INSTAURAREA DOMINAȚIEI OTOMANE LA DUNĂREA DE JOS Țara Românească la cumpăna secolelor XV- XVI Doctorand Conducător de doctorat Alexandru Dragoș… [604372]

Academia Română
S.C.O.S.A.A.R.
Institutul de istorie „Nicolae Iorga”
Școala doctorală
-curs de zi-

INSTAURAREA DOMINAȚIEI OTOMANE LA DUNĂREA DE JOS
Țara Românească la cumpăna secolelor XV- XVI

Doctorand: [anonimizat], CS1

2016

ii
CUPRINS

INTRODUCERE ……………………………………………………………………………………………..p. III-VI
Capitolul 1. Țara Românească între Regatul ungar și Imperiul otoman la cumpăna
veacurilor al XV-lea și al XVI-lea (1481-1526) p. 1-163

1.1. Țara Românească, Ungaria și Imperiul otoman (până la 1503)
1.1.1. Basarab al IV-lea Țepeluș cel Tânăr și înscăunarea lui Vlad Călugărul (1480-1482)….p.1
1.1.2. Domnia lui Vlad Călugărul (1482-1495)……………………………………………………………p. 7
1.1.3. Domnia lui Radu cel Mare (1495-1508) până la 1503………………………………………..p. 20
1.2. Evoluții politice între 1503 și 1526
1.2.1. Ultimii ani ai domniei lui Radu cel Mare, 1503-1508…………………………………………p. 38
1.2.2. Mihnea cel Rău și fiul său Mircea al III-lea (Miloș) ‘Pretendentul’ (1508-1510)……p. 50
1.2.3. Domnia lui Vlad cel Tânăr (Vlăduț; ‘Vladuță’ – 1510-1512) ……………………………..p. 67
1.2.4. Neagoe Basarab și fiul său Teodosie, 1512-1521/1522……………………………………….p. 81
1.2.5. Radu de la Afumați (1522-1529, cu întreruperi) și convulsiile vremurilor sale………p.125
1.2.6. Scurtă expunere a evenimentelor ulterioare anului 1526……………………………………p. 157
Capitolul 2. Suzeranitatea otomană asupra Țării Românești (1481-1526), p. 164-198

2.1. Structuri otomane ………………………………………………………………………………………….p. 164
2.2. Perspective muntene ………………………………………………………………………………………p. 188

CONCLUZII. ………………………………………………………………………………………………………p. 199
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………………………………p. 205

iii
INTRODUCERE

În era internetului, dacă vom deschide ’ wikipedia ’ sau un alt portal de factură
enciclopedică ori istorică (îndeosebi de limbă engleză) și vom căuta ceva despre Țara
Românească ori despre Moldova sau Imperiul otoman în epoca renascentistă ori
modernă, vom vizualiza de regulă niște hărți pe care Țara Românească și Moldova nu
există, fiind ’acoperite’ cu totul de culoarea în care e reprezentat Imperiul otoman. Există
totuși, deși rare, hărți pe care cele două țări române figurează ca un soi de provincii, cu
linii punctate în cadrul Imperiului otoman; pe o altă hartă erau colorate în aceeași culoare
cu Imperiul otoman și notate MV iar la legendă scria MV=Moldavia & Vallachia, fără
explicații suplimentare. Am depistat totuși și o hartă pe care este precizat în dreptul
tuturor celor trei provincii istorice românești Christian Vassal States . Controversa
privitoare la statutul acestora pare a se derula încă. Nu trebuie ignorat că la data nașterii
autorului acestor rânduri nu trecuse nici măcar un veac de la ieșirea României de sub
suzeranitatea Înaltei Porți, iar la data încheierii elaborării prezentei lucrări nu se va fi
scurs un secol de la abolirea sultanatului și a califatului; astăzi trăiesc încă destule
persoane centenare născute în Imperiul otoman!
Această natură juridico-istorică deosebită a făcut și face încă să curgă râuri de
cerneală, nu numai în istoriografia română. Cu toate acestea, formația mea universitară ce
include pe lângă studii istorice și studiile juridice cu o apetență pentru dreptul
internațional public și trecutul acestuia m-a condus către dorința elaborării unei lucrări
legate de raporturile româno-ungare și mai ales româno-otomane, în speță ale Țării
Românești cu Regatul maghiar și cu Poarta cu privire specială asupra instaurării
dominației otomane la Dunărea de jos, întrucât după cum nota profesorul Halil Inalcık,
„nu există problemă majoră în istoria medievală și modernă a României, inclusiv de
ordin economic și social, care să poată fi înțeleasă cu adevărat fără Imperiul otoman” .
În prima fază a elaborării mentale a planului tezei, am dorit să schițăm cadrul
temporal în care voi efectua demersul meu. Care este punctul de plecare? Să merg înapoi
până la 1417/1420? Să fie 1462? Să fie, deși este un an însemnat datorită tradiției mai
degrabă pentru Moldova, 1484, anul anexării Chiliei și Cetății Albe, manifestări ale forței
otomane care făcea joncțiunea astfel cu teritoriile Hanatului Crimeii și, de asemenea,

iv
momentul ce a marcat „ începutul ruinei comerțului și drumurilor comerciale anterioare
nord-pontice” (Petre P. Panaitescu)? Pentru a marca trecerea de la perioada premiselor
suzeranității otomane la perioada inițială a suzeranității propriu-zise am ales anul 1481,
anul morții lui Mehmed II Fâtih și al începutului regimului lui Bâyezîd II Velî, moment
ce a coincis în linii mari pe plan intern cu instaurarea unei domnii mai puțin lăudate și
cercetate dar relativ lungi și stabile, care a făcut tot posibilul să nu atragă mânia turcilor,
cea a lui Vlad Călugărul.
Care este punctul la care putem socoti ca bine definită suzeranitatea otomană?
Unii cercetători au propus chiar anul de plecare al prezentei teze, 1481. Dar atunci ce
facem cu ’închinarea’ către regele maghiar aproape a fiecărui domn de după 1481,
’închinări’ ce s-au produs fără încuviințarea și de regulă fără știrea Porții, mai mult, fără a
fi secretă față de aceasta din urmă? Ce facem cu schimbările de domn efectuate chiar și în
pofida turcilor? Ce facem cu luptele lui Radu de la Afumați? Ne vom opri la 1526,
amintind pe scurt și evenimentele ulterioare, întrucât, deși nu are un impact instantaneu
asupra agravării elementelor dominației otomane, să zicem de tipul căderii Bizanțului,
practic de aici înainte cu toate încercările lui Radu de la Afumați și ale lui Radu Paisie de
a se apropia de János Szapolyai sau ulterior de Ferdinand de Habsburg pentru a schița un
ipotetic plan antiotoman, a fost clar faptul că dispariția contraponderii maghiare de la
nord și vest, desăvârșită în 1541, după anexarea Brăilei și înființarea eyaletului Budin și
după recunoașterea suzeranității otomane de către voievodul Transilvaniei, a însemnat
finalul acestei politici de relativ echilibru la Dunărea de jos precum și sfârșitul
legitimității suzeranității ungare asupra principatului sud-carpatic. Demn de remarcat este
și faptul că de la 1481 încetează emisiunile monetare proprii ale Țării Românești („ fără
ca o interdicție oficială otomană în acest sens să fi existat” – Mihai Maxim). Practic,
perioada abordată se poate înscrie și între aceste repere: de la încetarea emisiunii
monetare la 1481, până la 1531 – interdicția de a avea ambasadori în țările vecine, toate
contactele diplomatice făcându-se prin intermediul Înaltei Porți (Ștefan Andreescu).
Câteva argumente. Evoluția Țării Românești, la sfârșitul secolului al XV-lea și
începutul secolului al XVI-lea, sub aspect economic, juridic, politic și militar, a fost în
mare măsură determinată și de tendința celor doi vecini ai săi, Regatul Ungar dar mai
ales Imperiul otoman, de a și-o subordona (acestea chiar încheie un tratat de pace în

v
1503 care stabilește un condominium – doar formal – asupra Țărilor Române). Dacă până
la începutul secolului al XVI-lea domnii munteni puteau să recunoască suzeranitatea
maghiară, mai ales pentru posesiunile lor de peste munți, iar țara să primească ‘ahd de
la Poartă, după 1526 Țara Românească s-a orientat spre recunoașterea lui Ferdinand de
Habsburg ca moștenitor al coroanei maghiare, stăpân virtual al ducatelor din Transilvania
ale domnului muntean și s-a sperat într-un ajutor al acestuia împotriva Imperiului
otoman. Cu toate aceste încercări, echilibrul s-a rupt după Mohács în favoarea Imperiului
otoman, devenit singurul vecin puternic al Țării Românești, rămas să se confrunte pe
plan european cu habsburgii, după ce, în 1533, Imperiul otoman a stabilit cu Regatul
Poloniei un statut de non-beligeranță, pentru polonezi o ’pace veșnică’ , reiterată de mai
multe ori în cursul secolului. Sub aceste auspicii, elita politică a Țării Românești a oscilat
între acceptarea suzeranității otomane și încercări de alianță cu habsburgii, între
activitățile comerciale cu Poarta și obligațiile morale față de lumea creștină, între
acceptarea domniei autoritare și propria ei conducere.
Țara Românească plătea tribut Imperiului otoman, pe baza unor raporturi
fundamentate juridic și susținute de practica musulmană, diferite de sistemul de vasalitate
al lumii vest-europene. Cum scria Mihai Maxim, prin el erau respectate legile și
obiceiurile locale, cu “păstrarea domniei de rit creștin, după alegerea prealabilă a
candidatului de către țară , din sânul unei familii autohtone, cu drepturi la tron, și
confirmarea lui de către padișah; conservarea deplină a drepturilor și libertăților țării, a
legilor și credinței, în termeni moderni – autoguvernarea și autoadministrarea, fără nici
un amestec otoman”, precum și “ un regim vamal obișnuit, potrivit taxelor locale pentru
mărfurile otomane, care intrau în principat și un regim preferențial pentru produsele
românilor tributari care intrau în teritoriile otomane” în schimbul loialității față de
puterea suzerană.
Ca și în cazul suveranității de tip clasic, vasalul era credincios stăpânului său și
aliat la politica externă a acestuia, în formula documentelor otomane, prin ‘prieten
prietenilor și dușman dușmanilor’ Sublimei Porți . Dar dacă prevederea fundamentală,
alegerea domnului de către țară și reconfirmarea acestuia de către Poartă, a fost respectată
în linii mari, cel de-al doilea aspect, cel economic, care inițial a fost liber determinat, a
devenit, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, treptat, fundamental și opresiv (Mihai

vi
Maxim). Prin urmare, considerăm că dacă până în perioada imediat ulterioară
momentului 1526 a existat o suzeranitate protectoare , prin recunoașterea autorității
sultanului și protecție, garantată de plata haraciului, după această dată ea devine
restrictivă, prin înăsprirea tuturor prevederilor statutului de subordonare până la sfârșitul
secolului.
De asemenea, până către jumătatea secolului al XVI-lea, Poarta a ținut religia
destul de departe de treburile de stat, însă după aceea a cunoscut un caracter din ce in ce
mai teocratic, răsfrânt în plan politico-juridic și militar prin concentrarea tuturor forțelor
pentru dominația mondială a Islamului. “Liberalismul confesional de pânâ atunci […] a
cedat loc unei conduite tot mai rigide și repudiante” (Tahsin Gemil). Suzeranul
musulman devine mult mai draconic cu vasalul nemusulman. Conform doctrinei juridice
hanefite, ce devine preponderentă, ‘ dâr al-‘ahd’ nu mai este o noțiune admisibilă
teoretic. Cu toate acestea, instituția subzistă în practică, sub diferite titulaturi și suportând
nenumărate disimulări și interpretări, până secolul trecut.
Instituită în ultima treime a secolului al XV-lea, suzeranitatea protectoare s-a
limitat numai la unele intervenții ale sultanului în probleme de succesiune la tronul Țării
Românești, pentru instaurarea unor domni fideli și printr-o creștere moderată a
cuantumului haraciului. Trecută fiind perioada premiselor instaurării dominației otomane,
aceasta este perioada începutului acestei dominații în Țara Românească; citându-l pe
profesorul Tahsin Gemil, preocupat de întărirea autorității în Anatolia, Imperiul Otoman
“a fost mulțumit cu asigurarea securității hotarului dunărean” și nu a fost afectat de
relațiile domnului Țării Românești, în unele momente, cu Regatul maghiar, atât timp cât
haraciul era plătit cu regularitate. Perioada apune atunci când autoritatea domnească a
început să se exercite în numele și pe baza puterii suzerane a sultanului care “ își aroga tot
mai multe drepturi și-și respecta tot mai puțin vechile obligații” (Mihai Maxim).
Înconjurată după 1540 la sud, est și vest de granițele Imperiului otoman după pierderea
Brăilei, transformată în kaza, iar la nord de voievodatul Transilvanei, intrat și el sub
suzeranitate otomană, datorită poziției sale geo-politice, Țara Românească s-a aflat în
cel mai ridicat grad de dependență fată de Poartă (Mihai Maxim) mai ușoară în Moldova
și formală în Ardeal.

vii
Cele mai importante aspecte ale înăspririi condițiilor de dependență ale Țării
Românești s-au referit la instituirea unui control strict al Porții asupra instituției domniei,
împiedicarea marii boierimi de a–și mai alege domnul, obligația domniei de a răspunde
pozitiv la cererile sultanului de susținere a conflictelor armate ale Porții, posibilitatea de
a-l depune pe domn atunci când nu mai corespundea pretențiilor otomane, de a i se
confisca averea sa și bunurile unor boieri considerați dușmani ai domnului sau ai
sultanului. Haraciul Țării Românești pornește de la aproximativ 10.000 de galbeni in sec.
XV pentru ca apoi, în sec. XVI să crească vertiginos; astfel, la 1524 ajunge la 24.000 de
galbeni, iar în 1567 la cca. 65.000 de galbeni, pentru a atinge proporții insuportabile la
sfârșitul veacului.
Obiectivele tezei sunt: în prima parte, prezentarea evoluțiilor politico-militare din
epocă, coroborând permanent evoluțiile din principatul sud-carpatic cu cele din Regatul
ungar și Imperiul otoman (1481-1526, cu o scurtă trecere în revistă a evenimentelor
ulterioare până la 1541-1545), iar în a doua parte aspecte conceptuale privind
suzeranitatea turcească asupra Țării Românești pe fundalul construcției statale și mentale
a Imperiului otoman și a Țării Românești.
În încheiere, arătând că formația juridică mi-a impus, ca metodologie, să pornesc
de la fapte și documente către concluzii și nu să pornesc cu o idee predefinită pe care să o
demonstrez apelând la acele documente, fapte și scrieri care servesc demersului meu,
dorind și să dau o pondere însemnată studierii și citării ample din documentele epocii
precum și incursiunilor în dreptul internațional și ideologiile politice ale perioadei,
consider oportună și o teză istorică cu scurte inserții interdisciplinare de științe politice și
juridice.

1 Capitolul 1. Țara Românească între Regatul ungar și Imperiul otoman
la cumpăna veacurilor al XV-lea și al XVI-lea (1481-1526)

1.1. Țara Românească, Ungaria și Imperiul otoman (până la 1503)

După luarea Constantinopolului, visul cel mai îndrăzneț al lui Mehmed II
Fâtih era să vizeze ca obiectiv pe termen mediu-lung Roma. În 1480 otomanii au
debarcat la Otranto, în sudul peninsulei italice, dar o nouă rebeliune izbucnită în
Albania, care a perturbat (chiar decisiv, având în vedere momentul) liniile de
aprovizionare ale armatei turce, l-a obligat pe ’cuceritorul cetății de necucerit’ să
renunțe la planul său. Un an mai târziu, oștile creștine aveau să recucerească Otranto.
Înainte de a mai pune la cale o nouă expediție, Mehmed s-a stins pe neașteptate din
viață, la vârsta de numai 49 de ani, pe 3 mai 1481, la Tekfur Cayri, pe malul asiatic al
Mării Marmara1. I-a urmat la tron fiul său Bâyezîd II Velî; conjunctura precum și
pretențiile la tron ale fratelui său Cem păreau a crea premisele pentru o reluare a
luptei antiotomane în spațiul sud-est european.

1.1.1. Basarab al IV-lea Țepeluș cel Tânăr și înscăunarea lui Vlad Călugărul
(1480-1482)

În momentul schimbării sultanilor la Înalta Poartă, tronul Munteniei era
ocupat de Basarab (IV) Țepeluș cel Tânăr (adus inițial pe tronul muntean cu sprijin
din Transilvania, între 20 octombrie 1474 și noiembrie-decembrie același an, apoi
prin intermediul lui Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, între 9 ianuarie 1478 și iunie
1480, pentru a treia oară, de data aceasta cu sprijin turcesc, între 7 noiembrie 1480 și
8 iulie 1481, iar a patra oară, între 16 august 1481 și 23 martie/13 iulie 1482)2. Încă

1 André Clot, Mahomed al II-lea. Cuceritorul Bizanțului, Ed. Artemis, București, 2007, p. 210 –
nicidecum Mehmed nu era „bătrânul sultan” care trage să moară după cum prea des pomenește
istoriografia noastră mai veche, ci decesul acestuia a survenit brusc, la o vârstă deloc înaintată
2 Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova , a. 1324-
1881, vol. I, Secolele XIV-XVI , Ed. Enciclopedică, București, 2001, p. 111-112, 120-121, 126-127

2 din 1480 Basarab Țepeluș devenise un personaj indezirabil vecinilor creștini, mai ales
după „închinarea” sa către turci, astfel că s-a constituit o coaliție ad-hoc vizând
înlăturarea sa din domnie, compusă din Mátyás Corvin la care s-au alăturat și trupele
lui Ștefan cel Mare. Undeva în iunie 1480, domnul Țării Românești fusese înlăturat3
și se refugiase, probabil peste Dunăre, pe teritoriul otoman. Tot cu sprijinul turcilor
va relua tronul Țării Românești la o dată anterioară celei de 7 noiembrie 1480 pentru
o domnie supusă în esență comandamentelor otomane, chiar dacă în aparență își
păstrase bunele intenții față de creștinătate4. Astfel, într-o scrisoare adresată
sibienilor, păstrată într-o copie contemporană, datată martie-aprilie 1481, domnul
muntean arăta că a tratat cu turcii pentru binele creștinătății , deși pe creștini nu-i
părăsesc obiceiurile rele de a se dușmăni între ei (formulare plastică pentru a se
plânge că autoritățile ardelene, maghiare și moldave îl dușmăneau de fapt pe el
însuși). Această scrisoare se constituie într-o chintesență scurtă și de epocă a
statutului politico-juridic al principatului sud-carpatic atât față de Poarta otomană cât
și față de Ungaria. După domnul muntean, însuși sultanul l-ar fi întrebat cum ceri tu
să faci pace veșnică cu ungurii, căci mi-au venit știri de la Ștefan voievod, că ungurii
pornesc asupra țării mele [ …] așa ții credința către mine? [ …] Dacă nu vor fi
adevărate vorbele, ce mi le-a trimis Ștefan Vodă, te voi lăsa și te vei împăca5. Dintr-o
astfel de atitudine se poate deduce în mod cert că diplomația lui Basarab cel Tânăr,
orientată spre compromisul Creștinătății cu otomanii, se situa, fără echivoc, pe poziții
foarte șubrede, fapt dovedit deja, de vreme ce domnul muntean, proaspăt închinat
sultanului, declara sașilor sibieni: sunt în mare nevoie, dar până când voi fi viu [voi fi
credincios] domnului ungurilor și părintelui meu Batăr Ștefan (István Báthory)6 iar în
martie 1481 îi asigura pe sașii brașoveni de turci să n-aveți grijă cât voi fi eu în

3 Daniela Mitea, Relațiile Țării Românești cu Transilvania în timpul domniilor lui Basarab IV cel Tânăr
(Țepeluș) în „Anuarul Institutului de istorie George Bariț din Cluj-Napoca” tom XLVI,2007 pp. 285-302,
p. 298
4 C. Rezachevici, Cronologia …, p. 121, 124.
5 Silviu Dragomir, Documente nouă privitoare la relațiile Țării Românești cu Sibiul în secolii XV și XVI,
extras din Anuarul Institutului de Istorie Națională, Cluj, IV, 1927, nr. 8, p. 17-19
6 Ibidem

3 viață7. Voievodul István Báthory recomandase însă din februarie 1481 brașovenilor
să-i transmită domnului muntean că nu vor iniția niciun demers diplomatic în nume
propriu și nici nu vor trimite soli în Țara Românească pentru tratative, dimpotrivă,
suveranul muntean va trebui să poarte discuții și să ajungă la o înțelegere direct cu
voievodul Transilvaniei, care la rândul lui avea să-i aducă la cunoștință regelui
Ungariei și să decidă ambii calea de urmat.
Aceasta este conjunctura politică în care voievodul Țepeluș se îndreaptă, în
primăvara lui 1481, împreună cu trupele lui Ali-beğ și Skenderbeğ asupra Moldovei.
Oștile invadatoare au trecut pe la Crăciuna (care fusese consolidată, după distrugerile
suferite în 14748), dar, în loc să se îndrepte spre Chilia (cum plănuiseră în iarnă), au
urcat pe Siret în sus și au ajuns până la Lunca cea Mare , în ținutul Bacăului, arzând
ce mai puteau găsi în țara pe care Ștefan însuși o pustiise. Țepeluș, cum am precizat și
mai sus, era și el printre jefuitori, făcând și el acum ceea ce făcuse Laiotă Basarab în
1476. Ștefan cel Mare a reușit să-l împiedice pe Țepeluș să treacă mai departe de aici,
unde îl găsise și pe Radu cel Frumos în 1471. S-au retras și otomanii, întrucât cam în
aceeași perioadă a sosit și vestea decesului sultanului Mehmed II Fâtih.
Luptele pentru tron care au izbucnit în Imperiul otoman au înlesnit
dregătorilor otomani din provinciile de margine să manifeste tendințe centrifuge9. În
părțile dunărene limitrofe Țării Românești, pașalele de Nicopole și de Vidin își
permiteau inițiative politice, făceau incursiuni de pradă și interveneau în treburile
interne din ținuturile nord-dunărene. Domnul moldovean a apreciat din nou, ca și în
trecut, că împrejurările internaționale ar putea fi acum favorabile desprinderii Țării
Românești din angrenajul influenței politice turcești și trecerii acesteia sub influența
Moldovei în calitate de stat aliat10.

7 D. Mitea, Relațiile…, p. 298
8 Ioan Bogdan, Documente și regeste privitoare la relațiile Țării Românești cu Brașovul și Ungaria în
sec. XV-XVI, Atelierul Grafic I.V. Socec, București, 1902, p. 215-216
9 Ștefan Ștefănescu, Țara Românească de la Basarab I Întemeietorul până la Mihai Viteazul , Ed.
Academiei, București, 1970, p. 75
10 Ibidem

4 Sub aceste auspicii, în iulie 1481, Ștefan cel Mare, care se pregătea pentru o
nouă invazie a lui Țepeluș și a turcilor, nu a mai așteptat, ci, reînnoindu-și alianța cu
Mátyás Corvin11, l-a atacat pe Țepeluș în Țara Românească, deși după cum am arătat
făcuse de curând și el pace cu sultanul. Însă, după cum s-a demonstrat, acest tip de
acte (’âhd-nâme, sulhnâme) se încheiau intuitu personae, în considerarea persoanelor
semnatare, fiind valabile doar pe timpul vieții acestora. Socotindu-se de bună seamă
dezlegat de angajamente și dorind să încerce din nou așezarea pe tronul sud-carpatic a
unui domn raliat direcțiilor sale de politică externă, a obținut, în 8 iulie 1481, fără
ajutor ardelean sau maghiar, o victorie strălucită asupra oștilor munteano-turce la
Râmnic (azi Râmnicu-Sărat), în urma căreia l-a îndepărtat de pe tron pe Țepeluș care
s-a refugiat cu greu peste Dunăre12. Iar, după cum spune cronica, doi mari boieri
moldoveni, Șendrea și Costea, au căzut în luptă alături de mulțime de munteni.
Cronica moldo-germană menționează chiar că bătălia s-ar fi soldat cu uciderea lui
Basarab cel Tânăr, fapt care este contrar însă adevărului istoric dar a avut ecouri timp
de multe veacuri, fiind menționat inclusiv de stolnicul Constantin Cantacuzino două
secole mai târziu. Cronica nu menționează, dar, după cum se știe, după bătălia de la
Râmnicu Sărat, Ștefan cel Mare dorea să impună celor învinși pe un anume Mircea
(cunoscut ca fiul Călțunei) drept pentru care le-a cerut susținere brăilenilor,
buzoienilor și râmnicenilor pentru acest pretendent. Ce a urmat este îndeobște
cunoscut ca ’primul pamflet politic din spațiul românesc’, răspunsul zeflemitor al
brăilenilor și refuzul ’țării’ de a-l accepta pe prezumtivul impostor ce nu era văzut ca
fiind ’os domnesc’ reflectă animozitatea existentă în ținuturile de graniță ale
Munteniei față de Moldova, ai cărei ostași invadaseră și pustiiseră de mai multe ori
pământurile valahe în anii precedenți; unii autori au mers până a afirma că manifestul
brăilenilor arată chiar opțiunea majorității boierimii muntene față de acceptarea

11 ne vom rezuma a-l numi Mátyás Corvin, deși numele său în istoriografia maghiară este I. Mátyás
sau Hunyadi Mátyás
12 Istoria românilor , vol. IV, De la universalitatea creștină către Europa „patriilor” , coord. Ștefan
Ștefănescu și Camil Mureșan, Ed. Academiei Române, București, 2012, p. 433

5 suzeranității otomane13. Deoarece acest Mircea nu are partizani nici între marii boieri
ai țării, Ștefan cel Mare renunță a-l mai sprijini și se învoiește la desemnarea lui Vlad
Călugărul, pretendentul sprijinit de boierii de vază, de brașoveni și de István
Bathory14. Un contemporan însemna la 1486 că înscăunarea lui Vlad s-a făcut cu voia
craiului Mátyás Corvin15. Ștefan cel Mare se afla deja la Suceava la 23 august 1481,
iar domnul Ștefan voievod a lăsat să domnească în Țara Muntenească pe Vlad
voievod Călugărul, care a făptuit viclenie față de domn, căci a dat ajutor turcilor
când au luat cetățile și au ars țara, și a mers pe urmele celorlalți domni munteni și nu
s-a lepădat de ei16. Fără îndoială că afirmația cronicarului este mult ulterioară
desfășurării propriu-zise a evenimentelor, dar reprezintă totuși o însemnată reflectare
din epocă a imaginii domniei muntene de partea cealaltă a Milcovului.
Prima domnie a lui Vlad Călugărul a durat mai puțin de o lună, după 8 iulie și
până pe la începutul lui august 1481. Trece de partea turcilor, luând legătura cu beğul
de Nicopole. Și a trimis Ali beg la Poartă, ca să mi se facă pace și să-mi aducă steag,
predându-i și pe boierii care fugiseră cu Basarab Țepeluș peste Dunăre17.
Basarab Țepeluș a supraviețuit luptei, dovadă stând actul emis în 6 august
1481 din Pitești, pentru ca apoi, la 16 noiembrie 1481, să se afle ca suveran în cetatea
Bucureștilor (reînscăunat cu sprijinul boierilor Craiovești, posibil și al turcilor18), de
unde-l recomanda brașovenilor pe trimisul său, Tudor (Thudor), probabil pentru
tratative. Pentru septembrie-decembrie 1481 i s-a atribuit lui Basarab cel Tânăr, în

13 Istoria României în texte , coordonator Bogdan Murgescu, Ed. Corint, București, 2001, p. 132;
Documente turcești privind istoria României vol. l 1455-1774 , întocmit de Mustafa A. Mehmed, Ed.
Academiei Republicii Socialiste România, București, 1976, pp. 5-7
14 Ioan Bogdan (publ.), Cronici slavo-române din secolele XV-XVI , Ediție revăzută și completată de P. P.
Panaitescu, Editura Academiei, București, 1959, p. 19
15 C. Rezachevici, Cronologia …, p. 125
16 Letopisețul de când s-a început Țara Moldovei. Letopisețul lui Ștefan cel Mare , Ed. Academiei
Române, București, 2006, p. 47
17 C. Rezachevici, Cronologia …, p. 126
18 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2, de la mijlocul secolului al XIV-lea
până la inceputul secolului al XVII-lea, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1976, p. 168

6 baza unei scrisori către brașoveni, chiar încheierea unui tratat de pace cu Mátyás
Corvin, semnat la o dată anterioară, act care, chiar dacă a existat, nu a avut vremea
necesară să intre în vigoare și cu atât mai puțin să influențeze considerabil legăturile
politice dintre Țara Românească și Transilvania. Vlad Călugărul fuge la Brașov, căci
Basarab cel Tânăr scrie îndată brașovenilor să-i restituie averea cu care doi oameni ai
săi s-au alăturat vrăjmașului domniei mele Călugărul, pe care îl hrăniți în casele
voastre și în locurile voastre19. Invocând pacea bună pe care o avea cu regele
Ungariei, Basarab Țepeluș cere brașovenilor să-1 prindă pe Vlad Călugărul și să-1
trimită lui Mátyás Corvin, pentru că vine în țara domniei mele și-mi face pagubă20. În
acea vreme, teritoriul muntean era ocupat în mare parte de trupele moldovene și
ardelene, așa că domnul Țării Românești solicita expulzarea vrăjmașului Vlad, de
partea căruia trecuseră între timp mai mulți boieri credincioși de-ai săi. Cucerirea
cetății Crăciuna de către trupele lui Ștefan cel Mare, la 10 martie 148221, a coincis cu
coborârea lui Vlad vodă Călugărul din Ardeal, împreună cu oștirea și cu numeroșii săi
partizani și cu retragerea lui Țepeluș în Oltenia, la Gherghița, de unde s-a îndreptat
spre Glogova, localitate aparținând cumnatului său, unde și-a găsit sfârșitul, ucis de
către boierii mehedințeni22. Ultimul document cunoscut de la Basarab cel Tânăr e
datat 23 martie 1482 iar primul document cunoscut din a doua domnie a lui Vlad
voievod Călugărul este dat la Târgoviște la 13 iulie 148223. Între aceste date au avut
practic loc evenimentele ce au dus la înlocuirea pe tron a lui Țepeluș prin Vlad
voievod; acesta din urmă, cu boierii și țara de partea sa, aștepta recunoașterea
otomană, drept pentru care va lua legătura din nou cu beiul de Nicopole. Nu mult
după aceasta i-a venit și recunoașterea, după cum scria brașovenilor, că dinspre partea

19 C. Rezachevici, …, p. 126
20 Ibidem
21 Cronicile […] de I. Bogdan , p. 18; pentru situarea exactă a cetății Crăciuna, v. și Constantin C.
Giurescu, Probleme controversate în istoriografia română , Ed. Scripta, București, 2011, cap.
„Historica-geographica. Localizări de orașe, cetăți, sate și locuri de bătălie”, subcap. „Unde a fost
cetatea Crăciuna?” de la p. 215 la p. 221
22 D. Mitea, Relațiile…, p. 301
23 C. Rezachevici, Cronologia …, p. 126

7 lui Ali beğ și a turcilor acum, cu voia lui Dumnezeu, nu am nicio grije. Într-un
document datat 1482-1483, scria sibienilor […]a trimes împăratul turcesc de m-a
chemat la Poartă , iar domnia mea am mers și i-am dus dajdia ce este a Țării
Românești24.

1.1.2. Domnia lui Vlad Călugărul (1482-1495)

Sub aceste auspicii începe o domnie stabilă și de o durată mai lungă decât cele
cu care fuseseră obișnuiți supușii în ultimii ani, domnia lui Vlad Călugărul (Petru pe
numele său de botez și Pahomie pe numele monahal25). Acesta și-a așteptat rândul și
șansa la domnie timp de 35 de ani (!) încă din 1457 fiind regăsit în Amlaș ca
pretendent la tron în dauna fratelui său Vlad Țepeș26 care în august 1460 făcuse o
incursiune în acel loc, trecând prin pasul Turnu Roșu, arzând localitatea Amlaș și
forțându-1 să se refugieze mai departe de hotarele muntene27. În august 1477 se afla
în Făgăraș, în calitate de pretendent, inamic al lui Laiotă Basarab cel Bătrân, iar după
moartea acestuia, în decembrie 1480, devenise principalul rival al lui Basarab cel
Tânăr Țepeluș28. A fost în tinerețe călugăr, după aceea și preot și egumen în
mănăstire. După aceea s-a răspopit și s-a ridicat la domnie și s-a însurat, arăta un
contemporan la 13 februarie 148629.
Rezultatul cercetărilor asupra familiei lui Vlad voievod Călugărul ne permite
o viziune destul de veridică despre acest domn și cei care i-au fost apropiați.
Cercetările realizate până acum, spre a arăta genealogia voievozilor Țarii Românești

24 Stoica Nicolaescu, Documente slavo-române cu privire la relațiile Țărei Românești și Moldovei cu
Ardealul în sec. XV și XVI, Lito-tipografia L. Motzătzeanu, București, 1905, p. 2
25 C. Rezachevici, Cronologia …, p. 125
26 Ibidem
27 Alexandru I. Lapedatu, Vlad-vodă Călugărul (1482-1495), Atelierul grafic I. V. Socec, București,
1903, pp. 12-14
28 C. Rezachevici, Cronologia … p. 125
29 Cronicile slavo-române…, pp. 207, 213-214

8 din secolul al XV-lea, au stabilit definitiv filiația acestui domn muntean. S-a arătat ca
el este fiul lui Vlad Dracul și anume fiul său natural. În acest sprijin aducem și un
hrisov al său din 3 iunie 1493, în care își lămurește el însuși, în modul cel mai
evident, descendența. Prin acest hrisov el confirmă călugărilor de la Tismana
stăpânirea peste Bahna si Vodița, după ce aceștia au scos cărți de la Domni bătrâni,
de la Vladislav voievod, carele au fost mai înaintea Mircii voievod si cartea moșului
Domniei mele, Mircea voievod; după aceea și cărțile tuturor Domnilor pe rând până
în viața Domniei mele: și a părintelui Domniei mele Vladul voievod și a fraților
Domniei mele… (aceștia sunt Vlad Țepeș și Radu cel Frumos)30.
Vlad Călugărul a avut ca primă soție pe Smaranda, sora boierului
Gherghina, pârcălabul de Poenari, al cărei nume monahal a fost Samonida. Cea de-a
doua soție, Rada, s-a călugărit și ea, sub numele de Eupraxia. Din prima căsătorie
Vlad Călugărul a avut patru copii: fiii Radu, Mircea, Vlad și fiica pe nume Caplea31.
Și i-a asociat la domnie atât pe Vlad (probabil din 148732 și până la moartea acestuia
înainte de 4 februarie 1488 când tatăl său dăruiește un sat mănăstirii Govora, pentru
pomenirea părinților, a sa și a adormitului fiu al domniei mele, Io Vlad voievod, ca să
fie în pomelnicul acelei sfinte mănăstiri în vecii vecilor, amin33) cât și pe Radu
(înainte de 29 august 149234 și până la moartea voievodului Vlad, după 8 septembrie
149535) , acest din urmă fiu Radu (cel Mare) succedându-i apoi, după cum bine se
știe, pe tronul sud-carpatic. Din cea de-a doua căsătorie Vlad vodă Călugărul a mai
avut un al patrulea fiu, tot cu numele de Vlad, care va urca pe tronul Țării Românești
între 1510 și 1512 (cunoscut ca Vlad cel Tânăr sau Vlăduț / Vladuță36). Acest al

30 D.R.H., B. Țara Românească volumul l (1247-1500) Ed. Academiei, București, 1966, p. 384-386
31 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, de la Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun până la
Mihai Viteazul, vol. ll, Ed. All Educational, București, 2000, p. 89-90
32 D.R.H., B., vol. l, p. 329-331
33 D.R.H., B., vol. l, p. 335-336
34 D.R.H., B., vol. l, p. 370-371
35 D.R.H., B., vol. l, p. 417
36 Ștefan Ștefănescu, Bănia în Țara Românească, Ed. Științifică, București, 1965, p. 108

9 patrulea fiu a avut însă mamă pe cea de-a doua soție a domnului muntean – Eupraxia,
fapt dovedit și prin documentul din 11 iunie 1520, când Neagoe vodă Basarab
întărește mânăstirii Snagov tot ce-i dăduse monahia Eupraxia ce au fost mama lui
Vladuță voievod37. Dovadă că Vlad Călugărul a avut doi fii cu numele de Vlad stă și
hrisovul lui Radu cel Mare pentru Govora din 22 martie 1497, în care se numesc frații
Domniei mele: Mircea, Vlad si Vlad38. În fine, diminutivul Vladuță, pe care i l-au dat
chiar contemporanii săi, cum dovedesc hrisoavele, acestui al doilea Vlad, desigur nu i
s-a dat spre a-l deosebi de tatăl său, cât, mai ales, spre a-l deosebi de un alt frate mai
mare, cu același nume39.
Dacă ar trebui să-i dăm o ordine numerică acestui domn în șirul domnilor
Țării Românești, numărul său ar fi [Vlad vodă] al IV-lea, zis și Călugărul, iar nu al V-
lea sau al VI-lea – cum de obicei a fost numit în istoriografia română mai veche.
Înainte de acesta, țara a avut numai trei domni cu numele Vlad: pe Vlad Uzurpatorul
(1395-1396), pe Vlad Dracul (tatăl lui Vlad Călugărul) și pe Vlad Țepes (fratele lui
Vlad Călugărul); în privința lui Vladislav I-ul (1364-1374), fiul lui Nicolae
Alexandru, și al lui Vladislav al II-lea (1446 – 1456), fiul lui Dan al II-lea, aceștia nu
ar trebui numerotați înainte sau între cei dintâi, deoarece cronicile si hrisoavele au
făcut totdeauna deosebire între Vlad si Vladislav40 ; mai mult, în secolele al XIV-lea
și al XV-lea cei cu numele Vlad aparțineau ramurii Drăculești iar cei cu numele
Vladislav aparțineau ramurii Dănești (posibil cu excepția lui Vlad Uzurpatorul). Cât
privește numele Călugărul care i s-a dat lui Vlad al IV-lea, este lesne de înțeles că

37 D.R.H., B., vol. ll, p. 379
38 D.R.H., B., vol. l, p. 443
39 D.R.H., B., vol. ll, p. 443
40 Constantin Cantacuzino, în a sa Istoria Țării Rumânești de când au descălecat pravoslavnicii creștini
– Letopisețul cantacuzinesc numește pe Vlad Țepeș – Vlad-vodă Țepeș iar pe Vladislav al II-lea –
Vădislav voievod Bătrânul, deci nu păstrează nici măcar particula Vlad-. De asemenea, în această
cronică domnia lui Vlad Călugărul lipsește cu desăvârșire, atașată fiind pare-se la anii de domnie ai lui
Basarab Țepeluș astfel : „După el au domnit Țepeluș-vodă; și au avut războiu la Râmnicul Sărat cu
bătrânul Ștefan-vodă den Țara Moldovei. Atunce în oaste au pierit și Țepeluș-vodă și au fost izbânda
lui Ștefan-vodă. Și au șăzut aicea în țară de au domnit ani 16. Radul-vodă cel Mare, acesta au făcut
Mănăstirea dăn Dial și au domnit ani 15”.

10 acest pseudonim e dat chiar de către contemporanii săi, pentru că fusese călugăr
înainte de domnie41.
În cadrul relațiilor externe ale secolului al XV-lea sunt clar exprimate câteva
idei din domeniul politic, impunându-se însă ca prioritară și ideea de independență42.
Iată cum se exprima Vlad Călugărul voievod la 26 iulie 1490: De aceea le-am dat și
domnia mea, ca sa le fie de ocină și de ohabă … după porunca domniei mele … adică
de toate slujbele si dajdiile mari si mici, câte se află în țara de sine stătătoare și
stăpânirea domniei mele43. Se ridică în mod justificat întrebarea : la Vlad Călugărul și
la fiul său Radu cel Mare este numai o formulă de cancelarie? După anii de mare
instabilitate în domniile muntene, determinate în bună parte de campaniile
antiotomane ale lui Ștefan cel Mare, Vlad Călugărul este primul care ține cârmuirea
timp de 13 ani și câteva luni ; la fel și urmașul său Radu cel Mare care a domnit 12
ani. În ambele cazuri a fost, poate, intenția de a arăta că țara continuă sa se conducă
după propriile sale legi și orânduiri44. Cu toate acestea, odată ajuns in scaunul
domnesc, Vlad Călugărul s-a declarat rapid credincios atât turcilor cât și ungurilor;
după cum am arătat mai sus, curând după înscăunare nu mai avea nicio temere din
zona sud-dunăreană iar din aceleași scrisori trimise brașovenilor reiese și atitudinea
sa față de coroana maghiară, și anume domniile voastre știți bine că sunt sluga
domnului meu prea luminatul crai și că am pace bună cu dânsul45. Acest tip de
abordare nu lasă loc niciunui dubiu asupra recunoașterii suzeranității Regatului
ungar46, in 1484 Vlad scriind și știți bine că domnia mea m-am rugat de Dumnezeu să

41 numit „sacerdos Walachorum qui se nominat filium vaivodae” , contra căruia se plânge Vlad Țepes
intr-o scrisoare adresată din Târgoviște sibienilor, la 14 martie 1457 înainte de intervenția amintită în
Amlaș ; apud Alexandru Lapedatu, Vlad-vodă…, p. 12
42 Dinu C. Giurescu, Țara Românească în secolele XIV-XV , Ed. Științifică, București, 1973, p.392
43 D.R.H., B., vol. l, p. 363
44 Dinu C. Giurescu, Țara…, p. 392
45 Ioan Bogdan, Documente…, p. 118
46 Ileana Căzan, Dușmani de temut, aliați de nădejde. Țările române în epoca lui Ștefan cel Mare în
contextul politicii central-europene, Editura Minerva, București, 2004, p. 101

11 ne dea Dumnezeu cum ne-a dat astăzi ca să fim uniți47. Cât privește relațiile sale cu
Moldova, inițial Ștefan cel Mare a sperat că și-a realizat gândul de a-și avea omul său
în Țara Românească. Speranțele voievodului moldovean au fost însă spulberate și de
acest voievod muntean care a călcat pe urma celorlalți domni munteni și nu s-a
lepădat de turci , după cum spune cronica și după cum am arătat mai sus. Probabil
convins că nu peste mult timp va fi atacat din nou de turci, pierzând orice speranță de
a-și mai putea apăra hotarul de sud cu ajutorul domnului de aici, din Țara
Românească, Ștefan cel Mare a înțeles că salvgardarea Moldovei va veni numai de la
sine si prin sine. De aceea, a urmărit să se întărească în partea sudică a țări, acolo pe
unde trei domni ai Țării Românești, pe rând, călăuziseră pe turci în Moldova48.
Prilejul se ivise în timpul luptei dintre Basarab Țepelus și Vlad Călugărul din
primăvara anului 1482, când domnul moldovean anexează Cetatea Crăciunei.
Letopisețul menționează că în anul 6990 [1482 – n.n.], martie 10, luat-au Ștefan
Voievod cetatea Crăciunei și au așezat într-însa pe pârcălabii săi, Vâlcea si Ivanco49.
Dar Ștefan cuprinde cu acest prilej întreg ținutul cetății, cel al Putnei. La un veac și
jumătate distanță de faptele petrecute, cronicarul Grigore Ureche confirmă și el acest
lucru, explicând modul cum a revenit Moldovei ținutul Putnei: Ștefan a pus pe ai săi
boieri și oameni de cinste de au tocmit și au despărțit din Milcovul cel mare o parte
de pârâu, ce vine pre lângă Odobești și trece de dă în apa Putnei și acela până astăzi
este hotar țării Moldovei și Țării Românești50.
Relațiile turco-maghiare din acest răstimp (în care Vlad Călugărul se luptă
pentru tron și apoi rămâne singur domn al principatului sud-carpatic) erau în
continuare în faza ostilităților. În 1479, Transilvania și sudul regiunii transdanubiene
fuseseră atacate de otomani dar aceștia au suferit o grea înfrângere la 13 octombrie la

47 Ioan Bogdan, Documente…, p. 119
48 Alexandru Lapedatu, Vlad-vodă…, p. 37
49 Letopisețul de când…, p. 47
50 Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ediție îngrijită de Petre P. Panaitescu, Ed. Acdemiei,
București, 1978, p. 97

12 Câmpul Pâinii de la oștile voievodului István Bathory și Pál Kinizsi51. În 1480,
spațiul croat a fost prădat de turcii care reveneau după ce jefuiseră Stiria (care
aparținea habsburgilor52) iar ca replică Mátyás Corvin l-a trimis în Serbia pe Pál
Kinizsi pentru a o pustii, iar el însuși a invadat Bosnia, în noiembrie, pătrunzând până
la Sarajevo53. Contraatacul sultanului a fost împiedicat de moartea sa. După alte
ciocniri, în noiembrie 1483 Mátyás a repurtat o biruință asupra turcilor, scriindu-i
papei Sixt al IV-lea că, în urma invaziei turcilor în Croația, Carniolia și Stiria, armata
lui Mátyás Geréb, banul croat, a surprins oastea turcă în vadul râului Sava și a
zdrobit-o, eliberând și numeroși creștini luați în robie de către otomani54. Mátyás se
mai plângea și că împăratul Friedrich al III-lea a luat acțiunea sa ca pe un afront și o
agresiune, drept pentru care se găsea în raporturi conflictuale cu imperialii. Acestea
fiind zise, având în vedere și ca Veneția reînnoise încă în 1482 tratatul de pace cu
noul sultan55, în decembrie 1483 Mátyás a admis purtarea unor tratative de pace cu
Bâyezîd II Velî56 ; au încheiat pace pentru cinci ani pe care au prelungit-o, în 1488,
cu încă 2 ani57. Acest tratat (cel din 1483) nu cuprindea, din nefericire, cetățile Chilia
și Cetatea Albă ce aparțineau în acel moment Moldovei lui Ștefan cel Mare58 (fie
dintr-o eroare a arhiepiscopului de Kalocsa fie datorită insistenței otomanilor). Astfel,
deși părea că Mátyás restabilise echilibrul de forțe la linia Dunării, ce fusese rupt în
1462, afirmându-și suzeranitatea asupra Țării Românești și Moldovei, de fapt nu

51 cunoscut în istoriografia română ca Pavel Chinezul și chiar revendicat ca fiind de origine cnezială,
deși originea sa este atât de obscură încât îngăduie orice fel de speculație, v. Pál Engel, Regatul
Sfântului Ștefan. Istoria Ungariei medievale 895-1526, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2011 p. 330
52 I. Căzan, Dușmani…, p. 102
53 P. Engel, Regatul…., p. 330
54 I. Căzan, Dușmani …, p. 102
55 Ibidem, p. 105
56 Ibid., p. 102
57 Pál Engel, Regatul…., p. 330
58 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile puteri și spațiul românesc în secolele XV – XVI, Editura
Universității din București, 2001, p. 92 (e-book)

13 numai că Ștefan fusese părăsit de regele maghiar dar o greșeală de redactare, poate
intenționată, legitima un atac al sultanului contra Chiliei și Cetății Albe59. După
Bonfinius, Mátyás Corvin ar fi fost surprins, fiind la asediul Kornenburgului, de
vestea că turcii amenință cetățile moldovene. Marea expediție turcească împotriva lui
Ștefan, din iulie-august 1484, nu mai era o taină pentru nimeni. Există o întreagă serie
de scrisori ragusane, care vorbesc la intervale scurte și cu multe amănunte despre
aceste pregătiri60; scriau că se armează o mulțime de corăbii la Avlona, dar în aceleași
epistole se menționează preparativele nu mai puțin ample ce se făceau pentru flotă și
armată la Constantinopol, Pera, Gallipoli și Adrianopol61. Se credea că otomanii vor
merge în Siria, la Alexandria, la Rhodos, la Chios, în Apulia, în Marea Neagră chiar,
după o scrisoare a unui ragusan datată din Manfredonia, la 28 martie. În Ragusa
domnea temerea de invazie iar locuitorii din Chios stăteau cu porțile orașului închise.
Cei din Rhodos cereau explicații sultanului, care dădea solemn, de față cu
ambasadorii, ordine de dezarmare flotei din Gallipoli, în martie62. Bâyezîd II nu s-a
mulțumit numai cu mobilizarea oștii și a flotei ci a emis în mod excepțional undeva
între 28 martie – 7 mai 148463 firmanul de război sfânt, promițând nu doar să
sporească veniturile spahiilor ci, așa cum nu făcuse niciun sultan până atunci, să ofere
timare în zona cucerită celor ce vor cere timare (adică raialelor de rând) care nu
participau la oastea otomană iar niciun soldat nu va plăti a cincea parte din prada de
război64.
La această expediție, alături de o uriașă armată otomană (apreciată de
cronicarii turci chiar la 200.000 de oameni65) au participat și tătarii cu efective

59 Nicolae Iorga, Studii istorice asupra Chiliei si Cetății Albe , Editura Academiei, București, 1899, p.156
60 Ibidem
61 Ibid.
62 Ibid., p. 157
63 Istoria românilor , vol. IV…, p. 434
64 Mihai Maxim, Ștefan cel Mare și Înalta Poartă: noi documente turcești, în „Revista de istorie
medie”, București, 2004, nr. 3(83), p. 18-20
65 Istoria românilor , vol. IV…, p. 434

14 undeva spre 40.000 de oameni66 dar aproape toate izvoarele pomenesc și de
participarea, cu un număr destul de însemnat de oșteni, a voievodului valah
(efectivele fiind apreciate astăzi la 20.000-30.000 de munteni67). În opoziție se
plasează însă un izvor apusean ce ni s-a păstrat de la florentinul Andrea Cambini. El
spune în istoria sa că sultanul, mergând spre Chilia, a prădat în cale Țara Românească
si l-a silit pe Vlad Călugărul să se supună68. Dacă așa ar fi stat lucrurile, cu siguranță
că de-a lungul timpului i s-ar fi făcut o judecată a istoriei mai favorabilă domnului
muntean. De fapt este aproape cert că sultanul cu oștile sale nici măcar nu au trecut
prin teritoriul aflat sub stăpânirea lui Vlad, ci au ales calea cea mai scurtă, facilă și
sigură spre zona vizată, trecând pe sol otoman prin Dobrogea și peste Dunăre pe la
Isaccea. La 5 sau 6 iulie a început asediul Chiliei iar peste numai câteva zile cetatea a
capitulat deși flota otomană nu putuse să pătrundă pe Dunăre, cetatea fiind lovită
numai de artileria adusă pe uscat (14 iulie)69 ; Ștefan nu avusese timp să sosească cu
oastea de la Suceava iar armata pe care Mátyás Corvin a încercat să o trimită în ajutor
nu ajunsese nici măcar la Oradea70. După sosirea tătarilor, cu aceștia în avangardă,
turcii s-au îndreptat la 19 iulie spre Cetatea Albă, de data aceasta sosind și flota.
Împresurarea acestei cetăți, cu fortificații ce ar fi putut susține, în ipoteza unei
aprovizionări suficiente, chiar și un asediu de 30 de ani, după însăși mărturia
turcilor71, a durat de la 23 sau 24 iulie până la 7 august 1484, cu un armistițiu de o zi
sau două pentru tratative, când mulți negustori străini au părăsit cetatea72. În cele din
urmă, după căderea pârcălabilor Oană și Gherman, cetatea a încetat apărarea73.

66 Ibidem
67 Ibidem
68 A. Lapedatu, Vlad-vodă…, p. 39
69 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2…, p. 168
70 Ibidem
71 Ibidem
72 Istoria românilor , vol. IV…, p. 435
73 Ibidem

15 Pe acest teritoriu s-a format cea mai întinsă kaza din spațiul românesc și acest
fapt a contribuit decisiv la intrarea și a Moldovei în orbita economico-politico-
militară a Înaltei Porți. Deși Mátyás Corvin a încercat să fabrice un casus belli din
problema celor două cetăți, sultanul a încercat să calmeze spiritele prin scrisori către
acesta și către ragusani. Astfel, de interes pentru Țara Românească ne apare
scrisoarea trimisă ragusanilor, prin care sultanul justifică agresiunea împotriva lui
Ștefan prin faptul că acesta, odinioară supus fidel al tatălui său, atacase fără motiv
Muntenia, teritoriu deja tributar Imperiului nostru74.
Atacat de turci și părăsit de unguri, Ștefan cel Mare și-a încercat ultima șansă
de a-și găsi un aliat pentru recuperarea celor două cetăți ; astfel, după îndelungi
tratative, a acceptat depunerea jurământului de vasalitate față de regele polonez
Cazimir al IV-lea Jagiello (Kazimierz IV Jagiełłończyk), la 12 septembrie 1485, sub
condiția ca acesta să nu poată hotărî în probleme ce ating granițele Țării Românești și
ale Țării Moldovei fără știrea lui Ștefan voievod75. În lumina acestor prevederi,
polonii trebuiau să dea ajutor pentru recuperarea Chiliei și a Cetății Albe; însă în
timpul în care Ștefan era în Polonia, sultanul Bâyezîd a trimis în Moldova pe
beğlerbeğul Rumeliei, Ali pașa Hadım cu o oaste de 30–40 de mii pentru a o prăda.
Acesta, după ce și-a aliat pe voievodul Valahiei cu oștile sale, a pătruns în Moldova
în anul 890 al Hegirei [1485], luna Ramadan (11 septembrie – 11 octombrie) aducând
și un pretendent, Petru Hruet76 (Hroiot, Hronoda, Hronada) . Împreună au incendiat
Suceava la 19 septembrie, iar a doua zi, aflând despre revenirea lui Ștefan cu 3.000 de
cavaleri poloni (conduși doar până la hotar de fiul regelui, Jan Albert, viitorul rege
cunoscut în lucrările clasice românești sub numele Ioan Albert) au ridicat asediul și s-
au întors prădând țara. Către jumătatea lunii octombrie Ali pașa Hadım era întors deja
in Adrianopol, iar în decembrie Ștefan a învins lângă Cătlăbuga (lacul Catalpug) o
oaste otomană adusă de sangeacul de Silistra, Malcoçoğlu Balı beğ, care venise să

74 Ileana Căzan, Dușmani …, p. 106
75 Istoria românilor , vol. IV…, p. 437
76 Letopisețul de când s-a început…, p. 47

16 apere Chilia77. Se pare că la această bătălie au participat și contingente muntene78.
Anul următor, 6994 [1486] luna martie 6 a fost război cu Hroet la Bulgari [Șcheia]
pe Siret, și l-au prins și i-au tăiat capul79; acesta era însoțit și de contingente ale lui
Malcoçoğlu, care s-a văzut nevoit să se retragă. A fost ultima mare înfruntare a lui
Ștefan cel Mare cu Poarta înainte de încheierea păcii, acesta închinându-se sultanului
în aprilie 1486, când trimisul său a sosit la Constantinopol. Tributul a fost stabilit la o
sumă relativ redusă, 4 – 5.000 de galbeni, în timp ce Țara Româneasca plătea
8.00080; s-a stabilit și noul hotar spre Chilia și Cetatea Albă.
Bâyezîd II a respectat această pace, după cum a respectat și pacea cu Mátyás
Corvin care, având asigurat spatele, a reînceput ostilitățile în Austria; la 29 ianuarie
1485 regele maghiar a împresurat Viena, silind-o, la 1 iunie același an, să capituleze81
și stabilindu-și aici reședința, până la sfârșitul vieții; la 17 august 1487, a capitulat și
reședința imperială Wiener Neustadt. Armistițiul încheiat de Mátyás cu imperialii la
Sankt Pölten, la 16 decembrie 1487, a lăsat în posesia acestuia Austria de Jos și
Stiria82.
Tratatul turco-maghiar din 1483 (al cărui text nu a fost găsit) a fost reînnoit,
după cum am arătat mai sus, în 1488, pentru încă doi ani. În acest din urmă tratat, se
arăta că Țările Române erau – cel puțin cvasiteoretic – în sfera de influență maghiară,
prin următoarea prevedere: aceasta este [prevăzut] că armata mea prea glorioasă
[otomană] nu va porni lupta împotriva ghiaurilor din alte țări, fără a-i aduce la

77 Ibidem
78 A. Lapedatu, Vlad-vodă…, p. 40
79 Letopisețul de când s-a început…, p. 48
80 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2…, p. 171
81 Pál Engel, Istoria Ungariei…., p. 328
82 Ibidem

17 cunoștință regelui și nici nu va putea ataca prin țara regelui, fratele meu, și nici
provinciile Moldova și Țara Românească83
La 6 aprilie 1490 se stingea din viață regele Mátyás Corvin; în acest moment
s-a năruit și pacea dintre Ungaria și Imperiul otoman. Încep acum luptele interne
pentru dobândirea coroanei ungurești, pe care o va obține în cele din urmă Vladislav
al II-lea84.
Încordarea relațiilor politice turco-maghiare a adus cu sine și încordarea
relațiilor comercial-vamale dintre Țara Românească și Ardeal. Și aceasta încă din
anul 1491. În acest an Vlad Călugărul răspundea mustrător brașovenilor că dușmănia
lor nu e îndreptățită deoarece, zice el am făcut pe voia voastră cum n-a făcut niciun
domn din Țara Românească85. Într-un hrisov din septembrie 1491, Vlad Călugărul
întărea mânăstirii Tismana mai multe sate dintre văile Cernei și Topolniței, precizând:
iar ce au luat turcii sau ungurii, iar domnia mea nu avem ce face, iar ce se va găsi
sub stăpânirea domniei mele în Țara Românească, iar domnia mea cu acele averi, cu
toate, am dăruit iarăși sfânta mânăstire, ca să și le stăpânească călugării . Hrisovul
lui Vlad Călugărul este important pentru că el dezvăluie definirea, din perspectivă
domnească, a teritoriului țării drept spațiul asupra căruia domnia își exercita
autoritatea. Vlad Călugărul reconfirma mânăstirii Tismana doar acele sate care se
regăseau sub stăpânirea domniei mele, în Țara Românească86.

