Instituirea Raspunderii Civile, Administrativ Penale A Persoanei Juridice

CUPRINS:

CAPITOLUL I:

CAPITOLUL I

ISTORIC

Un moment important în cristalizarea argumentelor în favoarea consacrării răspunderii civile, administrativ- penale a persoanelor juridice l-a constituit Congresul Asociației Internaționale de Drept Penal desfășurat în 1929 la București.

Rezoluția adoptată cu acest prilej “considerând că ordinea legală a oricărei societăți poate fi grav afectată când activitatea persoanelor juridice constituie o violare a legii penale” recomandă:

stabilirea în dreptul penal intern a unor măsuri eficace de apărare socială împotriva persoanelor juridice atunci când este vorba de infracțiuni săvârșite în scopul de a satisface interesul colectiv al acestora sau cu mijloace furnizate de ele;

aplicarea acestor măsuri de apărare socială nu trebuie să excludă posibilitatea angajării răspunderii penale individuale pentru aceeași infracțiune, a persoanelor fizice care dețin administrarea sau direcția persoanei juridice sau care au comis infracțiunea cu mijloace furnizate de persoana juridică”.

Totuși, încă din această perioadă încep să apară unele excepții de la principiul societas delinquere non potest, întâlnite mai ales în domeniul legislației economice:

Astfel, în Olanda, Legea vamală din 1870 instituia o răspundere în caz de fraudă în materia taxelor de export “asociațiile și societățile de armatori sunt responsabile pentru actele administratorilor, contabililor, salariaților, muncitorilor, valeților și altor persoane, aflate în serviciul lor (legea privind infracțiunile la regimul importului, exportului, tranzitului și accizelor)”.

Doctrina dominantă din prima jumătate a secolului XIX a fost teoria ficțiunii, potrivit căreia „conceptul originar de persoană sau de subiect de drept trebuie să coincidă cu conceptul de ființă umană, iar această identitate a celor două concepte se poate exprima în formula orice persoană fizică și numai aceasta are capacitatea juridic”. În aceste condiții persoana juridică nu poate fi decât un subiect de drept fictiv, care nu are o voință reală, ci una fictivă, exprimată de reprezentanții săi. Reprezentarea unor persoane lipsite de voință este permisă numai în dreptul civil, dreptul penal fiind aplicabil doar unor subiecți înzestrați cu capacitate de a înțelege și a voi. Cum persoana juridică nu are aceste calități, ea trebuie să rămână în afara cadrului de acțiune a dreptului penal.

Teoria ficțiunii a fost receptată și în dreptul roman, ea găsindu-și reflectarea și în unele decizii pronunțate prin instanțele noastre. Astfel, s-a considerat că “persoanele morale sunt simple ficțiuni create în vederea unui interes oarecare public sau privat….., căci, a ne figura o ființă cu drepturi și datorii distincte de ale persoanelor fizice care o compun și care, fără a cădea sub simțurile noastre, să aibă o existență proprie, este a recurge la o adevărată închipuire”. La rândul său Curtea de Casație a decis în aceeași perioadă că “în ce privește însă persoanele morale, ele neavând o realitate fizică”, personalitatea lor nu este decât o ficțiune, de unde rezultă și necesitatea unei intervenții a autorității sau a legii care să le creeze ca atare” .

În timp, această teorie a făcut obiectul a numeroase critici care au dat naștere unor variante ale teoriei ficțiunii sau unor teorii noi cu privire la natura persoanelor juridice. În cadrul teoriilor nou apărute se pot distinge, pornind de la premisele teoriei ficțiunii, și cele care, apărute ca o reacție față de ideea de ficțiune, au dat naștere unei concepții opuse teoria – realității.

Potrivit acestei teorii, persoana juridică este considerată la fel ca și individul, o unitate vitală de corp și suflet, care poate transforma într-o faptă ceea ce dorește. În această concepție, de vreme ce există un scop unitar și o voință unitară se creează o dependență reciprocă și se formează o legătură organică, ce nu se deosebește decât prin intensitate de legătura biologică existentă între celulele unui corp organizat. Unitatea de scop și de voință constituie pentru colectivitate, un principiu de viață comună, analog cu ceea ce constituie viața pentru corpul omenesc.

În același curent critic față de teoria ficțiunii se înscrie și o altă teorie, potrivit căreia “corpul unei persoane este o caracteristică irelevantă pentru personalitatea sa, aceasta depinzând de voința eficace pe care o are”, sens în care persoana juridică. dispune de o voință unitară compusă din voințele fiecăruia dintre membrii săi.

Potrivit altor autori, care au încercat să fundamenteze în acea perioadă idea răspunderii penale a persoanelor juridice, se consideră ca admisibilă și oportună ideea răspunderii penale a acestora, întrucât capacitatea de acțiune a unei persoane juridice în dreptul penal nu diferă fundamental de cea din dreptul civil sau administrative, chiar dacă nu este identică. Astfel, cine poate încheia contracte poate de asemenea să încheie și contracte ilicite sau cămătărești. Pe de altă parte și persoana juridică este titulara unui patrimoniu care poate fi diminuat prin aplicarea unor sancțiuni. De asemenea se considera, că: sancțiunile adecvate naturii persoanelor juridice nu ar fi pedepsele, ci măsurile de siguranță, aplicarea acestora neimplicând și constatarea vinovăției.

Totodată se consideră că persoanele juridice sunt dotate atât cu capacitate de voință cât și cu capacitate de acțiune “gruparea mai multor persoane fizice în cadrul unei entități colective trezește voințele adormite, suscită noi energii, dă fiecăruia sentimentul forței colective și grație acestor influențe multiple se dezvoltă voința colectivă, superioară în intensitate și diferă de suma voințelor individuale.

Potrivit doctrinei, reglementarea (în 1950), în mod expres, a posibilității angajării răspunderii penale a persoanei juridice în material delictelor economice a marcat sfârșitul influenței teoriei ficțiunii asupra dreptului penal olandez.

În anul 1965 s-a făcut un pas înainte pe calea generalizării răspunderii în materia infracțiunilor de drept comun prin recunoașterea capacității delictuale a persoanei juridice, nu însă și posibilitatea aplicării unei pedepse împotriva acesteia “în urma unei infracțiuni comise de către sau în numele persoanei juridice, societăți, asociații de persoane sau fundații pedeapsa se poate aplica împotriva administratorilor, membrilor consiliului de administrație sau cenzorilor cât și împotriva celor care au dat ordinal sau au dirijat acțiunea ilicită sau inacțiunea”.

Acesta evoluție a fost desăvârșită în anul 1976 o dată cu introducerea în Codul penal a răspunderii penale a persoanelor juridice ca o regulă generală pentru întreaga materie a dreptului penal: “infracțiunile pot fi comise de persoane fizice și juridice”.

În dreptul japonez, în anul 1880 apare pentru prima dată o lege care permite sancționarea patronului pentru o infracțiune comisă de un angajat al său, menită să sancționeze patronul persoană fizică. În anul 1900 apare pentru prima dată o lege ce viza sancționarea unei persoane juridice în considerarea acțiunii comise de un angajat.

În 1932 se introducea un nou sistem, numit Ryobatsu-Kitei (reglementarea pedepsirii a două părți), potrivit căruia atunci când conduita unei persoane din cadrul întreprinderii, constituie infracțiune, vor răspunde penal atât această persoană, cât și corporația însăși, în timp ce răspunderea indirectă a directorului, reprezentantului sau managerului a fost abrogată, astfel s-a considerat că acea răspundere indirectă a conducătorului este contrară oricăror principii de drept penal, iar nesancționarea persoanei fizice responsabile inechitabilă.

De asemenea, s-a constat că o persoană juridică nu va împiedica niciodată, ba chiar va încuraja o persoană fizică să comită o infracțiune dacă ea nu ar fi pedepsită.

In Belgia, încă din prima jumătate a secolului XX, s-a pus sub semnul întrebării vechiul adagiu societas delinquere non potest.

Astfel, Curtea de Casație a statuat printr-o decizie din 1948 că “actul îndeplinit în sfera atribuțiilor sale de către organul unei persoane juridice este actul persoanei juridice înseși, iar actul ilicit constitutive al infracțiunii nu-și schimbă caracterul prin fapt că persoana juridică nu poate fi obiectul unei sancțiuni penale”.

O persoană juridică poate să comită prin organele sale atât un fapt calificat ca infracțiune, cât și un alt act ilicit, dar aplicarea unei pedepse, nu se poate face împotriva unei persoane juridice, astfel adagiul-societas “delinquere non potest se transformă în societas delinquere potest sed puniri non potest (în lipsa unei reguli generale privitoare la modul de determinare a persoanei fizice responsabile în aceste cazuri în doctrină și practică au fost elaborate mai multe soluții bazate pe ideea de imputabilitate).

Prin legea din 04.05.1999 au fost aduse o serie de modificări Codului penal și Codului de procedură penală, fiind instituită pe această cale răspunderea penală a persoanelor juridice în dreptul Belgian: “orice persoană juridică răspunde penal pentru infracțiunile….”.

În Franța, noul Cod penal din 1994 a consacrat în mod expres răspunderea penală a persoanelor juridice: “persoanele juridice, cu excepția statului, sunt responsabile penal… pentru infracțiunile comise în contul lor de către organele sau reprezentanții acestora”.

În Danemarca, până în 1996, potrivit prevederilor Codului penal danez, prin subiect al infracțiunii se înțelegea orice persoană fizică ce încalcă conduita impusă de lege, astfel încât, în lipsa unei prevederi exprese o persoană juridică nu poate fi pedepsită. Existau totuși, în peste 200 de legi speciale din domeniul dreptului comercial sau conex, excepții de la regulă.

Potrivit Codului penal din 1996, o persoană juridică poate fi pedepsită cu amendă dacă o astfel de sancțiune este prevăzută de lege, iar în lipsa unor prevederi contrare, prevederile privind răspunderea persoanei fizice se aplică oricărei persoane juridice.

Nici legislațiile țărilor comuniste nu au fost în totalitatea lor ostile răspunderii penale a persoanelor juridice. În Iugoslavia Codul penal prevedea că persoanele juridice răspund penal numai în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede în mod expres acest lucru. O dată cu adoptarea în 1960 a legii privind infracțiunile economice, modificată ulterior de mai multe ori existau două categorii de persoane a căror răspundere putea fi angajată pentru aceste infracțiuni: persoana juridică și respectiv o categorie de persoane fizice, denumite „persoane responsabile”. Legea enumera limitativ persoanele juridice care nu puteau răspunde penal – comunitățile socio-politice și organele lor, organele statului și comunitățile locale – ceea ce înseamnă că toate celelalte categorii de persoane juridice își puteau vedea angajată răspunderea penală.

De regulă, persoana fizică și persoana juridică răspundeau împreună dar, în vreme ce răspunderea persoanei juridice era o răspundere obiectivă (pentru angajarea răspunderii era suficient să se constate fapta persoanei autorizate să acționeze în numele persoanei juridice și rezultatul produs), în cazul persoanei fizice răspunderea

se întemeia pe ideea de culpă. Sistemul sancționator aplicabil cunoștea atât pedeapsa amenzii, aplicabilă deopotrivă persoanelor fizice și juridice (începând cu 1977 suspendarea executării pedepsei amenzii a devenit aplicabilă și în cazul persoanelor juridice), dar în limite diferite, cât și așa numite „măsuri profilactice”, în fapt măsuri de siguranță (publicarea hotărârii, confiscarea unor bunuri, interdicția de a des răsura o anumită activitate economică, interdicția pentru persoana fizică de a exercita o anumită funcție).

Baza dreptului englez este jurisprudența, trie common law, care e cel mai important izvor de drept, și nu actul normativ.

O persoană juridică poate fi definită în dreptul englez ca fiind o asociere de persoane – în cazul unei corporații pluripersonale, sau o funcție – în cazul corporației unipersonale, căreia legea îi recunoaște o persoegea îi recunoaște o personalitate distinctă de cea a membrilor care o compun sau, respectiv, de a persoanei care ocupă funcția în cauză.

În ceea ce privește natura persoanei juridice, jurisprudența engleză nu a tratat această problemă la nivel teoretic, instanțele considerând pur și simplu că e vorba de o ficțiune, tară a se fi adoptat teoria ficțiunii, ci doar faptul că o corporație nu este o ființă umană palpabilă, ci o abstracțiune.

Instituționalizarea unei răspunderi penale propriu-zise persoanelor juridice a fost împiedicată atât de obstacole de natură conceptuală, cât și de obstacole de natură practică.

Cea mai importantă piedică de natură conceptuală în calea recunoașterii răspunderii penale a corporațiilor a constituit-o opinia potrivit căreia o entitate colectivă este incapabilă să gândească sau să acționeze pentru sine.

Susținătorii teoriei incapacității de acțiune a corporației au considerat că atâta timp cât aceasta poate acționa doar prin intermediul agenților umani, ea nu poate fi ținută responsabilă de actele prepușilor (ex. s-a decis că o companie nu poate conduce o mașină).

Doctrina a criticat însă ideea, afirmând că o corporație nu este, în ochii legii, o creație atât de abstractă, impalpabilă sau metafizică, încât să nu poată fi privită ca și comitent. La fel ca orice alt comitent, poate fi ținută de contractele încheiate de către prepușii săi, acționând în folosul său. Ca și orice alt comitent, este responsabilă de delictele comise de agenții săi ce au acționat în cadrul atribuțiilor de serviciu.

În ceea ce privește incapacitatea volitivă a corporațiilor, mult timp instanțele engleze au folosit diferite noțiuni pentru a caracteriza persoanele juridice în ideea de a sublinia incapacitatea acestora de a gândi. Astfel, s-a spus că o corporație este o „abstracțiune”, „un lucra impalpabil”, sau o „entitate-metafizică” pentru a concluziona că aceasta este incapabilă de rea-voință sau de a avea un mobil.

Teoria ultra vires a fost unul dintre cele mai serioase argumente teoretice pentru respingerea răspunderii penale a persoanelor juridice de-a lungul istorie dreptului englez. Principiul a apărut printr-o decizie judecătorească potrivit căreia atâta timp cât actul de constituire a corporației prevede scopurile și puterile acesteia, orice act comis în afara acestora, numit ultra vires, este un act în raport de care corporației îi lipsește capacitatea, astfel încât actul nu aparține persoanei juridice. Din acest punct de vedere, evident că un act ilicit din punct de vedere penal nu poate fi considerat a fi intra vires pentru că actul de constituire nu poate să cuprindă scopuri și puteri ilicite, astfel încât actele ilicite nu pot fi imputate corporației.

Au existat și impedimente procedurale pentru a face posibilă judecarea persoanelor juridice în fața instanțelor penale, datorită obligativității prezenței inculpatului în fața instanței în cazul anumitor infracțiuni, uneori judecătorii apreciind acest lucru imposibil, din cauza naturii imateriale a persoanei juridice.

După modul în care au fost create, două tipuri de infracțiuni: infracțiuni create de jurisprudență, numite common law crimes, categorie în care intră cea mai mare parte a infracțiunilor și infracțiuni prevăzute în legi ale Parlamentului, statutory crimes. În prima categorie intră toate faptele considerate infracțiuni potrivit dreptului natural – omor, furt, viol, trădare etc. – fiind numite true crimes (instanțele nu pot să creeze infracțiuni noi sau să lărgească definiția celor deja existente), în timp ce în categoria celor create de legiuitori se regăsesc acele fapte care în mod natural nu ar fi infracțiuni sau care au apărat în urma progresului tehnologic, precum infracțiunile de mediu, cele privind asigurările etc. Potrivit unei prevederi a legii privind interpretarea actelor normative din 1889 (Interpretation Act), în cazul normelor emise de Parlament după 1890 prin noțiunea de persoană se înțelege și persoana juridică. Astfel, începând cu 1890, în cazul statutory crimes, persoanele juridice răspund în mod cert.

