membre să examineze posibilitatea numirii unui ombudsman la nivel național, regional sau local în cadrul specific al administrației publice și în ceea ce privește drepturile omului.

Prin Rezoluția 8, asupra cooperării dintre ombudsmanii din statele membre și dintre ei și Consiliul Europei, Consiliul de Miniștri al Consiliului Europei hotărăște ca ombudsmanii din diferite țări să-și instituționalizeze întâlnirile cu scopul de a schimba puncte de vedere asupra apărării drepturilor omului față de autoritățile administrative.

Secretarul general are sarcina de a convoca regulat aceste întâlniri și de a informa continuu ombudsmanii cu privire la jurisprudența organelor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Acest spirit de sprijinire a ombudsmanilor naționali se poate traduce în orice moment prin crearea unui ombudsman supranațional.

Dacă nu se decide asupra configurației acestui ombudsman european care ar putea să-și ducă activitatea la diverse niveluri, cel mai simplu ar fi supervizarea organelor Comunității Europene.

Pe lângă recomandările făcute statelor membre de a se înființa un ombudsman la nivel național de către Comitetul de Miniștri, începând din anul 1972, Parlamentul european deja are un ombudsman al Uniunii Europene. Rolul său constă în a pune la dispoziția cetățenilor ale căror drepturi au fost refuzate sau încălcate, de către instituțiile europene, mijloace concrete de apărare.

Prin crearea sa, instituția Ombudsmanului european reflectă implicarea Uniunii în realizarea formelor de administrație transparentă și democratică la nivel european, bazându-se în acest sens, pe ideea centrală a tuturor sistemelor naționale: protejarea drepturilor cetățenilor.

În planul relațiilor dintre instituțiile comunitare și cetățenii Europei, ombudsmanului european îi revin și sarcinile cu privire la administrația defectuoasă a activității instituțiilor comunitare, exceptând doar activitatea puterii judecătorești.

Drept urmare, ombudsmanul, fiind sesizat cu o plângere, informează instituția sau organizația în cauză adresându-le totodată și recomandări.

Dacă instituția respectivă nu a luat măsurile adecvate pentru rezolvarea problemei, ombudsmanul european trimite un raport, care poate include și recomandări către Parlamentul European și instituția comunitară vizată.

Totuși, ombudsmanul european deși desfășoară investigații din proprie inițiativă, nu poate deschide nici o anchetă asupra acțiunilor derulate de autoritățile statelor membre și nici să examineze acțiunile organizațiilor internaționale.

Secțiunea 2 Ombudsmanul din țările Europene

Suedia

În Suedia, apărarea drepturilor, în relațiile cu statul este unul din aspectele fundamentale ale sistemului legislativ.

Ombudsmanul este, în acest context, o garanție eficientă împotriva abuzurilor sistemului judiciar și administrației publice. Astfel sistemul ombudsmanilor întărește încrederea cetățenilor în activitatea justiției și a celorlalte organe ale statului.

Există mai multe categorii de ombudsmani:

Ombudsmani parlamentari

Funcția de ombudsman parlamentar, deși cunoscută încă din sec. XVIII și-a găsit consacrarea constituțională în Suedia în 1809 fiind o instituție destinată, încă din începuturile sale, să funcționeze ca un mijloc de control al Parlamentului cu privire la respectarea legilor de către toți judecătorii, funcționarii și ofițerii.

Parlamentul alege patru ombudsmani pentru o perioadă de 4 ani.Activitatea lor urmărește toate serviciile administrative ale statului, colectivităților locale, inclusiv a personalului acestora. În general sunt avute în vedere toate persoanele care exercită un serviciu public. Excepție fac doar miniștrii în funcție, membrii și consilierii municipali.

Orice cetățean care se consideră prejudiciat se poate adresa în scris ombudsmanilor (în general se primesc cam 3000 de sesizări anual). În urma examinării plângerilor, cele care nu interesează domeniul ombudsmanilor sunt înlăturate, celelalte formând obiectul unor proceduri; dar cele care prezintă un real interes (poate din plângeri) sunt trimise organelor competente pentru a lua măsuri.

Ombudsmanii au fiecare un domeniu de activitate și în cadrul acestuia, efectuează inspecții, întreprind anchete, unele chiar la sugestia presei.

Ei sunt pe deplin independenți față de Parlament, având chiar obligația de a întocmi un raport anual care este înaintat unei comisii speciale, aceasta îl examinează și face propuneri corespunzătoare Parlamentului.

Ombudsmani desemnați de Guvern

Ombudsmani pentru concurență

Este o funcție creată în 1954, având în obiectiv supravegherea activității comerciale, în condiții de concurență rezonabilă. Ombudsmanul are la dispozitie un serviciu compus din 30 de persoane.

În anchetele sale, ombudsmanul colaborează cu Direcția națională a prețurilor și a concurenței, Comisia de control a băncilor și Inspecția națională a asigurărilor private. De regulă, el negociază cu întreprinderile vizate, dar nu ajunge la aplanarea conflictului, se apelează la Curtea pieții, care este un tribunal compus din juriști, oameni de afaceri, economiști și reprezentanți ai consumatorilor. Curtea este competentă sa ia măsuri deosebit de importante cum ar fi: interdicția pentru o firmă de a recurge la practici comerciale restrictive sau de a le modifica pe cele existente; ea poate fixa un preț maxim pentru o anumită marfă. Nerespectarea deciziilor Curții poate fi sancționată cu amenzi administrative.

Ombudsmani pentru consumatori

Această funcție a fost creată în 1971 cu scopul de a urmări respectarea unor legi vizând protecția consumatorului, Legea marketingului și Legea clauzelor contractuale abuzive. Serviciile acestui ombudsman și cele ale Administrației naționale pentru protecția consumatorului formează un singur organ pe care îl conduce acest ombudsman.

Ceea ce este interesant la Legea marketingului în dorința protejării consumatorilor de oferte și reclame comerciale este o adevărată “răsturnare a sarcinii probei” la cererea ombudsmanului, orice firmă sau persoană este obligată să dovedească exactitatea afirmațiilor sale cu privire la produsele prezentate spre vânzare. Este posibilă de asemenea, chiar interzicerea vânzării unor produse care ar dăuna consumatorilor.

Cât privește legea asupra clauzelor contractuale abuzive, aceasta sub supravegherea ombudsmanului protejează pe consumator împotriva unor clauze exoneratoare pe care furnizorii le introduc în contracte, mai ales pentru vânzarea de produse de folosință îndelungată.

Ca și în cazul precedent, secretariatul Ombudsmanului poate sesiza Curtea pieții și poate chiar declanșa urmărirea în justiție, dacă nu se ajunge la rezolvarea problemei pe cale amiabilă. Deciziile Curții sunt fără drept de apel, dar de regulă, se ajunge la oficiile ei în puține cazuri (dintr-un număr de 2500-3000 cazuri, Curtea rezolvă cel puțin 25 anual).

Ombudsmanul pentru egalitate de șanse

Este o funcție creată relativ recent (în 1980) când a intrat în vigoare Legea egalității de șanse între bărbați și femei în viața profesională. Activitatea ombudsmanului se rezumă numai la respectarea ei. El difuzează informații, ajută la formarea opiniei publice, examinează cazuri individuale de discriminare, începând calea amiabilă de rezolvare a situațiilor (150 – 200 de plângeri pe an, cele mai multe la ocuparea de posturi în administrație și economie). Ombudsmanul poate întreprinde anchete din proprie inițiativă.

În caz de eșec de rezolvare pe cale amiabilă, se recurge la Curtea muncii, ale cărei decizii sunt obligatorii.

Ombudsmanul pentru discriminarea etnică

Este o instituție înființată în 1986, în baza legii îndreptate împotriva discriminării etnice. Activitatea ombudsmanului se ocupă de astfel de situații ivite în colectivități, îndeosebi la locul de muncă (nu în activitatea privată).

Ombudsmanul ajută persoanele ce au suferit discriminări (pe criterii de rasă, culoare, naționalitate, religie, etc), sprijinindu-le să-și apere drepturile, contribuind la formarea unor curente de opinie și recomandând adaptarea unor măsuri legislative corespunzătoare.

El nu poate exercita însă nici o influență în activitatea judecătorească.

Ombudsmanul public pentru presă

În 1916 a fost creat un comitet de deontologie a presei cu un juriu de onoare care cuprinde un jurist (de drept președinte al comitetului), câte un reprezentant din partea celor 3 organizații profesionale ale jurnaliștilor, precum și doi reprezentanți ai publicului. Ombudsmanul, instituit în 1969 este desemnat de un comitet special compus din ombudsmani parlamentari și președinții Ordinului Național al Avocaților și Clubului publiciștilor.

Oricine poate protesta pe lângă ombudsmani contra unui articol din presă care încalcă etica ziaristică. Plângerea este examinată apreciind dacă defăimarea reclamată se poate repara prin publicarea unei replici adecvate în ziarul incriminat. În caz contrar, ombudsmanul poate începe o anchetă în cadrul căreia se cere și părerea redactorului șef al publicației reclamate. În finalul anchetei există 3 posibilități:

Problema nu îndreptățește un blam la adresa ziarului;

Dimpotrivă, se impune sesizarea Comitetului de deontologie;

Problema se poate rezolva de ombudsman, nefiind atât de gravă încât să necesite sesizarea Comitetului deontologic. Oricum, indiferent de deciziile luate de aceste organisme, cel defăimat se poate adresa justiției, dar numai după ce a apelat la concursul lor.

Reclamațiile sunt scutite de orice taxă.

Un ziar, convins de faptul că a încălcat regulile admise în materie de publicație, este obligat să publice declarațiile ombudsmanului sau ale Comitetului și poate plăti o amendă administrativă.

Pe an, se înregistrează 3000-4000 de plângeri, din care cam 30% ajung la Comitet trimise de ombudsman. Circa 20% dau naștere unui blam adresat jurnalului de către aceleași autorități.