83 apud Eugen Denize, Românii între Leu și Semilună, Războaiele turco-venețiene și influența lor
asupra Țărilor Române, secolele XV-XVI, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2009, p. 152-153, v. și nota
de subsol 165.
84 cunoscut în istoriografia noastră ca Vladislav al II-lea al Ungariei; în cadrul lucrării nu îl vom numi,
după noua tendință istoriografică, cu numele său original polonez, Władysław II Jagiełłończyk, și nici
cu cel din țara pe care a cârmuit-o și anume Ulászló, intrucât poate produce confuzie. Celelalte nume
maghiare din teză le amintim însă în original, dar cu respectarea ordinii continentale (prenume,
nume) și nu a celei tradiționale maghiare (nume, prenume) pentru a păstra aceeași regulă în topica
tuturor numelor, indiferent de limba de proveniență, pe tot parcursul lucrării.
85 Ioan Bogdan, Documente…, pp. 194-195
86 Marian Coman, Putere și teritoriu. Țara Românească medievală (secolele XIV – XVI), Editura
Polirom, București, 2013, p. 207

18 Încă din toamna lui 1491 ungurii și ardelenii se temeau de o năvălire
turcească. La 14 octombrie brașovenii scriau vice-voievodului Ardealului, István
Thelegdy, că turcii sunt adunați cu mari puteri la Dunăre de unde vor trece la Brăila;
la 16 octombrie Thelegdy comunica la rândul său vestea sibienilor87. În 1492
otomanii asediază Turnu-Severin dar fără succes, cetatea fiind apărată de banul
László Ficsor de Hațeg88. În același an, la 23 iunie, pe când sultanul Bâyezîd, aflat în
Sofia, face intense pregătiri militare, ginerele lui Vlad Călugărul – Staico logofăt
(căsătorit cu Caplea), i-a anunțat în secret pe brașoveni că Ali beğ, sangeacul de
Nicopole caută să facă ceva, și mă tem ca nu cumva să treacă peste noi, ca să vă
prade89. Această expediție urma să se facă numai în miezul iernii. Ultima înștiințare o
primesc sibienii de la însuși domnul muntean la 30 decembrie 149290. El scria din
București că sultanul a dat voievodatul Semendriei lui Ali-beg, iar al Vidinului lui
Malcoci, care vor să vină cu oști asupra Ardealului91. Trebuia să fie înștiințat de
lucrul acesta și voievodul István Báthory I, dar in taină, pentru ca turcii să nu-l afle .
Sibienii nu transmit vestea lui István Báthory (care nu era în țară) ci vice-voievodului
Ardealului, István Thelegdy, ce le răspunde din Cluj la 9 ianuarie 1493 să se
pregătească pentru apărare92.
În ianuarie Ali beğ si Malcoçoğlu conduceau în Ardeal prin Țara
Românească o armată ce a prădat Țara Bârsei; ulterior – tot în 1493 – turcii
pătrundeau prin Turnu Roșu în depresiunea Cibinului, cu scopul de a prăda și acest
ținut93. Au fost devastate si incendiate numeroase localități printre care Ocna Sibiului,
Cristian, Cisnădie, Rășinari, Turnișor, Săliște. Se apreciază îndeobște că, sub raportul

87 A. Lapedatu, Vlad-vodă…, p. 43
88 Pál Engel, Istoria Ungariei, p. 376; istoriografia noastră îl consideră român, sub numele Ladislau
Ficior, ca și pe Pavel Chinezul
89 A. Lapedatu, Vlad-vodă…, p. 43
90 Ibidem
91 Ibid.
92 Ibid.
93 Ibid.

19 distrugerilor, invazia din 1493 în scaunul Sibiului se situează pe locul al doilea după
invazia mongolă de la 1241. La întoarcere însă, pe când turcii treceau prin pasul
Turnu Roșu, au fost învinși de oastea lui István Thelegdy, ajutat fiind de oamenii din
partea locului94.
La 11 septembrie 1493, Jakub, pașa din Bosnia, a repurtat o victorie mare
contra maghiarilor la Udbina, în Croația capturându-l pe banul Imre Derencsényi95.
Întrucât se pare că sultanul Bâyezîd plănuia să atace Belgradul sau Albania, tributarii
săi din Moldova și Tara Românească au fost solicitați să furnizeze ajutor turcilor.
Ștefan cel Mare nu a permis însă trecerea tătarilor, chemați de turci, prin țara sa; in
schimb, Vlad Călugărul răspundea sultanului că el ca un servitor bun ce-i este e gata
sa vină unde-i va fi voia, să-l slujească în persoana; dar să-l ierte că nu poate veni cu
oastea sa căci este peste putință a-și părăsi țara96.
Tot în septembrie 1493 se răspândise vestea printre ardeleni că turcii
împreună cu domnul Țării Românești, Vlad Călugărul, vor trece iarăși munții. La 9
septembrie voievozii cei noi ai Ardealului, László Losonci al II-lea și Bertalan
Drágfy, împărtășind secuilor această veste îngrijorătoare, le comunică să se ridice cu
toții, călărași și pedestrași și să plece spre Sibiu97. Într-adevăr, cercetașii brașoveni
întorși din Muntenia comunicau că turcii sunt adunați în număr mare la Slatina.
Brașovenii transmit aceasta știre și sibienilor la mijlocul lunii octombrie. Această
temere a ardelenilor a fost zadarnică, deoarece țara lor a fost cruțată de o noua
năvălire turcească la sfârșitul anului 1493; și în 1494 au existat aceleași motive de
îngrijorare, dar din nou tara le-a fost ocolită de invazie98.
Tot în anul 1494 a sosit la Sibiu un pretendent la tronul lui Vlad Călugărul –
Mihnea, fiul lui Țepeș, ce uneltea contra domnului, întreținând corespondență cu

94 Thomas Nägler, Lupta antiotomană în sudul Transilvaniei în a doua jumătate a secolului al XV-lea ,
în: „Transilvania” 4, nr. 6, Sibiu, 1975, p. 48-49, p. 48
95 Pál Engel, Regatul…, p. 376
96 T. Nägler, Lupta…, p.48
97 A. Lapedatu, Vlad-vodă…, p. 44
98 Ibidem

20 boierii săi partizani din țară; domnul muntean l-a capturat însă pe emisarul lui Mihnea
și i-a tăiat nasul99.
În anul următor, 1495, se vorbește de un alt pretendent refugiat în
Transilvania – numit Vlad fiul lui Dracula, care neliniștea de asemenea domnia lui
Vlad Călugărul făcând unele incursiuni în Țara Românească. Regele Vladislav al
Ungariei i-a ordonat însă să părăsească Transilvania, ceea ce acesta a și făcut100. Al
doilea fiu al lui Vlad Călugărul, asociat la domnia tatălui său din 1492101, a urmat la
tron îndată după moartea tatălui. Letopisețele sârbești de la Cetinje și Bjelo Polje
menționează: 7904 [1495], a murit voievodul românesc Călugărul, iar fiul lui, Radul,
a rămas în scaun102. Vlad Călugărul a fost înmormântat în biserica mănăstirii
Glavacioc, ctitoria sa. După pisania a doua a acesteia, din vremea lui Constantin
Brâncoveanu. în 1700-1701 biserica a fost reparată, punându-se și piatră pre Vlad-
Vodă, al cărui mormânt era încă cunoscut pe atunci.

1.1.3 Domnia lui Radu cel Mare (1495-1508) până la 1503

Născut cel mai probabil undeva prin 1467103, Radu cel Mare își începe
domnia îndată după 8 septembrie 1495, ultima dată când mai e amintit Vlad
Călugărul104. Socotelile Sibiului consemnează între 15 septembrie și 15 octombrie
1495 trimiterea unui reprezentant al orașului pe lângă noul voievod105. Primul
document precis datat, păstrat de la Radu este din 31 ianuarie 1496106. Înainte de 29

99 Ibid., p. 45; este bineînțeles vorba despre viitorul domn Mihnea cel Rău
100 Ibid.
101 acte în care e amintit Radu voievod avem în august și noiembrie 1492 precum și în 16 martie 1494
v. D.R.H., B., vol. l, p. 371, 377 – 380, 401 – 405
102 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 129
103 Ibidem
104 Ibid.
105 Ibid.
106 D.R.H., B., vol. l, pp. 427-428 nr. 264

21 noiembrie (probabil 1495), când vestește pe brașoveni despre steagul și pacea ce mi-
a dat împăratul domniei mele de la Poartă, ca să-mi aducă , lui Radu cel Mare îi
fusese acordată investitura lui Bâyezîd II pentru domnia din Țara Românească107.
Radu cel Mare era, după cum am menționat, fiul lui Vlad Călugărul (și al
primei soții a acestuia, doamna Smaranda), care, la rându-i, fiind fiu natural al lui
Vlad Dracul (și frate vitreg cu Vlad Țepeș) făcea ca el să aibă o descendență
domnească, numărându-se printre strănepoții lui Mircea cel Bătrân. Cinci dintre fiii
lui i-au urmat la diferite intervale pe scaunul domnesc al Țării Românești. A avut șase
copii din căsătoria sa cu domnița Catalina din Sărata: Vlad Vintilă, Radu Paisie,
Mircea Ciobanul, Cârstina, Ana și Boba. A mai avut și doi fii nelegitimi: Radu de la
Afumați și Radu Bădica.
Spre deosebire de înaintașul și părintele său Vlad Călugărul, Radu cel Mare a
avut în general o politică externă de bune relații cu ardelenii. Vlad, cu toate
legămintele de pace încheiate cu aceștia, avusese, în ultimii ani ai domniei, după cum
am arătat in paginile anterioare, relații destul de încordate; îndată după preluarea
scaunului domnesc, noul voievod a transmis brașovenilor și sibienilor disponibilitatea
sa pentru normalizarea raporturilor între părți108. Brașovenii au răspuns solicitând
liberă și sigură trecere pentru negustori109 iar sibienii luând măsuri pentru
îndepărtarea pretendentului Mihnea (cel Rău) care, aflând de moartea lui Vlad
Călugărul, își făcuse din nou apariția în zona Altland-ului săsesc110; sibienii au cerut
în acest sens avizul voievodului transilvan dar și pe cel al regelui maghiar, dar au și
înștiințat zonele învecinate (Făgărașul, Scaunele mai nordice – Mediașul etc.) de
prezența unui pretendent ce poate naște tulburări în relațiile cu principatul sub-

107 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 130
108 Ioan Bogdan, Documente…, p. 212
109 Ibidem, p. 214
110 Alexandru Lapedatu, Politica lui Radul cel Mare, în „Lui Ion Bianu din partea foștilor și
actualilor funcționari ai Academiei Române, la împlinirea vârstei de șasezeci de ani” , Tipo-
Litografia Carol Göbl, București, 1916 (1922), p. 191 – 227, p. 192

22 carpatic, cerându-le să nu-l primească111. Mai târziu în toamna aceluiași an Radu a
decis închiderea drumurilor spre Ardeal de teama aceluiași Mihnea; ca răspuns,
sibienii au ordonat Scaunelor filiale să-l captureze sau să-l alunge pe pretendent, ceea
ce s-a și întâmplat, iar la 19 noiembrie 1495 au sosit sibienii în solie la Radu cel Mare
solicitând deschiderea drumurilor spre Ardeal112.
Existența, în registrele în care conducerea orașului Sibiu își nota cheltuielile, a
unor însemnări referitoare la sumele alocate, între 15 septembrie și 15 octombrie
1495, cu ocazia trimiterii de către aceasta a solilor pe lângă noul voievod, constituie
și o dovadă în plus că Radu cel Mare urcase pe tron înainte de această perioadă. De
asemenea, în arhivele Brașovului din acea vreme, este înregistrat faptul că Radu cel
Mare le informase pe căpeteniile sașilor brașoveni, încă dinainte de 29 noiembrie
1495, despre steagul și pacea ce mi-a dat împăratul domniei mele de la Poartă, ca
să-mi aducă […] să văd si domnia mea cum va fi vouă bucuria de domnia mea, căci:
domnia mea vrea ca sa fiu frate si prieten excelenței voastre, cum au fost și domnii
cei de mai înainte ai Țării Românești; așa vreau să fiu și domnia mea mai mult
prieten și frate al excelenței voastre113, astfel că, fără îndoială, sultanul Bâyezîd II îl
investise ca domn cu ceva vreme înainte de această dată114.
Numărul impresionant de hrisoave de danie (peste o sută)115, păstrate din
timpul guvernării lui, demonstrează o intensă activitate a Cancelariei domnești. Radu
cel Mare a căutat să impulsioneze agricultura, mineritul, meșteșugurile și comerțul,
luând măsuri benefice în vederea dezvoltării orașelor și a drumurilor comerciale. O
atenție specială a acordat-o celor două reședințe domnești, Bucureștiului și mai ales
Târgoviștei, care, potrivit unor izvoare ale vremii, devenise cel mai important centru

111 Ibidem
112 Ibid.
113 Grigore G. Tocilescu, 534 documente istorice slavo-române din Țara Românească și Moldova
privitoare la legăturile cu Ardealul (1346-1603 ), Librăria Cartea Românească, București, 1931, p. 206-
207
114 Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor , Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 381
115 Radu Ștefan Ciobanu, Radu cel Mare , în „Magazin istoric”, nr. 3, p. 11-14, București, 1989, p. 12-
13

23 urban al Valahiei, având, la sfârșitul secolului al XVI-lea, o populație de peste 15.000
de locuitori și o viață economică și culturală destul de efervescentă116.
Aceleași surse documentare indică o creștere a producției agricole și a
numărului de animale (cai, vite, oi etc.), care a determinat o intensificare a negoțului,
în special cu orașele săsești din Transilvania, ce făceau importuri masive de cereale,
vite, brânzeturi și vinuri din Muntenia. Cele mai interesate, în aceste schimburi, au
fost, ca și în perioadele anterioare Sibiul și Brașovul, care, la rândul lor, aprovizionau
Țara Românească cu produse meșteșugărești, unelte, arme, stofe și hârtie.
Potrivit documentelor vremii, el nu a făcut modificări esențiale în ceea ce
privește componența Sfatului domnesc, menținându-i în fruntea acestuia pe puternicii
Craiovești (Barbu, Pârvu, Danciu și Radu). Câțiva ani mai târziu, îl întâlnim alături
de aceștia și pe Neagoe (viitorul domn Neagoe Basarab)117.
Radu cel Mare a ctitorit numeroase lăcașe sfinte, printre care se remarcă,
îndeosebi, mănăstirea de la Dealu, situată nu departe de Târgoviște, unde, din porunca
sa, a fost zidită între 1499-1501 o biserică de dimensiuni destul de mari într-un stil
arhitectonic nou, ce îmbina armonios, după modelul apusean (mai ales după cel
venețian din epoca Renașterii) elemente bizantine și bizantino-armenești118.
Activitatea sa ctitoricească mai cuprinde ridicarea unei noi biserici la
mănăstirea Govora și încheierea lucrărilor de zidire a bisericii mănăstirii Glavacioc,
începute de părintele său (unde, de altfel, acesta este și înmormântat). Radu cel Mare
s-a remarcat, de asemenea, și prin bogatele danii făcute unor mănăstiri ctitorite
de predecesorii săi, cum ar fi Tismana, Cozia, Bistrița, Snagov, Târgșor, etc.. Un alt
merit al său este introducerea tiparului, el permițând aducerea în țară a călugărului
sârb Macarie din Cetinje, capitala provinciei Zeta (actualmente Muntenegru), un mare
învățat ce-și făcuse ucenicia într-o tipografie din Veneția și lucrase ca tipograf în
amintita localitate muntenegreană, unde tipărise, deja, până la acea dată trei cărți.

116 Ștefan Ștefănescu, Demografia, dimensiune a istoriei , Editura Facla, Timișoara, 1974, p. 130
117 Ibidem
118 Nicolae Iorga, Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor , Tipografia „Neamul
Românesc”, Vălenii-de-Munte, 1908, pp. 119-120

24 Venit la nord de Dunăre, după unele opinii, în anul 1506, Macarie va tipări în limba
slavonă, spre sfârșitul domniei lui Radu cel Mare, Liturghierul, care este prima carte
tipărită în Țara Românească. Începută sub domnia lui Radu cel Mare, tipărirea
Liturghierului se va încheia, la 10 noiembrie 1508, după cum aflăm chiar din epilogul
său: S-a început această sfântă carte numită Liturghie, din porunca domnului Io
Radu voievod, căruia să-i fie pomenirea vecinică. Și s-a sfârșit această carte din
porunca celui în Christos Dumnezeu și binecredincios de Christos iubitorului și de
Dumnezeu păzitului și prealuminatului domn, Io Mihnea, mare voievod a toată țara
Ungrovlahiei și a Podunaviei, fiul marelui Vlad voievod (Vlad Țepeș-n.n.), în primul
an al domniei lui, trudindu-se pentru aceasta smeritul ieromonah Macarie. În anul
7016 [1508], crugul soarelui 16, al lunii 5, indicțiunea 11, luna noiembrie, 10 zile119.
Fiind, probabil, ca și tatăl său, foarte credincios, dar și conștientizând rolul
major deținut de Biserică în societatea acelor vremi, Radu cel Mare a continuat
organizarea bisericească, în acest sens creând o nouă episcopie la Buzău,
transformând mitropolia de la Râmnicu Vâlcea în episcopie și mutând sediul
Mitropolitului țării de la Curtea de Argeș la Târgoviște, căruia îi subordonează cele
două episcopii120.
Radu cel Mare a știut să se folosească cu abilitate de greutățile prin care
trecea, la acea vreme, Imperiul otoman (nevoit să ducă un război de uzură în
Anatolia) și Ungaria (slăbită de convulsiile interne izbucnite după moartea lui Mátyás
Corvin), cât și de faptul că Polonia era preocupată de problemele sale dinspre statul
moscovit și Marea Baltică. Prin urmare, el a căutat să promoveze o politică externă de
echilibru, izbutind să păstreze relații diplomatice pozitive cu toți vecinii.
Încă din startul regnului său, ca de altfel și mai târziu, față de Înalta Poartă și-
a respectat obligațiile ce rezultau din tratatele încheiate cu aceasta, nemanifestând,
totuși, o atitudine de servilism, așa cum a fost acuzat pe nedrept de unii istorici. Deși
nu a întreprins campanii militare împotriva turcilor, el a redobândit, pe calea

119 Petre P. Panaitescu, Contribuții la istoria culturii românești , Editura Minerva, București, 1971,
p.281
120 R. Ș. Ciobanu, Radu…, p. 13

25 tratativelor (pe care le considera mai nimerite în conjunctura respectivă), anumite
drepturi mai vechi ale Țării Românești. Astfel, folosindu-se din plin de legăturile pe
care Craioveștii le aveau la sud de Dunăre, reușește, printre altele, să recupereze
vama de la Calafat, ocupată de facto de otomani. Prin această acțiune, a izbutit să-și
mărească veniturile și să elimine o bază de atac turcească existentă la nord de
fluviu121. Bunele raporturi cu sultanul constituiau o garanție și pentru securitatea
celorlalte țări românești, așa după cum reiese chiar dintr-o epistolă trimisă de el, în
anul 1498, conducătorilor Brașovului: cât voi fi în viață să nu vă temeți…că vor trece
turcii pe undeva prin țara noastră de la Severin și până la Brăila ca să prade în țara
domniilor voastre122. În 1503 trimisul venețian la Constantinopol vorbind de tributul
pe care-l plăteau Țările române, 4.000 de ducați Moldova și 8.000 de ducați Valahia,
spune că Radu vine în fiecare an să sărute mâna sultanului123. Asupra momentului
1503 vom reveni însă în paragrafele următoare.
Cu toate că nu a luptat pe față contra dominanței otomane, strănepotul lui
Mircea cel Bătrân a susținut lăcașele de cult ortodoxe, ce se găseau pe teritoriul
împărăției turcești, fără ca atitudinea lui să însemne, practic, o sprijinire mascată a
unei ipotetice mișcări de eliberare a popoarelor aflate sub stăpânire turcească după
cum se afirma în istoriografia anterioară124. Documente de epocă atestă intensa
subvenționare a activităților religioase și culturale ale așezămintelor din spațiul
ortodox balcanic de către Radu cel Mare. Printre realizările sale, pe acest plan, se
numără și ctitorirea unor biserici cum ar fi cea de la Lopușna (Lopusnja) din Serbia,
înălțată aici din porunca sa și a unchiului său, marele boier Gherghina, pârcălabul
cetății Poenari sau cea de la Krenikovci din Bulgaria, unde s-a păstrat, până astăzi, o
frescă în care apar chipurile lui Radu cel Mare și al soției sale doamna Cătălina.

121 R. Ș. Ciobanu, Radu, p. 13
122 Ibidem
123 A. Lapedatu, Politica… , p. 204
124 v. același R. Ș. Ciobanu, Radu…, p. 14, la momentul martie 1989, considerând că “ marele domn
valah” a luptat contra turcilor indirect, instigând prin artă religioasă popoarele sud-dunărene la
revoltă,” împotriva jugului otoman”

26 Deși moartea, în 1495, a prințului otoman Cem, ipoteticul pretendent la tron
aflat în cvasicaptivitate occidentală, a eliberat presiunea asupra sultanului, Imperiul
Otoman sub Bâyezîd II Velî, nu mai era momentan un pericol atât de iminent ca în
vremea lui Mehmed II Fâtih; regele francez Carol al VIII-lea (1483-1498) și-a
declamat intenția de a elibera locurile sfinte și de a-i îndepărta pe otomani din
Europa, dar a început însă cruciada cu un atac asupra Regatului Neapolelui ceea ce a
dus la reacția rapidă a celorlalte puteri creștine (Veneția, Milano, Spania, papalitatea
și împăratul romano-german – alianța din 31 martie 1495), care vor reuși să-l oblige
să părăsească Italia, fără îndoială spre mulțumirea sultanului125, care se convingea,
aidoma predecesorilor săi, că puterile creștine promit multe dar de fapt liniile de
clivaj dintre ele sunt încă și mai puternice decât ipoteticul pericol turc. Dincolo de
ideile și cuvintele mari despre cruciadă și credință, pentru statele europene Imperiul
Otoman devenise un jucător politic ca și celelalte, care le putea fi la fel de bine și aliat
și inamic, în funcție de interesele geostrategice de moment126, indiferent de religie.
Pe atunci, Ungaria încă mai conta ca putere relativ importantă pe tronsonul
mijlociu al Dunării, declinul ei intern devenind vizibil doar treptat. Amenințarea
otomană a obligat-o să aibă bune relații cu vecinii, acțiune ce i-a fost mult facilitată
de caracterul pașnic al regelui. Începând cu 1492, Vladislav a fost în alianță cu fratele
său, regele polon Ioan Albert (Jan Olbracht). În 1494, această alianță a devenit și mai
strânsă, după întâlnirea celor doi regi la Levoča127. Două probleme majore au fost
discutate, și anume: organizarea unei campanii antiotomane, mai ales că părea
posibilă și o colaborare cu regele Franței, Carol al VIII-lea, care preconiza, după
cucerirea regatului napolitan, o debarcare în Peninsula Balcanică, obiectiv cu care
toată lumea a fost de acord și dorința lui Ioan Albert de a readuce Moldova într-o
situație de strictă vasalitate față de coroana polonă, prin înscăunarea aici, în locul lui
Ștefan cel Mare, a fratelui său Sigismund (Zygmont), rămas fără nicio coroană128.

125 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile …, Ed. Universității din București, 2001, p. 114
126 Ibidem, p. 115
127 Pál Engel, Regatul…, p. 377; Levoča – Lewocza – Leutschau – Lőcse se găsește azi în Slovacia
128 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 103

27 Acest al doilea obiectiv venea în contradicție flagrantă cu primul, lupta antiotomană
fiind imposibilă fără concursul Moldovei lui Ștefan și, în același timp, a resuscitat
vechea rivalitate polono-ungară în legătură cu Moldova, Vladislav al II-lea
opunându-se categoric la veleitățile fratelui sau129. Cronicarul Marcin Bielski nota că
în epocă se vehicula ideea că ungurii l-ar fi înștiințat pe Ștefan cel Mare despre cele
puse la cale la Levoča130.
Până într-atât nu era conștientizat pericolul care plana asupra Ungariei, încât
în anul 1495 regatul și-a permis luxul unui război civil. Ținta a fost ducele Lőrinc
Újlaki, cel mai puternic magnat din regiunea sudică, care comisese un soi de act de
lezmajestate131. Vladislav și-a pierdut cumpătul și a lansat un atac-fulger împotriva
acestuia (în vecinătatea graniței turcești) până ce l-a obligat la supunere. Ducele a
trebuit să renunțe la câteva domenii, iar expediția a creat impresia că organizarea
militară maghiară funcționa eficient132. Deocamdată însă, atât Polonia, cât si Ungaria
nu erau deloc hotărâte sa se lupte cu turcii ci – dimpotrivă – ajunseseră la o pace cu ei,
prima în 1494 iar cea de-a doua în 1495133.
În raporturile maghiaro-transilvăneano-valahe, îndepărtarea lui Mihnea din
Altland și chiar din Ardeal au adus redeschiderea drumurilor din trecătorile Carpaților
și asidue raporturi transfrontaliere. Astfel, tot la sfârșitul lui 1495, Radu a trimis o
solie însuși regelui maghiar Vladislav134, iar trimișii sibienilor au început o intensă
activitate transalpină, cu probleme comerciale și juridice, dar și pentru a se informa
despre mișcările turcilor135. În același timp, curteni de-ai voievodului sud-carpatic
îndeplineau diverse sarcini la Sibiu, fiind conduși apoi la Mediaș între 9-12

129 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 103
130 Istoria românilor , vol. IV, p. 445
131 se pare că în cursul unei discuții l-a calificat drept „bou” pe rege, fapt ce a ajuns la urechile lui
Vladislav, apud Pál Engel, Istoria Ungariei, p. 377
132 Ibidem
133 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 105
134 A. Lapedatu, Politica… , p. 193
135 Ibidem

28 septembrie 1496, unde se afla principele transilvan, iar în martie 1497 aceiași sibieni
conduc pe solii transalpini la Turda, unde se afla de această dată voievodul
Ardealului136. Îndată după aceste evenimente, survine din nou închiderea drumurilor
datorată și de această dată reapariției lui Mihnea în preajma frontierei; în septembrie
1497 domnul scria sibienilor drumurile nu le-am închis ca să fac răzmeriță, ci ca să
ne păzim de dușmanul nostru Mihnea, a venit printre voi137. Recunoașterea
suzeranității coroanei maghiare de către Radu a survenit probabil în aceeași perioadă;
astfel, între 6-8 august 1497 o solie de 48 de călăreți condusă de Albul Vistierul
trecea prin Sibiu în drum spre Buda, întorcându-se între 25-30 octombrie, prin același
loc, către casă138 cu legământ de a nu mai fi îngăduit Mihnea (sau vreun alt
pretendent) în zonele de graniță sau chiar în Ardeal în schimbul recunoașterii
suzeranității și a informării părții maghiaro-ardelene despre mișcările turcilor. Mihnea
a fost probabil îndepărtat numai după întoarcerea soliei sau cel puțin după plecarea
călăreților din Buda spre casă, deoarece în septembrie 1497 Radu scria, de această
dată brașovenilor el e acolo, printre voi, deci trimiteți la înălțimea sa Craiul să
alunge pe vrășmașul nostru, să nu mai stea în Ardeal, nici în alte locuri de la
margine, să putem deschide drumurile139 despre care știm că s-au redeschis undeva în
octombrie-noiembrie, după plecarea lui Mihnea, cel mai probabil la Timișoara. Fără a
avea greutatea unui jurământ de vasalitate (pe care Radu îl va depune la începutul
veacului următor, spre sfârșitul domniei sale) recunoașterea suzeranității maghiare
pare a aduce numai acest beneficiu – al îndepărtării pretendenților la tron din
ținuturile de proximitate. Într-adevăr, până în 1508 nu au mai existat cazuri de
pretendenți adăpostiți la Sibiu, Brașov ori în alte zone frontaliere ; abia la finalul
vieții domnului, aflând probabil de boala și iminentul său sfârșit, reapare Mihnea la
Sibiu140.

136 Ibidem
137 I. Bogdan, Documente…, p. 216
138 A. Lapedatu, Politica… , p. 203; v. și nota de subsol (3) pe aceeași pagină
139 I. Bogdan apud Al. Lapedatu, Politica…, p. 203-204, v. notele de subsol (3) la p. 203 și (1) la p. 204
140 A. Lapedatu, Politica…, p. 214

29 Față de Moldova, Radu cel Mare s-a arătat, în primii ani de domnie, foarte
apropiat. Sprijinul său și-a găsit expresia cea mai evidentă, în anul 1497 când, cu
ocazia invadării statului moldav de către armatele polone conduse de regele Ioan
Albert, uitând de deceniile anterioare de ciocniri moldo-muntene, îi va trimite lui
Ștefan cel Mare în ajutor un corp de oștire, fapt consemnat de către Grigore Ureche în
cronica sa – și de la Radu Vodă încă i-au venit ajutoriu de oaste muntenească141.
Nu vom mai insista aici asupra invaziei polone în Moldova; este cu siguranță
evenimentul contemporan domniei lui Radu cel Mare despre care s-a scris cel mai
mult în istoriografia noastră așa încât se găsesc nenumărate materiale pe această temă.
În orice caz, Ștefan cel Mare n-a fost surprins cu spatele la zid de atacul polon
întrucât întreaga organizare politico-militară din anii de după întâlnirea de la Levoča
dovedesc contrariul. Bazându-se pe alianțele cu regele Ungariei, cu Mengli Giray,
Ivan al III-lea și Bâyezîd II Velî, la care în 1496 trimisese în solie pe logofătul Tăutu,
și cu Maximilian I, la care solia lui Ștefan ajunsese în 1497, legături din care au
rezultat și ajutoarele militare din Ardeal (cca. 12.000 de oșteni), Imperiul Otoman
(sursele vorbesc de 600 – 2.000 de oșteni) dar – după cum am arătat mai sus – și din
Țara Românească (contingent în cuantum necunoscut) la care s-a adăugat
neutralizarea Lituaniei prin intervenția lui Ivan al III-lea, Ștefan cel Mare a izolat
Polonia lui Ioan Albert chiar și de regatul fratelui său. Dealtfel, acesta din urmă a și
recunoscut, mai târziu, în 1498, că nu putea face față unei asemenea coaliții142.
O știre din vremea evenimentelor ce duc la bătălia lui Ștefan cu polonii, legată
la prima vedere de Țara Românească, este interesantă, dar greu de clarificat pe deplin.
Cronicarul, istoricul și politicianul pe numele său în limba venetă Marin Sanudo
(cunoscut mai mult sub numele italienizat de Marino Sanuto cel tânăr, autorul I
Diarii) precum și Domenico Malipiero (căpitan de vas și cronicar, autorul Annali
Veneti, o cronică în limba venetă a evenimentelor legate de Veneția în perioada 1457
– 1500) arătau că, la 19 iunie 1497, a venit la Veneția un sol al sultanului care a

141 Grigore Ureche, Letopisețul țării Moldovei de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de
viiața domnilor carea scrie de la Dragoș Vodă până la Aron Vodă , în Cartea cronicilor , Editura
Junimea, Iași, 1986, p. 173
142 Istoria românilor , vol. IV, p. 445

30 informat că turcii au obținut o importantă victorie în Persia și un pașă de-al lor a
cucerit mai multe locuri în Valahia . Este adevărat că la sfârșitul secolului al XV-lea
sau la începutul secolului al XVI-lea beğii otomani de la graniță au luat câteva părți
din teritoriul Țării Românești, de fapt niște mici rectificări în luncile și smârcurile de
pe malul stâng al Dunării, unde oricum hotarele erau mai mult teoretice, dar probabil
că acest lucru nu s-a întâmplat în 1497, pentru că altfel Radu cel Mare nu ar fi scris,
în vara aceluiași an, brașovenilor, liniștindu-i cu privire la intențiile otomanilor, iar pe
de altă parte în cele două cronici venețiene mai sus pomenite termenul de Valahia
este folosit pentru Moldova iar cel de Transalpina pentru Țara Românească143. În
legătură cu suszisa scrisoare a lui Radu cel Mare, domnul Țării Românești se adresase
brașovenilor în legătură cu concentrările de trupe otomane de la sud de Dunăre,
arătând că ele nu erau îndreptate împotriva Ardealului ci aveau drept scop ajutorarea
lui Ștefan cel Mare144. Astfel, ne apare ca greu de crezut că principele sud-carpatic
abia suferise niște pierderi teritoriale, iar luând în calcul și semiconfuzia
Valahia/Moldova a cronicarilor venețieni este mai probabil ca, în schimbul
neimplicării în conflictul cu polonii (cu care otomanii aveau pace) și chiar a unui mic
ajutor în oșteni, sultanul sau beğii dunăreni să-i fi impus lui Ștefan cel Mare, iar nu
lui Radu cel Mare, niște mici rectificări frontaliere în zona Bugeacului145 extinzând,
probabil nesemnificativ, teritoriile ocupate ale Chiliei și Cetății Albe, mai ales că în
anul următor (1498) același Ștefan îi însoțește pe otomani împotriva polonilor într-o
sângeroasă expediție de represalii în care cetățile Trembow, Buczacz și Podhajec au
fost arse iar tot ținutul până la Lvov și chiar Przemysl prădat146; de asemenea în urma
moldovenilor și a turcilor au venit și tătarii.
Aceste circumstanțe cu năvăliri repetate și cvasi-izolare politico-diplomatică
l-au determinat pe Ioan Albert să încheie pace cu Ștefan cel Mare în 15 aprilie – 12
iulie 1499, semnând și binecunoscutul tratat de pe poziții de egalitate, neobișnuit în

143 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 108
144 Ibidem, p. 107
145 Ibid., p. 108
146 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2 , p. 175

31 peisajul suzerano-vasalic al vremurilor. În relația lui Ștefan cu regele Ungariei,
acesta, pe lângă confirmarea stăpânirii Ciceiului și a Cetății de Baltă din Transilvania,
îi dădea voievodului și subsidii anuale pentru a-l păstra lângă creștinătate147și a nu
îngădui trecerea inamicilor (în speță turci sau tătari) spre regatele ungar sau polon.
Pentru a nu împiedica bunul mers al tratativelor, chestiunea stăpânirii Pocuției a fost
lăsată pentru ulterioară soluționare148.
Cât despre sultan, Bâyezîd II Velî îi acordase încă de la sfârșitul lui 1498
pentru întâia oară însemnele de învestitură lui Ștefan.
Motivul pentru care am amintit despre aceste prevederi este că între cele două
date de prezentare a tratatului (15 aprilie în Polonia) și de semnare (12 iulie în
Moldova) a început războiul otomano-venețian (1499-1503) care va avea un impact
deloc de neglijat asupra ambelor țări românești extracarpatice. Practic, deși sultanul îi
acordase însemnele de învestitură, Ștefan se obliga să participe la lupta împotriva
turcilor alături de regii Poloniei și Ungariei care, la rândul lor, se îndatorau în acest
caz să apere Moldova149. Numai că au existat două nuclee de coaliții antiotomane la
izbucnirea războiului în 1499; cel venețiano-francez încheiat la 15 aprilie 1499 la
Blois150 și cel Jagiellon, care a fost invitat să se alăture primului. Cele două grupări
nu numai că nu au alcătuit o acțiune de ’cruciadă’ sau ’ ligă’ dar nici măcar nu s-au
coordonat. Exact în iulie 1499, deci concomitent cu tratatul polono-moldav,
Jagiellonii din Polonia și Ungaria, ca de altfel și împăratul Maximilian I, au încheiat
noi armistiții cu Bâyezîd II Velî, la propunerea sultanului151.
Ciocnirile din 1499 păreau a da câștig imediat de cauză turcilor, care au
ocupat câteva insule și cea mai mare parte a Moreei. Astfel, văzând că nu face față
presiunii otomane, Veneția a apelat la Regatul Franței și la cel al Neapolelui, precum

147 Istoria românilor , vol. IV, p. 449; Eugen Denize, Românii…, p. 154
148 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2 , p. 176
149 Ibidem
150 Ibid.
151 Ibid.

32 și la papă152. Însă bula papei Alexandru VI Borgia din 1 iunie 1500, ce vorbea de
primejdia cuceririi Romei pentru constituirea unei cruciade otomane a fost inutilă153;
interesant însă că papa a îndemnat probabil conducătorii din ambele țări române
extracarpatice (cu sintagma provincia Vallachiae ) să se alăture cu oștile lor celor ale
regilor catolici154, solicitare la care a răspuns bineînțeles numai Ștefan cel Mare.
În fapt, Ștefan a fost primul membru al alianței jagiellone care s-a implicat
efectiv în acțiunile împotriva Porții. Mai întâi, în 1500 a încetat plata haraciului iar în
decembrie a mutilat un trimis turc venit să ridice banii155. În același an, vornicul
Boldur a efectuat incursiuni în ținuturile Chiliei și Cetății Albe, obținând chiar unele
succese împotriva unor trupe otomane locale156. Apoi, la începutul lui 1501, la 24
ianuarie, doi soli moldoveni și unul din Țara Românească, ceea ce pare a confirma
disponibilitățile lui Radu cel Mare de a se angaja într-un front comun antiotoman, au
sosit la Buda pentru a constata care erau intențiile lui Vladislav157. Dar aici nu au
putut probabil obține niciun fel de vești iar solii moldoveni și-au continuat călătoria
spre Veneția si Roma. Venețienii nu pomenesc apoi de sosirea niciunui sol valah ci
doar a celor doi soli moldavi pe care Sanuto îi numește cu nume din limba locală, și
anume Raynaldo și Antonio158. În ciuda faptului că se declarau de acord sa lupte în
continuare cu turcii, lucru confirmat si de cardinalul Regino, care comunica la 11
martie 1501 în Italia că valahii pot aduna 30.000 de călăreți159, italienii nu au oferit
probabil decât iertări de păcate și asigurări sterile de alianță. Doar Ungaria mai era
interesată în mod real de lupta antiotomană, deoarece se afla direct amenințată de

152 Eugen Denize, Românii…, p. 154
153 Istoria românilor , vol. IV, p. 449
154 Ibidem, p. 449-450
155 Ibid., p. 450
156 Ibid.
157 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile… p. 123
158 Ibidem
159 Ibid., p. 124

33 tendințele expansioniste ale Porții, dar ea nu avea capacitatea necesară să ducă o
politică hotărâtă de apărare și, cu atât mai puțin, una ofensivă. Cu toate acestea,
datorită poziției sale antiotomane, Veneția nu a ezitat sa încheie o alianță cu
maghiarii, alianță care cuprindea și papalitatea, definitivată în martie 1501, dar făcută
publică abia la 13 mai, atunci când Vladislav a declarat război turcilor160, fără însă să
se coordoneze în niciun fel nici cu republica și nici cu mai apropiatul Ștefan cel
Mare161. Republica s-a angajat să finanțeze Ungaria cu 100.000 de florini în timp de
război și cu 30.000 în timp de pace162. Încă de la 30 ianuarie 1501 erau deja luate
importante masuri de apărare la granițele de sud ale Regatului maghiar, iar după
foarte puțin timp János Corvin înfrânge pe turci și reușește să cucerească Jajče163. Dar
în primăvara lui 1502 și turcii aveau intenția de a lansa un atac împotriva Moldovei,
Țării Românești și Transilvaniei, atac ce urma să fie condus de Malcoçoğlu164.
Tentativa lor a fost însă înăbușită înainte de a fi pusă în aplicare, printr-o
contralovitură a oștirii transilvane conduse de voievodul Péter de Szentgyörgy, care a
eliberat temporar Vidinul, a devastat împrejurimile cetății Nicopole, iar apoi s-a
deplasat către frontul antiotoman din Bosnia165. La aceasta ofensivă antiotomană
Ștefan cel Mare nu a putut participa deoarece tătarii din Crimeea, la insistența
sultanului, au adoptat o atitudine amenințătoare la hotarele răsăritene ale Moldovei166.
Numai că aceste lupte maghiaro-otomane de la Dunăre și din Bosnia167 erau
departe de a afecta Înalta poartă, astfel că, întrucât și Veneția, pierzând stăpânirile din
Moreea, intenționa să încheie conflictul, în primăvara anului 1502, la nici un an de la

160 Ibidem, p. 119
161 Istoria românilor , vol. IV, p. 450
162 Pál Engel, Istoria Ungariei, p. 376
163 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 124
164 Ibidem, p. 126
165 Ibid.
166 Ibid.
167 Ibid., p. 119

34 debutul ostilităților din 1501, au și început tratativele pentru încheierea unei noi păci
între Vladislav al II-lea și Bâyezîd II Velî168.
În ceea ce privește Polonia și Lituania, acestea au evitat sistematic să se
angajeze în confruntarea cu turcii, din două motive principale: războiul dintre
Lituania și marele cnezat al Moscovei – declanșat în 1500 – și permanentele atacuri
ale tătarilor din Crimeea169. Mai mult decât atât, regele Ioan Albert a încheiat o pace
cu Imperiul Otoman, la 19 iulie 1501, pace reconfirmată de urmașul său Alexandru I
Jagiello (Aleksander I Jagiełłończyk)170. Ceea ce ne interesează este că prin Țara
Românească trecea, în prima parte a lui 1502, Nicolae Firley, solul Poloniei la Poartă,
venit să încheie cu turcii susnumitul tratat de pace valabil pe timpul domniei noului
rege Alexandru I și a lui Vladislav al II-lea. Cu acest prilej Radu cel Mare transmite,
la 16 noiembrie 1502, prin Firley, la întoarcerea acestuia spre Polonia, o scrisoare
regelui polon prin care, amintindu-i de credința și serviciile aduse predecesorului său
(Jan Albert) și exprimându-și dorința de a-i sluji și pe el în același mod, îl ruga să
intervină pe lângă fratele său Vladislav al Ungariei ca să-i restituie pentru
credincioasele noastre servicii […] unele moșteniri de la moși și strămoși anume
Amlașul, Făgărașul și Rodna171. Probabil că demersul principelui sud-carpatic era
urmare a ajutorului diplomatic dat polonezilor la turci, pentru încheierea păcii cu
Înalta Poartă. Această întreprindere avea o dublă valență. Îl silea practic pe Vladislav
(care urma să afle cu siguranță de pretențiile voievodului transalpin de la fratele său
ce stăpânea Polonia) să își precizeze poziția față de domnul Țării Românești și, pe de
altă parte, spera să îi fie răsplătit ajutorul dat prin nesusținerea unei ipotetice invazii
turce dinspre Muntenia și prin veștile despre mișcările otomanilor172. Însă după unele

168 Matei Cazacu, Țara Românească și Polonia în sec. XVI, în „Buletinul Bibliotecii Române” vol. XI
(XV), Serie nouă, Freiburg, i. Br. 1984, p. 299-316, p. 302
169 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 120
170 Ibidem
171 M. Cazacu, Țara…p. 304
172 Ibidem

35 ezitări regele maghiar a concesionat Făgărașul lui János Corvin, fiul lui Mátyás
Corvin, care avea să-l stăpânească până la moartea sa din 1505173
Încă din primele luni ale lui 1502 începuseră tratativele pentru încheierea
păcii între unguri și otomani. Poziția internațională a Țării Românești a fost pusă în
discuție prin textul cu propunerile de pace, datat din 22 februarie 1502174. Vladislav
înțelegea să includă ca vasali ai Ungariei regatele noastre ale Moldovei și Țării
Românești, cu voievozii lor Karaboğdan și Radul și cu fiii și urmașii lor175. Mai mult,
maghiarii propuneau ca Radu cel Mare să plătească tributul turcilor cu acceptul
expres al regelui ungar, fapt ce nu convenea, cu siguranță, sultanului. Andrea Gritti,
solul venețian la Constantinopol, în deja cunoscuta de către istoriografia noastră
relatare către Senatul republicii din anul 1503, scria că Bâyezîd II nu voia să admită
aceste două capete de cerere ale Ungariei părându-i-se că nu ar fi cu cinste maiestății
sale ca cel care ar avea să-i plătească haraci să nu-l recunoască imediat ca pe
superiorul său: nu mai puțin îi părea că nu ar fi de demnitatea sa ca un tributar al
său să fie numit în prevederile păcii de partea regelui176.
În cele din urmă pacea s-a încheiat între Veneția și Imperiul otoman la 14
octombrie 1502 ratificată de doge la 20 mai 1503, după ce în prealabil avuseseră loc
consultări cu Vladislav al Ungariei, consultări încheiate prin tratatul din 31 ianuarie
1503177, care permitea celor două părți să ajungă la o pace sau un armistițiu cu turcii
și reglementa raporturile viitoare dintre ele178. Prin pace, Veneția pierdea Lepanto,
Modon, Coron, Navarino și Durazzo, se obliga să restituie insula Santa Maura, dar
păstra Cefalonia, cucerită cu ajutorul spaniolilor. Republica păstra dreptul de a face

173 Ibid.
174 Ibid. p. 303
175 Ibid.
176 Ibid.
177 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 129-130
178 Ibidem

36 comerț în Mediterana Orientală si Marea Neagra, dar trebuia să respecte regulile
impuse de Imperiul Otoman, devenit principala putere în aceste zone179.
În aceste condiții, la 22 februarie 1503 Vladislav a acceptat pacea cu Bâyezîd
II Velî (preocupat acum de un nou conflict în spațiul safevid)180 și a confirmat-o prin
jurământ la 20 august același an181. Tratatul de pace includea pe Ștefan cel Mare și
Radu cel Mare împreună cu țările lor, reglementând raporturile cu Poarta prin aceea
că domnitorii români vor avea aceleași obligații de îndeplinit față de sultan pe care le
avuseseră înainte de declanșarea ostilităților, neputându-li-se cere nimic mai mult182.
Astfel, se explică de ce sultanul s-a împotrivit acestor clauze din tratat, nereușind însă
să le elimine. Cert este faptul că la 30 septembrie 1503 Ștefan cel Mare plătea din nou
tribut turcilor, în valoare de 4.000 de ducați, iar Radu cel Mare plătea și el un tribut
dublu, de 8.000 de ducați183, pe care îl ducea personal și anual la Stambul, sărutând
mâna sultanului184.
Prin aceste călătorii dese la Poartă, Radu cel Mare devenise probabil o
persoană de încredere a sultanului, așa încât istoriografia română vorbește la unison
despre rolul său de mijlocitor între turci și unguri la tratativele pentru încheierea păcii
din 1502-1503185. Participarea lui Radu cel Mare la tratativele de pace (chiar dacă
poate nu a jucat rolul de mediator, intens vehiculat de unii autori) reiese din
următoarele mărturii: în octombrie 1502 solii Veneției la Buda raportează că li s-a
arătat o scrisoare a lui Radu din 21 septembrie același an, în care se comunica faptul
că trimisul său la turci se întorsese și că sultanul jurase pacea pentru o perioadă de

179Ibid., p. 117-118
180 Istoria românilor , vol. IV, p. 450
181 E. Denize, Românii…, p. 162
182 Ibidem
183 Sanuto apud Eugen Denize, Românii…, p. 163, v. și nota de subsol (228) relatarea fiind a
venețianului Gian Giacomo Caroldo
184 A. Lapedatu, Politica… , p. 200; v. și nota de subsol (1) quale vien ogni anno ad basar la mano al
Signor după spusele lui Gritti, citat de A. Lapedatu
185 Ibidem p. 200-201

37 șapte ani186; în februarie 1503 aceiași soli relatează că un alt trimis al voievodului
muntean adusese vestea la Buda, printr-o scrisoare, că turcii sunt dispuși a face pace
cu creștinii187; în martie 1503 Cardinalul Primat al Ungariei i-a comunicat trimisului
Republicii în capitala maghiară că pacea este ca și încheiată și i-a arătat ca dovadă o
scrisoare a lui Radu-vodă188; în fine, la 30 septembrie 1503, avem relatarea despre
care am mai vorbit, cea a lui Andrea Gritti, care raporta din Stambul că pacea dintre
regele Ungariei și sultanul Turciei s-a făcut per via di Rado et Stefano valachi189.
Din relatarea lui Andrea Gritti se poate intui destul de limpede poziția
Munteniei între unguri și otomani; turcii, care percepeau de la Radu cel Mare un
tribut pe care acesta îl aducea personal sultanului, acceptau greu ca Ungaria să
încadreze Țara Românească în tratatul de pace de partea sa, în timp ce Vladislav al II-
lea, în virtutea vechilor legături de suzeranitate, a reușit să își impună soluția190.
Vasalitatea Țării Românești către Ungaria era însă mai mult formală, în condițiile
enumerate cu câteva rânduri mai sus – în care Radu se prezenta anual la Poartă cu
haraciul, iar avanposturi turcești se găseau și pe malul stâng al Dunării de jos191. Mai
mult, un raport feudalo-vasalic nu putea fi realizat între principatul sud-carpatic și
Regatul ungar fără remiterea unei feude de către suzeran, lucru pe care deocamdată la
momentul păcii Vladislav al II-lea nu l-a făcut192, feudele muntene nemaifiind
acordate încă de pe vremea lui Mátyás Corvin193, spre deosebire de cele moldave.
Situația se va schimba la scurtă vreme – chiar dacă turcii nu priveau cu ochi buni
dorința domnului sud-carpatic de a avea feude în Ardeal, considerându-le ca pe niște

186 Sanuto apud Al. Lapedatu, Politica… , p. 201; v. și nota de subsol (2)
187 Ibidem
188 Ibid.
189 Ibid.
190 Matei Cazacu, Țara…p. 303
191 Ibid.
192 Ibid.
193 Ibid.

38 locuri de refugiu în caz de trădare – fără însă a afecta situația condominiumului, mai
mult formal, maghiaro-otoman asupra Țării Românești.
Mai trebuie arătat că la momentul păcii Radu cel Mare era grav bolnav,
probabil încă din 1501 dacă este să dăm crezare mărturiei lui Bâyezîd II Velî, (care,
fiind pe punctul de a fi detronat de către fiul său și de ieniceri sub pretextul slăbirii
puterilor fizice și a vârstei sale înaintate – în 1511 sultanul avea 64 de ani – le-a
replicat acestora din urmă, cu privire la voievodul muntean, că șapte ani întregi a fost
pus în rădvan ca un trunchi și dus din loc în loc supușii săi însă netrădându-l din
cauza slăbiciunii și a podagrei194) sau cel puțin dintr-un moment anterior datei de 12
martie 1503 când boala sa era cunoscută la Buda, deoarece regele Vladislav cerea,
prin scrisori adresate sașilor și comitelui Timișoarei, ca după presupusa apropiată
moarte a lui Radu-vodă să încerce să zădărnicească instalarea în Țara Românească a
unui domn supus turcilor195.

1.2. Evoluții politice între 1503 și 1526

1.2.1 Ultimii ani ai domniei lui Radu cel Mare, 1503-1508
Anul 1504 a însemnat pentru țările române un moment încă și mai important
decât anul precedent, cel în care se statuase pacea la nivel est-sud-est-european.
Moartea lui Ștefan cel Mare repunea pe tapet problema echilibrului politico-militar pe
tronsonul Dunării de jos. Întrucât Bogdan cel Orb (1504 – 1517) a reluat lupta politică
dar și militară pentru Pocuția, atacând și ocupând în toamnă cetățile Colomeea
(Kolomya), Tsymienica și Czezczybiesky și instalând garnizoane moldovenești196.
Confruntați cu suszisa situație, polonii au încercat, în mod logic, să impună alt
voievod, adus din afară, împotriva celui desemnat chiar de tatăl său Ștefan cel Mare

194 C. Rezachevici, Cronologia… p. 130
195 Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu Hurmuzaki , vol. II, partea 2, publ.
Nicolae Densușianu, p. 372-373, Hurmuzaki, Acte și scrisori din arhivele orașelor ardelene Bistrița,
Brașov, Sibiu vol. XV partea 1, publ. Nicolae Iorga p. 180-181 (în continuare vor fi menționate astfel:
Hurmuzaki II(2) p. 372-273 și Hurmuzaki XV(1) p. 180-181) apud C. Rezachevici, Cronologia… p. 130
196 Matei Cazacu, Țara…p. 304

39 în timpul domniei. Ca și în 1490 si 1497, Ungaria lui Vladislav al II-lea nu a sprijinit
pretențiile polone197, statornicind relații de prietenie cu Bogdan al III-lea, domn
recunoscut până la urmă și de sultan, în urma soliei logofătului Tăutu, prin care
probabil noul domn se angaja la o sporire a haraciului198. În anul 1504 se crede că
Bogdan al III-lea a primit o primă ’ahd nâme din partea sultanului Bâyezîd al II-lea,
reînnoită după 1512, odată cu înscăunarea lui Yavuz Sultan Selim I199. Prin această
recunoaștere a domniei, însoțită și de acordarea steagului (tuiului) de investitură,
turcii primeau numai tributul, teritoriul Moldovei rămânând intact, cu o poziție
politică separată în lumea europeană.200
Radu cel Mare nu s-a abătut de la recunoașterea suzeranității ungare. Între
regele Ungariei si Radu cel Mare, relațiile diplomatice, statornicite prin intermediul
Sibiului au fost foarte active.201 Astfel, în același an 1504, când un fiu de domn
moldovean și-a făcut apariția la Sibiu, voievodul Transilvaniei l-a numit direct
responsabil pe judele cetății de ținerea sub control a situației202. Așa cum am mai
arătat, încă din 1502 Radu cel Mare solicitase feudul Făgărașului pentru sine, fără
însă a-l primi, interesele competitorilor asupra Amlașului și Făgărașului atârnând
mult prea greu. Însă în 1504 moare János Corvin, fiul lui Mátyás, succedat în martie
1505 de fiii săi – încă preșcolari – Kristóf Corvin și Mátyás Corvin203 iar feudul a fost
scurt timp vacantat nefiind însă acordat lui Radu cel Mare, ci lui János Bornemisza,
care prin castelanul său, călugărul Pál Tomori, a dat organizarea semiautonomă a
Țării Făgărașului după modelul scaunelor săsești cu care se învecina atât la est cât și

197 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 134
198 Ibidem
199 Ibid.
200 Ibid.
201 Ibid.
202 Hurmuzaki XV(1) publ. N. Iorga, apud A. Lapedatu, Politica… p. 204; v. și nota de subsol (1) – „[…] si
idem filius waywode, se in aliquum alium locum evadet et aliqnid huic regno nostro incommodabit
[…]”
203 Nu s-a confirmat până astăzi suspiciunea conform căreia au fost otrăviți la 17 martie 1505

40 la nord și la vest. Probabil că populația și boierimea predominant românească au creat
temeri conducerii regatului, ca nu cumva o nouă stăpânire transalpină a zonei să
genereze idei de alipire, năzuințe ce se vor manifesta chiar sub urmașul lui Radu cel
Mare, așa cum vom arăta ulterior. De altfel, un rol însemnat în acești ani l-a jucat un
anume ardelean Dumitru, numit în istoriografia română și cneazul Dumitru din
Săliște, așa cum apare în registrele Sibiului204 care, chiar dacă provenea din celălalt
feud obișnuit muntenilor, Amlaș, era de bună seamă urmaș al nobilimii române
marginalizate, prezent cvasipermanent la curtea lui Radu cel Mare. Tot în 1504,
principele transalpin scria burgarmesterului și județului crăiesc si celor 12 pârgari ai
Sibiului, dându-le de știre despre toate lucrurile cerute prin omul domniei voastre
Dumitru.205 După cum am arătat, cneazul Dumitru apare în socotelile sibiene în 22
iunie 1504, când a fost plătit cu cinci florini pentru misiunea sa la sud de Carpați de
unde avea să aducă noutăți despre o călătorie a lui Radu cel Mare, de bună seamă la
Poartă, urmată de nenumărate alte solii în anii următori, mai cu seamă în 1506 când
revine de mai multe ori în Muntenia pentru a afla noutăți despre mișcările turcilor. 206
Polonii, la rândul lor, trimit la 28 octombrie 1504 un sol la Poartă, un anume
Bernard Golavynski, pentru a se plânge de incursiunile pe care tătarii, aliați ai
moldovenilor le făceau împotriva Polonei în pofida tratatului de pace încheiat de
Nicolae Firley în 1502.207 Prin același sol, Alexandru I a trimis și o notă foarte
însemnată lui Radu cel mare prin care, întrebându-l de ce nu a atacat Moldova după
moartea lui Ștefan cel Mare, îi va cere totodată să-i transmită informații asupra
intențiilor otomane în privința lui Bogdan cel Orb și a Moldovei.208 Practic intrigile
regelui Poloniei au contribuit la deteriorarea relațiilor valaho-moldave. Preocupat de
statuarea prin tratat a poziției maghiare în regiunea extracarpatică, probabil intuind
prin aceasta diminuarea propriei influențe, regele Alexandru a îndemnat muntenii să

204 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 134 – 135
205 Ibidem
206 Ibid.
207 Matei Cazacu, Țara…p. 304
208 Ibidem

41 susțină pretendenți la tron contra lui Bogdan, acțiune în care i-ar fi sprijinit și
polonii209. În contrapartidă, Bogdan a restituit Pocuția cu Kolomya, Tsymienica și
Czezczybiesky către Polonia, însoțindu-și actul cu o solicitare matrimonială și anume
cerând-o în căsătorie pe sora regelui polon, Elisabeta210. În acest scop, în anul 1505,
domnul Moldovei s-a declarat hotărât să apere Polonia de tătari, să nu incomodeze
catolicismul în Moldova și, după cum am arătat mai sus, i-a cedat regelui Pocuția, pe
care acesta o ceruse încă din august 1504211. Cererea în căsătorie a fost făcută în iunie
1505, de către o solie condusă la Cracovia de logofătul Tăutu212. Răspunsul pentru
căsătorie a fost însă amânat, se pare datorită opoziției mamei prințesei poloneze
bazate pe diferența de confesiune dar și al acesteia însăși, deoarece Bogdan era
grozav la față și orb de un ochi213. În scurt timp însă mama Elisabetei a decedat iar
Bogdan a obținut, printr-o a doua solie a logofătului Tăutu la Lublin, încheierea unui
’contract de căsătorie’ la 17 februarie 1506, care, de asemenea, nu s-a materializat214.
Între timp, după cum am arătat mai sus, soliile cneazului Dumitru din Săliște
se îndesesc, succedându-se la 21 martie, 24 aprilie, 31 mai 1506215, cu scopul ca
Vladislav al II-lea să afle dacă există pregătiri de război din partea turcilor dar și –
probabil – pentru a afla poziția Munteniei în contextul complicării relațiilor dintre
Moldova și Polonia și pentru a intui dacă Moldova poate fi luată în seamă pentru o
alianță împotriva turcilor.
Toate acestea vor fi fost întreprinse în lumina noului proiect de cruciadă, cel
mai riguros întocmit de până atunci, ce debutase prin însărcinarea lui Aegidius de

209 Istoria românilor , vol. IV…, p. 495
210 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2… p. 262
211 Istoria românilor , vol. IV…, p. 495
212 Ibidem
213 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2… p. 262
214 Ibidem
215 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 135

42 Viterbo de către papa Iulius al II-lea să țină predici în favoarea unei cruciade216, cam
în același timp cu moartea regelui polon Alexandru I Jagiello, survenită la 19 august
1506 la Vilnius. Situația Poloniei era destul de ambiguă, tranziția la tron ridicând noi
pretenții din partea Moldovei asupra Pocuției, cererea adresată de Bogdan noului rege
Sigismund I cel Bătrân (Zygmunt I Stary, 1506-1548)217 a fost în fine refuzată ceea
ce a dus la ocuparea de către moldoveni a Pocuției și la prădarea ținuturilor
învecinate218.
Concomitent, pe plan internațional planurile de cruciadă continuau. Acțiunile
lui Viterbo s-au îndesit iar papalitatea a inițiat tratative cu statul persan sperând să
încercuiască Imperiul Otoman. Ca întotdeauna, principalele puteri interesate în
angajarea unor forțe suficiente pentru a fi decisive împotriva turcilor erau Ungaria,
Polonia și chiar Habsburgii.
În ceea ce-i privește pe ultimii, în anul 1506, Filip cel Frumos trebuia să preia
succesiunea spaniolă survenită pe neașteptate; acesta a decedat însă pe neașteptate iar
guvernarea tutelară a lui Ferdinand de Aragon pentru fiii săi minori, Carol și
Ferdinand, urmărea o orientare politică adesea contrară intereselor lui Maximilian.
Acesta plănuia o expediție chiar la Roma, pentru că abia încoronarea ca împărat
oferea premisa încoronării ca rege a celui mai mare nepot al său, Carol, încă pe
timpul vieții lui Maximilian, asigurând prin aceasta Casei de Austria perpetuarea
stăpânirii Reich-ului219. Trecerea sa spre Roma a fost blocată însă de Veneția220.
Astfel, deși suferiseră invazii otomane în Carniola și Carinthia încă de pe vremea lui
Frederic al III-lea, Habsburgii aveau cu totul alte priorități în afara cruciadei; ulterior,
la 4 februarie 1508, Maximilian avea să se încoroneze ca „Împărat roman ales”
separând demnitatea imperială de Roma și de papalitatea ce inițiase cruciada221. De

216 Ibidem
217 Istoria românilor , vol. IV…, p. 495
218 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2… p. 262
219 Erich Zőllner, Istoria Austriei, vol. I, Editura Enciclopedică, București, 1997, p. 195
220 Ibidem
221 Ibid.