O altă clasificare a infracțiunilor se face din punct de vedere a modalității de răspundere. Există infracțiuni de răspundere obiectivă – strict liability, infracțiuni de răspundere pentru fapta altuia – vicarious liability și infracțiuni de răspundere pentru fapta proprie culpabilă. Infracțiunile de răspundere obiectivă se caracterizează prin faptul că nu trebuie să se probeze nici un fel de element subiectiv din partea făptuitorului, fiind suficient pentru existența infracțiunii comiterea acțiunii sau inacțiunii incriminate (ex. pentru conducerea unui autovehicul fără a avea asigurarea de răspundere civilă). Răspunderea obiectivă nu apare decât rareori în cazul infracțiunilor din common law, în schimb este destul de frecventă în cazul statutory crimes, Parlamentul având puterea de a decide în raport de fiecare infracțiune pe care o

creează dacă răspunderea va fi obiectivă sau bazată pe culpă. Răspunderea pentru fapta altuia, vicarious liability, este, în dreptul englez, destul de des întâlnită, privind, de regulă, doar infracțiunile de răspundere obiectivă (ex. pentru conducerea unui autovehicul fără a avea revizia tehnică făcută la timp și cu defecțiuni la sistemul de frânare, au fost condamnați atât șoferul cât și patronul său).

Justiția răspunderii penale a corporațiilor s-a dezvoltat diferit în raport de cele trei tipuri de răspundere penală existentă în dreptul englez.

Referitor la infracțiunile de strict liability, între common law crimes doar patra infracțiuni sunt considerate de a fi de răspundere obiectivă, fără a implica, ca element constitutiv, vreo formă de vinovăție: public nuisance — sunt fie acte ilicite, fie o omisiune de a respecta o obligație legală care cauzează neplăceri sau prejudicii ori împiedică mai multe persoane în exercițiu drepturilor care aparțin tuturor supușilor Coroanei (ex, blocarea unui drum sau poluarea apei. ori aerului, poluarea fonetică etc); defamatiry libel – asemănătoare cu calomnia din dreptul român, poate fi definită ca fiind publicarea unui text obscen sau revoltător, defăimător pentru o persoană în viață, text ai cărui termeni sunt destinați să o expună batjocurii publice sau rușinii, să o ridiculizeze public sau să îi afecteze reputația; blasphemous libel — este publicarea oricărui document care atacă credința creștină, Biblia, doctrina Bisericii anglicane, pe Dumnezeu, pe Isus sau orice persoană sacră, în măsura în care actul insultă sau ultragiază sentimentele religioase ale creștinilor; criminal contempt of court — constă, în principiu, în orice ingerință fie în realizarea justiției în general, fie în rezolvarea unei cauze particulare.

Prima categorie de infracțiuni în raport de care corporațiile s-au văzut responsabile sunt cele de strict liability comise printr-o omisiune (ex. decizia High Court din 1842, în care o companie feroviară a fost judecată penal pentru nerespectarea obligației de a uni printr-un pod proprietățile pe care le-a despărțit o

dată cu construirea căilor ferate, obligație prevăzută printr-o normă legală). Lordul Blackbum (în 1880) a afirmat în Camera Lorzilor că „o corporație nu poate să comită o infracțiune; o corporație nu poate fi închisă, dacă închisoarea este singura sancțiune; o corporație nu poate să-și piardă viața, dacă aceasta este sancțiunea; astfel, în aceste cazuri, o corporație nu poate săvârși o infracțiune. Dar o amendă poate fi aplicată unei corporații și ea poate plăti daune-interese; în consecință, sunt în total dezacord cu ideea potrivit căreia o entitate juridică sau o corporație creată în scopul editării unui ziar nu poate fi judecată și condamnată la o amendă (…) sau cu ideea după care o corporație care comite nuisance nu poate fi condamnată pentru aceea faptă” .

Un al doilea punct în evoluția răspunderii entităților colective a fost instituirea răspunderii acestora pentru infracțiuni de strict liability comise printr-o acțiune (ex. o companie feroviară care, în speță, prin construcția căii ferate a tăiat ilegal un drum comunal). În esență, s-a decis că diferența între faptele omisive și cele comisive este pur formală, deoarece din punct de vedere moral urmarea produsă este aceeași. Pe de altă parte, argumentele reținute pentru a se incrimina omisiunea pot fi reținute și pentru a sancționa acțiunea.

Astfel, s-a ajuns, spre sfârșitul secolului al XlX-lea, să se admită într-o foarte mare măsură răspunderea persoanelor juridice pentru infracțiunile de strict liability, foarte frecvente în legislația scrisă engleză din acea perioadă în care se puneau bazele dreptului muncii, comercial sau financiar.

Infracțiunile de vicarious liability. O a doua treaptă de dezvoltare a instituției răspunderii penale a persoanelor juridice a fost admiterea, în anumite situații, a răspunderii indirecte pentru fapta altuia. Inițial, răspunderea pentru fapta altuia a fost respinsă în materie penală (directorul unei închisori nu este responsabil pentru faptele de violență comise de paznici, decât dacă a participat moral sau material

la comiterea acestora). Pe cale de consecință, nici o persoană juridică nu este responsabilă pentru faptele comise de angajații săi). Însă, s-au admis trei excepții de la această regulă: în cazul nuisance, criminalul liber și în cazul unei prevederi exprese sau implicite a legiuitorului.

În primele două cazuri, răspunderea funcționează după regulile de drept civil.

Cazurile în care răspunderea indirectă este impusă expres printr-o prevedere legislativă sunt relativ puțin numeroase. Mult mai numeroase sunt cazurile în care instanțele au considerat implicită voința legiuitorului de a face o persoană răspunzătoare pentru fapta altuia. În principiu, se estimează că anumiți termeni au semnificația că actul prepusului trebuie considerat ca fiind a comitentului (ex. Utilizarea unui autovehicul cu defecțiuni mecanice) sau, pe de altă parte, că răspunderea indirectă apare atunci când comitentul și-a delegat puterile unul prepus sau reprezentant (ex. prin vânzarea unui produs de către o altă persoană decât proprietarul magazinului).

Infracțiunile de răspundere personală care presupun un element subiectiv – mens rea crimes. În ceea ce privește cea mai mare parte a infracțiunilor, inclusiv așa-numitele true crimes cele care implică probarea unui anumit element subiectiv, numit mensrea, răspunderea corporațiilor a apărut doar în cea de-a doua jumătate a secolului trecut. S-a împrumutat din dreptul civil teoria identificării sau teoria alter ego, care constituie la ora actuală fundamentul răspunderii corporatiste în Anglia, în baza căreia se poate stabili, în anumite condiții, existența unui element subiectiv personal al persoanei juridice.

Decizia Camerei Lorzilor din 1971 a impus, cu valoare de lege, teoria identificării în dreptul penal.

Potrivit acestei doctrine „o companie poate fi foarte bine comparată cu un corp uman. Ea are creier și un centru nervos care controlează ceea ce face. Are de asemenea brațe care dispun de multe și acționează în conformitate cu instrucțiunile primite de la centri nervoși. O parte a acestor brațe ale companiei sunt simpli prepuși și agenți care nu sunt altceva decât forță de muncă și nu poate spune că ar reprezenta inteligența sau voința companiei. O altă parte sunt directorii și managerii care reprezintă inteligența directoare și voința companiei, care controlează ceea ce face aceasta. Starea de spirit a acestor manageri este așadar starea de spirit a companiei și ea trebuie tratată ca atare de către juriști”.

Această decizie constituie precedentul de bază pentru angajarea răspunderii penale a persoanelor juridice în dreptul penal englez actual, deși această teorie a suferit numeroase critici și modificări.

– în dreptul american, poziția originară a common law a fost aceea că, persoana juridică nu poate ea însăși sa comită o infracțiune (potrivit afirmației lordului Hold din 1701, o persoană juridică nu poate fi urmărită penal, ci doar membrii acesteia, afirmație reluată ulterior de către Blackstone în 1765 care a spus că o persoană juridică nu poate comite trădare sau altă infracțiune prin capacitatea sa corporatistă, ci numai prin membrii săi, prin capacitatea lor individuală distinctă. Cu toate acestea, chiar înainte de perioada lui Blackstone, excepții au existat pentru omisiunea de a îndeplini anumite obligații pozitive și pentru nuisance – aceasta constă în esență în nerespectarea obligațiilor de bună vecinătate), atitudine inițială a jurisprudenței americane de a nu admite posibilitatea că o entitate colectivă să comită un delict penal. Astfel s-a afirmat că o corporație este o creație artificială a legii, care nu posedă puteri naturale, reluându-se un precedent britanic (lordul Coke în 1612 a

decis că o societate colectivă este invizibilă, intangibilă și nu există decât datorită intenției legiuitorului. Ea nu poate nici comite infracțiuni, nici să fie dincolo de lege, nici să fie excomunicată pentru că nu are suflet).

Un al doilea impediment a fost lipsa unor prevederi procedurale privind persoanele juridice, precum și lipsa unor pedepse legale susceptibile de a fi aplicate entităților colective, impediment eliminat însă destul de rapid, atât prin jurisprudență, cât și prin legislație.

În plus, vechea teorie ultra vires asupra noțiunii de capacitate nu a fost lipsită de influență. Potrivit acesteia, o societate este creată prin lege cu anumite scopuri. Ea nu poate să comită o infracțiune printr-o acțiune sau să intrige o altă persoană să o comită pentru societate. Dacă adunarea generală a societății decide prin vot ca o persoană să săvârșească o faptă penală în numele societății, actul comis de către aceasta nu poate fi considerat drept actul societății deoarece depășește capacitatea sa.

În fine, dincolo de dezbaterile teoretice despre capacitatea corporațiilor de a comite infracțiuni, o lungă perioadă de timp jurisprudență a fost fermă în a considera că există infracțiuni pe care o societate nu le poate comite, precum ar fi de ex.: bigamia, violul, omorul sau alte infracțiuni asemănătoare.

În realitate, adevăratul impediment al recunoașterii responsabilității penale a persoanelor juridice a fost lipsa unei necesități de ordin practic în acest sens, până la momentul la care dezvoltarea economică și a vieții comerciale a condus la disoluția indivizibilității între patron și societate, impunând o răspundere distinctă a acesteia din urmă.

Inițial, în temeiul teoriei ultra vires privind capacitatea corporației doar pentru omisiunile de a îndeplini o obligație legală, nu și pentru fapte comisive,

considerându-se că acestea din urmă nu intră în domeniile lor legale de acțiune. Ulterior, și această idee a fost abandonată, decizându-se că distincția între omisiune și acțiune este frecvent mai mult formală decât substanțială, existând multe cazuri în care este dificil de distins dacă delictul rezultă din comiterea unui act ilicit sau din comiterea incorectă a unui act ilicit (ex. pentru practicarea fără drept a medicinii, răspândirea de gaze toxice, lipsa de întreținere a unui drum, vânzarea ilicită de arme etc).

Cea mai importantă limită în calea unei răspunderi complete a entităților colective a căzut în momentul în care acestea au fost judecate pentru infracțiuni care implică o intenție frauduloasă, așa numitele true crimes, repetându-se în mod frecvent de către instanțele americane faptul că, dacă în dreptul civil se admite unanim că o persoană juridică poate să încalce un contract în mod intenționat,, atunci probarea unei intenții frauduloase a cesteia nu pune nici un fel de problemă. Un tribunal din New York, printr-o decizie din 1918, a condamnat penal o persoană juridică pentru o infracțiune aproape identică cu “trădarea, dar, practic vorbind, faptul că o persoană juridică nu poate fi găsită vinovată de anumite tipuri de infracțiuni nu ține de natura acestor fapte, ci de faptul că ele nu pot face parte din afacerile corporației.

În Australia, chiar dacă instituționalizarea răspunderii penale a corporațiilor a apărut sub imperiul jurisprudenței engleze, încă de la primele decizii de condamnare a persoanelor juridice, a fost împrumutată din dreptul civil noțiunea de atribuție a presupusului – the scop of employment, potrivit căreia acțiunile presupușilor sunt cele ale corporației dacă ele pot fi privite în mod rezonabil ca fiind parte a atribuțiilor de serviciu, nu în mod necesar atribuțiilor angajaților la ceea ce aceștia au puterea expresă să facă, ci chiar dacă acesta (presupusul) avea ordin expres să acționeze în sens ilicit, răspunderea corporației era angajată.

Prin legea 56/1955, în anumite condiții foarte largi, actul unei persoane fizice poate fi imputat persoanei juridice din care aceasta face parte, instituind astfel o responsabilitate extrem de întinsă a corporațiilor. Urmare acestei legi, o companie a putut fi ținută răspunzătoare pentru ucidere din culpă, una dintre faptele excluse până atunci din câmpul răspunderii persoanelor juridice, pentru că unul dintre muncitorii săi a utilizat neglijent o instalație, cu rezultate fatale.

În Canada, dreptul penal federal, nu prevede nici o dispoziție expresă privind răspunderea persoanelor juridice sau condițiile de angajare a acesteia. Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului XIX, respectiv Codul penal din 1892, prevede că persoana juridică pusă sub acuzare compare și pledează prin intermediul unui avocat sau al unui reprezentant, ceea ce implică recunoașterea legislativă a răspunderii corporațiilor, instanțele canadiene neavând, totodată, nici un fel de reținere în a condamna entități colective, inclusiv pentru infracțiunile din common law (nimic nu împiedică ca o corporație să fie declarată culpabilă de o infracțiune din common law, fără nici un fel de altă explicație – 1941), precum uciderea din culpă (Curtea Supremă – 1900 s-a ferit să tranșeze problema răspunderii cooperatiste în cazul acestor infracțiuni, mulțumindu-se să incrimineze neglijența unei companii petrolifere de a întreține un utilaj, neglijență ce a condus la moartea unor persoane). În 1909, a fost rezolvat impedimentul privind inexistența unor sancțiuni adecvate relativ la anumite infracțiuni, prin introducerea în codul penal a unui text potrivit căruia se poate aplica unei corporații o amendă în locul oricărei sancțiuni privative de libertate sau corporale.

CAPITOLUL II

IMPEDIMENTE ÎN ADMITEREA CALITĂȚII DE

SUBIECT ACTIV A PERSOANELOR JURIDICE

1. Caracterul fictiv al persoanelor juridice:

Potrivit teoriei ficțiunii persoanelor juridice, subiect de drept veritabil nu poate fi decât ființa umană, persoanele juridice nefiind decât subiecți fictivi, recunoscuți ca atare pentru a răspunde necesității de a identifica un titular al anumitor drepturi patrimoniale.

„Ființa fictivă, nedispunând prin ea însăși nici de voință și nici de libertate, nu poate comite o faptă ilicită și nici nu poate cunoaște închisoarea”.

Dat fiind că teoria ficțiunii a fost în cele din urmă abandonată, astăzi persoanele juridice joacă un rol capital în toate domeniile vieții economico-sociale, iar acest rol nu ar putea fi îndeplinit de entități fictive. Persoanele juridice se bucură de recunoașterea capacității juridice în majoritatea ramurilor de drept, au un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniile membrilor care le compun, au drepturi și obligații distincte de cele ale membrilor, așa încât existența lor este o realitate atât în plan social, cât și în plan juridic.Persoanele juridice se bucură de recunoașterea capacității pasive inclusiv în sfera dreptului penal. Atunci când o infracțiune este îndreptată împotriva unei persoane juridice este unanim admis faptul că aceasta este subiectul pasiv al infracțiunii și ea are posibilitatea de a acționa ca parte în procesul penal prin intermediul organelor sale. Persoana juridică constituie o realitate atunci când a fost vătămată în drepturile sale ca urmare a unei infracțiuni, astfel că, aceeași persoană nu este o entitate imaginară, fictivă, atunci când încalcă ea însăși drepturile altor persoane.