Acest sistem autodisciplinar nu este întemeiat pe legislație, fiind în întregime valutar și finanțat de cele 3 Organizații de presă (Clubul publiciștilor și Federația suedeză a jurnaliștilor și Asociația editorilor de jurnale din Suedia).

În Suedia există o lege a presei din 5 aprilie 1949, care are caracter organic, alături de Constituție, Regulamentul Riksdagului și legea succesiunii la tron.

Danemarca

După 150 de ani de la crearea Ombudsmanului în Suedia, Danemarca îl scoate din uitarea în care zăcea și crează o instituție evident înspirată din cea suedeză.

Comisia Constituțională recomandă în 1946 introducerea ombudsmanului parlamentar. La ședința 55 din Constituția daneză din 5 iulie 1953 Parlamentul este autorizat să desemneze una sau două persoane care să nu fie parlamentari și care să supravegheze administrația civilă și militară a statului.

Ca urmare, la 11 iulie 1954 se aprobă Legea nr. 203, care intră în vigoare la 1 decembrie 1954. Legea a fost amendată succesiv la 11 iulie 1954, la 17 mai 1961 și la 9 iunie 1971.

La 1 aprilie 1954 a fost numit în funcție primul ombudsman danez în perosana lui Stepfan Hurwitz, reales în mai multe rânduri până în 1971, și care s-a retras din cauza vârstei. În această perioadă el a devenit un apostol propagator al virtuții instituției.

Orice persoană, potrivit acestei legi, poate înainta o reclamație împotriva activității miniștrilor, a funcționarilor și oricărei alte persoane care lucrează în serviciul statului. Competența ombudsmanului nu se extinde la activitatea judecătorilor și tribunalelor.

După investigarea cazului din proprie inițiativă sau în virtutea dispozițiilor legale, ombudsmanul poate decide dacă autoritățile sau funcționarii au comis greșeli sau neglijențe în îndeplinirea funcțiilor lor, poate cere tribunalelor începerea unei investigații și poate informa Parlamentul chiar dacă este vorba de un ministru.

De asemenea competențele și obligațiile ombudsmanului, modul său de a acționa și de încetare a acțiunilor sunt cuprinse în normele legii privind “Ombudsmanul pentru Administrație Civilă și Militară”.

Germania

Ca în toate statele considerate state de drept, organizarea judecătorească germană are o serie de măsuri pentru apărarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor, în care acestea sunt încălcate de autoritățile publice atât federale și ale statelor (landuri).

Orice cetățean care se simte prejudiciat poate recurge la instanțele de fond sau la una din instanțele cu jurisdicție specifică (administrative, fiscale, referitoare la asigurările sociale).

De altfel, potrivit art. 17 din legea fundamentală a Germaniei, “Toți cetățenii au dreptul de a prezenta, individual sau colectiv, în scris, petiții sau reclamații autorităților competente și comisiilor parlamentare”, cu excepția Saxoniei Inferioare, toate celelalte parlamente ale landurilor au câte o comisie de petiții pentru a cerceta plângerile prezentate de cetățeni împotriva autorităților administrative și a apăra drepturile și interesele individuale.

Aceste comisii sunt obligate să primească reclamațiile cetățenilor, pe care le pot respinge numai dacă sunt anonime sau nu expun o reclamație concretă.

Pe de altă parte, inspirându-se din modelul suedez și norvegian, la 26 iunie 1976 se crează prin lege Comisariatul Militar pentru apărarea drepturilor fundamentale și a principiilor democrației interne pentru a asista Bundestagul în exercitarea controlului parlamentar cu privire la jurisdicția asupra forțelor armate, exclusiv a civililor care lucrează în serviciile militare. Poate interveni ca urmare a propunerilor Comisiei pentru Apărare a Bundestagului sau din proprie inițiativă.

Pot face recurs la Comisariatul parlamentar militar ofițerii și soldații care consideră că le-a fost încălcat un drept fără ca împotriva lor să se poată lua măsuri disciplinare. Acesta va analiza și va decide dacă motivele aduse în scris dovedesc încălcarea unui drept și va înainta petiția forțelor armate care vor trebui să clarifice faptele sau să cerceteze deficiențele sau neregularitățile comise.

De asemenea, legea apărării statelor federale, aprobată în 1977 și intrată în vigoare la 11 ianuarie 1978 crează o comisie federală pentru apărarea statelor, care prin intermediul mijloacelor informative, sunt culese din diferite agenții informative.

Spre deosebire de ombudsmanul militar, care depinde de Parlament, această comisie funcționează în cadrul Ministerului de Interne. În toate landurile s-au aprobat legi similare cu legea federală.

Primul birou al unui ombudsman civil în Germania a fost creat în landul Renania-Palatinat în mai 1974, reclamații fiind primite direct de la cetățenii care au acces direct la el prin telefon. Funcționarea sa este similară cu a celorlalți ombudsmani.

Marea Britanie

Comisarul Parlamentar pentru Administrație cu jurisdicție asupra Angliei, Scoției și Țării Galilor a fost înființat prin legea Parlamentului Britanic, promulgată la 22 mai 1967.

Aprobarea Ombudsmanului britanic a trebuit să depășească rezistențe puternice deoarece se considera că existența sa era incompatibilă ce conceptul de responsabilitate administrativă.

În ciuda raportului secției britanice a Comisiei Internaționale a Juriștilor sub conducerea lui Sir John Whyate care din 1961 recomandase crearea unui organ de cercetare a plângerilor referitoare la o proastă administrare a departamentelor guvernului, Guvernul conservator al lui Harold McMillan a respins în 1962 această propunere ca fiind contrară rezolvării rapide și eficace a actelor administrative.

Partidul Laburist și-a însușit ideea introducerii Ombudsmanului în Regatul Unit sub sloganul “umanizarea administrației” și în 1964 a prezentat un proiect de lege care a fost votat în 1967. Comisarul parlamentar numit de regină, este independent de Guvern și poate fi destituit numai printr-o moțiune a ambelor camere parlamentare.

În prezent, pe lângă Comisarul Parlamentar pentru administratie și servicii sanitare există și comisari pentru administrația locală în Anglia, Scoția și Țara Galilor. Irlanda de Nord are un sistem special de Ombudsman.

Comisarul Parlamentar va putea cerceta activitatea oricărui departament ministerial, dar nu se va putea amesteca în materie de politică internă sau externă și nici nu va putea interveni atunci când persoanele lezate au dreptul să facă recurs la tribunal.

Legea din 1967 i-a încredințat misiunea comisarului parlamentar de a cerceta plângerile pe care i le remite un membru al Comisiei Camerelor, căreia cetățenii trebuie să i se adreseze arătând că au fost prejudiciați de un departament ministerial într-o activitate administrativă.

Au dreptul de a accede la toate documentele oficiale și obligația de a informa asupra rezultatelor pe parlamentarul care i-a prezentat plângerea.

Anual trebuie să prezinte informări Parlamentului, pe lângă informările speciale pe care le prezintă trimestrial sau ori de câte ori consideră necesar, în fața unei comisii speciale a Camerei Comunelor.

Dacă se consideră plângerea îndreptățită și departamentul ministerial nu a dat o soluție la plângere, ombudsmanul britanic poate sugera măsurile necesare soluționării problemei.

Dacă departamentul respinge propunerile, va informa ambele camere despre situație. În Marea Britanie există și o Comisie de plângeri împotriva televiziunii, un Consiliu al Presei, Junta plângerilor împotriva Poliției și un birou al companiilor de asigurări numit “Insurance Ombudsman Bureau”.

Franța

Legea din 3 ianuarie 1973, modificată prin legea din 24 decembrie 1976 reglementa instituția mediatorului în Republica Franceză.

Mediatorul are misiunea de a primi reclamațiile referitoare la relațiile cetățenilor cu administrația statului, a colectivităților publice teritoriale, a instituțiilor publice și a oricărui alt organism investit cu o misiune de serviciu public.

Este numit pe o perioadă de 6 ani, irevocabilă și irepetabilă. Este numit prin decret al Consiliului de Miniștri.

Are independență deplină și nu poate primi instrucțiuni de la nici o autoritate.

Orice persoană fizică ce consideră că un organism public nu a funcționat conform misiunii sale poate adresa reclamație unui deputat sau senator care o va trimite mediatorului.

Când o reclamație pare a fi justificată, mediatorul poate solicita ministerului sau autorității competente toate documentele necesare cercetării; poate formula recomandările pe care le consideră necesare soluționării problemelor și prezenta propuneri pentru îmbunătățirea organismului respectiv.

Nu are putere de decizie, dar își poate face publice recomandările sau propunerile.

Misiunea ce i-a fost încredințată nu se reduce numai la rezolvarea litigiilor între administrație și administrat, ci privește și umanizarea și personalizarea relațiilor dintre aceștia, evitând agresivitatea care adesea blochează și împiedică ajungerea la rezolvarea pe cale amiabilă a disensiunilor apărute.

Italia

In pofida unor încercări, în Italia nu există încă Ombudsman național.

Din anul 1974 au proliferat tipurile de apărător civic, cu rezultate mai mult sau mai puțin bune.

Astfel, în 10 regiuni există ombudsmani: Toscana – 1974, Liguria – 1974, Campania – 1978, Umbria – 1979, Lombardia – 1980, Latio – 1980, Friuli – Veneția – 1981, Apulia – 1981, Marcas – 1981, Piemonte – 1981.

Întrucât primul ombudsman a fost creat în Toscana și a fost luat ca model de către ceilalți, prezentarea acestuia ar fi mai oportună.

Apărătorul Civic Toscan este numit de Președintele regiunii la propunerea Consiliului Regional, pentru o perioadă de 5 ani. La cererea personală a cetățenilor garantează soluționarea normală a problemelor în fața administrației regionale a organismelor care depind de ea, posibile întârzieri și neregularități.