43 acum încolo, regii romano-germani se vor numi singuri Împărați romani chiar de la
alegere. Chiar dacă papa Iulius al II-lea era probabil bucuros că nu a mai sosit
expediția romană a lui Maximilian și nu a protestat prea vehement la această
întreprindere, ne apare clar că acestea fiind faptele momentan nu mai putea fi vorba
de nicio cruciadă inițiată de papalitate și cu participare habsburgică.
Atmosfera politică din Regatul Ungariei era cel puțin la fel de problematică.
În aceeași perioadă în care au sosit veștile despre planurile cruciadei, cea de-a treia
soție a regelui maghiar, Anna de Foix-Candale (verișoara reginei Franței) a decedat
de febră puerperală dând naștere unui băiat (viitorul rege Ludovic al II-lea).
Întâmplător însă, Ana era și verișoara lui Ferdinand Catolicul, fiind deci înrudită și cu
casa de Habsburg. Moartea ei din 1506 (ulterior lunii martie când contractase, alături
de soțul ei regele Vladislav și de împăratul Maximilian viitoarea căsătorie a lui
Ferdinand, nepotul împăratului, cu fiica lor, Ana Jagiellonica, născută în 1503,
căsătorie ce chiar avea să aibă ulterior loc) a dus atât la diminuarea importanței
alianței teoretice anti-habsburgice cu Regatul Franței, cât și la năruirea planurilor de
alianță cu habsburgii înșiși222. Politica externă lucidă a Curții maghiare a fost mereu
contracarată de poziția anti-habsburgică și oarecum xenofobă ’avant la lettre’ a
nobilimii. Vestea alianței plănuite cu casa de Habsburg a stârnit indignarea dietei de
la Rákos. Celebrul jurist maghiar István Werbőczy a susținut că ruinarea Ungariei a
fost întotdeauna produsă de străini și de regii de origine străină, care nu cunoșteau
obiceiurile și cutumele ’scitice ’223 și pe cale de consecință împilau crunt locuitorii
de toate condițiile sociale, pe când regii de origine maghiară ca Mátyás Corvin au
contribuit întotdeauna la creșterea gloriei și teritoriului maghiar. Prin urmare, Stările,
deși nu și-au manifestat fățiș ostilitatea față de Vladislav al II-lea, au decis în mod
solemn să nu mai aleagă vreodată vreun rege străin, sub pedeapsa servituții perpetue
pentru cel ce-ar fi încălcat decizia224. Practic astfel se deschidea calea succesiunii la
tron pentru János Szapolyai. Decizia dietei de la Rákos nu a fost ratificată de rege,

222 Pál Engel, Regatul…, p. 377
223 Ibidem
224 Ibid.

44 dar a dus chiar și la niște ciocniri militare cu austriecii, tot în 1506225. Dieta din 1507
a încercat să diminueze și mai mult autoritatea regală și nu a acceptat moștenirea la
tron a lui Ludovic, fiul lui Vladislav226. Sub aceste auspicii este evident că Ungaria nu
putea, nu dorea, sau mai curând ambele variante de mai sus, să participe din nou la
vreo acțiune militară antiotomană.
Polonia era, și ea, concomitent cu sosirea ideilor de cruciadă, pe lângă
interregnum-ul de circa patru luni cauzat de decesul regelui Alexandru, curmat totuși
destul de rapid prin înscăunarea lui Sigismund, primejduită mai grav la frontiera de
est, unde marele cneaz rus Vasili al III-lea spera să fie ales Mare Duce al Lituaniei227
ceea ce ar fi periclitat grav securitatea regatului. În această ipostază, polonezii au
intervenit chiar și pe lângă tătarii din Kazan, pentru a contracara influența
moscoviților. Aceste conflicte latente ale polonezilor cu vecinii estici au anihilat,
după cum era de așteptat, interesul acestora de a se ridica împotriva Porții, cu care de
altfel nu aveau nici hotar comun nici mare lucru de împărțit.
Mai rămânea problema moldavă, a cărei rezolvare s-a încercat pe calea
armelor, Pocuția fiind reocupată de poloni iar în septembrie-octombrie 1506 aceștia
invadând chiar Moldova, prădând și incendiind cu o cruzime rară chiar și pentru acele
vremuri, până la Botoșani228.
În anul imediat următor, 1507, teama că datorită conflictelor permanente cu
polonii, Bogdan al III-lea ar putea prefera o înțelegere cu turcii, îl va face pe
Vladislav al II-lea să accepte propunerea regelui polon de a-l înlătura pe domnul
moldav dacă în cazul unei ipotetice agresiuni otomane acesta ar trece de partea
acestora din urmă. Periclitați mai ales la răsărit de emergenții moscoviți, polonii au
trimis o solie la regele Ungariei pentru a încheia un tratat de alianță între cele două
regate, înnoind astfel tratatul din 1499 dintre Vladislav și Jan Albert229. Noul tratat s-

225 E Zöllner, Istoria…, p. 195
226 Pàl Engel, Regatul…, p. 378
227 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 136
228 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2… p. 262
229 Matei Cazacu, Țara…p. 306

45 a semnat la Buda la 28 mai 1507 rostul său fiind și acela de a asigura Poloniei liniștea
frontierei sudice, amenințate de desele raiduri ale lui Bogdan cel Orb. Moldova era, în
continuare, recunoscută ca vasală a Ungariei iar în cazul unui atac turcesc împotriva
Țării Românești forțele armate ale celor două regate trebuiau să se unească pentru o
ripostă comună230.
La câteva zile după semnarea tratatului polono-maghiar, la 6 iunie 1507 are
loc o nouă călătorie a cneazului Dumitru din Săliște în Țara Românească, urmată de o
alta la 30 iulie 1507, pentru a aduna din nou informații despre turci; pe tot tronsonul
dunărean circulau zvonuri despre mobilizări de trupe și pregătiri de război la
Stambul231. O scrisoare a regelui Vladislav al Ungariei către omologul său, regele
Poloniei, datată 28 iulie 1507 conținută în așa-numitul Codice de la Zagreb și relatată
de Matei Cazacu după istoricul polonez Jozef Garbacik, înștiința pe fratele regelui
maghiar, regele polon, de sosirea în mare grabă la Buda a unui sol de la Bogdan cel
Orb anunțându-l că sultanul a pregătit o mare armată și, mâniat pe Radu, dorea să-l
înlocuiască din tronul sud-carpatic232 dar că acesta s-a dus ‘rugător’ (supplex) la
Poartă pentru a-și salva tronul și liniștea233. Aceste știri, aduse domnului moldovean
de către logofătul Tăutu, care fusese la Stambul și văzuse cu ochii săi pregătirile
turcilor, îl făceau pe Bogdan să ceară masarea oștii Regatului ungar în Transilvania la
poalele munților de unde să poată face joncțiunea cu trupele moldovene234. Temerile
lui Bogdan nu erau însă îndreptățite deoarece Bâyezîd pregătea oastea împotriva
perșilor.
De fapt, în tot acest context, Radu cel Mare, care adăpostea pretendenți la
tronul moldav, a ieșit din pasivitate, cu siguranță ațâțat și posibil având promisiuni de
ajutor și de la poloni, însoțindu-l cu oastea sa pe un anume Roman din Coșești spre a-
l pune domn. Probabil că acest Roman făgăduise returnarea cetății Crăciuna în caz de

230 Ibidem
231 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 139
232 Matei Cazacu, Țara…p. 306-307
233 Ibidem
234 Ibid.

46 succes. Cneazul Dumitru din Săliște a fost trimis și el, urgent, din nou, fiind plătit mai
mult decât de obicei, pentru a informa despre conflictul dintre cei doi domni (ad
explorandas dissensiones ambarum wayvodarum Moldaviensis et
Transalpinensis)235. Cert este că oaste muntenească și pribegi moldavi în frunte cu
Roman au prădat ținutul Putnei în aceeași perioadă 236 iar ca răspuns Bogdan a jefuit
și a incendiat în regiunea Râmnicul Sărat din Țara Românească237 la locul ce să
chiamă Rătezații, la Movila Căiatii, de aceia parte de Râmnic, octomvrie 28 [1507] și
au șezut cu oastea de ceia parte de Râmnic 10 zile, de au prădat și au ars de la
Milcov până la Râmnic și în jos pre îmbe părțile, până la Siret238
Cunoaștem desfășurarea ulterioară a faptelor – în timp ce se afla în expediția
munteană, lui Bogdan i-au ieșit, potrivit legendei, în față oștile principatului sud-
carpatic în frunte cu Radu cel Mare, care veneau spre hotar. Conflictul dintre cei doi
voievozi a fost aplanat în ultimă instanță prin intervenția mitropolitului Maxim
Brankovič, unchi al doamnei Despina-Milița, soția lui Neagoe Basarab239. Acesta,
trimis ca sol de Radu, a convins pe Bogdan să renunțe la luptă și s-au rugat lui
Bogdan vodă să facă pace cu Radu vodă pentrucă sunt creștini si de o seminție; deci
Bogdan Vodă văzând atâta rugăminte la acel călugăr, au făcut pace pentru voia lui
și au trimis solii la Radu-Vodă și atunci Radu Vodă cu boierii săi au jurat pe Sfânta
Evanghelie ca să fie pacea neclintită240. Hotarele au rămas cele vechi iar domnul
muntean a întors toată prada și arderea câtă se făcuse în țara Moldovei, la ținutul
Putnii241. Important este faptul că din argumentele mitropolitului Maxim reiese o
anumită conștiință a identității de neam a moldovenilor cu muntenii, existentă chiar și

235 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 139
236 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2… p. 202
237 Istoria românilor , vol. IV…, p. 495
238 apud Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2… p. 262
239 Ibidem
240 Ibid.
241 Ibid.

47 la străini242. Însă cum situația s-a aplanat iar atitudinea domnului Moldovei nu a
devenit favorabilă turcilor și, deci, periculoasă pentru regate, interesul de a-l schimba
din domnie a scăzut.
La 24 noiembrie 1507, solia lui Dumitru din Săliște revine la sud de Carpați,
de această dată cneazul fiind însoțit și de un anume Latcu ad partes Transalpinas ad
explorandes novitates243. Toate aceste demersuri petrecute în anul ce stătea să se
încheie au dus la încheierea unor acte bilaterale, azi confirmate și documentar printr-o
diplomă a regelui Vladislav din 6 ianuarie 1508 în care acesta arată că, înapoind lui
János Tharczay, fostul comite al secuilor, o datorie de 12.000 de florini, parte în bani,
parte socotită în valoarea cetății Olnod, ia de la acesta domeniul Geoagiu din Ardeal,
ce fusese pus gaj pentru acea datorie, spre a-l conferi, cu toate dependințele sale, după
recomandarea curtenilor săi, domnului Țării Românești244. Dar după raporturile
politico-feudale ale timpului nu se putea conferi cu titlu de donație o posesiune a
regelui decât unui vasal al acestuia sau cuiva care să se fi recunoscut ca atare245. Or,
pe când în documentele anterioare jumătății anului 1507 Radu e pentru Vladislav al
II-lea doar ’credinciosul nostru’ (fidelis noster) în documentele ulterioare domnul
Țării Românești este pentru regele Ungariei ’voievodul nostru transalpin’ (vaivoda
noster transalpinus) și ’membru deplin și statornic al regatului și al sfintei Coroane’
(solidus et constans membrum regni et sacrae Coronae) , iar Țara Românească este,
pentru Ungaria, ’partea transalpină a regatului nostru’ (pars regni nostri
transalpinensis) ori chiar – într-un act emanat de la Radu – „membru al regatului
Ungariei (membrum regni Ungariae)246 ceea ce arată că după toate probabilitățile
Radu cel Mare a depus jurământul de vasalitate către coroana ungară. O călătorie a lui
Radu cel Mare la Buda nu se confirmă însă documentar așa încât trebuie să
prezumăm că jurământul de fidelitate s-a depus prin mijlocirea unei solii, undeva spre

242 Istoria românilor , vol. IV…, p. 480
243 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 139
244 A. Lapedatu, Politica… , p. 207
245 Ibidem, p. 208
246 toate citatele apud Al. Lapedatu, Politica… , pp. 208-209

48 sfârșitul lui octombrie sau în noiembrie 1507, întrucât documentul nu există dar este
pomenit într-un nou tratat al lui Radu cel Mare cu sașii ardeleni, pe care domnul
muntean îl sigilează la 3 decembrie 1507 la Târgoviște247. De asemenea, istoriograful
ardelean Istvánfi pomenește de cadourile după tipic oriental trimise de Radu la Buda
și anume cai militărești, împărătește înșeuați, asturcomi de cei mai buni și săbii
poleite cu aur și bătute cu pietre scumpe248. Putem conchide că actul încheiat cu
Vladislav al II-lea, fie el și jurământ de fidelitate, era un compromis din partea
ambelor părți: regele Ungariei conceda vasalului său un feud, însă nu cel dorit de
Radu (după cum am arătat mai sus, Făgărașul fusese dat de rege în 1505 lui
Bornemisza, cancelarul regatului, iar Amlașul rămânea în continuare sibienilor) în
schimbul recunoașterii unei suzeranități mai mult formale, ce nu fusese impusă prin
puterea militară a maghiarilor ori printr-o situație mai grea în care să se fi aflat
Muntenia, ci numai o reluare benevolă a legăturilor politice tradiționale ale Țării
Românești cu Coroana ungară. Nu trebuie omis și că aproape concomitent ungurii
încheie un tratat și cu austriecii, tratat prin care se strângeau legăturile între cele două
dinastii.
Susnumitul tratat al lui Radu cu sașii ardeleni, sigilat la 3 septembrie 1507,
fusese negociat de Albul Vistierul încă înaintea evenimentelor marțiale de la frontiera
valaho-moldavă, și anume din septembrie iar în noiembrie Universitatea săsească
remite tratatul la cancelaria munteană249. Și acest tratat, ca și actul de vasalitate la
care face referire, prevede lupta comună împotriva turcilor în cazul atacului acestora
în Transilvania, dar sub rezerva ca domnul muntean să-i anunțe pe sași de intențiile
dușmanilor dacă sunt în număr prea mare și nu li s-ar putea împotrivi cu armele250.
Practic, prin ambele tratate, Radu nu și-a asigurat, de fapt, decât o liniște de moment
la hotarul nordic prin neîngăduirea în Altland sau altundeva pe cuprinsul Ardealului
ori Ungariei a pretendenților la tronul său.

247 Matei Cazacu, Țara…p. 308
248 A. Lapedatu, Politica… , p. 210-211
249 Ibidem, p. 210
250 Matei Cazacu, Țara…p. 308

49 Noile acte încheiate de voievodul sud-carpatic cu regele Vladislav al II-lea și
cu Universitatea săsească vor fi generat probabil reacția sultanului, care l-a chemat pe
Radu la Poartă pentru a se explica. Posibil ca prin spioni Bâyezîd să fi aflat de
conținutul antiotoman al ambelor înțelegeri; de asemenea, turcii, care încheiaseră
pacea pe 7 ani cu maghiarii în 1502-1503, nu doreau să accepte nici măcar formal ca
o țară tributară lor să aibă tratate separate cu alte state, atribut esențial al suveranității
pe care Imperiul Otoman începuse deja să i-o conteste Țării Românești251. O speță
asemănătoare, dar în sens invers, fusese pacea separată pe care Vlad Dracul o
încheiase la 1447 cu turcii, pedepsită ca felonie de către Regatul Ungariei. Tot acum
turcii au interceptat și o ambasadă a șahului persan Ismail către regele maghiar din
care vor fi aflat și de soliile domnilor români adresate stăpânitorului iranian252 (se
pare că solia trimisă mai devreme în 1507 de Vladislav al II-lea în Persia fusese
însoțită și de mesageri de la Radu cel Mare și Bogdan al III-lea, argument că aceste
trei state erau singurele ce luaseră cât de cât în serios planul de cruciadă elaborat
începând cu 1506)253. La aflarea veștii că Radu fusese chemat la Stambul, Vladislav
al II-lea i-a scris urgent fratelui său Sigismund (chiar în ianuarie 1508) rugându-l să
trimită el un sol la principele sud-carpatic spre a-l determina pe acesta ‘cu toate
argumentele și pe toate căile’ (rationibus et vies omnibus) să nu meargă la Poartă,
întrucât noi nu îl vom părăsi cu nimic, ci voim cu toate puterile noastre și ale acestui
regat să-l sprijinim și să-i stăm alături cu toate mijloacele și ajutor și să-i întindem
mână și să-l apărăm254. Concomitent, regele maghiar pare a se grăbi să răscumpere
Geoagiul de la Tharczay, pentru a-l trece domnului muntean, încercând astfel să-l
asigure că va deține un loc oarecum sigur de refugiu, spre a preveni, probabil,
posibila defecțiune a acestuia la turci cu ocazia presupusei deplasări la Înalta Poartă.
Însă Radu nu s-a dus în capitala otomană la cumpăna acestor doi ani,
motivând că starea precară a sănătății sale nu-i permitea să suporte un voiaj atât de

251 Ibidem
252 Ibid.
253 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 139
254 A. Veress, M. Sanuto apud Matei Cazacu, Țara…p. 309

50 lung în plină iarnă. Maladia de care suferea voievodul a fost un pretext binevenit
pentru a evita explicațiile, greu de dat, pe care Bâyezîd al II-lea i le pretindea255. Nici
nu era o minciună, întrucât la 6 aprilie 1508, regele maghiar știa că boierii din Țara
Românească doreau ca urmaș la tron, întrucât starea lui Radu cel Mare se deteriora
rapid, pe fiul lui Țepeluș, așadar pe Danciu (Dan)256. Radu cel Mare a murit după
Paști (după 23 aprilie 1508), cum notează Grigore Ureche decesul său fiind cunoscut
la Buda înainte de 3 mai 1508257. Locul de veci al lui Radu cel Mare se află în
biserica mănăstirii Dealu, ctitorită din nou de el, devenită cea de-a doua necropolă
domnească, după cea de la Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș258. Gavril Protul
arată că trupul Radului Vodă îl îngroapară în mormântul, care-l făcuse în tinda
bisericii în mănăstirea den Deal . Mormânt de piatră cioplită, cum să veade ,
mărturisește cronica atribuită lui Radu Popescu de fapt de marmură prinsă cu scoabe
de fier, aflat în colțul de nord-est al pronaosului bisericii, nu s-a păstrat în forma
inițială.

1.2.2 Mihnea cel Rău și fiul său Mircea al III-lea (Miloș) ‘Pretendentul’ (1508-
1510)

După moartea lui Radu cel Mare, la câteva zile după 23 aprilie 1508, Mihnea
cel Rău (quindam filius eondam Draculae voievodae Mihnae vocatus) a intrat în Țara
Românească cu ajutoare turcești de la Dunăre259 ocupând Târgoviștea și cetatea
Poienari, și trimițând solii către Comitele Timișoarei pentru regele Ungariei, și către
comandantul trapelor transilvănene, Ioan Lulay, care din tabăra de lângă Râșnov,

255 Ileana Căzan, Eugen Denize , Marile… p. 139
256 C. Rezachevici, Cronologia… p. 130
257 Ibidem
258 Ibid. Gavril Protul arată că trupul Radului Vodă îl îngroapară în mormântul, care-l făcuse în tinda
bisericii în mănăstirea den Deal . Mormânt de piatră cioplită, cum să veade , mărturisește cronica
atribuită lui Radu Popescu de fapt de marmură prinsă cu scoabe de fier, aflat în colțul de nord-est al
pronaosului bisericii, nu s-a păstrat în forma inițială.
259 Hurmuzaki, II(2), p. 574

51 anunța despre aceasta pe sibieni, marți 9 mai 1508260. La 5 iunie 1508 de la Argeș,
Mihnea voievod înștiința pe sibieni cu privire la începutul domniei sale, toți boierii
fiind de partea sa și având în mână toate cetățile, ținând seama de toate beneficiile pe
care le-a avut în trecut în Regatul Ungariei, vrea să mențină relații pașnice cu acesta,
urmând să-1 protejeze de turci261.
Mihnea a fost fiu nelegitim, întâiul născut, al lui Vlad Țepeș, conceput de
acesta înainte de căsătorie cu o fată (povestirile slave despre Vlad Țepeș, în Cronicile
slavo-române, p. 206, 213262). Cum Vlad Țepeș s-a căsătorit cu o rudă a lui Mátyás
Corvin după 11 februarie și înainte de 4 martie 1462263, deci prin februarie264, rezultă
că Mihnea a fost conceput ori chiar s-a născut înainte de mijlocul lui februarie 1462,
la venirea pe tron având deci spre 50 de ani. Istoriografia mai veche considera că
mama sa a devenit ulterior soția unui anume Dracea armașul din Mănești, fapt pentru
care Gavril Protul, care îl privește cu ostilitate, îl numește Mihnea feciorul Dracei
armașul265. Istoricii de factură contemporană consideră totuși îndeobște că este o
confuzie, și se poate pune fără grijă semn de egalitate între Vlad Țepeș sau
„Dracula" și „Dracea armașul din Mănești”266 întrucât Mănești era domeniul
ereditar al Drăculeștilor iar armașul înseamnă metaforic crudul, cel ce pune îndată
mâna pe armă . S-ar fi putut și ca Mihnea să aibă un tată natural domnesc și un altul

260 Idem, XV (1), p. 183; datarea [30 mai 1508] și localizarea aceastei scrisori sunt greșite la Alexandru
Lapedatu, Mihnea cel Rău și ungurii, 1508-1510, în „Anuarul Institutului de Istorie Națională Cluj" I,
pag. 45 – 76, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1921-1922, p. 50 și nota 2, deoarece marți
(feria tercia ) după sărbătoarea Sf. Bonifaciu papa cade doar pe 9 mai 1508; cf. și Constantin
Rezachevici, Cronologia… p. 132
261 Ibidem, p. 183-184
262 apud C. Rezachevici, Cronologia… p. 132
263 Nicolae lorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, ed. a III-a, Așezământul tipografic “Datina
Românească”, Vălenii de Munte, 1931, p. 164
264 Pavel Chihaia, De la «Negru Vodă» la Neagoe Basarab , Editura Academiei Republicii Socialiste
România, București, 1976, p. 124
265 apud C. Rezachevici, Cronologia… p. 133
266 Ștefan Andreescu, Vlad Țepeș (Dracula) între legendă și adevăr istoric , Editura Enciclopedică,
București, 1976, p. 151

52 vitreg, soțul ulterior al mamei sale. După opinia altor istorici, de la acest Dracea
armașul ar fi moștenit până la urmă Alexandru II Mircea, nepotul lui Mihnea cel Rău,
moșia din București pe care a înălțat mănăstirea Sfânta Troiță (Radu Vodă), destinată
a fi lăcașul mitropoliei din București267.
Înainte de 13 februarie 1486 Mihnea (care îl însoțise pe tatăl său în exil, iar
după omorârea lui Țepeș trecuse la Poartă cu o seamă de boieri) fugise de la
Constantinopol la Buda, la curtea regelui Mátyás Corvin. Cum însă aici, pe lângă fiul
regelui se mai afla un fecior, de data asta legitim, al lui Vlad Țepeș, numit Vlad (cel
de-al doilea fiu legitim, al cărui nume nu s-a păstrat, murind la curtea episcopului de
Oradea, înainte de 1486)268, Mihnea s-a stabilit la Sibiu, de unde încerca, după cum
am arătat și mai sus, în 1494 să atragă de partea sa prin scrisori pe boierii lui Vlad
Călugărul269. După moartea lui Vlad Călugărul el rămâne în scaunele săsești și la
nord de acestea, ca pretendent împotriva lui Radu cel Mare, încercând să treacă în
Țara Românească, provocând între 1495 și 1498, repetate închideri ale drumurilor
dinspre Transilvania din partea lui Radu cel Mare și proteste de ambele părți ale
munților, după cum am expus la capitolul dedicat acestuia din urmă. La moartea lui
Radu cel Mare, era price între boieri pentru domn, pă cine ar pune270: pe Danciu
(Dan) agreat de unguri, sau pe Mihnea, sprijinit de turci.
Fratele vitreg al lui Mihnea, Vlad voievod, fiul răposatului Draculia , fusese
oprit încă de la 1 noiembrie 1495 de regele Vladislav al II-lea, cu care nu mai era
rudă, de a pătrunde în Țara Românească, unde încercase să ia domnia după moartea
lui Vlad Călugărul271, ulterior stabilindu-se în Transilvania și întemeind familia
Dracula de Sintești înnobilată la 20 ianuarie 1535 prin Ladislau Dracula de Sintești,
de Ferdinand de Habsburg272.

267 C. Rezachevici, Cronologia… p. 133, susține această teză, la care avem rezerve în a achiesa
268 Ibidem
269 Hurmuzaki, XV(1), p. 141; A. Lapedatu, Vlad-Vodă…, p. 55-57; idem, Politica… , p. 192
270 apud Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2… p. 223
271 A. Lapedatu, Vlad Vodă… , p. 53-55
272 C. Rezachevici, Cronologia… p. 134

53 Recunoașterea suzeranității ungare de către Radu cel Mare a fost probabil
considerată de Ungaria ca un câștig politic ce trebuia păstrat și sub noul domn
transalpin. Încă din ultimele zile de viață ale lui Radu, Vladislav a dispus măsuri
pentru a împiedica ajungerea în scaunul domnesc a unui voievod de la turci273. La 12
martie 1508 l-a însărcinat pe Jozsa Som, Comitele Timișoarei și Căpitanul general al
părților de jos ale țării, ca imediat ce va afla că Radu ar fi încetat din viață să treacă
cu oastea sa în Țara Românească spre a intimida beğii turcești de la Dunăre care vor
fi dorind să intre în Muntenia cu propriul lor pretendent274; de asemenea, a scris
concomitent sașilor să sprijine cu contingentele lor prezumtiva acțiune a Comitelui
Timișoarei275. După cum am arătat mai sus, la 6 aprilie 1508 regele maghiar fusese
informat că boierii munteni păstrează credință coroanei ungare și doresc ca domn pe
fiul lui Țepeluș, Danciu (Dan); mai mult, regele întărește ordinul către Comitele Som
să intre cu toate efectivele în principatul sud-carpatic, alături de comitatele și nobilii
din ținuturile transilvane de graniță, ba chiar lui Bogdan-vodă al Moldovei, care
trebuiau să contribuie cu armatele lor expediția lui Som276. Tot în acele zile, regele i-a
adresat o scrisoare și lui János Szapolyai, la care se găsea Danciu (Dan), să-l trimită
pe acest pretendent urgent la curtea ungară pentru a fi expediat imediat, cu toate
oștile, în Țara Românească277. În pofida tuturor acestor asidue preparative de a
susține un domn agreat, ungurii nu au trecut de la vorbe la fapte; deși la 3 mai, când
decesul lui Radu era de-acum cert, Vladislav a poruncit sașilor ca, în lipsa
voievodului Transilvaniei, reținut în alte părți, să se pună îndată sub ordinele lui Jozsa
Som pentru a trece la sud de Carpați ca turcii să nu invadeze principatul, totuși oștile
ungurești adunate în Țara Bârsei nu au trecut munții278. Aceasta cu toate că la 21 iulie
1508, deci ulterior evenimentelor, (într-o scrisoare a lui Vladislav către Sigismund,

273 A. Lapedatu, Mihnea… p. 48
274 Ibidem
275 Ibid.
276 Ibid.
277 Ibid.
278 Ibid., p. 49

54 regele polon) regele ungar susținea că toți boierii munteni, legați fiind de pilda
predecesorilor, prin credință și fidelitate, de rege și de Regatul Ungariei, erau deciși
să nu admită un domn ales fără consimțământul și voința regelui maghiar279. Deja în
mai 1508 Mehmed beğ de Nicopole, fiul lui Ali beğ Mihaloğlu280, trecuse Dunărea
spre a susține impunerea ca domn a lui Mihnea; în aceeași scrisoare, regele maghiar
arăta celui polon că turcii s-au retras după instalarea lui Mihnea în scaunul Țării
Românești281. Ce a urmat am arătat la începutul acestui capitol, iar la 6 iunie 1508,
din Pitești în drum spre București, unde își va stabili reședința, Mihnea emite primul
său document intern păstrat282. Anterior oferise pacea și cooperarea brașovenilor și
sibienilor; cărora, amintindu-le că a servit întotdeauna cu credință regelui și mai
marilor săi, pe vremea când se refugiase în Ardeal, îi asigura că vor trăi în bună pace
și vecinătate neavând nicio teamă din partea sa dinspre turci283 pentru credința
noastră creștină284 fiind devotat regelui Ungariei și cauzei creștine285. Dar aceste
precizări de poziție cu care Mihnea spera să-și asigure liniștea dinspre unguri au
rămas fără rezultat. Cunoscând împrejurările în care se înscăunase domnul precum și
atitudinea regelui față de acesta, nici brașovenii și nici sibienii nu au răspuns
solicitărilor acestuia înainte de a fi aflat poziția curții regale – dacă Mihnea-vodă va fi
tolerat sau nu la domnie286. Mai mult, având în Țara Bârsei oștile lui Jozsa Som,
brașovenii au închis drumurile comerciale spre Muntenia, neîngăduind supușilor
noului domn nicio întreprindere în ținuturile lor287 ceea ce l-a făcut pe Mihnea să le

279 Ibid.
280 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2… p. 225
281 Istoria românilor , vol. IV…, p. 480
282 D.R.H., B, Vol. II, p. 116
283 A. Lapedatu, Mihnea… p. 51
284 Ileana Căzan, Eugen Denize , Marile… p. 140
285 Ibidem
286 A. Lapedatu, Mihnea… p. 51
287 Ibidem

55 adreseze în scurt timp o nouă scrisoare, în care le reamintea de timpul petrecut în
tinerețe în mijlocul lor, de vorbele bune pe care le-a primit de la alți vecini și că la
propunerea sa de a trăi în bună pace au răspuns prin a-i închide drumurile și că țin
între ei pe vrăjmașii săi288; și-a reiterat oferta de bună vecinătate și prietenie iar în caz
contrar a rugat măcar să i se spună unde sunt Jozsa Som și voievodul Ardealului,
pentru a încerca să-și trimită solia la aceștia spre a afla ce au de gând să facă oștile289.
Totuși, ofertele de pace și de conlucrare secretă cu creștinii pe care noul domn al
Țării Românești le făcea către ardeleni și regele Ungariei au fost privite cu deosebită
suspiciune; umbla chiar zvonul că urmărește să ’turcească’ țara. Cu toate acestea, de
voie sau de nevoie Vladislav al II-lea s-a lăsat convins măcar la nivel teoretic de
achiesarea declarativă asiduă a lui Mihnea la cauza creștină, cu toate că eram hotărât
să nu-l tolerez în niciun chip, având în acest scop o armată pregătită în
Transilvania290. Un alt motiv se pare că a fost și acalmia instalată pentru moment în
Valahia, unde boierii partidei ungurești și Craioveștii păreau a se fi înțeles cu Mihnea;
mai mult, în rândul boierilor din Făgăraș nerecunoașterea domniei acestuia generase
un început de revoltă291. Prin urmare, Dieta convocată pe 10 august 1508 a avizat
favorabil încheierea unei înțelegeri cu domnul român292, deși papa Iulius al II-lea
îndemna la rezolvarea pe calea armelor a conflictului transalpin293.
Într-adevăr, în acel moment Mihnea-vodă avea și sprijinul Craioveștilor.
Neagoe de la Craiova (Strehăianul) a avut patru fii: Barbu, marele ban sub Vlad
Călugărul și Radu cel Mare, Pârvu, vel-vornic încă din vremea lui Basarab cel Tânăr

288 posibil să fie vorba chiar de Danciu (Dan) Țepeluș, pe care regele îl chemase, cum am arătat, de la
Janos Zapolya, spre a-l trimite alături de armată la sud de Carpați; Alexandru Lapedatu, Mihnea… p.
51 și nota 6).
289 Al. Lapedatu, Mihnea… p. 52
290 Ibidem; ‚Nos habemus in Transilvania paratum exercitum nostrum et nullo pacto statiumus his
conditionibus prefatum vojevodam ibi tolerare’
291 Ibid. v. și nota de subsol (4) pentru textul latin
292 Ibid.
293 Ibid.

56 (1482), Danciu (Gogoașe), mare stolnic din 1483, apoi vel comis și armaș precum și
Radu, marele postelnic al lui Vlad Călugărul și în continuare de repetate ori în sfat
(acesta din urmă pierind mai devreme, probabil în 1507, în luptă cu moldovenii la
Tinoasa în oastea răposatului Radul voievod cel bun… )294. Cei patru frați au ctitorit
mănăstirea Bistrița (din județul Vâlcea) și multe alte lăcașe de cult, înzestrându-le și
cu moșii cu sate295. Personaje cu o mare avere și influență, mai ales în Oltenia, având
sub control, prin marele ban Barbu, și oștile din această parte a țării, Craioveștii au
constituit în acele timpuri partida cea mai însemnată în evoluțiile politice ale
principatului sud-carpatic. „Domnii care i-au câștigat de partea lor și-au avut
stăpânirea asigurată; cei care i-au avut adversari au pierdut domnia și – într-un caz,
acela al lui Vlăduț296 –și viața. Și Mihnea dă, chiar în 1508, două hrisoave, la 7 și 10
septembrie, în favoarea mănăstirii Bistrița.”297 O scurtă perioadă Craioveștii au
continuat să ocupe puținele locuri din sfatul domnesc, dar această acalmie nu a durat
mult, încă de la 1 ianuarie 1509 brașovenii scriind sibienilor despre uciderea unor
boieri la porunca domnului și despre cruzimile acestuia298. Istoriografia română încă
nu a stabilit concret cauzele acestui conflict: au defectat Craioveștii deoarece Mihnea
dorea să rupă prietenia cu turcii și să se apropie de regele Ungariei, recunoscându-i
suzeranitatea ceea ce le-ar fi periclitat lor raporturile cu beğii de tronson dunărean
cărora probabil se puseseră zălog garantând pentru noul domn, sau, dimpotrivă,
Mihnea era imprevizibil, crud și – posibil – convertit la catolicism sau în orice caz
suporter al catolicismului, ceea ce a cauzat clivajul cu Craioveștii și l-a făcut să caute
de îndată suzeranitatea maghiară. Nu trebuie să ignorăm nici faptul că Mihnea avea
un fiu – Mircea (Miloș) – ostatic la Poartă299.

294 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2… p. 224; totuși această informație
apare într-un act abia din 1589
295 Ibidem
296 succesorul lui Mihnea cel Rău
297 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2… p. 224
298 Ibidem
299 A. Lapedatu, Mihnea… , p. 53

57 Cert este că Vladislav l-a însărcinat printr-o scrisoare confidențială300 pe
voievodul ardelean Péter Szentgyörgyi să trimită o solie pe lângă Mihnea, care să-l
determine, pretextând că-i dezvăluie niște secrete și ca dorește să-l ajute în mod
disimulat spre binele său, să trimită o solie la Buda care să solicite suzeranitatea.
Mihnea trebuia încredințat că trimișii principelui transilvan stăruiseră pe lângă regele
maghiar ca propunerile de pace ale domnului să fie primite dar totuși problema este
complicată întrucât Vladislav nu este convins de franchețea voievodului valah, iar
acesta ar face bine să trimită degrabă oamenii săi la Buda pentru a le fi primite
jurămintele; de asemenea regele mai dispunea ca oamenii lui Mihnea-vodă să nu fie
reținuți la discuții de sași sau în altă parte în Ardeal ci să fie conduși direct în
capitală301 pentru ca maiestatea sa să decidă ce-i rămâne de făcut.
Între timp drumurile erau tot blocate iar relațiile tot tensionate. Dovadă sunt
conflictele de vamă și felurite alte neînțelegeri între Mihnea și brașoveni cu toată
convenția verbală ce se încheiase între aceștia cu privire la judecarea supușilor de o
parte și de alta302; se ajunge până la numirea de către voievodul Ardealului, într-o
scrisoare spre bistrițeni, lui Mihnea ca publicus Sacrae Coronae hostis deoarece se
zvonea (în aprilie 1509) că adunase oaste turcească și românească pentru a invada și
prăda ținuturile Brașovului și Făgărașului303. Aceste relații încordate nu împiedicaseră
însă continuarea tratativelor cu ungurii. În ianuarie 1509, un trimis al lui Mihnea,
Ștefan Pitarul, se întorcea de la Buda prin Sibiu304; la sfârșitul lui aprilie Albul
Vistierul era trimis în solie la Sibiu, unde se afla momentan principele transilvan305,
iar in mai, Imre Czobor, solul regelui Ungariei la domnii Țării Românești, ajungea tot

300 Ibidem, p. 55
301 Ibid.
302 Ibid. p. 57; din ianuarie până în iunie 1509 abundă mărturiile despre conflicte de vamă între sași,
ardeleni și munteni, culminând cu plângerea lui Mihnea din iunie către brașoveni ca oamenii săi să fie
tratați și judecați la Brașov cum sunt tratați și judecați oamenii lor în țara sa; v. și notele (3)-(4)
303 Ibid. v. și nota de subsol (6)
304 Ibid, p. 58
305 Ibid.

58 pe malurile Cibinului pentru ca trecând munții în iunie să-și îndeplinească misiunea
ce îi fusese încredințată pe lângă Mihnea-vodă, probabil solicitarea soliei speciale
cerută pentru a fi trimisă la Buda spre a încheia actul omagial de supunere al lui
Mihnea306, solie ce avea până la urmă să fie trimisă în iulie același an307.
Până atunci însă, după ce în 1507 – 1508 avusese, după cum am arătat mai
sus, de înfruntat dieta pentru a obține recunoașterea ca succesor la tron a fiului său
Ludovic, reușită abia la 4 iunie 1508308, în iulie 1509 la Buda regele Vladislav era pus
în fața unor probleme mai complicate decât chestiunea transalpină. Entități membre
ale Ligii de la Cambrai, constituite la 10 decembrie 1508 de papa Iulius al II-lea și
reunind alături de forțele papale pe cei mai importanți monarhi ai Europei
continentale creștine, Ludovic al XII-lea al Franței, Maximilian I al Sfântului Imperiu
romano-german și Ferdinand II de Aragon, Ligă ce se constituise pentru a contracara
Veneția, pe care papa o excomunicase la 23 martie iar ale cărei oști le spulberaseră
francezii la Agnadello la 14 mai 1509309, își trimiteau emisarii la Buda pentru a atașa
și curtea maghiară la Liga de la Cambrai într-o acțiune concertată împotriva
Republicii lagunelor. Aversiunea Regatului maghiar față de Veneția dura de multă
vreme și numai pericolul otoman comun apropiase cele două rivale. Proiectul
participanților la Ligă, Ludovic al XII-lea și Maximilian, de a împărți posesiunile
venețiene urma să atragă și participarea Ungariei care urma astfel să-și recapete
posesiunile de pe coasta dalmată310. Însă situația politică de la Buda era departe de a
fi una de consens. Începând cu excomunicarea Veneției, care printr-un cardinal
maghiar, Tamás Bakócz, a solicitat vehement judecata corectă a conciliului311, s-au

306 Ibid.
307 Ibid.
308 Pál Engel, Regatul, p. 378
309 Niccolo Machiavelli, The Prince , transl. Rufus Goodwin, Dante University of America Press, 2003, p.
77 – ‚lost what it had taken them eight hundred years' exertion to conquer’ ‚[Venețienii] au pierdut
ceea ce le-a luat opt sute de ani de efort pentru a cuceri […]’
310 Ileana Căzan, Eugen Denize , Marile… p. 140
311 Ibidem p. 141

59 conturat cu destulă forță două partide politice, facțiunea pro-habsburgică și cea așa-
zis națională (care în cazul de față sprijinea Veneția), partide ce aveau să se înfrunte
până în 1541 cu consecințele scindării țării pentru aproape două secole312. Criza
internă se manifesta deosebit de virulent, iar episcopul de Vác, foarte cultivatul
Francisc Várdai, s-a exprimat cu amărăciune acest popor care participă la dietă este
complet barbar și lipsit de rațiune […] nu poate fi convins cu argumente313 Este
probabil ca sub aceste auspicii Vladislav să își fi abătut atenția de la problema minoră
a ocupantului scaunului domnesc valah și să fi decis rapid tolerarea lui Mihnea și
primirea de îndată a soliei acestuia, despre care nu avem decât o singură mărturie, că
a fost condusă de Maxim, mitropolitul țării, care avea ca intenție să își isprăvească
misiunea la Buda și apoi să se întoarcă printre sârbii săi, temându-se de Mihnea care
începuse să-și dea arama pe față persecutând, printre mulți alții, și clerul ortodox314.
Așa a și făcut, fiind binecunoscut la curtea maghiară de când îndeplinise ca mirean
slujba de Despot al sârbilor din Ungaria, obținând o diplomă de la rege pe care a
trimis-o în țară, întrucât el nu s-a mai întors315. Textul diplomei nu ne este cunoscut;
aceasta i-a parvenit lui Mihnea cel mai probabil tot în iulie 1509 întrucât deja la
sfârșitul lunii domnul român a mers în persoană la Brașov pentru a-și comanda
argintărie la niște bijutieri sași316 ceea ce nu ar fi fost posibil cu scurt timp în urmă
datorită fricțiunilor de care am pomenit mai sus. Și sibienii și-au trimis omul la Deva
la voievodul transilvan spre a-l ruga să nu-l îngăduie pe Danciu Țepeluș în părțile lor
pentru a nu atrage mânia voievodului transalpin317 iar aceiași sibieni și-au trimis și o
solie oficială la Mihnea-vodă, aducându-i acestuia și numeroase daruri, pentru a lega
prietenie în numele Universității săsești318. Din toate aceste fapte putem presupune

312 Ibidem
313 Pál Engel, Regatul…, p. 378
314 A Lapedatu, Mihnea… , p. 56
315 Ibidem p. 59
316 Ibid.
317 Ibid.
318 Ibid.

60 fără a risca foarte mult să greșim că începând cu iulie 1509 Mihnea-vodă era
recunoscut ca domn (implicit și vasal) de coroana ungară. Coroană care ezita în acele
zile să se ralieze Ligii de la Cambrai sau Veneției, preferând o politică duplicitară,
care să îi servească indiferent de cursul evenimentelor din Italia. Tratativele cu
Veneția urmăreau obținerea unor schimburi teritoriale în contrapartida neutralității
maghiare iar cele duse cu Liga aveau ca scop obținerea coastei dalmate în situația
foarte posibilă în care Veneția avea să sfârșească învinsă decisiv; chiar Senioria
lacustră a luat în calcul să ofere toată Dalmația Ungariei în schimbul separării
definitive de tabăra aliaților319. Politica dublă dusă de regele maghiar, aflat de fapt
sub focul încrucișat al partidelor pro-habsburgic și național (pro-venețian) a urmărit
practic obținerea unor câștiguri teritoriale cu prețul păstrării relativului echilibru
intern și chiar a bunei vecinătăți cu Veneția320; pentru aceasta, cu siguranță că
Vladislav voia să se știe asigurat dinspre sud și dinspre turci, cu prețul confirmării cât
mai rapide a lui Mihnea în scaun.
Revenind la politica internă sud-carpatică reiterăm întrebarea de mai sus: oare
acesta a fost momentul ce a determinat disidența Craioveștilor, ori cruzimile
domnului? Deja împotriva rivalilor săi, al căror număr era în creștere, Mihnea-vodă
recursese la violență pentru suprimarea opozanților. După cum am arătat, deja la
sfârșitul lui 1508 făptuise primul măcel printre aceștia, tota provincia in timora
statet321. Cât despre Craiovești, domnul pe de o parte îi asigura […] că nu îi va omorî,
că nu le va face nicio nevoie […]322 iar pe de altă parte se pare că plănuia în secret și
distrugerea lor. Anul 7017 (1509) când a ucis Mihnea voievod pe boierii munteni […]
se poate citi pe o însemnare de pe o carte bisericească ortodoxă (’minei’) aflată la
Sofia323. Letopisețul cantacuzinesc va exprima numai resentimente față de voievod
care […] prinse pe toți boiarii cei mari și aleși și-i munci cu munci, cu multe munci și

319 Ileana Căzan, Eugen Denize , Marile… p. 141
320 Ibidem
321 Alexandru Lapedatu, Mihnea… , p. 56 și notele (1)-(2)
322 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2… p. 224
323 Ibidem

61 cumplite și le luo toată avuțiia și să culca cu toate jupânesele și cu fetele lor
dinaintea ochilor lor, deci unora le-au tăiat nasurile și buzele, pre alții i-au înecat și
pre alții i-au spânzurat, iar el se îmbogățea și creștea ca chedrul […]324. Uciderea
acestui însemnat număr de boieri a constituit un avertisment serios pentru Craiovești,
care se vor fi gândit că scăparea cea mai sigură ar fi la sud de Dunăre, la potentații
turci de frontieră. Probabil pe la sfârșitul verii sau în septembrie aceștia, împreună cu
mulți dintre partizanii lor, au trecut Dunărea. La 1 octombrie aceștia erau deja
refugiați de ceva vreme, mărturie stând faptul că sibienii trimiteau un om de-al lor cu
o scrisoare la voievodul muntean în pricina unor supuși de-ai lor, cu însărcinarea de a
cerceta și quorsan Banus et ceteri boyarones affugerunt325, iar la 3 octombrie ei
vesteau pe palatinul și trezorierul Ungariei quod Banus et ceteri boyarones
affugerunt326. De bună seamă mânios fie că i-au scăpat din mâini fie că îi bănuia
periculoși pentru scaun de la sud de Dunăre, […] în pizmă le-au ars curțile și casele
le-au răsipit; iar câți au aflat de acel neam rămași, pre toți i-au muncit cu multe
feluri de munci, pre unii i-au și omorât327. Asupra ctitoriei de la Bistrița s-a tras cu
tunul iar preoților din satele Craioveștilor tuturor le-au tăiat nasurile și să ispitea să
arză pre toți egumenii dă pre la toate mănăstirile328 iar Letopisețul Cantacuzinesc
pune aceste cruzimi la adresa clerului ortodox pe seama faptului că Mihnea se făcuse
papistaș329. Cu pribegia Craioveștilor situația lui Mihnea-vodă devenise foarte grea
căci rămas fără sprijin serios pe plan intern, avea contra sa și pe aceștia, la sud de
Dunăre, care obțin din nou sprijinul lui Mehmed beğ330. Pentru a încerca să-și
consolideze ceea ce mai putea să-și consolideze din puterea domniei, l-a numit pe fiul

324 Ibid.
325 A. Lapedatu, Mihnea… , p. 62-63
326 Ibidem, v. și nota de subsol (7) de la p. 62, continuând pe p. 63 subsol
327 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2… p. 224
328 Ibidem p. 225
329 Istoria românilor , vol. IV, p. 481
330 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2… p. 225

62 său Mircea mai întâi la conducerea Olteniei331 apoi i-a cedat domnia după 12
octombrie 1509, pentru a complica probabil situația în urma posibilei aflări a veștii
despre agrearea – poate chiar numirea – la Poartă a noului domn Vlad cel Tânăr,
candidatul Craioveștilor332. Deși a rămas în Țara Românească până înainte de 26
ianuarie 1510333, el nu a asociat la domnie pe fiul său, cum se crede de obicei în
istoriografia românească, ci i-a transmis domnia chiar dacă și-a păstrat cumva un soi
de ascendență asupra acestuia, Mircea al III-lea (sau Mircea Pretendentul ori Miloș)
emițând acte cu titlul de domn din mila lui Dumnezeu, iar nu de voievod asociat, în
vreme ce tatăl său nu mai dă nici un fel de documente domnești334. Ultimele acte
cunoscute de la Mihnea cel Rău sunt emise la 12 octombrie 1509, la București, o
scrisoare către Brașov sau Sibiu și una către Veneția, iar primul act păstrat de la
Mircea III este din 29 octombrie 1509, emis la Borăști, reședința unui partizan al său,
Radu paharnicul; în acest scurt interval, între 12 și 29 octombrie 1509, a avut loc,
foarte probabil, trecerea domniei de la Mihnea cel Rău la fiul său Mircea. Alte două
scrisori de la Mircea datează din 3 noiembrie, emis tot la Borăști, și din 5 decembrie
1509335. Toate poartă semnătura domnească: Io Mircea voievod, din mila lui
Dumnezeu, domn . Cele din 29 octombrie și 5 decembrie 1509336 fiind porunci
domnești, înscriu în frunte titlul scurt al domnului: Io Mircea voievod, fiul lui Io
Mihnea voievod , în vreme ce cel din 3 noiembrie 1509, fiind o întărire de proprietate,
consemnează titlul solemn al acestuia: Io Mircea voievod, fiul marelui Io Mihnea
voievod, domn a toată țara Ungrovlahiei337, titlu care, în final, indică limpede că e
vorba de o domnie deplină, iar nu de o asociere la domnie. Și în timpul pribegiei în

331 Istoria românilor , vol. IV…, p. 481
332 apud C. Rezachevici, Cronologia.., p. 136
333 C. Rezachevici, Cronologia.., p. 136
334 Ibidem
335 Ibid.
336 Ibid.
337 D.R.H.. B, Vol. II , p. 137-141

63 Transilvania, în 1510-1511, mama sa vitregă, doamna Voica, îl numește Mircea
voievod, iar el însuși se intitulează Cu mila lui Dumnezeu Io Mircea voievod și domn,
semnând Io Mircea voievod, cu mila lui Dumnezeu domn338, alte dovezi clare că în
Țara Românească Mircea III fusese domn deplin, iar nu asociat al tatălui său, care
probabil conducea din umbră țara.
Încă din noiembrie 1509 se știa în Ardeal că turcii aveau de gând să vină
asupra Țării Românești, sibienii trimițând la 21 ale lunii un sol la Mihnea ut
exploraret, quoniam ferebatur Thurcos contra eundem venturos339. Totuși numai în
decembrie ori chiar în ianuarie 1510 s-a petrecut expediția340, la 5 decembrie 1509
Mircea Pretendentul emițând suszisul ultim hrisov341. Retragerea lui Mircea III din
Țara Românească, care s-a petrecut înainte de 19 februarie 1510, când se știa la
Adrianopol că turcii cu noul domn, Vlad cel Tânăr, au trecut la nordul Dunării342,
trebuie pusă în legătură cu fuga tatălui său, Mihnea cel Rău, care la 26 ianuarie 1510
trecea pe la Bran spre Brașov343. Ea a avut loc în jurul acestei date, în urma luptei de
lângă mănăstirea Cotmeana, cu un pâlc de oaste turcească condusă de Neagoe vătahul
de vânători (aproape cert este vorba de fostul mare postelnic Neagoe, viitorul domn
Neagoe Basarab, iar vânători va fi însemnând în acest caz urmăritori). Mircea a fugit
împreună cu o slugă pre o fereastră, noaptea, dăsculți, dăscinși și fără ișlice344 În
cele din urmă, fără a putea preciza ruta urmată, Mircea al III-lea și-a întâlnit tatăl la
Sibiu. Mihnea a plecat din Țara Românească, după cum am pomenit, înainte de 26
ianuarie 1510, când trecea pe la Bran, îndreptându-se spre Brașov, unde e atestat (3 –
9 februarie), după care s-a deplasat la Sibiu, desigur în legătură cu intrarea în țară,

338 C. Rezachevici, Cronologia.., p. 137
339 A. Lapedatu, Mihnea… , p. 64, v. și nota de subsol (2) cu varianta latinească ‚ quoniam ferebatur
Thurcos adversus eundem Myhne cum boyaronibus venire velle’
340 Ibidem
341 D.R.H., B, Vol. II, nr. 66, p. 140-141
342 C. Rezachevici, Cronologia.., p. 137
343 Ibidem
344 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2… p. 225

64 spre sfârșitul lui ianuarie 1510 a lui Vlad cel Tânăr cu turci și boierii Craiovești,
intrare despre care se știa la Poartă înainte de 19 februarie345, după cum am arătat mai
sus. Fuga sa era cunoscută la 7 și 8 martie 1510 la Constantinopol, respectiv Buda346.
Coroana maghiară nu a intervenit însă în niciun fel spre susținerea lui Mihnea (ori a
lui Mircea, însă acesta fusese numit doar oarecum pe plan intern lipsindu-i atributele
esențiale spre a fi recunoscut la Buda ori Stambul, recunoaștere ce nici n-a dorit – ori
n-a apucat – să o solicite). S-a considerat, de bună seamă, că numai silit de
împrejurări și nu de bună voie Mihnea-vodă se apropiase de unguri cerând și obținând
recunoașterea sa347; pe de altă parte, ardelenii avuseseră raporturi vechi și de
încredere cu partida boierilor partizani ai ungurilor iar noul domn, Vlad cel Tânăr, în
calitatea sa de frate al lui Radu cel Mare, părea preferabil, chiar adus de turci,
imprevizibilului Mihnea348. Oricum, situația Regatului Ungariei era delicată și ca și în
cei doi ani ce trecuseră maghiarii nu erau în măsură să intervină la sud de Carpați,
fiind preocupați mai cu seamă de situația din Apus și de cea politică internă, ce o
reflecta pe cea dintâi. Mai mult, o intervenție în sprijinul lui Mihnea ar fi fost
probabil interpretată ca și o intervenție în sprijinul lui Danciu Țepeluș cu doi ani în
urmă; atât Mihnea cât și Vlad cel Tânăr veniseră de la turci iar contestarea ori chiar
combaterea coercitivă a înscăunării acestora ar fi putut da naștere la fricțiuni grave cu
Poarta, ceea ce nu era deloc de dorit. De asemenea, lui Mihnea nu i se conferise nici
în timpul vieții vreun feud ardelean, și cu atât mai puțin după trecerea sa peste munți,
mai cu seamă că domeniul Geoagiului fusese conferit chiar în acele zile, la 1 ianuarie
1510, lui János Podmaniczki, cămăraș regal349, contra sumei de 7.000 de florini, pe
care regele îi plătise lui János Tarczai, comitele secuilor, în 1507, când luase de la el
domeniul spre a-l oferi ca feud lui Radu cel Mare350. În lipsa moștenitorilor lui Radu

345 C. Rezachevici, Cronologia.., p. 137
346 A. Lapedatu, Mihnea… , p. 64, v. și notele de subsol (6) – (7)
347 Ibidem, p. 65
348 Ibid.
349 Ibidem p. 66
350 Ibid.