O parte a doctrinei a apreciat că recunoașterea persoanelor juridice ca subiecte de drept trebuie soluționată pe aceleași baze ca în cazul persoanelor fizice.

Dacă recunoașterea capacității juridice a ființei umane nu presupune o prealabilă elucidare a problemei originii omului, fiind suficientă constatarea existenței acestuia, tot astfel, în cazul persoanelor juridice, recunoașterea calității de subiect de drept se poate face pornind de la existența și rolul social al acestora fără a interesa natura lor.

Astfel, argumentul bazat pe caracterul fictiv al persoanelor juridice nu mai poate fi invocat astăzi în sprijinul tezei non-responsabilității penale a acestei entități.

2. Incapacitatea de acțiune a persoanelor juridice:

O parte importantă a doctrinei consideră că din cauza absenței capacității de acțiune, persoanele juridice nu pot răspunde penal, opinie potrivit căreia acestea nu au capacitate proprie de a acționa, așa-zisele lor acțiuni nefiind de cât acte comise de persoane fizice și atribuite entităților colective, ceea ce nu este suficient pentru realizarea laturii obiective a unei infracțiuni. Astfel, „acțiunea” unei persoane juridice este doar rezultatul acțiunii unui număr mai mic sau mai mare de persoane fizice, căci „actele persoanei juridice” sunt actele comise de organele sau reprezentanții săi, în numele persoanei juridice. În aceste condiții apare ca inechitabilă imputarea tuturor membrilor persoanei juridice a acțiunii comise doar de unii dintre aceștia. Tot astfel, persoana juridică nu încheie pentru ea însăși contracte, ci este legată de efectele contractelor încheiate în numele său de persoane fizice care acționează în calitate de organe. Așa fiind, este evident că entitatea colectivă nu poate fi subiect activ al unei infracțiuni, pentru aceasta fiind necesar ca ea să comită personal acțiune sau inacțiune incriminantă.

Acțiunea sau inacțiunea, prin natura lucrurilor, nu poate fi comisă direct și personal de către persoana juridică, dar aceasta îi este imputabilă atunci când a fost comisă în concret de către un organ sau reprezentant al acesteia. Actele organelor sunt actele persoanei juridice înseși pentru că organul nu este ceva distinct de persoana juridică, ci apare ca o parte a acesteia. Actele acestor organe pot fi efectuate în interesul corporației și în conformitate cu legea, dar în egală măsură pot fi contrare legii, realizând astfel latura obiectivă a unei infracțiuni. Situația infracțiunilor comise de organul persoanei juridice este fundamental diferită de cea a infracțiunilor comise de tutorele minorului sau incapabilului, cu care a fost uneori comparată în doctrină.

Dacă tutorele nu adaugă nimic la structura reală, veritabilă a minorului, fiind un element exterior acesteia, organul este un element structural al persoanei juridice, este determinant pentru existența ei și numai prin intermediul acestuia ea poate intra în viața juridică (autorii apreciază că dacă în ipoteza persoanelor fizice avem o relație ad alteram, în cazul persoanei juridice avem o relație în altero și tocmai această simetrie inversă determină o soluție diferită în materie de responsabilitate).

Acțiunile comise de organele sau reprezentanții persoanei juridice sunt imputate acesteia, demonstrat și de împrejurarea că aceste organe sau reprezentanți nu își asumă nici o răspundere personală pentru actele pe care le efectuează în limitele puterilor ce le-au fost conferite, ci angajează persoana juridică, astfel că nu există temei de a nu admite răspunderea penală a persoanei juridice atunci când actul comis de organul ei în sfera sa de atribuții constituie infracțiune,

În dreptul penal nu este admisibil ca acțiunea unui subiect să-i fie imputată altuia, însă instituția coautorului oferă probabil cel mai bun exemplu de angajare a răspunderii unui coautor și în considerarea actelor comise de celălalt pe baza înțelegerii prealabile între ei. În același timp, numeroase legislații recunosc instituția răspunderii penale a directorului întreprinderii15 pentru infracțiunile comise de angajații săi, sub condiția de a, fi putut să împiedice producerea lor.

Persoana juridică poate fi destinatara obligațiilor stabilite prin normele juridice. Astfel, dreptul concurenței vizează în principal întreprinderile sau grupurile de întreprinderi, acțiunea anticoncurențială fiind a întreprinderii și nu a persoanelor fizice care dețin la un moment dat calitatea de organe ale acesteia. S-a susținut în doctrină în acest context că normele care se adresează persoanelor juridice nu precizează nimic în legătură cu persoana care trebuie să îndeplinească obligațiile corespunzătoare.

Așa-numitele norme distributive, nu fac altceva decât să atribuie valori, costuri sau riscuri, să stabilească cu titlu impersonal o anumită stare fără a implica în mod necesar existența capacității de acțiune a unui subiect. Potrivit legii și nou-născutul și iresponsabilul trebuie să plătească impozite, dar aceasta nu înseamnă că ei pot răspunde penal pentru evaziunea fiscală comisă de părinți sau tutore în interesul lor. Prin urmare, norma penală nu este identică cu norma extrapenală care obligă sau interzice (normă de determinare). În realitate, faptul că minorul nu răspunde din punct de vedere penal pentru faptele comise de părinți nu poate constitui un argument împotriva eventualei consacrări de către legiuitor a răspunderii penale a persoanei juridice pentru faptele comise de organele acesteia, cele două ipoteze nefiind identice. Iar instituția răspunderii penale a directorului întreprinderii nu face decât să confirme că persoana juridică poate fi destinatarul direct al normei penale.

Fiind subiecte de drept de sine stătătoare și putând avea calitatea de destinatar al normei juridice, entitățile colective nu pot fi lipsite de capacitate de acțiune, căci, dacă legiuitorul le stabilește obligații, o face în considerarea faptului că ele pot realiza conduita cerută, adică pot comite acțiuni sau inacțiuni relevante din punct de vedere juridic.

Diferențele între capacitatea de acțiune a persoanei juridice în plan civil și respectiv penal nu mai sunt astăzi atât de bine conturate, așa încât ele să poată fi invocate ca argumente convingătoare împotriva ideii de răspundere penală a entităților colective. Cu un secol în urmă se considera că faptul ilicit civil devine infracțiune atunci când este comis cu intenție și nu din culpă. Ilicitul rămânea astfel în sfera civilului atunci când avea caracter individual și ireparabil, dar trecea în domeniul dreptului penal dacă se dovedea general și ireparabil. Sancțiunea penală trebuia să intervină doar atunci când fapta ilicită prezenta un grad de pericol social deosebit, fie prin atingerea adusă valorii ocrotite, fie prin pericolul social creat în caz de repetare.

În majoritatea cazurilor, astăzi, nu există o diferență de substanță între delictul civil și delictul penal, încadrarea unei fapte într-o categorie sau alta ținând de opțiunea legiuitorului. Legea instituie o sancțiune penală atunci când aceasta este considerată necesară, când respectarea normei juridice nu poate fi asigurată doar prin simpla obligare la repararea prejudiciului (există însă și situații în care nu ar fi posibilă aplicarea unei sancțiuni civile, pentru că fapta ilicită nu aduce atingerea unor interese private. Așa se întâmplă în cazul infracțiunilor contra siguranței naționale, a unora dintre infracțiunile ca regimul circulației rutiere etc). nu elementul subiectiv, pericolul social sau caracterul ireparabil al prejudiciului determină flecare în parte considerarea unei fapte ca infracțiune, ci ansamblul acestora coroborat cu imposibilitatea asigurării respectării normei juridice prin alte mijloace, fie datorită insuficienței, fie datorită inexistentei acestora.

Atunci când se decide incriminarea unei fapte care până atunci constituie delict civil se are în vedere gradul de pericol social legal, determinat, între altele, și de frecvența respectivelor fapte într-o anumită perioadă. Creșterea acestui număr nu este decât o dovadă a faptului că mijloacele folosite până în acel moment pentru asigurarea respectării normei juridice s-au dovedit insuficiente și deci că se impune recurgerea la o sancțiune penală.

Cât timp o acțiune stă la baza unui delict civil, ea poate fi comisă de o persoană juridică, dar, din momentul în care legiuitorul intervine și incriminează respectiva acțiune, persoana juridică nu o mai poate săvârși.

Recunoașterea capacității de acțiune a persoanelor juridice nu implică o răspundere pentru fapta altuia, ci pentru o formă de activitate proprie, realizată prin intermediul altuia și determinată de structura corporativă, care presupune în mod necesar un transfer de putere și răspundere între persoana juridică și organele acesteia.

3. Principiul specialității capacității de folosință:

Potrivit acestei opinii, legea care acorda personalitate juridică entităților colective le stabilește în același timp, din rațiuni practice, limitele activității și le interzice depășirea acestora. Prin urmare, persoanele juridice nu pot acționa dincolo de aceste limite și deci nu pot comite infracțiuni, acest lucru fiind în opoziție cu principiul specialității. Principiul specialității limitează deci activitățile persoanei juridice la cele care sunt necesare atingerii scopului său, astfel că atunci când ea comite o infracțiune își pierde capacitatea și personalitatea juridică din momentul în care se angajează pe terenul infracționalității.

Ar fi absurd să se considere că regula specialității, destinată să mențină entitățile colective în cadrul legalității, să se transforme într-o cauză de impunitate pentru acestea.

Totodată, există o diferență fundamentală între autorizarea înființării unei persoane juridice și funcționarea acesteia. Autorizarea acordată pentru înființarea unei entități colective sau pentru desfășurarea de către aceasta a anumitor activități nu înseamnă ca ea nu este capabilă să desfășoare și alte activități, pe care le poate gestiona mai mult sau mai puțin corect, iar infracțiunea nu este altceva decât expresia maximei incorectitudini de care persoana juridică dă dovadă.

Dar, o persoană juridică, desfășurându-și activitatea specifică, poate comite infracțiuni care se leagă de această activitate, fără însă a fi depășit limitele

capacității de folosință. Așa de pildă, o societate poate, fără să iasă din sfera sa de activitate, să vândă produse cu depășirea adaosului comercial maxim. Nu trebuie confundat scopul creării persoanei juridice cu scopurile urmărite pe parcursul derulării activității ei. Motivele înființării corporației trebuie să fie întotdeauna licite, scopurile urmărite ulterior de către aceasta nu sunt întotdeauna în concordanță cu cele care au determinat crearea ei.

Principiul specialității apare ca o regulă de drept civil ce nu vizează decât materia actelor juridice civile. Principiul specialității nu are incidență în sfera faptelor civile stricto sensu, ex.: în materia delictelor civile. Este evident că nici comiterea de delicte civile nu se înscrie în sfera capacității de folosința, dar, cu toate acestea, este unanim recunoscută posibilitatea obligării persoanei juridice la repararea prejudiciului cauzat. Principiul specialității capacității de folosință nu trebuie transpus tale quale în alte ramuri de drept, unde subiectul colectiv are capacitatea pe care normele acelor ramuri o determină. Principiul specialității capacității de folosință din dreptul civil nu se poate opune la recunoașterea de către dreptul penal a răspunderii penale a persoanelor juridice.

Opinia exprimată în doctrină potrivit căreia principiul specialității capacității de folosință nu se opune la angajarea răspunderii penale a persoanei juridice, dar limitează sfera infracțiunilor care pot fi comise de persoana juridică, susținere motivată prin aceea că voința corporativă delictuală nu poate exista decât în cadrul limitelor trasate de principiul specialității, astfel că orice infracțiune ce se

situează în afara cadrului competențelor recunoscute persoanei juridice nu-i poate fi imputată (în doctrina mai veche s-a considerat în același sens că, deși răspunderea penală a persoanei juridice nu este de neconceput, angajarea ei trebuie să rămână o excepție deoarece, „de regulă, infracțiunea comisă de un organ trebuie considerată ca depășind cadrul funcțiilor acestuia, chiar dacă a fost săvârșită în interesul persoanei juridice”). Importantă pentru angajarea răspunderii acesteia este existența unei legături între activitatea persoanei juridice și infracțiunea comisă și nu principiul specialității capacității de folosință. Dacă fapta unei societăți de turism de a organiza o activitate de trafic de persoane în scopul practicării prostituției în străinătate se încadrează sau nu în limitele capacității de folosință, asta nu împiedică condamnarea respectivei societăți pentru infracțiunea comisă.

4. Lipsa elementului subiectiv în cazul persoanelor juridice:

Pentru a fi declarat cineva vinovat de comiterea unei infracțiuni, trebuie să se constate existența unei voințe, elementul subiectiv fiind, în majoritatea sistemelor de drept, unul dintre cele mai importante elemente ale infracțiunii. Răspunderea penală implică existența capacității de a-și motiva acțiunile și de a accepta consecințele acestora, cu alte cuvinte existența libertății de voință. Persoana juridică însă nu are deloc voință. „Voința” persoanei juridice nu este o voință în sens juridic, căci ea nu este decât voința membrilor sau administratorilor săi, motiv pentru care ea poate fi incriminată ca voință a acestor membri sau administratori dar nu ca o voință a persoanei juridice. Orice decizie a persoanei juridice nu este altceva decât decizia unor persoane fizice care au ajuns într-o poziție în care voința lor este considerată a fi voința entității colective.

Astfel, conștiința colectivității nu subzistă decât în conștiința membrilor săi, în psihicul fiecărui individ. Colectivitatea nu dă naștere unei voințe noi – aceea a entității colective – ci este caracterizată de o rezultantă a voințelor individuale, membrii persoanei juridice au decis sau au dorit, aceleași formule fiind utilizate și atunci când este vorba de entități fără personalitate juridică (ex. – „completul de judecată a decis”, „echipa a hotărât” etc).

Unii dintre autori accepta totuși că elementul psihologic ce caracterizează acțiunile colectivității nu este întru-totul identic cu cel al fiecărui membru privit izolat.

Din punct de vedere psihologic, entitatea colectivă diferă de suma indivizilor care o compun, fiecare individ suferă în cadrul grupului influențe care îi modifică starea de spirit, așa încât colectivitatea nu mai este o sumă a indivizilor în starea lor psihică obișnuită, ci o sumă a unor voințe modificate, ca urmare a interacțiunii lor. Așa-zisa decizie a grupului nu este în realitate decât decizia acelora care și-au impus voința. Chiar dacă ei sunt influențați și de către alții și chiar dacă au fost nevoiți să accepte anumite compromisuri ori să-și flexibilizeze poziția în sensul interesului comun, persoanele fizice rămân singurele care desfășoară o activitate intelectuală în cadrul grupului, cu alte cuvinte singurele care au voință. Nu se poate vorbi de o voință proprie, ci doar de efecte volitive colective, căci în cadrul lor se exprimă intenții în privința cărora ele nu sunt autorul, ci vehiculul sau locul de manifestare a acestora.

Un alt autor, acceptă totuși ideea că voința colectivă constituie un element juridic diferit de voințele individuale, dar ea rămâne condiționată de aceste voințe, a căror sumă o reprezintă. Astfel, nu ar putea fi niciodată angajată răspunderea penală în cazul acelor entități sau grupuri de interese care au identitate proprie, dar total independentă de persoanele fizice care urmăresc acele interese, ex.: fundațiile, grupurile industriale sau comerciale sunt centre ideale sau materiale în jurul cărora se organizează drepturi și obligații, dar care există independent de persoanele fizice care le administrează, situații în care nu pot fi identificate acele voințe individuale în absența cărora nu se poate concepe ideea de voință colectivă.

Pentru a se putea vorbi de o răspundere penală, este necesară existența unei organizări. Un grup neorganizat nu poate răspunde penal deoarece el nu este susceptibil de o voință comună. Nu este necesar ca organizarea să fie întru-totul conformă prevederilor legale, căci simplul fapt că o societate comercială a omis, cu ocazia constituirii, îndeplinirea anumitor formalități, nu trebuie să deschidă posibilitatea comiterii de către aceasta de infracțiuni în condiții de impunitate.