Apărătorul civic nu poate acționa din oficiu, ci numai la solicitarea unei persoane particulare și numai în cazurile în care există o întârziere sau o neregulă.

Pentru a provoca intervenția Apărătorului Civic, cetățeanul trebuie să fi cerut anterior în scris, informații asupra situației cauzei de la organele componente ale regiunii. Numai dacă în termen de 20 de zile nu a primit răspuns satisfăcător, se poate adresa Apărătorului Civic.

După primirea reclamației acesta stabilește un termen în care trebuie rezolvată problema.

Este evident că Apărătorii Civici au mai puține posibilități și instrumente de investigare decât alți colegi europeni. Desigur că și aceștia pot propune măsuri disciplinare la adresa funcționarilor care întârzie lucrările și sunt obligați să trimită anual un raport Consiliului Regional, indicând cazurile în care s-au dovedit întârzieri și neregularități.

Portugalia

Apărătorul Dreptății a fost creat în Portugalia după revoluția de la 25 aprilie 1974 și activitatea sa a fost dovada și simbolul revenirii Portugaliei la regimul democratic.

În expunerea de motive la Decretul – Lege nr. 212 din 21 aprilie 1875 care creează Apărătorul dreptății, se explică motivele pentru care este creat acest serviciu, prevăzut în ședințele Consiliului de Miniștri de la 20 septembrie 1974, la nici o lună după revoluție.

Prin art. 1 se decretează crearea funcției de Apărătorul Dreptății, al cărei scop fundamental este de a asigura legalitatea administrației publice investigând plângerile formulate de cetățeni împotriva administrației și cântărind soluțiile adevărate.

Acțiunile Apărătorului Dreptății se pot întâlni în toate sectoarele activității administrației, inclusiv ale autorităților locale și ale tuturor funcționarilor civili ai statului, ale serviciilor, întreprinderilor publice și ale celorlalte persoane juridice de drept public. Ales de Parlament pentru o perioadă de 4 ani, este independent față de executiv și de parlament.

Fără a avea putere directă de decizie, Apărătorul Dreptății are capacitatea de a semnala deficiențele legislative pe care le dovedește în exercițiul activității sale, deși nu poate răspunde și anula nici un act administrativ.

Dreptul de a recurge la Apărătorul Dreptății este recunoscut tuturor persoanelor, chiar dacă au numai un interes indirect.

În rest, organizarea serviciului și procedeele de acțiune ale Apărătorului sunt similare cu ale celorlalti ombudsmani europeni.

CAPITOLUL V

PROPUNERI DE LEGE FERENDA

În continuarea lucrării am considerat necesar să prezint câteva propuneri de lege ferenda din analiza activității instituției și a studierii cauzei ineficiențelor de rezolvare a cererilor primite.

În structura acestor propuneri am pornit de la ideea că, art. 56 alin 2 al Constituției referitor la sprijinul pe care trebuie să-l acorde autoritățile publice Avocatului Poporului, este lipsit de eficiență întrucât nu se pot statua prin lege principiile generale de conlucrare a acestora pe linia rezolvării strategiilor semnalate.

O altă propunere se referă la clarificarea relației dintre Avocatul Poporului și Consiliul Superior al Magistraturii (conform art. 18 din legea nr. 35/1997), acesta din urmă fiind obligat în cazul în care este sesizat de Avocatul Poporului să comunice măsurile luate. Relațiile dintre aceste instituții importante ale statului nu se pot reglementa așadar, prin câteva voturi reglementate de un singur articol.

În același context ar fi util să se prevadă posibilitatea Avocatului Poporului ca în cazul în care nu a primit în termenul stabilit de lege informațiile solicitate, să poată dispune o serie de măsuri sancționatorii împotriva persoanelor, funcționarilor vinovați de refuzul de a trimite sau trimiterea cu întârziere a informațiilor. Fac trimitere la art. 18 din legea nr. 3/1981, privind Apărătorul Poporului în Spania, unde este prevăzut în acest sens un termen de 15 zile.

Printre atribuțiile stabilite de art. 13 al legii nr. 35/1997 este stabilită aceea conform căreia Avocatul Poporului primește, repartizează și decide asupra cererilor făcute de persoanele care pretind că drepturile și libertățile lor au fost încălcate de autoritățile adminstrației publice.

De asemenea, în lege se prevede că Avocatul Poporului poate cere autorităților sau funcționarilor administrației publice încetarea încălcării drepturilor și libertăților cetățenești, repunerea în drepturi a petiționarului și repararea pagubelor. Și în acest caz ar fi trebuit să se prevadă că Avocatul Poporului să poată cere oricărui funcționar sau autorități încetarea încălcării drepturilor și libertăților cetățenești și nu numai autorităților sau funcționarilor administrației publice, însă a se cădea în extrema ca acest organ să poată deține controlul asupra pârghiilor statului unde ar necesita o pregătire mai temeinică a angajaților si o structură mult mai complexă și bineînteles costuri mult mai mari.

Un alt neajuns al legii se referă la imposibilitatea intervenției Avocatului Poporului, alături de petiționar, în cadrul judecării excepției de neconstituționalitate a unor legi și ordonanțe de către Curtea Constituțională. O mai bună organizare a activității și eficientizarea funcționării instituției ar presupune și înființarea unor birouri teritoriale, câte unul în fiecare regiune a țării.

CAPITOLUL VI

CONCLUZII

Am început această lucrare prin a analiza toate aspectele ce țin de formarea și dezvoltarea instituției Ombudsmanului în Europa. Așadar, în primul capitol am prezentat un istoric al instituției, apariția ei în Suedia și a tuturor cauzelor care au determinat apariția acesteia.

În acest rezumat țin să menționez că am încercat să prezint o abordare complexă a instituției analizând factorii care au determinat apariția acesteia, de asemenea am pus accent pe activitatea pe care această instituție o are în societatea democratică, în care toate instituțiile statului de drept trebuie să funcționeze în concordanță cu scopul general al acestei societăți.

Apariția acestei instituții a fost determinată de problemele cu care se confruntă societatea privind apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

Instituția cunoaște două forme: ombudsmanul cu competență generală și ombudsmanul cu competență specială, care controlează anumite servicii.

Primul Ombudsman a fost ales în Suedia în 1766 menținându-se fără întrerupere până în anul 1809 (anul adoptării Constituției Suediei). Instituția suedeză a constituit modelul instituțiilor similare din alte țări: Finlanda, Danemarca, Italia, Noua Zeelandă, Anglia, Spania, etc.

Ombudsmanul suedez reprezintă un instrument prin intermediul căruia Parlamentul poate controla modul de aplicare a legilor de către judecători și ceilalți funcționari însărcinați cu exercitarea autorității de stat.

În perioada cuprinsă între secolele XIX și XX, Ombudsmanul din Suedia a devenit dintr-un simplu organ al Parlamentului, un protector al drepturilor și libertăților cetățenești.

În Suedia funcționează în prezent patru ombudsmani, unul având sarcina de a controla întreaga activitate a instituției.

După anul 1950, ca urmare a dezvoltării economice și sociale ce a avut loc, instituția Ombudsmanului a început să fie adoptată și în alte țări, atât în Europa, cât și pe alte continente.

Astfel, în anul 1952, instituția Ombudsmanului este înlocuită în Norvegia, având competență numai în domeniul administrației militare.

În anul 1954 apare instituția Ombudsmanului în Danemarca, unde este ales Falketing pentru a controla administrația civilă, militară și municipală.

Instituția Ombudsmanului este adoptată în 1957 și în Germania, dar numai cu competențe legate de administrația militară.

În anul 1967 instituția Ombudsmanului a fost constituită în Marea Britanie, ca o modalitate de răspundere ministerială.

Instituția Ombudsmanului a luat amploare, apărând în foarte multe tări, cum ar fi: Franța – 1973, Italia – 1974, Olanda – 1982, Polonia – 1987, Noua Zeelandă – 1962, SUA și Canada – 1976, etc.

Capitolul II denumit “Rolul Instituției Ombudsmanului în societatea democratică” se referă la necesitatea constituirii acesteia și implicit strânsa legătură între aceasta și consolidarea democrației și a statului de drept. Mulți autori au minimalizat rolul pe care îl joacă această instituție în societatea democratică afirmând că ar fi un element complementar al instituțiilor existente. Însă cetățenii, așa cum rezultă din rapoartele de activitate date publicității, au mare încredere când apelează la această instituție.

În cuprinsul acestui capitol am surprins aspectele pe care, prin atribuțiile sale, instituția Avocatul Poporului le implică în activitatea administrației, în relațiile sale cu cetățenii, respectarea legalității acestor relații, ombudsmanul situându-se la doi poli de tensiune între care este greu de a se găsi echilibru. Însă, prin atribuțiile pe care le are, ombudsmanul este mai mult un organ de constatare și de informare, lipsindu-i forța coercitivă.

Instituției “Avocatul Poporului în România” am alocat un capitol întreg, al III-lea, în care am încercat să analizez toate aspectele care au stat la baza acestei instituții de la consacrarea ei în Constituție până la prezentarea ultimului raport anual de activitate.

În secțiunea I, am dezbătut articolele prevăzute în Constituție în care se reglementează înființarea acestei instituții și importanța pe care constituantul român a acordat-o acestei instituții, în încercarea de a pune bazele unui nou regim politic capitalist și crearea unei societăți democratice.

Discuțiile purtate în cadrul Colocviului desfășurat la București în perioada 1-2 noiembrie 1993 fac obiectul celei de-a doua secțiuni. Am ratificat și analizat recomandările care s-au făcut pentru conturarea acestei instituții și impulsionarea pentru adoptarea legii de organizare și funcționare.