65 la tron, spune diploma de conferire a Geoagiului, domeniul revenise de drept coroanei
regale. Putem afirma că Vlad cel Tânăr în calitatea sa de frate al răposatului Radu-
vodă avea o anumită vocație succesorală către acesta, însă în zilele conferirii feudului
către Podmaniczki, Vlad nu se înscăunase încă în Valahia iar oricum împrejurările în
care se afla (și în care va și veni la tron ulterior, cu sprijin otoman), nu îl calificau ca
fiind parte din clientela politică a coroanei ungare. Așa se explică probabil și de ce,
ulterior, la 29 noiembrie 1510 când Podmaniczki a fost introdus efectiv în posesiunea
Geoagiului, Vlad-vodă – acum domn – nu a apărut ca opozant al acestei posesiuni351.
La Sibiu, unde Mihnea cu soția sa, doamna Voica, s-a stabilit oficial, cu
salvconduct de la voievodul Transilvaniei352, se aflau și inamicii săi: rivalul domnesc
despre care am mai pomenit, (Dan) Danciu, fiul lui Basarab cel Tânăr Țepeluș,
nobilul sârb Dimitrie Jacšič de Nădlac, a cărui soră fusese după câte se știe
batjocorită de Mihnea și al cărui ginere, Pârvu, nepotul de soră al lui Radu cel Mare,
fusese omorât de sau din porunca aceluiași Mihnea cel Rău. Aceștia au hotărât să-l
ucidă pe Mihnea, la 12 martie 1510, ziua Sf. Grigore papă. Profitând de absența fiului
său Mircea, care cu oamenii săi însoțise la 11 martie pe voievodul Transilvaniei până
la Slimnic, inamicii lui Mihnea cel Rău și-au pus planul în aplicare la 12 martie
1510353, atacându-1 pe neașteptate la ieșirea din biserica cea mare săsească, a
Predicatorilor, din piața mică, centrul de atunci al cetății Sibiului, unde asistase la
slujbă, o nouă posibilă dovadă că Mihnea devenise de rit catolic354. Ucigașii în frunte
cu Jacšič, arătat de izvoarele vremii ca principalul vinovat, care conducea 32 de
pedestrași, l-au omorât, nefiind înarmat, cu lovituri de spadă sub privirea îngrozită a
rudei sale, judele regal de Orăștie, Ștefan Olahus, tatăl învățatului Nicolus Olahus,

351 Ibid.
352 Hurmuzaki, XV(1), p. 198
353 C. Rezachevici, Cronologia.., p. 135
354 <<a căzut în eresul hulei Duhului Sfânt>> scria și Gavril Protul, Viața și traiul Sfințeniei Sale
Părintelui nostru Nifon Patriarhul Țarigradului carele întru multe patimi și ispite a strălucit, în
Țarigrad și în Țara Muntenească scrisă de chir Gavriil Protosul,adică mai marele Sfetagorei(Sfântului
Munte) p. 14 (e-book)

66 care îl însoțea355. Asasinatul s-a petrecut în piață, lângă treptele bisericii, în dreptul
ulicioarei care ducea la biserica cea mare săsească, nu departe de incinta de atunci a
orașului. Ulterior, până în seară, toți ucigașii au fost la rândul lor omorâți de sibieni și
de către oamenii lui Mircea-Miloș, revenit în cetate, care l-ar fi tăiat el însuși cu spada
pe Danciu Țepeluș356. Mihnea cel Rău a fost înmormântat în biserica parohială
săsească, pe atunci de rit catolic a Sfintei Cruci a Fraților Predicatori (dominicani)
lângă care a fost ucis; nu considerăm că un ortodox, fie el și fost principe sud-
carpatic, ar fi beneficiat de acest tratament. Inscripția latină de pe lespedea tombală de
marmură arată că Michael Voievodul Transalpin înmormântat acolo a fost ucis de
Jacšič în ziua fericitului Grigore, anul 1510357. După acest act tragic Mircea
Pretendentul a rămas un timp la Sibiu, sub protecția conducerii orașului și a regelui
Vladislav al II-lea358. A trecut apoi la Brașov, iar un an după instalarea lui Vlad cel
Tânăr, deplasându-se pe la Făgăraș și Rupea, împrumutând 300.000 de aspri de la
doamna Voica, angajând secui și considerând că are aprobarea regelui Ungariei, va
organiza, după 10 ianuarie 1511359, o expediție pentru redobândirea Țării Românești.
Înfrânt însă în lupta de la Gherghița de către oastea lui Vlad cel Tânăr, în care s-a
evidențiat vornicul Danciu Craiovescu, zis Gogoașe, Mircea III ar fi fugit, după o
variantă a cronicii interne, pe Dunăre, la Constantinopol360.

355 Ibidem
356 Hurmuzaki, XV(1), p. 197-200
357 Alexandru Lapedatu, Mihnea…, p. 73
358 C. Rezachevici, Cronologia.., p. 138
359 Hurmuzaki, XV(1), p. 209-210
360 C. Rezachevici, Cronologia.., p. 138

67 1.2.3 Domnia lui Vlad cel Tânăr (Vlăduț; ‘Vladuță’ – 1510-1512)

Fiul cel mic al lui Vlad Călugărul și al celei de-a doua soții a acestuia, Maria
(Eupraxia), văduva lui Basarab cel Tânăr Țepeluș, frate vitreg cu Radu cel Mare și cu
Vlad (’Vladula’), cel asociat cu Vlad Călugărul și mort în 1488 ( adormitul fiu Vlad
despre care am detaliat în capitolul aferent tatălui său), al cărui nume de botez l-a
preluat, s-a născut aproape sigur în 1494. Inscripția sa funerară arată că într-al 16 an
al vârstei șezu pe scaunul domnesc , și cum domnia sa a început în februarie 1510,
rezultă că anul nașterii sale a fost 1494361. Este primul domn căruia îi putem stabili cu
o oarecare exactitate anul nașterii, după un izvor al vremii. Afirmațiile după care ar fi
avut la moarte 26 de ani362 nu ne apar ca fiind veridice, cu atât mai mult cu cât un
domn de 24-26 de ani nu va fi fost nicicum numit ’cel Tânăr’. Mai mult, pare după
toate probabilitățile a fi amintit în actele lui Radu cel Mare din martie și septembrie
1497, de la vârsta de circa trei ani363. Căsătorit cu Anca, va avea un fiu, viitorul domn
Vlad Înecatul, posibil și pe episodicul domn Vlad (Dragomir) Călugărul364.
Rezumând scurt cele expuse mai sus, vom mai aminti numai că boierii
Craiovești fugari peste Dunăre în septembrie 1509, în frunte cu frații Barbu banul și
Pârvu vornicul, au reușit să obțină la Poartă domnia pentru adolescentul Vlad cel
Tânăr, zis și Vlăduț sau Vladuță, în vârstă de 16 ani, în cursul lunii octombrie 1509.
Boierii și noul domn și-au jurat reciproc credință în fața pașii Dunării , Mehmed beğ,
sancak de Nicopole, atât pe teritoriul Imperiului otoman, cât și la trecerea Dunării,
trecere care a avut loc înainte de 19 februarie 1510 când știrea despre aceasta era
cunoscută la Adrianopol, iar la 7 și 8 martie la Istanbul și Buda.
Întrucât Vlad cel Tânăr a scris sibienilor, în cursul anului 1510, că Mihnea cel
Rău a fugit la Brașov după așezarea sa în scaunul Țării Românești (când am venit în
Țara Românească și m-am așezat în scaunul părintelui și fratelui meu Radu voievod,

361 Ibidem, p. 139
362 A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. 2, Ed. Saeculum, București, 2015 p. 392
363 D.R.H., B, vol. I, p. 441, 445, 454-455
364 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2… p. 226

68 acel dușman al nostru Mihnea mi-a luat pe mătușa și a fugit acolo [la Brașov] cu ea)
și cum Mihnea cel Rău a fugit pe la Bran la 26 ianuarie 1510, rezultă că Vlad cel
Tânăr se instalase în scaun înaintea acestei date.
Inscripția de pe mormântul lui Vlad cel Tânăr, izvor contemporan, afirmă că
acesta șezuse pe scaunul domnesc și domni un an și nouă luni și jumătate iar cum
moartea sa a survenit la 23 ianuarie 1512 rezultă că oamenii vremii socoteau
începutul oficial al domniei sale foarte probabil nu în legătură cu alungarea lui
Mircea al III-lea și a tatălui acestuia, Mihnea cel Rău, ci după încoronarea sa
ulterioară, din februarie-martie 1510. Primul document păstrat de la Vlad cel Tânăr
este emis după câte se pare în 1 aprilie 1510365 (prin care dăruiește vlastelilor săi
Barbu ban, Pârvu vornic și Danciu mare vornic Potelu și Cușmița cu gârlele și
seliștile). Era fără îndoială o recompensă pentru sprijinul acordat în preluarea
domniei366. De asemenea, a ieșit la iveală de curând un document venețian de
excepțional interes pentru istoria spațiului sud-est european și pontic, relația din anul
1512 a bailului republicii, Andrea Foscolo, care a urmărit îndeaproape, din Stambul,
evenimentele din ultimii ani ai domniei sultanului Bâyezîd II Velî367. Foscolo a
menționat că la începutul anului 1510 o oaste de 12.000-15.000 de oameni s-a
deplasat peste Dunăre în Valahia, la porunca sultanului, pentru a pedepsi pe domnul
de acolo; rațiunea pentru care Foscolo este interesat de aceste evenimente nu este alta
decât că această expediție a fost utilizată ca pretext pentru a justifica o nouă amânare
a unei cereri venețiene de ajutor militar368. Cu toate că expediția din Țara

365 D.R.H.. B, Vol. II,p. 141-142
366 Ștefan Andreescu, Marea Neagră și lupta pentru tronul otoman (1510-1512) în „Studii și materiale
de istorie medie”, vol. XXV, Academia Română, Institutul de Istorie Nicolae Iorga, Ed. Istros – Muzeul
Brăilei, 2007, p. 31 nota de subsol (7); autorul consideră pe bună dreptate că deși acest document
emis la 1 aprilie a fost datat de editori fie în 1510 fie în 1511, datarea cea mai probabilă este totuși
1510 (conform nota de mai sus – D.R.H.) întrucât răsplata pentru susținerea Craioveștilor nu avea cum
întârzia mai mult de un an, până în 1511, când nici relațiile dintre părți nu mai erau cele de mai an
367 Ibidem, p. 29 și nota de subsol (1) – la noi, acest document a fost semnalat de Andrei Pippidi, O
solie din Moldova la Veneția, în vol. Ștefan cel Mare și Sfânt. Atlet al credinței creștine, Sfânta
Mănăstire Putna, 2004, nota de subsol (8) de la p. 501 – 502.
368 Ibidem, p. 30

69 Românească s-a încheiat cu succes, adaugă bailul, un alt pretext de amânare a
suszisului ajutor, constând în negocierile pentru reînnoirea păcii cu regele Ungariei, a
fost pus pe tapet de otomani. Trebuie amintit că solii regelui nu au apărut la curtea
sultanului de la Adrianopol369 decât în luna iunie 1510370, când pacea s-a prelungit
pentru un an371. În aceeași ordine de idei, trebuie să arătăm succint și că sultanul
Bâyezîd decisese să abdice în favoarea fiului său, Ahmed, beğlerbeğ de Amasya, încă
din 1509, conform scrierilor lui Andrea Foscolo, însă văzând nemulțumirea din
rândurile ienicerilor și trecerea fără de veste a unui alt fiu de-al său, Korkud, de la
Antalya în Egipt, spre a cere ajutor pentru el însuși, renunțase și se mutase la
Adrianopol după cutremurul ce a devastat capitala la 10 septembrie 1509 și-și
pregătea reședința de la Dimothiki pentru a se retrage îndată ce ar fi abdicat în
favoarea lui Ahmed372.
Relatarea bailului este o nouă confirmare că nu doar pașa din Nicopole,
înrudit cu Craioveștii, a contribuit din exterior la schimbarea din 1510 ci însuși
sultanul a decis-o și a trimis oștirea necesară. Deși povestea este descrisă pe larg de
Gavril Protul, mulți istorici români au interpretat cele arătate mai sus (jurămintele
dintre domn și Craiovești ținute în fața lui Mehmed beğ Mihaloğlu) ca dovadă a
faptului că a fost o acțiune oarecum centrifugă a pașei, pe fundalul bătrâneții și
scăderii autorității sultanului; totuși Nicolae Iorga remarcase însă încă din 1937 că
fiul lui Vlad Călugărul fusese trimes de sultanul însuși373.

369 Ibidem, p. 29-30
370 Ibid.
371 Pál Engel, Regatul…, p. 377
372 Ștefan Andreescu, Marea Neagră…, p. 30
373 Ibidem, p. 31 și nota de subsol (8) unde putem regăsi enumerați istoricii ce au menționat
contribuția exclusivă a pașei de Nicopole la înscăunarea lui Vlăduț, și anume C.C. Giurescu și Dinu C.
Giurescu, Manole Neagoe precum și, am adăuga noi, Ștefan Ștefănescu, autorul capitolului aferent
din Istoria românilor , vol. IV; Iată textul cu pricina (G. Protul, Viața…, p. 14) ˂˂Auzind sultanul așa și
înțelegând că sînt cuvintele lor adevărate, a făcut sfat împreună cu dânșii, pentru a socoti în ce chip
vor putea face ca să gonească pe Mihnea din scaunul Țării Panoniei și să pună în loc pe Vlad, fratele
lui Radu Vodă. Astfel, zise sultanul către dânșii: „Iată, eu vi-l dau pe el în mâinile voastre și pe voi în

70 Sultanul își prelungea însă șederea la Adrianopol deși urmele seismului din
capitală fuseseră în mare măsură înlăturate iar clădirile reconstruite – după refacere,
care a durat numai 65 de zile, orașul și-a pierdut din farmecul bizantin, dobândind un
aspect mai turco-islamic374– ședere prelungită ce a generat agitație în rândul corpului
ienicerilor (după Foscolo, retragerea lui Bâyezîd la Adrianopol a avut drept cauză nu
atât cutremurul cât chiar separarea de corpul ienicerilor375) cu atât mai mult cu cât
semnele duceau la concluzia că sultanul chiar dorea să lase frâiele puterii și locul său
fiului Ahmed, il Signor de Amasia376. Nu numai ienicerii constituiau un factor de
primejduire; Selim bei, fil menor de dicto ilustrissimo Signor, qual dimorava in
Trabesonda […] persona bellicosa et per fama iustissima377, cunoscând, de bună
seamă, soarta fraților de sultani din ultimele două secole, a decis pesemne că singura
sa apărare este atacul, nu înainte de a întreprinde alianțe fructuoase. Deși era la o
mare distanță, Selim a început prin a solicita Porții – și a și obține, în ciuda unor
asperități – numirea fiului său, viitorul Kanunî Sultan Süleyman, la conducerea
sancakului de la Caffa, din Crimeea. Scopul acestei mutări era nu atât asigurarea unei
funcții fiului său, care să-l deprindă cu uzanțele administrației (în definitiv, Süleyman
avea 16 ani neîmpliniți la acea dată) ci să poată avea el un debușeu în partea
europeană a imperiului, cu atât mai util cu cât se situa în maxima proximitate a
ocârmuirii lui Mengli Giray. Aproape imediat după numirea adolescentului
Süleyman, Selim s-a deplasat împreună cu flota sa de la Trabzon la Caffa, confiscând
și reținând și banii pentru haraci378. Astfel, bailul republicii scrie că în câteva zile
după numirea fiului său Selim a trimis un nou emisar pentru a solicita să fie mutat și

mâinile lui, iar pe Dumnezeu în mijlocul vostru. Deci, de veți face voi lui vreun vicleșug, sau de vă va
face el vouă, Dumnezeu să vă piardă de pe fața pământului cu tot neamul”˃˃ .
374 Ibidem, p. 30
375 Ibid.
376 Ibid., p. 31
377 Ibid.
378 Ibid., p. 32; putem data numirea lui Süleyman la Caffa în funcție de un raport al aceluiași Foscolo,
dar pe care îl cunoaștem de la Marin Sanudo și anume 21 mai 1510

71 el la Caffa, deoarece nu mai dorea să rămână la Trabzon, pretextând că drumurile
până la fiul sau la Caffa dar și până la tatăl său în capitală sunt prea lungi379. Sultanul
s-a împotrivit, încercând să-i mărească subvenția și trimițându-i cadouri în repetate
rânduri; Selim a simulat că apucă drumul uscatului spre Magnesia380 (ceea ce a dat
naștere unor pregătiri ale fratelui său Ahmed, succesorul numit tacit, care guverna
Amasya, situată nu mult mai la apus de Trabzon, spre a-l intercepta cu un corp de
oaste) dar după cum am arătat a navigat la Caffa, în septembrie-octombrie 1510381.
Domnul Moldovei Bogdan cel Orb îl înștiința, îngrijorat de periculoasa vecinătate, pe
regele polon încă din iulie 1510 despre prezența prințului Selim care și-a ales pentru
locuință Chilia382 și-l ruga pe Sigismund să se consulte și cu regele Ungariei și să-l
ajute383. Însă suveranul de la Buda tocmai încheiase pacea-armistițiu pe un an cu
otomanii iar raportul din 2 iulie 1510, trimis la Veneția de către legatul Pietro
Pasqualigo, transmitea știrea îngrijorătoare, că în ciuda tuturor insistențelor sale
problema Dalmației revine cu obstinație în tratativele cu Ungaria. Astfel, fiecare
putere juca un joc dublu; după cum am arătat mai sus, Veneția ceruse chiar sprijinul
militar al otomanilor, deși trata până cu safevizii sau mamluk-ii egipteni contra
acestora384, Ungaria prelungise pacea din 1503 cu aceștia și evita să ia partea Ligii de
la Cambrai dar și pe cea a republicii lagunelor, iar otomanii tratau cu toate părțile
deopotrivă, francezi, venețieni, habsburgi ori maghiari chiar dacă țelul declarat al
tuturor era să-i izgonească din Europa; motivul principal de îngrijorare al otomanilor
fiind mai cu seamă, pe lângă frământările interne legate de succesiune, avansul lui

379 Ibid.
380 Ibid. nu știm la care Magnesia se referă Foscolo, Magnesia ad Sipylum (Manisa turcească de azi)
din Asia Mică ori Magnesia din Thessalia.
381 Ibid. p. 33
382 Ibid.
383 Ibid.
384 Palmira Johnson Brummett, Ottoman Seapower and Levantine Diplomacy in the Age of Discovery ,
State University of New York Press, Albany, 1994, p. 167 (e-book)

72 Ismail Șah Safevî în Anatolia, cucerirea Bagdadului din 1508 și înfrângerea decisivă
a liderului turkmen (uzbec) Shaibânî Khan al Bukharei, din același 1510385.
Văzând armistițiul prelungit, chiar dacă ambasadorul ungar Barnábas Bélai
fusese reținut ostatic la Poartă, partida pro-habsburgică din Ungaria și-a impus
punctul de vedere iar la 7 iulie 1510 nunțiul papal, episcopul de Modrussa, celebra o
ceremonie plină de fast, prin care Vladislav al II-lea era numit ’căpitan general’ al
armatei cruciate, la care, alături de Ungaria, urmau să participe împăratul, regele
Poloniei și cel al Franței, dar și Moldova cu Țara Românească, unde deja fuseseră
trimiși soli din partea papei386. Evident însă că situația complexă rubricată mai sus nu
a permis nici acum să se contureze o mare alianță europeană antiotomană, singurele
efectiv obligate să se înscrie în lupta cu turcii rămânând Ungaria, Veneția (acestea
însă având interese convexe în Dalmația) și Țările române, mai ales Moldova, supusă
în permanență presiunii tătarilor și cu spectrul instalării lui Selim ori la tătari ori chiar
la câteva leghe de fruntariile sale la Chilia, cereau ajutor insistent Ungariei, în vara
anului 1510 după cum am mai arătat. Preocuparea Regatului Sfântului Ștefan de a
contribui la capacitatea de rezistență a celor două principate nu s-a materializat decât
în poruncile transmise de Vladislav vicevoievodului Transilvaniei, sibienilor și
brașovenilor, la 28 septembrie, 11 octombrie, 9 noiembrie, 7 și 8 decembrie 1510,
pentru a susține cererile de ajutor bănesc ale lui Bogdan-vodă și ale lui Vlad-vodă387.
În fine, regele maghiar a restabilit și pacea cu Veneția, profitând și de dezmembrarea
Ligii de la Cambrai, ajutată și de intrigile papale388; paralel cu reluarea legăturilor cu
Veneția, în luna octombrie, o ambasadă ungară se prezenta la Konstanz pentru a
stabili coordonatele colaborării cu imperialii. Vladislav al II-lea continua politica
duplicitară, care să îi asigure, în orice eventualitate, fie recuperarea Dalmației, fie
ajutorul militar împotriva turcilor. Condițiile înțelegerii cu Maximilian prevedeau să
se furnizeze lui Vladislav ajutor militar pentru recuperarea zonelor din Dalmația, dar

385 Ibidem
386 Ileana Căzan, Eugen Denize , Marile… p. 143
387 Ibidem
388 Ibid.

73 și în cazul unui atac otoman. La rândul său, regele Ungariei era obligat la un ajutor
similar, dacă turcii ar fi intrat în teritoriile lui Maximilian389. Dieta de la Vészprém
demonstra că entuziasmul războinic al marii nobilimi scăzuse simțitor, în ianuarie
1511 folosindu-se diverse pretexte pentru a nu se ratifica tratatul cu imperialii. Era
invocată lipsa semnăturii regelui Franței, apoi, după ce acesta a ratificat tratatul, se
aducea în discuție o adăugire în formularea textului francez, pentru a nu se recunoaște
valabilitatea înțelegerii cu împăratul390.
În aceeași perioadă (iarna 1510 – 1511) prințul Selim a rămas la Caffa,
pregătindu-și cu ajutorul lui Mengli Giray atât flota cât și armata de uscat391. La
curtea regelui polon se știa prin intermediul comercianților ce trecuseră prin Caffa că
Selim ar fi adunat peste o sută de mii de oameni392; regele i-a comunicat fratelui său
Vladislav și că are informații că Selim ar intenționa ocuparea principatului moldav cu
ajutorul hanului tătar, cu care se înrudise căsătorindu-se (în tradiție islamică, ca a
doua sa soție) cu fiica acestuia, Ayșe Hâtun393. S-a ivit însă un pretext imediat pentru
ca Selim să se poată pune în mișcare către Înalta Poartă; și anume răscoala începuta la
Attalya (Antalya) de către musulmanii șiiți, dei seguazi del signor Sophi394 cum i-a
descris bailul, adepți ai lui Ismail Șah Safevî. Aceștia au obținut victorii împotriva
oștilor locale otomane apropiindu-se amenințător de Bursa (Brusa) iar sultanul s-a
văzut nevoit să trimită contra lor pe marele vizir Hadım Ali pașa și pe succesorul

389 ibid. p. 144
390 Ibid.
391 Ștefan Andreescu, Marea…, p. 34
392 Ibidem
393 Ibid., p. 33 și nota de subsol (13) – aceasta fusese măritată cu fratele lui Selim, Mahmud, ucis în
1507 la ordinul sultanului; unele surse susțin că în realitate cel care s-a logodit cu aceasta a fost
Süleyman, fiul său; Ayșe Hâtun II nu trebuie confundata, cum au făcut numeroși istorici în epoca
medievală și modernă, cu Hafsa Sultan, mama lui Süleyman Sultan Kanunî, prima Valide Sultan
(~Regină-Mamă cu atribuții de cvasiregentă) a Imperiului otoman; Hafsa Sultan era după toate
probabilitățile de origine slavă provenind din sudul Ucrainei de azi, chiar dacă multe veacuri și ea a
fost enumerată ca fiind o fiică a lui Mengli Giray
394 Ibid. p. 34

74 dorit, Ahmed, beğlerbeğ de Amasya395; trecerea acestor forțe în Asia Mică, pe la
Gallipoli (Gelibolu) i-a oferit lui Selim motivul necesar de a porni manevrele
militare, atât navale (el însuși cucerind Cetatea Albă la 1 mai 1511, îmbarcându-se
acolo și debarcând apoi la Varna) cât și terestre, la 10 mai 1511 după Foscolo396. Fără
îndoială că nu putea exista un pretext mai întemeiat; victoriile șiiților și amenințarea
capitalei necesitau concentrarea tuturor forțelor militare otomane, inclusiv pe ale sale,
spre salvgardarea statului și a tatălui său. Acesta din urmă a intuit bineînțeles
primejdia, drept pentru care a poruncit tuturor dregătorilor a tutti li sanzachi de la
Grecia397 să vină iute, cu oamenii de care dispuneau, lângă sultan; după ce Selim l-a
asigurat că nu vrea să-l atace, sultanul, de voie, de nevoie a trebuit să-i acorde la
cerere sancak în Semendria și solicitându-l și pe cel de Silistra398. Selim doar a
simulat că se deplasează într-acolo, confiscând din nou sumele cu titlu de haraci ce
urmau a fi trimise la Poartă, iar sultanul s-a întors la Stambul cu întreaga oaste.
Temându-se ca această operațiune să nu fie decât mutarea de deschidere pentru
înscăunarea lui Ahmed, Selim a atacat dar a fost respins (28 iulie 1511) lângă Çorlu,
fugind înapoi la Caffa, părăsindu-și oastea și fiind însoțit de fiul hanului Mengli
Giray399. Concomitent, cofruntările cu șiiții precum și cele cu fiii săi l-au făcut pe
sultanul Bâyezîd să accepte, în cele din urmă, în toamna anului 1511, reînnoirea
tratatului de pace cu Ungaria, pentru încă cinci ani400
În Țara Românească și Moldova atare vești generau pe bună dreptate temeri.
Dacă domnul Moldovei Bogdan a încheiat pace cu Selim și cu hanul probabil atunci
când primul s-a instalat la Cetatea Albă și anume undeva în luna octombrie 1511,
profitând de retragerea trupelor otomane din Europa, pentru iernat401, Vlad cel Tânăr

395 Ibid. p. 35
396 Ibid.
397 Ibid., p. 36
398 Ibid. p. 38
399 Ibid.
400 Pál Engel, Regatul…, p. 377
401 Ștefan Andreescu, Marea…, p. 39

75 s-a grăbit ca la 17 august 1511 să presteze jurământul de nestrămutată și sinceră
credință402 regelui maghiar, alături de marii săi boieri; dacă otomanii ar ataca teritorii
ale coroanei ungare, domnul va încerca să le reziste cu toate puterile sale403 iar dacă
nu li se va putea opune, va da de știre despre acest fapt și despre mișcările turcilor, la
momentul oportun404. Tratatul a inclus și Brașovul cu Țara Bârsei – brașovenii
primeau din nou dreptul de a veni peste munți, pentru comerț, cu plata vechilor
dări405. În aceeași lună, regele a permis sibienilor să vândă arme lui Vlăduț, dar în
număr potrivit406, ca nu cumva unele să ajungă și la turcii aflați în stare de conflict
civil înghețat.
S-a considerat după încheierea înțelegerii cu Vladislav al II-lea că aceasta ar
putea fi cauza rupturii ce a urmat, survenită între Craiovești și domn, deoarece primii
erau devotați turcilor, desigur fiind rude cu Mehmed beğ pașa, iar Vlăduț își încălca
cuvântul dat otomanilor încercând să iasă de sub autoritatea lor și apropiindu-se de
coroana ungară407. Pentru aceasta, s-a adus ca argument suszisul tratat încheiat la
Dridih. Totuși este puțin probabil ca acest act să-i fi determinat pe Craiovești la
măsuri dintre cele mai radicale, mai ales că unul dintre ei, Neagoe, viitorul domn, își
punea pecetea alături de alți mari boieri pe documentul cu pricina408. Alte opinii trag
concluzia că deoarece în cadrul conflictului dintre fiii lui Bâyezîd al II-lea Vlad cel
Tânăr ar fi îmbrățișat cauza lui Selim, spre deosebire de Craiovești și de Mehmed-beğ
care erau partizani ai lui Ahmed, domnul își călcase jurământul pe care boierii din
dreapta Oltului pretindeau că l-ar fi prestat față de ei și de protectorul lor, sancak-ul

402 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2… p. 225
403 Ibidem
404 Ibid.
405 Ibid.
406 Ibid.
407 Manole Neagoe, Neagoe Basarab, Editura Științifică, București, 1971, p. 47-48
408 Ibidem, p. 48 – Manole Neagoe aduce un argument în plus, anume acela că în 1517, în calitate de
domn, Neagoe Basarab va încheia cu ungurii un tratat identic; circumstanțele din 1511 nu sunt însă
aceleași din 1517, de aceea nu achiesăm numaidecât la opinie și nu o rubricăm în textul lucrării

76 de Nicopole, atunci când urcase pe tronul țării409, anume că nu va face vreun rău sau
vreun hicleșug acelui neam care la rândul său ar fi jurat a nu umbla cu hicleșug ci a
sluji domnului cu dreptate410. Suport al acestei teorii stă și scrisoarea lui Mehmed beğ
către sultan, publicată de Mustafa Ali Mehmed411, prin care pașa învedera că
Voievodul Vlad i s-a supus prințului Selim. Deoarece Barbul [Craiovescu, marele
Ban – n.n.] l-a sfătuit să nu i se supună, el nu s-a înțeles cu Barbul și și-a pus în gând
să-l omoare412 și să dați steag rudei mele Pırvuloğlu [fiul lui Pârvu – Neagoe
Basarab] și să-l numiți domn, astfel că dacă prințul Selim va merge asupra voastră,
supusul de mine să mă duc împotriva lui, din orice parte mi se va porunci, cu oastea
Valahiei și să dau o sută de mii de aspri mai mult decât haraciul trecut413.
Ruperea ’legămintelor’ lui Vlad cel Tânăr față de Craiovești a fost cu
siguranță și consecință a acuzației cumnatului domnului, marele vornic, moldoveanul
Bogdan din Popești, cumnatul domnului, care era căsătorit cu acea fiică a lui Vlad
Călugărul pe nume Caplea, că Neagoe ar umbla după domnie și ar trebui să i se
sfarme capul sau să i se taie nasul sau să i se scoață un ochi414.
Probabil că de fapt motivele rupturii au fost toate cele de mai sus; dacă
încheierea actului cu Vladislav al II-lea nu li s-a părut Craioveștilor totuși ceva grav,
întrucât otomanii înșiși prelungiseră cu un an înainte – și erau pe cale să prelungească
pe cinci ani – armistițiul cu ungurii, coroborat cu înclinarea lui Vlăduț spre Selim și
bănuielile acestuia și apropiaților săi că Neagoe râvnește domnia pentru sine, a putut
da naștere imaginii potrivit căreia persoana domnului era tot mai centrifugă
intereselor boierimii de peste Olt, iar pe fundalul incertitudinii din Imperiul otoman s-

409 Istoria românilor , vol. IV…, p. 481 – parte a capitolului scris de Ștefan Ștefănescu
410 Istoria Țării Românești 1290-1690. Letopisețul Cantacuzinesc, ed. C. Grecescu și D. Simionescu,
Editura Academiei RPR, București, 1960, p. 21
411 Mustafa Ali Mehmet, Două documente turcești despre Neagoe Basarab în „Studii. Revista de
istorie” tom. 21, nr. 5, 1968, p. 921-928
412 Ibidem, p. 927
413 Ibid.
414 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2… p. 225

77 a socotit probabil că e momentul să se profite și mai mult de alianța cu Mehmed beğ
și să încerce ungerea pe Scaun a unuia dintre ei, ceea ce nu îndrăzniseră atunci când îl
alungaseră pe Mihnea cel Rău. Cu toate acestea, Selim, care solicitase și primise el
sanzachato de Silistria, Nicopoli et alchuni altri paesi vicini a Constantinopoli415, nu
părea a cunoaște faptul că domnul Țării Românești i-ar fi partizan, întrucât avea lângă
el un pretendent, numit fecioraș de domn care este cu adevărat beizadea416pe care
beğlerbeğul de Rumelia, Hasan pașa, îl pomenea într-un raport adresat lui Selim,
Padișahul nostru417. Însă Craioveștii cu Mehmed-beğ au fost mai operativi, alături de
trădători interni și au fugit Pârvuleștii peste Dunăre și au ridicat domn pre Băsărab
vodă și au chiemat pre Mehmed-beğ într-ajutor, și au avut mare războiu la București
cu Vlăduț vodă, deci Calotă dvornicul și alți boiari au viclenit de cătră Vlăduț vodă
și i-au tăiat capul lui…418. Știrea pare să fie adevărată: Calotă vornicul din Stoenești,
intrat în sfatul domnesc abia în decembrie 1511 în dregătoria de comis, va fi înaintat
în 1512 de Neagoe Basarab în funcția de mare vornic, în care se va menține până în
aprilie 1520419. Și tot Neagoe se adresează, la 4 iunie 1512, cinstitului boierului din
casa domniei mele jupanului Calotă mare vornic și jupânesii lui Neacșii fata
Vladului voievod420.
Expediția turcească pentru înlocuirea lui Vlad cel Tânăr a avut loc foarte
repede, chiar la începutul lui ianuarie 1512. Trecerea Dunării și primele confruntări
între oastea lui Mehmed beğ și Neagoe contra celei a lui Vlad cel Tânăr, numărând
probabil 4.000 – 5.000 de oameni, sub conducerea marelui ban Datco (Deatco), s-au
desfășurat mult înainte de 17 ianuarie 1512, când vicevoievodul Transilvaniei scria

415 Ștefan Andreescu, Marea…, p. 39
416 Ibidem, p. 41-42
417 Ibid., p. 40
418 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2… p. 226
419 Ibidem
420 Ibid., fiind vorba după toate probabilitățile de Vlad Călugărul, reiese că Vlăduț și trădătorul său
Calotă erau cumnați

78 sibienilor despre acestea, tocmai din Deva421. Iar lupta hotărâtoare s-a dat după 8
ianuarie 1512, când Vlad cel Tânăr emite la Târgoviște ultimul său document
păstrat422, și înainte de 23 ianuarie 1512, când Vlad, învins și luat prizonier, a fost dus
și decapitat în cetatea București, după mărturia inscripției sale funerare adică în
cadrul curții domnești de aici. Letopisețul sârbesc înregistrează data eronată: 7021
[1513] împăratul Mehmed l-a ucis pe beiul Vlad, voievodul românilor în 25
ianuarie423. Data morții lui Vlad cel Tânăr, 23 ianuarie, trebuie desigur acceptată
după inscripția sa tombală, izvor contemporan. însă Viața Sf. Nifon de Gavril Protul
menționează că bătălia s-a dat lângă orașul București (o variantă a cronicii interne
localizează chiar la Văcărești, den jos de București ), după care, domnul înfrânt vrând
să fugă: fu prins de oastea lui Mehmet pașa și-l duseră în București la pașa legat și
însuși pașa, cu mâna lui, i-au tăiat capul în oaraș în București supt un păr, ca și pre
Avesalom când îl segetă loav fiind el încurcat de păr de ramura unui stejar în lunca
Efremului424. Ultima precizare a execuției supt un păr , acceptată de regulă cu
ușurință, pentru pitorescul ei, de istoriografia română mai veche, este în realitate o
metaforă biblică, preluată din cartea a doua a lui Samuil425 fără nici o legătură cu
realitatea amintită mai sus. Raportul contemporan, amintit și mai sus, al lui Hasan,
beğlerbeğul Rumeliei, către Selim, arată că execuția lui Vlad a avut loc sub steagul de
învestitură acordat acestuia de Bâyezîd al II-lea, fiind însoțită de distrugerea altor
însemne de învestitură: Mehmed beğ a tăiat capul voievodului Vlad, cel amintit, sub
steagul pe care i-l dăduse măria sa padișahul, tatăl domniei voastre [al lui Selim] și
a spart toba împăratului426. Un rol însemnat în execuția domnului l-a jucat și Barbu
Craiovescu. Letopisețul sârbesc de la Bjeio Polje arată că fiul lui Alibeg cu Barbul i-

421 C. Rezachevici, Cronologia.., p. 141
422 D.R.H., B, Vol. II , p. 190-192
423 C. Rezachevici, Cronologia.., p. 141
424 Ibidem
425 Ibid.
426 M. A. Mehmet, Două…., p. 926

79 au tăiat capul lui Vlad la vlahi427. Aceeași știre și într-un raport al Ragusei către
regele Vladislav al II-lea din 1 aprilie 1512, care în plus precizează că fiul lui Ali beğ
era Hasan beğ de Vidin, care l-ar fi ucis pe domn cu ajutorul lui Barbul , participarea
beğului de Vidin la expediție fiind confirmată și de o scrisoare din 17 ianuarie 1512 a
lui N. Thuroczy către sibieni428.
Cât privește chestiunea raporturilor dintre țările române și dintre acestea și
pretendentul Selim, merită să mai arătăm că izvoarele de care dispunem arată că
Bogdan vodă al Moldovei era, la începutul lui 1512, un adversar al proaspătului
domn din Țara Românească429. Se pune întrebarea legitimă dacă nu cumva această
ostilitate, care coincide perfect cu viitoarea înaintare a lui Selim către capitala
otomană, nu a fost cauzată de căderea, odată cu Vlad vodă, a principalului său sfetnic,
marele vornic Bogdan, amintit și mai sus. De origine moldoveană, acest boier a luat
locul în fruntea sfatului domnesc Craioveștilor, după ruptura acestora cu voievodul430.
Nu știm, de fapt, dacă vornicul Bogdan nu va fi fost înrudit chiar cu dinastia
moldoveană; s-ar putea ca prin mijlocirea acestui dregător Vlăduț să fi fost atras către
gruparea partizanilor pretendentului Selim, așa cum se susține în scrisoarea
beğlerbeğului de Rumelia, Hasan pașa. În acest caz, beizadeaua de pe lângă Selim era
desigur doar o soluție de rezervă431. Se poate presupune rezonabil că Bogdan cel Orb
a încercat o politică de echilibru atît cu Bâyezîd al II-lea, cît și cu Selim. Dacă datarea
propusă de Tahsin Gemil se confirmă, și anume septembrie 1511432 în privința unei
scrisori venite de la voievodul Moldovei, aici se poate regăsi dovada că domnul
moldovean a păstrat aparența respectării acordurilor anterioare moldo-otomane. În
suszisa scrisoare, Bogdan oferea sultanului informații despre situația din Regatul

427 C. Rezachevici, Cronologia.., p. 142
428 Ibidem
429 Stefan Andreescu, Marea…, p. 45-46
430 Ibidem, p. 46
431 Ibidem
432 Tahsin Gemil, Românii și otomanii în secolele XIV – XVI, Editura Academiei Române, București,
1991, p. 73

80 ungar, din cel polonez dar cu precădere dinspre tătari și Caffa433, atât în virtutea
obligației sale de vasal, cât mai ales din dorința de a capta bunăvoința sultanului
Bâyezîd al II-lea, implicit și a prezumtivului său urmaș, Ahmed, cu atât mai mult, cu
cât, după înfrângerea de lângă Çorlu, șansele lui Selim păreau compromise. Însă, în
susținerea ideii de mai sus cum că domnul moldav a încercat o politică de echilibru
între factorii otomani de periclitare, fiind vecin direct mai degrabă cu teritoriile aflate
sub influența tătarilor și a lui Selim decât cu cele sub controlul sultanului în exercițiu,
Bogdan cel Orb va fi încheiat, desigur, chiar în vremea desfășurării evenimentelor ce
au dus la detronarea și moartea principelui valah, un acord cu pretendentul otoman,
care nu s-a sfiit ca la 25 ianuarie 1512, când, aflat la Cetatea Albă, Selim șah emite un
act în slavonește, o carte de hotar – sânurname – prin care, între altele, este
confirmată folosința moldovenilor asupra unor gârle din apropierea vărsării Dunării
în mare, privilegiu ce fusese acordat după ocuparea Bugeacului de către sultan lui
Ștefan cel Mare, cu ocazia trasării noii granițe otomano-moldave434 iar la jumătatea
lui februarie același an, aflat la Tulcea, același Selim șah a emis un act referitor la
unele probleme fiscale între moldoveni și turci435; altfel spus, departe de a avea
raporturi de ostilitate cu Kara-Boğdan , Selim șah trecuse Dunărea și se afla în drum
spre ținuturile balcanice436 iar autoritățile otomane, spre exemplu comandantul cetății
Chilia, i se adresau cu titulatura cuvenită unui împărat otoman.
Vom arăta, în fine, că mormântul lui Vlad cel Tânăr se află în biserica
mănăstirii Dealu, necropola familiei lui Radu cel Mare și a unor descendenți ai
acestuia, în colțul de sud-vest al pronaosului, în dreapta intrării. După execuție,
slujitorii noului domn, Neagoe , luară trupul de-l duseră la mănăstirea den Deal, care
o făcuse fratesău Radu Vodă, de-l îngropară437. Și un act din 26 iunie 1588

433 Ibidem
434 Ștefan Andreescu, Marea…, p. 40
435 Ibidem
436 Ibid.
437 C. Rezachevici, Cronologia.., p. 142

81 menționează îngroparea sa la mănăstirea de la Deal438. O lespede simplă, de marmură
albă, cu inscripție slavă, se referă la originea, durata domniei, data și felul morții lui
Vlad cel Tânăr. Cel care a pus această lespede apare însemnat pe ea cu numele său
domnesc Io Basarab voievod . Unele variante ale cronicii țării cred că după aceia tare
s-au căit Basarabă vodă pentru moarte lui Vlăduță vodă și au chemat patriarși și
vlădici și episcopi și egumeni și tot cinul preuțăsc și călugăresc și au venit toți în
cetatea Târgoviștii, în sfânta mitropolie, de au făcut rugăciuni și slujbe dumnezăești
și au dat multă milostenii la mulți oameni439

1.2.4 Neagoe Basarab și fiul său Teodosie, 1512-1521/1522

Tulburările dinastice din Imperiul otoman au afectat însă într-o măsură mai
mare situația politică din Țara Românească. În aceste împrejurări a avut loc prima
uzurpare a scaunului domnesc. Neagoe Basarab (1512 – 1521) a fost cel dintâi boier
care a ajuns domn. Actul s-a săvârșit independent de voința sultanului otoman și fără
ca domnul legitim să se fi făcut vinovat de acte de natură să reclame înlocuirea sa
forțată. Ascensiunea pe tron a lui Neagoe Basarab, din puternica familie a boierilor
Craiovești, a reprezentat un prim efect spectaculos al procesului mai vechi de creștere
a domeniului feudal și, implicit, a rolului marii boierimi în conducerea țării.
Craioveștii au profitat de luptele interne din Imperiul otoman pentru a realiza ceea ce
urmăreau, de fapt, de mai multă vreme – acapararea întregii puteri în Țara
Românească.
În urma fugii, peste Dunăre, la Mehmed beğ Mihaloğlu, a Pârvuleștilor sau
Craioveștilor, în frunte cu Barbul banul, fratele său Pârvul și fiul „legitim" al acestuia
din urmă, Neagoe comis, după 28 noiembrie 1511 (ultima dată când Neagoe apare în
sfatul domnesc al lui Vlad cel Tânăr440), în cursul lunii decembrie 1511, consecință a
conflictului lor cu Vlad Mehmed beğ a acordat în aceeași lună însemnele domnești lui

438 Ibidem
439 Ibid.
440 D.R.H., B, Vol. II, p. 188

82 Neagoe, la cererea lui Barbul Craiovescu, care zicând că ghiaurul Pârvul-oglu
Neagoe este fiu de domn (beizade), s-a răsculat ca să-l numească voievod , după
plângerea la Poartă din 1512 a boierilor din gruparea adversă Craioveștilor441.
Această numire s-a făcut, după relatarea din februarie sau martie 1512 a lui Hasan
pașa, despre care am mai pomenit la paragraful aferent motivelor detronării lui
Vlăduț, fără voia padișahului, zicând că voievodul Vlad, numit de padișah, i-a
supărat pe Barbul și pe Pârvul, a strâns vreo mie de turci și, alăturându-li-se celor
amintiți mai sus și boierii munteni care se supuneau lui Barbul și lui Pârvul, l-a
îmbrăcat de-a dreptul cu burcă pe fiul lui Pârvul și i-a dat un steag cu vârful aurit,
zicând că p’e fiul lui Pârvul l-a trimis împăratul’442. După beğlerbeğul Rumeliei, din
tabăra pretendentului Selim, adversar al lui Mehmed beğ și al Craioveștilor, partizanii
sultanului și în subsidiar al voinței acestuia de a-l întrona pe Ahmed, beiul de
Nicopole și-a făcut de cap executându-1 pe Vlad cel Tânăr, cel învestit de sultan, și
apoi dând steag de învestitură unui ghiaur haramzade (fiu de spurcat) fără origine
[domnească — n.n.] , și l-a pus domn (beğ)443. Deși era încă iarnă, conducătorul
Rumeliei se oferea față de sultan să organizeze o campanie de pedepsire în Țara
Românească, se pare deoarece dorea să atragă pe beii și oștenii otomani din Rumelia
de partea pretendentului Selim, ale cărui șanse ar crește, în plus, dacă în această Țară
Românească va fi numit ca domn (beğ) feciorașul de domn, care este cu adevărat
beizadea444 (fiu de domn – al cărui nume nu-l cunoaștem), care se afla pe lângă Selim
și despre care am mai pomenit mai sus, astfel cum am mai amintit și despre cererea
(arz) trimisă de Mehmed-beğ lui Bâyezîd al II-lea, însoțită de câțiva boieri din tabăra
Craioveștilor, solicitându-i să-l învestească pe Neagoe ( Să dați steag rudei mele
Pırvul-oğlu și să-l numiți domn …), deoarece Vlăduț îi ținea partea fiului său, dar sub
autoritatea sa, căci pașa se oferise după cum am spus, să ridice haraciul muntean cu

441 M. A. Mehmet, Două…., p. 928
442 Ibidem
443 C. Rezachevici, Cronologia.., p. 144
444 Ibidem

83 100.000 de aspri anual și să lupte împotriva lui Selim, folosind și oastea Țării
Românești445.
Scrisoarea lui Mehmed-beğ arată că înlocuirea de domn din Muntenia se
efectuase fără girul împăratului otoman. Craioveștii l-au ridicat domn cu promisiunea
de a-l ajuta împotriva pretendentului Selim446; reacția de mai sus, din tabăra acestuia,
nu poate decât să confirme acest fapt. Ceea ce-i îngrijora pe partizanii lui Selim se
poate să fi fost și legăturile dintre Neagoe și János Szapolyai. Un arz al boierilor
pribegi, din păcate nedatat dar care se referă la împrejurările în care s-a întronat
Neagoe, îi arătau lui Selim, ajuns sultan, că noul voievod căuta alianța ungurilor447.
Neagoe, care și-a luat numele domnesc Basarab, fără îndoială, după cel al
tatălui declarat numai în vremea domniei sale, Basarab al IV-lea cel Tânăr Țepeluș, s-
a numit fiul natural al acestuia și al Neagăi din Hotărani, căsătorită cu Pârvu
Craiovescu, dar după legătura nelegitimă cu Basarab cel Tânăr448. În acest mod,
Neagoe a crescut în familia lui Pârvu, alături de ceilalți fii de sânge ai acestuia, frații
săi după mamă, participând alături de aceștia la moștenirea lui Pârvu. Astfel că unii
contemporani, din gruparea adversă Craioveștilor, l-au considerat întru totul fiul lui
Pârvu Craiovescu, contestându-i originea domnească; acest lucru nu era secret nici
pentru otomani, după cum reiese din misiva lui Hasan-beğ. I. C. Filitti a încercat să
dovedească documentar că Neagoe nu a fost fiul lui Țepeluș dar tot el motivează
ridicarea spectaculoasă a boierilor Craiovești în pătura conducătoare a Munteniei prin
legăturile pe care Basarab Țepeluș le-ar fi avut cu Neaga, soția Pârvului, fiul lui
Neagoe de la Craiova449. Neagoe Basarab, ca domn, a menționat în toate documentele

445 Ibid.
446 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 52
447 Ibidem, p. 53
448 C. Rezachevici, Cronologia.., p. 144
449 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 16

84 scrise în timpul domniei sale că este fiul lui Basarab cel Tânăr (Țepeluș)450 ceea ce ar
explica și de ce Țepeluș îl ridicase pe Neagoe, socrul Neagăi, la demnitatea de ban451.
Care va fi fost arborele genealogic al lui Neagoe ne va lămuri poate știința în
anii ce urmează; esențial este totuși faptul că toți contemporanii îl vedeau ca pe un fiu
al lui Pârvul Craiovescu iar toți urmașii îl numeau Basarab, nemenționând dihotomia
generată de originea sa. Cu siguranță că boierilor Craiovești nu le-a fost ușor să
convingă pe nimeni de ascendența domnească a lui Neagoe, în caz contrar nu vedem
de ce nu l-ar fi propus pentru tron încă din 1508 sau 1510 și i-ar fi susținut pe
Mihnea, respectiv Vlăduț. Posibil ca în urma situației confuze din Imperiul otoman să
fi considerat că oferind susținere sultanului în funcție se va trece cu vederea problema
filiației noului domn și breșa în sistemul cutumiar de succesiune, electiv-ereditar, al
țării.
Acest Mehmed beğ de Nicopole, pe care ’Letopisețul brancovicesc’ îl
numește țar452, din familia Mihaloğlu, conducătoare de akıncii de la sudul Dunării, s-
a înrudit cu Neagoe, cum am văzut că menționează el însuși. Aceasta fie pe linia
mamei lui Mehmed beğ453, fie pe cea paternă, beğul descinzând, s-a considerat
ipotetic, din Ali beğ de Semendria, fiul unui turcit Mihail (de la care s-ar trage
numele de familie Mihaloğlu), la rândul lui, feciorul lui Mihail I (1418-1420),
urmașul legitim al lui Mircea cel Bătrân, căzut în războiul antiotoman din 1420454.
Dar în acest caz înrudirea amintită nu s-ar putea referi la Craiovești ci la familia
domnească a lui Basarab cel Tânăr, prezumtivul tată de os domnesc al lui Neagoe.

