Institutia Administratiei Publice Centrale
CUPRINS
PARTEA I STADIUL CERCETĂRII ÎN DOMENIUL ADMINISTRAȚIEI PUBLICE
Importanța și relevanța temei
Investigarea literaturii de specialitate
Explicarea conceptelor sau a legislației în domeniu
PARTEA A II-A CONTRIBUȚII PERSONALE
2.1. Obiectivele și metodologia cercetării
2.2. Prezentarea generală a instituției administrației publice centrale în România
2.2.1. Ministerele
2.2.2. Celelalte organe ale administrației publice centrale de specialitate
2.3. Prezentarea și analiza domeniului studiat- prezentarea rezultatelor cercetării și discuții
2.4. Propuneri
2.5. Concluzii
PARTEA A III- A BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
nr. – numărul
p. – pagina
op.cit. – opere citate
urm. – următoarele
vol. – volumul
PARTEA I
STADIUL CERCETĂRII ÎN DOMENIUL
ADMINISTRAȚIEI PUBLICE CENTRALE
1.1. Importanța și relevanța temei
Prezenta lucrare s-a dorit a face o analiză exhaustivă comparativă a organizării administrației publice centrale în România și Angola, astfel cum se regăsește aceasta consacrată în legile fundamentale și în legile speciale.
Structurată în trei părți lucrarea debutează cu o prezentare a principiilor care stau la baza organizării și funcționării administrației publice, principii ce se regăsesc statuate în Constituția României și Angolei precum și în legile de organizare și funcționare a autorităților ce formează administrația publică centrală.
Cel de-al doilea și al treilea capitol abordează, în detaliu, aspecte de organizare și funcționare a actualei administrații publice centrale în România și Angola astfel cum reiese din legea fundamentală și din legile de organizare și funcționare.
Și pentru a oferi o imagine comparativă, în cadrul celui de-al patrulea capitol am prezentat principalele diferențe dintre cele două sisteme de organizare administrativă, evidențiind sisteme elementele de organizare și funcționare ale administrației centrale din cele două state.
Scopul prezentei lucrării este acela de a oferi o analiza comparativă a sistemelor adminsitartive dintre cele două state, considerând a fi promotrull unei asemenea cercetări.
Mai mult, faptul că sunt cetățean al statului Angola, venit a studia în România mă motivează a investiga acest domeniu, domeniu extrem de vast și în același timp extrem de complex al organizării și funcționării administrației publice centrale dintre cele două state.
1.2. Investigarea literaturii de specialitate
Considerații privind conceptul de administrație publică
Asemeni oricărui analize, analiză ce este legată de cunoașterea unui domeniu sau altul de activitate, se impune să se indentifice principiile care guvernează organizarea administrației publice.
Într-o opinie doctrinară, noțiunea de principiu a fost definit cu înțelesul de „sursă, esență sau principiu întemeietor, fundamental pentru un anumit domeniu de activitate”.(Ionescu, 1997, p. 76).
Cu alte cuvinte, administrația poate fi apreciată ca fiind una dintre activitățile umane care îndeplinește o funcție politică legată de existența statului, a însăți colectivitaății umane organizate și fără de care omul contemporan nu poate fi imaginat.
Așadar, statul, care nu este alteceva decât „o colectivitate umană aflată pe un anumit nivel de dezvoltare și de coeziune” ( Manda, Manda 2008, p. 76)., ce nu poate exista fără o administrație al cărei obiectiv general îl reprezintă „satisfacerea nevoilor importante ale vieții acestei colectivități, viața implicând administrația.” (Manda, Manda 2008, p. 76).
Totoadă trebuie menționat că administrația publică este „cea care înfăptuiește sarcinile stabilite de puterea politică” (Negoiță 1971, p. 28) și cea care soluționează nevoile curente ale societății, în conformitate cu concepția social-politică și filosofică a etapei istorice în care se găsește.
Așadar, nu de puține ori s-a afirmat că administrația publică este permanent situată sub nivelul politic, accentuându-se că, deasupra tuturor instituțiilor administrative există instituții politice care înlesnesc existența statului și satisfacerea nevoilor comune ale colectivității, în conformitate cu deciziile instituțiilor politice..(Manda, Manda 2008, p. 77)
În scopul identificării principiilor științei administrației, în doctrină s-a subliniat că se impune a fi remarcat însuși modul de definire a noțiunii de administrație publică. Una din definițiile pe care doctrina le-a vehiculat ca fiind: “acea activitate care constă în organizarea și asigurarea executării neemijlocite a prevederilor Constituției, a actelor normative și celorlalte acte juridice adoptate sau emise de autoritățile statului de drept” (Iorgovan 2005, p. 63).
Așadar, rezultă că în activitatea sa, administrația publică se supune normelor juridice, “însăși rațiunea existenței sale fiind organizarea executării și asigurarea înfăptuirii acestora”.. (Iorgovan 2005, p. 63).
Prin urmare, din Constituția României, precum și din întreaga legislație, se pot evidenția principiile ce fundamentează organizarea și funcționarea administrației publice,
a statului și a colectivităților locale, ele tranformându-se, în fapt, în principii ale organizării administrației românești.
Totodată, având în vedere că administrația publică trebuie să realizeze interesul general al societății, iar la desfășurarea activității sale își aduc o contribuție însemnată, organizată sau individuală, cetățenii, este normal că însăși societatea, națiunea, să fie interesată de organizarea și funcționarea acesteia pe baze științifice.
Conchizând, reiese că o bună organizare a administrației poate fi realizată doar pe baze științifice, devenind ca o necessitate încercarea de a identifica principiile “de utilitate teoretică și practică” care să “conducă la dezvoltarea științei administrației”. (Iorgovan 2005, p. 63).
Principiile administrației publice
Principiul suveranității naționale
În acest context, principiul suveranității naționale va fi înțeles în sensul că puterea politică are în mod obligatoriu un titular, respectiv poporul român și că acesta deține, în mod natural puterea politică, adică suveranitatea. (Ionescu1997, p. 17).
Suveranitatea sau autoritatea politică exclusivă este forma superioară de organizare socială care, alături de națiune și teritoriu, concura la alcătuirea statului. (Deleanu 2001, p. 38).
Puterea publică este o putere suverană, iar suveranitatea este atributul exclusiv al puterii publice.
Prin suveranitate se exprimă faptul că puterea publică își extinde autoritatea sa asupra unui anumit teritoriu și populație și nu admite ca o altă autoritate să exercite puterea publică asupra aceluiași teritoriu și populații. (Deleanu 2001, p. 39). Pe plan intern suveranitatea se exprimă prin supremație, iar, pe plan extern, prin independență. (Deleanu 2001, p. 39)
Dacă primele două elemente definitorii ale statului, teritoriul și populația, au un caracter obiectiv-material, cel de-al treilea element esențial, suveranitatea națională, are un caracter subiectiv-volițional și înseamnă că dreptul de comandă aparține națiunii. (Alexandru 2007, p. 92).
Astfel, în această direcție sunt și prevederile art. 2 alin. 1 din Constituția României, potrivit cărora « Suveranitatea națională aparține popondui român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum ».
Principiul supremației Constituției sau al legalității
Este principiul exprimat în mod direct de dispozițiile art. 1 alin. 5 din Constituție care precizează că “în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”.
Acest principiu „fixează cadrul activității autorităților statului în limita legilor, asigură stabilitatea juridică, drepturile și libertaățile omului și înseamnă subordonarea tuturor activităților autorităților publice, voinței supreme a națiunii, consemnată în principiile și normele pactului fundamental statuat în Constituție”.
Legea fundamentală reprezintă temeiul și garanția esențială a ordinii de drept, precum și reperul decisiv pentru aprecierea validitaății tuturor actelor și faptelor juridice.
Toate acestea nu sunt altceva decât „elemente substanțiate care converg spre una și aceeași concluzie, respectiv supremația materială a constitutiei » .
Garantarea supremației Constituției și a Legii se realizează prin două principii subsecvente, și anume, prin justiția Constituțională sau a controlului constitutionalității Legii-atribut ce aparține Curții Constituționale și prin principiul controlului jurisdicțional al acțiunii administrației publice.
În ceea ce privește principiul legalității, și literatura de specialitate evidențiază faptul că administrația trebuie să se mențină « intra legem », adică în limitele fixate de aceasta, ea neputându-se realiza decât în conformitate cu aceasta, respectiv secundum legem, deci potrivit textelor legislative și numai în baza acestora.
Un efect ce decurge din aplicarea principiului legalității sau al supremației Constituției și a legilor-art. 1 alin. 5-este publicitatea tuturor actelor normative, cerință ce se regăsește statuată în mod expres, prin art. 78, art. 108 alin. 4 din Constituție, ca și prin alte dispoziții legale.
Principiul separației și echilibrului puterilor în stat
Acesta este un principiu fundamental al statului de drept, prevăzut, în mod expres, în Constituția României la art. 1 alin. 4 potrivit căruia “Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrul puterilor-legislative, executivă și judecătorească-în cadrul democrației constituționale”.
Principiul separației puterilor în stat a devenit o dogmă a democrației liberale și garanția esențială a securității individului în raporturile lui cu puterea.
Organizarea celor trei puteri ale statului și, respectiv, a celor trei categorii de autorități publice nu trebuie să ducă la înțelegerea principiului în mod inflexibil, ci la o separație și un echilibru, ca o condiție a armoniei sociale și garanția libertății umane.
Cu alte cuvinte, nu poate fi vorba doar de o separație a puterilor, cât mai ales de relativa lor autonomie și dependența lor reciprocă, respectiv echilibrul puterilor .
În ceea ce vizează formele și modalitățile de redare a acestui principiu în întreaga activitate a administraței publice românesti, ele sunt statuate de Constituție și realizată, în mod expres, prin legile organice.