Secțiunea III am conceput-o în conformitate cu prevederile legii de organizare și funcționare 35/1997 și a Regulamentului de organizare și funcționare în 17 aprilie 2002 și am intitulat-o “Organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului”.

Legea de organizare și funcționare 35/1997 a fost promulgată la data de 13 martie, Constituția nestipulând nici un termen care să precizeze intervalul de timp în care această lege să fie promulgată și implicit să-și înceapă funcționarea.

Articolul 1 din legea 35/1997 prevede ca “Instituția Avocatul Poporului are drept scop apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor în raporturile acestora cu autoritățile publice”.

La punctul 1 intitulat “Numirea în funcție a Avocatului Poporului” am sintetizat principalele probleme reglementate de lege, condițiile cerute pentru numire și procedura de numire în funcție.

Art 6(1) prevede că “Avocatul Poporului este numit de Senat pe o perioadă de patru ani"”și că numirea lui se face cu votul majorității senatorilor, stipulare pe care o regăsim în articolele următoare.

Punctul 2 intitulat “Atribuțiile Avocatului Poporului” cuprinde noțiuni referitoare la atribuțiile Avocatului Poporului și modul de exercitare a acestora, așa cum sunt ele stipulate în Constituția României și în legea privind instituția Avocatul Poporului. Astfel, art 56 din Constituție și în baza acestuia art. 4 din lege, înscriu obligația generală a autorităților publice de a acorda sprijinul necesar Avocatului Poporului în exercitarea atribuțiilor sale. Aceste dispoziții sunt însă nesatisfăcătoare, întrucât nu se prevede un termen înlăuntrul căruia autoritățile sesizate de Avocatul Poporului să fie obligate să comunice informațiile solicitate.

În continuarea lucrării sunt prezentate atribuțiile Avocatului Poporului, așa cum sunt specificate în art. 13 al legii 35/1997.

La punctul 3, intitulat “structura organizatorică și procedura de desfășurare a activității instituției”, am analizat integral și prevederile noului Regulament de organizare și funcționare adoptat la 17 aprilie 2002, pentru o delimitare clară a structurii instituției și pentru prezentarea tuturor mecanismelor și procedeelor legale care sunt folosite pentru îndeplinirea atribuțiilor prevăzute în lege și Constituție. Art. 1 din Regulament prevede că: “Instituția Avocatul Poporului, denumită în continuare instituție, se organizează și funcționează potrivit prevederilor art. 55-57 din Constituția României, ale Legii nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, cu modificările și completările ulterioare, și ale prezentului regulament”.

Capitolul IV intitulat “Aspecte de drept comparat” cuprinde analiza și evoluția complexului de formare și evoluție a ombudsmanilor europeni, de asemenea am analizat importanța Ombudsmanului din Instituțiile europene și raporturile acestora cu ombudsmanii statali. Prin crearea sa, ombudsmanul european reflectă implicarea Uniunii Europene în realizarea formelor de administrație transparentă și democratică la nivel european, bazându-se, în acest sens pe ideea centrală a tuturor sistemelor naționale: protejarea drepturilor cetățenilor.

În continuarea lucrării am prezentat succint ombudsmanii din șapte țări europene și rolul pe care aceștia îl au în societatea respectivă, raportându-mă direct la nivelul lor de dezvoltare.

În capitolul V, intitulat “Propuneri de lege ferenda” am făcut referire la unele noțiuni pe care le consider ineficiente și am enunțat câteva noțiuni de lege ferenda, pe care le-am prezentat ca necesare din studiul noțiunilor legale și a activității instituției.

Capitolul VI cuprinde un scurt istoric al acestei lucrări, a temei acestei lucrări, privită nu numai pe plan intern dar și pe plan extern, conținând concluzii în care sunt sintetizate principalele elemente tematice dar și practice care s-au desprins în abordarea problemei.

ANEXA

§1 LEGEA nr 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției

Avocatul Poporului

Parlamentul României adoptã prezenta lege.

CAPITOLUL I
Dispozitii generale

Art. 1. — (1) Institutia Avocatul Poporului are drept scop apãrarea drepturilor și libertãților cetãțenilor în raporturile acestora cu autoritãțile publice.
(2) Sediul instituției Avocatul Poporului este în municipiul București.
Art. 2. — (1) În activitatea sa, avocatul poporului este independent fațã de orice autoritate publicã.

(2) În exercitarea atribuțiilor sale, avocatul poporului nu se substituie autoritãților publice.

(3) Avocatul poporului nu poate fi supus nici unui mandat imperativ sau reprezentativ. Nimeni nu îl poate obliga pe avocatul poporului sã se supunã instrucțiunilor sau dispozițiilor sale.

Art. 3. — (1) Activitatea avocatului poporului, a adjuncților sãi și a salariaților care lucreazã sub autoritatea acestora are caracter public.

(2) La cererea persoanelor lezate în drepturile și libertãțile lor sau datoritã unor motive întemeiate, avocatul poporului poate decide asupra caracterului confidențial al activitãții sale.

Art. 4. — Autoritãtile publice sunt obligate sã comunice sau, dupã caz, sã punã la dispozitia avocatului poporului, în conditiile legii, informatiile, documentele sau actele pe care le detin în legãturã cu cererile care au fost adresate avocatului poporului, acordându-i sprijin pentru exercitarea atributiilor sale.

Art. 5. — (1) Avocatul poporului prezintã, în sedinta comunã a celor douã Camere ale Parlamentului, rapoarte, anual sau la cererea acestora. Rapoartele trebuie sã cuprindã informatii cu privire la activitatea institutiei Avocatul Poporului. Ele pot contine recomandãri privind modificarea legislatiei sau mãsuri de altã naturã pentru ocrotirea drepturilor si libertãtilor cetãtenilor.

(2) Raportul anual vizeazã activitatea institutiei pe un an calendaristic si se înainteazã Parlamentului pânã la data de 1 februarie a anului urmãtor, în vederea dezbaterii acestuia în sedinta comunã a celor douã Camere. Raportul anual se dã publicitãtii.

CAPITOLUL II

Numirea si încetarea din functie a avocatului poporului

Art. 6. — (1) Avocatul poporului este numit de Senat pe o duratã de 4 ani. Mandatul avocatului poporului poate fi reînnoit o singurã datã.
(2) Poate fi numit avocat al poporului orice cetãtean român care îndeplineste conditiile de numire prevãzute pentru judecãtori la Curtea Constitutionalã.
Art. 7. — (1) Propunerile de candidati sunt fãcute de Biroul permanent al Senatului, la recomandarea grupurilor parlamentare din cele douã Camere ale Parlamentului.

(2) Candidatii depun la Comisia juridicã, de numiri, disciplinã, imunitãti si validãri a Senatului actele prin care dovedesc cã îndeplinesc conditiile prevãzute de Constitutie si de prezenta lege pentru a îndeplini functia de avocat al poporului. Candidatii vor fi audiati de Comisia juridicã, de numiri, disciplinã, imunitãti si validãri. Senatul hotãrãste asupra audierii în plen. Candidatii vor fi prezenti la dezbateri.

(3) Numirea avocatului poporului se face cu votul majoritãtii senatorilor. Dacã la primul tur de scrutin nu se obtine aceastã majoritate, se vor organiza noi tururi de scrutin, la care vor participa numai candidatii situati pe primele douã locuri la turul de scrutin anterior.

Art. 8. — (1) Mandatul de avocat al poporului începe pe data numirii sale de cãtre Senat si dureazã pânã la instalarea noului avocat al poporului.
(2) Înainte de începerea exercitãrii mandatului, avocatul poporului va depune în fata presedintilor celor douã Camere ale Parlamentului urmãtorul jurãmânt:
„Jur sã respect Constitutia si legile tãrii si sã apãr drepturile si libertãtile cetãtenilor, îndeplinindu-mi cu bunã-credintã si impartialitate atributiile de avocat al poporului. Asa sã-mi ajute Dumnezeu!“

(3) Jurãmântul poate fi depus si fãrã formula religioasã.

(4) Refuzul depunerii jurãmântului împiedicã intrarea în functie a avocatului poporului si deschide procedura pentru o nouã numire în functie.
Art. 9. — (1) Mandatul avocatului poporului înceteazã înainte de termen în caz de demisie, revocare din functie, incompatibilitate cu alte functii publice sau private, imposibilitate de a-si îndeplini atributiile mai mult de 90 de zile, constatatã prin examen medical de specialitate, ori în caz de deces.

(2) Revocarea din functie a avocatului poporului, ca urmare a încãlcãrii Constitutiei si a legilor, se face, la propunerea Biroului permanent al Senatului, pe baza raportului Comisiei juridice, de numiri, disciplinã, imunitãti si validãri, cu votul majoritãtii senatorilor.
(3) Demisia, incompatibilitatea, imposibilitatea de îndeplinire a functiei sau decesul se constatã de cãtre Biroul permanent al Senatului în cel mult 10 zile de la aparitia cauzei care determinã încetarea mandatului.

CAPITOLUL III

Adjunctii avocatului poporului

Art. 10. — (1) Avocatul poporului este asistat de doi adjuncti care asigurã coordonarea exercitãrii atributiilor institutiei Avocatul Poporului, pe domenii de activitate, potrivit Regulamentului de organizare si functionare a institutiei Avocatul Poporului.

(2) Adjunctii avocatului poporului îndeplinesc, în ordinea stabilitã de avocatul poporului, atributiile acestuia în caz de imposibilitate temporarã a exercitãrii functiei.

Art. 11. — (1) Adjunctii avocatului poporului sunt numiti de cãtre acesta pe durata mandatului, cu avizul Comisiei juridice, de numiri, disciplinã, imunitãti si validãri a Senatului.

(2) Numirea adjunctilor avocatului poporului se publicã în Monitorul Oficial al României.

Art. 12. — Dispozitiile art. 8 se aplicã, în mod corespunzãtor, jurãmântul depunându-se în fata unui vicepreredinte al Camerei Deputatilor si a unui vicepresedinte al Senatului.