Majoritatea doctrinei recunoaște însă existența unei voințe colective, proprii persoanei juridice, ex.: atunci când un sindicat declară o grevă se întâmplă adesea că o parte a revendicărilor formulate să nu fie susținute de toți salariații și, cu toate acestea, ei acționează conform voinței sindicatului, respectiv conform hotărârii adoptate în conformitate cu prevederile statutare. Ceea ce caracterizează persoana juridică este, pe de o parte, existența unui interes superior, diferit de interesul specific fiecărui membra al grupului, iar pe de alta parte, existența unei organizări interne susceptibile de a degaja voința colectivă.

În fiecare grup social se manifestă o voință specifică grupului, distinctă de voința fiecărui membru privit ut singuli, ceea ce face ca persoanele juridice să fie considerate subiecte de drept distincte. Dacă se recunosc efecte juridice manifestării de voință a persoanei juridice, recunoscându-se capacitatea sa de a contracta și a se obliga, nu se poate susține că această voință există atunci când produce efecte licite, dar dispare în cazul unor acte ilicite, fiind acceptată și angajarea răspunderii civile delictuale a persoanei juridice, nu doar în cazurile în care această răspundere se fundamentează pe ideea de garanție, ci și atunci când este vorba de o răspundere bazată pe culpă, acceptând ideea că atunci când ilicitul îmbracă o forma mai gravă – aceea a infracțiunii – persoana juridică își pierde capacitatea de voință. Voința persoanei juridice susceptibilă de a provoca săvârșirea unui delict civil este capabilă, în același mod, să determine comiterea unei infracțiuni.

Când se constată insuficiența măsurilor privind protecția muncii, se observă că această stare de fapt este rezultatul unei politici a întreprinderii sau al organizării acesteia și nu al unui individ sau al altuia, astfel încât se poate vorbi de o culpă colectivă, imputabilă persoanei juridice. Totodată, fapta de a nu plăti mult timp indexările salariale este rezultatul unei politici a firmei care refuză să respecte legislația sociala, iar existența în acest caz a unei voințe proprii, diferă de voința unui membru sau a altuia, este atestată de continuarea comiterii faptei indiferent de persoanele care s-au succedat la diferite momente în funcțiile de conducere. În acest sens, Curtea de Casație belgiană, chiar anterior consacrării pe cale legislativă a răspunderii penale a persoanelor juridice, a statuat că „o persoană juridică poate comite o infracțiune și poate acționa cu o intenție unică în baza căreia sunt comise mai multe fapte ce constituie o infracțiune continuată”.

Într-o altă opinie se consideră că în realitate vinovăția persoanei juridice este fie vinovăția persoanei fizice vinovate, fie o vinovăție prezumată, considerată ca fiind reală doar printr-o ficțiune. Când a fost identificată o persoană fizică în calitate de autor al infracțiunii, vinovăția sa este transpusă în planul persoanei juridice, iar când nu este posibilă determinarea persoanei fizice vinovate, se recurge la o prezumție de vinovăție a persoanei juridice, căci în lipsa persoanei fizice nu se poate proba existența vinovăției persoanei juridice. Insă, vinovăția persoanei fizice, indiferent dacă aceasta este cunoscută sau nu, nu se identifică în mod necesar cu vinovăția persoanei juridice, intenția sau culpa acesteia din urmă fiind determinată în funcție de acțiunea sau inacțiunea comisă, ex.: atunci când în cadrul unei întreprinderi se omite alocarea fondurilor necesare achiziționării unor echipamente destinate protecției mediului, vinovăția persoanei juridice în cazul producerii unui accident se determină pornind de la aceasta inacțiune, fiind mai puțin important dacă se cunoaște sau nu identitatea celor care prin vot au blocat decizia de achiziționare a echipamentelor în cauză. De asemenea, producerea unui accident de muncă este adeseori consecința unei organizări defectuoase a întreprinderii, rezultatul unei serii de decizii de gestiune și execuție luate la diferite nivele, fără a se putea indica în mod clar care-sunt persoanele fizice responsabile. Astfel rezultatul produs apare ca o consecință a unei greșeli colective, imputabile persoanei juridice.

Există autori care apreciază că, în realitate, doar teoria normativă a vinovăției este cea care se conciliază perfect cu ideea de culpabilitate a persoanei juridice, teorie potrivit căreia vinovăția nu este o realitate psihologică, ci un concept normativ exprimând un raport de contrarietate între voința subiectului și norma de drept, ea îmbrăcând forma unui reproș etic față de autorul care nu a acționat în conformitate cu legea, reproș ce semnifică și o dezaprobare a conduitei agentului care, deși ar fi putut acționa în mod licit, a optat pentru o conduită contrară ordinii juridice; astfel vinovăția nu mai apare ca o categorie care include intenția și culpa, ci este un concept autonom fără conținut psihic.

Persoanele juridice sunt și ele destinatare ale normelor juridice care reglementează activitatea lor, norme care nu sunt lipsite, în cele mai multe cazuri, de un conținut etic, astfel că dezaprobarea, reproșul la adresa persoanei juridice care a încălcat dispozițiile legale este o realitate în viața socială, ex.: „vinovăția” unei întreprinderi chimice care a deversat reziduuri poluante într-un râu; „vinovăția” unei întreprinderi în care a avut loc un accident de muncă soldat cu moartea unor salariați etc. Mai mult, se vorbește din ce în ce mai frecvent de buna sau proasta reputație a entității colective, situație ce vine să confirme că activitatea ei este apreciată pe baza unor criterii etice, sens în care vinovăția persoanei juridice ar fi mult mai ușor de conciliat cu ideea de culpabilitate normativă care nu mai impune analiza unei multitudini de aspecte de factură psihică și doar constatarea, pe de o parte a unei acțiuni contrare legii ce întrunește elementele prevăzute de norma de incriminare, iar pe de alta parte constatarea faptului că persoana juridică ar fi putut acționa conform dispozițiilor legale.

Dincolo de aparențe, nici teoria normativă a vinovăției nu poate face abstracție de procesele psihice care însoțesc luarea hotărârii de a acționa și punerea în executare a acesteia. Prin urmare, teoria culpabilității normative aduce în prim plan ideea reproșului și trece în planul doi procesele psihice ale intenției și culpei, dar nu poate face abstracție de acestea din urmă dat fiind ca ele – chiar transferate în cadrul acțiunii – rămân oricum premise pentru o judecată asupra vinovăției.

Unii autori au reușit să demonstreze existența capacității de culpabilitate a persoanei juridice fie pe terenul vinovăției psihologice, fie pe cel al vinovăției normative, și au încercat elaborarea unei noi teorii a vinovăției, specifice persoanei juridice.

Astfel, potrivit teoriei culpabilității de organizare, reproșul social este culpabilitatea de organizare, persoana juridică fiind responsabilă pentru infracțiunile comise de membrii săi datorită faptului că aceasta și organele sau reprezentanții ei nu au luat măsurile de precauție necesare pentru a garanta desfășurarea unei activități ordonate și licite.

Întrucât organizarea defectuoasă nu poate fi realizată de persoana juridică însăși ci de către conducătorii ei, face ca vinovăția persoanei juridice să fie fundamentată pe un fapt al altuia, soluție ce contravine flagrant principiului culpabilității.

Uneori în doctrină teoria culpabilității de organizare este analizată în strânsă legătură cu așa numita teorie a filozofiei întreprinderii potrivit căreia vinovăția persoanei juridice decurge – din faptul de a fi creat un climat favorabil comiterii de infracțiuni prin aceea că nu a vegheat la respectarea eticii impresariale în cadrul activității sale. Cele două teorii sunt complementare, reproșul social vizează în egală măsură faptul că întreprinderea nu și-a subordonat scopurile unor exigențe etice și că nu a luat măsurile organizatorice adecvate pentru a împiedica crearea unui climat favorabil comiterii de infracțiuni.

5. Caracterul personal al răspunderii penale:

În doctrină s-a arătat că a consacra răspunderea penală a unei persoane juridice înseamnă, în realitate, a angaja răspunderea penală a tuturor indivizilor care o compun, a sancționa fără distincție vinovații și nevinovații, pe cei care au aprobat și pe cei care au dezaprobat acțiunea infracțională, pe cei care nu au votat și pe cei care au decis comiterea ei. Ideea unei asemenea răspunderi ar conduce la admiterea răspunderii penale pentru altul, ceea ce nu poate fi acceptat. Indiferent dacă autorii persoane fizice ai infracțiunii au fost sau nu identificați și declarați vinovați, declarația de culpabilitate pronunțată împotriva grupului în ansamblu are ca efect atragerea asupra persoanei juridice și a membrilor nevinovați a blamului și consecințelor păgubitoare ale unei condamnări penale nemeritate.

A spune că este sancționată o. persoană juridică înseamnă, în opinia unor autori, a recunoaște că se recurge la o sancționare colectivă și că sunt pedepsiți și membrii inocenți doar pentru a asigura certitudinea sancționării celor vinovați. Când nu toți membrii sunt implicați în activitățile infracționale ale grupării, sancționarea lor prin intermediul pedepsei impuse persoanei juridice nu poate constitui decât o sursă de injustiție.

O parte a doctrinei a admis că răspunderea penală a persoanelor juridice aduce atingere principiului caracterului personal al răspunderii penale, încercând în același timp să demonstreze că această atingere este justificată de imperativele apărării sociale și prevenției.

Cea mai mare parte a doctrinei consideră însă că răspunderea penală a persoanelor juridice nu intră în conflict cu caracterul personal al răspunderii penale. În sens strict, acest principiu implica faptul că terții care nu au participat la comiterea infracțiunii nu trebuie să fie afectați, nici direct și nici indirect, de sancțiunea aplicată făptuitorului. într-o interpretare flexibilă, doar infractorul trebuie să suporte consecințele directe și imediate ale comiterii infracțiunii exclude existenta unor efecte prin ricoșeu în dauna altor persoane.

Însă, apariția unor consecințe colaterale ține de specificul sancțiunii penale. Persoana umană este o ființă socială, iar măsurile care o afectează au adeseori repercusiuni asupra altor membri ai grupului social, ex.: o amendă sau o pedeapsă privativă de libertate aplicată unui membru al familiei are nu doar efecte morale ci și consecințe de ordin material asupra celorlalți membri:

Principiul caracterului personal al răspunderii penale este respectat în măsura în care sancțiunea aplicată persoanei juridice nu-i atinge pe membrii acesteia decât indirect, așa cum se întâmplă și în cazul pedepselor aplicate persoanelor fizice.

Unii autori contestă posibilitatea asimilării efectelor prin ricoșeu ale pedepselor aplicate persoanelor fizice cu efectele ce decurg din sancționarea unei persoane juridice. Atunci când o persoană juridică este declarată responsabilă din punct de vedere penal, în spatele fațadei abstracte a personalității juridice se află indivizii care o compun și care, printr-o veritabilă răspundere colectivă sunt în mod concret, efectiv și direct atinși. S-a afirmat că în acest caz există doar efect de ricoșeu și nici o pedeapsă, ex.: angajatul a cărui faptă este imputată companiei e de obicei ultimul

care are de suferit dacă societatea e obligată să-și reducă cheltuielile pentru a plăti o amendă cu un cuantum important. Este mult mai probabil că se va proceda la o reducere de personal și astfel membrii inocenți vor fi cei care își vor pierde locurile de muncă, ei fiind mai ușor de înlocuit decât persoanele cu funcții de decizie.

Aceste obiecții au ca premisă asimilarea persoanei juridice cu grupul de persoane care o compun, iar atunci când se aplică o pedeapsă persoanei juridice doar aceasta este în mod direct vizată de sancțiunea respectivă.

Într-o altă opinie, incompatibilitatea acesteia cu caracterul personal al răspunderii penale nu ar exista sau, în orice caz, ar fi considerabil diminuată în cazul persoanelor juridice de drept public. În cazul acestora – colectivități teritoriale, stabilimente publice etc. – nu se poate spune că patrimoniul acestora se află în proprietatea indivizilor care le compun. Aceștia au doar un drept de folosință asupra bunurilor respective, iar în caz de reorganizare a persoanei juridice patrimoniul trece în proprietatea persoanei nou-constituite. Prin urmare, sancțiunea aplicată persoanei juridice nu se răsfrânge asupra membrilor, așa cum se întâmplă în cazul persoanelor juridice de drept privat. Nu există vreo diferență din acest punct de vedere între situația persoanelor juridice de drept privat și cea a persoanelor de drept public. Și într-un caz și în altul condamnarea penală produce aceleași efecte indirecte care țin de chiar natura sancțiunii, ex.: o amendă penală aplicată unei primării va greva inevitabil bugetul și va determina reducerea anumitor cheltuieli, astfel încât ea va avea repercusiuni asupra tuturor membrilor comunității, la fel ca în cazul unei persoane de drept privat. Aceste consecințe sunt însă firești și ele nu sunt decât efecte indirecte ale sancțiunii penale, care nu aduc atingere principiului caracterului personal al răspunderii.

În cazul sancționării unei persoane juridice, efectul de ricoșeu este mai redus decât în cazul sancționării persoanei fizice. în momentul constituirii unei persoane juridice în vederea obținerii unor avantaje, viitorii membri își asumă și riscul suportării unor consecințe ce ar decurge din activitatea persoanei respective.

Ceea ce este însă specific persoanei juridice este libertatea pe care o au membrii de a decide atât împreună – prin alegerea formei de societate – cât și individual – prin stabilirea aportului fiecăruia asupra limitelor acestui risc. Asociații nu răspund nici în cazul unei amenzi și nici în cazul dizolvării societății decât în limitele aportului fiecăruia. Asociații pot lua măsuri de reducere a acestui risc printr-o atentă alegere a organelor de conducere și prin supravegherea activității acestora în cadrul procedurilor statutare. Este evident însă că în cazul persoanelor fizice nu există un asemenea mecanism de limitare a efectului de ricoșeu al unei condamnări penale aplicate unui membru al familiei (sunt evidente consecințele de-ordin material asupra membrilor familiei în ipoteza în care singurul membru care realiza venituri este condamnat la o pedeapsă privativă de libertate și, cu toate acestea, nu există nici o posibilitate de prevenire a acestui risc). Membrii persoanei juridice nu suportă nici efectul infamant al condamnării penale, care se răsfrânge inevitabil asupra membrilor familiei celui condamnat (de regulă, apartenența unui individ la o persoană juridică, spre exemplu la o societate pe acțiuni, este cunoscută de un număr relativ mic de persoane, așa încât condamnarea penală a persoanei juridice nu este în măsură să afecteze imaginea publică a acționarului. De aceea, efectul de blam invocat de doctrină, pe care condamnarea persoanei juridice l-ar atrage asupra persoanelor fizice, în realitate nu există).

Ar fi injustă și contrară acestui principiu sancționarea directorilor sau administratorilor unei persoane juridice pentru acțiuni sau inacțiuni care în realitate au

fost decise de aceasta.

Atunci când infracțiunea a fost comisă în interesul colectiv al persoanei juridice este logic și conform cu principiul caracterului personal ca sancțiunea să fie aplicată acesteia și nu conducătorilor persoane fizice.