Principiul unității poporului roman – este stabilit prin dispozițiile art. 4 alin. 1 li art. 8 din Constituția României
În conformitate cu dispoziții constituționale, “statul are ca fundament unitatea poporului român”, unitate bfondată pe egalitatea dintre cetățeni și pe consacrarea “pluralismului în societatea românească” ca “o condiție și o garanție a democrației constituționale”. (Deleanu 2001, p. 194)
În acest context, “partidele politice se constituie și își desfășoară activitatea în condițiile legii”. Ele contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor respectând suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și principiile democrației”. (Deleanu 2001, p. 194)
Apropiat de aceste principii cu valoare constituțională, în literatura de specialitate
(Alexandru 2007, p. 103) s-au exprimat următoarele principii generale:
Administrația publică este în serviciul omului;
Adaptarea organizării și funcționării administrației publice potrivit exigențelor reale, actuale și de perspectivă.
Acest principiu pleacă de la cunoașterea necesităților oamenilor și de la exigențele acestora în perioada actuală. Astfel, administrația publică se impune a fi organizată și functională în așa fel încât să țină pasul cu cerințele sporite ale cetățenilor și cu obiectivele strategice ale țării, integrarea în structurile Uniunii Europene.
Totodată, unii autori ai literaturii de specialitate (Manda, Manda 2008, p. 85) consideră că, având în vedere actualele realități ale administrației publice romănesti, alături de principiile unanim recunoscute, cu valoare constituțională, se adaugă un alt principiu, respectiv principiul subsidiarității care încearcă să răspund necesităților de reașezare instituțională și de evoluție socială, ca și de o participare cât mai activă a cetățenilor la luarea deciziilor care îi privesc.
Acest principiu a fost evidențit de Tratatul de la Maastricht. Astfel, potrivit acestuia la nivelul Uniunii Europene “deciziile se iau cât mai aproape de cetățeni”, iar în Carta Europeană a Autonomiei Locale se regăsește definit în cuprinsul art. 4 ca fiind “exercitiul responsabilităților publice trebuie, de o manieraă generală, să revină de preferință acelor autorități care sunt cele mai apropiate de cetățeni. Atribuirea de responsabilități unei alte autorități trebuie să țină cont de amploarea și de natura sarcinii și de exigențele de eficacitate și de economie”.
Însă, administrația cunoaște, alături de principiile generale, și o altă categorie de principii, denumite principii speciale, (Oroveanu 2001, p. 139) și asta deoarece sunt specifice administrației publice. Astfel:
Principiul organizării și conducerii unitare a administrației publice presupune necesitatea evitării tendințelor divergente ce pot apărea în organizarea și conducerea administrației publice;
Principiul autonomiei de organizare-acest principiu se află în concordanță cu principiul organizării unitare dar, ca subsistem, administratia publică beneficiază, în cadrul sistemului global de o anumită autonomie relativă.
Cu alte cuvinte elementele componente ale subsistemului administrației publice-autoritaățile administrative, au posibilitatea de adaptare și de realizare într-o anumită măsura a scopului lor în concordanță cu finalitatea sistemului global;
Principiul adaptabilității organizării și funcționarii administrației publice-are în vedere, în contextul stabilității relative a administrației publice, adaptabilitatea, ceea ce face ca ea să răspundă adecvat, prompt și eficient comenzilor sociale.
Acest principiu are ca principală caracteristică coeziunea și flexibilitatea elementelor sale componente, adică a autorităților administrației publice, ceea ce permite realizarea în condiții optime a funcțiilor sale;
Principiul simplificării structurii și activității- are în vedere atât structura cât și activitatea autorităților administrației publice.
Principiul suveranității naționale
În acest context, principiul suveranității naționale va fi înțeles în sensul că puterea politică are în mod obligatoriu un titular, respectiv poporul român și că acesta deține, în mod natural puterea politică, adică suveranitatea. (Ionescu1997, p. 17).
Suveranitatea sau autoritatea politică exclusivă este forma superioară de organizare socială care, alături de națiune și teritoriu, concura la alcătuirea statului. (Deleanu 2001, p. 38).
Puterea publică este o putere suverană, iar suveranitatea este atributul exclusiv al puterii publice.
Prin suveranitate se exprimă faptul că puterea publică își extinde autoritatea sa asupra unui anumit teritoriu și populație și nu admite ca o altă autoritate să exercite puterea publică asupra aceluiași teritoriu și populații. (Deleanu 2001, p. 39). Pe plan intern suveranitatea se exprimă prin supremație, iar, pe plan extern, prin independență. (Deleanu 2001, p. 39)
Dacă primele două elemente definitorii ale statului, teritoriul și populația, au un caracter obiectiv-material, cel de-al treilea element esențial, suveranitatea națională, are un caracter subiectiv-volițional și înseamnă că dreptul de comandă aparține națiunii. (Alexandru 2007, p. 92).
Astfel, în această direcție sunt și prevederile art. 2 alin. 1 din Constituția României, potrivit cărora « Suveranitatea națională aparține popondui român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum ».
Din această dispoziție constituțională reiese că ea se exercită, pe de o parte, în mod direct de către popor, în cazul referendumului iar, în cazul exercitării prin organele sale reprezentative, semi-direct și cu condiția constituirii lor prin alegeri libere, periodice și corecte.
În această ultima situație se poate vorbi de o guvernare indirectă sau reprezentativă, “ceea ce înseamnă că poporul, națiunea, deleagă dreptul de comandament unor puteri delegate, care sunt puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească”. (Alexandru 2007, p. 92).
Principiul supremației Constituției sau al legalității
Este principiul exprimat în mod direct de dispozițiile art. 1 alin. 5 din Constituție care precizează că “în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”.
Acest principiu „fixează cadrul activității autorităților statului în limita legilor, asigură stabilitatea juridică, drepturile și libertaățile omului și înseamnă subordonarea tuturor activităților autorităților publice, voinței supreme a națiunii, consemnată în principiile și normele pactului fundamental statuat în Constituție”.
Legea fundamentală reprezintă temeiul și garanția esențială a ordinii de drept, precum și reperul decisiv pentru aprecierea validitaății tuturor actelor și faptelor juridice.
Toate acestea nu sunt altceva decât „elemente substanțiate care converg spre una și aceeași concluzie, respectiv supremația materială a constitutiei » .
Garantarea supremației Constituției și a Legii se realizează prin două principii subsecvente, și anume, prin justiția Constituțională sau a controlului constitutionalității Legii-atribut ce aparține Curții Constituționale și prin principiul controlului jurisdicțional al acțiunii administrației publice.
În ceea ce privește principiul legalității, și literatura de specialitate evidențiază faptul că administrația trebuie să se mențină « intra legem », adică în limitele fixate de aceasta, ea neputându-se realiza decât în conformitate cu aceasta, respectiv secundum legem, deci potrivit textelor legislative și numai în baza acestora.
Un efect ce decurge din aplicarea principiului legalității sau al supremației Constituției și a legilor-art. 1 alin. 5-este publicitatea tuturor actelor normative, cerință ce se regăsește statuată în mod expres, prin art. 78, art. 108 alin. 4 din Constituție, ca și prin alte dispoziții legale.
Principiul separației și echilibrului puterilor în stat
Acesta este un principiu fundamental al statului de drept, prevăzut, în mod expres, în Constituția României la art. 1 alin. 4 potrivit căruia “Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrul puterilor-legislative, executivă și judecătorească-în cadrul democrației constituționale”.
Principiul separației puterilor în stat a devenit o dogmă a democrației liberale și garanția esențială a securității individului în raporturile lui cu puterea.
Organizarea celor trei puteri ale statului și, respectiv, a celor trei categorii de autorități publice nu trebuie să ducă la înțelegerea principiului în mod inflexibil, ci la o separație și un echilibru, ca o condiție a armoniei sociale și garanția libertății umane.
Cu alte cuvinte, nu poate fi vorba doar de o separație a puterilor, cât mai ales de relativa lor autonomie și dependența lor reciprocă, respectiv echilibrul puterilor .
În ceea ce vizează formele și modalitățile de redare a acestui principiu în întreaga activitate a administraței publice românesti, ele sunt statuate de Constituție și realizată, în mod expres, prin legile organice.
Principiul unității poporului roman – este stabilit prin dispozițiile art. 4 alin. 1 li art. 8 din Constituția României
În conformitate cu dispoziții constituționale, “statul are ca fundament unitatea poporului român”, unitate bfondată pe egalitatea dintre cetățeni și pe consacrarea “pluralismului în societatea românească” ca “o condiție și o garanție a democrației constituționale”. (Deleanu 2001, p. 194)
În acest context, “partidele politice se constituie și își desfășoară activitatea în condițiile legii”. Ele contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor respectând suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și principiile democrației”. (Deleanu 2001, p. 194)
Apropiat de aceste principii cu valoare constituțională, în literatura de specialitate
(Alexandru 2007, p. 103) s-au exprimat următoarele principii generale:
Administrația publică este în serviciul omului;
Adaptarea organizării și funcționării administrației publice potrivit exigențelor reale, actuale și de perspectivă.
Acest principiu pleacă de la cunoașterea necesităților oamenilor și de la exigențele acestora în perioada actuală. Astfel, administrația publică se impune a fi organizată și functională în așa fel încât să țină pasul cu cerințele sporite ale cetățenilor și cu obiectivele strategice ale țării, integrarea în structurile Uniunii Europene.
Totodată, unii autori ai literaturii de specialitate (Manda, Manda 2008, p. 85) consideră că, având în vedere actualele realități ale administrației publice romănesti, alături de principiile unanim recunoscute, cu valoare constituțională, se adaugă un alt principiu, respectiv principiul subsidiarității care încearcă să răspund necesităților de reașezare instituțională și de evoluție socială, ca și de o participare cât mai activă a cetățenilor la luarea deciziilor care îi privesc.