CAPITOLUL IV

Atributiile avocatului poporului

Art. 13. — Avocatul poporului are urmãtoarele atributii:
a) coordoneazã activitatea institutiei Avocatul Poporului;

b) primeste si repartizeazã cererile fãcute de persoanele lezate prin încãlcarea drepturilor sau libertãtilor cetãtenesti de cãtre autoritãtile administratiei publice si decide asupra acestor cereri;

c) urmãreste rezolvarea legalã a cererilor primite si cere autoritãtilor sau functionarilor administratiei publice în cauzã încetarea încãlcãrii drepturilor si libertãtilor cetãtenesti, repunerea în drepturi a petitionarului si repararea pagubelor.

d) reprezintã institutia Avocatul Poporului în fata Camerei Deputatilor, a Senatului si a celorlalte autoritãti publice, precum si în relatiile cu persoanele fizice sau juridice;

e)angajeazã salariatii institutiei Avocatul Poporului si exercitã dreptul de autoritate disciplinarã asupra acestora;

f) exercitã functia de ordonator principal de credite;

g) îndeplineste alte atributii prevãzute de lege sau de Regulamentul de organizare si functionare a institutiei Avocatul Poporului.

Art. 14. — (1) Avocatul poporului îsi exercitã atributiile, din oficiu sau la cererea persoanelor lezate prevãzute la art. 13 lit. b).

(2) Cererile pot fi adresate de orice persoanã fizicã, fãrã deosebire de cetãtenie, vârstã, sex, apartenentã politicã sau convingeri religioase.

Art. 15. — (1) Cererile adresate avocatului poporului trebuie sã se facã în scris si sã indice numele si domiciliul persoanei lezate în drepturile si libertãtile cetãtenesti, drepturile si libertãtile încãlcate, precum si autoritatea administrativã ori functionarul public în cauzã. Petitionarul trebuie sã dovedeascã întârzierea sau refuzul administratiei publice de a solutiona legal cererea.

(2) Nu pot fi luate în considerare plângerile anonime sau cele îndreptate împotriva unor încãlcãri ale drepturilor cetãtenesti mai vechi de un an de la data la care persoana în cauzã a luat cunostintã despre faptele care fac obiectul plângerii.

(3) Avocatul poporului poate respinge motivat cererile vãdit nefondate sau poate cere date suplimentare pentru analiza si solutionarea cererilor.

(4) Nu fac obiectul activitãtii institutiei Avocatul Poporului si vor fi respinse fãrã motivare cererile privind actele emise de Camera Deputatilor, de Senat sau de Parlament, actele si faptele deputatilor si senatorilor, ale Presedintelui României si ale Guvernului, precum si ale Curtii Constitutionale, ale presedintelui Consiliului Legislativ si ale autoritãtii judecãtoresti.

Art. 16. — Cererile adresate avocatului poporului sunt scutite de taxa de timbru.
Art. 17. — (1) Conducerea penitenciarelor, a institutiilor de reeducare si resocializare, precum si Ministerul Public si organele de politie sunt obligate sã permitã, fãrã nici o – restrictie, persoanelor care executã pedeapsa închisorii sau, dupã caz, se aflã arestate ori retinute, sã se adreseze în orice mod avocatului poporului cu privire la lezarea drepturilor si libertãtilor lor, cu exceptia restrângerilor legale.

(2) Aceastã obligatie revine si comandantilor unitãtilor militare în privinta persoanelor care îsi satisfac serviciul militar obligatoriu sau serviciul utilitar alternativ, cu privire la lezarea drepturilor si libertãtilor lor, cu exceptia restrângerilor legale. Art. 18. — În situatiile în care avocatul poporului constatã cã solutionarea cererii cu care a fost sesizat este de competenta Ministerului Public, se aflã pe rolul unei instante judecãtoresti sau are ca obiect erori judiciare, el îl va sesiza pe procurorul general sau Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit competentei acestora, care sunt obligati sã comunice concluziile la care s-a ajuns si mãsurile luate.

Art. 19. — (1) Avocatul poporului are acces la documentele secrete detinute de autoritãtile publice, în mãsura în care le considerã necesare pentru solutionarea plângerilor care i s-au adresat.

(2) Avocatul poporului are obligatia de a nu divulga sau de a nu face publice informatiile sau documentele secrete la care a avut acces. Aceastã obligatie se mentine si dupã încetarea activitãtii sale ca avocat al poporului si se extinde asupra adjunctilor sãi, precum si asupra personalului aflat în serviciile sale, sub sanctiunea prevãzutã de legea penalã.

Art. 20. — (1) În exercitarea atributiilor sale, avocatul poporului emite recomandãri care nu pot fi supuse controlului parlamentar si nici controlului judecãtoresc.

(2) Prin recomandãrile emise, avocatul poporului sesizeazã autoritãtile administratiei publice asupra ilegalitãtii actelor sau faptelor administrative. Sunt asimilate actelor administrative tãcerea organelor administratiei publice si emiterea tardivã a actelor.

Art. 21. — (1) Avocatul poporului are dreptul sã facã anchete proprii, sã cearã autoritãtilor administratiei publice orice informatii sau documente necesare anchetei, sã audieze si sã ia declaratii de la conducãtorii autoritãtilor administratiei publice si de la orice functionar care poate da informatiile necesare solutionãrii cererii.

(2) Dispozitiile alin. (1) se aplicã autoritãtilor administratiei publice, institutiilor publice, precum si oricãror servicii publice aflate sub autoritatea autoritãtilor administratiei publice.

Art. 22. — (1) În cazul în care, în urma cererilor fãcute, avocatul poporului constatã cã plângerea persoanei lezate este întemeiatã, el va cere în scris autoritãtii administratiei publice care a încãlcat drepturile acesteia sã reformeze sau sã revoce actul administrativ si sã repare pagubele produse, precum si sã repunã persoana lezatã în situatia anterioarã.

(2) Autoritãtile publice în cauzã vor lua de îndatã mãsurile necesare pentru înlãturarea ilegalitãtilor constatate, repararea pagubelor si înlãturarea cauzelor care au generat sau au favorizat încãlcarea drepturilor persoanei lezate si îl vor informa despre aceasta pe avocatul poporului.

Art. 23. — (1) În cazul în care autoritatea administratiei publice sau functionarul public nu înlãturã, în termen de 30 de zile de la data sesizãrii, ilegalitãtile comise, avocatul poporului se adreseazã autoritãtilor administratiei publice ierarhic superioare, care sunt datoare sã îi comunice, în termen de cel mult 45 de zile, mãsurile luate.
(2) Dacã autoritatea publicã sau functionarul public apartine administratiei publice locale, avocatul poporului se adreseazã prefectului. De la data depunerii cererii la prefectul judetului curge un nou termen de 45 de zile.

Art. 24. — (1) Avocatul poporului este îndreptãtit sã sesizeze Guvernul cu privire la orice act sau fapt administrativ ilegal al administratiei publice centrale si al prefectilor.

(2) Neadoptarea de cãtre Guvern, în termen de cel mult 20 de zile, a mãsurilor privitoare la ilegalitatea actelor sau faptelor administrative semnalate de avocatul poporului se comunicã Parlamentului.

Art. 25. — (1) Avocatul poporului va aduce la cunostintã persoanei care i-a adresat cererea rezultatele cererii sale. Acestea pot fi fãcute publice de cãtre avocatul poporului, prin mijloace de informare în masã, cu consimtãmântul persoanei sau al persoanelor interesate si cu respectarea prevederilor art. 19 privind informatiile si documentele secrete.

(2) Dacã avocatul poporului constatã, cu prilejul cercetãrilor întreprinse, lacune în legislatie sau cazuri grave de coruptie ori de nerespectare a legilor tãrii, va prezenta un raport, continând cele constatate, presedintilor celor douã Camere ale Parlamentului sau, dupã caz, primului-ministru.

Art. 26. — Prevederile prezentei legi se aplicã si actelor administrative ale regiilor autonome.

CAPITOLUL V

Rãspundere, incompatibilitãti si imunitãti

Art. 27. — Avocatul poporului si adjunctii sãi nu rãspund juridic pentru opiniile exprimate sau pentru actele pe care le îndeplinesc, cu respectarea legii, în exercitarea atributiilor prevãzute de prezenta lege.

Art. 28. — (1) Pe durata exercitãrii mandatului, avocatul poporului si adjunctii sãi nu pot fi retinuti, perchezitionati, arestati sau trimisi în judecatã penalã sau contraventionalã fãrã încuviintarea Senatului.

(2) În cazul infractiunilor flagrante sãvârsite de avocatul poporului ori de adjunctii acestuia, ministrul justitiei îl va informa neîntârziat pe presedintele Senatului asupra retinerii sau arestãrii, Senatul încuviintând sau nu mãsura luatã. Hotãrârea cu privire la încuviintarea arestãrii si trimiterea în judecatã se adoptã cu votul majoritãtii senatorilor. (3) Dacã avocatul poporului sau adjunctii sãi sunt arestati sau trimisi în judecatã penalã, Senatul va hotãrî suspendarea din functie pânã la rãmânerea definitivã a hotãrârii judecãtoresti.

Art. 29. — (1) În timpul exercitãrii functiei, avocatul poporului si adjunctii acestuia nu pot fi membri ai unui partid politic si nu pot îndeplini nici o altã functie publicã sau privatã.

(2) Incompatibilitãtile prevãzute la alin. (1) se aplicã si personalului cu functii de executie de specialitate, fiind exceptate functiile didactice din învãtãmântul superior.

CAPITOLUL VI

Serviciile institutiei avocatul poporului

Art. 30. — Structura serviciilor institutiei Avocatul Poporului si numãrul de personal se aprobã de cãtre Biroul permanent al Senatului, în functie de necesitãtile realizãrii atributiilor ce le revin si în limitele bugetului aprobat.