450 […] se ridică într-un nimb de glorie divină Neagoe Creștinul, fiul lui Țepeluș si al Neagăi […] găsim
într-o teză de doctorat în religie, lucrare cu caracter dogmatic-propagandistico-istoric scrisă de
doctorul în litere Toma G. Bulat, Personalitatea religioasă a voevodului Neagoe Basarab al IV-lea , Ed.
Scrisul Românesc S.A., Craiova, 1927, p. 4 – fără îndoială că autorul, care mai scrisese în 1924 și
despre cruciada de la Nicopole pentru teza sa de doctorat în litere (=în fapt în istorie) a găsit de
cuviință că este mai cuminte să nu pună în discuție filiația domnului, într-o lucrare religioasă.
451 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 16
452 C. Rezachevici, Cronologia.., p. 145
453 M. A. Mehmet, Două…., p. 923
454 C. Rezachevici, Cronologia.., p. 145

85 Mai demult s-a mai propus și o înrudire ceva mai greu de acceptat, prin soția lui
Neagoe, Despina, care avea rude ’turcite’455. Cronicarii Macarie și Grigore Ureche
afirmă însă cu mai mult temei că după moartea lui Neagoe Basarab, pe tron a urcat
succint un turc oarecare anume Mehmet care se trăgea din neamul lui , respectiv din
semințiia lui Neagoe Basarab (Ureche), iar prin aceasta se înțelegea în secolele XVI –
XVII familia Craioveștilor456. Se pune întrebarea dacă sprijinul constant pe care
Mehmed, sancak de Nicopole îl acordă Craioveștilor se bazează numai pe o
nedemonstrată suficient legătură de rudenie, mai ales în epoca în care rudele (frați,
cumnați etc) se ucid unele pe altele pentru tron mai curând decât să se susțină.
Manole Neagoe a centrat investigația sa asupra problemei rubricate în jurul unui
document al domnului Mihnea Turcitul datat 17 mai 1589457. În acest document în
care sunt lămurite unele aspecte vizând succesiunile averilor Craioveștilor, Mihnea
Turcitul afirmă că m-am nevoit și am voit domnia să cercetez și să adeveresc rândul
averilor Craioveștilor458[…] Neagoe ban Strehăianul din zilele răposatului Vlad vodă
Călugărul a împărțit averea celor patru fii: Barbul, Pârvul, Danciul și Radul. Pârvul a
avut patru copii: Neagoe, Preda, Vlădaia și Marga. Neagoe Basarab a moștenit din
averea lui Pârvul vornic 11 sate despre care știm în mod cert că-i aparțineau plus 9
sate care fuseseră vândute de urmașii surorii sale Marga deși făceau parte din dreptul
lui și al fratelui său Preda459. Conform documentului lui Mihnea Turcitul, parte din
averile Craioveștilor se întindeau de-a lungul malului stâng al Dunării dincoace și
dincolo de Olt; prin aceasta, erau vecini direcți ai turcilor având chiar fruntarii
terestre în jurul enclavei otomane Turnu (Măgurele)460. Proprietățile din vecinătatea
otomanilor erau permanent supuse hărțuirii și jefuirii de către akıncii sau chiar de
către militari regulați, dar și unor rectificări și mici rapturi la hotar. Pentru a-și

455 T. Palade, Radu de la Afumați , Fundația Regele Carol I, București, 1939, p. 11 nota de subsol (6)
456 apud C. Rezachevici, Cronologia.., p. 145
457 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 18 și p. 52
458 Ibidem, p. 403-404
459 Ibid., p. 19
460 Ibid., p. 54

86 salvgarda avuția, Craioveștii vor fi fost desigur obligați să aibă relații dintre cele mai
bune cu stăpânitorii sancak-ului de Nicopole, îndeobște cu Mehmed beğ Mihaloğlu.
Mai mult, după cum am citat mai sus, Mehmed însuși statua răspicat într-o scrisoare
că fiul Pârvului era ruda sa; iar un raport contemporan arată că rudele lui Neagoe au
trimis la Poartă la rudele lor care erau acolo, aceștia fiind Mustafa pașa și Ibrahim
pașa461.
Este timpul unor scurte precizări. Dacă pentru domnii din intervalul 1480 –
1512 sursele documentare sunt cele cunoscute iar cele bibliografice au fost îndeobște
lucrări vechi sau cu caracter (cvasi-) general, pentru ultimele două domnii de mare
însemnătate analizate în cadrul prezentei lucrări sursele documentare și mai ales
bibliografice sunt abundente, iar pentru ambii domnitori există monografii de calitate,
mai vechi sau mai noi, care, chiar dacă păstrează amprenta timpului în care au fost
scrise, încă se constituie cu succes, în lucrări de referință462; drept pentru care pentru
a nu repeta cele statuate în cărțile aflate deja la dispoziția istoricilor și a publicului ne
vom axa, chiar mai mult decât până acum, pe o expunere istorică a politicii externe a
acestora și a raporturilor cu vecinii grefate pe tabloul evoluțiilor politico-militare ale
celor două puteri suzerane, Ungaria și Imperiul otoman.
Acestea fiind statuate vom arăta că odată urcat pe tron, Neagoe Basarab a avut
ca primă prioritate consolidarea domniei pe plan intern dar mai ales extern. După
uciderea lui Vlad-vodă, a fost capturat și ucis prin tortură de oamenii noului domn și
Bogdan din Popești, boierul de origine moldoveană care-l avertizase și instigase pe
Vlăduț contra Craioveștilor463, iar alți boieri, adversari ai partidei Craioveștilor, au
luat calea exilului peste munți, de unde poftiră de dânșii moarte a lui Neagoe Vodă464
și trimițând și arz la Poartă (cf. supra), acuzându-l că a omorât 3.000 de boieri, cifră

461 Ibid., p. 55
462 amintim că despre Neagoe Basarab au scris pe larg printre mulți alții A.D. Xenopol, Manole
Neagoe, Dan Zamfirescu, Emil Lăzărescu, Pavel Chihaia, Radu Ștefan Ciobanu-Vergatti iar despre Radu
de la Afumați T. Palade, Nicolae Stoicescu etc.
463 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 54
464 Ibidem, p. 56

87 exagerată, că și-a trimis socrul în Ardeal și mai ales că supușii de noi și toți locuitorii
țării știu că Neagoe nu este fiu de domn ci unul dintre noi, un cavaler (spahiu –
sipahi)465. Semnatarii memoriului cereau să se numească de la Poarta împărăției sale
un voievod pentru țara noastră, așa cum a fost din vechime obiceiul și legea țării
noastre […] dacă padișahul cel fericit are altă treabă însemnată, noi nu avem nevoie
de oaste sau de altceva. Doar să fie numit un voievod de la înaltul Prag și să i se
acorde steag […] apoi, dacă Măria sa padișahul va avea vreodată nevoie de oaste ca
să meargă într-o parte, ne declarăm chezași că vom scoate și vom trimite ostași fie
10.000, fie 20.000; doar să dea poruncă […] după ce l-a ucis pe voievod, el a luat
multe averi de la boieri și de la nevoiașii din Țara Românească, dar nu știm dacă au
fost predate sau nu la vistieria Măriei sale padișahului. Dacă au fost predate, e bine,
n-avem vorbă.. 466.Iată cum din considerente de politică internă și spre a-și salva
situația gruparea acestor boieri pribegi făgăduia Porții renunțarea totală la dreptul lor
de a-și alege domnul, care chiar dacă fusese încălcat și răstălmăcit de otomani și în
trecut se menținea încă măcar sub forma unui drept formal de consultație și de
recunoaștere a domnului trimis de sultan; precum și de a trimite oaste în ajutor
otomanilor la nevoie. În perspectiva accentuării ulterioare a suzeranității otomane în
țările române e de remarcat și ideea, ulterior considerată probabil viabilă și aplicată
de turci spre jumătatea și finele veacului, ca averile confiscate în țară de noul
voievod, pentru trădare, să fie predate la vistieria otomană467. De asemenea, boierii
statuau că poporul Țării Românești este rob al Măriei sale Padișahul încă de pe
timpul lui Osman Han468 aserțiune care bineînțeles nu avea un suport real, întrucât
Ertuğruloğlu Osman Gazi I, fondatorul Imperiului și al dinastiei, a domnit între cca.
1300 și 1323/1324 iar Țara Românească și-a obținut independența la 1330 pe când

465 M. A. Mehmet, Două…., p. 928
466 T. Gemil, Românii…, p. 101
467 Ibidem
468 Mihai Maxim, Țările Române și Înalta Poartă. Cadrul juridic al relațiilor româno-otomane în Evul
Mediu, Ed. Enciclopedică, București, 1993, p. 239

88 otomanii au trecut în Europa abia la 1352469, ajungând la linia Dunării inferioare
peste alt sfert de veac. Trebuie remarcate însă două aspecte: pe de o parte memoria
colectivă care atesta în principatul sud-carpatic o dominație turcească din vremuri
imemoriale, cât și tendința boierimii de a se ploconi dușmanului din rațiuni politice
interne și de a exagera durata acestei suzeranități pentru a capta bunăvoința lui
Bâyezîd.
Sultanul nu avea însă ca prioritate situația din principatul sud-carpatic; pe
neașteptate, la 30 martie 1512, fiul Korkud, din Magnesia, a debarcat pe țărmul
anatolian la ’Michaliçi’470 și a sosit în capitală însoțit de doi camarazi, mergând direct
la cazarma ienicerilor unde a declarat că a venit pentru a-l sprijini pe fratele Selim în
dauna lui Ahmed, posibil însă pentru a-și încerca și el norocul la tron; simțind că
situația devine alunecoasă, la 16 aprilie a sosit și prințul Selim, fiind întâmpinat de
toți dregătorii, militarii și chiar de către Korkud, care nu putea decât să mimeze în
continuare susținerea, motivul declarat pentru care venise fără oaste la
Constantinopol471. La 21 aprilie Selim a fost numit, de voie, de nevoie, comandant al
armatei întrucât beneficia de susținerea necondiționată a ienicerilor, ce se constituiau
într-o forță de tipul pretorienilor, apoi, trei zile mai târziu s-a dus la tatăl său, însoțit
de ieniceri și de o mulțime de locuitori ai urbei iar Bâyezîd a fost silit să li confirmo
la concession del dominio, dandoli la spada et facendolo publice sentar et salutar
come principe472 (sultan, a nu se înțelege prinț).
La 4 mai 1512, Selim anunța înscăunarea sa venețienilor, apoi Ungariei și
Rhodosului473; la 26 mai a încetat din viață și bătrânul său tată, aflat în drum spre
Dimothiki unde dorea să se retragă iar la 26 iulie noul sultan a plecat din capitală în
Asia Mică, unde urma să rămână până toamna târziu474. Era firesc ca în vara anului

469 Ibidem, p. 239-240
470 Ștefan Andreescu, Marea, p. 43
471 Ibidem
472 Ibid.
473 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 58
474 Ibidem

89 1512, după ce Selim I, numit de turci Yavuz adică cel Necruțător ori Implacabil475, a
preluat puterea, soli din Moldova, dar și din Țara Românească, să se fi prezentat cu
haraciuri și peșcheșuri pentru a reînnoi prietenia si dragostea avute cu răposatul meu
tată476. Datorită acestor împrejurări, care i-au asigurat o oarecare liniște la începutul
domniei, Neagoe a putut face față opoziției interne dar și să reziste unor conflicte cu
vecinii și pretendenții la scaun477. Astfel, după înfrângerea lui Vlad cel Tânăr între 8-
23 ianuarie 1512 și decapitarea sa la București, la 23 ianuarie (cf. supra), Neagoe au
șăzut în scaun fevruari 8, leatul 7020478 [1512], zi în care a avut loc ceremonia
ungerii și a încoronării, luo coroana și scaunul a toată Țara Rumănească , cu ritualul
obișnuit al refuzului de formă și al acceptării domniei479 desfășurat la Târgoviște. La
14 februarie 1512 regele Ungariei, Vladislav al II-lea, știa la Buda despre ocuparea
scaunului de către Neagoe480, în sfârșit, la 20 februarie 1512 Neagoe Basarab – Io
Basarab voievod și domn – emite la Târgoviște primul său document datat păstrat481,
cu noul său nume domnesc, care era și cel al tatălui său natural declarat.
Neagoe Basarab și Craioveștii au fost nevoiți și ei să capteze bunăvoința
noului sultan Selim I, promovând, ca și Bogdan al III-lea din Moldova, o politică de
apropiere însoțită de concesii. Astfel, Neagoe-vodă den Țara Rumânească si Bogdan-
vodă den Moldova au legat haraci la turci, de vreme că au cunoscut că într-alt chip
nu să vor odihni fiind împărat turcesc Selim482. Era vorba, în cazul Moldovei, de
majorarea tributului la 5.000 galbeni, iar în cel al Țării Românești, de o creștere cu

475 Istoricii mai vechi au tradus Yavuz ca fiind cel Crud, sau cel Cumplit – traducerile mai noi din
istoriografia franceză sau anglo-americană preferă termeni care în limba română s-ar traduce mai
dergabă precum cei rubricați
476 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 148
477 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 58
478 C. Rezachevici, Cronologia.. , p. 145
479 Gavril Protul, Viața…, p. 85
480 C. Rezachevici, Cronologia.. , p. 145
481 D.R.H., B, Vol. II , p. 198 —200
482 T. Gemil, Românii…, p. 101

90 100.000 akçe (promisă, de altminteri, de Mehmed beğ), adică de la 600.000 la
700.000 akçe (circa 14.000 galbeni)483.
Țara Românească a avut practic destul de puțin de suferit din pricina cvasi-
războiului civil din Imperiul otoman. Același lucru îl putem spune și despre statele
aflate mai la Apus, deși în chiar zilele evenimentelor de la Stambul, la 1 aprilie 1512,
papa Iulius al II-lea cerea sprijin regelui Ungariei în fata dublei amenințări, cea
turcească prezumtivă din sudul Italiei și cea franceză concretă, ce atacase deja
Brescia484. Deoarece nu era nici vorbă de vreo incursiune sau de vreo debarcare
otomană nici în sudul Italiei și nici dinspre Balcani – Triest, probabil că includerea
otomanilor în aceeași clasă de primejdie cu francezii nu era, pentru papă, decât un
clișeu necesar pentru a arăta că prima sa preocupare este tot lupta contra
necredincioșilor, dar dacă tot solicita ajutor, amintea și că francezii catolici i-au atacat
posesiunile. Concomitent, împăratul Maximilian I era preocupat tot de situația din
vest, unde ofensivele franceze amenințau noua sa posesiune, Burgundia, precum și
teritoriile elvețiene ce aveau un statut internațional complicat. Scrisorile sale din 6
mai, 21 mai, 20 august și 18 septembrie 1512 pomeneau despre ajutorul ce intenționa
să-l acorde susziselor entități elvețiene dar și despre necesitatea de a se alia cu regele
englez Henric al VIII-lea485 sau chiar de a deveni papă486. La data de 21 februarie
1513 chiar a încetat din viață papa Iulius al II-lea și s-a convocat la 10 martie
conclavul papal, alcătuit din 25 cardinali, din care 18 italieni, 3 spanioli, 1 englez, 1
francez, 1 elvețian și 1 maghiar (în persoana lui Tamás Bakócz). Bakócz, fiind
considerat eligibil de mulți cardinali, a încercat să-i convingă pe cei care nu l-au
sprijinit cu promisiunea unei mari cruciade antiotomane, însă cardinalii italieni nu
erau atât de interesați în provocarea unui război. În urma primei votări nimeni nu a
ieșit învingător, pentru că nici Bakócz și nici cel mai puternic contracandidat al său,
Giovanni de' Medici n-a reușit să obțină două treimi din totalul voturilor. La a doua

483 Ibidem
484 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 146
485 Ibidem
486 Ibid.

91 votare a ieșit învingător cel din urmă, care a și-a ales numele de Papa Leon al X-lea.
În contrapondere, Leon l-a numit pe Bakócz îndată după alegere legat papal, iar la
scurt timp după aceea, în cadrul Conciliului al VIII-lea de la Lateran, a emis bula
Superna illius ordinatione , de proclamare a unei noi ipotetice cruciade antiotomane
plănuită ca un ajutor dat țărilor creștine direct amenințate: Ungaria, Polonia si,
subsecvent, țările române487. În această direcție, papa a scris mai multor capete
încoronate vest-europene cerându-le să înceteze luptele dintre ei pentru a se pregăti
de campania contra necredincioșilor; conștient fiind că diferendele dintre apuseni nu
se vor încheia cu una cu două, papa viza ca rolul principal în luptă să revină țărilor
din estul Europei, mai puțin angrenate în astfel de conflicte între ele și vizate direct de
primejdia otomană. Astfel, Polonia, unită cu Ungaria și Rusia, trebuiau să-i atace pe
turci, cucerind Constantinopolul488. Același Bakócz, acum legat papal, a fost autorizat
să ducă cuvântul papei și să proclame cruciada în răsăritul Europei489.
Concomitent, la Stambul domnia lui Selim I a început cu acțiuni ce au meritat
pe deplin supranumele de cel Necruțător (Yavuz) care i s-a dat. Sprijinindu-se pe
ieniceri, care îl aduseseră la putere, sporind la 35.000 numărul acestora și acordându-
le privilegii însemnate, Selim I a înăbușit opoziția de la curte și a suprimat, rând pe
rând, atât pe frații săi, Ahmet și Korkud, cât și pe fiii acestora (mai 1512 – aprilie
1513)490. Încă înainte de luarea tronului, Selim își dăduse seama de pericolul major ce
îl reprezentau safevizii din Iran și „capetele roșii” din Anatolia491. După consolidarea
tronului, preocuparea sa de căpetenie a fost îndreptată către lichidarea acestei
amenințări. Deși unii istorici au apreciat că politica sa în Europa nu a urmărit altceva
decât menținerea strictă a situației moștenite trebuie să arătăm că pentru prima dată
otomanii au produs o breșă în sistemul cetăților maghiare de graniță creat de Mátyás
Corvin. În octombrie 1512 a căzut Srebrenik, unul din pilonii liniei ungurești de

487 Ibidem, p. 147
488 Ibidem
489 Pál Engel, Regatul…., p. 379
490 T. Gemil, Românii…, p. 102
491 Ibidem

92 apărare dinspre Bosnia492; după Sanudo493 la această expediție ar fi participat și
Neagoe, știre neconfirmată din alte surse și nici de evoluția evenimentelor. În cursul
anului 1513, István Báthory, Amber Sárkány și în special Péter Beriszló (sau Petar
Berislavić, banul croat) comandând armata croată la Dubica, i-au învins pe turci la
hotare însă aceste victorii nu puteau contrabalansa superioritatea puterii otomane iar
la începutul lui 1514 turcii asediau deja cu cel puțin zece mii de oșteni Knin,
reședința banului croat, nereușind însă să-l cucerească494. În același sens, hanul
Crimeei a primit libertatea și obligația de a preîntâmpina orice acțiune de tipul
coalițiilor antiotomane, cum era posibil să se producă datorită concentrării întregii
energii otomane către Persia. În această cheie trebuie să fie interpretate invaziile
tătărești în Rusia, Polonia și Moldova, din anii 1512 – 1514, și nicidecum ca răzbunări
sau ca tentative să scoată din domnie cu ajutorul khanului pe Bogdan495. Totuși, deși
vulnerabilă în cel mai înalt grad, Ungaria a fost scutită de atacuri turcești de mare
amploare, ca rezultat al preocupării sultanului Selim înspre Persia și Mameluci, ceea
ce a putut face posibilă reînnoirea păcii (în fapt a unui relativ armistițiu) între părți în
mai multe rânduri496. În 1513 Veneția si Polonia semnau si ele tratate de pace cu
turcii, ideea unei cruciade rămânând vie doar în mintea papei Leon al X-lea497 și a
maghiarilor, ca prim vizați de primejdie. Istoricii români mai vechi au statuat
îndeobște și că planul de cruciadă implica și Țările române; însă după suszisele
expediții ale tătarilor în Moldova, Bogdan al III-lea era silit să ceară pacea și protecția
Porții; la fel și noul domn al Țării Românești, Neagoe Basarab498.

492 Pál Engel, Regatul…., p. 378
493 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 59
494 Pál Engel, Regatul…., p. 378
495 Tahsin Gemil, Românii…, p. 102
496 Kenneth M. Setton, The Papacy and the Levant (1204 – 1571), Vol. III, The Sixteenth Century, to the
Reign of Julius III, The America Philosophical Society, Philadelphia, 1984, p. 163
497 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 148
498 Ibidem

93 Deși după asigurarea liniștii dinspre turci firească trebuia să fie preocuparea
voievodului sud-carpatic de a se asigura și la celelalte hotare, relațiile cu ardelenii și
moldovenii au fost – și au și rămas în prima perioadă a domniei – cel puțin încordate.
Cu toate că nu se afla în raporturi ostile cu regele ungur, între Neagoe Basarab și
brașoveni au izbucnit disensiuni încă de la urcarea sa pe scaun499, atât datorită
politicii protecționiste a ambelor părți cât și datorită intrigilor pretendenților. Astfel,
Mircea (Miloș) se afla la Brașov încă de la începutul domniei și bineînțeles că a
încercat să-l detroneze pe Neagoe, gândindu-se cu siguranță că nici nu este confirmat
de sultan și nici nu are o ascendență domnească plauzibilă; în afara sprijinului
brașovenilor, avea și sprijinul voievodului moldovean și al grupărilor boierești ostile
Craioveștilor. Ne sunt cunoscute scrisorile amenințătoare trimise de Neagoe Basarab
Consiliului din Brașov, prima prin care le reproșa că domnia mea știind că avem pace
de la înălțimea domnului nostru craiul iar de la voi tot timpul avem răzmirițe și le
învedera că dacă îi vor mai ucide negustorii va face Țara Bârsei așa că nu i se va
cunoaște nici locul500 iar în a doua scrisoare, datată 15 septembrie 1512, iscoada
brașovenilor, care fusese întâi la Miloș, a luat cărți și le-a purtat prin țara noastră pe
la boieri iar brașovenilor nu le fusese de ajuns că ne-ați trimis în vara aceasta domn
pe cap și nu v-a fost de ajuns că hrăniți cu pâinea voastră pe vrăjmașii noștri, ci ați
trimis și prin alte țări ca să-mi aduceți vrăjmași pe cap501, referindu-se probabil la
intrigi purtate la voievodul Moldovei, căsătorit cu Ruxandra, fiica lui Mihnea cel
Rău502. Înainte de 15 septembrie va fi avut loc încercarea lui Mircea de a-l detrona pe
domn, mai precis chiar înainte de 19 iulie 1512503 deoarece după această dată Miloș
s-a refugiat în cetatea Ciceiului, posesiunea voievodului moldav, încercând să plece
în Moldova; surse polone din vara aceluiași an notează că Bogdan al III-lea s-a vârât

499 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 70
500 apud Dan Zamfirescu, Neagoe Basarab și învățăturile către fiul său Teodosie Problemele
controversate , Editura Minerva, București, 1973, p. 392-393
501 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2… p. 227-228
502 Ibidem, p. 223
503 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 72

94 într-un război împotriva voievodului Munteniei504; regele polon scria celui ungar în
august 1512 și că nu se normalizaseră nici relațiile dintre munteni și moldoveni505.
În contrapondere, Neagoe a încercat să țină relații bune și strânse cu sibienii;
astfel, încă de la 1 februarie 1512 le trimisese pe spătarul Ștefan pentru unele afaceri
ale noastre. Craioveștii și bineînțeles Neagoe avuseseră raporturi comerciale și
politice mai degrabă cu sibienii decât cu brașovenii, în mod logic, datorită
proximității geografice, care făcea și ca facțiunea boierilor buzoieni să fie de regulă în
raporturi strânse cu brașovenii (drumul prin Vama Buzăului fiind al doilea ca
însemnătate, după cel ’clasic’ prin Rucăr-Bran), o altă cauză posibilă a războiului
rece dintre domn și aceștia din urmă. La 4 decembrie 1512 scria sibienilor să se
gândească și domniile voastre că între noi ar fi mai bună pacea și înțelegerea decât
cearta și disensiunile506.
Deși noii domni din Țările române trebuiau să fie confirmați de către turci,
odată suiți pe tron trebuiau să trimită soli la regele ungar pentru a obține și de aici
recunoașterea lor; cu toate că relațiile lui Neagoe cu Vladislav al II-lea au fost bune,
despre un asemenea demers nu avem mărturii a se fi petrecut la începutul domniei
sale. În cursul anului 1513, atunci când turcii deveniseră periculoși, așa cum am arătat
mai sus, ungurii, polonii și moldovenii au trimis solii la Poartă507 solul polon, în drum
spre Stambul, avea să treacă prin Țara Românească508. Pe acest fundal s-a petrecut și
„închinarea” lui Neagoe Basarab, fapt îndeobște criticat de istoriografia română veche
prin sporirea haraciului la 700.000 de aspri, cu un plus de 100.000 de aspri; unii
istorici au considerat că sporirea haraciului a fost o sancțiune din partea lui Selim
pentru că Mehmed-beğ, cel cu al cărui sprijin ajunsese domn, fusese de partea lui
Bâyezîd al II-lea509, alții au socotit că actul închinării din 1513 a agravat dependența

504 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2… p. 228
505 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 72
506 Ibidem
507 Ibid., p. 60
508 Ibid.
509 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2 … p. 229

95 de otomani. Nu achiesăm neapărat la niciuna din teoriile de mai sus, posibil ca
Neagoe, cu filiația sa cel puțin discutabilă, să fi profitat de graba tuturor est-
europenilor de a reînnoi vechile armistiții cu noul sultan pentru a trata și el cu acesta,
iar pentru a-i capta bunăvoința să fi oferit un haraci sporit.
Cert este că deși închinarea lui Neagoe la Poartă ar fi avut loc la 23
septembrie 1513, deja din 8 iulie același an ambasadorul venețian la Buda relata că,
în temerea generală că Selim avea să vină în persoană să se implice în luptele –
pomenite mai sus – cu banul croat și implicit împotriva Ungariei, Neagoe a făcut
cunoscut regelui maghiar că nu poate să-i dea ajutor și le-a dat de înțeles regelui și
nobililor unguri că fiind feudatar al sultanului nu poate decât să fie alături de el,
împotriva regelui, așa încât nobilii unguri nu știau ce să facă510. La începutul lui
august însă, Selim a încheiat un armistițiu – e drept, doar pe patru luni – cu ungurii;
insistențele solului pentru o durată mai lungă s-au lovit de refuzul sultanului, dar solia
a revenit la expirarea celor patru luni, iar la 27 decembrie 1513 se încerca, fără
succes, încheierea un tratat de pace pe trei ani511. Probabil și lui Selim îi era necesară
pacea în Europa, având alte probleme și alte planuri – în martie 1514, fiul fratelui său
Ahmet a atacat Anatolia cu ajutorul perșilor. Forțat de împrejurări Selim a acceptat
tratativele cu ungurii iar în martie un trimis de-al său se afla la Buda, dispus să
încheie un armistițiu fără a mai include domnii români; de asemenea, cu polonii se
încheia pacea pentru trei ani512, iar la 12 iunie sultanul a pornit cu toate forțele sale
spre răsărit, mai întâi împotriva capetelor roșii din Anatolia, pe care i-a masacrat,
deportat sau aruncat după gratii, apoi și-a continuat deplasarea către ținuturile armene
căutând să-l înfrunte pe Ismail Safevi Șah513.
Profitând și de veștile conform cărora sultanul era angajat în Asia Mică, în
noua sa postură de legat apostolic Bakócz a adus în Ungaria bula papală despre
lansarea cruciadei și a convins regele și nobilimea maghiară să lanseze cruciada pe

510 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 61
511 Ibidem, p. 63 și nota de subsol (40).
512 Ibid., p. 63
513 T. Gemil, Românii…, p. 102

96 data de 9 aprilie 1514. Totodată s-a apucat să reorganizeze diocezele din Ungaria și a
trecut în subordinea sa directă prepozitura sașilor de la Sibiu și Episcopia de Milcov.
Cu acest gest de-al său Bakócz a provocat direct trecerea ulterioară a sașilor la
protestantismul luteran. Legatul papal a mai revendicat și Cetatea Albă precum și alte
teritorii care aparținuseră regelui ungar514. Concomitent, cu recrutarea pentru cruciadă
se ocupau în Ungaria și Ardeal mai ales preoții și călugării franciscani, iar rezultatele
au depășit cu mult așteptările. Datorită promisiunilor de eliberare de iobăgie a
țăranilor participanți la cruciadă, în tabăra de la Pesta se adună patruzeci de mii de
țărani sub conducerea unor oameni care ulterior devin conducătorii răscoalei
antifeudale. Printre ei se află și micul nobil secui Gheorghe Doja (György Dózsa) cu
fratele său Grigore Doja (Gergely Dózsa) și Laurențiu Meszaroș (Lörinc Mészáros).
La 24 aprilie, Bakócz l-a numit comandant suprem pe György Dózsa, care se mai
luptase cu turcii la Belgrad515, deși comandant al oștii de cruciați fusese numit
ipotetic Sigismund, regele Poloniei516. Acesta din urmă a scris mai multe scrisori
papei în care detalia raportul de forțe dintre creștini și otomani iar din punct de vedere
militar a rămas în expectativă. De asemenea, nici pe oștile moldave și muntene nu se
putea pune bază, raporturile lui Neagoe cu Bogdan al III-lea fiind încordate încă de la
înscăunarea primului; mai mult, cu ajutor muntenesc (posibil și unguresc) un
pretendent la tronul moldovean, pomenit de Cronicile slavo-române cu numele de
Trifăilă, ce se numiea fecior de domn517 a trecut în Moldova fără veste518 dar a fost
învins la pod den jos de Vaslui519 și decapitat (27 februarie 1514)520. Chiar dacă
Neagoe se afla în raporturi bune cu polonii, întrucât regele Sigismund prefera să-și

514 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 81
515 Pál Engel, Regatul…., p. 379
516 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 81
517 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2 … p. 228
518 Ibidem, p. 262
519 Ibid.
520 Ibid.

97 trimită solul prin Transilvania și Muntenia către Constantinopol, în loc să o facă pe
calea cea mai scurtă, prin Moldova iar solul polon își dădea întâlnire cu solul maghiar
la Poartă, pentru a pune de acord poziția ungară cu cea polonă în raporturile cu
otomanii chiar în Țara Românească521, Neagoe nu s-a alăturat, cum am arătat și mai
sus, cauzei cruciate, fără a trebui să fie numaidecât socotit omul turcilor. Tot în 1514,
istoricii români mai vechi au notat că logofătul Tăutu este trimis la Poartă să închine
Moldova, în condiții similare cu cele ale Munteniei: autonomie sub toate aspectele,
recunoașterea suzeranității otomane și plata unui peșcheș anual, în acest fel, Bogdan
scăpând de pericolul tătăresc și de alți dușmani, care astfel, deveneau dușmanii Porții.
Din această lipsă a cooperării sau a ajutorului din partea statelor creștine, din cauza
incapacității statului maghiar de a întreține o armată regulată mai mare și din alte
cauze s-a ajuns de la cruciadă la războiul țărănesc al lui György Dózsa. Divergențele
dintre mica nobilime și marii baroni, între aceștia și iobagi, au făcut ca în fața
pericolului ce amenința țara, forțele sociale sa fie dezbinate, izbucnind unul dintre
cele mai sângeroase conflicte civile ale perioadei522.
La început, preparativele cruciadei au mers destul de bine. La 9 mai 1514,
trupele au pornit de la Pesta ca, traversând pusta maghiară, să ajungă la granițele
sudice ale regatului. Dar încordarea creștea iar nobilii dezaprobau plecarea iobagilor
tocmai înaintea muncilor de vară și, în mai multe locuri, au încercat să-i rețină cu
forța523. Acest lucru a dus la conflicte în care au existat victime de ambele părți.
Încordarea s-a accentuat și datorită pustiirilor produse de trupele care se adunau.
Armatele nobiliare aveau obiceiul să devasteze toate așezările ce le ieșeau în cale,
deoarece ei înșiși trebuiau să se aprovizioneze524. Însă cu acest prilej rechizițiile au
lovit în mai mare măsură chiar reședințele nobililor. De asemenea, în multe locuri
țăranii au refuzat să-și mai plătească obligațiile feudale. Asupra lui Bakócz s-au
exercitat presiuni extrem de intense din partea potentaților, încât la 15 mai a fost

521 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 80
522 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 148
523 Pál Engel, Regatul…., p. 379
524 Ibidem

98 nevoit să decreteze încetarea recrutărilor, iar la 24 mai, alături de rege, a emis ordinul
de dizolvare a armatelor țărănești525. Nobilimea din majoritatea comitatelor s-a adunat
ca să-și potolească supușii, deveniți răzvrătiți iar pe alocuri au apărut ciocniri armate;
prima dintre acestea avusese deja loc în Bihor, unde țăranii au zdrobit cetele nobililor,
la 22 mai526. Războiul a izbucnit însă numai când evenimentele au ajuns și la
cunoștința armatei lui Dózsa. Interdicția de înrolare și recrutare generase deja mari
nemulțumiri în tabără dar Dózsa își continua încă drumul spre granițele de sud, pentru
a-și duce misiunea la bun sfârșit. Însă la 23 mai, avangărzile armatei sale au fost
interceptate de oștile conduse de comitele de Timiș, István Báthory și de episcopul de
Csanád (Cenad) Miklós Csáky, la Apátfalva, lângă Csanád, și zdrobite. Dózsa i-a
surprins, la rândul său, la Nagylak (Nădlac) și l-a capturat pe episcop, iar la 28 mai,
când a aflat de anularea campaniei, împreună cu tovarășii săi de arme l-au tras în
țeapă pe Csáky527; din acest moment nu mai era cale de întoarcere iar expediția
militară spre graniță a fost abandonată definitiv în favoarea asedierii reședințelor
nobiliare și a cetăților de către țăranii înarmați și organizați. În iunie, războiul se
generalizase. O armată țărănească care înainta pe malul stâng al Dunării a ocupat
câteva cetăți din Sirmium și l-a asediat pe arhiepiscopul de Kalocsa la reședința sa din
Bács. O alta, condusă de preotul Laurențiu, a ocupat Oradea și de acolo a pornit spre
Transilvania. Dózsa a asediat Lipova și Șoimoș, în fruntea oștirilor principale, iar la
13 iunie a început asediul Timișoarei, reședința lui Báthory528. Dar deja oștile
nobililor începuseră să domine situația, după șirul de victorii sporadice țărănești; la
Pesta, castelanul cetății Buda, János Bornemisza, a risipit restul taberei militare iar
spre mijlocul lui iulie a pacificat și regiunea dintre Dunăre și Tisza. Nobilimea din
Transilvania a oprit la 10 iulie, la Cluj, oastea preotului Laurențiu (în care activau și
țărani români, conform surselor contemporane) împingând-o în Bihor, dar acțiunea
impetuoasă a lui János Szapolyai a fost cea ce a decis soarta războiului țărănesc. În

525 Ibid.
526 Ibid.
527 Ibid., p. 379-380
528 Ibid., p. 380

99 fruntea trupelor sale a pornit spre Timișoara și la 15 iulie, sub zidurile acesteia, a
pulverizat oastea lui Dózsa, capturându-l și pe acesta și executându-l în modul ce
avea să devină de tristă faimă529. De la începerea răscoalei nu trecuseră mai mult de
șase săptămâni și aceasta s-a încheiat la fel de brusc precum începuse. Opinia publică
europeană a receptat mișcarea condusă de Dózsa ca având cauze politice naționale, nu
cele sociale care erau greu de înțeles în afara Regatului ungar. Astfel, la Augsburg
apărea chiar în 1514 o ’foaie volantă’ a unui martor la evenimente, care sublinia
patriotismul țăranilor și al orășenilor săraci în contradicție cu poziția marii nobilimi.
Sătui de ineficiența armatelor nobiliare, aceștia se hotărâseră să își apere singuri
țara530 deoarece nobilii se pregătesc de luptă de 20 de ani și ceea ce spuneți voi,
călugării și preoții nu sunt decât minciuni sfruntate, de acum încolo nu mai credem
în predicile voastre, nu mai intrăm în biserici531. Giovanni Moro, negustor venețian,
informa că regele și baronii au considerat prea costisitor un război cu turcii și au
preferat pacea, fapt ce a nemulțumit ’poporul’, 30 000 de țărani ridicându-se
împotriva regelui și încercând să îl asedieze la Buda532. Aceeași informație o dă și
Gáspár Heltai care spune în cronica sa: țăranii s-au ridicat împotriva nobililor zicând:
ei au fost cei care ne-au supt atâta timp sudoarea și sângele, dar acum ei se ascund și
nu îndrăznesc să lupte împotriva turcilor pentru a apăra țara533. Dieta din octombrie
1514 i-a privat pe iobagi de dreptul liberei strămutări și i-a condamnat pe toți
împreună cu urmașii lor să-l slujească perpetuu pe nobilul lor. Aceste măsuri au fost
cuprinse în codul de legi ce va fi emis în 1517, binecunoscutul Tripartit al lui István
Werbőczy ( Tripartitum opus iuris consuetudinarii inlycti Regni Hungariae
partiumque adnexarium ). Prin Tripartitum, chiar dacă s-au legiferat impozitele și
abuzurile de tot felul împotriva păturilor servile, cărora li se anulau și ultimele
drepturi, a făcut pentru mica nobilime concesii însemnate. Din punct de vedere

529 Ibid.
530 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 148
531 Ibidem
532 Ibid., p. 149
533 Ibid.

100 juridic, formal, ea devenea coparticipantă la decizia politică, alături de marii baroni.
Se definește și denumirea de ’popor’, care îi cuprinde doar pe nobili, și denumirea de
’plebe’, atribuită nenobililor, adică țărănimii, deci și majorității românilor. Prin acest
act, românii sunt excluși complet de la viața politică a Transilvaniei deși o parte
marginală a românilor (micii nobili, încă prezenți în peisajul social ardelean și
bănățean) s-a bucurat de autonomie pentru o perioadă limitată de timp. În cele din
urmă Regatul ungar a reușit să depășească criza, însă fără a moderniza societatea, ci
din contră534. Probabil ar fi funcționat așa secole de-a rândul, în modul său tradițional,
însă următoarea perioadă i-a pus în față sarcini cu care nu a fost capabil să lupte.
Momentan, șansa Regatului ungar a fost că Selim I a pornit cu toate forțele
sale către răsărit, la 12 iunie (cf. supra). La 23 august 1514, tributar al vechilor
concepții cavalerești islamice și credincios armelor convenționale Șah Ismail a fost
zdrobit, la Çaldıran, în special de artileria otomană535. Pentru un timp, amenințarea
șiită era înlăturată, fiind deschise în același timp căile către noi cuceriri în Orientul
Mijlociu și în Caucaz; la 5 – 7 septembrie otomanii au ocupat și jefuit chiar capitala
safevizilor, Tabriz536, fără însă a o anexa. În tot cursul anului 1514 și în prima
jumătate a anului 1515, sultanul a rămas în partea estică a Asiei Mici. Cu ajutorul
georgienilor a obținut cu mare greutate o victorie pe Eufrat537. Dar venirea iernii i-a
decimat caii și Selim a fost nevoit să ierneze cu scopul de a relua ofensiva în anul
următor. Campania din primăvara lui 1515 s-a încheiat cu victoria sultanului, care a
anexat Anatolia răsăriteană cu Armenia occidentală și Mesopotamia de nord – unde a
lăsat o armată pe Eufrat – și a revenit la Constantinopol538.
Întoarcerea sultanului, petrecută la sfârșitul primăverii anului 1515, a neliniștit
din nou vecinii. Europa începuse din nou eternele pregătiri de cruciadă, principala

534 Pál Engel, Regatul…., p. 379
535 T. Gemil, Românii…, p. 102
536 Norman Housley, The Later Crusades 1274-1580, From Lyons to Alcazar , Oxford University Press,
1992, p. 120 (e-book)
537 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 63
538 Ibidem, p. 64

101 preocupare a lui Leon al X-lea fiind aceea de a împiedica Ungaria, ajunsă în pragul
dezastrului, de a încheia o nouă pace cu turcii, în condiții de supunere fata de
Imperiul otoman. Astfel, statele creștine trebuiau angajate la lupta împotriva
Imperiului otoman, ce le apărea ca tocmai eliberat de ofensiva din Asia dar
menținând trupe acolo. Spania, Ungaria și Polonia încheiaseră împreună cu
Maximilian I un sfânt jurământ de alianță împotriva turcilor539. Conflictul ruso-polon
împiedica, însă, cooperarea armatelor din estul continentului; o alianță cu rușii, fie în
scop de cruciadă, alături de poloni fie, din rațiuni politice, chiar împotriva acestora,
nu s-a materializat. În luna august 1515 începea Congresul de la Viena, care
reprezenta pentru Habsburgi încununarea păcii de la Pressburg, din 1491. În sfârșit,
se realiza, printr-o dublă logodnă îndelung negociată, aducerea Boemiei și Ungariei
sub influența Habsburgilor și se punea capăt rivalității cu Polonia, Sigismund fiind
chiar girantul alianței matrimoniale și politice ce se încheia (pentru Maria de Austria
se respectau condițiile prevăzute în tratatul din 1506, fiind logodită, prin procură, cu
Ludovic, moștenitorul tronului Ungariei, în cazul surorii acestuia, Maximilian, în
etate de 56 de ani la acea dată, se prezenta el însuși drept soț pentru Ana, ce avea doar
15 ani540 sau, opțional, urma să o dea în căsătorie fiului său, Ferdinand – aceasta a
fost geneza domniei de mai multe secole a dinastiei Habsburg în Ungaria). Acest
succes al partidei pro-habsburgice a fost înlesnit și de postura delicată în care s-a
aflat, pentru moment, voievodul Transilvaniei, János Szapolyai, care, deși era favorit
chiar la tron, a fost înfrânt de către otomani la Zarnov, în Serbia, în aprilie același
an541.
Cât privește spațiul carpatic, din scrisori ale voievodului transilvănean, trimise
bistrițenilor și sibienilor la 5 și 28 iunie 1515, reieșea posibila intenție a turcilor de a
ataca prin Muntenia Hațegul și în general Transilvania542. Cu toate acestea, au urmat
numai obișnuitele ciocniri de frontieră dintre otomani și unguri, subsecvent croați; în

539 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 150
540 Ibidem, p. 151
541 Pál Engel, Regatul…., p. 382
542 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 64

102 Europa, Selim n-a deplasat alte forțe cu excepția cetelor locale ale sancak-ilor de la
Dunăre și din Bosnia. În septembrie 1515, pregătirile militare ale sultanului
generează din nou temerea că acesta intenționează să invadeze Ungaria ori Moldova.
Concomitent, o nouă schimbare pe frontul din Italia obliga la încă o amânare a
campaniei împotriva turcilor. Francisc I, noul rege al Franței, redobândea supremația
în Italia, cucerind Genova și Milano prin victoria de la Marignano (13 – 14
septembrie). Leon al X-lea, impresionat de hotărârea regelui francez, prefera alianța
cu acesta, căutând să îl atragă de partea cruciadei543. Astfel, practic nu mai era absolut
nicio forță angajată concret măcar în preparative de cruciadă, iar pe o acțiune
ungurească nu se putea conta, cetăți de frontieră fiind sub asediul – sau chiar ocupația
– sancak-ilor. „În asemenea condiții, Neagoe socotește că e prudent să mențină
raporturi bune cu Poarta, din care pricină îl vedem că merge la Constantinopol tot în
septembrie 2015. În ziua de 23 septembrie, Neagoe sosește la Constantinopol pentru a
îndeplini ceremonialul de vasalitate. A doua zi după sosirea sa la Constantinopol (24
septembrie 1515) întrunindu-se marele Divan și venind domnul Țării Românești a
sărutat mână sfântă a marelui padișah El a dat ca peșcheș o trăsură (arabă)
împodobită și frumoasă, împreună cu niște cai și șoimi. În a 16-a zi (25 septembrie) a
plătit tributul Țării Românești. În a 21-a zi (30 septembrie) s-a întrunit divanul și
domnul Țării Românești a îmbrăcat, potrivit tradiției vechi, surguciul alb, căciulă
roșie, dreaptă cu iușchiuf, gen solac și caftan; apoi i-a sărutat mâna (sultanului)
pentru învoire de plecare. Data plecării din Constantinopol nu mai este relatată544”.
La 13 martie 1516 Vladislav al II-lea a decedat, lăsând țările în care a domnit
fiului său Ludovic, în vârstă de 10 ani, împreună cu o datorie de 400.000 de florini545.
Tutorii nominali ai minorului au fost Maximilian de Habsburg și Sigismund al
Poloniei, iar educația acestuia a fost încredințată margrafului George de
Brandenburg-Hohenzollern și căpitanului cetății Buda, János Bornemisza. Ambii erau
recunoscuți ca partizani direcți ai casei de Habsburg, orientați spre Apus, ceea ce

543 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 153
544 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 64 – 65
545 Pál Engel, Regatul…., p. 382

103 explică lipsa lor de popularitate în rândurile nobilimii546. Pusă în fața posibilității
certe a unor ingerințe externe, Dieta l-a declarat major pe Ludovic, numind un
consiliu regal (regență) compus din șase prelați, șase baroni și șase mici nobili547). Cu
puțin înaintea decesului regelui Vladislav al II-lea, ungurii nu pregetaseră nici să ducă
tratative în vederea încheierii unui nou armistițiu cu turcii. Sultanul Selim, având alte
planuri, a fost de acord și tot la începutul lui 1516 s-a încheiat armistițiul. În
armistițiu sunt cuprinși, după Sanudo, citat și de Manole Neagoe, toți domnii creștini,
în afară de împăratul Germaniei și de regele Franței. Cu toate acestea, Vladislav scria
lui Sigismund despre pregătirile pe care Selim le făcea la Adrianopol, cu scopul de a
ataca Ungaria. În afară de aceasta, Vladislav își exprima temerile cu privire la cele
două țări române pe care Selim ar dori să le ocupe și demițând pe voievozii acestora
să le împartă în sancak-ate după obiceiul turcesc548.
La 9 aprilie 1516 Selim părăsea capitala, dar în direcția Anatoliei; din nou,
informațiile precedente privind intențiile acestuia de a ataca Moldova și Ungaria se
dovedeau neîntemeiate549. Pe tot parcursul anului sultanul a luptat în Asia Mică,
Mesopotamia și Siria. Aceste campanii otomane în răsărit au făcut inevitabilă
confruntarea cu statul mamluk din Egipt. Conflictul otomano-mamluk nu se punea
însă numai sub aspectul rivalității pentru supremația în lumea musulmană, ci și sub
cel, mult mai important, al combaterii expansiunii portugheze în bazinul Mării Roșii.
Întreaga lume arabă era realmente alarmată de progresele portughezilor în regiune și
își legaseră nădejdile de salvare de puterea otomană550. Mai întâi, otomanii au ocupat
Diyarbakır, în Anatolia de sud-est. Apoi, la 24 august 1516, i-au învins pe mamluk-i
la Marj Dabiq, în ceea ce este azi Siria de nord, la frontiera turcă551, la mică distanță
de Alep. Siria a căzut în stăpânirea otomanilor ca urmare a acestei singure bătălii, în

546 Ibidem
547 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 153
548 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 65
549 Ibidem
550 T. Gemil, Românii…, p. 102
551 P. J. Brummett, Ottoman…, p. 52

104 care sultanul mamluk, Al-Ashraf Qansuh al-Ghawri (Kansuh al-Ghuri), a căzut în
luptă552. La 28 octombrie același an, mamluk-ii conduși de Janbirdi al-Ghazali au
încercat să-i oprească în Gaza pe otomani din avansul către Egiptul african; bătălia a
avut loc la Yaunis Khan iar egiptenii au fost surclasați din nou, deschizând calea
turcilor spre Africa553.
În acest timp în Europa, preocuparea papei Leon al X-lea pentru soarta
Ungariei avea ca rezultat încă o bulă de proclamare a cruciadei, în iunie 1516, care
bineînțeles nu avea să fie aplicată de nimeni554.
În anul 1517 sultanul a continuat ceea ce începuse anul trecut, și anume
înaintarea spre Cairo. Era momentul când toate forțele militare ale Imperiului otoman
erau concentrate în spațiul arabo-persan. Magistrul cavalerilor din Rhodos îl înștiința
în acest sens pe Leon al X-lea să profite de momentul oportun pentru a-i alunga pe
turci din Europa555. Așa s-a și procedat, papa proclamând, într-un conciliu la Lateran
la 7 martie 1517, obișnuita deja cruciadă anuală pe hârtie556.
Între timp, Selim era pe cale să termine ceea ce începuse. Deși succesorul
sultanului mamluk Al-Ashraf Qansuh al-Ghawri, și anume Al-Ashraf Tuman bay,
cunoscut mai degrabă ca Tuman bay al II-lea, a încercat pe parcursul toamnei lui
1516 să achiziționeze arme de foc, artilerie și să instruiască trupele în utilizarea
acestora, recrutând disperat un mare număr de bărbați de toate vârstele și din toate
clasele sociale, chiar și nomazi beduini, bătălia decisivă, dată la 24 ianuarie 1517 la
Ridaniya, a fost câștigată – ce e drept, destul de greu – tot de otomani, care i-au atacat
pe inamici din spate, nedându-le posibilitatea să-și folosească nou cumpăratele arme

552 Suraiya Faroqhi, The Ottoman Empire: A Short History , Markus Wiener Publishers, Princeton, 2009,
p. 60 (e-book)
553 M. W. Daly, Carl F. Petry, The Cambridge History of Egypt, Vol. 2 , Cambridge University Press,
1998, p. 498 (e-book)
554 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 153
555 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 65
556 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 153

105 de foc557. Câteva zile mai târziu, otomanii au cucerit și au prădat Cairo capturându-l
și pe ultimul calif; regrupat în zona piramidelor din Gizah, Tuman bay a încercat un
atac în martie prin ultimii oșteni pe care-i avea la dispoziție, beduinii, dar care au
clacat repede în fața mijloacelor de luptă superioare otomane558. Sultanul mamluk a
fost capturat și spânzurat în văzul supușilor săi, la Cairo, pentru că ucisese înainte de
război solii lui Selim. Ca o consecință, alături de Egipt, Siria, Transiordania și
Palestina, shariff-ul din Mecca s-a închinat otomanilor, plasând orașele sfinte Mecca
și Medina sub controlul acestora559, până în Yemen. „Odată cu moștenirea mamelucă,
sultanii otomani au preluat și titlul de calif suprem ( khalifa-i kubrâ ), care le conferea
oficial calitatea de conducător al întregii lumi islamice, act oficiat de ultimul calif
abbasid, prizonierul Al-Mutawakkil Allah al III-lea, adus la Istanbul de Selim I,
împreună cu alte vestigii venerate ale islamului. Un rezultat al noii conștiințe a
conducătorilor otomani a fost ridicarea legii religioase a islam-ului în poziție
primordială în administrația de stat560”.
Puși în fața zvonurilor ce dădeau certă reîntoarcerea lui Selim în Europa și
continuarea campaniilor impetuoase cu țintă prezumată Croația (practic Ungaria), la
apelul de cruciadă al papei au răspuns regii Spaniei, Angliei, Portugaliei, Ungariei,
Poloniei si Danemarcei. Se elaborase un prim plan al campaniei, ce prevedea ca
atacul să fie întreprins pe trei coloane: prin Germania, Ungaria și Peninsula
Balcanică, apoi prin Dalmația și Illyricum precum și prin Italia, până la Brindisi, spre
Egipt și Grecia. Țelul final era cucerirea și împărțirea Greciei, precum si ocuparea
Constantinopolului561. Important este faptul că Țara Românească și Moldova intrau în
planurile de cruciadă562. Cele două țări române intrau mai degrabă în planul făurit de
împăratul Maximilan, care miza, din nou, pe forțele răsăritului: polonezii, muntenii,

557 M. W. Daly, Carl F. Petry, The Cambridge…, p. 498
558 P. J. Brummett, Ottoman… p. 110
559 S. Faroqhi, The Ottoman… p.60
560 T. Gemil, Românii…, p. 102
561 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 153-154
562 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 66

106 moldovenii, rutenii și tătarii. Se urmarea deschiderea a trei fronturi în Marea Neagră,
cu ocuparea Chiliei și Cetății Albe, în Croația și în Balcani și, în fine, în Marea
Mediterană563. Cele două țări române trebuiau să-și alăture forțele regelui polon, care
trebuia să atace în 1518 Chilia și Cetatea Albă, iar în 1519 Adrianopolul, cu sprijin
muntenesc, moldovenii urmând a rămâne pe linia Dunării pentru a asigura
ariergarda564. În anul 1520 urmau să se ducă bătăliile decisive pe mare și pe uscat, în
scopul eliberării Constantinopolului și alungării otomanilor din Balcani565.
La foarte scurt timp după conciliul de la Lateran, cei doi domni români, noul
voievod moldav Ștefăniță și cel muntean Neagoe Basarab, încheiau tratate, primul cu
Polonia cel de-al doilea cu Ungaria, care afirmau dorința expresă a celor doi de a
lupta cu turcii566. Deși este posibil să fi existat și un document anterior asemănător,
care nu s-ar fi păstrat, prin moartea lui Vladislav al II-lea și urcarea pe tronul maghiar
a lui Ludovic al II-lea a apărut oricum necesitatea de a încheia un nou legământ între
principele sud-carpatic și noul rege. Astfel, la 17 martie 1517567 Neagoe s-a angajat,
prin cartea de închinare și credință să fie prieten prietenilor Regatului ungar și
dușman dușmanilor acestuia. Dacă otomanii ar ataca spre Ungaria apoi Domnia mea
și cu boierii domniei mele și cu toată țara, dacă ni se va părea că putem sta înaintea
lor, ca să-i oprim, iar dacă vom vedea că nu putem sta înaintea lor, apoi noi să dăm
de știre domnului nostru, înălțimei crăiești și brașovenilor și Țării Bârsei568. În acest
act angajamentele pe care Neagoe le ia față de regele Ungariei, în mod excepțional le
ia și separat față de Brașov569. E o dovadă că abia acum s-a sfârșit vechiul conflict

563 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 154
564 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 66
565 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 154
566 Ibidem
567 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 77; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2…
p. 228
568 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 77; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2…
p. 228
569 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 77

107 latent dintre cele două părți. Prin stipulațiile acestui tratat brașovenii aveau voie să
desfășoare comerț numai în Târgoviște, Câmpulung și Târgșor, iar prin alte orașe să
nu fie slobozi să umble cu marfă nicăieri570. Consecință a tratatului dintre voievod și
rege la 9 iulie 1517 Ludovic emitea un document prin care încunoștința pe capul
bisericii transilvane că a dăruit lui Neagoe și fiului acestuia, Teodosie, domeniul
Geoagiului, ca și lui Radu cel Mare, în comitatul Hunedoarei, pentru situația în care
domnul muntean, la nevoie, în siguranță cu fiii și fiicele sale și cu boierii și lucrurile
sale să se refugieze la noi în țara noastră și să aibă un loc sigur571.
Însă în Ungaria noile planuri de cruciadă au întâmpinat rezistența feroce a
marii nobilimi; având episodul Dózsa foarte proaspăt în memorie, baronii se opuneau
oricăror inițiative care ar fi strâns la oaste miliții populare ce ar trebui înarmate. Toți
vorbeau despre binele țării dar exista prea puțin consens în ceea ce ar fi trebuit sau ar
fi fost posibil să se facă. În timpul vieții lui Vladislav, se distinseseră destul de clar
cele două tabere: nobilimea și curtea, iar majoritatea baronilor era, în general, de
partea curții. Acum însă lucrurile se complicaseră din ce în ce mai mult; arena
principală a luptelor pentru putere a fost dieta, care în timpul domniei lui Ludovic al
II-lea s-a întrunit de șaisprezece ori572. Numai în 1518 dieta s-a întrunit de trei ori iar
la prima, ținută în 24 aprilie, nobilimea a părăsit sala. Pericolul otoman părea atât de
îndepărtat încât baronii erau tentați să-l subaprecieze și nici nu voiau să audă de pace.
Numai curtea ducea tratative mai degrabă secrete cu sultanul, care după ce respinsese
mai multe propuneri de pace ale curții maghiare, l-a returnat dintr-o detenție de șapte
ani, de altfel onorabilă, pe solul Barnábas Bélai573 împreună cu un armistițiu pe șapte
ani, în baza statu-quo- ului574. În Ungaria, singurul ce manifesta interes la planul
papei, care viza începerea ostilităților din Africa de Nord în anul 1518 și continuarea
campaniei în 1519 cu implicarea Angliei, Portugaliei si Franței și a șahului Persiei,

570 Ibidem
571 Ibid., p. 78
572 Pál Engel, Regatul… , p. 382-383
573 Ibidem, p. 383
574 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 154-155

108 era regele Ludovic. La 1 iulie 1518, Ludovic al II-lea era atât de mulțumit de proiect,
încât scria lui Balacco Balachi că este nerăbdător să șteargă cu desăvârșire numele
de turc. Încrezător în planul final de cruciadă rămânea și Maximilian, care cerea ca
Moldova și Țara Românească sa înceteze să mai plătească tribut Porții si să intre în
slujba creștinătății; tot așa să facă și Valahia Mică (Oltenia)575.
Dar, în alte surse, ipostaza domnului muntean apare încă și mai bizară.
„Lămuriri complementare în legătură cu obligațiile lui Neagoe față de regele maghiar
ne dă Aloise Bon, fostul ambasador al Veneției la Buda. În raportul prezentat de
acesta senatului, la 18 iulie 1519, este vorba și de relațiile dintre voievodul muntean,
unguri și turci. Din raport reiese o clauză, care nu e formulată în tratatul din 1517, și
anume că voievodul avea libertatea să meargă fie cu turcii, fie cu ungurii, alăturându-
se celui a cărui armată intra prima în campanie. Tot din acest raport rezultă că Neagoe
trimitea lunar sol la curtea din Buda. După același informator cei doi voievozi români
puteau da pentru o campanie antiturcă 25.000 de călăreți576”. Aceste raporturi cu
Poarta erau de natură să blocheze și tendințele încă vii ale Ungariei de expansiune
către Dunărea inferioară. De aceea, Neagoe Basarab a evitat angajarea ostentativă în
acțiunea antiotomană, deși nu a respins fățiș propunerile de cruciadă ale coaliției
creștine577. Oricum, planurile detaliate de cruciadă au rămas și de această dată pe
hârtie, deși la 1 august 1518 împăratul Maximilian primise însemnele de cruciat de la
papă578. „Ca și în trecut, agitația din jurul proiectului papal de cruciadă a atras
necazuri românilor. În vara lui 1518, tătarii din Crimeea au atacat Moldova, ca
represalii și avertisment pentru recentul ei tratat de alianță cu Polonia. Aceasta din
urmă nu și-a îndeplinit însă, nici acum, obligațiile asumate expres prin noul tratat.
Moldova a fost nevoită să facă față singură noii presiuni. Tătarii au fost respinși de
oștile moldovene, dar atitudinea Poloniei în acele împrejurări a constituit un argument

575 Ibidem p. 155
576 Sanudo, XXVII, p. 409 apud Manole Neagoe, Neagoe…, p. 78 nota de subsol (1)
577 Manole Neagoe, Despre politica externă a lui Neagoe Basarab , în „Studii. Revista de Istorie”, nr.4,
1966, p. 745-766, p. 751
578 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 155

109 în plus în favoarea celor care își manifestau neîncrederea în voința și posibilitățile
acesteia de a garanta ființa de stat a Moldovei. Fără îndoială, atât Moldova cât și Țara
Românească au avut în vedere și noua lecție polonă din 1518, când au căutat să
participe direct la preconizata coaliție antiotomană, peste capul regilor Ungariei și
Poloniei579”. Sosirea lui Selim la Constantinopol i-a determinat pe unguri să solicite
ajutoare in bani de la principii apuseni. Spre finele lui august, umblau zvonuri că
Selim nu va merge la Constantinopol, ci se va îndrepta, prin Philippopolis, către
Valahia, pentru a înlocui pe voievodul moldovean. Jayza a fost cucerită de turci
pentru că nu a fost ajutată cu nimic de nimeni. Fiind atacat și Belgradul, Maximilian a
acționat încheind un armistițiu cu Franta și recomandând supușilor săi din Friuli și
Gorizia să respecte armistițiul cu Veneția. Un sol al papei Leon al X-lea a încercat să-
i împace pe poloni cu rușii. La începutul lui septembrie 1518, la Buda ajungea un sol
de la Neagoe Basarab. După cum relatează același Aloise Bon, episcopul de Vacz îi
relatase să știți că sultanul vine spre noi. Maiestatea regală a primit ieri un sol de la
voievodul Țării Românești, care a venit în 10 zile și i-a explicat că sultanul a plecat
din Constantinopole și merge spre țara sa cu un număr mare de oști și că își mărea
încă oastea sa și avea cu sine pe fiul șahului persan pentru că era înțelegere între
sultanul turc și șah580. Asupra atitudinii lui in cazul unui eventual atac turcesc
episcopul de Vacz și curtea ungară erau foarte neliniștiți și se temeau ca acest domn
transalpin să nu se înstrăineze de acel regat, ceea ce ar însemna o mare pierdere,
pentru că promisese pentru orice expediție optzeci de mii de pedeștri și călăreți581. În
timpul șederii lui Selim la Constantinopol, deoarece pregătirile de ordin militar se
continuau și cum nici marele vizir nu știa care sunt planurile sultanului, credința
generală era că aceste pregătiri aveau ca țintă atacul spre Ungaria. Zvonurile unui
iminent atac împotriva Țării Românești au ajuns la începutul lui 1519 până la
Roma582. La curtea ungară, doi soli, unul din partea lui Ștefan cel Tânăr, celălalt din

579 T. Gemil, Românii… p. 108
580 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 67
581 Manole Neagoe, Despre…, p. 750
582 Ibidem