Acest principiu a fost evidențit de Tratatul de la Maastricht. Astfel, potrivit acestuia la nivelul Uniunii Europene “deciziile se iau cât mai aproape de cetățeni”, iar în Carta Europeană a Autonomiei Locale se regăsește definit în cuprinsul art. 4 ca fiind “exercitiul responsabilităților publice trebuie, de o manieraă generală, să revină de preferință acelor autorități care sunt cele mai apropiate de cetățeni. Atribuirea de responsabilități unei alte autorități trebuie să țină cont de amploarea și de natura sarcinii și de exigențele de eficacitate și de economie”.
Însă, administrația cunoaște, alături de principiile generale, și o altă categorie de principii, denumite principii speciale, (Oroveanu 2001, p. 139) și asta deoarece sunt specifice administrației publice. Astfel:
Principiul organizării și conducerii unitare a administrației publice presupune necesitatea evitării tendințelor divergente ce pot apărea în organizarea și conducerea administrației publice;
Principiul autonomiei de organizare-acest principiu se află în concordanță cu principiul organizării unitare dar, ca subsistem, administratia publică beneficiază, în cadrul sistemului global de o anumită autonomie relativă.
Cu alte cuvinte elementele componente ale subsistemului administrației publice-autoritaățile administrative, au posibilitatea de adaptare și de realizare într-o anumită măsura a scopului lor în concordanță cu finalitatea sistemului global;
Principiul adaptabilității organizării și funcționarii administrației publice-are în vedere, în contextul stabilității relative a administrației publice, adaptabilitatea, ceea ce face ca ea să răspundă adecvat, prompt și eficient comenzilor sociale.
Acest principiu are ca principală caracteristică coeziunea și flexibilitatea elementelor sale componente, adică a autorităților administrației publice, ceea ce permite realizarea în condiții optime a funcțiilor sale;
Principiul simplificării structurii și activității- are în vedere atât structura cât și activitatea autorităților administrației publice.
PARTEA A II-A
CONTRIBUȚII PERSONALE
2.1. Obietivele si metodologia de cercetarii
Analiza lucrării pornește de la premisa că o structură administrativă bine organizată oferă corespunde unui stat democrativ, ce oderă propriilor cetățeni servicii de calitate.
Obiectivele urmărite prin această analiză sunt următoarele:
Creșterea gradului de cunoaștere privind conceptul de administrație publică, respectiv administrația publică centrală;
Creșterea gradului de cunoaștere a modului în care funcționează administrația centrală din România;
Creșterea gradului de cunoaștere a modului în care funcționează administrația centrală din Angola;
Analiza comparativă a celor două administrații
Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.
S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: drept administrativ, sisteme administrative.
Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând organizarea administrației publice centrale atât la nivel național cât și la nivel european.
Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor aspecte din domeniul dreptului administrativ, stabilirea unor comparații și conexiuni.
În elaborarea acestei lucrări am flosit metoda analizei documentare, în avcest sens am consultat lucrări de specialitate la nivel național ți internațional. La nivelul literaturii de specialitate, cu precădere în cadrul studiilor realizate de către autorii menționați în lucrare, pot fi regăsite studii elaborate privind organizarea și funcționarea aparatului adminsitrativ central din România.
În cаlitаtе dе suport tеorеtico-științific аu sеrvit rеzultаtеlе studiilor și invеstigаțiilor următorilor аutori: Alexandru I, Andreniceanu A., Corbeanu I., Iorgovan A., Ionescu C., Manda C., Matei L., Profiroiu A., Prisăcăru, V, Santai, I.
O altă metodă utilizată este metoda analizei comparative metodă utilizată pentru a evidenția, prin antiteză, organizarea celor două sisteme administrative centrale.
Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.
De asemenea am utilizat cercetarea indirectă prin consultarea unor materiale în scopul realizării unei antiteze între două sisteme administrative centrale, respectiv sistemul administrativ central din România și Angola.
2.2. Prezentarea administrației publice centrale în România
Preliminarii
Din analiza dispozițiilor constituționale și a legislației în vigoare precum și a tradiției românești, administrația publică centrală este structurată pe mai multe tipuri de autorități publice și anume: Președintele României, Administrația centrală guvernamentală, Administrația centrală autonomă.
Dacă Președintele României ca instituție este format dintr-o singură persoană, deci avem o autoritate administrativă unipersonală, celelalte două tipuri de administrație publică centrală sunt formate dintr-o multitudine de structuri administrative ce funcționează fie în mod independent, fie în subordinea altor autorități publice așa cum vom arăta în continuare.
De asemenea, multe dintre autoritățile ce constituie administrația publică guvernamentală sau administrația publică autonomă centrală, au structuri de reprezentare în teritoriu, fie la nivel județean, fie la nivel regional.
2.2.1. Administrația guvernamentală
Administrația guvernamentală sau ministerială este formată, în afară de Guvern, din ministere, din organe de specialitate, purtând diferite denumiri, Instituții, Autorități Naționale, Comisia Națională, etc., organizate în subordinea sau sub autoritatea Guvernului sau a ministerelor. Însă, principala componentă a administrației guvernamentale o reprezintă Guvernul. Potrivit art. 116 alin. 2 din legea fundamentală ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului.
Un statut aparte în structura instituțiilor publice administrative, revine forțelor armate, care, potrivit art. 118 din Constituție „se subordonează exclusiv voinței poporului”, iar structura „Sistemului Național de Apărare", organizarea armatei, pregătirea populației, a economiei și a teritoriului pentru apărare și statutul cadrelor militare, se reglementează prin lege organică.
Structura Guvernului în sistemul constituțional românesc
Articolul 102 alin. (3) din Constituție prevede structura Guvernului, din formularea normei constituționale rezultând că s-a urmărit reglementarea unui Guvern fără scară ierarhică interioară (Iorgovan 2005, p. 265).
Trebuie observat că în cuprinsul legii fundamentale nu se face nicio referire la numărul membrilor Guvernului, respectiv, al miniștrilor și al „altor membri”, singura precizare fiind aceea că „alți membri” se stabilesc prin lege organică.
Nici Constituția și nici Legea nr. 90/2001 nu stabilesc numărul de ministere sau nominalizarea acestora. În lipsa unei norme de natură constituțională sau de natură organică prin care să se precizeze numărul de membri ai Guvernului, acesta este stabilit în mod explicit, prin hotărârea Parlamentului, adică prin hotărârea de acordare a încrederii Guvernului sau prin hotărârea de aprobare a modificării structurii sau componenței politice a Guvernului, ca urmare a remanierii guvernamentale (Preda, Vasilescu 2007, p. 72). În ce privește componența Guvernului, a fost exprimată opinia (Muraru, Tănăsescu, 2008, p. 946) potrivit căreia, mai ales rațiuni de natură economică pot impune, în orice moment al guvernării, modificări de substanță la nivelul administrației ministeriale.
Guvernul este un organ colegial, caracter ce rezultă nu doar din componența sa, ci și din modul de lucru-doar în ședințe-precum și din modul de adoptare a actelor juridice date în competența sa.
Ministrul este persoana desemnată, potrivit Constituției și Legii nr. 90/2001, să conducă un minister, adică acea totalitate de servicii publice grupate într-un minister, care este condus de un ministru sau, după cum se susținea în doctrina interbelică, miniștrii sunt conducătorii acelor mari servicii administrative publice care se cheamă ministere sau departamente.(Prisăcaru 2002, p. 144).
Pornind de la premisa că un ministru trebuie să conducă un minister, s-a susținut în doctrină că trebuie înlăturată situația în care un ministru, membru al Guvernului, conduce o autoritate – alta decât un minister – subordonată Guvernului pentru că, mergându-se pe acest precedent, s-ar putea ajunge la situația ca un ministru să conducă o agenție sau un institut, ambele organe de specialitate ale administrației publice centrale și chiar orice alt organ de specialitate al administrației publice centrale subordonat Guvernului.
Asemenea situații au existat în practica de stat, fiind dată ca exemplu numirea unui ministru, membru al Guvernului, la conducerea Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, prin Hotărârea Parlamentului României nr. 39/2000 și Decretul Președintelui României nr. 611/2000. Era vorba deci de o autoritate subordonată Guvernului, cu toate că alte autorități naționale subordonate Guvernului erau conduse de președinți cu rang de secretar de stat.
În dezvoltarea normei constituționale, art. 3 din Legea nr. 90/2001 prevedea că: „Guvernul este alcătuit din prim-ministru și miniștri”. Din Guvern pot face parte și miniștri-delegați, cu însărcinări speciale pe lângă prim-ministrul. prevăzuți în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere. Această dispoziție punea în consonanță nu numai legea organică a Guvernului cu Legea fundamentală, dar punea în consonanță cu Constituția întreaga procedură de formare a unui nou Guvern.
Modificarea și completarea Legii nr. 90/2001, prin Legea nr. 23/2004 prin care s-a revenit la vechea formulă neconstituțională a ministrului de stat, prevăzându-se expres că: „Din Guvern pot face parte și miniștri de stat, precum și miniștri-delegați cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuți în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere.”
Învestirea Guvernului
Învestitura Guvernului reprezintă complexul de acte și fapte juridice, precum și procedurile corespunzătoare, cerute de Constituție, pentru a ne afla în prezența unei echipe guvernamentale legale și legitime.(A. Iorgovan 2005, p. 370).
Votul de învestitură are valoare de fapt juridic și semnifică „încheierea contractului de guvernare”. De asemenea, legitimează echipa guvernamentală și implicit programul politic de partid ca program politic oficial de guvernare a țării. El marchează trecerea din sfera competiției pentru putere în sfera exercitării puterii politice.
Învestirea Guvernului reprezintă o etapă necesară și obligatorie în regimurile pluraliste care acceptă schimbarea guvernanților, în urma consultării poporului, prin alegeri. Așadar, după alegeri, în funcție de configurația politică a Parlamentului, urmează a fi învestit un nou Guvern (Vida 1994, p. 74).
Prin urmare, în mod obișnuit, procedura de învestitură a Guvernului se declanșează după alegerile generale, deci la începutul unui mandat parlamentar, respectiv după alegerile prezidențiale, adică la începutul mandatului Președintelui de Republică. Ea poate interveni însă și în cursul unui mandat parlamentar sau prezidențial, în caz de criză guvernamentală gravă.