Art. 31. — Functiile de specialitate de executie se ocupã prin concurs, în conditiile legii. Concursul se organizeazã de Comisia de numiri si disciplinã, constituitã din 3 consilieri desemnati de avocatul poporului.

Art. 32. — Încãlcarea prevederilor prezentei legi sau ale Regulamentului de organizare si functionare a institutiei Avocatul Poporului atrage rãspunderea penalã, disciplinarã sau administrativã, dupã caz. Rãspunderea disciplinarã este cea prevãzutã de lege pentru functionarii publici.

CAPITOLUL VII

Dispozitii tranzitorii si finale

Art. 33. — (1) Cheltuielile necesare pentru functionarea institutiei Avocatul Poporului sunt finantate din bugetul de stat.

(2) Pentru anul 1997 sumele necesare functionãrii institutiei Avocatul Poporului se asigurã de cãtre Guvern, din Fondul de rezervã bugetarã aflat la dispozitia acestuia.

(3) Functia de avocat al poporului se asimileazã cu functia de ministru, functia de adjunct al avocatului poporului, cu cea de secretar de stat, iar functiile de conducere si de executie de specialitate sunt asimilate functiilor din serviciile Senatului.

Art. 34. — Pânã la constituirea Comisiei de numiri si disciplinã a institutiei Avocatul Poporului, atributiile acesteia se exercitã de cãtre avocatul poporului, împreunã cu adjunctii sãi.

Art. 35. — În situatia în care în functia de avocat al poporului este ales un magistrat, rezervarea postului acestuia este obligatorie.

Art. 36. — Regulamentul de organizare si functionare a institutiei Avocatului Poporului se adoptã de cãtre Biroul permanent al Senatului, la propunerea avocatului poporului, în termen de 60 de zile de la numirea acestuia.

Aceastã lege a fost adoptatã în sedinta comunã a Camerei Deputatilor si Senatului din 21 februarie 1997, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1) si ale art. 76 alin. (2) din Constitutia României.

PREȘEDINTELE CAMEREI DEPUTATILOR PREȘEDINTELE SENATULUI
ION DIACONESCU PETRE ROMAN

Bucuresti, 13 martie 1997

Lege nr. 181 din 12 aprilie 2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului

Parlamentul României

Lege nr. 181

din 12 aprilie 2002

pentru modificarea și completarea Legii nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 268 din 22 aprilie 2002

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

Articol unic-Legea 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 20 martie 1997, cu modificările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează:

1. La articolul 2, alineatul (1) va avea următorul cuprins:

"Art. 2. – (1) Instituția Avocatul Poporului este autoritate publică autonomă și independentă față de orice altă autoritate publică, în condițiile legii."

2. La articolul 15, alineatul (2) va avea următorul cuprins:

"(2) Nu pot fi luate în considerare plângerile anonime, iar plângerile îndreptate împotriva încălcării drepturilor și libertăților cetățenești prin acte sau fapte ale autorității administrației publice se adresează Avocatului Poporului nu mai târziu de un an de la data la care aceste încălcări s-au produs ori de la data la care persoana în cauză a luat cunoștință de ele."

3. Articolul 18 va avea următorul cuprins:

"Art. 18. – În cazul în care avocatul poporului constată că soluționarea cererii cu care a fost sesizat este de competența autorității judecătorești, el se poate adresa, după caz, ministrului justiției, Ministerului Public sau președintelui instanței de judecată, care sunt obligați să comunice măsurile luate."

4. După articolul 18 se introduce articolul 181 cu următorul cuprins:
"Art. 181. – În cazul sesizării privind excepția de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor care se referă la drepturile și libertățile cetățenilor, Curtea Constituțională va solicita și punctul de vedere al instituției Avocatul Poporului."

5. După articolul 25 se introduce articolul 251 cu următorul cuprins:
"Art. 251. – Avocatul poporului poate fi consultat de inițiatorii proiectelor de legi și ordonanțe, care, prin conținutul reglementărilor, privesc drepturile și libertățile cetățenilor, prevăzute de Constituția României, de pactele și celelalte tratate internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte."

6. După articolul 26 se introduce articolul 261 cu următorul cuprins:
"Art. 261. – Avocatul poporului, cu aprobarea Biroului permanent al Senatului, poate organiza birouri teritoriale în funcție de necesitățile realizării atribuțiilor ce revin potrivit prezentei legi instituției Avocatul Poporului. Prefecturile vor asigura spațiile necesare pentru funcționarea birourilor teritoriale."

7. La articolul 33, alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"Art. 33. – (1) Instituția Avocatul Poporului are buget propriu, care face parte integrantă din bugetul de stat.”

8. La articolul 33, după alineatul (1) se introduce alineatul (11) cu următorul cuprins:

"(11) Proiectul de buget se aprobă, cu avizul consultativ al Ministerului Finanțelor Publice, de avocatul poporului și se înaintează Guvernului pentru a fi inclus distinct în proiectul bugetului de stat supus legiferării. Obiecțiile Avocatului Poporului la proiectul de buget al Guvernului se prezintă Parlamentului pentru soluționare."

Această lege a fost adoptată de Camera Deputaților în ședința din 12 februarie 2002, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1) din Constituția României.

PREȘEDINTELE CAMEREI DEPUTAȚILOR
VALER DORNEANU

Această lege a fost adoptată de Senat în ședința din 21 martie 2002, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1) din Constituția României.

PREȘEDINTELE SENATULUI,
ALEXANDRU ATHANASIU

București, 12 aprilie 2002.
Nr. 181

§ 2 REGULAMENT nr. 0 din 17 aprilie 2002 de organizare și funcționare a instituției Avocatul Poporului

CAPITOLUL I: Dispoziții generale

Art. 1

Instituția Avocatul Poporului, denumită în continuare instituție, se organizează și funcționează potrivit prevederilor art. 55-57 din Constituția României, ale Legii nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, cu modificările și completările ulterioare, și ale prezentului regulament.

Art. 2

Regulamentul de organizare și funcționare a instituției Avocatul Poporului, denumit în continuare regulament, stabilește structura organizatorică, atribuțiile compartimentelor de specialitate, procedura de primire și de soluționare a cererilor, statutul personalului, precum și răspunderea disciplinară a acestuia.

Art. 3

Prevederile regulamentului sunt în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, cu modificările și completările ulterioare, și ale reglementărilor legale aplicabile demnitarilor, funcționarilor publici și personalului angajat cu contract individual de muncă.

CAPITOLUL II: Conducerea instituției

SECȚIUNEA 1: Avocatul Poporului

Art. 4

Avocatul Poporului conduce instituția, exercitându-și autoritatea și competența prevăzute de lege, având și următoarele atribuții:

a) prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora;

b) exercită atribuțiile legale de autoritate de supraveghere a prelucrării datelor cu caracter personal și poate delega aceste atribuții unor persoane din adrul instituției;

c) întocmește raportul asupra activității sale referitoare la protecția datelor personale, în condițiile Directivei Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene 95/46;

d) semnează rapoartele, recomandările, răspunsurile la interpelări, precum și orice alte acte necesare bunei desfășurări a activității instituției;

e) aprobă statul de funcții și fișa postului pentru personalul din instituție;
f) aprobă organizarea concursurilor pentru ocuparea posturilor din cadrul instituției;
g) numește, promovează, eliberează din funcție personalul, potrivit dispozițiilor legale;

h) aprobă trecerea personalului dintr-un departament în altul;

i) aprobă deplasările personalului în străinătate;

j) îndrumă și coordonează programul de pregătire și formare profesională a funcționarilor publici;

k) împuternicește funcționarii publici cu îndeplinirea unora dintre atribuțiile sale, în scopul eficientizării activității instituției;

l) aprobă planificarea și efectuarea concediilor anuale de odihnă;

m) aprobă compensarea orelor prestate peste programul normal de lucru;
n) stabilește și aprobă programul de audiențe;

o) exercită orice alte atribuții care îi revin potrivit legii.

Art. 5

În exercitarea atribuțiilor legate de activitatea internă a instituției Avocatul Poporului emite ordine, instrucțiuni, norme metodologice și

SECȚIUNEA a 2-a: Adjuncții Avocatului Poporului

Art. 6

Adjuncții Avocatului Poporului îndeplinesc următoarele atribuții:

a) îndrumă și coordonează activitatea departamentelor subordonate;
b) coordonează activitatea privind protecția datelor cu caracter personal;
c) informează Avocatul Poporului cu privire la activitatea departamentelor;
d) repartizează cererile către departamente;

e) aprobă trecerea personalului de la un compartiment la altul, în cadrul departamentului pe care îl coordonează;

f) avizează rapoartele, recomandările, răspunsurile la interpelări, precum și orice alte acte supuse aprobării Avocatului Poporului;

g) îndeplinesc, în ordinea stabilită de Avocatul Poporului, atribuțiile acestuia în caz de imposibilitate temporară a exercitării funcției;

h) îndeplinesc orice alte atribuții stabilite de Avocatul Poporului.

SECȚIUNEA a 3-a: Secretarul general

Art. 7

(1) Secretarul general este funcționar public numit, prin concurs sau examen, pe criterii de profesionalism, prin ordin al Avocatului Poporului.
Secretarul general asigură prin delegare continuitatea conducerii, stabilitatea funcționării instituției și realizarea legăturilor funcționale în cadrul acesteia.