110 partea voievodului muntean, aduceau informații contradictorii583. Solul lui Neagoe
Basarab anunța că Peri-pașa venea dinspre Damasc cu oastea sa la Istanbul, fiind
încheiată pacea cu Ismail-șah, și că otomanii efectuau preparative pentru atacarea
Regatului ungar584. Emisarul moldav aducea vestea contrară că sultanul voia să
încheie pacea cu regele maghiar585. Se trimiteau iscoade maghiare pentru a se informa
asupra bazei reale a acestor zvonuri (13 ianuarie 1519)586. La 18 ianuarie acestea
reveneau în capitala ungară, informând că 60.000 de turci erau concentrați la
Nicopole iar o parte dintre aceștia erau trimiși spre Vidin și Sirmium, dar aceste trupe
erau de o factură slabă, fiind formate din cete țărănești de ’strânsură’587.
Bolnav, împăratul romano-german deceda, la 12 ianuarie 1519588, ceea ce a
dat naștere, bineînțeles, unei noi priorități în Imperiu, numirea succesorului. Stările au
socotit că au o șansă să îl urce pe tron, în locul nepotului lui Maximilian, Carol
(Quintul), pe Ludovic al II-lea. L-au însărcinat pe István Werbőczy să-l câștige pe
papă de partea regelui ungar, în fapt un preadolescent de 13 ani589. După alegerea lui
Carol (Quintul) al Spaniei ca împărat romano-german, la 28 iunie 1519, Franța s-a
văzut înconjurată de posesiuni habsburgice și nevoită să-și reorienteze politica
externă. S-a ajuns astfel la alianța Franței cu Imperiul otoman, alianță ce va înrâuri
ulterior întreaga evoluție a situației internaționale. În același context al
incertitudinilor geopolitice, aduse la ordinea zilei de problema alegerii împăratului
romano-german, s-a ajuns și la reînnoirea tratatului de pace dintre Imperiul otoman și

583 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 68
584 Ibidem
585 Ibid.
586 Ibid.
587 Ibid.
588 Gerhard Benecke, Maximilian I (1459-1519). An Analytical Biography , Routledge & Kegan Paul,
London-Boston-Melbourne-Henley, 1982, p. 10 (e-book); în majoritatea lucrărilor străine data morții
apare ca fiind 12 ianuarie 1519 iar nu 31 decembrie 1518, cum apărea îndeobște în lucrările
românești mai vechi
589 Pál Engel, Regatul…, p. 383

111 Ungaria, în februarie-martie 1519590, precum și la prelungirea păcii polono-otomane,
tot în același an. În tratatul ungaro-otoman fuseseră cuprinse și cele două țări române,
întocmai ca în cel din 1503, deși, spre deosebire de Neagoe Basarab, Ștefan cel Tânăr
nu se recunoscuse vasal al regelui ungar. Domnii urmau să plătească și de acum
înainte tribut și peșcheș. Și, ceea ce este foarte important pentru lămurirea raporturilor
dintre Neagoe și Poartă, se stipula în tratat că sultanul nu le cerea nimic și nu va
adăuga ceva nou care să nu fi fost înainte591.
Activitatea diplomatică a voievodului muntean a atins apogeul în 1519. După
ce în anul precedent inițiase – în premieră pentru Țara Românească – raporturi cu
venețienii, prin trimiterea în ianuarie – martie 1518 a solului Hieronim Matievici592
care a fost ridicat de doge la rangul de cavaler și a dăruit acestuia o cupă de argint
aurit, primind în schimb scrisoare de credință de la seniorie593 primind în schimb o
haină de stofă scumpă și însărcinarea ca să spună stăpânului său lucruri bune despre
senioria noastră594, pe același trimis îl regăsim la 5 decembrie 1518 la Ragusa, pentru
afacerile zisului voievod595 înmânând și scrisoarea de credință trimisă de Neagoe și
dăruindu-le din partea voievodului un cal596
Anul următor solul trimis la Roma de către Neagoe a reprezentat și interesele
voievodului moldav Ștefăniță. Deducem de aici că relațiile dintre cei doi domni nu
mai erau în stadiul din vremea domniei lui Bogdan cel Orb, ci acum erau mult mai
bune. Solia comună a fost încredințată lui Anton Paicalas, nobilis vir, și a sosit la
Roma în iunie 1519. Acesta i-a expus papei Leon al X-lea dorința celor doi domni,
Basarab și aleșii săi fii Teodosie și Petru și urmașii săi și Ștefan și fiii săi de acest

590 Tahsin Gemil datează pacea simplu în 1519, fără lună și dată; Manole Neagoe o datează spre
sfârșitul lui februarie 1519 iar Pál Engel la 28 martie 1519.
591 Manole Neagoe, Despre…, p. 750
592 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 82
593 Ibidem
594 Ibid.
595 Ibid.
596 Ibid…, p. 83

112 scaun sfânt și de biserica romană prin înțelegerea perpetuă să fie uniți597 făgăduind
că alături de numiții fii și de supușii lor să se ralieze la sfânta expediție împotriva lui
Selim, tiranul turcilor598 și că nu vor încheia pace separată cu turcii fără învoirea
papei, iar papa, în schimb, în toate tratatele pe care le va încheia de aici înainte cu
turcii să-i considere pe cei doi voievozi ca aliați și să fie incluși în acel tratat. Papa a
acceptat propunerea domnilor români, garantând personal drepturile egale ale Țărilor
române cu partenerele din coaliție. Suveranul pontif se angaja să vă includem la fel
ca pe aliații noștri în toate tratatele și înțelegerile, dacă vreodată s-ar întâmpla să se
facă prin noi cu numitul turc tiran și să fiți părtași la toate teritoriile pe care
victoriile ulterioare le-ar recupera din mâinile turcilor599. De la Roma, Paicalas a
mers la Veneția, unde îl regăsim la 24 iunie prezentând cadouri și scrisoarea de la
Neagoe alături de cea pe care tocmai o primise de la papă, plecând la 12 iulie 1519
spre Țara Românească cu o scrisoare din partea Republicii către stăpânul său600
Din păcate, evoluția ulterioară a evenimentelor nu a contribuit cu nimic la
realizarea acestor planuri și angajamente. La începutul lui 1520 creștinii știau că
otomanii pregăteau o mare campanie. Luptele între turci pe de o parte și unguri și
croați pe de altă parte nu au încetat nici în timp de pace. După ce în 1518 îi învinsese
la Jajce, la 20 mai 1520, în bătălia de la Plješevica, între Bihać și Korenica, căzuse
banul croat, Petar Berislavič, fiind apoi decapitat de otomani601. La 16 iulie, un sol
moldovean aducea la Buda vești lămuritoare cu privire la luptele dintre tătari alături
de opinia sa că turcii vor porni tot împotriva safevizilor, nu a Europei602, iar la 17
septembrie soli ai moldovenilor și ai muntenilor soseau la curtea ungară aducând
vestea că sultanul a adunat oaste cu care se îndreaptă spre Țara Românească,

597 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 83
598 Ibidem
599 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 155
600 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 84
601 Pál Engel, Regatul…, p. 383
602 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 85-86

113 sporindu-i efectivele pe drum603. Neagoe îl înștiința pe rege că atunci când va fi
necesar i se va alătura cu toate forțele sale, socotite la 40.000 de oșteni604. Din partea
regelui, a primit răspunsul că i s-a poruncit lui Szapolyai să-și adune armata la
granițele muntene, pentru a face față amenințării, iar solul muntean i-a răspuns că nu
știe nimic în acest sens605. Cât privește situația de la frontiera ardeleană, trebuie arătat
că nu de multă vreme, mai precis din 9 ianuarie 1520, voievozii transilvănean și
muntean, prin prepușii lor, pentru Szapolyai niște boieri de origine românească din
Hațeg iar pentru Neagoe câțiva boieri din sfatul țării, delimitaseră hotarele ce
despărțeau Transilvania de principatul sud-carpatic, incluzând în Țara Românească
ținutul Jienilor (deși la 1499 Vladislav al II-lea dăruise pământ în acele locuri lui
Mihaly Kendeffy, de unde deducem că îl considera posesiunea sa legitimă)606. Acest
ținut al Jienilor depindea geografic și demografic mai curând de Hațeg decât de
Oltenia. Chiar și așezările umane înființate ulterior faptelor din 1520 și-au avut
obârșia tot în sate vechi din Hațeg: Livadia – Livezeni, Valea Lupului – Lupeni607,
deci de sorginte neîndoielnic română, dar română ardeleană. Cu toate acestea, granița
trasată acum trecea Țării Românești toată depresiunea de la Petroșani, un ținut de
circa patruzeci de kilometri lungime și de zece kilometri lățime608. Motivele pentru
care voievodul Transilvaniei a acceptat această stabilire de hotare în defavoarea țării
sale nu sunt cunoscute, dar probabil Szapolyai a fost animat de interesul de a-l avea
pe Neagoe Basarab de partea sa fie contra turcilor, fie în năzuința sa de a obține
coroana ungară, fie de ambele. În textul în care s-a statuat grănițuirea, Szapolyai este
denumit Craiul Ianăș or, de regulă, numai Măria sa craiul (regele ungar) era intitulat
astfel în documentele muntenești609. Ambasadorul venețian, care participase la

603 Ibidem, p. 86
604 Ibid., p. 85
605 Ibid., p. 86
606 Ibid., p. 75
607 Ibidem
608 Ibid.
609 crai = király = rege, iar nu principe ori domn ori voievod;

114 primirea solilor, a încercat să-i asigure că Republica nu are teamă de otomani și că se
va alătura ungurilor cu toate forțele ei, dacă aceștia vor fi atacați; ambasadorul nota și
că i se pare că solii nu l-au crezut, fiind greu să se ducă tratative cu ei610 .
La câteva zile după întrevederea solilor cu regele Ludovic al II-lea, a sosit pe
neașteptate și vestea decesului sultanului Selim, la 22 septembrie 1520. Oficial cauza
morții a fost antrax, dar cercetări mai noi au sugerat fie otrăvirea sa, fie un cancer de
piele, fie, se pare, chiar ciumă, având în vedere că moartea sa a coincis cu un val de
epidemie de ciumă în Imperiul otoman611.
Urmașul său, Kanunî Sultan Süleyman ori Muhteșem Süleyman, cunoscut ca
Soliman Magnificul sau Suleyman Legiuitorul, a urcat pe tron la începutul lunii
octombrie 1520. Curtea maghiară îl știa ca pe un sultan pașnic, care nu se va întoarce
împotriva creștinilor după cum nota Sanudo612. Chiar dacă va fi fost adevărat,
înscăunarea unui nou împărat turc însemna necesitatea semnării unui nou tratat de
pace ori armistițiu, deoarece, după cum am arătat, în epocă acestea se încheiau intuitu
personae, iar Süleyman nu avea niciun fel de acord cu ungurii, iar nu după cum
arătau unii istorici din vremuri mai vechi că ar fi anulat pacea cu ungurii, încheiată de
Selim în 1519. În decembrie 1520, ceaușul Behram, emisarul sultanului, a sosit la
Buda, cu misiunea de a anunța, potrivit obiceiului, întronarea lui Süleyman și de a
reînnoi tratatul de pace încheiat în anul precedent. Baronii au fost pentru acceptare,
dar nobilimea nu a fost de acord, în primul rând pentru că niciodată un rege maghiar
nu a cerut pace turcilor613. Pe trimis l-au reținut, rămânând prizonier ani de zile,
probabil ca represalii pentru reținerea timp de șapte ani de către otomani a emisarului
ungurilor, Barnábas Bélai. Acest gest de provocare a fost un factor important în
evoluția ulterioară a evenimentelor, întrucât spre stupoarea și indignarea Porții,

610 Ibidem
611 Varlık, Nükhet – Plague and Empire in the Early Modern Mediterranean World: The Ottoman
Experience, 1347-1600 , Cambridge University Press, New York, 2015, p. 164–165 (e-book)
612 Pál Engel, Regatul…, p. 383-384
613 Ibidem, p. 384

115 magnații unguri l-au întemnițat pe solul otoman (se zvonise că ar fi fost chiar ucis)614
ceea a constituit un casus belli perfect, poate mult așteptat, pentru sultan. Curtea de la
Buda a mizat pesemne pe sprijinul masiv al străinătății și s-a bazat, probabil, pe
premisa că sultanul era interesat în dezvoltarea cuceririlor în răsărit, că armata
otomană, după o absență îndelungată din Europa, nu ar fi putut porni prea ușor către
apus. Că toate aceste calcule s-au dovedit grave erori de judecată s-a văzut limpede în
1521615. Chiar la începutul anului, Neagoe și Ștefăniță și-au reînnoit legăturile cu
noul sultan616, care a început tot atunci pregătirile de război. În Ardeal, secuii se
răsculaseră și s-au înregistrat ciocniri cu trupele lui Szapolyai. Informațiile pe care le
duceau la Buda doi soli de la voievodul muntean relevau preparativele otomane și
faptul că 25.000 de turci erau concentrați lângă Nicopole, iar asemenea concentrări au
loc peste tot în Imperiul turcesc617. Regele ungar scria voievodului transilvan să
înceteze conflictul cu secuii, chiar prin concesii, și să se îndrepte cu oamenii săi spre
granițe pentru a-l ajuta pe Neagoe618. Din luna martie, se poate observa o acțiune
febrilă de informare din partea sibienilor asupra celor ce se petreceau în Țara
Românească și dincolo de Dunăre619. Nu se știe care ar fi fost cursul istoriei dacă
propunerii de pace a lui Süleyman i s-ar fi dat curs iar ungurii nu ar fi fost tocmai
acum provocatori, după ce în ultimele decenii încheiaseră zeci de armistiții și păci cu
turcii, chiar dacă la frontieră luptele nu încetaseră practic niciodată. Așa însă, în mai
1521, sultanul a pornit cu forțe uriașe împotriva Ungariei. La sfârșitul lunii iunie,
turcii atacau în direcția Belgradului și a Timișoarei. În timp ce comandanții lui
Süleyman au ocupat la începutul lui iulie Šabac și Zemun, el însuși a asediat
Belgradul620. În acest timp, Ludovic al II-lea, în vârstă de 15 ani, urma să plece la

614 T. Gemil, Românii…, p. 111
615 Ibidem
616 Manole Neagoe, Neagoe… , p. 86
617 Ibidem, p. 87
618 Ibid.
619 Ibid.
620 Pál Engel, Regatul…, p. 384

116 luptă în fruntea a 2.000 de călăreți, nu înainte de a scrie papei, regelui englez și
dogelui venețian, dar prelații sau baronii nu l-au urmat scrie ambasadorul venețian,
deoarece erau divizați de o mare discordie621. În suszisa scrisoare a regelui maghiar
acesta arăta că otomanii cu o uriașă oaste vor să ocupe Ungaria. În acest scop,
sultanul trimisese și în Muntenia o armată numeroasă, de optzeci de mii de oameni,
sub conducerea cunoscutului Mehmed beğ622 și se spune că voievodul acelei Valahii,
socotit supus de-al nostru, constrâns de forță și de teamă, i-ar fi dat în ajutor circa
patruzeci de mii de oameni623. Oricum, în tratatul munteano-ungar din 1517 era
prevăzut clar că Neagoe are opțiunea de a trece de partea turcilor dacă aceștia atacă
primii și dacă nu primește ajutor de la rege. Concomitent, Ludovic ordonase din nou
voievodului ardelean să înainteze la granițele Țării Românești, dar de această dată
pentru a se apăra de turci și munteni; Szapolyai nu s-a grăbit să execute defel ordinul,
ci abia peste o lună poruncea brașovenilor să-și aducă trupele la Sebeș624. La 3
august, un anume cneaz Oprea, care fusese în părțile transalpine, dădea de știre
sibienilor că Mehmed beğ se întorcea de la asediul nereușit al Severinului, ceea ce
înseamnă că Mehmed beğ se aflase la nord de Dunăre, în Oltenia, cel puțin după
ridicarea asediului asupra ungurilor din Turnu Severin, dacă nu cumva urmase
această cale și la dus625, fără a avea de suferit din pricina lui Neagoe, ci, din contră,
fiind pe pământurile unui aliat. După asediul Severinului se pare că Mehmed beğ
avea ca sarcină atacarea Ardealului, Basarab Voievod a trimis pe boierii și oastea sa
cu Mehmed împotriva secuilor626 relata un sol moldav în anul următor desfășurarea
evenimentelor la curtea polonă, fapt neconfirmat încă de alte surse cunoscute, deși
unii istorici români au notat că Neagoe Basarab a efectuat, la ordinul Porții, manevre

621 Ibidem
622 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 87
623 Ibidem
624 Ibid.
625 Ibid., p. 88
626 Ibid.

117 de diversiune cu oștile sale în Transilvania627. Un argument contrar ar fi acela că din
Brașov i s-a trimis un vindecător care a stat în Țara Românească circa zece zile, după
17 iulie 1521, starea de sănătate a domnului muntean fiind probabil gravă; or, de ce i
s-ar fi trimis medic dacă oștile sale atacaseră secuimea, la mică distanță de țara
Bârsei?
În fine, la începutul lunii august, chiar înainte să plece spre a încerca
despresurarea Belgradului cu oastea sa, regele ungar a trimis un emisar, Marcu
Horvath, la domnul muntean628. La 13 august, sibienii trimiteau oameni la Ludovic cu
scrisori de la acest Marcu, care revenise de la sud de Carpați. Aceste ultime
evenimente ale domniei lui Neagoe ne fac totuși să opinăm că și dacă va fi fost o
expediție peste munți a acestuia, expediția fie a fost un atac ușor, fie un soi de
sabotaj, ce nu au adus pagube pământurilor ardelene, întrucât după cum se vede
Ungaria nu a rupt relațiile cu Țara Românească iar schimbul epistolar a continuat,
fiind posibil ca Ludovic să spere ca un curs favorabil al evenimentelor să-l readucă pe
domn în tabăra sa pentru a-l avea aliat la urmărirea otomanilor. Dar regele ungar a
reușit să ajungă, în fruntea trupelor sale, doar până la Tolna, fiind la mai bine de două
sute de kilometri distanță când cetatea Belgradului a căzut, la 29 august 1521, după o
rezistență de 66 de zile629. Sultanul s-a întors la Constantinopol, dar interiorul
Ungariei a rămas descoperit, până la Buda nu se mai afla nicio fortăreață care ar fi
putut să oprească drumul armatei otomane. La începutul toamnei, nobilimea maghiară
s-a adunat pentru a porni un contraatac, dar s-a dispersat curând, deoarece în tabără a
izbucnit o epidemie630.
Tot la începutul toamnei lui 1521 a încetat din viață Neagoe Basarab.
Inscripția de pe piatra sa de mormânt arată că a răposat în luna septembrie 15 zile și a
domnit 9 ani și jumătate . Natura bolii care i-a adus sfârșitul nu se cunoaște exact dar

627 T. Gemil, Românii…, p. 111
628 Manole Neagoe, Neagoe…, p. 89
629 Pál Engel, Regatul…, p. 384
630 Ibidem

118 boala sa de lungă durată, de care se pare că ar fi murit și patru dintre copiii săi631 se
presupune a fi fost languor (lungoare), numele medieval al tuberculozei632.
Mormântul său se află în partea dreaptă a pronaosului bisericii Adormirea Maicii
Domnului, din ctitoria sa, mănăstirea Curtea de Argeș (a cărei sfințire avusese loc la
17 august 1517 în prezența patriarhului Constantinopolului și a multor altor
oficialități ecleziastice633) plasat în dreptul tabloului votiv al familiei lui Neagoe și
acoperit cu o placă de marmură634.
La 30 octombrie 1521 ambasadorii venețieni la Buda anunțau că după
moartea domnului Țării Românești, au ales pe fiul său numit Theodosie de 16 ani, pe
care serenisimul rege al Ungariei l-a confirmat Având 16 ani în 1521, s-a născut cel
mai probabil în 1505. Nu are un temei afirmația ulterioară a raguzanului Michael
Bocignoli, după care în 1521 Teodosie ar fi avut 7 ani635. Ales domn, după obicei,
imediat după moartea tatălui său, de la el nu au rămas documente interne, ci doar
câteva scrisori către brașoveni și sibieni. Domnia sa, deși uneori negată și trecută
adesea cu vederea, a fost, deși scurtă, reală întrucât s-a intitulat Io Theodosie voievod,
cu mila lui Dumnezeu domn636 însă sub îndrumarea unchiului său dinspre tată, marele
ban Preda Craiovescu, care după cea mai veche variantă păstrată a cronicii interne s-a
ridicat ca să facă pe Theodosie, fiul fratelui său Basarab, voievod în locul tatălui
său637. Cronica atribuită lui Radu Popescu afirmă chiar că o samă de boieri au ridicat
domn pă Preda iar Letopisețul cantacuzinesc, căutând să augmenteze rolul politic al
boierilor Craiovești, notează că după moartea lui Băsărab vodă s-au înălțat domn
Preda, fratele lui Băsărab voevod, ca să ție domniia lui Theodosie, nepotă-său […]

631 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2… p. 232
632 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 146
633 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2… p. 229-230
634 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 146
635 Ibidem, p. 147
636 Ibid.
637 Ibid.

119 pentru că fiind el tânăr de vârstă, socote că-i va purta de grijă și va ține domniia638.
În realitate, marele ban Preda Craiovescu a impus cu siguranță în Sfatul domnesc
alegerea ca domn a nepotului său Teodosie, jucând el rolul principal în conducerea
țării, deși noul domn, cum am observat deja, era de aceeași vârstă cu predecesorul
Vlad cel Tânăr (Vlăduț), deci putea domni și singur639. La 27 septembrie 1521,
douăsprezece zile după moartea tatălui și ridicarea sa în scaun, Teodosie scria
brașovenilor, pentru reluarea relațiilor de prietenie. Înainte de 24 octombrie 1521 a
fost confirmat în scaun și de către regele Ungariei iar curând a primit și încuviințarea
de la Poartă, Teodosie mărturisind ulterior brașovenilor că domnia noastră este de la
turci640. Nu au lipsit nici pretendenții, chiar înaintea confirmărilor externe, anume
chiar în septembrie sibienii notau trimiterea unui observator la sud de Carpați în
timpul conflictelor din părțile transalpine între voievozi641. Teodosie scria
brașovenilor la 1 noiembrie că după înfrângerea acelui vrăjmaș Călugărul , iarăși mi
s-au ridicat alți vrăjmași și cu hoți, cu făcători de rele, și au prădat țara și au ars-o
pe dânsa642. Iată ce se întâmplase de fapt. Iar pribegii ce au fost în domniea lui
Neagoe vodă, pribegiți în Moldova, auzind poftita de dânșii, moarte a lui Neagoe
vodă, au venit în țară și împreună cu buzăenii au rădicat alt domn […] Numit la 24 și
25 octombrie 1521 Dragomir Călugărul (Caloger ille Dragamir) de către regele
Ungariei, după relatarea sibienilor, respectiv Vlăduț voievod (Vladissa Wayvod) , de
către N. Thormay, castelanul Făgărașului643, și noul voievod transalpin Vlad (novus
Wayvoda transalpinensis Wlad) , îndată după 11 octombrie 1521, în socotelile
brașovene644, pe care varianta cea mai veche a cronicii interne îl numește tot Vlad

638 Istoria Țării Romı̂nești ed. 1960, p. 42
639 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 148
640 Ibidem
641 Ibid.
642 Ibid.
643 Hurmuzaki, XV(1), p. 254-255; II(3), p. 375
644 Hurmuzaki, II(3), p. 388

120 voievod645, a purtat cu siguranță numele de botez Dragomir. Ca și alți fii de domni, el
s-a călugărit, pentru a scăpa de suspiciunile voievozilor în scaun, dobândind astfel,
ulterior, porecla de Călugărul, cum îl numește Teodosie. Mult mai târziu, din a doua
jumătate a secolului următor, nu se știe de ce, cronicile interne îi atribuie numele de
Radul vodă Călugărul646. Domn al Țării Românești, din septembrie (după 27) și până
în octombrie (între 14 și 25) 1521, acest Vlad (Dragomir) Călugărul a fost, se pare,
fiul nelegitim al lui Vlad cel Tânăr deci nepotul lui Vlad Călugărul. La rândul său
acesta era feciorul vestitului Vlad Dracul, fapt ce făcea ca Vlad (Dragomir) Călugărul
să aibă o ascendență cvasi-sigur Basarabă (trăgându-se din ramura Drăculeștilor) și
prin urmare pretențiile sale la tron să fie pe deplin justificate. De altfel, la 27
decembrie 1521, însuși regele Poloniei Sigismund recunoștea că Vlad (Dragomir)
Călugărul descindea din ex vojvodarum genere647. Vlad Călugărul Dragomir, fiul lui
Vlăduț, a fost ridicat de boierii buzoieni care au ales un călugăr din partea
Buzăului648. Buzoienii, care constituiau a doua facțiune politică a țării, în permanentă
competiție cu oltenii (Craiovești) au fost sprijiniți și de boierii pribegi în Moldova,
adversari ai lui Neagoe Basarab, care susținuseră pe Mircea (Miloș) Pretendentul,
despre care reprezentantul venețian la Buda credea chiar, la 10 noiembrie 1521, că ar
fi fost reinstaurat cu ajutorul lui Mehmed beğ, zvon fals, prin care îl confunda cu
Radu (Dragomir) Călugărul. Acești boieri s-au aflat la rândul lor în conflict cu
Neagoe Basarab, care i-a acuzat de hiclenie și le-a confiscat moșiile. Observăm aici
primele manifestări muntene de ’reglare de conturi’ politică, fără a lua în calcul
răfuielile dintre Dănești și Drăculești, care erau mai curând lupte „dinastice”.
Buzoienii, alături de domnul proclamat de aceștia, nutreau în chip firesc și
resentimente față de Mehmed beğ care le detronase și ucisese domnul și respectiv
prezumatul tată. Domn al Țării Românești, din septembrie (după 27) și până în

645 Virgil Cândea, Letopisețul Țării Românești (1292-1664) în versiunea arabă a lui Macarie Zaim , în
„Studii”, tom XXIII, nr. 4, București, 1970, p. 673-692, p. 683
646 Istoria Țării Romı̂nești, ed. 1960, p. 42-43
647 Hurmuzaki, II(3), p. 374
648 Virgil Cândea, Letopisețul…, p. 683

121 octombrie (între 10 și 25) 1521, Dând dovadă de pricepere în arta războiului, Vlad
(Dragomir) Călugărul trece imediat la acțiune și executând cu iuțeală o serie de
manevre reușește să ia prin surprindere puținele forțe armate de care dispunea
adversarul său și să le înfrângă într-o sângeroasă bătălie, derulată la Târgoviște, la
scurtă vreme după ziua de 27 septembrie 1521 (dată la care Teodosie, ce se refugiase
în Oltenia, unde îi era baștina și apărarea , a trimis fruntașilor sași din Brașov o
scrisoare prin care îi înștiința cu privire la cele întâmplate649). Cu această ocazie au
pierit în luptă însuși marele ban al Olteniei, Preda Craiovescu (comandantul oștirii lui
Teodosie și totodată unchiul și tutorele acestuia care au pierdut și războiul și capul ),
și fostul mare ban Datco. Din păcate, pentru învingător, căpetenia oștii inamice
apucase să trimită mesageri, la sud de Dunăre, prin care să ceară sprijin de la
Mehmed beğ, care va trece fluviul în fruntea a șapte steaguri de războinici turci,
având loc, astfel, o răsturnare a raportului de forțe în favoarea lui Teodosie. În aceste
condiții, Vlad (Dragomir) Voievod, care de abia se înscăunase, este atacat și aflându-
se acum în inferioritate numerică a fost la rândul său, învins tot la Târgoviște, undeva
între 10 și 14 octombrie 1521650 și luat prizonier laolaltă cu mulți dintre apropiații lui
de către renegatul dregător otoman de la Nicopole, despre care cronicarul Grigore
Ureche ne informează că pentru legea lui cea întunecată (cea musulmană – n.n.) să
oscârbiră oamenii de dânsul651. În aceste împrejurări, Mehmed beğ prelua, practic, pe
seama sa stăpânirea efectivă și exclusivă a întregii țări. Astfel, cârmuitorul sancak-
ului otoman sud-dunărean, au pus mâna pe putere în Valahia și au pus subași pen
toate orașele și pen toate satele, iar el au trecut Dunărea ca să se mai gătească652.
Toate acestea le aflăm și din raportul expediat vicevoievodului Transilvaniei, de către
castelanul Făgărașului, la 25 octombrie 1521653. Drept represalii, chipurile pentru
uciderea bunului său prieten (considerat chiar rudă), banul Preda, Mehmed beğ va

649 Grigore G. Tocilescu , 534 documente…, p. 268
650 Istoria Românilor, vol. IV, p. 417
651 Grigore Ureche, Letopisețul… , ed. P. P. Panaitescu, p. 144-145
652 Virgil Cândea, Letopisețul…, p. 683
653 Hurmuzaki, XV(1), p. 255; Istoria Țării Romînești ed. 1960, p. 42-43

122 porunci războinicilor lui să jefuiască și să incendieze proprietățile boierilor răzvrătiți,
în special pe cele ale celor din ținutul Buzăului. Cu această ocazie boierilor buzoieni
pe lângă că le-au fost prădate averile au existat și situații în care le-au fost ucise
femeile și copiii. Totodată, mulți tineri (fete și băieți) din regiunea respectivă sunt
luați în captivitate pentru a fi vânduți în târgurile de robi din Imperiul otoman654.
Abia după 25 octombrie 1521, Mehmed beğ revine la Nicopole, aducându-l cu sine și
pe Vlad (Dragomir) Călugărul. Aici va ordona executarea acestuia prin decapitare, la
o dată ulterioară celei amintite mai sus, el dorind să scape de un eventual rival la
tronul Țării Românești (de Teodosie se va descotorosi aducându-l la Nicopole, înainte
de 27 decembrie 1521, și trimițându-l, apoi, la Istanbul, unde acesta va muri în
împrejurări destul de suspecte, fie asasinat, la insistențele sale, din porunca sultanului,
fie tot de tuberculoză ca părintele și frații săi655) pe care acum dorea să îl ocupe
personal. Această faptă a fost pusă în aplicare de către comisul Radu Bădica (unul
dintre fiii nelegitimi ai lui Radu cel Mare și deci văr primar cu victima sa, căci tatăl
acesteia, Vlad vodă cel Tânăr, fusese frate vitreg, doar după tată, cu părintele său), ce-
l însoțise și el pe beğul de Nicopole la sud de Dunăre. Dacă în cea mai veche dintre
versiunile cronicii interne a Țării Românești, ce s-a păstrat până astăzi, stă scris că
Radu Bădica a tăiat capul lui Vlad voievod Călugărul din porunca lui Mehmed-
pașa656 în cele din secolele XVII-XVIII, acesta a fost ținut exclusiv vinovat de
uciderea fostului domn arătându-se că el au cerut voie lui Mehmet beiu de au tăiat cu
mâna lui capu Radlui vodă Călugăru657. În ceea ce privește locația mormântului
acestui voievod, nu avem nici o informație, rămășițele sale pământești, găsindu-și,
probabil, odihna de veci undeva în perimetrul cetății Nicopole sau au fost aruncate în
Dunăre. Este posibil ca după tăierea sa, capul să-i fi fost trimis, așa cum se obișnuia
în epocă, la curtea sultanului, drept dovadă a faptului că și acest nesupus bei ghiaur
de la Kara Iflak , care nu a apucat nici el să domnească mai mult de câteva săptămâni

654 T. Palade, Radu…, p. 12
655 cf. supra și infra; vom reveni la domnia lui Teodosie puțin mai jos
656 Virgil Cândea, Letopisețul… , p. 683
657 Istoria Țării Romı̂nești, ed. 1960, p. 206

123 (clasându-se astfel pe locul trei în clasamentul celor mai scurte domnii din istoria
românească medievală), fusese suprimat spre satisfacția și liniștea prealuminatului și
preamăritului padișah658. Ulterior înlăturării lui Vlad Dragomir Călugărul, Teodosie
a mai domnit cel puțin până după 7 ianuarie 1522, când scria sibienilor, trimițând în
solie la ei pe egumenul Iosif de la mănăstirea Curtea de Argeș659, iar un sol de-al său
la secui trecea prin Brașov după 27 decembrie 1521660. Înlocuirea sa din domnie s-a
petrecut cel mai târziu până la mijlocul lunii ianuarie 1522, căci la 22 ianuarie sibienii
trimiteau un observator la Târgoviște ca să cerceteze obiceiurile noului voievod al
Țării Românești , Radu de la Afumați661. Înaintea ultimei date se plasează și răstimpul
în care s-a ținut sfatul domnesc electiv, care a ales pe noul domn662. După o variantă a
cronicii interne, Teodosie a domnit aici în țară luni 6663, așadar, din septembrie 1521
inclusiv, până în ianuarie 1522 inclusiv. Condițiile concrete în care și-a sfârșit
domnia, în realitate, nu se cunosc, înainte de 27 decembrie 1521 Teodosie, împreună
cu vistieria tatălui său și cu 32 de tunuri, a fost ridicat de Mehmed beğ și dus peste
Dunăre la Nicopol, sub pretextul confirmării în domnie și al calculării tributului.
Mehmed beğ de Nicopol devine astfel și în fapt stăpânul Țării Românești, atacând
sudul Transilvaniei și amenințând cu ocuparea orașelor de graniță, în frunte cu Sibiul
și Brașovul664. O scrisoare nedată a doamnei Despina către brașoveni, care însă nu
poate fi decât dinainte de 21 aprilie 1522, când însăși văduva lui Neagoe Basarab se
afla la Brașov665, cere conducerii orașului să îngăduie amânarea unei pricini, și să

658 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 152
659 Grigore G. Tocilescu, 534 documente…, p. 265
660 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 149
661 Ibidem
662 Ibid., p. 148
663 Istoria Țării Românești, 1960, p. 42
664 Hurmuzaki, II(3), p. 374
665 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 149

124 rugați pe Dumnezeu să-mi vie fiul meu Theodosie voievod sănătos666. Totuși, la 7
ianuarie 1522, Teodosie se afla din nou în Țara Românească, cum am văzut, reluând
relațiile cu Sibiul prin egumenul mănăstirii din Curtea de Argeș, o astfel de legătură
neputând fi utilă decât unui domn aflat în țară, iar nu peste Dunăre. Cronica internă
nu cunoaște revenirea lui Teodosie în țară, menționând că l-au ajuns moartea la
Țarigrad667. Este posibil ca urmărind să obțină pentru sine domnia Țării Românești
din partea sultanului, și sub presiunea mai multor pretendenți, Mehmed beğ să-l fi dus
din nou, pentru o a doua și ultimă dată, peste Dunăre. Poate și scrisoarea doamnei
Despina, cea de dinainte de 21 aprilie 1522, se referă la această deplasare a lui
Teodosie668. Despre stăpânirea lui Mehmed beğ în Țara Românească în această
perioadă de după moartea lui Neagoe Basarab menționează, de asemenea,
comprimând puțin timpul, cronicarii moldoveni Macarie ( s-a așezat în locul lui un
turc oarecare anume Mahmet, care se trăgea din neamul lui669) și Grigore Ureche
(cf. supra). Oricum, Teodosie moare la începutul anului 1522, fără a se putea preciza
cu adevărat unde; o icoană comandată de mama sa, doamna Despina, reprezentând
coborârea lui lisus de pe cruce, portretul donatoarei, doamna Despina cu fiul său
Teodosie copil, decedat în brațe, purtând inscripția dedicată Sfintei Fecioare: Stăpână
primește sufletul robului tău, Ion Teodosie voievod și adu-l la judecata ta670,
înfățișează un copil slăbit, probabil bolnav de tuberculoză, așa cum am mai arătat.
Nici despre Teodosie nu deținem informații privind locul înmormântării sale.

666 Grigore G. Tocilescu, 534 documente…, p. 264-265
667 Istoria Țării Romînești, ed. 1960, p. 43
668 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 149
669 Ibidem
670 Ibid.

125 1.2.5 Radu de la Afumați (1522-1529, cu întreruperi) și convulsiile vremurilor
sale

Pe lângă pretendenții care în vremea lui Teodosie și în următoarea jumătate de
an au încercat să se ridice la acea domnie, anume pribegi numiți sau nenumiți până
la șase, și toți au pierit într-un an, după expresia cronicarului Macarie671, despre care
mărturisește, cum am văzut și mai sus, și Teodosie, precizând că veniseră fără știrea
sultanului672, lucrurile s-au complicat într-un mod deosebit, prin cererea lui Mehmed
beğ către sultan de a-l numi pe el domn al Țării Românești673 zicând că-l pohtește
țara să fie el domn. Drept aceia, împăratul crezu pe Mehmet bei și i-au dat domniia
în Țara Românească674, se pare chiar și firman. Data când s-au petrecut aceste
evenimente este greu de precizat; conform cronicii Mehmed ar fi cerut domnia după
moartea lui Theodosie, în schimb, Radu Popescu afirmă că Mehmed solicitase tronul
întru aceste turburări ce era între boiarii țării675. Nu știm astfel dacă cele două
perioade în care Mehmed cerea tronul (toamna lui 1521 sau iarna de la începutul lui
1522) vor fi fost două perioade distincte, între care Teodosie s-ar fi întors în mod real
pe tron pentru o scurtă perioadă, sau cronicarii fac confuzii fiind totuși vorba de o
perioadă scurtă și agitată, de numai câteva luni. Nici raguzanul Michael Bocignoli nu
ne lămurește suplimentar, notând în 1524, ca un ecou al amestecului lui Mehmed beğ
în domnia lui Teodosie, că sultanul îi puse acestuia epitropi turci care să cârmuiască
țara până ce ar ajunge copilul vârstnic, cu gândul ca să se învețe cu încetul românii
cu domni turci, ivindu-se acest prilej îi venise gândul să ocupe țara cu desăvârșire676,
deși se pare că așa zișii ’subași’ sau epitropi au fost numiți – dacă vor fi fost într-

671 Cronicile slavo-române , p. 79, 93
672 Grigore G. Tocilescu, 534 documente…, p. 266-267
673 Nicolae Stoicescu, Radu de la Afumați (1522 – 1529), Ed. Militară, București, 1983, p. 32
674 Istoria Țării Românești , 1960, p. 43, Virgil Cândea, Letopisețul… , p. 683
675 Radu Popescu Vornicul, Istoriile domnilor Țării Romînești, ed. Const. Grecescu, Ed. Academiei
Republicii Populare Romîne, p. 38
676 Călători străini despre Țările Române, vol. I, Editura Științifică, București, 1968, p. 178

126 adevăr numiți vreodată – în timpul stăpânirii cvasi-efective a acestuia între aprilie-
iunie 1522 (cf. infra).
Faptul era fără precedent în istoria raporturilor româno-otomane și purta
semnificația deosebit de gravă a desființării entității de stat a Țării Românești677.
Boierimea țării era desigur pe deplin conștientă de pericolul care amenința nu numai
pozițiile ei dominante, ci și existența ei socială. Speriați de pierderea țării, boierii au
strâns rândurile și l-au ales domn pe Radu de la Afumați. Stoica logofătul,
’capuchehaia’ domnească la Constantinopol, a înștiințat pe boierii din țară că se face
țării domn turc , astfel ca să rădice domn cum mai curând pre Radul vodă din
Afumați, pentru că piiare țara de turci . Deci, boiarii, auzind aceasta, s-au unit toți și
s-au împăcat și și-au rădicat domn, cu voea tuturor, pă Radul de la Afumați678.
Adunarea electivă, boiarii toți și mari și mici și toată curtea , care au ales domn pre
Radul vodă de la Afumați, ginerile lui Băsărab vodă679, a avut loc înainte de 22
ianuarie 1522, când sibienii trimiteau un român din Câineni să cerceteze obiceiurile
noului voievod al Țării Românești680 mai precis, între 7 ianuarie, când Teodosie e
atestat pentru ultima dată în scaun (cf. supra), și 22 ianuarie. cei care l-au ales pe
Radu de la Afumați, după ce fusese pus acolo un turc, cu numele Mahmet , au fost
boierii de orientare antiotomană: care dintre dânșii n-au vrut să slujească păgânilor
și domnului lor (Mehmed beğ) și-au ales ca domn pe Radul Voievod , cum mărturisea
în 1522 solul moldovean Luca Cârjă regelui Poloniei681. Iar românii nu l-au primit pe
copil, nici pe turci, ci primind în locul celui care murise pe un alt domn, ei trimit soli
la turc și îl roagă să-l întărească pe domnul ales de ei și se străduiesc să-l convingă
că acel copil nu e în stare de nimic din cauza vârstei prea fragede și nu e deloc
potrivit pentru o cârmuire atât de însemnată și pe lângă aceasta nu este potrivit cu
datina cea veche ca să fie dată țara turcilor, și ei spun cu tărie că nici românii nu vor

677 T. Gemil, Românii…, p. 114
678 Radu Popescu Vornicul, Istoriile…, p. 38
679 Istoria Țării Românești , 1960, p. 44
680 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 153
681 Ibidem, p. 154

127 îngădui vreodată acest lucru. Mâniindu-se turcul din această pricină, a poruncit,
împotriva legii și a dreptului popoarelor, să fie gâtuiți solii, iar pe ceilalți care
veniseră cu ei i-a lăsat să se întoarcă acasă după ce a pus să li se taie nările. Pe
lângă acestea, poruncește pașalelor de Necopolis, Bedini și Cilistriae să adune
manum predatoriam și să pustiască Țara Românească682 nota Bocignoli după doi
ani.
Timp de patru ani (1521 – 1525) se vor da pentru tronul sud-carpatic lupte
crâncene, cu rezultat schimbător, între turci și români sau între pretendenții români și
susținătorii lor, până ce Radu de la Afumați va rămâne singur ocârmuitor, într-o
perioadă cu mai puține convulsii pentru Țara Românească. Acest Radu, numit de
istoricii mai vechi și Radu vodă cel Nou683 sau cel Tânăr, precum și cel Viteaz684 ori
Radu voievod care a pierit la Râmnic685 după uciderea sa din 1529 (cf. infra), dar mai
ales Radu de la Afumați sau din Afumați, după reședința lui din Afumați – Ilfov, care
fusese a bunicului său Vlad Călugărul, era deci fiu al lui Radu cel Mare, cum s-a
intitulat întreaga sa domnie686, dar reținut de Letopisețul Cantacuzinesc îndeosebi ca
ginere al lui Neagoe Basarab. A fost căsătorit cu doamna Voica, fiica vornicului
Vlaicu din Bucșani, cu care a avut trei copii: Vlad (ucis împreună cu tatăl său în
1529, cf. infra), Anca (măritată cu boierul Udriște din Mărgineni) și Neacșa. În 1526
doamna Voica a murit, iar Radu s-a căsătorit a doua oară cu domnița Ruxandra, fiica
lui Neagoe Basarab. Au avut un singur fiu, pe Radu Ilie, care a domnit în Țara
Românească pentru scurtă vreme între 15 noiembrie 1552 și 11 mai 1553687. Dintre
frații săi după tată, au urcat pe tron Radu Bădica (1523 – 1524, cf. infra), Radu Paisie
(1535 – 1545, cu întreruperi) și Mircea Ciobanul (1545 – 1552, 1553 – 1554, 1558 –

682 Călători, I , p. 178; Bocignoli se referă la pașalele de Nicopole, Vidin, și Silistra.
683 T. Palade, Radu…, p. 13
684 N. Stoicescu, Radu…, p. 37
685 Ibidem
686 D.R.H., B, II, p. 405 și urm. – în documente se intitula ‚Io Radu Voievod, fiul marelui și preabunului
Radu Voievod’, adică al lui Radu cel Mare (1495 – 1508).
687 N. Stoicescu, Radu…, p. 37

128 1559). Radu de la Afumați și-a început domnia înainte de 22 ianuarie 1522, când
sibienii trimiseseră, după obiceiul vremii, un observator la Târgoviște să se intereseze
despre noul voievod al Țării Românești688. La 3 februarie 1522 Radu de la Afumați
emite de la Târgoviște primul său document păstrat, în beneficul mănăstirii Curtea de
Argeș și al noului egumen Gherasim689. La 5 și 28 februarie 1522 acordă alte acte
domnești690. După 12 februarie 1522 însă, sibienii erau anunțați de la sud că Mehmed
beğ și cu pașa de Vidin au trecut Dunărea în Țara Românească691 urmând, desigur,
porunca sultanului de care pomenea Bocignoli – deci Mehmet beiu dându-i împărățiia
domnia Țării Rumânești, au venit cu steag de la Poartă692. Față de această
împrejurare neobișnuită, brașovenii au trimis chiar un observator la Constantinopol la
24 ianuarie, iar la 28 a lunii au oprit legăturile cu Țara Românească din pricina
sinistrelor zvonuri despre turci693. Din Țara Românească Mehmed beğ a cerut
brașovenilor tribut înainte de 25 februarie 1522694. Dar Radul vodă cel Tânăr s-au
gătit și au eșit înaintea lui cu oaste și au făcut război la sat la Glubavi și au biruit
Radu vodă pe Mehmet bei și au fugit Mehmet bei de s-au gătit încă de război695.
Așadar, Radu de la Afumați, cu o armată rapidă pusă la dispoziție de boieri și cu
talent înnăscut pentru organizarea și desfășurarea luptei, atacă și distruge, mai întâi,
avangarda otomană, după care zdrobește grosul oștilor turcești în lupta de la Glubavi,
în februarie 1522696 și se instaurează ca domn a toată țara Ungro-Valahiei. După

688 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 154
689 D.R.H., B, II, p. 405-407
690 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 154
691 Ibidem
692 Radu Popescu Vornicul, Istoriile…, p. 38-39
693 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 154
694 Ibidem
695 N. Stoicescu, Radu…, p. 38
696 T. Palade, Radu…, p. 14

129 câteva zile Mahomed-pașa a venit cu mulți turci și a intrat în Țara Românească697.
De la începutul lui martie și până înainte de 25 aprilie 1522 Mehmed beğ nu a pierdut
timpul și a trecut Dunărea, hotărât să-l dea jos pe domn, iar confruntările sale cu
Radu de la Afumați, a căror balanță a înclinat când de o parte când de alta, au avut loc
de la Dunăre până în nordul țării, și anume la Ștefeni pe Neajlov, la Clejani, la sud de
București, la cetatea Bucureștilor, la Ciocănești, la nord de aceasta, la Târgoviște și
pe râul Argeșel698. Referitor la aceste lupte, cronica notează peste puțină vreme
Mehmet bei au venit cu mulțime de turci și au intrat în țară. Iar Radu vodă i-au ieșit
înainte cu oastea și s-au lovit la Clejani și au biruit pre Mehmet bei ca dintâi și mulți
turci au pierit, iar când a fost apoi, au biruit turcii iar Radu Vodă cu boierii au fugit
în Țara Ungurească699. Concomitent, turcii duceau lupte și cu ungurii, în Banat, unde
se deplasase și János Szapolyai; într-o scrisoare din 24 martie 1522, regele maghiar
lăuda acțiunile voievodului muntean dar își exprima regretul că turcii ocupaseră
cetatea Orșova700. În final, covârșit de forțele turcești mereu înnoite cu ajutoare de la
sud de Dunăre, Radu de la Afumați s-a retras în Transilvania, la Brașov, unde îl
găsim la 24-25 aprilie 1522701 și unde Ludovic al II-lea îi dăruise posesiunile de la
Vințu de Jos și Vurpăr702 aflate în comitatul Alba, probabil ca răsplată pentru lupta
antiotomană dacă ar fi să ne luăm după scrisoarea pomenită mai sus. După fuga din
țară a domnitorului, Mehmed beğ a introdus administrația turcească și dă tonul la
jafuri și terori asupra românilor, pentru a-și impune autoritatea. Dar această tactică s-a
dovedit falimentară, pentru că a stârnit în rândul populației o stare generală de spirit
antiotomană. Boierii la rândul lor, nu se puteau împăca cu administrația turcească,
întrucât Mehmed beğ a luat Țara Românească și a pus în fiecare oraș de-ai lui. Iar el

697 Virgil Cândea, Letopisețul…, p. 683
698 T. Palade, Radu…, p. 14-15, N. Stoicescu, Radu…, p. 38-39
699 apud N. Stoicescu, Radu…, p. 39
700 Hurmuzaki, II(3), p. 404
701 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 155
702 Ibidem, p. 159

130 s-a întors, a trecut Dunărea și a rămas acolo703. Variantele mai noi ale cronicii
interne menționează că au pus oamenii lui subași pre la toate orașele704. Iar cronica
atribuită lui Radu Popescu arată că pusease subași pen toate orașele și pen toate
satele și el trecuse Dunărea ca să se mai gătească705. Mehmed beğ a dus și acțiuni
represive, prima fiind îndreptată asupra buzoienilor, prădând la 2 mai 1522 orașul
Buzău sau pre apa Buzăului706. Profitând de această stare de spirit, Radu de la
Afumați s-a pregătit pentru reluarea domniei. După două luni, în iunie 1522, el trece
înapoi în Țara Românească, cu sprijin armat transilvănean din partea lui János
Szapolyai – românii îl cheamă pe Ioan, comite de Sepus, și i se supun lui împreună
cu toate ale lor, părăsind fățiș pe turci. Iar acela vine cu oaste în Țara Românească
și-i oprește pe turci ce se pregăteau să jefuiască țara707, nota Bocignoli. După
trecerea oștilor prin culoarul Bran-Rucăr, unde s-a considerat că a avut loc o luptă708,
oastea lui Szapolyai fiind apreciată la 80.000 de oameni aleși (probabil o exagerare),
la care se adăugau cei ai lui Radu, Mehmed beğ n-a cutezat să-i înfrunte —
mărturisea, după cum am mai pomenit, tot în 1522, moldoveanul Luca Cârjă regelui
Poloniei — ci s-a retras peste Dunăre, urmărit de trabanții care, trecând fluviul, au ars
trei sate în Imperiul otoman709. Stăpânirea lui Mehmed beğ Mihaloğlu în Țara
Românească s-a încheiat după 22 iunie 1522, spre sfârșitul lunii. Este posibil ca
retragerea lui Mehmed să fi fost cauzată și de lipsa suportului de la Poartă, chiar în
acele zile 400 de nave turcești plecând la Rhodos, la 26 iunie 1522, comandate de
Çoban Mustafa Pașa710. Sultanul Süleyman însuși a sosit cu o armată de aproximativ

703 Virgil Cândea, Letopisețul…, p. 683
704 Istoria Țării Românești , 1960, p. 44
705 Radu Popescu Vornicul, Istoriile…, p. 39
706 Istoria Țării Românești , 1960, p. 43
707 Călători, I , p. 178
708 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 156
709 T. Palade, Radu…, p. 19
710 Lord Kinross, The Ottoman Centuries. The Rise and Fall of the Ottoman Empire , Harpers Perennial,
Londra, 1977, p. 176 (e-book)

131 100.000 de oameni, la 28 iulie pentru a se ocupa personal de asediul Rhodosului711,
care se va lungi până la sfârșitul anului; practic, situația de la nordul Dunării era
lăsată deoparte, Mehmed beğ trebuind să se bazeze strict pe oștenii dimprejur. În
urma ocupării Țării Românești, după 22 iunie, Radu de la Afumați și-a trimis oamenii
ca să prindă fără de veste pe ostașii pașei. Și i-au adus la picioarele lui și le-a tăiat
capetele la toți. Apoi s-a așezat cu ostașii săi la București712 iar după varianta mai
nouă a cronicii au cuprins toți subașii pren toate satele și orașele și le-au tăiat
capetele. Și au strâns Radu vodă oaste mare713. După întoarcerea voievodului János
Szapolyai în Transilvania, în prima decadă a lunii iulie 1522, Mehmed beğ, care se
afla la Dunăre cu patru sangeaci , adunând oaste, a intrat în Țara Românească cu o
armată puternică. Au loc ciocniri la satul Plata și la Alimănești – Teleorman, pe râul
Iminog714, amintite în textul de pe piatra tombală a lui Radu de la Afumați715, înaintea
bătăliei principale ce s-a dat în satul teleormănean Grumazi, unde otomanii au fost
zdrobiți și obligați să se retragă. Domnul a trimis oștile în urmărirea lui Mehmed beğ
la Nicopole și Sviștov el însuși revenind la scaun după cel mai iute, mai vârtos din
toate războaiele după cum scrie pe lespedea sa de mormânt716. Radu de la Afumați se
afla la 4 august 1522 în scaun, întrucât răsplătea pe Neagoe postelnic cu două
jumătăți de sate, pierdute de Hamza spătarul cu hiclenirea domniei mele, iar jupan
Neagoe postelnic, el le-a dobândit cu dreaptă și credincioasă slujbă de la domnia
mea717, desigur în luptele abia încheiate cu Mehmed beğ, iar a doua zi 5 august,
mulțumea sibienilor pentru un dar trimis lui718. După 5 august 1522, Mehmed beğ a

711 Ibidem
712 Virgil Cândea, Letopisețul…, p. 684
713 Istoria Țării Românești , 1960, p. 44
714 T. Palade, Radu…, p. 19
715 N. Stoicescu, Radu…, p. 42
716 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 156
717 D.R.H. B, II , p. 409-410
718 Grigore G. Tocilescu, 534 documente.. ., p. 306-307

132 revenit cu armată, pe neașteptate, înfrângând oștile lui Radu de la Afumați la
Gherghița, București și Slatina, cauzând pierderi mari trupelor acestuia și a mulți
boieri printre care Neagoe spătarul și Stanciu portarul719. Voievodul era nevoit să se
retragă din nou la Brașov, unde se afla la 15 august 1522, alungat […] din stăpânirea
sa transalpină720. Acum s-a dat, se pare, și lupta de sub (cetatea Poenarilor) cu
țăranii721, amintită pe piatra de mormânt a voievodului; trebuie amintit că Poenarii fie
fuseseră la acea dată dați Ardealului, la schimb cu cetățile Vinț și Vurpăr (cf. supra)
ceea ce a cauzat lupta lui Radu cu ’țăranii’, fie, din contră și drept pedeapsă pentru
răzmerița acestor ’țărani’ domnul muntean oferea ulterior cetatea vecinilor de la
nord722.
În răstimpul dintre 4 și 15 august, când Radu de la Afumați s-a adăpostit iarăși
la Brașov, Țara Românească s-a aflat din nou în stăpânirea lui Mehmed beğ.
Cronicile notează că Radu s-a închinat lui János Szapolyai, rugându-l să nu lase Țara
Românească și pe creștini în mâinile turcilor, să facă bine să scoată țara den mâinile
păgânilor723. Într-adevăr, în scurt timp au început preparativele pentru reluarea
tronului, din nou alături de oștile voievodului ardelean, iar la 15 octombrie expediția
a pornit, prin Rucăr, spre principatul sud-carpatic, numărând potrivit cronicii 30.000
de voinici aleși724 dotați cu tunuri și arme asigurate de orașele ardelene, în special de
Brașov, în a cărui „Socoteli” se regăsește însemnarea că a dat 1.948 de florini pentru
plata oștirii ridicate contra perfidissimos Thurcos725. Este posibil ca otomanii să fi
încercat o rezistență chiar la Rucăr, conform inscripției de pe piatra de mormânt a lui
Radu, unde se pomenește de o luptă la Rucăr pe care, dacă nu ar fi avut loc cu acest

719 N. Stoicescu, Radu…, p. 43
720 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 156
721 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2… p. 233
722 Ibidem, p. 159
723 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 158
724 N. Stoicescu, Radu…, p. 43
725 Ibidem, p. 44 nota de subsol (4)

133 prilej, nu am putea să o încadrăm altcândva, deși este trecută la poziția 19, după lupta
de la (Cetatea Bucureștilor) cu Vladislav Vodă dar înaintea luptei de la Didrih726.
Oricum, de va fi fost, a fost probabil o ciocnire de tip ambuscadă întrucât nu o
regăsim în alte izvoare, nefiind socotită demnă de menționat. În atare condiții,
Szapolyai a înaintat numai până la Pitești, deoarece prinzând de veste Mahomed-pașa
s-a temut și a trecut apa Dunării fără a încerca o împotrivire serioasă Voievodul
Szapolyai s-a întors peste o lună în Transilvania, cu captivi turci, trecând din nou pe
la Bran, condus prin munți de pedestrași ai cetății, la 13 noiembrie intrând în Țara
Bârsei, în ziua următoare fiind întâmpinat festiv la Brașov727. Radu s-a întronat domn
pentru a treia oară în mai puțin de un an. De această dată, el va domni pentru o
perioadă relativ mai lungă până în 24-25 aprilie 1524. Există și ipoteza conform
căreia cu ajutorul trabanților rămași în Țara Românească, voievodul a continuat
urmărirea trupelor otomane, obținând victoria despre care atestă lespedea sa tombală,
Didrih (Dridu – Ilfov)728 deși nu este în acord cu ordinea bătăliilor de pe aceasta.
Abia instalat la Târgoviște, după retragerea lui János Szapolyai în Transilvania, Radu
de la Afumați a avut de înfruntat un pretendent intern nenumit, înfrânt și decapitat,
așa cum anunța un sol al său la Brașov în intervalul 29 noiembrie—14 decembrie
1522729, identificat după un act din 16 mai 1579730 cu Dragoslav Porcarul, un lotru
altfel necunoscut, care s -a ridicat când s-a bătut răposatul Radul voievod cu păgâni,
turci, cu Mehmet beg731. S-a păstrat un singur document din această domnie, din 4
aprilie 1523, prin care întărea niște proprietăți mănăstirii Argeș732. Cronica notează că
Radu de la Afumați a făcut o învoială cu boierii lui , sfătuindu-se cu toți boierii cum

726 Ibid.
727 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 158
728 N. Stoicescu, Radu…, p. 45
729 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 158
730 T. Palade, Radu…, p. 22
731 Ibidem
732 D.R.H., B, II, p. 410-412

134 vor face să scoată țara creștinească din mâinile păgânilor de turci , că nu vor putea
să se tot bată, ce fiind puțini și țara mică, cu un împărat ce au luat și au coprins
atâtea țări și are mulțime de oameni733. Starea de război continuu, cum fusese în
ultimii doi ani, ducea la ruina statului. Alternativa nu putea fi decât o soluție politică,
chiar dacă rezistența armată se dovedise indispensabilă iar la aceasta se raliaseră
aproximativ toate forțele interne. Dar, cu toate că se hotărâseră și poate se inițiaseră și
tratative (Radu însă nu au plecat capul și s-au dus la Țarigrad în acest moment, la
începutul lui martie 1523, cum notează cronicile interne, că sultanul l-ar fi ținut multă
vreme fără să-i dea niciun răspuns pentru căci au avut pâră cu Mehmet bei, ci
probabil abia în decembrie 1524, cf. infra) sultanul nu avea încredere în domnul
muntean și a decis să-l pună domn pe Vladislav al III-lea, care-i jurase credință. Noul
domn a avut la început și sprijinul Craioveștilor, consensul național risipindu-se și
banul Pârvu de la Craiova încă au venit cu oamenii lui de i s-au închinat734.
Bocignoli notează ca sultanul, temându-se să nu ocupe ungurii țara, a început să
trateze pacea cu românii, după vechile condiții oferite mai înainte, pace pe care
românii, la îndemnul comitelui (căci se temea de sufletul schimbător al acestei nații,
înclinate întotdeauna spre trădare) au primit-o cu voie bună și s-a încheiat
înțelegerea ca sultanul să numească domn pe unul dintre românii pe care i-ar avea la
el, românii să plătească tribut tot ca mai înainte […]735. Din momentul în care Poarta
promitea să respecte situația anterioară și dispărea temerea transformării țării în
pașalâc, o parte a boierilor a defectat, așa cum am arătat puțin mai sus, părăsind
poziția de luptă contra otomanilor și pe conducătorul acesteia, ales chiar de ei, Radu
de la Afumați736.
Începutul domniei lui Vladislav al III-lea va fi fost între 14 și 25 aprilie 1523
când un agent sas, Bartusch737, aducea la Brașov o scrisoare pentru vicevoievozii

733 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2… p. 233-234
734 Ibidem, p. 234
735 Călători, I, p. 179
736 N. Stoicescu, Radu…, p. 48
737 Ibidem

135 ardeleni împreună cu o alta de la Radu voievod pentru brașoveni, anunțând că turcii
au introdus în Țara Românească pe noul voievod Vladislav738. Noul domn era fiul
unui Vladislav care, la 1488, împreună cu soția sa Neacșa, făcuse o danie mănăstirii
Sf. Ștefan de la Meteore, și, prin acesta, nepotul lui Vladislav al II-lea, aparținând,
astfel, ramurii Dănești a Basarabilor. Confuzia că ar fi fost chiar fiul lui Vladislav al
II-lea a întreținut-o chiar el însuși, intitulându-se în numeroase documente fiul
bunului și marelui Vladislav voievod739 chiar dacă de la uciderea acestui antecesor
trecuseră, în 1523, 67 de ani740. Mai multe despre tatăl lui Vladislav al III-lea nu se
știu; domn nu a fost, nici măcar un pretendent cunoscut741. De altfel, într-un
document din 12 septembrie 1523 menționează chiar el despre cartea bunicului
domniei mele Vladislav voievod742 ceea ce ne duce cu gândul că noul domn nu era
atât de vârstnic la data preluării tronului pe cât au considerat istoricii mai vechi ci
după toate probabilitățile era nepotul lui Vladislav al II-lea. Probabil stătuse mai
multă vreme la turci și nutrise de acolo speranțe de domnie, chiar dacă nu se afirmase
niciodată ca pretendent, dar încă din 1521 se intitula singur Io Vladislav marele
voievod întru Hristos Dumnezeu, domn credincios și de sine-stătător a toată Ungro-
Vlachiei743 într-un hrisov de danie acordat mănăstirii Lavra de la Sfântul munte. Nu
avem dovezi că ar fi fost adus în țară de Mehmed beğ care, constatând ipotetic că nu
reușește să se mențină el, mai ales din rațiuni de opoziție internă generalizată, să-l fi
folosit pe Vladislav ca interpus, prin intermediul Craioveștilor, pe care i-a determinat
astfel (prezentându-le un viitor domn după toată cutuma, din os domnesc) să revină
alături de el și implicit de Vladislav, fisurând consensul intern, cert este însă că
Mehmed beğ, văzându-se exclus de la tron, a trecut de partea lui Vladislav poate și
din ura profundă pe care era firesc să i-o poarte lui Radu.