Acordarea votului de încredere de către Parlament
Votul de încredere se acordă de către cele două Camere ale Parlamentului în ședință comună, ca expresie a majorității deputaților și senatorilor, pe baza dezbaterii programului și listei Guvernului, prezentate de candidatul la funcția de prim-ministru (Constantinescu, Deleanu, Iorgovan, Muram, Vasilescu, Vida 1994, p. 229).
Actul simetric cu votul de încredere este moțiunea de cenzură, prin adoptarea căreia Parlamentul retrage Guvernului încrederea acordată.
Textul art. 103 alin. 3 scoate în evidență egalitatea celor două Camere în procedura de învestitură a Guvernului, de unde necesitatea retragerii încrederii Guvernului, pe calea moțiunii de cenzură, tot în ședința comună a celor două Camere, cu aceeași majoritate.(Iorgovan 2005, p. 381).
Candidații la funcțiile de miniștri urmează să fie audiați în comisiile de specialitate ale celor două Camere, în vederea obținerii unui aviz consultativ. Această audiere și avizare sunt obligatorii de realizat și, respectiv, de solicitat, dar sunt facultative pentru opțiunea candidatului la funcția de prim-ministru, care este liber să se conformeze sau nu opiniei exprimate de comisii, sub eventuala sancțiune a neobținerii votului de încredere, ori poate opera, după caz, modificările de rigoare în componența listei, după care noua propunere trebuie să urmeze aceeași procedură.(Santai 2002, p. 177).
Prin lista Guvernului se înțelege întreaga componență a acestuia, în totalitatea sa, inclusiv prim-ministrul..
Conform Regulamentului ședințelor comune ale celor două Camere, dezbaterea programului și a listei Cabinetului are loc în cel mult 15 zile de la prezentarea acestora în ședința comună a Parlamentului.
Dezbaterile trebuie să constituie o permanentă raportare a programului prezentat și a aptitudinilor membrilor echipei de guvernare la programele politice ale majorității chemate să guverneze, deci o depășire a stadiului de simple promisiuni sau platforme electorale, inclusiv indicarea mijloacelor și a resurselor utilizabile pentru realizarea lor.(Santai 2002, p. 177).
Pentru acordarea încrederii Guvernului și învestirea Cabinetului este necesar votul majorității parlamentarilor, votul fiind secret, cu bile.
În cazul neacordării votului de încredere, procedura de învestire reîncepe, prin organizarea de noi consultări politice de către Președintele României pentru desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru.
Ministerele
Este necesar a menționa faptul că ministerele sunt organe de specialitate ale administrației publice centrale care realizează politica guvernamentală în domeniile de activitate ale acestora. Acestea se organizează numai în subordinea Guvernului și sunt conduse de miniștri ca urmare a acordării votului de încredere de către Parlament.
Ministerele sunt persoane juridice de drept public, subiecte de drept public, și au sediul în municipiul București. Ministerele pot avea competențe materiale într-un singur sau în mai multe domenii ori ramuri ale economiei naționale sau ale societății în general. Se pot organiza și funcționa prin lege sau prin Hotărâre de Guvern.
Organizarea și funcționarea lor nu trebuie confundate cu înființarea care se realizează prin Hotărâre a Parlamentului cu ocazia acordării votului de încredere Guvernului (I. Corbeanu 2010, p. 283).
Atât legea fundamentală cât și legea specială de organizare și funcționare a Guvernului nu limitează în niciun fel numărul ministerelor, ceea ce presupune că acesta trebuie să corespundă necesităților momentului, atribuțiilor și sarcinilor ce revin Guvernului, în conformitate cu Programul de guvernare. În funcție de aceste considerente numărul ministerelor variază, numărul acestora raportându-se la necesitățile sociale și la finalitatea acțiunii de guvernamentale.
În actualul guvern există 6 miniștri delegați, respectiv pentru buget, pentru coordonarea de proiecte de infrastructură, pe tru cercetare ștințifică, pentru dialog social, pentru Românii de pretutindeni, pentru relația cu Parlamentul.
Ca orice structură cu activitate bine definită, purtătoare a puterii publi ministerele se organizează și funcționează ca persoane juridice publice. Conducerea ministerului se realizează de către ministru, care este în același timp membru al Guvernului și reprezentant al ministerului în relația cu Guvernul, celelalte autorități publice sau cu persoanele private – juridice sau fizice, naționale sau străine.
Ministrul conduce ministerul în conformitate cu dispozițiile actului normativ pentru înființarea și organizarea ministerului și a însărcinărilor primite la Guvern sau de la Consiliul Suprem de Apărare a Țării. Ministrul are o o dublă calitate – ca membru al Guvernului el îndeplinește o funcție politică, el este susținut politic de un partid, răspunde politic în condițiile arătate, și o funcție administrativă de demnitate publică ca șef al ministerului .
Ministrul conduce întreaga activitate a ministerului punând în aplicare strategia și Programul politic al Guvernului. În același timp, ministrul este ordonator principal de credite, având în acest sens drept de dispoziție și responsabilitate cu privire al utilizarea mijloacelor financiare și materiale de care dispune persoana juridică -Ministerul, și totodată are atribuții de "putere disciplinară" respectiv numește, eliberează din funcție ori sancționează personalul din minister, putând da mandat și unui secretar de stat ori altei persoane cu atribuții de decizie pentru anumite acte specifice.(Corbeanu 2010, p. 285).
Locul și rolul ministerelor
Ministerele reprezintă o categorie distinctă în cadrul sisternului autorităților administrației publice, având rolul de a realiza politica guvernamentală în domeniile și sectoarele de activitate ale acestora pe întreg teritoriul țării.
Ele constituie o verigă importantă subordonată direct Guvernului și au două elemente caracteristice: competența materială-specială și competenta teritorială-natională.
Conducerea ministerelor
Conducerea ministerelor se exercită de către miniștri.
Responsabilitatea miniștrilor
În toate statele Uniunii Europene, ministrul este cel responsabil de organizarea și de gestiunea internă a departamentului său ministerial, cu condiția aplicării reglementărilor generale în domeniul funcției publice și a contabilității publice
În România, Ministrul răspunde de întreaga activitate a ministerului în fața Guvernului, iar în calitate de membru al acestuia, răspunde în fața Parlamentului, solidar cu ceilalți membri ai Guvernului. El are deci o dublă responsabilitate, și anume:
față de organul puterii legislative, care derivă din faptul că miniștrii sunt învestiți în funcție de către Parlament;
față de Guvern, care derivă din rolul pe care îl are Guvernul în exercitarea administrației publice pe întreg teritoriul țării și în toate domeniile și sectoarele de activitate.
Atribuții.
Miniștrii îndeplinesc, în domeniul lor de activitate, următoarele atribuții principale:
organizează, coordonează și controlează aplicarea legilor, ordonanțelor și hotărârilor Guvernului, a ordinelor și instrucțiunilor emise potrivit legii, cu respectare;
limitelor de autoritate și a principiului autonomiei locale a instituțiilor publice și a agenților economici;
inițiază și avizează proiecte de lege, ordonanțe, hotărâri ale Guvernului, în condițiile stabilite prin metodologia aprobată de Guvern;
acționează pentru aplicarea strategiei proprii ministerului, integrată celei de dezvoltare economico-socială a Guvernului;
fundamentează și elaborează propuneri pentru bugetul anual, pe care le înaintează Guvernului;
urmăresc proiectarea și realizarea investițiilor din sistemul ministerului;
reprezintă interesele statului în diferite organe și organisme internaționale și dezvoltă relații de colaborare cu organe și organizații similare din alte state și organizații internaționale ce interesează domeniul lor de activitate;
inițiază și negociază, din împuternicirea președintelui României sau a Guvernulu încheierea de convenții, acorduri și alte înțelegeri internaționale sau propun întocmirea formelor de aderare la cele existente, urmăresc și controlează aplicarea acestor convenr acorduri și înțelegeri;
coordonează și urmăresc elaborarea și implementarea de politici și strategii în domeniile de activitate ale ministerului, potrivit strategiei generale a Guvernului;
avizează înființarea organismelor neguvernamentale și cooperează cu acestea în realizarea scopului pentru care au fost create;
colaborează cu instituțiile de specialitate pentru formarea și perfecționarea pregătirii profesionale a personalului din sistemul lor.
Ministrul reprezintă ministerul în raporturile cu Guvernul, cu celelalte ministere și autorități ale administrației publice centrale, cu autoritățile administrației publice locale și cu organizațiile neguvernamentale ale acestora, cu instituții publice de specialitate, precum și cu alte persoane juridice și fizice. Ca ordonator principal de credite, el dispune de mijloacele materíale și fondurile bănești încredințate ministerului.
Miniștrii sunt ajutați în munca lor de următoarele organe de conducere: secretari și subsecretari de stat, care sunt numiți și eliberați din funcție prin decizii ale primului-ministru;
secretarul general și secretarii generali adjuncți, care sunt înalți funcționari publici, numiți prin concurs sau prin examen, pe criterii de profesionalism, în condițiile legii;
Colegiul ministerial sau, în cazul Ministerului Apărării Naționale, Consiliul Militar Suprem, ca organ consultativ. El se întrunește o dată pe lună sau ori de câte ori este recesar. Ședințele sunt prezidate de către ministru. In cadrul acestora se dezbat probleme importante privind activitatea ministerului.
Cabinetul demnitarului (A.Profiroiu 2010, p. 57) este compus din directorul cabinetului, asistentul de cabinet, consilierul personal, secretarul personal, curierul personal.
Actele miniștirilor
În exercitarea conducerii ministerului, ministru emite instrucțiuni, ordine, circulare și rezoluții.
Instruncțiunile stabilesc reguli generale de conduit pentru organelle și unitățile subordonate
Ordinele sunt acte juridice prin care se rezolvă anumite probleme concrete, ele nu au caracter normativ, fiind acte de aplicare a unor acte normative.