(2) Principalele atribuții și responsabilități ale secretarului general sunt următoarele:
a) îndrumă și răspunde de activitatea compartimentelor din subordine și asigură comunicarea dintre Avocatul Poporului și conducătorii acestora;

b) colaborează cu secretarii generali din alte instituții publice;

c) urmărește și controlează elaborarea raportărilor statistice periodice ale Avocatului Poporului, prevăzute de reglementările în vigoare;

d) urmărește executarea deciziilor cu privire la managementul de resurse umane din cadrul instituției;

e) organizează gestionarea patrimoniului instituției și ia măsuri pentru asigurarea integrității acestuia;

f) organizează activitatea de întreținere, de dotare și stabilește măsuri pentru paza și folosirea sediului instituției și a bunurilor sale, prin structurile de resort;

g) urmărește modul de executare a contractelor pentru asigurarea utilităților (apă, căldură, energie electrică, telefon etc.);

h) dispune măsuri pentru efectuarea inventarierii anuale a tuturor bunurilor din patrimoniul instituției și prezintă Avocatului Poporului un raport asupra acestui inventar;

i) răspunde de respectarea dispozițiilor legale privind utilizarea fondurilor cuprinse în bugetul de venituri și cheltuieli al instituției și de întocmirea proiectului bugetului anual al instituției;

j) răspunde de organizarea și de realizarea sistemului informatic general al instituției;

k) dispune măsurile ce trebuie luate cu privire la circulația și la transferul bunurilor;
l) organizează activitatea de prevenire și de stingere a incendiilor, precum și activitatea de protecție a muncii;

m) răspunde de acțiunile de relații externe și de protocol ale instituției, întocmește și asigură executarea planului de relații externe;

n) aprobă valoarea de inventar a cărților primite gratuit;

o) îndeplinește și alte atribuții prevăzute de lege sau încredințate de Avocatul Poporului.

CAPITOLUL III: Structura organizatorică

Art. 8

(1) Structura organizatorică a instituției este prevăzută în anexa nr. 1 care face parte integrantă din prezentul regulament.

(2) În cadrul structurii organizatorice, prin ordin al Avocatului Poporului, se pot organiza direcții, servicii, birouri, alte categorii de compartimente sau comisii cu activitate temporară, stabilindu-se numărul posturilor de conducere, atribuțiile, precum și personalul necesar pentru fiecare compartiment, în raport cu competența instituției, stabilită de lege.

(3) În funcție de atribuțiile ce îi revin, potrivit Legii nr. 35/1997, cu modificările și completările ulterioare, Avocatul Poporului poate organiza, cu aprobarea Biroului permanent al Senatului, birouri teritoriale.

Art. 9

(1) În cadrul instituției funcționează Consiliul consultativ, în componența căruia intră Avocatul Poporului, adjuncții și consilierii săi, secretarul general, precum și alte persoane desemnate, prin ordin, de Avocatul Poporului.

(2) Consiliul consultativ se convoacă de către Avocatul Poporului.

Art. 10

Activitatea de audit este organizată și se desfășoară în directa subordonare a Avocatului Poporului, potrivit legii.

Art. 11

Consilierii Avocatului Poporului îndeplinesc următoarele atribuții:

a) examinează și propun soluții în problemele care privesc organizarea și funcționarea instituției;

b) întocmesc sau participă la întocmirea unor note, studii, evaluări, lucrări de sinteză legate de specificul activității instituției și furnizează datele de sinteză privind activitatea legislativă;

c) avizează ordinele, instrucțiunile, regulamentele, contractele și orice alte acte emise de Avocatul Poporului, adjuncții acestuia și secretarul general, în exercitarea atribuțiilor legate de activitatea instituției;

d) participă la activitatea de pregătire a rapoartelor anuale și speciale, inclusiv prin centralizarea periodică a cererilor și dosarelor aflate în lucru;
e) informează Avocatul Poporului cu privire la aspectele sociale care pot constitui obiectul autosesizărilor, colaborând, după caz, cu departamentele;
f) participă la activitatea de redactare a corespondenței Avocatului Poporului;
g) sesizează cu operativitate și participă la redactarea răspunsurilor la întrebările și problemele ridicate de/și în mass-media cu privire la activitatea instituției;
h) reprezintă Avocatul Poporului în fața instanțelor judecătorești și a altor organe jurisdicționale;

i) asigură, cu aprobarea ordonatorului de credite, achiziționarea la fondul de documentare științifică a culegerilor de acte normative și orice alte lucrări necesare desfășurării activității instituției, urmărind modul de gestionare, prelucrare și evidență în cadrul bibliotecii (punctului de documentare);

j) îndeplinesc orice alte atribuții stabilite de lege și de Avocatul Poporului.

Art. 12

(1) Departamentele din structura instituției sunt: I. Departamentul privind protecția drepturilor civile și politice; II. Departamentul privind protecția drepturilor sociale, economice și culturale.

(2) Fiecare departament este coordonat de un adjunct al Avocatului Poporului.

CAPITOLUL IV: Funcționarea instituției

SECȚIUNEA 1:Registrele instituției

Art. 13

(1) Registrele instituției sunt următoarele:

a) registrul general de intrare-ieșire a corespondenței în care se înregistrează, în ordine, toate documentele care intră și ies din instituție, primind număr și dată de înregistrare;

b) registrele de dosare în care se înregistrează toate lucrările în legătură cu soluționarea cererilor;

c) registrul de audiențe;

d) registrul de acte emise de Avocatul Poporului în exercitarea atribuțiilor legate de activitatea internă a instituției, în care acestea se înregistrează și li se dă număr, în ordine cronologică;

e) registrul special de corespondență secretă și confidențială, în care se înregistrează documentele având acest caracter;

f) opisul alfabetic;

g) registrul de arhivă;

h) registrul de evidență a prelucrărilor de date cu caracter personal.
(2) Evidențele din opisul alfabetic vor fi realizate și în format electronic.
(3) La sfârșitul fiecărui an, după ultima operațiune din fiecare registru, se va întocmi un proces-verbal de închidere, care va fi contrasemnat de secretarul general.

Art. 14

În scopul desfășurării eficiente a activității instituției, Avocatul Poporului poate aproba și întocmirea altor registre în afara celor prevăzute la art. 13, în conformitate cu atribuțiile ce îi revin, potrivit legislației în vigoare.

SECȚIUNEA a 2-a: Procedura de primire și de soluționare a cererilor. Procedura în cazul sesizării din oficiu

Art. 15

(1) Cererile adresate Avocatului Poporului trebuie formulate în scris, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, și pot fi transmise prin poștă, inclusiv cea electronică, fax ori pot fi depuse personal sau prin mandatar.

(2) În cazul în care cererea se depune prin mandatar se vor solicita datele de identificare ale acestuia.

(3) Pentru motive temeinice, la solicitarea petiționarului, acestuia i se poate încuviința să își prezinte oral sau prin serviciul dispecerat cererea, care va fi consemnată de către personalul din cadrul compartimentului desemnat în acest scop pe formularele-tip prezentate în anexele nr. 2 și 3 la prezentul regulament.

Art. 16

(1) Cererile, având atașate și plicurile, se depun la registratură unde, în aceeași zi, sunt trecute în registrul general de intrare-ieșire a corespondenței și primesc număr și dată de înregistrare, după care se predau adjunctului Avocatului Poporului, în ordinea desemnată de către Avocatul Poporului.

(2) Adjunctul Avocatului Poporului repartizează cererile compartimentelor de specialitate în funcție de domeniul de activitate al acestora, prin curier și pe bază de condică

(3) În situația în care obiectul unei cereri intră în domeniul de activitate a două sau mai multe compartimente, adjunctul Avocatului Poporului va desemna compartimentul responsabil cu soluționarea cererii, menținându-se totodată obligația celorlalte compartimente de a colabora.

(4) Predarea și primirea cererilor se fac sub semnătură, prin condică

Art. 17

(1) Persoana căreia i-a fost repartizată cererea, denumită în continuare titularul lucrării, analizează obiectul acesteia și propune un proiect de răspuns pe care îl supune spre analiză și avizare șefului compartimentului din care face parte.

(2) În situația în care cererea nu intră în obiectul de activitate al Avocatului Poporului, proiectul de răspuns se aprobă și se semnează de către șeful compartimentului desemnat.

(3) Dacă cererea intră în obiectul de activitate al Avocatului Poporului, titularul lucrării verifică dacă sunt îndeplinite cerințele prevăzute de lege și, dacă este cazul, solicită, cu aprobarea șefului compartimentului, informații suplimentare, telefonic sau în scris, de la petiționar ori de la autoritate. Atunci când este necesar se poate solicita prezența petiționarului. În acest caz se va deschide un dosar care va purta numărul de înregistrare al cererii, acordat conform art. 16.

Art. 18

În situația în care, în urma cercetărilor preliminare, rezultă necesitatea efectuării unei anchete, titularul lucrării face propunerea și o supune spre avizare șefului de departament. Avocatul Poporului aprobă efectuarea anchetei și împuternicește persoanele care o vor efectua.

Art. 19

(1) Avocatul Poporului poate întrerupe efectuarea anchetei ori de câte ori constată că cererea a fost soluționată amiabil sau că au încetat temeiurile pentru care a fost dispusă.

(2) Încetarea procedurii se aduce la cunoștință petiționarului.

Art. 20

(1) Potrivit aceleiași proceduri, în cazul în care, în urma cercetărilor preliminare sau a anchetelor, se constată că cererea persoanei lezate este întemeiată, Avocatul Poporului va sesiza autoritatea administrației publice, care a încălcat drepturile petiționarului, cerându-i în scris să reformeze sau să revoce actul administrativ și să repare pagubele produse, precum și să repună persoana lezată în situația anterioară.

(2) În cazul în care se constată încălcarea gravă a drepturilor petiționarului sau ilegalitatea actului administrativ, Avocatul Poporului emite o recomandare adresată autorității administrației publice, care a încălcat drepturile respective sau a emis actul ilegal.

Art. 21

(1) În situația în care autoritatea administrației publice în cauză își însușește recomandarea, Avocatul Poporului sau persoana desemnată de acesta aprobă propunerea de închidere a dosarului.

(2) În caz contrar Avocatul Poporului va proceda la sesizarea autorităților ierarhic superioare.