738 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 158
739 Ibidem
740 N. Stoicescu, Radu…, p. 50
741 T. Palade, Radu…, p. 25
742 D.R.H., B, II , p. 419-420
743 T. Palade, Radu…, p. 25

136 Radu de la Afumați ar fi încercat să i se opună fără succes lui Vladislav al III-
lea cu oastea pe care o mai avea și boierii rămași credincioși, dacă interpretăm în
acest sens lupta de la poziția 18. la (Cetatea Bucureștilor) cu Vladislav Vodă deși este
plasată înaintea celor de la Rucăr și Didrih (cf. supra)744. La 25 aprilie 1523 însuși
Radu de la Afumați a sosit la Brașov, întâlnindu-se aici cu solul regelui Ludovic al II-
lea, care ar fi trebuit să-l viziteze în Țara Românească, și tot la Brașov au fost aduse
în aceeași zi tunurile lăsate în urmă de Radu la Rucăr745. În principatul sud-carpatic
era acum un voievod de os domnesc, sosit cu încuviințarea lui Süleyman iar nu un
beğ turc păgân așa încât chiar dacă Radu beneficia în continuare de un cec în alb de la
unguri și ardeleni, o reluare a domniei trebuia să fie cugetată adânc sub toate
aspectele de politică internă dar mai ales internațională. La 9 mai 1523 vicevoievodul
transilvan István Thomory cerea brașovenilor să-l găzduiască cu cinste pe Radu și pe
boierii săi746, păstrându-1 ca un mijloc de presiune până se vor clarifica legăturile cu
noul voievod, cu atât mai ult, cu cât cetatea Poienari părea pierdută747.
Concomitent, și Vladislav încerca să se apropie de orașele săsești și de
conducerea Ardealului. Chiar la 6 mai 1523 cerea cele tres census748 apoi, la scurtă
vreme, trimitea și el o solie la vicevoievodul István Thomory iar la 23 mai scria
brașovenilor, unde se adăposteau Radu și însoțitorii săi, promițându-le bună pace749.
Însă Ludovic al II-lea nu-l agrea deloc pe noul domn muntean și scria
trimisului său la Sfântul Scaun, István Brodarics (Stjepan Brodarič, de origine croată,
din Polyána – Sirmium/Szerémség) că turcii au ocupat Valahia transcarpatică
alungându-l pe Radu de la Afumați care beneficia de suportul său, iar acesta a trebuit
să se refugieze la Brașov cu cei mai buni oameni ai lui750 iar întrucât țara acestuia se

744 N. Stoicescu, Radu…, p. 50
745 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 159
746 Ibidem
747 Hurmuzaki, XV(1), p. 267-268
748 N. Stoicescu, Radu…, p. 50; cele trei dări cu care Radu de la Afumați ar fi fugit în Ardeal
749 Ibidem
750 Ibid.

137 afla acum în stăpânirea inamicului, regele se temea că Ardealul, Banatul cu Severinul
și întregul nostru regat sunt amenințate de pericol751. Așa și era. După predarea
Rhodosului, la 1 ianuarie 1523,752 sultanul avea liniște din acea parte, deci se putea
angaja în Balcani, spre tronsonul mijlociu al Dunării. Pentru a se asigura pe flancuri,
Süleyman a încheiat pace cu venețienii și polonii. A oferit pacea și ungurilor, din nou.
Situația la frontieră era disperată pentru aceștia din urmă. Odată cu pierderea
Belgradului, punctul de sprijin al liniei defensive maghiare a rămas, în lipsă de
altceva, Petrovaradin, pe care a încercat să-l apere noul arhiepiscop de Kalocsa, Pál
Tomori, din primăvara lui 1523753, care acceptase comanda trupelor, alături de
scaunul episcopal, numai la insistențele papei. Căzuseră deja în mâinile otomanilor
Skradin, Knin și Orșova, în 1522, urmate în 1523 de Ostrovica754. Pe fundalul acestor
succese de etapă ale turcilor, în mai 1523 s-a înregistrat în Egipt prima revoltă a
mamluk-ilor împotriva proaspetei stăpâniri otomane sub Janim al-Sayifi și Inal755.
Revolta nu s-a putut organiza bine și nu a reușit ducând la schimbarea slabului
guvernator Mustafa pașa cu Ahmed pașa756. Poate și din această pricină în august
1523, Pál Tomori înregistra un succes important împotriva otomanilor la Sirmium
(Sremska Mitroviča) pe aceleași meleaguri unde ungurii fuseseră zdrobiți de bizantini
în 1167. Oștile lui Ferhad, pașa Bosniei, au fost nimicite cu prețul unor grele pierderi
în tabăra maghiară757; posibil ca Ferhad să se fi bazat – precum Mehmed beğ în anul
precedent în Muntenia, când sultanul își acumulase forțele la Rhodos – doar pe trupele
sale, întrucât în Egipt au fost până la urmă deplasate oști otomane însemnate numeric,
alături de atenția și preocuparea pentru situația de acolo. Momentul a părut favorabil

751 Ibid.
752 L. Kinross, The Ottoman… p. 178
753 Pál Engel, Regatul…, p. 384
754 Ibidem, p. 384-385
755 Michael Winter, Egyptian Society Under Ottoman Rule, 1517-1798, Routledge – Taylor & Francis
Group, London-New York, 1992, p. 14 (e-book)
756 Ibidem
757 Pál Engel, Regatul…, p. 384

138 ungurilor, cu atât mai mult cu cât sosea la curtea regală un sol de la șahul Ismail,
fratele Petru Libanezul (Petrus Cavallarius)758 care îl informa pe Ludovic de
pregătirile de război ale lui Süleyman în direcția Ungariei și-l invita la alianță,
întrucât dimpotrivă, pe tine vreau să te ajut mereu și vreau să împart soarta ta, fie în
pace, fie în război. Sunt gata să te ajut împotriva regelui turcilor ca și împotriva
oricărui dușman, dacă în luna aprilie vei începe război împotriva dușmanului,
dinspre partea ta îndepărtată, după cum o vom face noi din partea noastră. Mai mult,
am aflat că un oraș bogat, din țara ta, a fost de asemenea asediat si capturat, ceea ce
este dureros și greu de îndurat759. Secretarul ambasadorului venețian la Buda, pe
numele său Francesco Massaro, nota că deși se decretase mobilizarea generală la 4
august se adunaseră numai 4.000 de oameni și, chiar dacă de teama lui signor Sophi
turcii ar fi inițiat un nou armistițiu, dar ungurii nici nu vor să audă760; în paranteză fie
spus, același Massaro îi caracterizase pe unguri ca fiind cel mai rău soi de oameni și
între ei e o ură secretă și ostilitate de necrezut iar țara nu se poate guverna, nu se
respectă regulile iar ei nu acceptă niciun fel de consiliere. Deși în vara lui 1523 papa
Adrian al VI-lea (Adriaan Florensz/Boeyens), de origine neerlandeză (ultimul papă
non-italian până la Ioan Paul al II-lea) trimitea pe cardinalul Thomas Vio ca nunțiu
apostolic la curtea de la Buda cu cuvânt de a repune pe tapet planul cruciadei
antiotomane, în scurt timp suveranul pontif a decedat iar aceste planuri au luat sfârșit
înainte să înceapă761. Nu se știe care ar fi fost mersul evenimentelor dacă papa nu
înceta din viață la 14 septembrie, având în vedere că în Egipt situația, în loc să se
domolească odată cu numirea lui Ahmed pașa, om de mână forte, a devenit de-a
dreptul explozivă. Acest Ahmed pașa a început prin a reține muschetele ienicerilor în
cazărmi iar apoi a întreprins tot soiul de mașinațiuni pentru a determina plecarea unui

758 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 157-158
759 Ibidem, p. 158; orașul ocupat era probabil Belgrad, cu doi ani în urmă – greu de crezut că șahul
cunoștea Skradin, Knin ori Orșova
760 Ibid.
761 Ibid.

139 număr cât mai mare din Kapu Kulları (sclavii Porții)762, soldați credincioși ai lui
Süleyman; apoi a solicitat guvernatorului Egiptului de Jos câteva mii de sclavi negri,
adunând și sclavii negri de pe la proprietățile din Cairo și, instruindu-i în folosirea
armelor de foc, și-a făcut din aceștia propriul său corp de tip pretorian763. A grațiat o
mulțime de mamluk-i, unii reținuți în urma revoltei din același an (cf. supra) alții
chiar din vremea invaziei sultanului Selim. Apoi a bătut monede cu chipul său și s-a
proclamat sultan al Egiptului, considerând că deoarece este gruzin ori cerchez gruzin
(circassian – ceea ce nu s-a dovedit până astăzi) nu are obligația de a fi supus al
sultanului Süleyman764. În aceste circumstanțe, punctul focal de interes al Porții era,
bineînțeles, din nou Egiptul, unde propriul lor funcționar defectase, fiind cunoscut de-
aici înainte ca al-Kha’in Ahmed pașa765, ori Hain Ahmed pașa, cuvântul hain având
înțelesul de trădător ori sperjur, fiind adoptat și în limba română.
În acest timp Vladislav al III-lea, deși considerat pe bună dreptate peste
Carpați ca fiind omul turcilor, nu pregeta să scrie mai multe misive brașovenilor și
ardelenilor prin care se declara supus de la început sfintei coroane și înălțimii sale
craiului și lui Ianăș voievod, cu dreaptă slujbă și cu prietenie […] că ați pus atâta
osteneală pentru Țara Românească cea creștină și multe cheltuieli ați făcut și ați
scos această țară creștină din gura vrăjmașă a afurisiților agareni766 asigurându-i de
fidelitatea sa până la moarte iar țările lor, țări creștine […] ca una singură numai ca
să ne putem apăra de vrăjmașii noștri și ai legii creștine, de agarenii turci767. Nu
putem ști cât temei se putea pune pe aceste declamații ale voievodului muntean,
întrucât el fusese pus pe tron de otomanii pe care-i blestema, iar cel detronat de el se
refugia chiar la brașoveni; cel mai probabil, suntem în fața unui caz clasic de captatio
benevolentiae și de dublu discurs diplomatic. Insistențele sale, la care s-au alăturat și

762 M. Winter, Egyptian…, p. 14
763 Ibidem, p. 14-15
764 Ibid. p. 15
765 Ibid., p. 14
766 N. Stoicescu, Radu…, p. 52
767 Ibidem

140 măsuri de îngăduire a comerțului brașovean peste tot pentru neguțători și săraci, ca
toți să se hrănească în bună voe și în pace768 au primit drept răspuns uciderea slugilor
boierilor săi Dragomir paharnic și Tudor logofăt, care merseseră la Brașov să ia
bunurile acestora, rămase acolo769, iar relațiile rămân încordate. Radu de la Afumați,
la rândul său, pleca din Brașov la sfârșitul verii și se stabilea temporar la Tălmaciu,
lângă Sibiu, de unde îi împărtășea judelui de acolo, Mátyáss Horombresther voința sa
de a merge în Țara Românească770.
Concomitent, în Moldova situația abătuse atenția polonilor și ungurilor de la
demersurile și planurile lui Radu de a trece la sud de Carpați. La 3 august, o solie
secretă moldavă a opoziției oferea tronul regelui Poloniei, în caz contrar, dacă n-ar fi
eliberați de acest tiran, și anume Ștefăniță vodă, se vor adresa fie Regatului ungar fie
turcilor771. La 7 septembrie 1523772 s-a dat lupta între marea boierime răsculată și
oastea strânsă de Ștefăniță, iar domnul a biruit, ucigând ulterior mulțime de boieri773.
Preocupați de situația de aici, Ludovic al II-lea și Szapolyai n-au dat curs solicitărilor
de sprijin ale lui Radu de la Afumați spre a-și recăpăta scaunul. Că vor fi dispus în
acest sens și sibienilor, unde se afla acum acesta sau aceștia au acționat cu de la sine
putere, nu știm, dar Leonard Barlabássy, vicevoievod al Ardealului, le reproșa
acestora la 5 octombrie că nu susțin încercarea lui Radu de a coborî în țara sa pentru a
profita de frământările interne și a-și relua scaunul774.
Frământările interne din Țara Românească erau de fapt un mic război civil,
generat de aceeași greșeală pe care o făcuseră aproape toți domnii din acest secol,
încercarea lui Vladislav de a diminua influența Craioveștilor, prin numirea lui Pârvu

768 Ibid., p. 53
769 Ibid.
770 Ibid. p. 56
771 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2… p. 267
772 după Istoria românilor , vol. IV…, p. 498, lupta ar fi avut loc la 7 decembrie la Roman
773 Ibidem
774 N. Stoicescu, Radu…, p. 56

141 Craiovescu (care la 30 iulie 1523, împreună cu alți boieri, primise de la Szapolyai
domeniul Geoagiu din comitatul Hunedoara775, semn al faptului că nu mai era
considerat omul turcilor, ci se putea pune bază pe el, în calitate de partizan al
voievodului detronat Radu) „doar” mare postelnic, urmată de îndepărtarea acestuia
din sfatul domnesc înainte de 12 septembrie 1523776. Răscoala boierimii condusă de
Pârvu Craiovescu a avut loc după 12 septembrie și înainte de 19 octombrie, când deja
răsculații aleseseră domn pe comisul Radu Bădica777, notând că Vladislav de la
început a fost întocmit cu turcii, ca nouă capetele să ni le răpună […] puțin lângă
dânsul am petrecut, și am cunoscut foarte bine, cum că el nu este destoinic să fie
nouă domnitor, căci nu era creștin, ci păgân și nebun și vrăjmaș capetelor noastre778,
într-o scrisoare adresată ulterior, la 19 decembrie 1523, brașovenilor. Aceștia
trimiseseră cu două luni înainte, la 19 octombrie, solii la ambii domni, Vladislav al
III-lea și Radu Bădica ad partes Transalpinas ex parte Badicka et Wladisla
waywodarum779. Fuga lui Vladislav III peste Dunăre a avut loc însă după 8 noiembrie
1523 când luga, un trimis al brașovenilor, s-a întors după ce fusese 10 zile plecat
constatând că deși plecase la 27 octombrie către noul voievod Transalpin Radul,
nimerise la domnul voievod Vladislav în părțile Transalpine780, tot din 8 noiembrie
datând și singurul document intern cunoscut de la Radu Bădica781.
Radu Bădica a fost fiul natural al lui Radu cel Mare, deci frate vitreg al lui
Radu de la Afumați, calitate în care boierii răsculați împotriva lui Vladislav, în frunte
cu Craioveștii știindu-mă pe mine adevărat fiu domnesc al lui Radu voievod bătrânul,
feciorul Călugărului, și primindu-mă pe mine, ca după lege a le fi lor domnitor al

775 Ibidem, p. 60
776 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 161
777 Ibidem
778 Grigore G. Tocilescu, 534 documente.. ., p. 422-423, 425-426
779 N. Stoicescu, Radu…, p. 61
780 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 162
781 N. Stoicescu, Radu…, p. 61

142 Țării Românești, m-am și așezat în scaunul părintelui meu în domnia românească782.
Mama sa fusese sora mamei lui Neagoe Basarab, ceea ce-l făcea să fie, în afară de
văr primar al răposatului domn, și exponent clar al intereselor Craioveștilor, calitate
în care îl ucisese și pe Vlad (Dragomir) Călugărul (cf. supra). Nu cunoaștem dacă în
scurta sa domnie va fi primit steag de domnie de la turci, deși era înclinat spre o
înțelegere urgentă cu aceștia deoarece era singura posibilitate atunci când suntem mai
slabi mai mult decât toate țările după cum le scria brașovenilor în ianuarie 1524783,
scrisoare în care, însă, le amintea și că ne-au venit la ureche multe vorbe rele despre
Radu voievod care este între voi, cum că aveți de gând să intrați în Țara
Românească, să faceți zarvă între voi și Țara Românească […] vin oamenii noștri și
ne spun cu adevărat că pe la Crăciun va intra Radu voievod, cu știrea și cu puterea
voastră784. Însă primejdia nu venea deocamdată din partea lui Radu de la Afumați, ci
de la turci. Întrucât îl mâniase pe sultan, la câteva zile după ce scria brașovenilor cele
de mai sus Bădica a fost atras într-o cursă. Motivul supărării lui Süleyman fusese
desigur faptul că, deși se pare că Radu Bădica trimisese sume mari de bani la Poartă
pentru a câștiga bunăvoința sultanului, acționase intempestiv și îl detronase pe
domnul numit de acesta, Vladislav al III-lea. Otomanii au preferat să îi acorde din
nou domnia acestuia din urmă și au recurs la o stratagemă, invitându-l pe Bădica cu
suita sa la Giurgiu, sub pretextul de a-i acorda steagul de domnie de la Stambul. Ce a
urmat se cunoaște din mai multe izvoare, cel mai detaliat fiind cel redactat de Michael
Bocignoli, care la 29 iunie 1524 povestea cum românii, veșnic nemulțumiți cu starea
de lucruri de la ei caută altceva, căci alungându-l pe voievodul trimis de sultan, ei
numesc în locul lui pe un altul. Acest lucru, deși turcul l-a răbdat greu, totuși sfătuit
poate de împrejurări s-a prefăcut că nu e supărat, și apoi a trimis în Țara
Românească un sol cu 300 de călăreți ca să-i ducă domnului de curând ales insignele
domniei buzduganul, steagul pe care îl folosesc în luptă toți comandanții pe care
turcii îl numesc Sangeac și care este făcut dintr-o coadă de cal, și apoi o podoabă de

782 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 162
783 Ibidem
784 N. Stoicescu, Radu…, p. 64-65

143 cap din fir de aur răsucit ca o cunună. Acesta după ce vine în Țara Românească este
primit cu cinste de voievod, dar când în fața domnișorilor și a voievodului se preface
că vrea să-i pună cununa pe cap, îl lovește cu buzduganul în cap și îl omoară pe
voievod, după cum îi poruncise sultanul. Iar ceilalți călăreți îi atacă și îi măcelăresc
pe cei mai mulți dintre domnișori, și încălecând fără să li se împotrivească nimeni se
îndreaptă spre cetatea care e așezată pe țărmul Dunării și pe care românii după
moartea lui Dragul, ajunși tributari turcilor o predaseră785. Asasinatul a avut loc
undeva între 19 ianuarie 1524, când Bădica scrisese brașovenilor (cf. supra) și 27
ianuarie 1524, căci la 29 ianuarie o solie muntenească ducea și la Sibiu vestea
asasinării voievodului transalpin786.
Paradoxal, de acest regicid a profitat până la urmă, pentru o scurtă vreme,
Radu de la Afumați. Acesta tocmai trecuse munții, la sfârșitul lui 1523 sau începutul
lui 1524787 însoțit de o oaste de secui călări și trabanți sași788. O nouă știre înregistrată
la Sibiu, la 3 ianuarie 1524, arată că Radu trecuse pe la Bran și Rucăr, unde se pare că
au avut loc și unele ciocniri cu păzitorii hotarului muntean789, poate cele de la Rucăr,
la care se referă poziția 19 a inscripției de pe piatra sa tombală. Nu a avut loc însă
nicio luptă decisivă cu Radu Bădica, așa cum menționau unii istorici români mai
demult. De la Rucăr, intrat în Țara Românească, Radu de la Afumați scria
brașovenilor, în primele zile ale lui ianuarie 1524 că am sosit în țară, iar acei
Pârvulești, ei voiesc să se bată cu domnia mea și foarte ne pregătim de război. Și
turci mulți nu au; dar se fălește Bade că va pune pe sangeacul de Vidin și pe
sangeacul de Nicopolea, și se vor bate cu domnia mea , iar dacă va fi învins, vor veni
în Țara Bârsei împreună cu Badea, și în țara Ardealului și la Brașov790 folosind

785 Călători, I, p. 179
786 Hurmuzaki, XI, p. 846
787 N. Stoicescu, Radu…, p. 66 v. și nota de subsol (3)
788 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 165-166
789 Ibidem, p. 166
790 Ibid.

144 prilejul pentru a cere oaste de sprijin de la destinatari. Și-a reiterat cererea de oaste
către brașoveni și la 27 ianuarie, fiind anunțat că turcii vor să-i acorde lui însemnele
domniei. Otomanii au încercat probabil să repete capcana întinsă lui Radu Bădica dar
noul domn nu a făcut greșeala de a crede că steagul de învestitură cu care fusese atras
și ucis fratele său îi era destinat lui, cum afirmaseră ucigașii acestuia, cerându-i să
vină, împreună cu boierii săi, la vadul Giurgiu, pentru a ridica791 acest steag ce este al
lui Radu voievod de peste plai […] împăratul lui i-a dat Țara Românească, să fie
domn792. Domnia sa a fost scurtă și de această dată, iar ajutorul solicitat de la nord nu
l-a primit. La 6 martie reproșa sibienilor că nu i-au trimis ajutoarele cerute iar peste 3
zile i s-au trimis 67 de trabanți793, împreună cu 20 de călăreți în armuri794, care nu l-
au mai putut ajuta deoarece la 20 martie deja se știa la Sibiu că fusese detronat,
alegând să se retragă din fața armatelor lui Bali beğ al Belgradului, care aducea din
nou pe Vladislav al III-lea, asediind totodată Severinul795 care avea să și cadă în
decursul anului 1524. Avea să reziste însă blocadei, fiind salvată sub comanda unui
anume Péter Novákovič cetatea croată Klis, de lângă Split, palidă consolare pentru
Regatul ungar pentru pierderea Severinului.
În politica internă a Ungariei nu se simțea nici acum suficient pericolul uriaș
care pândea țara. Deși la 5 februarie 1524 regele Ludovic al II-lea scria regelui englez
despre situația în care se afla statul maghiar, deoarece otomanii ocupaseră numeroase
fortărețe alături de Belgrad (cf. supra) precum și cele două Valahii, iar la 5 aprilie
cerea sibienilor să ia măsuri urgente de apărare la fruntariile sudice deoarece prezența
turcilor în Muntenia constituia cel mai sigur și mai grav pericol796, baronii erau
preocupați de probleme materiale, mai precis cât îi va reveni fiecăruia din averea lui

791 Ibidem
792 N. Stoicescu, Radu…, p. 71
793 Ibidem, p. 73
794 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 166
795 Ibidem
796 N. Stoicescu, Radu…, p. 76

145 Ujlaki, rămasă fără stăpân. De asemenea, fiind de notorietate publică interesul pe care
tânăra regină Maria îl avea față de noua doctrină religioasă luterană, erau preocupați
să legifereze în dietă ca acelora atinși de erezia luterană să li se taie capetele și să-și
piardă toate bunurile. În această frenezie anti-Reformă la dieta din 1524 au stabilit să
aleagă căpitani dintre ei, așa cum proceda marele Atilla , pentru ca aceștia să ia locul
funcționarilor urmând să se desființeze anumite funcții în stat, precum și să expulzeze
pe toți străinii de la curtea regală și din țară, inclusiv ambasadorii străini, cu excepția
curtenilor cehi ai regelui797. În toiul acestor preocupări, în primăvara lui 1524 a
produs totuși o emulație trecătoare vestea dată de curtea regală că s-ar fi primit o nouă
ofertă de pace de la Süleyman, conform căreia Ungaria urma să nu mai fie atacată
dacă accepta plata unui tribut precum și dacă ar lăsa drum liber oștilor otomane spre
ținuturile imperialilor798. Dar succesorul papei Adrian al VI-lea, Clement al VII-lea
(Giulio Medici) îl retrimitea pe nunțiul papal Antonio Burgio, la sfârșitul lui februarie
1524, la Buda, pentru a-l convinge pe Ludovic al II-lea, sa nu încheie pacea cu
turcii799. Cât va fi fost real și cât zvon nu s-a demonstrat; cert este că nu s-a încheiat
niciun fel de pace ori de armistițiu cu otomanii.
Concomitent, la 6 martie 1524, din nefericire pentru sud-est europeni,
otomanii rezolvaseră rapid și problema numită Hain Ahmed pașa, autointitulatul
sultan al Egiptului ce a fost ucis la această dată, care în februarie începuse rebeliunea
armată luând Cairo în stăpânire și ucigând toți ienicerii pe care i-a putut găsi. Apoi,
sultanul ușurat de teama defecțiunii Egiptului pregătește o expediție împotriva
românilor și dacă ar porni într-acolo el s-ar sfârși nu numai cu românii și cu
moldovenii despre care am spus mai sus că sunt numiți daci, dar cei mai mulți
socotesc că s-ar sfârși curând și cu ungurii și cu polonii, întrucât nu se vede să fie la

797 Pál Engel, Regatul…, p. 385
798 Ibidem
799 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…p. 159

146 unguri mijloace de luptă cu care să poată să țină piept unui dușman așa de
puternic800.
În această conjunctură internațională în scaun a revenit Vladislav al III-lea,
pentru a doua oară. Documentele emise de el datează între 10 mai și 27 iulie 1524801
și nu ne menționează membri ai sfatului domnesc, ceea ce ne face să credem că acesta
era compus din camarila sa, voievodul fiind lipsit de orice fel de sprijin intern. De
asemenea, și-a continuat răfuielile cu Craioveștii, numind după câte se pare ban pe un
oarecare Tatu802, amintit la 16 august 1524803, ceea ce a determinat cu siguranță
puternica partidă să treacă definitiv de partea lui Radu de la Afumați. S-a menținut pe
tron probabil și din cauza oștilor otomane prezente în țară, Mustafa pașa cu 3.000 de
ieniceri și 7 sangiacuri804. Deși a reînceput șirul misivelor către ardeleni, în care îi
asigura de bunele sale intenții și de atitudinea sa antiotomană, de data aceasta nu a
fost crezut nici cât prima oară. Brașovenii și sibienii au încercat să-i răspundă
diplomatic, în esență totuși un domn având pe deasupra și oști otomane putea oricând
să încerce să aplice o corecție orașelor, după cum amenințase și Neagoe Basarab cu
peste un deceniu în urmă (cf. supra). Pentru aceasta au fost apostrofați de Szapolyai,
care le scria sibienilor la 29 iulie atâta vreme cât veți ține partea lui Vladislav
voievod, faceți cea mai mare greșeală, atât pentru cetate cât și pentru voi înșivă805 iar
brașovenii motivau lui Vladislav că ei nu ar avea nimic împotriva lui, dar la ei este
găzduit Radu de la Afumați care se află sub protecția lui Szapolyai și astfel nu pot
face nimic806. Într-adevăr, beneficiind de suportul voievodului ardelean, Radu a trecut

800 Ibidem
801 N. Stoicescu, Radu…, p. 74
802 Ibidem, p. 75
803 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 167-168
804 N. Stoicescu, Radu…, p. 76
805 Ibidem, p. 77
806 Ibid.

147 din nou munții în țara sa în septembrie 1524807. La 10 septembrie 1524 Nicolae
Thomory, castelanul de Făgăraș și susținător al lui Radu, se afla la Curtea de Argeș,
cerând sibienilor să trimită provizii în vecinătate, la cetatea Poienari, al cărei castelan
transilvănean, un anume Tamas Mysky, e menționat în socotelile sibiene încă de la 14
ianuarie 1524808. Cum aprovizionarea amintită se putea face numai pe drumul
domnesc din Loviștea, se înțelege că la data amintită partea central-nordică a Țării
Românești era controlată de forțele ardelene favorabile lui Radu de la Afumați809, în
vreme ce Vladislav al III-lea domnea de la București810. În aceste condiții, expediția
lui Radu pentru redobândirea domniei, desfășurată înainte de 18 septembrie 1524811a
fost încununată de succes, Vladislav fiind alungat spre Dunăre. Poate acum s-a
desfășurat bătălia de la cetatea București cu Vladislav voievod menționată pe piatra
de mormânt a domnului812, dar numai dacă admitem că în acest caz bătăliile nu sunt
trecute în ordine cronologică, căci nu a mai avut loc nicio luptă la Rucăr după această
prezumată confruntare decisivă între cei doi domni rivali, lupta ultimă de la Didrih
(Dridu) putând însă să fi avut loc după aceasta. ” La 16 septembrie 1524 socotelile
brașovene însemnau cheltuiala pentru o jumătate de cântar de salitră (pentru
producerea prafului de pușcă) pentru expediția de introducere (în țară) a domnului
Radu voievodul Transalpin , în vreme ce la 18 septembrie feria tercia ante Mathei
Apostoli (ziua a treia înainte de Matei Apostolul – corect Matei Episcopul care cade
la 21 septembrie) […], sibienii trimiteau deja un sol cu scrisori la Radu voievodul
Transalpin în legătură cu obișnuitele daune produse în munți813 de către locuitorii din

807 Ibid., p. 77
808 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 168
809 Ibidem
810 D.R.H., B, II , p. 426-427
811 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 168
812 Ibidem
813 Hurmuzaki, XI, p. 848

148 Țara Românească, ceea ce dovedește că la acea dată era privit efectiv ca domn814”.
Otomanii nu l-au sprijinit pe Vladislav al III-lea, fiind probabil atât preocupați de
asediul Severinului și de luptele de la linia croato-bosniaca de frontieră, cât și sătui de
lupta pentru putere ce dura de fix 3 ani în Muntenia precum și de rezistența îndârjită
și de regulă consensuală a românilor815. Astfel, au inițiat contacte cu Radu prin
Ibrahim pașa, care chiar în octombrie 1524 a fost trimis la Târgoviște pentru a discuta
recunoașterea acestuia, în prezența nobililor Tőrők Balint și Ferencz Bádo, alături de
care voievodul muntean dusese expediția de reînscăunare816. Verancsics notează că
nu știe nimeni ce au vorbit în secret817 dar deja în noiembrie Pârvu Craiovescu anunța
sibienilor că voievodul Radu a fost recunoscut de sultan818; o informație contrară vine
de la Burgio (v. supra) care afirma că otomanii au recuperat țara și au pus pe tron il
Vayvoda contrario del nostro probabil pe Vladislav819. Iar la 8 octombrie 1524,
vicevoievodul ardelean nota că domnul muntean primise ordin să se prezinte la
asediul Severinului, cu toți oamenii săi ceea ce nu se confirmă din nicio altă sursă820.
Trebuie să arătăm că la scurt timp după aceea a căzut cetatea Severinului în mâinile
turcilor, care aveau să o și distrugă821 Totuși, ca fost dușman al Porții, Radu de la
Afumați ar fi trebuit să se prezinte la Constantinopol, în fața sultanului Süleyman. El
însuși relata sibienilor că am mers la Poarta turcească și am stat de față cu împăratul
turcesc și toți domnii țării turcești. Și-mi dărui domnul Dumnezeu întâi, după aceea
și împăratul turcesc, mie domnia română și iarăși m-am întors la domnie cu viață și

814 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 169
815 Ștefan Andreescu, Restitutio Daciae, Editura Albatros, București, 1980, p. 50
816 N. Stoicescu, Radu…, p. 79
817 Ibidem, nota de subsol (8)
818 Ibid.
819 Ibid.
820 Ibid., nota de subsol (9) continuată și la p. 80
821 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu , Istoria românilor, 2 … p. 235

149 sănătate împreună cu toți boierii veri câți au fost cu mine822, acceptând plata
tributului, probabil însă fără a-1 spori, cum se afirmă de obicei823, față de suma de
700.000 de aspri stabilită în vremea lui Neagoe Basarab824. Drumul și șederea la
Stambul vor fi durat între aproximativ 14 decembrie 1524 și înainte de 1 februarie
anul următor, timp în care de treburile țării s-au ocupat Pârvu Craiovescu, urmat de
vărul său, Drăghici vornicul Craiovescu, și de logofătul Radu al lui Mățil825. „Abia
întors în țară, de la 1 februarie 1525, el îi informa pe fruntașii cetății Brașovului
despre drumul său la Poartă, unde a stat față în față cu împăratul turcesc și toți
domnii țării turcești adăugând în chip cu totul semnificativ: Să dea Domnul
Dumnezeu viață și sănătate și ispășire de către păgâni domniei voastre și de către
vrăjmașii legii creștine, și nouă de așijderea, să putem plăti truda voastră și
bunătatea cu slujbă și cu cinste, precum de la început am pus jurământ, ca să fim cu
dreptate și slujbă sfintei coroane și măritului crai și tuturor domnilor țării ungurești
și domniei voastre în țara noastră. Altfel spus, Radu de la Afumați s-a grăbit să dea
asigurări vechilor săi aliați și susținători că proaspătul gest al închinării față de sultan
aducător de pace pentru mult încercata Țară Românească nu înseamnă și o modificare
a liniei sale profund antiotomane, o încălcare a jurământului de fidelitate față de
regele Ungariei, în numele căruia îl sprijinise cu armele Ioan Szapolyai826”. Cronica
munteană notează că Radu s-a așezat în scaunul de la București la 28 februarie
[1525]827. Bineînțeles, Vladislav al III-lea nu s-a împăcat cu aceasta și a revenit în
Țara Românească, cu oaste și boieri, stabilindu-și scaunul tot la București, înainte de
19 aprilie 1525828, Radu refugiindu-se la Târgoviște. „Deși recunoscut de Poartă ca

822 Grigore G. Tocilescu, 534 documente…, p. 304-306
823 N. Stoicescu, Radu…, p. 86, notează sporirea cu 2.000 de galbeni a haraciului,
824 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 170
825 Ibidem
826 Ștefan Andreescu, Restitutio… p. 51-52
827 Istoria Țării Romînești , ed. 1960, p. 46
828 D.R.H., B, II, p. 433-434

150 singur domn, Radu de la Afumați a avut de înfruntat mai departe pe Vladislav al III-
lea care a revenit în țară sprijinit probabil de pașalele de la dunăre sau de o parte a
boierimii muntene. Cert este că în perioada 19 aprilie – 18 august 1525 Țara
Românească a avut doi domni829”. Nu știm dacă vor fi domnit separat, Vladislav la
București, spre otomani, iar Radu la Târgoviște, aproape de ardeleni830 ori, cum s-a
mai afirmat, de domnii itinerante, care se strămută de la un cap la celălalt al țării831
sau, cel mai probabil, de doi rivali la același tron, care nu se acceptau, fiecare din ei
declarându-se domn a toată Țara Românească în numeroase documente interne și
scrisori externe832. Îndată după 8 septembrie 1525, Vladislav a fost îndepărtat
definitiv din țară, în condiții necunoscute833, întrucât la 11 septembrie Radu se găsea
deja în satul ce se numește Afumați834. Este totuși posibil și ca acum să se fi dat lupta
finală de pe piatra tombală la Didrih – Dridu, cu Vladislav, astfel inscripția căpătând
un oarecare sens cronologic, cu toate că admițând această ipoteză iarăși ne pune
probleme de datare lupta de la Rucăr. Vladislav III-lea s-a refugiat până la urmă în
Imperiul otoman și nu trebuie confundat cu acel vrăjmaș anonim, ridicat în
Mehedinți, tocmai în capătul opus al țării, înfrânt și decapitat de banul Pârvu
Craiovescu înainte de 7 decembrie 1525835. Vom mai auzi de el în 1529, când de la
Trabzon (Trapezunt, Trebizonda) se întoarce la Constantinopol primind la 3 aprilie un
dar de 3.000 de aspri. Ulterior, în condițiile crizei politice de la sfârșitul domniei
fiului său Moise vodă, de la Poartă a fost învestit între 31 martie și 28 aprilie 1530
pentru a patra oară cu domnia Țării Românești, primind însemnele acesteia, dar nu a

829 N. Stoicescu, Radu…, p. 87
830 opinie la care s-au raliat Ștefan Ștefănescu, Bănia în Țara Românească, Editura Științifică,
București, 1965, p. 190-191 și N. Stoicescu, Radu…, p. 87-88
831 T. Palade, Radu…, p. 48
832 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 175
833 Ibidem
834 Ibid.
835 T. Palade, Radu…, p. 48

151 mai apucat să ajungă în țară, unde a fost instalat Vlad Înecatul836”. Nu se știe când a
murit și nici unde este înhumat.
Radu de la Afumați nici nu își consolidase bine scaunul domnesc atunci când
a trebuit să facă față atât unei situații internaționale dramatice și inedite, ce constituia
cel mai grav pericol asupra statalității Țării Românești încă de la întemeiere, cât și
unui nou șir de lupte cu un inamic neașteptat. Este vorba, bineînțeles, de nimicirea
Ungariei la Mohács precum și de faimoasele lupte cu Ștefăniță-vodă.
Deși tot în 1525 Kristóf Frangepán, în fruntea a 6.000 de unguri și de croați,
reușise spulberarea asediului otoman de la Jajce837, chiar dacă porniseră doar să atace
într-un punct slab al împresurării otomane, tip comando, pentru a face o breșă în
rândurile asediatorilor și a furniza provizii, arme, muniții și oameni asediaților și deși
cu acest prilej se dovedise că ostașii unguri și croați, sub o conducere capabilă, erau
în stare de a înfăptui miracole pe câmpul de luptă, acest succes cu alură de praeter
intentionem nu a fost urmat de nicio acțiune ofensivă. Din contră, deși la 18
decembrie 1525, un trimis al regelui polon aflat la Brașov avertiza pe regele Ludovic
al II-lea că a aflat despre planul lui Süleyman ca în primăvara următoare să atace838,
la 18 ianuarie 1526, același Burgio (v. supra) scria papei că țara asta nu este capabilă
să se apere singură, este la dispoziția inamicului. Când nu răzbesc să achite lefurile
garnizoanelor de la hotare, cum se poate aștepta să se ridice înaintea întregii puteri
a sultanului? […] chiar dacă ar domni între ei înțelegerea, fără pregătiri de război
nu se poate ajunge la nimic. Pot să dea o bătălie, dar dacă o pierd, nu au nicio
întăritură unde să se retragă ca să aștepte ajutor. Iar ajutor de unde? Germania e o
scenă de tulburări și e dușmana naturală a națiunii maghiare iar Polonia a încheiat
pace cu turcii…Îmi dau seama că dacă sultanul vine cu o armată puternică nu există
speranța ca țara să fie salvată […] iar dacă Ungaria ar putea fi salvată din vârtejul

836 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 175
837 Géza Dávid & Pál Fodor ed., Ottomans, Hungarians, and Habsburgs in Central Europe, The Military
Confines in the Era of Ottoman Conquest, Brill – Leiden, Boston, Kőln, 2000, p. 72 (e-book)
838 N. Stoicescu, Radu…, p. 113

152 primejdiei turcești pentru un preț de trei florini, nu s-ar găsi în toată țara trei oameni
gata să facă acest sacrificiu839. Chiar și regele ungar recunoștea starea de lucruri din
țară, constatând amar că se teme mai mult de turcii din Ungaria decât de cei din
Turcia840. „La 25 aprilie 1526, scrisoarea lui Burgio era mai disperată ca oricând:
dacă sultanul vine într-adevăr, nu pot decât sa repet ce v-am scris deja de atâtea ori.
Sanctitatea voastră să considere acest regat ca și pierdut. Dezordinea a ajuns la
culme și lipsește tot ce este necesar pentru a duce războiul. Printre nobili nu se vede
decât ură și invidie. Dacă sultanul ar promite iobagilor (șerbilor) că-i va elibera, ar
putea ridica o răscoală mult mai sângeroasă ca cea din 1514. Dacă regele le-ar
promite că-i eliberează și-ar îndepărta nobilimea841“. Într-adevăr, Süleyman pornise
de două zile din Constantinopol, la 23 aprilie, ziua sf. Gheorghe, când ungurii țineau
Dieta842 dar care pe ordinea de zi nu avea apărarea cu orice preț a statului, ci
declararea juristului Werbőczy și a lui Mihály Szobi ca infideli și condamnarea lor la
pierderea tuturor bunurilor, în timp ce Báthory a fost reinstalat palatin843. Deși aceste
măsuri puteau apărea ca unele de întărire a autorității regale, erau de fapt reglări de
conturi politice iar oricum pentru o mai bună organizare era deja prea târziu chiar
dacă se stabilea un plan de operațiuni. Szapolyai primea ordin sa intre în Transilvania
si, de aici, prin Tara Româneasca, sa atace turcii din flancul drept si din spate.
Bineînțeles, nici acest ordin nu a fost executat. Mai trebuie arătat că, în aceeași
perioadă, la începutul lui martie 1526, regele Franței, Francisc I, căzut prizonier la
imperiali în lupta de la Pavia din 24 februarie anul precedent, fusese în fine eliberat
din captivitatea lui Carol Quintul, cu prețul unor însemnate făgăduieli, renunțări,
concesii și cedări teritoriale; aceasta l-a făcut să caute să intre în relații cu sultanul
turc, prin intermediul mamei sale, Luiza de Savoia844, încă de când era închis la

839 Ibidem, p. 113-114
840 Ibid. p. 114
841 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…, p. 159
842 Pál Engel, Regatul…, p. 386
843 Ibidem
844 Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile…, p. 160

153 Madrid, răspunsul acestuia, plin de compasiune pentru situația sa, sosit la 6 februarie
1526 devenind public în Europa și stârnind o mare indignare. Spre norocul său, acest
fapt n-a împiedicat să fie eliberat, dar văzând reacția generalizată a amânat cu doi ani
încheierea vreunui document cu otomanii; era oricum ocupat să nu-și respecte
făgăduielile, aliindu-se la două luni după ce ajunsese în Franța cu toți dușmanii
împăratului Carol Quintul și creând la 22 mai845 Liga de la Cognac alături de Veneția,
de papa Clement al VII-lea, de Florența și de Milano, ligă ce nu va pregeta să atace
imediat posesiunile imperialilor. În aceste condiții, nu mai rămânea nimeni care să se
poată alia cu Ungaria; Polonia încheiase pace cu sultanul în 1525 și-i îndemna și pe
maghiari să facă la fel, Carol al V-lea și imperialii replicau că nu pot acorda ajutor
ungurilor din cauza aversiunii acestora față de germani și a monedei devalorizate și
erau ocupați deopotrivă cu luteranii, cu războiul țărănesc din 1524-1525 și urmările
acestuia precum și cu Francisc I, iar acesta din urmă căuta legături cu însuși
sultanul846. La răscrucea anilor 1525 și 1526 Radu de la Afumați își făcuse timp și să
se căsătorească. Aleasa era Ruxandra, fiica cea mică a lui Neagoe Basarab, după mai
multe amânări datorate faptului că Neagoe aranjase de mai mulți ani cu Ștefăniță
vodă să îi dea în căsătorie pe una dintre fiicele sale, anume pe cea pe care va dori să o
aleagă. Problema a survenit datorită faptului că și Ștefăniță o dorea de soție tot pe
Ruxandra. Problema fiind supusă arbitrajului lui Janos Szapolyai, în grija căruia
Ruxandra, sora sa mai mare Stana și mama lor, Doamna Despina, rezidau în Ardeal,
la termenele stabilite pentru soluționare din 14 și 17 ianuarie 1526 voievodul moldav
nu s-a prezentat solicitând noi amânări, Szapolyai a decis în favoarea lui Radu, care
și-a ales ca soție pe fiica mai mică, Ruxandra847. Acest fapt pare să fi generat invazia
moldovenească la sud de Milcov, trupele acestora ajungând până la Târgșor, după
care cei doi domni s-ar fi împăcat, Ștefăniță luând pe fata mai mare, Stana848. Că
aceasta va fi fost cauza ori că adevăratul motiv l-au constituit pribegii moldoveni

845 N. Stoicescu, Radu…, p. 116
846 Pál Engel, Regatul…, p. 386
847 Ștefan Andreescu, Restitutio… p. 57
848 Ibidem

154 refugiați în principatul sud-carpatic după înfrângerea răzmeriței din 1523 nu putem
ști; cu siguranță și problema boierilor refugiați moldoveni dar și a celor munteni, care
susținuseră și un pretendent încă dinainte de 1 decembrie 1525849, după cum e relatat
într-o scrisoare a lui Szapolyai, despre un fiu de voievod ce venise din Moldova în
fruntea a 2.000 de oșteni și fusese învins la Brăila de Radu vodă, el însuși înecându-
se850 au constituit un motiv al disensiunilor, iar nemulțumirea domnului moldovean
era probabil augmentată de chestiunea matrimonială. Cert este că la 17 martie 1526 se
stabiliseră deja condițiile împăcării, deși condițiile puse de Ștefăniță, alături de
restituirea reciprocă a pribegilor, erau unele fanteziste, dar cu o semnificație istorică
importantă. Astfel, considerându-se nedreptățit, a protestat către regele Ludovic al II-
lea și către voievodul Ardealului, arătând că este dispus să se împace cu Radu cu
condiția ca acesta să se numească voievodul cel mic al Valahiei iar el mare voievod al
Valahiei851. Alături de motivele împăcării dintre Radu cel Mare și Bogdan cel Orb cu
două decenii în urmă, această afirmație este una dintre mărturiile timpurii ale genezei
conștiinței naționale la elitele românești de pe ambele maluri ale Milcovului. După 17
martie, Burgio scria din Ungaria secretarului papei Clement că domnul transalpin și
cel moldovean s-au împăcat și voievodul muntean i-a restituit rebelii celui moldav,
care i-a executat852. Relațiile munteano-moldovene au intrat într-o fază de acalmie
temporară, în iunie Ștefăniță scriindu-i regelui ungar că se va alia cu Radu, rugând pe
monarh să îi poruncească lui Szapolyai să li se alăture, pentru ca împreună să-l atace
pe sultan din spate853. Odată ce grosul oștilor otomane a atins Sava, la 2 iulie,
începând curând și asediul bastionului de apărare de la Petrovaradin (ce avea să cadă
la 27 iulie)854 a fost clar că direcția principală de atac va fi cea prin Serbia, către
Câmpia ungară, ocolind astfel Țara Românească și Transilvania. Aceasta cu toate că

849 N. Stoicescu, Radu…, p. 126
850 Ibidem, p. 126-127
851 Ibid. p. 129
852 Ibid. p. 130-131
853 Ibid., p. 131
854 Pál Engel, Regatul…, p. 386

155 la începutul anului, un anume voievod Paul , vasal al turcilor, care dezertase din tabăra
otomană, dezvăluia nunțiului papal Burgio că Süleyman vrea să atace Regatul
maghiar prin Muntenia și prin Ardeal, pentru a-l sili pe voievodul sud-carpatic să i se
alăture cu oștile sale și pentru a evita un atac din flanc sau din spate al lui
Szapolyai855, eventual conjugat cu oștile lui Ștefăniță. Odată ce a fost clară direcția
ofensivei turcești, Radu de la Afumați, care fusese plecat la Adrianopol, pe unde
trecea sultanul în drum spre Ungaria, undeva la sfârșitul lui aprilie și începutul lui
mai, fiind chemat acolo să îl lase pe unicul său fiu, Vlad, drept gaj și să i se comunice
probabil că va trebui să se alăture cu oștile sale invaziei, a transmis la Buda un plan
propriu de ripostă. Voievodul muntean a transmis, înainte de 25 iunie, data plecării
solului său Ioan Zalanczy, om de încredere, din capitala maghiară, variantele sale
strategice: fie urma să fie atacați turcii frontal de armata ungară propriu-zisă, condusă
de Ludovic al II-lea, iar din spate de cea a voievozilor (el însuși împreună cu
Szapolyai) fie chiar să treacă Dunărea cu oștile sale și ajutor ardelean, și să prade
ținuturile dinspre Balcani, pentru a-l sili pe Süleyman să facă cale întoarsă856. Planul
nu s-a realizat în parte și datorită opoziției lui Szapolyai, care a decis să-și unească
forțele cu cele principale ale regelui atunci când situația o va cere, pentru a putea da o
ripostă frontală pe măsură otomanilor857, cu toate că în Transilvania fusese trimis
Urban de Batthyan pentru a transmite porunca regelui de a urma strategia trimisă de
Radu; solul a trecut ulterior și în Moldova858. La 8 august, după un asediu de 8 zile,
otomanii au ocupat Ilok iar la 23 august Osijek iar oștile au trecut Drava. La 20
august, Ludovic plecase din Budapesta în fruntea a 4.000 de oameni și ajunsese la
Mohács, o câmpie deschisă dar nu netedă, cu câteva mlaștini, din apropiere de
Dunăre, unde se stabilise că ar fi fost un loc favorabil pentru angajarea în luptă a
otomanilor. Armata ungară era împărțită în trei unități principale: armata
Transilvaniei, sub comanda lui János Szapolyai, număra între 8.000 și 13.000 oameni,

855 N. Stoicescu, Radu…, p. 119
856 Ibidem, p. 119-120
857 Ibid. p. 120
858 Ibid. p. 122

156 armata principală, condusă de regele Ludovic, care a crescut în drum spre Mohács la
circa 25.000 de oameni859; și o armată mai mică, de circa 5.000 de oameni,
comandată de contele croat Kristóf Frangepán. Abia după 15 august a fost clară
direcția exactă de înaintare a otomanilor dar în acest moment trupele voievodului
ardelean și ale contelui croat erau mai departe de cele ale regelui decât cele otomane,
iar Szapolyai și Frangepán nu au ajuns la timp pentru bătălie, voit ori nu. Doar
Francisc Batthyány, cu oastea Slavoniei, a reușit să se alăture trupelor regale, precum
și circa zece mii de mercenari spanioli, germani, cehi, sud-slavi, alături de mici
contingente poloneze și de sub o mie de soldați papali, cifrând probabil totalul
oștenilor Regatului ungar la sub patruzeci de mii de oameni. De cealaltă parte,
istoricii recenți au reconsiderat numărul otomanilor, care ar fi fost mai mulți decât s-a
crezut de-a lungul vremii, spre o sută de mii, din care 75.000 – 80.000 oaste regulată
iar restul miliții neregulate860, având și 160 de tunuri, în timp ce maghiarii au avut 85
de tunuri, din care au putut folosi circa 50. Armata ungară a așteptat sosirea turcilor la
sud de Mohács. Când aceștia au sosit, obosiți după un lung marș, în timp ce soldații
regali dormiseră în noaptea precedentă în taberele de aici, în loc să fie atacați
numaidecât, au fost lăsați până după amiază să se așeze în formație de luptă fiind
considerat nedemn pentru niște cavaleri să atace un inamic în mod incorect, atunci
când nu este pregătit pentru luptă. După prânz, armata ungară a fost nimicită într-o
oră și jumătate de otomani861. Se crede că peste 14.000 de maghiari au căzut pe
câmpul de luptă, printre care cei doi arhiepiscopi, cinci episcopi, douăzeci de baroni,
judele regal ce ținea stindardul regelui și mulți alți nobili. La apusul soarelui, în timp
ce încerca să fugă, regele Ludovic al II-lea și-a pierdut viața, înecându-se din cauza
armurii grele când încerca să treacă peste pârâul Csele revărsat862. Nu se știe dacă
trupul regelui a mai fost găsit, deși numeroase izvoare afirmă acest lucru, dar după
toate probabilitățile sunt doar legende. La fel cum ar putea fi legendă și vorbele

859 Pál Engel, Regatul…, p. 386-387
860 Ibidem, p. 386
861 Ibid., p. 387
862 Ibid.

157 atribuite lui Süleyman atunci când ar fi aflat de moartea lui Ludovic al II-lea (sau
când, după alte izvoare, i s-ar fi adus trupul acestuia). Se spune că sultanul a izbucnit
în lacrimi și a rostit că am venit într-adevăr împotriva lui; dar nu am vrut ca el să
moară. După bătălie, sultanul a dat ordin să fie executați toți prizonierii. Două zile
mai târziu a notat în jurnalul său: sultanul a primit omagiile vizirilor și beğilor, 2.000
de prizonieri sunt masacrați, ploaia cade în torente . Între cei 2.000 de prizonieri
executați (care după ultimele estimări ar fi fost de fapt circa o mie) s-au aflat mai
multe nume maghiare de seamă. Süleyman nu a fost deloc convins că această mică
oaste sinucigașă, după cum însuși nota, este tot ceea ce-i putuse opune Regatul ungar.
Cunoștea că trupele lui Szapolyai și ale lui Frangepán, a căror tărie o simțiseră beğii
de margine la Jajce, nu participaseră. Câteva zile a fost precaut și nu a plecat mai
departe de Mohács, temându-se că pe drumul spre capitală îl vor fi așteptând
suszisele oști, probabil aliate și cu trupe de la imperiali. După ce iscoadele i-au
dezmințit acestea, la 8-11 septembrie otomanii au asediat, cucerit și prădat Buda, dar
n-au ocupat-o, iar în octombrie s-au retras anexând doar Sirmium cu câteva fortărețe.