Circularele sunt acte cu caracter explicativ și de îndrumare cu privire la modul în care trebuie să se desfășoare unele activități din minister.
Rezoluțiile reprezintă acte normative de soluționare a unei probleme concrete.
Aparatul propriu al ministerului
Aparatul propriu al ministerului este o structură organizatorică fără personalitate juridică, care poate cuprinde, în funcție de importanța, volumul, complexitatea și specificul activității desfășurate, următoarele compartimente:
Departamentele se pot organiza în scopul desfășurării unor activități care sintetizează funcții ale mai multor compartimente. Departamentele sunt conduse de secretari de stat.
Direcțiile generale se pot organiza pentru delimitarea unui grup de activități ce reprezintă un domeniu sau un sector de activitate.
Direcțiile cuprind mai multe servicii sau birouri care desfășoară activități ce necesită o coordonare.
Serviciile pot funcționa fie independent, fie în cadrul unei direcții.
Birourile se organizează pentru îndeplinirea unor activități omogene sau pentru mai multe activități complementare, pentru care se cere o conducere unitară.
Structura organizatorică și atribuțiile principale ce revin fiecărei verigi componente din cadrul ministerului, precum și stabilirea unităților din subordinea ministerului se stabilesc prin actul normativ de organizare și funcționare a ministerului aprobat de către Guvern.
Personalul din cadrul aparatului propriu al ministerului se compune din următoarele categorii:
personal de conducere – demnitarii: ministrul, secretarii de stat și subsecretarii de stat;
personal de conducere de specialitate – înalți funcționari publici și funcționar publici de conducere;
personal de execuție administrativ – funcționari publici de execuție;
personal de deservire – personal contractual.
Numirea și eliberarea din funcție a personalului se fac prin ordin al ministrului
Secretarul general al ministerului
În România, Secretarul general al ministerului face parte din categoria înalților funcționari publici, dar rolul său este departe de cel al omologilor săi din celelalte țări europene. O lungă perioadă de timp, această funcție a fost puternic politizată, iar atribuțiile sale se limitează la simpla coordonare a compartimentelor cu caracter funcțional. El este numit în funcție în condițiile legii, exclusiv pe criterii profesionale. (A. Profiroiu 2010, p. 59).
Secretarul general trebuie să aibă studii superioare de lungă durată, absolvite cu urlomă de licență sau echivalentă. Numirea sau eliberarea din funcție, precum și stabilirea atribuțiilor secretarului general se fac prin ordin al ministrului.
Principalele atribuții și responsabilități ale secretarului general sunt următoarele:
coordonează buna funcționare a compartimentelor și activităților cu caracter funcțional din cadrul ministerului și asigură legătura operativă dintre ministru și conducătorii tuturor compartimentelor din minister și unitățile subordonate;
colaborează cu compartimentele de specialitate din cadrul Secretariatului General al Guvernului, cu secretarii generali din celelalte ministere, precum și cu secretarii județelor și cu directorii generali de prefectură, în probleme de interes comun;
primește și transmite spre avizare ministerelor proiectele de acte normative inițiate de minister și asigură avizarea actelor normative primite de la alți inițiatori;
transmite Secretariatului General al Guvernului proiectele de acte normative inițiate de minister, pentru a fi discutate în ședința Guvernului;
urmărește și asigură finalizarea actelor normative aprobate de Guvern, care au rost inițiate de minister; monitorizează și controlează elaborarea raportărilor periodice, prevăzute de reglementările în vigoare;
coordonează întregul personal al ministerului, activitatea de elaborare a politicilor de personal și principiile directoare pentru managementul de personal din cadrul compartimentelor.
În realizarea acestor atribuții secretarul general poate fi ajutat de unul sau mai mulți secretari generali adjuncți, care sunt înalți funcționari publici, numiți prin concurs sau prin examen, pe criterii de profesionalism, în condițiile legii.
Administrația publică extraministerială
În afara ministerelor, administrația guvernamentală este realizată și cu ajutorul unor autorități ce funcționează în subordinea Guvernului sau a unor ministere.
Astfel de organe formează administrația publică extraministeriaiă și se înființează de regulă prin hotărâre de Guvern, unele dintre e!e având o perioadă de funcționare stabilită prin actul de înființare; potrivit specificului sarcinilor pe care le are de îndeplinit, așa cum a fost cazul Fondului Proprietății de Stat.
De asemenea, unele organe din această categorie se regăsesc în orice țară cum este cazul Institutul Național de Statistică sau Arhivele Naționale. Art. 116 din Constituție stabilește că se pot înființa în afara ministerelor și alte „organe de specialitate”, fără însă a le stabili denumirea, numărul sau domeniile de activitate.
Putem enumera câteva din organele centrale din subordinea Guvernului de natura celor amintite mai sus, astfel: Institutul Național de Statistică, Comisia Națională de Informatică, Secretariatul de Stat pentru Handicapați, Institutul Român de Standardizare, Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului, Biroul Român de Metrologie Legală, Autoritatea pentru Protecția Consumatorilor, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, Consiliul pentru Problemele minorităților, Agenția Națională pentru Rezerve Minerale, Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale etc. (Corbeanu 2010, p. 288).
2.2.2. Celelalte organe ale administreației publice centrale de specialitate
Guvernul și ministerele, cu avizul Curții de Conturi pot înființa organe de specialitate, în subordinea lor, dacă legea le recunoaște acest drept, iar prin Legea nr. 90/2001 se recunoaște un asemenea drept Guvernului și ministerelor. De asemenea se pot înființa servicii publice deconcentrate.
Serviciile publice deconcentrate ale ministerelor
Este cunoscut faptul că ministerele nu și-ar putea desfășura activitatea fără o reprezentare descentralizată la nivel teritorial, legea permițând înființarea de servicii publice deconcentrate la nivelul județelor și al municipiului București.
Așadar, înființarea serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor se realizează prin Ordin al ministrului prin acesta impunându-se a se mențio și numărul maxim de personal, funcțiile publice de conducere și de execuție, alt personal aferent acestora. Conducătorul serviciului public deconcentrat este numit prin Ordin al ministrului numai la propunerea prefectului (I. Corbeanu 2010, p. 287).
În vederea realizării rolului pentru care sunt create serviciile publice deconcentrate se bucură de autonomie decizională sporită, dar limitată prin faptul că ele sunt subordonate ministerului sau organului central cărora aparțin, fapt ce conduce la posibilitatea ca ministrul să anuleze actele emise de șeful serviciului public.
În cuprinsul art. 43 din Legea nr. 90/2001 art. 43, se consacră faptul că „raporturile dintre minister și aceste servicii publice descentralizate sunt de subordonare” fară a se face alte precizări.
Așadar, se poate conchide că ministrul prin ordinul de înființare a unui serviciu public deconcentrate trebuie să detalieze clar și concis relațiile minister – serviciu limitele controlului ce poate fi exercitat de către minister, de legalitate, de oportunitate sau eficacitate etc.
Potrivit unor autori ai literaturii de specialitate (I. Corbeanu 2010, p. 287) „descentralizarea respectivelor servicii este de natură numai teritorială nu și funcțională.”
În cuprinsul legii nu se menționează dacă serviciile publice deconcentrate au sau nu personalitate juridică sau primesc numai delegare de putere din partea ministerului, în doctrină considerându-se că aceste servicii publice deconcentrate trebuie să primească personalitate juridică chiar dacă aparent ele pot fi considerate ca părți în teritoriu ale întregului, care este ministerul.
Toate ministerele și serviciile publice deconcentrate ale acestora trebuie să funcționeze pe baza unui Regulament de organizare și funcționare aprobat de ministru.
Serviciile publice deconcentrate ale altor organe centrale
În afară de ministere, reprezentanțele în teritoriu, adică serviciile publice deconcentrate au și alte organe ce se constituie în administrația publică extraministerială, necesitatea acestor reprezentanțe denumite și servicii publice deconcentrate, este impusă de necesitatea realizării unor sarcini în plan teritorial așa cum este cazul Institutului Național de Statistică sau Arhivelor Naționale, Autoritatea pentru Protecția Consumatorilor, Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale, Comisia Națională de Informare, ș.a.
În cele mai multe cazuri aceste servicii publice teritoriale nu au personalitate juridică, ceea ce înseamnă că ele funcționează în subordinea organului central.
Administrația autonomă centrală sau administrația de susținere a unor organe constituționale
Natura juridică
La nivel central, pe lângă autoritățile centrale care se află în raporturi de subordonare față de Guvern sau față de ministere, există și autorități administrative autonome.
Aceste autorități nu fac parte din administrația guvernamentală, deși funționează la nivel central. Ele se înființează numai prin lege organică, funcționează sub controlul sau autoritatea Parlamentului, se bucură de o autonomie cvasitotală sau totală, după caz, se caracterizează printr-un grad de specializare foarte mare al competentelor, au bugete proprii ( de venituri și cheltuieli), care se aprobă o dată cu bugetul public național, iar conducerea acestora este aleasă sau numită de Parlament, ori numai de Senat pentru un mandat prevăzut în legea organică de organizare și funcționare.
În unele cazuri, mandatul nu poate fi întrerupt decât în mod excepțional, iar o persoană nu poate primi mai multe mandate ( Președintele Agenției Naționale de Integritate, consilierii de conturi de la Curtea de Conturi, judecătorii de la Curtea Constituțională, președintele Consiliului Suprem al Magistraturii).
Organele de conducere ale acestor autorități au obligația de a prezenta periodic rapoarte de activitate Parlamentului. Iar în situația în care un asemenea raport nu este aprobat de Parlament, conducerea autorității respective este considerată destituită ( de exemplu Consiliile de Administrație ale Societății Romăne de Radio și a celei de Televiziune).
Unele din autoritățile administrative autonome centrale au structuri teritoriale, cu titlu de exemplu Camerele de Conturi din teritoriu, Avocatul Poporului.