(3) În ambele cazuri rezultatele finale se aduc la cunoștință petiționarului.

Art. 22

(1) Cererile anonime nu se înregistrează.

(2) În cazul cererilor prin care se revine fără a se aduce noi dovezi, titularul lucrării propune șefului ierarhic arhivarea acestora. Arhivarea se decide de către șeful compartimentului desemnat.

Art. 23

(1) Avocatul Poporului poate aproba sesizarea din oficiu atunci când află, prin orice mijloace, că au fost încălcate drepturi sau libertăți cetățenești.
(2) Sesizarea din oficiu se înregistrează în registrul general de intrare-ieșire a corespondenței.

(3) Procedura de soluționare este cea prevăzută în prezenta secțiune.
(4) Procedura desfășurată ca urmare a sesizării din oficiu încetează și la solicitarea persoanei lezate în drepturile și libertățile sale.

CAPITOLUL V: Statutul personalului instituției

SECȚIUNEA 1: Categorii de personal

Art. 24

În instituție își desfășoară activitatea următoarele categorii de personal: demnitari, funcționari publici și personal încadrat cu contract individual de muncă.

SECȚIUNEA a 2-a: Drepturile personalului instituției

Art. 25

Funcționarii publici beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege pentru funcția publică.

Art. 26

Salarizarea personalului se face potrivit legii privind sistemul de salarizare în sectorul bugetar și potrivit asimilărilor stabilite în legea de organizare și funcționare a instituției.

Art. 27

(1) Personalul instituției are dreptul la un concediu de odihnă plătit, stabilit în raport cu vechimea în muncă prin regulamentul privind concediile de odihnă, aprobat de Avocatul Poporului.

(2) Personalul este îndreptățit să primească, potrivit legii, o compensare în bani, corespunzătoare numărului de zile de concediu neefectuat, potrivit regulamentului prevăzut la alin. (1).

(3) Personalul instituției beneficiază, în condițiile legii, de concedii de studii, concedii suplimentare, concedii medicale, concedii fără plată, zile libere plătite și ore suplimentare.

SECȚIUNEA a 3-a: Îndatoririle personalului instituției

Art. 28

În exercitarea atribuțiilor sale personalul instituției trebuie să acționeze cu profesionalism, loialitate, corectitudine, promptitudine și să își perfecționeze permanent pregătirea profesională.

Art. 29

În relația cu cetățenii personalul instituției are următoarele îndatoriri:
a) să manifeste solicitudine și politețe;

b) să asigure în procesul de elaborare și de aplicare a deciziilor, precum și de soluționare a cererilor petiționarilor egalitatea de tratament a acestora, fără privilegii și fără discriminări;

c) să exercite atribuțiile conferite funcției numai în scopul prevăzut de lege;
d) să nu fie influențat în conduita sa de interese personale sau de intervenții politice;

e) să asigure accesul cetățenilor la documente în conformitate cu dispozițiile legale;

f) să poarte ecuson.

SECȚIUNEA a 4-a: Răspunderea disciplinară

Art. 30

(1) Încălcarea cu vinovăție a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară a personalului instituției.

(2) Abaterile disciplinare pe care le pot săvârși categoriile de personal din instituție sunt cele prevăzute de legislația în vigoare specifică funcției publice și raportului juridic de muncă.

(3) Sancțiunile disciplinare aplicabile în cazul săvârșirii abaterilor prevăzute la alin. (2) sunt următoarele:

a) avertismentul;
b) mustrarea;
c) diminuarea drepturilor salariale sau reducerea indemnizației de conducere pe o perioadă de 1-3 luni, cu 5-10%;
d) amânarea dreptului de promovare (avansare) pe o perioadă de 1-3 ani;
e) trecerea într-o funcție inferioară, pe o perioadă de 6-12 luni, cu diminuarea corespunzătoare a salariului;
f) încetarea disciplinară a raporturilor de muncă sau de serviciu, după caz.
(4) Procedura de cercetare, aplicare și contestare a sancțiunilor disciplinare este cea prevăzută de legislația în vigoare.

Art. 31

Situațiile de încetare a raporturilor de serviciu și eliberare din funcție sunt cele prevăzute de lege pentru demnitari, funcționari publici și personal încadrat cu contract individual de muncă.

CAPITOLUL VI: Dispoziții finale

Art. 32

Avocatul Poporului întreține relații cu autorități similare din alte state și poate participa la activitatea unor organizații internaționale din domeniul său de activitate ori poate să devină membru al acestora.

Art. 33

Normativele de cheltuieli pentru protocol, deplasări în străinătate, dotări cu autoturisme și consum lunar de carburanți se stabilesc prin ordin al Avocatului Poporului, potrivit legii.

Art. 34

Prezentul regulament intră în vigoare de la data publicării lui în Monitorul Oficial al României, Partea I, după adoptarea sa de către Biroul permanent al Senatului.

Art. 35

(1) La data intrării în vigoare a prezentului regulament se abrogă Regulamentul de organizare și funcționare a instituției Avocatul Poporului, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 19 august 1999.

(2) De la data intrării în vigoare a prezentului regulament dispozițiile acestuia se aplică întregului personal al instituției.

(3) Anexele nr. 1-3 fac parte integrantă din prezentul regulament.

ANEXA Nr. 1 la regulament

STRUCTURA ORGANIZATORICĂ a instituției Avocatul Poporului

ANEXA Nr. 2 la regulament

1. Numele și prenumele (cu majuscule) ………………………………………………… , domiciliat în (reședința ori altă adresă unde puteți fi găsit) ………………………… , str. ………………nr. ……… , bl. ……… , sc. ……… , ap. …… , telefon………………………………..
2. Data la care ați luat cunoștință despre încălcarea drepturilor dumneavoastră…………………………………………………………..………………

3. Prezentarea succintă a drepturilor și libertăților încălcate:
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

4. Autoritatea administrativă sau funcționarul public reclamat:
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….………………………………………………

5. Descrierea succintă a faptelor invocate, prin care vi s-au încălcat drepturile:…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..(puteți continua pe o altă pagină, pe care să o anexați la cerere)

6. Autoritățile publice care au fost sesizate anterior:
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..………………………………………………………………………..……
……….………………………………………………………………………..……
7. Răspunsul primit și motivele pentru care vă considerați în continuare nedreptățit:………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..…………………………………

8. În dovedirea celor afirmate depun următoarele acte (în copie, nu în original):………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….. 9. Mențiunea obligatorie dacă cererea face obiectul unei cauze aflate pe rolul unei instanțe judecătorești sau dacă a format obiectul unei judecăți:
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….. 10. Doresc ca toate informațiile și rezultatele acestei cereri să rămână confidențiale:
DA
NU
11. Cererea este depusă
|_| Personal
|_| Prin mandatar
Data ……………
Semnătura …………………

ANEXA Nr. 3 la regulament
AVOCATUL POPORULUI
Dispecerat
FIșă

Numele și prenumele (cu majuscule) …………………………………………….. , domiciliat în (reședința ori altă adresă unde poate fi găsit) ……………………………….. , str. ……………….. nr. …. , bl. ….. , sc. ….. , ap. ….. telefon …………………….
Data la care persoana a luat cunoștință despre pretinsa încălcare a drepturilor sau a libertăților sale:……………………………
Drepturile și libertățile pretins încălcate:

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….……. Autoritatea administrativă sau funcționarul public care a încălcat dreptul ori libertatea reclamantului sau a altei persoane:
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..Descrierea succintă a faptelor invocate, prin care s-au încălcat drepturile ori libertățile invocate:
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….……………………………………………………………………… Autoritățile publice care au fost sesizate anterior:
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..Răspunsul primit și motivele pentru care petiționarul se consideră nedreptățit:
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….. În dovedirea celor afirmate au fost invocate următoarele acte:
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….. Cazul respectiv face sau a făcut obiectul unei cauze aflate pe rolul unei instanțe judecătorești sau al unei anchete penale:
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..Soluția recomandată:

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..A consemnat: ………………………………….(Numele și prenumele) (Expert)
Data …………………..

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 326 din data de 16 mai 2002

BIBLIOGRAFIE

I.ACTE NORMATIVE

Constituția României din 1991.

Legea nr. 35 din 13 martie 1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, promulgată de Decretul nr. 92 din 12 martie 1997.

Regulamentul de organizare și funcționare a instituției Avocatul Poporului nr. 0 din 17 aprilie 2002.

Legea nr.181 din 12 aprilie 2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului.

II.LUCRĂRI DE SPECIALITATE

Brânzan Constantin, Considerații privind legea organică a „Avocatul Poporului”, în Revista Drepturilor Omului, nr. 4/1993.

Deleanu Ion, Drept Constituțional și Instituții politice, Editura Fundația „Chemarea”, Iași, 1993.

Ion Rusu, Drept Constituțional și Instituții politice, Editura Cerna, București, 1998.

Moroianu Zlătescu Irina, „Instituții naționale de promovare și protecție a drepturilor omului”, în revista Drepturile Omului, nr.1-4/1991, IRDO.

Muraru Ioan, Actualitatea Declarației Universale a Drepturilor Omului pentru România, în revista Drepturile Omului, nr.4/1994.IRDO, București.

Giner de Grado Carlos, Los Ombudsman europeas, Tibidado Edicias S.A. Barcelona, 1986.

Corneliu Manda, Ombudsmanul-Instituție fundamentală a statului de drept, Editura Lumina Lex, București, 1997.

Tudor Drăganu, Drept Constituțional și Instituții politice, Editura All, București, 2000, vol.I.

Mihai Bădescu, Drept Constituțional și Instituții politice, București, Editura VIS Print, 2002.

Cristian Ionescu, Drept constituțional și instituții politice, vol.II, București, Editura Lumina Lex, 1997.

Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Editura Lumina Lex, 2001.