O altă obiecție, cu privire la măsura în care persoanele fizice care au decis sau comis infracțiunea sunt sancționate ca atare, dar vor răspunde de două ori pentru aceeași faptă: o dată în calitate de membri ai persoanei juridice împreună cu toți ceilalți și a doua oară individual, ca autori materiali ai infracțiunii. Atunci când un organ al persoanei juridice comite o infracțiune este vorba de două răspunderi distincte – cea a corporației și cea a persoanei ce a acționat în calitate de organ – flecare bazată pe o vinovăție proprie și care nu decurg una din alta și nici nu se acoperă una pe alta. Astfel, în cazul în care în adunarea generală a unei societăți pe acțiuni se ia o decizie care stă la baza comiterii unei infracțiuni – publicarea unui. articol – de presă calomnios, reducerea cheltuielilor pentru echipamentele de protecția mediului sau de protecția muncii, desfășurarea unor activități de spălare a banilor etc. – suntem în prezența unei răspunderi distincte de cea a agentului care comite fapta în mod nemijlocit. Eventualele consecințe indirecte ale condamnării persoanei juridice nu constitute o pedeapsă pentru persoana fizică ce a acționat, și nu se poate vorbi de o dublă sancționare a persoanei fizice.

6. Punibilitatea persoanelor juridice:

O parte a doctrinei se referă la dificultatea tehnică de aplicare a unei pedepse în cazul persoanelor juridice, invocând în principal incapacitatea persoanei juridice de a resimți efectele pedepsei și absența unor sancțiuni adecvate. Se consideră în primul rând că sancțiunea penală este prin esența sa un mijloc aflictiv care nu-și atinge scopul atunci când este administrată persoanei juridice. Pedeapsa presupune o amenințare cu impunerea unui rău în cazul comiterii unei infracțiuni, or nu se poate considera că persoana juridică poate resimți efectul unei presiuni psihologice, scopul pedepsei este reeducarea infractorului, iar realizarea acestuia presupune un proces de înlocuire a valorilor și obiceiurilor negative cu altele pozitive, ceea ce nu se poate realiza decât în cazul ființei umane.

Atunci când o sancțiune pecuniară este aplicată unei persoane juridice, efectul acesteia asupra altor persoane juridice este similar cu cel pe care amenda aplicată unui individ îl are asupra altor persoane fizice, ex.: câștigul patrimonial pe care compania se așteaptă să-1 obțină prin încălcarea legii va fi comparat cu pierderea financiară suferită în caz de condamnare și astfel, cu cât amenda are un cuantum mai ridicat cu atât ea devine mai descurajantă pentru persoanele juridice tentate să încalce prevederile legale.

În doctrină s-a arătat în acest sens că o întreprindere are o imagine de marcă, o onoare, o politică socială și comercială, detașabile de persoanele care ajută la conturarea acestora și care sunt însărcinate sa le exprime, apere sau promoveze. De aceea, efectele unei condamnări penale se produc și dincolo de conștiințele individuale, fapt dovedit de împrejurarea că persoanele fizice care dețin calitatea de organe ale persoanei juridice se tem de condamnările care ar putea fi aplicate acesteia și care, prin

publicitatea negativă creată, ar aduce atingere imaginii firmei .

Chiar mai mult decât o persoană fizică, o persoană juridică deja sancționată penal va încerca să nu mai încalce legea penală. Aplicarea unei pedepse va acționa indirect asupra tuturor membrilor și va determina o nouă orientare în voința persoanei juridice.

O altă obiecție formulată în legătură cu punibilitatea persoanei juridice este cea legată de imposibilitatea aplicării pedepselor tradiționale în cazul acestor entități.

Sancțiunile aplicabile persoanelor juridice nu pot coincide în totalitate cu cele prevăzute pentru persoanele fizice, datorită diferențelor fundamentale care există între cele două categorii de subiecți; o persoană juridică nu poate fi „executată” în sensul clasic al termenului și nici nu poate fi privată de libertate prin condamnarea la pedeapsa închisorii. Pedeapsa privativă de libertate a. fost aleasă spre a fi' aplicată persoanelor fizice pentru că ea s-a dovedit potrivită naturii lor5 ceea ce nu înseamnă că ea nu poate fi înlocuită cu alte sancțiuni chiar în cazul persoanelor fizice și, cu atât mai mult în cazul persoanelor juridice.

Pentru persoanele juridice pot fi instituite pedepse care vizează patrimoniul acesteia (amenda, confiscarea), funcționarea acesteia (suspendarea activității sau a unor activități, închiderea unor secții), drepturile companiei (accesul pe piețele de capital, dreptul la publicitate, plasarea sub control judiciar) sau însăși existența ei (dizolvarea)

Doctrina consideră că în cazul persoanei juridice sancțiunea penală trebuie să fie amenda, deoarece aceasta se leagă în general de scopul principal al companiei,

aceea de a obține un profit (persoanele juridice cu scop lucrativ).

Amenda trebuie să aibă un cuantum suficient de ridicat pentru a realiza scopurile de prevenție specială și generală, dar în același timp să nu se transforme de facto într-un „instrument al morții” persoanei juridice, așa cum s-ar întâmpla atunci când cuantumul ar depăși în mod flagrant nivelul resurselor financiare ale companiei.

O altă obiecție formulată pe terenul punibilității entităților colective vizează consecințele – aparent inechitabile – aplicării unei pedepse împotriva acestora, când pentru aceeași faptă o persoană fizică ar fi condamnată la pedeapsa închisorii, iar o persoană juridică doar la pedeapsa amenzii. Trebuie admis faptul că suntem în prezența a doua categorii de subiecți de drept penal de natură diferită și având fiecare un regim propriu în ceea ce privește răspunderea penală, individualizarea legală fiind făcută separat pentru fiecare categorie de subiecți. Nici nu se “poate pune problema comparării a doua categorii de sancțiuni atunci când ele sunt de natura diferită, fiind greu de spus dacă pedeapsa capitală, aplicată persoanei juridice (dizolvarea) este mai ușoară sau mai grea decât pedeapsa privativă de libertate aplicată persoanei fizice.

7. Măsurile alternative:

a. Răspunderea civilă a persoanei juridice pentru prejudiciul cauzat prin infracțiune:

Nu este în măsură să constituie un mijloc de sancționare alternativ, susceptibil de a înlocui cu succes răspunderea penală a persoanei juridice.

În primul rând, multe dintre infracțiunile comise de persoanele juridice sunt infracțiuni de pericol, care nu produc un prejudiciu. Într-o asemenea ipoteză persoana juridică nu riscă nimic prin încălcarea legii penale, ceea ce este în mod firesc de natură să o încurajeze în continuarea activității.

Pe de altă parte, datorită complexității proceselor de producție și distribuție, are loc o distanțiere între autor și victimă, astfel încât de multe ori aceasta din urmă nici nu realizează în ce postură se află, vorbindu-se tot mai frecvent în doctrină de așa-numitele „infracțiuni fără victimă”. Exemplul cel mai elocvent se referă la infracțiunile privind protecția consumatorului. Prejudiciul cauzat persoanelor fizice nu justifică pentru acestea declanșarea unui proces civil, dar beneficiul obținut astfel de persoana juridică este considerabil, datorită numărului mare de victime (astfel dacă mai multe milioane de consumatori sunt înșelați cu 1 șiling, nici unul nu va declanșa un proces civil, dar întreprinderea în cauză obține un câștig important).

Chiar atunci când persoana juridică va fi obligată la repararea prejudiciului, această sancțiune nu este suficientă pentru a o determina să renunțe la activitatea infracțională, în măsura în care se dovedește că beneficiile obținute din comiterea infracțiunii sunt mai importante decât despăgubirile plătite.

Răspunderea civilă a persoanei juridice pentru repararea prejudiciului trebuie să coexiste cu răspunderea penală și nu să încerce să i se substituie.

b. Instituirea răspunderii administrativ-penale a persoanelor juridice:

Tribunalul Constituțional spaniol arată că inadmisibilitatea răspunderii obiective „nu împiedică recunoașterea răspunderii administrative a persoanelor juridice. Aceasta nu înseamnă că în cazul infracțiunilor administrative comise de persoanele juridice poate fi înlăturat elementul subiectiv al vinovăției, ci doar că acesta se analizează diferit față de cazul persoanelor fizice”.

Tribunalul federal elvețian, până în 1974, a decis în sensul că infracțiunile administrative implică doar o încălcare a obligației de subordonare față de administrație și în acest domeniu elementul subiectiv al infracțiunii nu joacă decât un rol secundar. Legea federală privind dreptul penal administrativ (din 22.03.1974) a pus capăt acestei practici prevăzând că dispozițiile părții generale a Codului penal sunt aplicabile și în cazul faptelor sancționate de dreptul penal administrativ, afară de cazul în care legea administrativă dispune altfel (de dată relativ recentă au apărut astfel de dispoziții cu caracter derogatoriu de la dreptul administrativ-penal comun. Astfel legea privind finanțele publice federale din 1995 prevede aplicarea unei amenzi în cazul persoanelor juridice care au încălcat obligațiile procedurale ori au comis o sustragere sau o tentativă de sustragere de la plata unui impozit. Tot astfel, legea federală privind cartelurile, din 06.10.1995, prevede o amendă administrativă aplicabilă persoanele juridice, al cărei cuantum poate atinge chiar 1 milion de franci). Prin urmare, prevederile codului penal referitoare la vinovăție deveneau aplicabile și în materia infracțiunilor de drept administrativ-penal. Posibilitatea sancționării persoanei juridice nu împiedica autoritățile să procedeze la identificarea și sancționarea persoanei fizice, dar sancționarea uneia o exonera de răspundere pe cealaltă, nefiind admis cumulul

celor două răspunderi. Alegerea persoanei sancționate se face pe criterii de oportunitate, nefiind posibilă atacarea deciziei de sancționare de către persoana fizică, ex.: pe motiv că amenda ar fi trebuit pronunțată împotriva persoanei juridice.

În doctrina portugheză s-a susținut de asemenea necesitatea unei distincții între dreptul penal clasic și dreptul penal secundar sau administrativ. Aceasta origine a dreptului penal-administrativ în latura socială a statului de drept justifică anumite devieri, mai mult sau mai puțin importante, față de regimul general al dreptului penal clasic, una dintre acestea fiind chiar consacrarea răspunderii persoanelor juridice. Autorul nu întâmpină probleme în ceea ce privește recunoașterea capacității de acțiune sau vinovăția persoanei juridice, aspectul care în opinia sa impune o anumită „deviere” de la principiile dreptului penal clasic fiind legat de capacitatea persoanelor juridice de a suporta efectele pedepselor și măsurilor de siguranță.

În plan legislativ, în dreptul portughez, prin trei decrete-legi a fost creat un sistem de infracțiuni reglementare, sancțiunile pentru acestea putând fi aplicate persoanelor fizice, persoanelor juridice și chiar asociațiilor fără personalitate juridică. Persoanele juridice răspund de aceste infracțiuni reglementare comise de către organele și reprezentanții lor în exercitarea funcțiilor acestora. Pentru angajarea răspunderii este necesar ca organul sau reprezentantul să fi acționat în numele și în interesul persoanei juridice, dar răspunderea ei nu este condiționată de tragerea efectivă la răspundere a acestuia. Acest lucru i-a făcut pe unii autori să afirme că persoana juridică poate răspunde și atunci când nu a fost identificată persoana fizică ce a comis fapta, fiind astfel rezolvată una dintre problemele invocate de partizanii ideii de răspundere penală a persoanei juridice – dificultatea identificării persoanei fizice care a comis fapta (soluția propusă de autorul citat este valabilă atunci când decizia a fost luată de un organ colegial dar nu se poate stabili cum a votat fiecare membru, dar nu

credem că poate fi angajată răspunderea persoanei juridice atunci când nu se poate identifica nici măcar organul colegial căruia îi este imputabilă fapta). În sarcina persoanei juridice se va reține o infracțiune reglementară atât în situația în care fapta comisă de organul său are aceeași natură, cât și în situația în care fapta acestuia este o infracțiune din sfera dreptului penal clasic. Atunci când fapta comisă de organul persoanei juridice constitute infracțiune, persoanei juridice i se poate aplica avertismentul, amenda sau dizolvarea. În cazul în care și fapta persoanei fizice este tot o infracțiune reglementară, persoanei juridice i se va aplica o sancțiune pecuniară specifică, însoțită eventual de o sancțiune accesorie (confiscarea, interzicerea exercitării unei activități, pierderea dreptului la subvenții sau alte beneficii acordate de o entitate sau serviciu public, interzicerea participării la târguri, piețe, competiții etc. -art.21 din Dec.-lege 433/82). La individualizarea sancțiunii pecuniare se va avea în vedere – pe lângă gravitatea faptei, vinovăție și situația economică a întreprinderii ca aceasta să fie mai mare decât beneficiul obținut de persoana juridică prin comiterea faptei.

Dreptul român cunoaște răspunderea contravențională a persoanelor juridice, ordonanța nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, potrivit căreia „persoana juridică răspunde contravențional în cazurile și în condițiile prevăzute de actele normative prin care se stabilesc și se sancționează contravenții”. Sancțiunile contravenționale principale aplicabile persoanei juridice sunt avertismentul, amenda contravențională și obligarea la prestarea unei activități în folosul comunității.

Majoritatea sancțiunilor complementare se adresează preponderent persoanelor juridice – închiderea unității, blocarea contului bancar, suspendarea activității agentului economic, retragerea licenței sau avizului pentru anumite operațiuni ori pentru activități de comerț exterior, temporar sau definitiv.

În dreptul german se prevede aplicarea unei amenzi administrativ-penale împotriva unei persoane juridice atunci când un organ al acesteia a comis o infracțiune

sau o abatere administrativ-penală în contul ei (Atunci când o persoană a comis o infracțiune sau o abatere administrativ-penală:

în calitate de organ reprezentativ legal al persoanei juridice sau de membru al unui asemenea organ;

în calitate de comitet director al unei asociații fără personalitate juridică sau de membru al unui asemenea comitet;

în calitate de asociat învestit în mod legal cu reprezentarea unei societăți colective de persoane sau

în calitate de mandatar general sau mandatar comercial ce deține o funcție de comandă a unei persoane juridice ori a unei asociații de persoane menționate la pct.2 și 3 care determină o încălcare a obligațiilor impuse persoanei juridice sau asociației de persoane sau care determină sau ar fi putut determina o îmbogățire a acestora, o amendă administrativ-penală poate fi aplicată persoanei juridice). Sancțiunea poate fi aplicată persoanei juridice și atunci când persoana fizică nu poate fi urmărită penal, dar este necesar să se constate că fapta a fost comisă de o persoană ce deține una din calitățile arătate de lege.

Majoritatea autorilor acceptă această răspundere administrativ-penală, considerând chiar că limitele reglementate sunt prea restrânse. Astfel sunt criticate prevederile potrivit cărora răspunderea persoanei juridice nu poate fi angajată atunci când persoana fizica a acționat în interes propriu (obiecția are în vedere situațiile când autorul acționează în interes propriu, fără însă a aduce atingere intereselor persoanei juridice, adică atunci când acționează prin intermediul, dar nu împotriva persoanei juridice. Este evident că în cazul unei acțiuni în interes propriu îndreptată împotriva persoanei juridice, ex. delapidare) nu se poate pune problema angajării răspunderii penale a acestuia, faptul că angajarea răspunderii persoanei juridice este condiționată de constatarea vinovăției persoanei fizice (chiar dacă aceasta nu este condamnată) sau faptul că răspunderea persoanei juridice poate fi angajată doar de acțiunile persoanelor din vârful ierarhiei societare.

De dată recentă, răspunderea administrativ-penală a persoanei juridice a fost consacrată și de dreptul italian. Deși legiuitorul a calificat această răspundere ca fiind administrativă, doctrina consideră că această răspundere are o natura penală, ea fiind legată de comiterea unei infracțiuni și valorificată în cadrul unei proceduri penale.