Avocatul Poporului
Prin Legea nr. 35/1997 s-a organizat instituția Avocatul Poporului, având drept scop apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor în raporturile cu autoritățile publice. În activitatea sa Avocatul Poporului este independent față de orice autoritate publică. Activitatea Avocatului Poporului, a adjuncților săi și a salariaților care lucrează sub autoritatea acestora are caracter public.
Avocatul Poporului este autoritate publică unipersonală, numit de Parlament pe o durată de 5 ani. Mandatul Avocatului Poporului poate fi reinvestit o singură dată. Poate fi numit Avocat al Poporului orice cetățean român care îndeplinește condițiile prevăzute pentru a fi judecător al Curții Constituționale. Atribuțiile Avocatului Poporului sunt prevăzute în art. 13 din Legea nr. 35/1997. Avocatul Poporului își exercită atribuțiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate.
Orice persoană fizică sau juridică poate formula cereri Avocatului Poporului. Cererea se face în scris, nominală și trebuie semnată. Plângerile anonime precum și acelea care reclamă fapte mai vechi de un an nu se vor lua în
Curtea de Conturi
Prin Legea 94/1992 s-a organizat Curtea de Conturi a României ca autoritate administrativă autonomă de control financiar asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public.(Corbeanu 2010, p. 296).
Ca autoritate autonomă, Curtea de Conturi funcționează pe lângă Parlamentul României și își desfășoară activitatea în mod independent, în conformitate cu dispozițiile prevăzute în Constituție și în legi. Faptul că pe de o parte Curtea de Conturi funcționează "pe lângă Parlament" iar pe de altă parte este autoritate administrativă ne conduce la concluzia că este într-adevăr o autoritate autonomă, că nu depinde de o altă autoritate publică în mod direct ci "pe lângă" ceea ce îi creează posibilitatea să-și îndeplinească întocmai atribuțiile.
Curtea de Conturi are atribuții de control administrativ de specialitate, dispune de organizare instituțională la nivel central și teritorial, în fiecare județ și în municipiul București. (Corbeanu 2010, p. 296).
Consiliul Suprem de Apărare al Țării
În conformitate cu dispozițiile art. 119 din Constituție, Consiliul Suprem de Apărare a Țării organizează și coordonează unitar activitățile care privesc apărarea țării și siguranța națională. În conformitate cu Prin Legea 415/2002 privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării, s-a stabilit că este autoritatea administrativă autonomă investită potrivit Constituției cu organizarea și coordonarea unitară a activităților care privesc apărarea țării și siguranța națională. Acest organims este format din președinte -Președintele României, vicepreședinte – primul ministru și membrii: ministrul însărcinat cu activitatea industriei, ministrul apărării naționale, ministrul de interne, ministrul justiției, directorul Serviciului Român de Informații, Șeful Marelui Stat Major al Armatei Române, Directorul Serviciului de Informații Externe.
Activitățile curente ale Consiliului Suprem de Apărare a Țării sunt îndeplinite prin Secretariatul Administrației Prezidențiale. Lucrările Consiliului se desfășoară de regulă trimestrial, sunt conduse de Președintele României, iar în lipsa acestuia de către vicepreședinte. La ședință pot participa și invitați, în funcție de ordinea de zi a lucrărilor.
Consiliul Legislativ
În conformitate cu dispozițiile art. 79 din legea fundamentală Consiliul Legislativ este organ consultativ de specialitate al Parlamentului care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării și coordonării întregii legislații și ține evidența oficială a legislației României.
Examinează conformitatea legislației cu prevederile și principiile Constituției și sesizează birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului și după caz Guvernul cu privire la cazurile de neconstituționalitate constatate.
Totodată, face propuneri pentru punerea de acord a legislației anterioare Constituției cu prevederile și principiile acesteia, coordonează elaborarea și editarea de repertorii legislative, culegeri de acte normative în limba română și în alte limbi, avizează, în vederea publicării, sub aspectul concordanței cu evidența oficială a legislației, culegerile elaborate de alte autorități sau persoane fizice sau juridice.
Păstrează câte un exemplar din originalul legilor adoptate și ale decretelor de promulgare a acestora, îndeplinind astfel funcția de depozitar al legislației primare.
Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private
Acest organism reprezintă autoritatea administrativ autonomă aflată sub controlul Parlamentului care reglementează, coordonează, supraveghează și controlează activitatea sistemului de pensii private, în conformitate cu prevederile legii.
Agenția Națională de Integritate- autoritatea administrativ autonomă cu atribuții privind verificarea averii dobândite în perioada exercitării mandatelor sa a îndeplinirii funcțiilor ori demnităților publice, după caz, a conflictelor de interese și a incompatibilităților.
Raporturile administrației publice centrale cu Președintele
Raporturile dintre Șeful Statului și Guvern
Așa cum am mai precizat puterea executivă este, în regimul nostru constituțional, bicefală, fiind exercitată de Guvern și Președinte. Însă, cele două autorități excutive au regimuri juridice diferite și asta pentru că Președintele este ales de popor, pe când Guvernul este numit de Președinte, în urma votului de încredere acordat de Parlament.
În conforitate cu dispozițiile art. 85 alin. 1 din legea fundamentală „Președintele României desemnează candidatul pentru funcția de prim ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere a Parlamentului.”
Este important a menționa că atribuția de desemnare a candidatului pentru funcția de prim-ministru și de formare a Guvernului și o reprezintă o atribuție discreționară Președintelui și asta pentru că Președintele are obligația de a se consulta mai întâi cu partidul care obținut majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemene majoritate, cu partidele reprezentate în Parlament ( A se vedea art. 103 alin. 1 din Constituția României).
De asemenea, Președintele revocă și numește, la propunerea primului-ministru pe unii membrii ai Guvernului în caz de remaniere guvernamentală. Este suficientă propunerea primului-ministru fără ca să se ia și aprobarea Parlamentului. Dar, atunci când se modifică structura politică a Guvernului este necesară aprobarea Parlamentului.
Rolul Președintelui în actul de numire a miniștrilor în caz de remaniere guvernamentală sau de numire a Guvernului nu este unul discreționar. Președintele nu se poate opune numirii Guvernului care a obținut investitura de încredere din partea Parlamentului, cum nu se poate opune numirii unei persoane propuse de primul ministru în caz de remaniere, decât pe un singur considerent: când șeful statului consideră că persoana propusă de Primul ministru nu îndeplinește condițiile legale pentru a fi membru al Guvernului.
Președintelui României îi revine obligația de a consulta Guvernul cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită. Din considerente de oportunitate a luării unor măsuri urgente și importante Președintele poate cere convocarea Guvernului pentru a-1 consulta.
Raporturile administrației publice centrale guvernamentale cu autoritățile administrației publice autonome centrale
Avocatul Poporului
Potrivit Constituției revizuite instituția Avocatului Poporului se bucură de o independență completă în raporturile sale cu Guvernul.
Însă, situația este total diferită în raport cu Parlamentul. Deși are o poziție independentă față de Parlament raportat la îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, intituția Avocatului Poporului prezintă, în ședință comună a celor două Camere, rapoarte anuale. Caracterul relativ de independență a instituției Avocatului Poporului față de Parlament este evidențiat și de faptul că el poate fi revocat de Camera Deputaților și Senat ân ședință comună. Însă, se impune a prciza că Parlamentul nu poate să-și exercite această atribuție în mod discreționar, ci numai în cazul în care Avocatul Poporului a încălcat Constituția.
Curtea de Conturi
Curtea de Conturi este instituția supremă de control financiar asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectotrului public.
La nivel teritorial, activitatea Curții de Conturi se desfășoară prin intermediul Camerelor de conturi județene.
Deși este autoritate administrativă, Curtea de Conturi este autornomă față de Guvern. În schimb, în raporturile cu Parlamentul, caracterul autonom al Curții de Conturi pare diminuat sub mai multe aspecte. În primul rând, cei 18 membrii ai Curții de Conturi sunt numiți și pot fi revocați de către Parlament. În al doilea rând, controlul Curții de Conturi se inițiază din oficiu și nu poate fi oprit decât de Parlament și numai în cazul depășirii competențelor consacrate de lege. În al treilea rând, hotărârile celor două camere ale Parlamentului, prin care se cere Curții de Conturi efectuarea unor controale au carcater obligatoriu.
Un ultim aspect ce ține de raporturile Curții de Conturi este legat de faptul că această autoritate elaborează raportul public anual pe care îl prezintă Parlamentului.
Consiliul Superior de Apărare al Țării este alcătuit din 12 membri dintre care 8 sunt reprezentanți ai Guvernului. Acest aspect face ca autonomia față de Guvern să fie mult diminuată.
Însă, anual, la cererea comisiliilor permanente ale Parlamentului sau ori de câte ori se consideră necesar, Consiliul Superior de Apărare al Țării prezintă, în ședință comună a celor două camere ale Parlamentului, rapoarte asupra activității.
Consiliul Legislativ este alcătuit din Secția de drept public, Secția de drept privat și Secția de evidență oficială a legislației și documentare.
Coordonarea activității instituției este asigurată de un președinte și de președinții celor trei secții, aceștia din utmă fiind numiți de Parlament, la propunerea Birourilor permanente ale celor două Camere. Se impune a mai preciza că, anual, Consiliul Legislativ prezintă rapoarte în fața Parlamentului.
Prefectul este reprezentant al Guvernului, șef al serviciilor deconcentrate din județ și autoritate de tutelă administrativă pentru supravegherea respectării legii de către autoritățile administrației publice locale.
Cât privește calitatea sa de șef al serviciilor publice statale, trebuie să reținem că legea nu face distincție între serviciile publice exterioare ale ministerelor și serviciile publice exterioare ale autorităților centrale de specialitate.
Ca autoritate de supraveghere a respectării legii de către autoritățile administrației publice locale, prefectul are dreptul să atace în contenciosul administrativ orice act al unui consiliu ales (local sau județean), al unui primar sau al oricărui organ executiv creat, potrivit legii, la nivel județean, atunci când apreciază că acesta este ilegal.