Dispozițiile privind această formă de răspundere se aplică nu doar entităților dotate cu personalitate juridică, ci și asociațiilor și societăților cărora nu le este recunoscută această personalitate. Sunt în schimb exceptate statul, colectivitățile teritoriale precum și alte entități publice fără activitate economică. Pentru angajarea răspunderii entității colective comiterea unei infracțiuni în avantajul sau în interesul acesteia de către o persoană fizică ce deține una din calitățile cerute de lege. Este vorba de persoanele legal învestite cu atribuții de reprezentare, administrare sau conducere a entității sau a unei subunități a acesteia dotate cu autonomie financiară sau funcțională, de persoanele care exercită în fapt gestiunea sau controlul, precum și de persoanele aflate sub autoritatea sau supravegherea unei persoane din categoriile amintite.

Sub aspectul criteriului de imputabilitate subiectivă a fost creat un model de vinovăție sui generis, specific persoanei juridice și fundamental pe ideea culpabilității de organizare, întreprinderea urmând să răspundă atunci când infracțiunea comisă de un organ sau prepus al său e consecința faptului că aceasta nu s-a dotat cu un model de organizare apt să prevină comiterea acelui gen de infracțiuni sau decurge din insuficienta supraveghere din partea organismelor dotate cu atribuții de control.

Răspunderea administrativă instituită are caracter autonom, aceasta operând și atunci când persoana fizică nu a fost identificată sau nu mai poate fi sancționată.

În ceea ce privește sancțiunile aplicabile legea instituie amenda – aplicabilă potrivit sistemului zi-amendă – sancțiunile privative de drepturi – interzicerea exercitării unei activități, suspendarea sau retragerea unei licențe sau autorizații – confiscarea și publicarea hotărârii de condamnare.

Răspunderea administrativă nu a fost instituită cu caracter general, ea fiind limitată la infracțiunile expres prevăzute de lege. Este vorba în principal de infracțiuni reglementate de Codul penal, cum ar fi cele de evaziune, deturnare de fonduri, înșelăciune în dauna statului, abuz de putere, corupție, fraude informatice etc, însă este posibil ca în viitor, în opinia doctrinei, legiuitorul să extindă sfera de aplicare a acestei răspunderi la alte domenii ale legislației speciale.

Din punct de vedere teoretic angajarea răspunderii administrativ-penale a persoanelor juridice pune aceleași probleme ca și răspunderea penală, sub aspectul capacității de acțiune, vinovăției sau caracterului personal al sancțiunilor.

Un argument suplimentar în susținerea similitudinii celor două răspunderi poate fi și faptul că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, procedurile administrativ-penale din dreptul intern sunt în marea lor majoritate considerate ca tratând o „acuzație în materie penală” și supuse exigențelor specifice procesului penal.

Din punct de vedere practic, unii autori consideră insuficientă instituția răspunderii administrativ-penale, apreciind ca nesatisfăcătoare situația în care persoana fizică este condamnată la o pedeapsă, în timp ce persoana juridică riscă doar o sancțiune administrativ-penală. De asemenea, este inacceptabil ca persoana juridică să răspundă pentru infracțiunile mai puțin grave dar, în același timp, să fie la adăpost de răspundere în cazul faptelor grave, care aduc atingere valorilor fundamentale ale vieții în societate1. În plus, instituirea răspunderii penale ar avea ca efect o creștere a importanței sancțiunilor aplicate persoanelor juridice și a efectului preventiv al acestora.

Soluția avansată în doctrină, în sensul creării pentru persoanele juridice a unui sistem sancționator similar cu cel existent pentru persoanele fizice, în care încălcările cele mai grave ale legii să atragă o răspundere penală, iar abaterile de mai mică gravitate să rămână în sfera dreptului administrativ-penal.

c. Aplicarea unor măsuri de siguranță:

Majoritatea adversarilor ideii de răspundere penală a persoanelor juridice admit posibilitatea aplicării măsurilor de siguranță în cazul acestora, fundamentată pe constatarea că persoana juridică poate constitui o amenințare la adresa ordinii juridice, astfel încât se impune aplicarea unor măsuri care să înlăture starea de pericol respectivă. În plus, aplicarea măsurilor de siguranță, mijloace secundare de combatere a criminalității, nu ridică probleme în raport de principiile fundamentale ale dreptului penal, dat fiind că ea nu este subordonată condițiilor privind răspunderea penală. Dacă se pot aplica măsuri de siguranță în cazul persoanelor fizice iresponsabile, nu există nici un impediment față de aplicarea lor în cazul persoanelor juridice.

Alți autori sunt însă de părere că, întrucât nu este posibilă aplicarea măsurilor reglementate pentru persoanele fizice, deoarece scopul tradițional al acestora este prevenția specială, soluția ar fi crearea unui sistem de măsuri de siguranță concepute special pentru persoanele juridice și orientate spre scopuri, de prevenție generală, legitimate de existența unui interes public de a asigura menținerea activității persoanelor juridice în limitele unui risc admisibil.

Măsurile de siguranță au fost aplicabile persoanelor juridice și în dreptul nostru sub imperiul codului penal din 1937 care, în afara măsurilor aplicabile exclusiv persoanelor fizice, prevedea și măsuri aplicabile deopotrivă persoanelor fizice și juridice, confiscarea specială respectiv închiderea localului, precum și măsuri interesând exclusiv persoanele juridice, dizolvarea sau suspendarea. Închiderea unui local industrial sau comercial se putea dispune atunci când se considera că această măsura este necesară pentru împiedicarea comiterii de noi infracțiuni. Durata închiderii era de la o zi la o luna în materie contravențională.

Tendința actuală a majorității sistemelor de drept este aceea de restrângere a cadrului măsurilor de siguranță și transformării lor în pedepse. Numeroase măsuri de siguranță, inclusiv cele aplicabile persoanelor juridice, sunt astăzi incluse în categoria pedepselor în legislația franceză, rusă, belgiană, luxemburgheză etc.

Din punct de vedere practic, în cazul persoanelor fizice, măsura de siguranță are un caracter accesoriu, ea însoțind de regula o pedeapsă.

Dacă în cazul persoanelor juridice, acestea ar fi aplicate de sine stătător, în situația identificării și sancționării persoanei fizice care a comis fapta prevăzută; de legea penală, dificultățile legate de aplicarea pedepsei în cazul persoanei fizice vor crea situația de impunitate a persoanei juridice.

d. Răspunderea civilă a persoanei juridice pentru plata amenzii aplicate persoanei fizice:

Potrivit Codului penal Italian, entitățile înzestrate cu personalitate juridică, cu excepția statului, regiunilor, provinciilor și comunelor, sunt obligate – în caz de condamnare pentru o infracțiune a persoanelor însărcinate cu reprezentarea sau administrarea ori care se află în raport de prepușenie față de ele – la plata unei sume egale cu cuantumul amenzii aplicate condamnatului în caz de insolvabilitate a acestuia. Răspunderea se angajează doar în situația în care infracțiunea comisă este legată de îndeplinirea atribuțiilor cu care persoana fizică a fost investită și în interesul persoanei juridice.

Această soluție instituie o răspundere subsidiară și nu solidară deoarece ea intervine numai în caz de insolvabilitate a debitorului principal – condamnatul. Prin urmare, persoana juridică are doar rolul de a garanta plata amenzii, astfel că este greu de crezut că această răspundere ar avea un efect intimidant pentru persoana juridică ș i ca ar determina-o să-și reevalueze deciziile economice și manageriale (dispoziție menită mai degrabă să evite situațiile în care amenda ar rămâne neplătită decât să sancționeze persoana juridică).

În pofida caracterului său pecuniar, amenda își păstrează caracterul de pedeapsă și nu poate fi transformată, în momentul executării, într-o creanță civilă. Pedeapsa amenzii nu se reduce la aspectul economic, ci implică și o latură aflictivă, astfel încât principiul personalității sancțiunilor se opune la obligarea altei persoane la plata ei, așa cum s-ar întâmpla în cazul instituirii solidarității coautorilor pentru plata amenzii (așa cum nu este posibilă obligarea unui coautor la executarea pedepsei privative de libertate aplicată altui coautor, care s-a sustras executării, nu poate fi admisă nici obligarea la plata amenzii aplicate altuia, principiul personalității sancțiunilor având aceeași forță indiferent de specia pedepsei).

În același timp, sistemul analizat conduce la apariția unor diferențe de tratament nejustificate între persoanele fizice condamnate. Dacă pentru aceeași faptă legea prevede pedeapsa închisorii alternativ cu amendă, condamnatul căruia i s-a aplicat pedeapsa amenzii nu o va executa, fiind cel mai probabil ca persoana juridică să o plătească în locul sau – și să renunțe la acțiunea în regres, dacă infracțiunea a fost comisă în interesul său – iar condamnatul căruia i s-a aplicat pedeapsa închisorii va executa această sancțiune.

Din punct de vedere practic, soluția în discuție presupune identificarea și sancționarea prealabilă a persoanei fizice autor al infracțiunii, fiind deci inoperantă atunci când identificarea nu este posibilă. Cu cât organizarea internă a persoanei juridice este mai complexă scade probabilitatea ca o persoană fizică să fie identificată ca autor al infracțiunii și cresc șansele ca persoana juridică să nu fie afectată nici măcar de această obligație civilă solidară. Pe de altă parte,, dacă obligația este solidară, persoana juridică beneficiază de acțiunea în regres împotriva persoanei fizice, iar cum amenda a fost aplicată acesteia din urma, nu există impedimente ca persoana juridică să recupereze integral suma plătită, nesuportând astfel nici o consecință a faptei comise. În același timp însă, impunerea acestei obligații concomitent cu condamnarea la o sancțiune administrativ-penală a persoanei juridice, ca în dreptul portughez, este criticabilă, ea putând conduce la o dubla sancționare a persoanei juridice, așa cum se întâmplă atunci când nu poate recupera amenda plătită pentru persoana fizică, din cauza insolvabilității acesteia.

Într-un sistem care nu consacră răspunderea penală a persoanelor juridice limitele legale ale pedepsei amenzii sunt stabilite în raport de resursele persoanelor fizice. De aceea, chiar dacă persoana juridică ar ajunge să plătească în cele din urmă o asemenea amendă, obligația impusă va fi una derizorie în raport de puterea financiară a persoanei juridice și astfel ea va fi lipsită de caracterul aflictiv scontat

e. Instituirea unor măsuri specifice pentru persoana juridică:

Unii autori au propus instituirea unei răspunderi speciale, cu o natură sui generis a acestora.

Această răspundere ar urma să fie valorificată pe calea unei acțiuni de drept public, promovată de Ministerul Public și derulată în paralel cu acțiunea penală. „Atunci când o persoana fizică – prepus al unei persoane juridice sau organ al acesteia – este urmărită pentru o acțiune comisă în sfera de activitate a persoanei juridice, judecătorul sesizat cu acțiunea penală va statua și asupra acțiunii îndreptate împotriva persoanei juridice și o va condamna la asumarea unor prestații și interdicții specifice pe care le va considera necesare”.

Autorul citat preferă noțiunea de „prestații specifice” considerând neadecvați termenii ca „măsuri”, „pedepse” sau „sancțiuni”, arătând că aceștia desemnează consecințele penale ale unei infracțiuni. Aceste prestații ar fi: executarea unor activități, luarea unor măsuri pentru prevenirea unui pericol, punerea în practica a unui plan de securitate, confiscarea câștigurilor și avantajelor ilicite, tutela judiciară, interdicția de a folosi instalațiile existente, închiderea întreprinderii, dizolvarea unei persoane juridice.

Un alt autor consideră, la rândul sau,ca față de persoana juridică ar trebui impuse, alături de obligațiile cu caracter civil vizând repararea prejudiciului, două categorii de măsuri preventive, pentru a înlătura factorii care pot conduce la comiterea de infracțiuni în activitatea acesteia

Masurile propuse ar trebui să fie:

măsuri preventive cu caracter asigurător, bazate pe starea obiectivă de pericol a persoanei juridice ca instrument de comitere a unor fapte ilicite. S-ar putea include în această categorie: închiderea unor localuri sau stabilimente, interzicerea sau suspendarea unor activități, confiscarea instrumentelor, punerea sub administrare judiciară etc. (aceleași măsuri sunt preconizate de un alt autor a fi aplicate persoanei juridice ca măsuri de siguranță, cu precizarea că ele nu trebuie în nici un caz să aibă caracterul unor sancțiuni);

măsuri coercitive, menite să determine persoanele fizice care conduc persoana juridică să adopte măsurile necesare în vederea evitării încălcării legii. În această categorie s-ar include amenda coercitivă, care nu este o sancțiune, ea neavând un caracter represiv. De aceea ea poate fi aplicată la diferite intervale de timp pentru a înfrânge rezistența subiectului (în speță a persoanelor care conduc persoana juridică) și a-1 determina la o conduită în conformitate cu legea.

Codul penal spaniol (1995), sub denumirea de consecințe accesorii, instituie o serie de măsuri aplicabile persoanelor juridice (Potrivit art. 129 cp. spaniol: „Instanța…poate impune, motivat, următoarele consecințe:

închiderea întreprinderii, a localurilor sau stabilimentelor acesteia, cu titlul temporar sau definitiv. Închiderea temporară nu poate depăși cinci ani;

dizolvarea societății, asociației sau fundației;

suspendarea activităților societății, întreprinderii, fundației sau asociației pe o perioadă de timp ce nu poate depăși cinci ani;

interzicerea de a desfășura în viitor activități, operații comerciale sau afaceri de natura celor în exercițiul cărora a fost comisă, favorizată sau ascunsă infracțiunea. Această interdicție poate avea caracter temporar sau definitiv. Dacă are caracter temporar, durata ei nu va putea depăși cinci ani;

plasarea sub supraveghere a întreprinderii pentru garantarea drepturilor muncitorilor sau creditorilor pe durata necesară, fără a se putea depăși o perioadă maximă de cinci ani;

Închiderea temporară prevăzută la lit.a) și suspendarea prevăzută la lit.b) din alineatul anterior pot fi dispuse de către judecătorul de instrucție și pe durata instrumentării cauzei…”).

Potrivit codului aceste măsuri nu sunt nici pedepse, nici măsuri de siguranță și nici măsuri reparatorii. Natura lor juridică rămâne însă controversată în doctrina spaniolă, unii autori susținând că este vorba de consecințe ce decurg din aplicarea unei pedepse persoanei fizice, fiind vorba deci de un accesoriu al pedepsei aplicate acesteia.

O primă problemă legată de aplicabilitatea acestor măsuri s-a referit la posibilitatea impunerii lor independent de condamnarea persoanei fizice. Opinia majoritară consideră că acest lucru nu este posibil, măsurile în cauză fiind accesorii ale pedepsei principale aplicate persoanei fizice susținere întemeiată, în condițiile în care. legea nu prevede începerea sau continuarea procesului penal doar împotriva persoanei juridice. Consecințele accesorii nu rezolvă problema sancționării persoanei juridice în acele ipoteze în care nu este posibilă identificarea persoanei fizice ori nu se ajunge la condamnarea ei.

Indiferent pe-ce fundament teoretic ar fi clădite aceste măsuri penale și indiferent de denumirea lor, ele vor reprezenta în fapt fie pedepse, fie măsuri de siguranță, cu avantajele și neajunsurile lor.

f. Agravarea răspunderii conducătorilor persoanei juridice:

Așa cum legea institute uneori o agravantă constând în calitatea de funcționar a persoanei care comite infracțiunea, poate fi concepută o agravantă similară decurgând din calitatea de conducător al unei persoane juridice, căci e normal ca sancțiunea penală aplicată unei persoane să fie proporțională cu forțele de care acesta dispune pentru a încălca legea penală.

Acest mecanism presupune angajarea răspunderii penale a directorului întreprinderii în cazul comiterii unei infracțiuni de către un prepus și are ca fundament o culpă proprie a directorului, care nu a luat măsurile necesare pentru a împiedica săvârșirea infracțiunii. Nu este deci vorba de o răspundere pentru fapta altuia, ci o răspundere pentru fapta proprie, directorul omițând să-și îndeplinească atribuțiile de supraveghere și control, ex.: în ceea ce privește igiena și protecția muncii. acesta este exonerat de răspundere dacă se dovedește ca a luat toate măsurile pentru a împiedica producerea rezultatului ori că a delegat atribuțiile respective unei alte persoane.