Prefectul este subordonat politic Guvernului care l-a desemnat. El este însărcinat cu punerea în aplicare a orientărilor politice ale Guvernului în funcție, având și o misiune generală de informare a puterii centrale asupra stării județului său. Un asemenea mod de organizare este o rezultantă a fenomenului general de implementare a politicului și administrativului în societate.
Organele locale de specialitate ale administrației de stat au, așadar, o subordonare funcțională, pe orizontală, față de prefect și o subordonare organică, față de ministru. Existența acestora nu exclude, însă, formarea de către consiliile locale sau consiliile județene, deci autoritățile “descentralizării teritoriale”, de regii autonome, societăți comerciale sau instituții publice, care, în viziunea occidentală înfățișată ne apar ca veritabile autorități ale descentralizării tehnice.
2.3. Prezentarea administrației publice centrale în Angola
2.3.1. Prezentare generală a Republicii Angola
După câștigarea independenței din 1975 statul Angola a avut un sistem politic monopartidist caracterizat printr-o administrație birocratică centralizată și o economie de stat.
Modificările politice de la începutul anilor 1990 a adus schimbări radicale în sistemul de guvernanță, inclusiv trecerea de la un sistem monopartidist la un sistem pluripartid, reducerea rolului statului în sectorul economic, libertatea presei toate acestea regăsindu-se consacrate în legea fundamentală a statului Angola.
Principalele efecte ale acestor schimbări fundamentale de la începutul anilor 1990 au fost condiționate de imperativul menținerii securității zonale într-un context de război, un context în care reformele politice, economice și sociale continuă să reprezinte baza procesului democratic.
La nivel național guvernul de unitate națională și reconciliere și Adunarea Națională și-au asumat angajamentele de la Lusaka.
În cadrul programului deieșire din criză, Președintele Republicii și-a asumat funcția de șef al guvernului de uniune națională în 1999.
Este important a preciza faptul că legea fundamentală a statului Angola separă cele trei puteri ale statului în puterea legislativă, executivă și judecătorească, Constituția Republicii Angola fiind promulgată în 1975 însă a suferit numeroase modificări, ultima fiind cea din 2004.
2.3.2. Organizarea administrației centrale în Angola
Președintele Republicii este șeful statului fiind ales de către cetățeni, prin vot direct cu majoritate absolută de voturi pentru o mandat de cinci ani.
Potrivit Cosntituției Republicii Angola Președintele numește vicepreședintele, miniștrii în guvern, guvernatorul Băncii Centrale, șeful Statului Major al Forțele Armate, judecătorii, Procurorul General. Președintele prezidează Consiliul de Miniștri și Consiliul Republicii.
Guvernul este organismul care conduce politica generală a țării și este cea mai mare corp administrativ. Președintele dispune de prerogativa de a-l revoca din funcție pe Vice-Președintele statului precum și de a respinge pe membrii guvernului, după consultare. Are puterea de a pune capăt mandatului Consiliul Republicii, Consiliu format din: Vicepreședinte, Președintele Adunării Naționale, Președintele Curții Constituționale, Procurorul General, foștii președinți ai Republicii.
Consiliul de Miniștri sau Cabinetul este cea mai înaltă instituție din stat reprezentativă pentru administrația centrală. Consiliul este format din Vicepreședinte și 30-34 de miniștri. La ora actuală există 34 de portofolii: Ministerul Administrației, Ministerul de Externe, Ministerul pentru finanțe publice, Ministerul culturii, Ministerul Educației, Ministerul Turismului, Ministerul Industriei, Ministerul Justițieie, Ministerul Pescuitului etc.
Majoritatea miniștrilor provin din Parlament. În cabinetele de coaliție, majoritatea miniștrilor aparțin de regulă partidului cel mai important din coaliție, iar restul, celorlalte partide ale coaliției.
Consiliul de Miniștri are funcții atât administrative, cât și politice, fiind responsabil pentru securitatea și apărarea națională precum și pentru implementarea politicilor guvernamentale.
Consiliul este responsabil atât individual cât și colectiv pentru acțiunile sale, în primul rând în fața Vicepreședintelui și apoi în fața parlamentului.
În Angola, ministrul cu cele mai importante puteri este ministrul de finanțe care pregătește bugetul și supraveghează gestiunea resurselor financiare ale celorlalte ministere.
Ministerul Administrării Teritoriului a fost creat în anul 1975 prin Legea nr. 75 din 12 noiembrie.
Ministerul Administrării Teritoriului este condus de un ministru și de 2 subsecretari de stat. Atribuțiile Ministerul Administrării Teritoriului sunt:
asigura punerea în aplicare a deciziilor directorului executiv cu privire la domeniile administrației locale de stat, organizare teritorială și crearea condițiilor tehnice pentru organizarea de alegeri generale și locale;
coordonează procesul de descentralizare și deconcentrare administrativă;
asigură organizarea, funcționarea și dezvoltarea organelor de stat de la nivelul administrației locale;
proiectează și implementează normele privind organizarea teritorială;
promovează îmbunătățirea calității vieții și a serviciilor furnizate de către organele de stat ale administrației locale, cetățenilor și comunităților de persoane juridice, inclusiv serviciile municipale;
asigură legătura între Guvernul Central și Administrației de Stat;
are inițiativă legislativă privind administrația locală și monitorizarea respectării legislației în vigoare;
Ministerul de Interne
Ministerul de Interne este organul administrației centrale a statului, care este responsabil, în general, cu promovarea, formularea, coordonarea și executarea ordinului și securității interne, în conformitate cu liniile directoare ale Guvernului. De asemenea are ca principale atribuții controlul intrării, șederii și ieșirea străinilor, aplicarea măsurilor privative de libertate și garantarea exercitării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.
Ministerul este condus de un ministru și de 3 subsecretari de stat. Atribuțiile Ministerului de Interne sunt exercitate în următoarele domenii:
Menținerea ordinii publice și a liniștii;
Asigurarea securității interne, respectarea legalității democratice și protecția drepturilor constituționale și garanțiile cetățenilor;
Protecția persoanelor și a bunurilor;
Aplicarea legislației privind importurile, fabricarea, comercializarea și licențierea armelor, a muniției;
Controale privind arestare, utilizarea armelor de foc, muniții și explozivi;
Autorizarea societăților de securitate privată și de auto-protecție și monitorizarea activității lor;
Organizarea, pregătirea, coordonarea și controlul activității auxiliare de poliție și de apărare civilă;
Controlul privind intrarea, șederea și ieșire a străinilor;
Prevenirea și combaterea criminalității;
Ministerul Afacerilor Externe
Ministerul Afacerilor Externe este agenția guvernamentală responsabilă pentru implementarea și coordonarea politicii externe a Angola sub toate aspectele sale.
Creat 12 noiembrie 1975, Ministerul Afacerilor Externe este Departamentul ministerial responsabil pentru asistarea președintelui în coordonarea, formularea, planificarea, implementarea și evaluarea politicii externe și cooperarea internațională a Republicii Angola sub toate aspectele respectiv în apărarea intereselor naționale la nivel internațional.
Ministerul Afacerilor Externe are ca principal atribuție apărarea intereselor REpublicii, a protejarea drepturile cetățenilor săi în străinătate, precum și a comunităților de cetățeni angolezi din străinătate. Ministerul Afacerilor Externe își îndeplinește atribuțiile pe baza principiului unității, interdependenței între agenții și servicii integrate în structura sa.
Acest minister este condus de un ministru și de 2 subsecretari de stat. Principalelel sale atribuții constând în:
propune principiile strategice de politică externă și baza generală pentru stabilirea și dezvoltarea relațiilor economice, tehnico-științifice și culturale;
coordonează activitatea agențiilor de stat la nivel international;.
apăra interesele și drepturile cetățenilor săi în străinătate;
Ministerul Economiei
Ministerul Economiei este autoritatea central a Republicii Angola care are misiunea de a propune, formula, coordona, evalua politica cu privire la măsurile de stimulare și dezvoltare a activității afacerilor publice și private, în special măsuri de consolidare și garanția agenților economici, măsuri de stimulare și concurența.
Principalul rol al acestui minister constă în asigurarea politicilor de supraveghere, de control și gestiune a întreprinderilor din sectorul afacerilor publice pentru a crea plus valoare în economie. Prinsipalelle sale atribuții sunt:
Minsiterul Educației
Ministerul Educației, conndus de un ministru și 2 subsecretari de stat este departamentul guvernamental care este responsabil pentru definirea, coordonarea, implementarea și evaluarea politicii naționale cu privire la sistemul de învățământ din învățământul preșcolar, primar și secundar și învățământul suplimentar, de politica națională privind educația și politica națională de formare profesională. Printre princupalelel atribuții ale Ministerului Educației din Republica Angola se numără:
dezvoltarea și promovarea punerii în aplicare a politicilor în domeniul educației preșcolare, învățământul primar și secundar, precum și norme speciale și educație extrașcolară;
dezvoltarea și promovarea punerii în aplicare a politicilor de educație și de formare profesională, în colaborare cu departamentul guvernamental responsabil pentru domeniile de Ocupare și Formare Profesională;
participă, împreună cu alte departamente guvernamentale, la coordonarea politicilor de educație și formare profesională cu politicile naționale, în special cele referitoare la promovarea și difuzarea limbii portugheze, sprijinul familiei, incluziunea socială, de promovare de cetățenie, protecția mediului și promovarea sănătății;
Actele miniștirilor
În exercitarea conducerii ministerului, ministru emite decrete și ordine executive, circulare și rezoluții.
Ordinele sunt acte juridice prin care se rezolvă anumite probleme concrete, ele nu au caracter normativ, fiind acte de aplicare a unor acte normative.
Circularele sunt acte cu caracter explicativ și de îndrumare cu privire la modul în care trebuie să se desfășoare unele activități din minister.
Rezoluțiile reprezintă acte normative de soluționare a unei probleme concrete.
Aparatul propriu al ministerului
Aparatul propriu al ministerului este o structură organizatorică fără personalitate juridică, care poate cuprinde, în funcție de importanța, volumul, complexitatea și specificul activității desfășurate, următoarele compartimente:
Departamentele se pot organiza în scopul desfășurării unor activități care sintetizează funcții ale mai multor compartimente. Departamentele sunt conduse de secretari de stat.
Direcțiile generale se pot organiza pentru delimitarea unui grup de activități ce reprezintă un domeniu sau un sector de activitate.
Direcțiile cuprind mai multe servicii sau birouri care desfășoară activități ce necesită o coordonare.
Serviciile pot funcționa fie independent, fie în cadrul unei direcții.
Birourile se organizează pentru îndeplinirea unor activități omogene sau pentru mai multe activități complementare, pentru care se cere o conducere unitară.
Structura organizatorică și atribuțiile principale ce revin fiecărei verigi componente din cadrul ministerului, precum și stabilirea unităților din subordinea ministerului se stabilesc prin actul normativ de organizare și funcționare a ministerului aprobat de către Guvern.
Personalul din cadrul aparatului propriu al ministerului se compune din următoarele categorii:
personal de conducere – demnitarii: ministrul, secretarii de stat și subsecretarii de stat;
personal de conducere de specialitate – înalți funcționari publici și funcționar publici de conducere;
personal de execuție administrativ – funcționari publici de execuție;
personal de deservire – personal contractual.
Numirea și eliberarea din funcție a personalului se fac prin ordin al ministrului
2.4. Asemănări și deosebiri între administrația centrală din România și Angola
Ținând cont de faptul că România a avut ca prioritate absolută integrarea deplină în Uniunea Europeană, pare evident că și sistemul administrativ trebuia adaptat celui din interiorul comunității.
Sistemele administrative din România și Angola se aseamănă substanțial, dar pot fi remarcate și elemente de diferențiere.
Asemeni României, sistemul administrației publice centrale din Republica Angola este conceput a fi desfășurat de ministere precum și de reprezentanțele acestora în teritoriu.
O principală diferențiere a celor două sisteme constă în numărul departamentelor ministeriale, în Republica Angola funcționând 34 de ministere pe când în România avem un număr de 18 ministere. Este important a menționa că Angola este împărțită în 18 provincii acestea fiind conduse de guvernatori numiți de către Președintele Republicii.
Consider că numărul mare de ministere din cadrul aparatului central al Republici Angola reprezintă creșterea aparatului birocratic, acesta aspect fiind un minus al organizării administrației centrale din Angola.
România a reușit, ca urmare a integrării în Uniunea Europeană, să-și reformeze administrația publică, atât cea centrală cât și cea locală, acest tip de reformare putând reprezenta uun exemplu pentru administrația central a Republicii Angola.
CONCLUZII
Statul, ca organizație politică a societății și reprezentant al colectivității naționale are ca principal scop realizarea anumitor obiective de natură politică, economică, socială, culturală.
Așa cum am subliniat și în cuprinsul prezentei analize, în România, sunt autorități ale administrației centrale: Președintele, Guvernul, ministerele, autoritățile administrative autonome centrale precum: Curtea Constituțională, Curtea de Conturi, Avocatul Poporului, Consiliul Superior de Apărare al Țării, Consiliul Legislativ, Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, Agenția Națională de Integritate.
Fenomenul administrativ este un fenomen social. Administrația publică, prin agenții săi de putere, acționează în și pentru mediul social, pentru societate, pentru colectivitatea națională ori pentru colectivitățile locale. Practic, rolul administrației este de a se implica în fenomenul social pe care l-a generat ansamblul cerințelor sociale.
Administrația publică are ca principal rol servirea interesului general, public, interes ce este recunoscut ca cerință socială de către stat atunci când prin diverse acte normative se stabilesc obligații concrete ale administrației într-un domeniu sau altul al vieții sociale.
Referitor la administrația publică centrală, într-un sistem politic democratic, bazat pe autonomie locală, descentralizare și deconcentare, aceasta trebuie să trasfere tot mai multe competențe către autoritățile administrației publice locale pentru ca decizia administrativă să se ia cât mai aproape posibil de cei administrați.
Deși se vorbește tot mai des despre o reformă a administrației publice, o reformă instituțională, aceste lucru nu s-a întâmplat în realitate din diferite motive. Un prim motiv ar fi cel al lipsei voinței politice, a lipsei de viziune asupra organizării statului în perspectiva unei perioade de timp previzibile.
În opinia mea se impune o reorganizare cât mai urgentă a tuturor ministerelor prin reducerea structurilor interne, departamente, direcții generale, direcții, servicii, etc, redistribuirea competențelor multor asemenea structuri interne, transferul multor atribuții de la nivelul central la cel local.
Nu în ultimul rând se impune o depolitizare a aparatului administrativ, stabilirea prin lege organică a funcțiilor publice de carieră și a funcțiilor publice care au caracter politic pentru ca aparatul birocratic să se bucure de o stabilitate reală, să aibă o motivație bine conturată, a atașamentului față de instituția din care face parte.
De altfel, în sprijinul celor de mai sus este și faptul că legea descentralizării aprobată de Parlament în anul 2013 a fost declarată neconstituțională pentru ca prevederile ei nu țineau seama de necesitatea unei reforme reale a administrației publice.
În concluzie cred că reforma administrației publice atât la nivel central, cât și local, trebuie să pornească de la cunoașterea realităților, forța economică a statului, profesionalizarea aparatului administrativ și o mai bună și corectă repartizare a competențelor pe instituții, autorități ori structuri interne, a suprapunerilor de competențe, responsabilități, într-un cuvânt.
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Andréde Laubadère, Traité de droit administratif, tome, 10é édition Paris, 1995;
Alexandru, I. Administrația publică, Editura Lumina Lex, București 2006;
Alexandru, I. Administrația publică, Teorii, realități, perspective, ediția a IV-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București 2007
Alexandru, I. Drept administrativ european, Editura Universul Juridic, București 2008;
Androniceanu, A. Sisteme administrative în statele Uniunii Europene,. Studii comparate, Editura Universitară, București 2007;
Apostol Tofan, D. Instituții administrative europene,Editura C.H. Beck, București 2006;
Apostol Tofan, D. Drept administrativ, vol. I, ediția a 2-a,Editura C.H. Beck, București 2008;
Auby, Jean Marie, Jean Bernard., Droit de la function publique, Dalloz, Editon 2é, Paris, 1993 ;
Bossaert, D., Demmke, Ch., K.,Polet, R., “Funcția publicã în Europa celor 15”, traducere Ed. Economicã, București, 2002;
Călinoiu,C. și Vedinaș, V. Teoria funcției publice comunitare, Editura Lumina Lex, București, 199;
Cherrington, D.J., The Management of Human Resources, Boston, Allyn and Bacon Publishing, 1991;
Constantinescu, M., A. Iorgovan în M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muram. F. Vasilescu, I. Vida, Constituția României, comentată și adnotată, Editura R.A Monitorul oficial, București 1992;
Corbeanu, I. Drept administrativ, curs universitar, ediția a II-a revăzută și completată, Editura Lumina Lex, București 2010;
Deleanu, I. Instituții și proceduri constituționale, Tratat, Editura Servo Sat Arad, 2001 ;
J.F. Garner, Drept administrativ, ediția a 5-a, Londra 1979
Giurgiu, L., Zaharie, C., Drept administrativ, curs universitar, Ediția a VII-a, Ed. Pro Universitaria, București, 2007;
Gheorghiu, I.R Știința administrației, Editura Economică, București 2005 ;
Duculescu,V., C. Călinoiu, G. Duculescu, Constituția României comentată și adnotată, Editura Lumina Lex, București 1997;
Guy Isaac, Marc Blanquet, Droit communautaire général, 8 édition, Dalloz 2001;
Iorgovan, A. Tratat de drept administrativ, vol I, ediția a 4-a, Editura All Beck, București 2005;
Ionescu, C. Principii fundamentale ale democrației constituționale, Editura Lumina Lex, București 1997;
Iorgovan, A. Tratat de drept administrativ, Vol. 1, Ed. All-Beck, București, 2001;
Laubadère, Andréde ,1995, Traité de droit administratif, tome, 10é édition Paris;
Manda, C., C. Manda, Știința administrației, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Univesrul Juridic, București 2008;
Matei, L. Managment public, Ediția a doua, Editura Economică, București 2006;
Matei, L. Romania Public Managment. Reform, Theoretical and empirical studies,Vol. I, Editura Economică, București, 2009;
Miulescu, I. Știința administrației, Editura Universul Juridic, București 2010;
Muraru, I., S. Tănăsescu, Drept contituțional și instituții politice, ediția a IX-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București 2001;
Muraru, I. E.S. Tănăsescu, Constituția Romîniei, Comentariu pe articoel, Editura C. H. Beck, București 2008;
Negulescu, P. Curs de drept constituțional, București 1927;
Petrescu, R.N. Drept administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca 2004;
Preda, M, B. Vasilescu, Drept administrativ. Partea specială, Editura Lumina Lex, București 2007;
Prisăcaru, V. Tratat de drept administrativ român. Partea generală, ediția a 3-a, Editura Lumina Lex, București 2002
Santai, I. Drept administrativ și știința administrației, vol.I, Editura Risoprint, Cluj-Napoca 2002;
Serge Salon, Jean Charles Savgnac, La fonction publique, Edition Sirey, Paris, 1985;
Vida,I. Puterea executivă și administrația publică, Editura R.A. Monitorul oficial, București 1994
Vrabie,G. M. Bălan, Organizarea politico-etatică a României, Institutul European Iași, 2004;
Articole din reviste de specialitate
R. Carp, Limitele Constituției, în R.D.P. nr. 3/2004;
Surse electronice
http://www.admpubl.snspa.ro/fisiere/japonia/Arhitectura administratiei publice.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Institutia Administratiei Publice Centrale (ID: 128251)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.