Exonerarea de răspundere ca efect al delegărilor de atribuții, nu face decât să permită transferul răspunderii penale de la adevărații titulari ai puterii de decizie în cadrul persoanei juridice spre persoane aflate la baza piramidei societare, astfel încât de facto prerogativele de supraveghere și control și respectiv sancțiunea neexercitării lor nu se mai întâlnesc în aceeași persoană.

În plus practica a demonstrat că răspunderea penală a conducătorului întreprinderii nu este în măsură să aducă prin ea însăși o reacție eficientă la creșterea criminalității corporative (pentru persoana juridică este mult mai rentabil din punct de vedere economic să angajeze un alt director adjunct „responsabil cu intratul la închisoare” decât să renunțe la practicile favorabile, care au dus la comiterea infracțiunii).

Soluția ar trebui să fie reglementarea instituției în cauză alături de răspunderea penală a persoanei juridice și nu ca o măsură de substituire a acesteia. Proiectul Corpus Juris, prevede atât răspunderea penală a conducătorului întreprinderii, cât și răspunderea penală a persoanei juridice, cele două instituții fiind complementare.

CAPITOLUL III

PERSOANA JURIDICĂ, SUBIECT ACTIV

AL INFRACȚIUNII,

ÎN DREPTUL PENAL ROMÂN

În doctrina penală se recunoaște că una dintre cele mai controversate probleme de drept penal este cea privitoare la posibilitatea de a considera infractor și de a supune la pedepse colectivitățile organizate sub formă de persoane juridice sau morale. Într-adevăr, în general, calitatea de subiect de drept o au nu numai persoanele fizice, ci și cele juridice, astfel că apare justificată întrebarea dacă ele pot avea și calitatea de subiect de drept penal în ipostaza de subiect activ al unor infracțiuni.

În știința penală modernă au fost formulate și susținute atât teza negativă, cât și teza pozitivă cu privire la responsabilitatea penală a persoanei juridice.

Teza negativă este susținută de partizanii teoriei ficțiunii, în baza căreia persoanele juridice nu au o existență proprie, ci sunt o creație, o ficțiune a legii.

Teza se bazează pe principiul societas delinquere non potest – societățile nu pot comite infracțiuni. Argumente în susținerea acestei teze:

persoana juridică nu are o voință și o inteligență proprii, de aceea ea nu lucrează decât așa cum voiesc sau înțeleg cei care au conducerea intereselor sale, aceștia fiind singurii care trebuie să răspundă din punct de vedere penal;

a pedepsi o colectivitate înseamnă a lovi membrii săi nevinovați, membri care nu au fost consultați în vederea comiterii actului;

aplicarea unora dintre pedepsele prevăzute de lege pentru persoanele fizice nu se poate face iar acolo unde acest lucru ar fi posibil pedeapsa nu are nici o eficacitate, întrucât persoana juridică nu ar simți efectele sale.

Teza afirmativă este susținută de cei care împărtășesc teoria realității cu privire la persoanele juridice, în baza căreia persoanele juridice, reprezintă o realitate, fiind entități dotate cu voință și conștiință proprii.

Argumentele pro sunt:

persoanele morale reprezintă o realitate juridică incontestabilă și se pot manifesta în diferite moduri în viața socială, inclusiv prin săvârșirea de infracțiuni;

este vorba nu despre faptele comise de conducători fără știrea și acordul membrilor persoanei juridice, ci de acte voite și consimțite de toți membrii colectivității și executate conform cu dorințele, acestora.

Există și pedepse care pot fi aplicate cu succes persoanelor juridice:

dizolvarea, suspendarea activității, amenda. În plus, împotriva lor ar putea fi luate, în condițiile legii, și unele măsuri de siguranță ca expulzarea de pe teritoriul național, interdicția de a avea sediul în anumite localități, etc.

și în cazurile în care sunt aplicate persoanelor juridice pedepsele pot fi eficiente, pentru că pot determina o modificare a comportamentului membrilor săi, în sensul respectării legii penale.

Introducerea în legislația românească a conceptului de răspundere penală a persoanei juridice, nu face altceva decât să alinieze legislația românească la legislația modernă care extinde răspunderea penală ș 1 asupra persoanelor juridice.

Problema dacă persoana juridică poate fi sau nu subiect activ al infracțiunii a constituit obiect de preocupare al unor autori consacrați de drept penal român.

Profesorul Ion Tanoviceanu respingea posibilitatea răspunderii juridice a unui subiect colectiv de drepturi, pentru următoarele considerente:

persoana juridică nu are o voință și o conștiință proprie;;

pedeapsa aplicată îi lovește în egală măsură și pe membrii nevinovați;

persoana juridică nu poate fi pedepsită de o manieră eficace.

Traian Pop, în 1923, arată, însă: „Faptul, că scopul persoanei morale, fixat prin actul de asociere, nu admite comiterea de infracțiuni, nu însemnează, că dacă totuși contrar scopului se vor comite, ele nu se vor socoti ca fapte ale persoanei morale, din a cărei voință derivă…”

De asemenea, Vintilă Dongoroz aderând la teoria realității potrivit căreia persoana juridică este o realitate, susținea că teza care afirmă că aceasta poate deveni infractor este mai logică și mai conformă cu realitatea.

Argumentul pe care se bazează o astfel de susținere este acela că persoana juridică având voința colectivă, aceasta se poate manifesta în mod delictuos, ca și voință individuală.

Răspunderea persoanei juridice era justificată prin faptul că între manifestările unei colectivități și membrii acesteia exista o legătură cauzală. Astfel, colectivitatea își alege conducătorii, le dă dispoziții de ansamblu și ratifică măsurile luate de ei. De asemenea, pedeapsa aplicată colectivității este justificată pentru că, de exemplu, și-a ales greșit conducătorii (culpa în eligendo) sau pentru că nu le-a supravegheat corect activitatea (culpa în vigilando).

Pentru rezolvarea problemei într-o manieră care să fie acceptată de partizanii ambelor teze, Codul penal din 1936 (Codul Carol al II-lea) a adoptat o soluție intermediară. S-a introdus sistemul măsurilor de siguranță aplicabile persoanei juridice (art.85). Sistemul funcționa în felul următor: atunci când o infracțiune era comisă de conducătorii sau administratorii unei societăți, instanța penală putea pronunța, alături de pedeapsa aplicată persoanei fizice, o măsură de siguranță împotriva persoanei juridice. Măsurile de siguranță aplicabile persoanei juridice erau suspendarea sau dizolvarea acesteia, iar rațiunea aplicării lor era aprecierea judecătorului că, pentru morala sau pentru ordinea publică, continuarea activității acesteia prezenta un pericol.

Avantajul acestui sistem consta în faptul că aplicarea masurilor de siguranță nu implică neapărat angajarea răspunderii penale. Măsurile de siguranță având un caracter eminamente preventiv, nu depind de stabilirea vinovăției persoanei, ci de starea de pericol social pusă în evidență de comiterea unei infracțiuni. În schimb, fiind astfel reglementate, măsurile de siguranță nu puteau fi aplicate împotriva persoanei juridice decât dacă însoțeau răspunderea penală, a persoanei fizice și, pe de altă parte, gama sancțiunilor era foarte restrânsă.

Această reglementare nu a fost păstrata în Codul penal din 1969. Noul regim politic, socialist, considera că persoanele juridice, prin natura și finalitatea lor socială, nu puteau comite infracțiuni, iar subiecte ale răspunderii penale puteau fi doar persoanele fizice care au dispus sau executat faptele ilicite.

Introducerea răspunderii penale a persoanei juridice a fost, de altfel, prefigurată în legislația noastră și de modificările aduse de legiuitor cu privire la regimul juridic al contravențiilor. O.G. nr.2/2001 reflectă schimbarea viziunii legiuitorului asupra ideii de răspundere a persoanei juridice. Astfel, în art.3 al.2 se prevede că „persoana juridică răspunde contravențional în cazurile și în condițiile prevăzute de actele normative prin care se stabilesc și se sancționează contravenții”, legiuitorul renunțând la prevederea privind suportarea amenzii nu de persoana juridică, ci de persoana fizică vinovată. Totodată, au fost introduse o serie de sancțiuni contravenționale complementare, ca de exemplu suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizației de exercitare a unei activități, închiderea unității, blocarea contului bancar sau suspendarea activității agentului economic. Este adevărat că o parte a doctrinei a susținut că amenda aplicată persoanei juridice este ineficientă,

neexistând nici o garanție că aplicarea unei pedepse cu amenda va avea ca efect descurajarea comportamentului infracțional. Pe de altă parte, în cazul marilor companii amenzile aplicate sunt adesea prea mici în comparație cu efectele produse prin acte infracționale, reprezentând, de fapt, o taxă suportabilă pentru comportamentul nelegal al persoanei juridice. În cazul societăților cu patrimoniu redus, amenzile au efecte care se reflectă nu atât asupra persoanei juridice în cauză, cât asupra acționarilor, creditorilor, salariaților etc. Din acest punct de vedere, pedeapsa amenzii este nesemnificativă pentru marile companii, în timp ce pentru societățile mici poate avea ca urmare dizolvarea.

Pentru a putea reține răspunderea penală a persoanei juridice, este necesar ca atât latura obiectivă a infracțiunii, cât și latura subiectivă să fie imputabilă persoanei juridice. Așadar nu este suficient a se stabili o legătură între infracțiunea săvârșită și persoana juridică implicată, ci trebuie să existe și o formă de vinovăție care să fie stabilită în sarcina acesteia.

Legătura dintre infracțiune și persoana juridică implicată poate fi de trei feluri: infracțiunea a fost săvârșită în vederea realizării scopului persoanei juridice, care poate fi ilegal (așa cum rezultă din prevederile art.712 c.p.); infracțiunea a fost săvârșită în numele persoanei juridice, în scopul obținerii de avantaje pentru aceasta; infracțiunea a fost săvârșită în interesul persoanei juridice, de exemplu falsificarea de documente în scopul participării la o licitație.

În ce privește vinovăția persoanei juridice, considerăm că pentru a înțelege acest concept trebuie să avem în vedere particularitățile răspunderii subiective a persoanei juridice determinate de: elementele constitutive ale persoanei juridice; de

faptul că vinovăția a fost legată indisolubil de liberul arbitru, fiind axată pe procesele psihice umane, răspunderea penală sancționând eventualele alegeri condamnabile moral; că o dată cu introducerea conceptului de răspundere penală a persoanei juridice, trebuie lărgită și noțiunea de vinovăție; de faptul că persoanele juridice nu pot fi pe picior de egalitate cu persoanele fizice.

Sub primul aspect observăm că persoana juridică, conform art.26 lit.e din Decretul nr.31/1954, este „orice organizație care are o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu afectat realizării unui anume scop, în acord cu interesul obștesc”. Așadar, cele trei elemente constitutive ale persoanei juridice sunt: organizare de sine stătătoare; patrimoniu propriii; scop sau obiect de activitate propriu.

Prin organizare de sine stătătoare se înțelege constituirea ca un tot unitar a persoanei juridice. Organizarea proprie presupune, totodată, compartimentarea colectivului după activitățile pe care le desfășoară și desemnarea persoanei sau persoanelor care reprezintă persoana juridică în raporturile cu terții.

Patrimoniul propriu al persoanei juridice constă în totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale care au ca. titular persoana juridică.

Scopul propriu este redat de obiectul de activitate al persoanei juridice, care trebuie să fie determinat și în concordanță cu interesul obștesc. Scopul exprimă, în fapt, rațiunea de a fi a fiecărei persoane juridice, a capacității de folosință, organizării proprii și patrimoniului propriu, care sunt destinate realizării obiectului de activitate. Scopul persoanei juridice este expresia voinței cumulate a fondatorilor și, totodată, expresia conștientizării efectelor care se urmăresc prin constituirea acesteia.

În definirea noțiunii de vinovăție a persoanei juridice trebuie explicat conceptul de personalitate a persoanei juridice sau, așa cum a fost adoptat în doctrina occidentală de cultura corporativă.

Personalitatea persoanei juridice se referă la organizarea ierarhică, la structurarea modului de luare a deciziilor și la climatul general de respectare a legislației în vigoare. Dezvoltarea în cadrul persoanei juridice de responsabilități bine determinate cu privire la crearea, evaluarea și punerea în aplicare a normelor și procedurilor de

supraveghere a modului în care întreg personalul respectă prevederile legale în vigoare reprezintă un indiciu important al faptului că persoana juridică a implementat organizării proprii un cadru favorabil respectării legii. Dimpotrivă, o organizare proprie defectuoasă va priva conducerea persoanei juridice de o bună cunoaștere a modului cum personalul respectă legea și va crea mediul apt pentru încălcarea de către personal a actelor normative în vigoare.

Este motivul pentru care persoana juridică, prin acțiunile întreprinse în cadrul ei trebuie să ia măsuri și încurajare a personalului să respecte legea,

de monitorizare permanentă a modului în care legea este respectată, de sancționare a comportamentelor infracționale. Neluarea unor astfel de măsuri ar trebui să atragă răspunderea penală a persoanei juridice care a eșuat în asigurarea unui climat de respectare a legii, propice realizării obiectului de activitate în concordanță cu interesul general.

Așadar, personalitatea persoanei juridice este exprimată prin scopul urmărit, mijloacele folosite în realizarea acestui scop, atitudinile, politicile, regulile și practicile exprese sau tacite existente în interiorul persoanei juridice și care creează climatul general de desfășurare a activității.

Conturarea vinovăției persoanei juridice trebuie să aibă ca punct de plecare personalitatea aparte a acesteia. Așa cum personalitatea persoanei juridice nu se identifică cu personalitatea unei singure persoane fizice din cadrul ei și nici nu reprezintă o juxtapunere a personalității persoanelor fizice din cadrul persoanei juridice, nici vinovăția ei nu poate fi suprapusă vinovăției persoanelor fizice care o compun.

Astfel, pentru a fi reținută vinovăția persoanei juridice este necesar ca în cazul infracțiunilor intenționate ea să fi autorizat sau permis, în mod expres sau tacit comiterea infracțiunii. Ne găsim în această situație în cazurile în care organele de conducere ale persoanei juridice au angajat, în mod voluntar, persoana juridică în săvârșirea infracțiunii care i se impută, sau în care a autorizat sau permis în mod tacit săvârșirea infracțiunii. De asemenea, se va reține răspunderea penală a persoanei juridice și în cazul în care un membru din organele de conducere a săvârșit, în mod conștient, o infracțiune în care a implicat persoana juridică sau a permis tacit săvârșirea unei astfel de infracțiuni. Cu toate acestea, în acest caz răspunderea persoanei juridice nu va fi angajată dacă se demonstrează că a luat anterior măsuri rezonabile pentru ca un astfel de eveniment să nu se producă. Totodată, răspunderea penală îi va fi angajată și în cazurile în care se demonstrează că mecanismele interne ale persoanei juridice au încurajat, tolerat sau condus la un climat de nerespectare a legii.

În cazul infracțiunilor săvârșite din culpă cu prevedere se va reține răspunderea penală a persoanei juridice în cazul în care la nivelul ei s-a conștientizat rezultatul socialmente periculos al faptei, însă în mod ușuratic s-a sperat că acesta nu se va produce. Ne aflăm în această situație când organele de conducere ale societății, deși cunosc rezultatul socialmente periculos al faptei săvârșite în numele persoanei juridice, o acceptă cu ușurință, în speranța că aceasta nu se va produce. De asemenea, răspunderea persoanei juridice va fi angajată în cazurile în oare se demonstrează că mecanismele ei interne au fost deficiente și au creat un climat propice încălcării legii.

În cazul infracțiunilor săvârșite din neglijență (culpă simplă), răspunderea penală a persoanei juridice va fi angajată în momentul în care un membru al personalului a săvârșit din neglijență o infracțiune imputabilă persoanei juridice, iar aceasta din urmă nu a luat toate măsurile de pregătire profesională, control și supraveghere a personalului, precum și de transmitere corectă a informației către întreg personalul pentru că o astfel de infracțiune să nu se comită.

O asemenea abordare a vinovăției persoanei juridice va permite sancționarea ei ori de câte ori se demonstrează că prin mecanismele interne ale persoanei juridice s-a impus, permis sau acceptat un comportament infracțional.

Din punct de vedere procedural, Codul de procedură penală ar trebui să institute o procedură specială aplicabilă persoanei juridice și, de asemenea, să stabilească în ce calitate persoana juridică participă la proces.

În cadrul procesului penal persoana juridică este reprezentată de o persoană cu funcție de conducere sau de un reprezentant legal. Dacă, această persoană este, și ea, urmărită penal, instanța ar trebui să desemneze un mandatar care sa reprezinte interesele persoanei juridice pentru a evita conflictul de interese dintre organul de conducere urmărit penal și persoana juridică. Dacă organul de conducere nu este urmărit penal, ar putea fi audiat ca martor.

De asemenea, ar trebui ca legislația să fie completată cu prevederi referitoare la cazierul judiciar al persoanei juridice.

BIBLIOGRAFIE

A.Boroi, Ghe.Nistoreanu, Drept penal, Partea generală, Ed.All Beck, 2004

A.De Nauw, Le vouloir propre d'une personne morale et l'action civile resultant d'une infraction,

A.Dugue, Les exceptions au principe de personalite des peines, J.A.Roux, La responsabilite penale

A.Huss, Sanctions penale set personnes morales, E.Bouvier, De la responsabilite penale et civile des personnes morale sen droit francais

A.Mestre, Les personnes morales et le probleme de leur responsabilite penale, G. Richier, De la responsabilite penale des personnes morales, R.M. Leroy- Claudel, Le droit criminel et les personnes morales de droit prive, Gh. Beleiu, Drept civil roman, Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL, București, 1992

A.Jurma, Răspunderea penală a persoanei juridice, Revista de drept penal, nr. 1/2003

V.Lansdown, Outlines of South African Criminal Law and Procedure

Dejemeppe, Responsabilite penale des personnes morales, în „Annales droit de Louvain”, 1983, R. Legros, Observations sur le rapport de juin 1978 de la Commission pour la revision du Code penal

B.Dejemeppe, Responsabilite penale des personnes morales, A.Huss, Sanctions penale set personnes morales,E.Bouvier, De la responsabilite penale et civile des personnes morale en droit francais

B.Ferrier, Une grave lacune de notre democrație:l'irresponsabilite penale des personnes administratives, în „revue de science criminelle et de droit penal compare, 1983, L.Michoud, La theorie de la personalite morale, vol.l 1, L.G.D. J.Paris, 1924 (reeditare 1998)

C.Ap.București, dec.nr. 103/20.05.1896,St.stănescu, Studiu asupra responsabilității penale a persoanelor juridice. Ed.Librăriei “Universala”Alcaly, București

C.Butiuc, Despre o eventuală răspundere penală a persoanelor juridice

C.Cas.jdec.nr. 108/12.05.1898, St.Stănescu, Studiu asupra responsabilităței penale a persoanelor juridice

C.E.Paliero, Criminal Liability of Corporations – Italy, M.S.Spolidoro, Droit penal et peresonnes morale en Italie

C.Howard, Australian Criminal Law, The Law Book Company, Sydney, 1965

C.Howard, I.D. Elliot, Criminal Law

C.Wells, Corporations and Criminal Responsability

Ch.Geminel, De la responsabilite penale des associations, G.Levasseur, Les personnes morales victimes, auteurs ou complices d'infractions en droit francais în „Revue de droit penal et de criminologie”, 1954-1955, K.E.Mohamed El Sayed, Le probleme de la responsabilite penale des personnes morales, P.Faivre, La responsabilite penale des personnes morales, M.Barbero Santos, responsabilidad penal de las personas juridicas?, P.Pichault, La responsabilite penale des personnes morales. L'imputabilite des personnes physiques, CE.Paliere, Criminal Liability of Corporations – Italy, în D. de Doelder, K.Tiedemann

Chr.Hennau, G.Schamps, J.Verhaegen, Indispensable responsabilite de l'entreprise, inacceptable culpabilite collective – A propos de l'avant projet de loi belge relative a la responsabilite penale des personnes morales

E.Bouvier, De la responsabilite penale et civile des personnes morales,R.Garraud, Trăite theorique et pratique de droit penal francais, P.Faivre, La responsabilite penale des personnes morales, W.Carsau, la question de la responsabilite penale des personnes morales. Une these differente Tn „Revue de droit penal et de criminologie”, 1980, L.Regis Prado, la cuestion de la responsabilidad penal de la persona juridica en derecho brasileno, în „Revista de derecho penal y de criminologia”, nr.6/2000, A.Huss, sanctions penale set personnes morales, în „Revue de droit penal et de criminologie”, 1975-1976, y.Hannequart, La responsabilite penale des personnes morales: punir l'etre collectifou corriger ses deficinces? Tn „ Journal des tribunaux”, 1999

E.M. Wise, Criminal Liability of Corporations – USA

E.N.Nagwfor, Corporate Criminal Liability

E.N.Nagwfor, Corporate Criminal Liability, Ph. Kenel, La responsabilite penale des personnes morale sen droit anglais

E.Stauffacher, La criminalisâtion du comportement collectif- Suisse în H.de Doelder, K.Tiedemann, p.Logoz, Commentaire du Code penal suisse, Pârtie generale, Ed.Delchaux & Niestle, Neuchatel, 1976, L.Moreillon, La responsabilite penale de l'entreprise în „Revue penale suisse”, 1999

F. Streteanu, R. Chiriță – Răspunderea penală a persoanei juridice

F.A.Allen, La responsabilite penale des societes privees en droit americain, K.E.Mohamed El Sayed, Le probleme de la responsabilite penale des personnes morales

F.Gunehec, F.Desportes, Le nouveau droit penal, Ed.Economica, Paris, 1995,

R.Hidalgo, G.Salomon, p.Morvan, Entreprise et responsabilite penale, Ed.L.G.D.J., Paris, 1994, J.Pradel, La responsabilite penale des personnes morale sen droit francais. Quelques questions

F.Mantovani, Diritto penale; Ed.Cedam, Padova, 2001, G.Fiandaca, E.Musco, Diritto penale. Parte generale

F.Munoz Conde, M.Gareia Aran, Derecho penal, parte general, 3g ed., Tirant Io Blanch, Valencia, 1998

F.Streteanu, R.Chiriță, Răspunderea penală a persoanelor juridice

F.von Liszt, Tratado de derecho penal, tonoll, Ed.Reus, Madrid, 1999 (reeditare)

Figueirendo Dias, Para urna dogmatica do direito penal secudnario. Um contributo para a reforma do direito penal economico e social portugues

G. Battaglini, Responsabilite penale des personnes morales în „Revue internaționale de droit penal”, 1929

G. Richier, De la responsabilite penale des personnes morales, S. Bagacialupo, La responsabilidat penal de las personas juridicas

G. Rodiguez Mourullo, Derecho penal. Parte general, Ed. Civitas, Madrid, 1978, C.Roxin, Derecho penal. Parte general, vol.I, Ed. Civitas, Madrid, 1997

G.Antoniu, Vinovăția penală, Ed. Academiei, București, 1995

G.Dimofte, C.Rus, Răspunderea penală a persoanelor juridice, Revista de drept penal, nr. 1/2005

G.Fiandaca, E.Musco, Diritto penale. Parte generale, Quarta edizione, Zanichelli Editore, Bologna, 2001, s.a.

G.Richier, De la responsabilite penale des personnes morales, K.E.Mohamed El Sayed, Le probleme de la responsabilite penale des personnes morales, F.Deruyck, Pour quand la responsabilite penale des personnes morale sen droit penal belge? În Journal des tribunaux”, 1997

G.Stratenwerth, Strafrechtliche Untemehmenshaftung?, S.Bacigalupo, La responsabilidad penal de las personnas juridicas

Gh.Beleiu, Drept civil român, Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, Casa de Editură

H.Donnedieu de Vabres, Les limites de la responsabilite penale des personnes morales, Tn „Revue internaționale de droit penal”, 1950

H.J.Hirsch, La criminalisation du comportement collectif- Allemagne, M.Barbero Santos, responsabilidad penal de las personas juridicas? m La responsabilite penale delle persone giuridiche în diritto comunitario, Actele conferinței de la Messina (30.04 – 05.05.1979), Ed.Giuffre, Milano, 1981

H.V.Weber, Diskussionsbericht, S.Bacigalupo, La responsabilidad penal de las personas juridicas

J. Lobo Moutihno, H. Monteiro, La criminalisation du comportement collectif—Portugal, în H.de Doelder, K. Tiedemann

J.A.E. VVervaele, La responsabilite penale de et au sein de la personne morale aux Pays-Bas. Mariage entre pragmatisme et dogmatisme juridique, în “Revue de science criminelle et de droit penale compare”, nr.2/1997

J.A.E. VVervaele, La responsabilite penale de et au sein de la personne morale aux Pays-Bas. Mariage entre pragmatisme et dogmatisme juridique

J. A.Roux, La responsabilite penale des personnes morales, în ,,Revue internationale de droit penal”, 1929, M.Ettinger, La responsabilite penale des personnes morales

J.D. Haenens, Sanctions penale set personnes morales în „Revue de droit penal et de criminologie”, 1975-1976

J.Gobert, Controlling Corporate Criminalitiy: Penal Sanctions and Beyond, N.Gunsburg, R-mommaert, La responsabilite penale des personnes morales privees

J.Lobo Moutihno, H.Salinas Monteiro, La criminalisation du comportement collectif-Portugal

J.M.Rodriguez Devesa, Derecho penal espanol, Ed.Dykinson, Madrid, 1990

J.Pradel, Droit penal compare, Ed.DalIoz, Paris, 1995

J.Rădulescu, La responsabilite penale des personnes morales, H.Donnedieu de Vabres, Les limites de la responsabilite penale des personnes morales,, A.Gebara, La responsabilite penale des personnes morale sen droit positif francais, R.M.Leroy-Claudel, Le droit criminel et les personnes morales de droit prive, B.Ferrier, Une grave lacune de notre democratie irirresponsabilite penale des personnes administrațives, S.Frossard, Quelques reflexions relativ es au principe de la personnalite des peines,

K. Shibahara, Le droit japonais de la responsabilite penale des personnes morales

K.E.Mohamed el Sayed, Le probleme de la responsabilite penale des personnes morales, G.Richier, De la responsabilite penale des personnes morales, J.Radulesco, La responsabilite penale des personnes morales, R.M.Leroy-Claudel, Le droit criminel et les personnes morales de droit prive, J.D'Haenens, sanctions penales et personnes morales

K.Tiedemann, La criminalisation du comportement collectif- Raport general, S.Frossard, quelques reflexions relatives au principe de la personnalite des peines

L. Moreillon, La responsabilite penale de l'entrepris

L.B.Langsted, V.Greve, P.Garde, Criminal Law în Danemark, Ed.Kluwe, Haga, 1998

L.del Carmen Zuniga Rodriguez, Bases para un Modelo de Imputacion de Responsabilidad Penal a las Personas Juridicas, M.Buluku Molin, La responsabilite penale des personnes morales dans la reforme des codes penaux belges et francais, Memoire de licence, Universite Libre de Bruxelles, 1989-1990

L.Francois, Implications du societas delinquere non.potest, A.Dugue, Les exceptions au principe de personalite des peines

L.Gracia Martin, La question de la responsabilidad penal de las propias personas juridicas

L.H.Leigh, The Criminal Liability of Corporation în English Law

L.Regis Prado, La cuestion de la responsabilidad penal de la persona juridica en derecho brasileno

L.Viau, La question de la responsabilite des personnes morales en droit canadien, în „Revue de droit penal et de criminologie”, P. Beliveau, la responsabilite penale des corporations en droit canadien la responsabilidad penal de las personas juridicas la Criminalisation du comportement collectiv, XIVe Congres International de Droit Compare, Kluwer law International, The Hague, 1996

las Personas Juridicas, Ed.Aranzadi, Eicano, 2000, G.Dannecker, Reflexiones sobre

M.S.Spolidoro, Droit penal et personnes morale en Italie

N. Kyoto, Criminal Liability of Corporations – Japan, în H.de Doelder, K. Tiedemarm,

N.Gunsburg, R.Mommaert, La responsabilite penale des personnes morales privees, Tn „Revue internaționale de droit penal”, 1929, R.Valeur, La responsabilite penale des personnes morales dans Ies droits francai set anglo-americain, avec Ies principaux arrets faisant jurispradence en la matiere

O. Perie, La responsabilite penale des personnes morales: lexempledu droit yougoslave, în „Revue internaționale de criminologie et de police technique”, nr. 3/1989 of Current Legal Issues”, 1998, L.Francois, Implicațions du societas delinquere non potest

P. Beliveau, la responsabilite penale des corporations en droit canadien, în „Revue de sciene criminelle et de droit penal compare”

P.Faivre, La responsabilite penale des personnes morales, L.Regis Prado, La cuestion de la responsabilidad penal de la persona juridica en derecho brasileno

P.Pichault, La responsabilite penale des personnes morales. L'imputabilite des personnes physiques,

Ph. Kenel, La responsabilite penale des personnes morale sen droit anglais,

T.L.Homme, La responsabilite penale des personnes morales sen droit anglais, în „Revue penal et criminologie” nr. 1/1995

R. Legeais, Les reponses du droit -anglais et du droit allemand aux problemes de la responsabilite penale des personnes morales, în „Revue des societes”, 1993

R. Valeur, La responsabilite penale des personnes morales dans le droits francais et anglo-americains, avec les principaux arrets faisant jurisprudence en la matiere

R.Chiriță, Câteva considerații în legătură cu temeiul juridic al aplicării măsurilor de siguranță

R.Garraud, Trăite theorique et pratique du droit penal francais, G.Vidai, Cours de droit criminel et de science penitentiaire, Libarairie Arthur Rousseau, Paris, 1921,

A.Gebara, La responsabilite penale des personnes morale sen droit positif francais

T.Pop, „Drept penal comparat”, Partea generală, vol.l 1, Cluj, 1923

V.Dongoroz, „Drept penal”, București, 1939

V.Dongoroz, Tratat de drept penal, reed.ed.din 1939, Ed.Societății Tempus, București, 2000

W.Carsau, La question de la responsabilite penale des personnes morales. Une these differente

W.Cassiers, La responsabilite penale des personnes morales: une solution en trompe-l'oeil? în „Revue de droit penal et de criminologie”, 1999

R.M.Leroy-Claudel, Le droit criminel et les personnes morales de droit prive, B.Ferrier, Une grave lacune de notre

R.S. Welsh, The Criminal Liability of the Corporation, în „Law Quaterly Review”, 1946

S. Longhi, Responsabilite penale des personnes morales, în „Revue internaționale de droit penal”, 1929

S.Bacigalupo, La responsabilidad penal de las personas juridicas, L.del Carmen Zuniga Rodrguez, bases para un modelo de imputacion de responsabilidad penal a las personas juridicas s.a.

S.Cicala, De la responsabilite penale des personnes juridique au point de vue du droit penal interne,

S.Longhi, Responsabilite penale des personnes morales

St.Stănescu, Studiu asupra responsabilității penale a persoanelor juridice, S. Bacigalupo, La responsabilidad penal de las personas juridicas