1.2.6 Scurtă expunere a evenimentelor ulterioare anului 1526
Această lucrare ar trebui să se oprească aici, considerând ca punct final al
suzeranității otomane inițiale anul 1526. Bineînțeles că nu la 29 august 1526 s-au
modificat caracteristicile suzeranității și nici măcar în următorii câțiva ani, dar
considerând că începând cu acest moment nu au mai existat contraponderea și
suzeranitatea ungară de la nord de Carpați iar otomanii nu au mai avut mult timp un
rival pe măsură în bazinul carpatic, practic vorbim de o evoluție cu impact covârșitor
pe termen lung. După 1526, echilibrul s-a rupt în favoarea Imperiului otoman, devenit
singurul vecin puternic al Țării Românești, rămas să se confrunte pe plan european
doar cu Sfântul Imperiu, întrucât în 1533 Imperiul otoman a stabilit cu Regatul
Poloniei un statut de non-beligeranță, pentru polonezi o pace veșnică, reiterată de mai
multe ori în cursul secolului. Sub aceste auspicii, elita politică a Țării Românești a
oscilat între acceptarea suzeranității otomane și încercări de alianță cu habsburgii,
între activitățile comerciale cu Poarta și obligațiile morale față de lumea creștină,
între acceptarea dominației autoritare și propria ei conducere politică. Dacă de la

158 sfârșitul veacului al XV-lea până în perioada cuprinsă între 1526 și 1541 a existat o
suzeranitate protectoare, prin recunoașterea autorității sultanului și protecție,
garantată de plata haraciului, domnii recunoscând și suzeranitatea maghiară, chiar
dacă doar formal și mai ales pentru feudele de peste Carpați, după această dată
suzeranitatea devine restrictivă, prin înăsprirea treptată, gravă și relativ rapidă, a
tuturor aspectelor de subordonare până la sfârșitul secolului. Trebuie arătat, în altă
ordine de idei, că Ungaria nu fusese nici în ultimii treizeci de ani, după moartea lui
Mátyás Corvin, un pericol pentru otomani, nefiind în niciun caz capabilă de ofensivă,
dar se apărase destul de bine până la 1521-1526. Nici turcii nu contestaseră
legitimitatea existenței Regatului Ungariei și a pretențiilor de suveranitate și de
suzeranitate (chiar formală) asupra Țării Românești. Nici chiar după Mohács turcii nu
au anticipat cursul evenimentelor, dăduseră doar o lecție ungurilor, dar nu le
distruseseră statul și nu le contestaseră nicicum statalitatea. Legenda cu lacrimile lui
Süleyman la auzul (sau vederea) morții regelui ungar, chiar dacă admitem ca este
doar un mit, coroborată cu ce s-a întâmplat în primele luni și chiar în primii ani după
Mohács, vine să ne confirme acest fapt – sultanul a dorit doar să lovească decisiv
Ungaria și să rectifice frontiera astfel încât să aibă capete de pod suficient de multe și
de puternice încât Regatul Sfântului Ștefan să nu mai genereze prea curând
insecuritate la frontierele de nord-vest ale Imperiului otoman, iar, eventual păstrându-
și conducerea, să devină tributar Porții precum principatele române. Desăvârșirea
distrugerii structurii statale maghiare a fost mai degrabă dusă la capăt chiar de unguri
înșiși, prin facțiunile lor politice opuse. Cea mai mare problemă a regatului nu a fost
atât înfrângerea militară cât moartea regelui Ludovic al II-lea. Sfârșitul dinastiei prin
lipsa unui succesor a dus la luptele interne pentru tron și pentru legitimitate care au
dus la pulverizarea structurii statale. Imediat după Mohács, stările l-au ales ca rege pe
Szapolyai, care l-a numit cancelar pe ostracizatul în trecut Werbőczy; la sfârșitul lui
1526, o altă facțiune, în frunte cu palatinul Báthory, care scăpase cu viață din lupta cu
turcii, l-a ales ca rege pe Ferdinand de Habsburg. Între partizanii acestor pretendenți
au început lupte civile sângeroase, ce au avut ca urmare disoluția regatului. Boemia a
trecut la habsburgi, Croația a decis intrarea tot sub suzeranitatea imperialilor, partea
de nord-vest a Ungariei de azi a devenit de asemenea componentă a Imperiului

159 habsburgic, Transilvania s-a format ca stat sub suzeranitate otomană, întocmai ca
Moldova și Țara Românească, iar puțin mai târziu partea centrală și sudică au fost
anexate de Imperiul otoman (cf. infra). În iulie 1527 Ferdinand, arhiducele de
Austria, fratele împăratului Carol al V-lea, a ocupat Buda și aproape toată Ungaria.
Ca urmare, înțeles cu Szapolyai care îi promisese vasalitate și tribut, în 1529
Süleyman a mărșăluit din nou prin valea Dunării și a recâștigat controlul asupra
orașului Buda. Pe câmpul de luptă de la Mohács i s-au închinat Szapolyai și
Werbőczy iar de atunci regele Ungariei a fost considerat vasal al otomanilor. În
toamnă turcii au asediat Viena. A fost cea mai ambițioasă expediție a Imperiului
otoman și apogeul extinderii sale spre Occident. Cu o garnizoană de 16.000 oameni,
austriecii i-au provocat lui Süleyman mari pierderi și au creat o rivalitate geopolitică
otomano-habsburgică care a durat până la începutul secolului al XX-lea. A mai urmat
o nouă încercare de a cuceri Viena în 1532, dar din nou Süleyman nu a reușit. În 1533
otomanii au făcut pace și au cedat Ungaria de vest lui Ferdinand. Ferdinand a început
din nou să-l atace pe Szapolyai pentru controlul restului țării, dar în 1538 au semnat
Tratatul de la Oradea, prin care își împărțeau guvernarea. Szapolyai, care nu avea
urmași, era recunoscut ca fiind regele János I în schimbul numirii lui Ferdinand ca
moștenitor și a recunoașterii guvernării acestuia Ungariei de vest. În acest timp
sultanul era ocupat să reglementeze diferendele cu domnul Moldovei, Petru Rareș.
Trei fapte au cântărit mult în hotărârea sultanului de a-l detrona pe voievodul
moldovean: plângerile regelui Sigismund I al Poloniei referitoare la conflictul din
Pocuția (plângeri însoțite și de amenințarea voalată de invadare a Moldovei, lucru pe
care turcii voiau probabil să-l evite cu orice preț), rolul jucat de Petru Rareș în
prinderea și executarea în Transilvania a lui Aloisio Gritti (trimisul special al
sultanului și favorit al marelui vizir Ibrahim pașa) și plângerile unor boieri modoveni
nemulțumiți de Petru vodă. În 1538 a început campania otomană împotriva lui Petru
Rareș, denumită oficial în documentele turcești Gazây-i Kara Boğdan (războiul sfânt
pentru Moldova ), campanie condusă de însuși sultanul Süleyman. Odată ajuns în
sudul Dobrogei, în luna august 1538, sultanul a trimis o scrisoare ultimativă lui Petru,
printr-un creștin renegat, Sinan Çelebi, cerându-i domnului să vină în fața lui și să
presteze personal omagiul de credință. Deși sfătuit de boierii săi să cedeze, Petru

160 Rareș a refuzat cererea sultanului și a decis să opună rezistență. Trădat și de boieri,
invadat de la sud de otomani ce erau însoțiți și de circa trei mii de munteni, trimiși de
voievodul Radu Paisie, atacat din est de tătari și de la nord de polonezi, care asediau
Hotinul, Petru Rareș a fost nevoit să se refugieze în Ardeal. La 17 septembrie 1538,
sultanul a intrat în Suceava, a ocupat apoi întreaga Moldovă și l-a numit ca domn pe
Ștefan Lăcustă, sporind considerabil vasalitatea țării față de Înalta Poartă; pentru
prima dată în istoria Moldovei domnul era impus printr-o decizie unilaterală a
sultanului, iar condițiile păcii nu erau incluse într-un tratat, ca până atunci, ci într-un
act al sultanului (berat), act care marca agravarea dependenței Moldovei față de
Imperiul otoman. Actul respectiv mai prevedea dublarea tributului și cedarea ținutului
dintre posesiunile otomane ale Chiliei și Cetății Albe până la cetatea Tighinei de pe
malul drept al Nistrului, anexând-o și pe aceasta sub numele de Bender. Concomitent
au anexat și Brăila de la Radu Paisie, cu un ținut înconjurător destul de mare, sub
numele de Ibrail. În 1540, cu nouă zile înaintea decesului lui Szapolyai, survenit la
Sebeș, acestuia i s-a născut un fiu, János Sigismund, ales imediat după moartea tatălui
ca regele János al II-lea Szapolyai, care urma să domnească sub regența mamei sale,
Isabella Jagiello Szapolyai și al guvernatorului Transilvaniei, Gheorghe Martinuzzi.
Acest aranjament fusese acceptat de sultan cu condiția ca Ungaria să continue să-și
plătească tributul. Bineînțeles, în fața acestei stări de fapt habsburgii nu au acceptat
un rege minor din familia Szapolyai. Ferdinand și-a trimis armata de aproximativ
50.000 de soldați comandată de Wilhelm von Roggendorf să îl detroneze pe noul
rege. Asediul Budei a început în vara anului 1541 dar, datorită proastei organizări și a
unei apărări bine organizate, după mai multe atacuri cu mari pierderi de vieți
omenești, Buda a rămas necucerită. Süleyman, sătul de frământările ce durau deja de
cincisprezece ani, a sosit cu armata sa pentru a ajuta la ridicarea blocadei capitalei
ungare iar după ce i-a pulverizat pe asediatori l-a luat ostatic pe regele minor și s-a
decis să păstreze Ungaria central-sudică și Buda el însuși, fondând primul eyalet
otoman din Europa Centrală, intitulându-i capitala Budin. În același an, alte orașe
ungurești au trecut sub controlul otoman: Szeged, Kalocsa, Szabadka. În anii următori
1543-1544, otomanii au cucerit fortărețele Nógrád, Vác, Fehérvár, Pécs și Siklós,
care au fost incorporate în noul eyalet. În 1552, eyaletul Budin a fost extins cu noi

161 teritorii în nord și a fost format și noul eyalet al Timișoarei, vecin direct cu Țara
Românească. Astfel a început istoria de un veac și jumătate a Ungariei Otomane.
Radu de la Afumați a mai domnit doi ani și jumătate după Mohács. În toamna
lui 1526, atunci când rezultatul bătăliei îi era desigur cunoscut, a invadat Moldova, fie
pentru a întoarce domnului moldav invazia din primăvară, fie pentru a înscena
amândoi un conflict care să justifice neralierea sa la ofensiva otomană, așa cum i se
ceruse și lui și lui Ștefăniță. Astfel, la lupta de la Mohács și la invazia Ungariei oștile
celor două țări române nu au participat în niciun fel alături de turci, Ulterior, domnul
moldav a invadat din nou Țara Românească, iar la scurt timp după întoarcerea din
expediție s-a îmbolnăvit și a încetat din viață la 14 ianuarie 1527. Dinspre Ungaria,
Radu de la Afumați a privit inițial înscăunarea vechiului său aliat Szapolyai ca fiind o
șansă de a relansa lupta comună antiotomană. Însă în a doua jumătate a anului 1527
șansele în războiul civil din Ungaria păreau a înclina spre Ferdinand iar orașele
săsești trecuseră de partea acestuia, german ca și locuitorii lor. Coroborată și cu
închinarea lui Szapolyai către sultan, această evoluție a evenimentelor a dus la
schimbarea opțiunii lui Radu de la Afumați către cauza lui Ferdinand. Astfel, domnul
îi declara trimisului acestuia că nu e nimic ce nu ar încerca să facă cu dragă inimă
dar în împrejurările de acum era imposibil, deoarece este tributar turcilor, se cuvine
să-i îndestuleze și să-i liniștească cât mai bine și să nu încline nici către această
parte ori către alta, căci atâta timp cât se află înconjurat de dușmani ar fi sfârșitul
domniei sale și ar fi îndepărtat de pe tron dacă le-ar produce cea mai mică
nemulțumire, dar dacă Ferdinand s-ar hotărî să pornească împotriva otomanilor, Radu
vodă se declara pregătit să se încingă la luptă și să se arate așa cum va trebui să
hotărască în chip mântuitor folosul majestății voastre regești și al întregii obști
creștine863. După eliberarea fiului său Vlad de la Poartă, petrecută în 1528, ușurat de
griji, domnul muntean a încheiat un legământ cu Ferdinand, cu încuviințarea
boierilor, sfetnicilor noștri și a tuturor stărilor prin care îi acorda acestuia în tot
chipul jurământul și credința și ascultarea, fără vreun vicleșug sau înșelăciune864

863 apud N. Stoicescu, Radu…, p. 133-134
864 Ibidem, p. 138

162 făgăduindu-i că se va ralia la o eventuală acțiune antiotomană a acestuia sau, cel
puțin, dacă nu se va putea opune, îl va anunța din timp asupra manevrelor turcești, așa
cum se încetățenise obiceiul. Din păcate pentru Radu de la Afumați, sorții s-au
schimbat iar Szapolyai, acum închinat turcilor, a recâștigat Transilvania, unde numai
sașii și secuii au rămas de partea lui Ferdinand; Petru Rareș, succesorul lui Ștefăniță
în scaunul moldav, a schimbat și el taberele trecând de partea lui Szapolyai. În aceste
condiții, coroborate și cu problemele sale interne, generate și de faptul că însurându-
se cu fiica lui Neagoe Basarab devenise omul Craioveștilor, atrăgându-și pe lângă ura
firească a Dăneștilor și ostilitatea Drăculeștilor, precum și de probabila raliere a lui
Mehmed beğ la cauza acestora din urmă, Radu de la Afumați va sfârși asasinat de un
complot boieresc, în 1529 când la doi ianuarie Radul Transalpinul a fost ucis cu o
foarte crudă moarte de către ai săi865. Se cunosc și conducătorii complotului
boieresc, pus la cale probabil în adunarea boierilor de la Slatina, din ultimele zile ale
lui decembrie 1528866. Cronica notează că vornicul Neagu și postelnicul Drăgan s-au
ridicat împotriva lui și au venit cu ostași în taină împotriva lui Radu-voievod.
Domnul a prins de veste, dar n-a avut vreme să-și strângă ostașii și a fugit cu fiul său
Vlad-voievod ca să se ducă la banii de Craiova. Dar când a ajuns la Episcopia
Râmnicului boierii l-au ajuns din urmă, l-au prins, l-au legat și i-au tăiat capul lui și
capul fiului său Vlad-voievod și i-au ucis împreună la Râmnic, în anul 7037 al
lumii867. Radu a fost înmormântat la mănăstirea Curtea de Argeș , pe latura de nord a
pronaosului; el fiind cel sub care biserica de aici a fost zugrăvită, și, în același timp,
ginerele ctitorului principal, Neagoe Basarab. Piatra sa funerară, cu ’reprezentare
cavalerească’868, situație de excepție în confesiunea ortodoxă, înfățișează o siluetă a
lui Radu de la Afumați călare, cu buzduganul domnesc în mână, coroana pe cap și
mantia fluturând, prima reprezentare de acest fel la români, sub care sunt trecute cele
douăzeci de lupte purtate de voievod între 1522 și 1525 (cf. supra). După Radu vodă,

865 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 175
866 Ibidem, p. 172
867 Istoria Țării Romînești, ed. 1960, p. 47
868 C. Rezachevici, Cronologia…, p. 175

163 singura domnie mai îndelungată a fost cea a lui Radu Paisie (1535-1544, cu
întreruperi), primul domn numit și încoronat direct la Constantinopol, sub care s-a
pierdut Brăila (cf. supra). La 7 ianuarie 1543 Radu Paisie a încheiat cu Ferdinand o
alianță prin care își promiteau ajutor reciproc împotriva turcilor, urmând ca voievodul
muntean să-i furnizeze știri despre mișcările dușmanului. A fost înlăturat de pe tron
de fratele său vitreg Mircea Ciobanul în martie 1545. Turcii l-au exilat în Egipt, unde
a și murit. Până în 1545, adică până la instaurarea pe tronul Țării Românești a lui
Mircea Ciobanul crescut și educat la curtea otomană, putem cu siguranță vorbi de
desăvârșirea transformării caracteristicilor suzeranității otomane inițiale în cele
ulterioare, stricte. Atunci când autoritatea domnească a început să se exercite în
numele și pe baza puterii suzerane a sultanului care ”își aroga tot mai multe drepturi
și-și respecta tot mai puțin vechile obligații” (M. Maxim), “Süleyman Magnificul
extindea în țările române propria sa noțiune de putere” (T. Gemil) exercitându-și
’protecția’ asupra Țării Românești. În ceea ce privește politica externă, din 1531 se
interzicea domnilor români să aibă ambasadori în țările vecine, toate contactele
diplomatice urmând a se derula prin intermediul Înaltei Porți (Șt. Andreescu) iar
„Süleyman Kanunı protesta vehement pe lângă regele Poloniei, pentru faptul că
schimbase solii cu domnul moldovean” (M. Maxim). Înconjurată după 1540 la est,
sud și vest de granițele Imperiului otoman și după pierderea Brăilei, transformată în
kaza, iar la nord fiind tot principate vasale, “datorită poziției sale geo-politice, Țara
Românească s-a aflat în cel mai ridicat grad de dependență fată de Poartă” (M.
Maxim), dependență mai ușoară în Moldova și pur formală în Transilvania.

164 Cap. 2 Suzeranitatea otomană asupra Țării Românești (1481-1526)
2.1 Structuri otomane
Atâta vreme cât vom continua sa privim mai mult din perspectiva noastră,
adică de ce credem noi că nu au fost anexate Țările române extracarpatice Înaltei
Porți (cucerite în mod sigur nu au fost, cel puțin nu în accepțiunea generală a
termenului și nici măcar în accepțiunea otomană a acestuia) și nu analizăm modul de
’construcție’ (juridico-religioasă dar și structural-mentală atât a cotidianului cât mai
ales a imaginarului) al Imperiului otoman, nu vom putea oferi răspunsuri pertinente.
O explicație plauzibilă a statutului Țărilor române, ce nu vine să înlocuiască ci să
completeze factorii statuați de Petre P. Panaitescu (poziția excentrică a Principatelor
față de direcția principală de ofensivă turcească – traseul prin Belgrad și Buda către
Viena, eficiența economică a păstrării domnilor în locul numirii de funcționari
otomani) și Mihai Maxim (îndârjirea cu care s-au opus ori s-au răsculat românii
atunci când situația era critică, în mai multe rânduri) rezidă probabil și în opțiunea
strategică a sultanilor în ceea ce privea extinderea matricei imperiale proprii din punct
de vedere instituțional. Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că otomanii au preluat
multe elemente de guvernare sau ’management imperial’ de la bizantini și preferau,
acolo unde se putea și unde era în interesul lor, menținerea ori chiar generarea unor
state clientelare in locul anexării propriu-zise.
După cucerirea Constantinopolului, sultanii au avut pretenția de a tutela
culturile plurale și intenția de a propaga civilizația otomană. S-au intitulat Kaysar
(Cezar), Basileus (titlul împăraților bizantini), iar în afară de Padișah-i Konstantiniye
Mehmed II Fâtih s-a intitulat imediat după 1453 și Padișah-i Rum (împăratul
romanilor)869 fiind întâmpinat în 1466 astfel: nimeni nu se îndoiește că sunteți
împăratul romanilor. Un conducător care controlează centrul imperiului este

869 Heath W. Lowry, The Nature of the Early Ottoman State , State University of the New York Press,
Albany, 2003, p. 119

165 împăratul acelui imperiu, iar Constantinopol este centrul Imperiului roman870.
Vizitând Troia în 1462, Mehmed II a spus anturajului său că el însuși este
răzbunătorul troienilor și al orientalilor asupra occidentalilor871. În 1505, Theodoros
Spandounes (Spandolenus), un nobil de sorginte bizantină înrudit cu Cantacuzinii și
Paleologii (născut la Veneția dar, datorită decesului prematur al mamei sale, crescut
în Balcanii otomani de mătușa sa Mara Brankovič, care fusese una din soțiile – de tip
islamic ale – sultanului Murad II) plecase pentru o vreme, după războiul otomano-
venețian din 1503, de la Veneția în zona grecească ocupată de otomani unde se
găseau pământurile familiei sale, vizitând și Constantinopolul și notând că Mehmed II
se trage din linia Comnen a familiilor imperiale bizantine, ceea ce, luând în calcul și
genealogia lui Spandounes, el însuși rudă vitregă cu sultanii, nici nu e imposibil, fie și
prin alianță872. Practic, aceste încercări de legitimare ale sultanilor au fost însoțite,
foarte rapid după ocuparea pământurilor balcanice și guvernarea asupra unui mare
număr de supuși creștini, de acest tip de înrudiri, facilitate și de posibilitatea
musulmanilor de a-și lua mai multe soții, precum și de includerea elitelor bizantine în
structurile de putere otomane (măsură cu bătaie lungă, fie și dacă ne gândim numai la
așa numita ’epocă fanariotă’873). Cucerirea Constantinopolului a dat prin urmare
imboldul reformulării gândirii politice a sultanilor, în primul rând prin afirmarea lor
ca urmași legitimi ai romanilor (prin bizantini) iar în al doilea rând în termeni de
construcție mentală a imperiului. Adoptarea formelor și practicilor bizantine, care în
mare măsură își aveau sorgintea în cele imperial-romane clasice, avea o vechime de
aproape jumătate de mileniu la turcii din Asia Mică: chiar după bătălia de la

870 Karen Barkey, Empire of Difference: The Ottomans in Comparative Perspective, Cambridge
University Press, 2008, p. 83 (e-book)
871 Ibidem
872 Ibid.
873 perioada fanariotă a fost negată recent în mai multe scrieri; argumentele au fost și că regăsim
domni de origine greacă din Constantinopol și înainte de „instaurare” și regăsim domni români și
după „instaurare”; aceste observații sunt reale, dar nu schimbă fenomenul istoric la care se face
referire: domni de origine greacă bizantină, ba chiar din familii înrudite cu cele imperiale, au fost
numiți pe tronul Principatelor, la peste trei sferturi de mileniu de la căderea Constantinopolului, fiind
deci oameni de încredere ai Porții în tot acest timp

166 Mantzikert (1071) sultanii selçük-izi (apoi cei osmani) și-au adus sfătuitori bizantini,
dar și bizantinii au folosit căpetenii turcice puternice de partea uneia sau alteia din
facțiunile lor aflate în permanentă luptă pentru putere874, uneori încorporându-le în
armata lor, alteori chiar în formule politice de guvernare; nu trebuie ignorate nici
alianțele matrimoniale dintre cele două părți. Toți acești factori au contribuit din plin,
chiar dinaintea cuceririi Bizanțului, la procesul istoric de construcție imperială al
otomanilor. Ceea ce ne interesează pe noi mai mult însă, din punct de vedere al
istoriei Țării Românești, este gestionarea otomană a frontierelor și a entităților
îndepărtate de centru. Precum romanii, otomanii au instituit o mare flexibilitate și o
diversitate instituțională amplă, fiind conștienți de limitele stăpânirii lor în termeni
geografici și chiar climatici precum și – mai ales – în termeni de resurse umane. Prin
urmare, au gestionat imperiul utilizând la toți parametrii diversitatea instituțională în
organizarea administrativ-teritorială.
Este locul unei paranteze. În ziua de astăzi este foarte greu de configurat
mental, pentru cetățenii majorității covârșitoare a statelor lumii, cum poate fi
organizat un stat, fie și un stat federal, fără ca entitățile (diviziunile administrativ-
teritoriale) să fie echivalente din punct de vedere legislativ-jurisdicțional. Concret,
datorită principilor moderne de egalitate în fața legii, ne apare ca firească o împărțire
administrativă a unui stat unitar în care fiecare entitate are un singur tribunal, un
indicativ auto, un prefix telefonic, o administrație financiară etc., toate identice ca
atribuții cu cele ale tuturor celorlalte entități, pentru simetrie în tratarea subiecților
(cetățenilor) iar aici pentru noi exemplul cel mai facil de urmărit este bineînțeles
România. Nu este mult diferită nici situația țărilor federale, unde în plus față de cele
de mai sus există și un Parlament local precum și legi care nu se aplică decât în statul
federal respectiv, ori chiar limbi oficiale, locale sau regionale, iar aici pentru noi
exemplele cele mai facil de înțeles sunt Germania, Elveția ori Austria. Nu este mult
mai complicată nici situația statelor cvasi-federale cu două paliere administrativ-
teritoriale, unde unele teritorii sunt autonome, au legislație locală iar de regulă au
chiar și o a doua limbă oficială iar celelalte entități, de regulă cele în care este împărțit

874 K. Barkey, Empire…, p. 69

167 teritoriul locuit de populația majoritară, sunt organizate doar descentralizat, iar nu și
autonom, iar aici exemplul cel mai facil de înțeles este Italia, împărțită în 20 de
regiuni dintre care doar cinci au statute speciale de autonomie, care le permit să
adopte la nivel regional legi în anumite domenii (Spania, după moartea lui Franco, s-a
reorganizat teritorial în șaptesprezece comunități autonome și două orașe autonome
iar indiferent de structura etnico-lingvistică s-au acordat tuturor subiectelor
administrative drepturi egale). Situația se schimbă atunci când analizăm modul de
organizare administrativ-teritorială medieval, care ar putea avea un corespondent
astăzi în situația Chinei – Republica Populară Chineză exercită jurisdicție peste 22 de
provincii, cinci regiuni autonome, cele în care locuiesc cetățenii altor etnii (Tibet,
unde rezidă bineînțeles tibetanii, Xinjiang Uyghur unde rezidă etnicii turcici
musulmani, Ningxia Hui, unde rezidă musulmanii de naționalitate chineză și vorbitori
de mandarină numiți hui, Mongolia Interioară unde rezidă mai mulți mongoli decât în
țara omonimă și Guangxi Zhijiang, la granița sudică, unde rezidă populațiile zhuang,
de limbă zhuang din familia tai-kadai iar nu sinitică, înrudită deci cu etnicii din
Thailanda și Laos) patru municipii de subordonare centrală (Beijing, Tianjin,
Shanghai și Chongqing) și două regiuni administrative speciale (Hong Kong și
Macau), acestea din urmă având în mare parte un sistem de autoguvernare, cu limbă
(cantoneză scrisă în hieroglife clasice, în timp ce în restul Chinei limba este
mandarin, scrisă în hieroglife simplificate) guvern, parlament, legislație, justiție,
poliție, administrație fiscală și monedă proprie (dolar Hong Kong în Hong Kong, la
paritate perfectă și cu design similar cu pataca, moneda din Macau), ba chiar în care
se circulă pe partea stângă a șoselei, spre deosebire de China continentală, unde se
circulă pe dreapta. Republica Populară Chineză revendică, de asemenea, Taiwanul,
drept a XXIII-a provincie, care este în prezent controlată de către o entitate politică
separată, Republica Chineză, care la rândul ei revendică tot teritoriul controlat de
Republica Populară Chineză, emițând și legi administrative care vizează acest
teritoriu enorm, cu peste 1 miliard de locuitori, asupra căruia nu are nicio putere
faptică. Și Rusia este formată din 88 de subiecte federale. Aceste subiecte au drepturi
federale egale, în sensul că au reprezentare egală – câte doi delegați fiecare – în
Sovietul Federației Ruse (camera superioară a parlamentului rus). Totuși, subiectele

168 se bucură de grade diferite de autonomie. Districtele autonome, deși sunt subiecte
federale de drept, sunt, de asemenea, parte a altor subiecte federale, dar există și un
district autonom separat, și anume Ciukotka. În total există 88 de componente
constituente, care sunt: 22 de republici federale, care se bucură de un mare grad de
autonomie, în interiorul federației, în cele mai multe probleme ale politicii interne și
care corespund, în general, minorităților etnice ale Rusiei, având și o altă limbă
oficială alături de rusă; 48 de regiuni (oblast'uri); 7 ținuturi (kraine); 9 districte
autonome; o regiune autonomă (’evreiască’), iar în plus mai există două orașe cu
statut federal – Moscova și Sankt Petersburg, precum și un teritoriu disputat –
Crimeea. Simpla enumerare ori lecturare a acestor ’subiecte federale’ ale Chinei ori
ale Rusiei creează dificultăți. Chiar și în spațiul românesc de astăzi avem un astfel de
exemplu istoric în voievodatul Transilvanei, însuși autonom în cadrul Regatului
ungar, iar în interiorul său având entități cu grade diferite de autonomie, unele
aproape de sine-stătătoare cum erau Fundus regius (pământul crăiesc, adică scaunele
sașilor, unite în Universitatea săsească, ce avea chiar și dreptul de a aplica pedeapsa
capitală – jus gladii ) sau ținutul secuiesc, populat de țărani liberi cu obligații militare,
de asemenea autonom și condus de un comite ce era și vicevoievod al Ardealului.
Organizarea Transilvaniei s-a menținut în linii mari până la 1867, odată cu dualismul
austro-ungar și includerea în Ungaria care s-a organizat după principiile unui stat
național unitar în ceea ce privea Ardealul, federal în ceea ce privea Croația și
confederat în raport cu Austria și entitatea umbrelă, Austro-Ungaria. Nu am amintit
degeaba de aceste cazuri. Situația Principatelor față de Imperiul otoman de la 1526-
1531 și până după 1821 este, poate, dacă insistăm să o comparăm cu situația din
zilele noastre, apropiată de cea în care se regăsesc Hong Kong și Macau față de
Republica Populară Chineză (fără forțe armate și fără reprezentare internațională la
nivel de ambasade și consulate, dar cu forțe de poliție, justiție, cetățenie ce implică
dificultăți de deplasare ale restului chinezilor din ’mainland’ în aceste două teritorii
iar restul atributelor suveranității sunt relativ intacte, măcar în plan ideatic).
Împărțirea administrativ-teritorială a Rusiei am amintit-o deoarece își are sorgintea
tot în ideologia romano-bizantină, întrucât după cum se știe și țarii și-au arogat
moștenirea Romei pe filiera constantinopolitană. Această idee a început să fie

169 subliniată puternic în timpul domniei lui Ivan al III-lea, marele cneaz al Moscovei,
care era căsătorit cu principesa bizantină Sofia Paleolog. Sofia era nepoata lui
Constantin al XI-lea Paleologul, ultimul împărat al Imperiului roman de răsărit. Din
acest motiv, Ivan a pretins că este moștenitorul legal al Imperiului bizantin. La
început, noțiunea de A treia Romă nu a avut în mod necesar o natură imperială, ci mai
degrabă una apocaliptică. Scopul folosirii acestui termen era acela de subliniere a
rolului Rusiei ca ultimul bastion al dreptei creștinătăți, prăbușită sub loviturile
catolice și ale dușmanului islamic. Ideea a apărut pentru prima oară în scrisoarea-
panegiric compusă în 1510 de călugărul Filofei din Pskov, destinată marelui cneaz
Vasili al III-lea, în care scria: Două Rome au căzut. A treia rezistă. Și nu va mai
exista o a patra. Niciuna nu va lua locul țaratului nostru creștin! Moștenind astfel
ideea imperială, rușii au adoptat și sistemul de organizare administrativă romano-
bizantin. Sistemul a fost păstrat chiar și în timpul Uniunii Sovietice, cu o mică
întrerupere relativă, după războiul Crimeii și până la organizarea U.R.S.S., când
potrivit tendințelor naționaliste și integrator-nivelatoare ale epocii Imperiul țarist a
fost împărțit în entități simetrice875. În timpul emergenței și al constituirii Țaratului
rus, Marele cneaz moscovit Ivan al III-lea (1462-1505) a cărui domnie coincide în
mare parte cu perioada la care ne referim în prezenta lucrare, a reușit subjugarea și
anexarea ulterioară a republicii Novgorod în 1478, a Tver-ului în 1485 iar Pskov-ul a

875 Acest tip de împărțire în subiecte administrative egale își are sorgintea în reforma administrației
franceze de după Revoluția de la 1789. Pentru a contracara sistemul în care regele numea și dirija tot
ceea ce se întâmpla pe plan local, s-a dorit o descentralizare democratică, iar conform idealurilor
revoluționare de egalitate toate subiectele administrativ-teritoriale trebuiau să aibă organizare,
atribuții, drepturi și obligații egale, spre a preîntâmpina discriminarea. Or, în cazul anumitor
comunități, acest tip de „egalizare” a restrâns, în mod paradoxal, atribuțiile și drepturile, în special în
zonele în care se vorbeau (și) alte limbi – valonă, flamandă, bretonă, germană, occitană, arpitană,
catalană etc. Prin restructurarea administrației locale, deputații puteau să se asigure că puterea va fi
descentralizată, trecând de la guvernul central de la Paris la autoritățile locale, ceea ce a îngreunat
regilor restaurați în sec. XIX recâștigarea puterii pe care o deținuseră anterior. Voiau să se asigure ca
toți funcționarii publici vor fi aleși și vor răspunde în față celor care i-au ales. Prin decretele emise în
decembrie 1789-ianuarie 1790, Franța a fost împărțită în 83 de departamente, subdivizate în 547 de
districte și 43.360 de comune, grupate în cantoane, care aveau ca scop să funcționeze ca zone în care
se formau adunările electorale primare în care își aveau tribunalele judecătorii de pace. O organizare
simetrică, model ulterior pentru foarte multe state, inclusiv pentru unele cu tradiție federativă sau
chiar parte a unei confederații – de exemplu Ungaria între 1867 – 1918.

170 fost încorporat Moscovei sub urmașul său, Vasili al III-lea (1505-1533). Nemaifiind
periclitat din trei direcții, statul moscovit a fost mărginit de o frontieră sud-estică cu
tătarii din Qazan, Nogai și Crimeea și de o frontieră vestică cu Suedia, Polonia și
Lituania. Anexarea Novgorod-ului și a Tver-ului la sfârșitul veacului al XV-lea a dus
într-un mod indirect la instituirea sistemului feudalo-funciar-fiscal al pomest’e876 de
factură bizantină (pronoia) adoptat și de otomani (timâr). Nobilimea din Novgorod și
Tver a fost deportată în număr mare în Cnezatul Moscovei iar pământurile au fost
distribuite noilor funcționari aduși acolo de la centru, în schimbul serviciului
administrativ iar în caz de război al celui militar, noii posesori de pomest’e fiind
așteptați la oaste în caz de primejdie cu pâlcurile lor de cavalerie, la fel ca în sistemul
otoman. În schimb, încorporarea entităților non-ruse a decurs diferit. Rușii au oferit
statutul nobiliar și ucrainenilor, multiple drepturi autonome cazacilor ruși și
ucraineni, dar au acordat un statut de tip colonial elitelor musulmane din Kazahstan și
din celelalte zone musulmane ocupate, iar rușii înșiși au fost cei care au căutat să se
integreze în sistemul politico-administrativ local, de sorginte germană, superior celui
rusesc și foarte bine statuat, din zonele baltice ocupate ulterior. Conducătorii ruși au
privit probabil elitele ucrainene ca fiind susceptibile de integrare rapidă în elitele
imperiale, adaptându-se la cultura centrului, pe când comunitățile musulmane au fost
percepute ca fiind tribale iar elitele acestora utile doar ca intermediari între centru și
comunitățile respective, prin urmare au fost depuse eforturi pentru pauperizarea
acestora, pentru un control mai facil877. În zonele baltice, s-a dispus până la urmă
soluția cea mai economică, guvernarea prin intermediul elitei locale, de sorginte
aristocratică germană878.
Toate aceste abordări ale guvernării își au originea în sistemul roman, prin
filiera bizantină. Imperiul roman a statuat diverse forme de încorporare a periferiei în
diferite tipuri de entități administrativ-teritoriale. Provinciile (provinciae) erau zone

876 K. Barkey, Empire…, p. 78
877 Ibidem, p. 84
878 David D. Laitin, Identity in Formation. The Russian-Speaking Populations in the Near Abroad,
Cornell University Press, Ithaca -NY and London, 1998, p. 44 (e-book)

171 administrate direct de către guvern. Mai exista o categorie, asupra căreia nu vom
insista aici, aceea a comunităților care nu aveau un statut879. A treia categorie era
formată din teritoriile aliaților (foederati) – inițial, în timpul Republicii romane,
termenul desemna triburile din jurul Romei, care nu erau considerate de sânge latin
dar erau aliate, (socii); după războiul ’social’ cu aceștia , în anul 90 î.Hr. s-a
promulgat Lex Julia care le oferea cetățenie romană, dar orașe precum Cadiz, Napoli,
Marsilia ori Heraclea și-au păstrat și ulterior acest statut ’federat’. După începerea
marilor migrații, termenul a desemnat popoarele migratoare și regii acestora care se
așezau în interiorul granițelor romane sau în exteriorul acestora, dar având frontieră
comună cu Imperiul și erau subvenționați de romani – pe măsura disoluției autorității
romane, acești regi, dar și unii proprietari romani de pământuri, mai ales în ținuturile
de graniță au început să primească sau să-și aroge și dreptul de a colecta taxe și
impozite de la locuitorii de pe pământurile lor. Acești foederati au dat chiar lovitura
de grație Imperiului roman de apus, la 476, când au trimis însemnele puterii imperiale
la Constantinopol, alături de solicitarea Senatului roman ca subdiviziunea Imperiului,
în cel de apus și cel de răsărit, care data de 81 de ani, să fie abolită. După colapsul
regatului hunilor, regăsim ostrogoții ca foederati ai Imperiului roman (de răsărit –
bizantin880) în Pannonia, în locul hunilor; bizantinii vor avea și alți foederati, lângă
armatele lui Belizarius și Narses luptând numeroși astfel de aliați iar după propagarea
Islamului vor avea și foederati arabi (triburile tanukhid, banu judham, banu amela și
ghassanid) iar ulterior și pe selçük-izi. După prăbușirea sistemului clasic al
comunităților rurale, împărații bizantini au fost nevoiți să caute soluții pentru
rezolvarea problemelor privind întreținerea armatei. Apărută în cursul veacului al XI-

879 pentru acestea, vezi Andrew Lintott, Imperium Romanum: Politics and Administration, Routledge,
London and New York, 1993
880 atât termenul de „Imperiul roman de răsărit” cât și cel de „Imperiul bizantin” au fost creații
istoriografice mult ulterioare căderii Constantinopolului, conducătorii și locuitorii au considerat
mereu că sunt parte a Imperiului roman (Greacă: Βασιλεία τῶν Ῥωμαίων, translit. Basileia tôn
Rhōmaiōn; Latină: Imperium Romanum), ori chiar Romania (Ῥωμανία), iar pe ei înșiși s-au intitulat
romani – (Greacă: Ῥωμαΐς, translit. Rhōmais), această memorie colectivă dăinuind până de curând în
denumirea Rumeliei (Rum’Yeri, construcție lexicală similară cu cea a Gagauz’Yeri de astăzi, adică Țara
Romanilor). O curiozitate istorică este și denumirea dată creștin-ortodocșilor din Imperiul otoman,
millet-i Rûm , ori națiunea romană deși aceștia nu erau nici romani, nici măcar romano-catolici!

172 lea, pronoia (supraveghere) avea să devină soluția. Element al feudalismului bizantin
timpuriu, pronoia consta în concesionarea viageră a unui lot de pământ împreună cu
țăranii aserviți de pe el, precum și a veniturilor rezultate din impozitele plătite de la
aceștia, în schimbul îndeplinirii de către beneficiar a unor obligații față de stat, în
majoritatea cazurilor de natură militară. Pentru a intra în posesia unui astfel de
avantaj, o persoana trebuia să obțină o diplomă imperială (prostagama) . Numărul
contribuabililor cedați era calculat, pentru a ajunge la nivelul posotes – venitul anual
al pronoiarului , din care trebuia să-și asigure procurarea echipamentului militar și
întreținerea sa și a familiei sale pe o perioada de un an de zile. Pronoia era o instituție
apărută din inițiativa imperială, statul fiind singurul deținător de drepturi asupra
pământurilor, singurul în drept să acorde pronoia fiind împăratul, printr-o diplomă
imperială. Aceasta avea caracter viager și condiționat, împăratul având dreptul să
retragă donația dacă pronoiarul nu-și îndeplinea obligațiile militare, iar la moartea
acestuia, pronoia revenea sub controlul statului. Statul își păstra drepturile asupra
bunurilor, donația putând fi revocată oricând. Pronoiarul apărea ca funcționar
imperial, cel care strânge, dar și beneficiază de impozitele contribuabililor. Deși, la
prima vedere, pronoia poate fi considerată o formă răsăriteană a feudei apusene,
situația este, totuși, diferită, întrucât în cazul pronoia, lipsește contractul vasalic
grefat pe ierarhia feudală, pronoiarii depinzând direct de puterea centrală881.
Instituțiile imperiale otomane au fost constituite într-o manieră relativ similară
cu cele ale Imperiului roman și ale celui bizantin, alături de deschiderea, flexibilitatea
și abilitatea de a încorpora supuși capabili de alte religii și etnii și de a genera un
sistem organizatoric destul de coerent. Pentru o mai limpede expunere a statutului
locuitorilor Țării Românești, socotim necesar să apelăm mai jos la munca turcologilor
pentru a explica pe scurt structura socială din Imperiul otoman. Pornind de la
pronoia, având corespondent și în ulteriorul pomest’e moscovit, otomanii au creat
“conceptul de timâr, a cărui etimologie a dat bătaie de cap turcologilor, și înseamnă
în sens juridic larg venit acordat de sultan unui supus otoman . […] Sistemul timariot
este cunoscut pentru rolul său deosebit în expedițiile terestre pentru care furniza cea

881 Stelian Brezeanu, O istorie a imperiului bizantin, Editura Albatros, București, 1981, p. 228-229

173 mai mare parte a trupelor de cavalerie. Mult mai dependent de suveran decât armatele
feudale ale Occidentului, acest instrument militar a avut o eficiență considerabilă
până în secolul al XVI-lea. […] În practica otomană, teoria juridică musulmană a fost
adeseori dublată și trecută pe plan secundar de unele cutume turcești și mongole. […]
Treptat însă, legislația beneficiilor militare instituită în timpul Califatului arab unde
instituția beneficiilor militare se numea iktâ’, dar practicată și în Bizanț (pronoia) a
fost adoptată de majoritatea statelor musulmane ce i-au urmat, inclusiv de otomani.
[…] Deținătorii de timaruri era numiți în izvoare: timâr eren, timâr eri, sâhib-i timâr,
sipâhi. Ei căpătau drept de posesie asupra unui timâr prin acte de cancelarie numite
berât, fermân sau nisân. Pentru clasificare, există mai multe criterii. După originea
veniturilor, acestea pot fi împărțite în timâr rural, timâr urban și timâr mixt. După
natura serviciului datorat de stăpânul de timâr existau timare civile (acordate unor
funcționari ai statului) și timare militare (dintre care unele erau acordate în schimbul
serviciului pe cal, iar altele erau acordate non-cavaleriștilor). După suma veniturilor
cele mai importante forme de posesie erau hass-ul, ze’amet-ul și abia la urmă timâr-
ul. […] Principala obligație a timarioților era să vină la oaste cu echipamentul militar
cerut, ale cărui dimensiuni erau în funcție de dimensiunile veniturilor acordate de
sultan. Majoritatea efectivelor trimise de timarioți era alcătuită din cavalerie ușoară.
Marii timarioți trebuiau să fie însoțiți, printre altele, și de un anumit număr de
cavaleriști grei […] Sistemul timariot a stat la baza organizării unei părți a cavaleriei
din cadrul armatei otomane, a cavaleriei timariale (tımarlı sipahiler), numită și
cavaleria spahiilor timarioți sau armata de provincie. Încă din secolul al XVI-lea s-a
înmulțit considerabil numărul timarioților care încep a fi refractari în a-și părăsi
gospodăriile în schimbul unei prăzi incerte”882. Trebuie arătat că a existat un moment
foarte important, legat direct de Țările române, la 28 aprilie – 7 mai 1484, când
Bâyezîd II a emis în mod excepțional firmanul de război sfânt (ulu gazâ) contra
Moldovei, cu ocazia campaniei pentru cucerirea Chiliei și a Cetății Albe, prin care
erau chemați la luptă toți cei care caută pradă și vor să câștige avuții. Sultanul
promitea nu numai să sporească veniturile cavaleriei timariale (tımarlı sipahiler) ci,

882 Viorel Panaite, Dreptul păcii și al războiului în islamul otoman, Editura Universității din București,
2008, p. 139-141

174 așa cum nu mai făcuse niciun sultan până atunci, să acorde timâr tuturor celor care
vor cere timâr anume supușilor de rând, re’âyâ, și nici să nu se perceapă de către stat
pencik, a cincea parte din prada de război883. Pentru a lămuri semnificația celor de
mai sus trebuie să arătăm că sistemului otoman i-a lipsit conceptul de cetățenie, unul
din factorii-cheie ai succesului organizațional și ideologic al romanilor. Într-un fel,
echivalentul cetățeniei romane a fost instituția militar-funciar-administrativ-fiscală a
‘askerî. Acest termen era ”folosit pentru a desemna categoria militară a societății
otomane, în opoziție cu supușii producători de bunuri, re’âyâ, separați și situați
deasupra restului populației, din punct de vedere ierarhic. Norman Itzkowitz
considera că aceste două categorii sociale s-au structurat încă din prima etapă a
existenței statului otoman, numindu-le ’conducătorii’ (‘askerî) și ’condușii’. ‘Askerî
s-a dezvoltat ca grup social privilegiat din rândul gazi-ilor participanți la expedițiile
sfinte, în condițiile expansiunii otomane rapide din prima jumătate a secolului al
XIV-lea, din necesități legate de expansiunea și administrarea imperiului (nevoie
mare de oșteni călări, dar și de funcționari pentru organizarea teritoriilor cucerite). În
consecință grupul ‘askerî includea în principiu armata și funcționarii publici. Era o
categorie formată din voința sultanului, membrii săi fiind plătiți de sultan și scutiți de
taxe (nu era un grup aristocratic cu drepturi structurate istoric). Pe lângă legile civile
și penale la care se supuneau toți otomanii, statutul ‘askerî era reglementat de legi
speciale, emise de sultan, de tipul kânȗn-ı sipâhiyân. Un otoman putea deveni ‘askerî
chiar din rândul raialelor, deși legile organice ale Imperiului precizau că un supus
(ra‘iyyet) nu putea fi admis direct în grupul ‘askerî sau putea să-și piardă statutul de
‘askerî. Cel care avea dreptul ’promovării și degradării’ dintr-o categorie în alta era
numai sultanul. Scheletul grupului ‘askerî era alcătuit din cavaleria provincială
otomană, numită și cavaleria timarială. În schimbul serviciului militar, timarioților le
erau acordate venituri din taxe agricole colectate din provincii”884. După cum am
văzut, la expediția contra Moldovei din 1484 s-au promis timâre și re’âyâ -lelor de
rând. „În Imperiul otoman, sensul termenului re’âyâ a evoluat de la ’supuși

883 Istoria românilor , vol. IV., p. 434
884 V. Panaite, Dreptul… , p. 41

175 impozabili’ la ’supuși nemusulmani’, în special cei creștini. […] În secolele XV-XVI,
conform opiniei majorității turcologilor (Ӧ. L. Barkan, H. Inalcık, N. Beldiceanu, J.
Kabrda etc) prin re’âyâ (turmă, capita din turmă, populație) era desemnată populația
rurală impozabilă, alcătuită atât din supuși musulmani (müsülman re’âyâsı) cât și din
supuși nemusulmani (kâfir re’âyâsı). […] Într-o ierarhie a categoriilor sociale din
Imperiul otoman, re’âyâ-ua era precedată de ’oamenii sabiei’ (askerî), ’oamenii
cărții’ (ulema) și ’oamenii condeiului’ (birocrații), adică de cei ce aveau puterea și
erau exceptați de taxe885 . Sub categoria re’âyâ (uneori inclusă în aceasta, apoi
sfârșind prin a o înlocui ca denumire în secolul al XIX-lea) era categoria zimmî
(supuși nemusulmani ai unui stat musulman) și categoria kul (sclavii) în rândul cărora
intrau și paznicii haremului și, foarte important, ienicerii886. „Practic, în viziunea
oficială a Porții, categoria re’âyâ îngloba pe toți cei care într-un fel sau altul
contribuiau direct, prin taxe, la creșterea veniturilor statului, ca producători agricoli,
ca meșteșugari sau negustori. […] Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, din
punct de vedere al dreptului islamic, ’protecția’ pe care sultanii otomani o invocau
asupra țărilor române începe să capete nuanțele unei relații dintre suveran și supus887.
De altfel, această schimbare se observă în primul rând în plan terminologic. În
consecință, românii au fost tot mai des asimilați re’âyâ-lelor sultanului: ’Și raiaua
Moldovei fiind în totul la fel ca și raiaua din Țările mele bine păzite…’[…] afirma
Ahmed I, în 1017/1608. La fel, populația Dubrovnikului era asimilată supușilor
sultanului: ’Ragusanii sunt raialele mele tributare ca și alte raiale’ . De precizat că
moldo-valahii și transilvănenii erau considerați re’âyâ, dar nu orice fel de re’âyâ, ci
’raia care plătește tribut’ (harâcgüzar olan re’âyâ) formulă pe care o putem întâlni
des în izvoarele otomane”888. „Formula era folosită în cronicile și în documentele

885 V. Panaite, Dreptul… , p. 126-127
886 Alan W Fischer, The Sale of Slaves in the Ottoman Empire: Markets and State Taxes on Slave Sales,
Some Preliminary Considerations, în „Boğaziçi Üniversitesi Dergisi, Beșeri Bilimler – Humanities”, vol.
6, p. 149-173 Istanbul, 1978, p. 150-151 (e-book)
887 bineînțeles, din perspectivă otomană
888 V. Panaite, Dreptul… , p. 127-128

176 otomane de cancelarie pentru a desemna în special principii nemusulmani care
acceptaseră suzeranitatea sultanului și, prin urmare, plata unui tribut. În timpul
expansiunii teritoriale, otomanii au practicat, aidoma altor făuritori de imperii, o
politică de ’încorporare graduală’. După Halil Inalcık, prima etapă era cea de stat
tributar, când nemusulmanii își păstrau autonomia statală în schimbul plății unei
cizye889 colective, iar șeriat-ul nu se aplica în teritoriul lor. A doua etapă avea drept
rezultat instituirea unui regim de provincie musulmană, teritoriu în care legea
musulmană era dominantă, iar cizye era percepută, cel mai adesea, individual. […] De
la mijlocul secolului al XVI-lea, expresia ’supuși plătitori de haraci’ (harâcgüzâr
ra’iyyet) era folosită de otomani pentru a-i desemna pe toți locuitorii Țărilor
române890”. Zimmî (obligație, datorie, iertare) supușii nemusulmani ’protejați’ erau în
secolele XV-XVII partea îndeobște creștină a re’âyâ-lelor. Termenul de zimmî s-a
confundat și s-a amestecat permanent cu cel de harâcgüzar și cu cel de re’âyâ ambele
sfârșind, în secolul al XIX-lea, prin a fi înlocuite de cel din urmă, cel puțin pentru
supușii creștini numiți de acum re’âyâ. După cum am arătat, și termenul de
harâcgüzar se completa cu cel de re’âyâ: harâcgüzar olan re’âyâ – ’raia/supus care
plătește tribut’). Statutul zimmî-ilor trăitori în Imperiul otoman a fost expus într-un
capitol sistematic, concis și extrem de bine documentat de Mihai Maxim891, așa încât
se vor regăsi aici doar trăsăturile esențiale ale acestui statut: șase obligații
recomandabile și șase obligatorii (plata cizye, respectarea religiei islamice, interdicția
de a profera insulte ori alegații la adresa Profetului, a Coranului ori a altor instituții
islamice sacre, interdicția de a se căsători cu femei de religie musulmană, interdicția
de a aduce vreun prejudiciu vieții și avutului musulmanilor, interdicția de a ajuta pe

889 cizye, sau capitație, era tributul în bani sau natură plătit de nemusulmani; noțiunea de cizye s-a
amestecat permanent cu cea de haraci, fără a se face o diferențiere clară între cele două concepte.
Plata acestui impozit avea un caracter pur confesional, întrucât plata sa venea să scoată în evidență
diferența dintre musulman și nemusulman. Cizye s-a identificat ulterior tot mai mult cu un soi de
răscumpărare pentru absența obligațiilor militare ale nemusulmanilor, deși a persistat și participarea
tributarilor la expediții armate – V. Panaite, Dreptul…, p. 51-52
890 V. Panaite, Dreptul…, p. 87-88
891 Mihai Maxim, Țările…, p. 169-196

177 inamicii musulmanilor892 – locuitorii ’casei războiului’ – cf. infra). Respectarea
obligațiilor recomandabile ținea de situația concretă, de epocă și de societate (în
relațiile comerciale cu musulmanii nu trebuiau să le vândă vin, să dea camătă, să bea
vin sau să mănânce carne de porc de față cu aceștia, pentru a putea fi deosebiți de
musulmani trebuiau să poarte un semn distinctiv, nu trebuia să călărească decât
măgari sau catâri, dar numai fără șa și fără arme, să nu-și construiască case mai înalte
decât ale musulmanilor ci mai joase sau cel mult egale, să nu-și ridice lăcașe de cult
aproape de locuințele musulmanilor, iar clopotele, rugăciunile și bocetele morților să
nu deranjeze pe aceștia893). Se poate observa clar că, exceptând pe undeva plata
colectivă, adică haraciul vărsat de domni iar nu de supuși, absolut niciuna dintre
celelalte obligații nu s-au aplicat locuitorilor Țărilor române, poate cel mult când
treceau Dunărea în Imperiul otoman, cu toate că începând cu jumătatea secolului al
XVI-lea îi întâlnim tot mai des denumiți zimmî, alături chiar de ardeleni, asupra
cărora suzeranitatea otomană a fost pur formală. Mai trebuie precizat că evreii laolaltă
cu creștinii mai erau clasificați și ca Ehl-i kitap (kitabı olanlar) adică ’poporul cărții’
întrucât se închinau la Dumnezeul lui Avraam, același cu al musulmanilor și după o
parte din cărțile sfinte (pe care le recunoșteau și musulmanii, care în fond îl
recunoșteau și pe Iisus Hristos ca pe un mare profet, deși nu la fel de mare ca
Muhammad și în niciun caz ’fiul lui Dumnezeu’), spre deosebire de animiști și
politeiști, întâlniți spre exemplu în Nubia, care nu erau socotiți ființe umane în întreg
sensul cuvântului, sau de zoroastriști care erau socotiți magi și sataniști.
Baza sistemului de guvernare otoman în ceea ce privește toate categoriile
nemusulmane a fost ceea ce majoritatea cercetătorilor a numit millet (‚comunitate,
popor, grupare religioasă, națiune’) . Sistemul millet a fost un set de aranjamente
central-locale, niciodată codificat, ceea ce i-a atras contestarea, ba chiar negarea, din
partea anumitor autori894. „Halil Inalcık avansa ideea existenței a patru perioade în

892 Ibidem, p. 171-172
893 Ibid. p. 172
894 de exemplu, Benjamin Braude, Foundation Myths of the Millet System , în „Christians and Jews in
the Ottoman Empire”, ed. Benjamin Braude and Bernard Lewis, 2 vol. (New York and London, Holmes

178 evoluția relațiilor otomanilor cu grupările de musulmani înglobate în imperiu: a)
etapa ’politicii istimâlet’ (secolul al XIV-lea – prima jumătate a secolului al XV-lea)
care consta în atragerea de către otomani a populației creștine din teritoriile cucerite
prin păstrarea legilor și obiceiurilor preexistente, prin acordarea de privilegii, prin
recunoașterea și integrarea bisericii ortodoxe în sistemul administrativ otoman; b)
perioada sistemului millet (1453 – secolul al XVI-lea) când statul otoman centralizat
a reușit să impună pentru un număr mare de zimmî o organizare și o conducere de la
centru (din Istanbul) a celor trei comunități religioase nemusulmane (greco-ortodoxă,
evreiască și armeană); c) perioada descentralizării (secolele XVII-XVIII), proces
accentuat în cadrul Bisericii Ortodoxe odată cu apariția mitropoliilor din provincii; d)
perioada reorganizării comunităților nemusulmane (seolul al XIX-lea – 1923). […]
Conform tradiției […] au existat patru millet-uri. Unul era format din musulmani, iar
celelalte trei millet-uri aparțineau celor trei comunități mari de nemusulmani: greco-
ortodocși (Rum milleti sau Millet-i Rum), evrei (Yahudî milleti sau Millet-i Yahudî) și
armeni (Ermeni milleti). Toți creștinii ortodocși deveniți într-un fel sau altul supuși ai
statului otoman, care alcătuiau practic majoritatea populației nemusulmane din sud-
estul Europei, erau considerați ca formând o singură ’comunitate’ numită de regulă
millet-i Rum sau Rum milleti. Conform tradiției, organizarea millet-ului greco-ortodox
a avut loc după cucerirea Constantinopolului, în 1454”895. Asupra comunității
ortodoxe, biserica avea drepturi de ordin dogmatic-ecleziastic, dar și autonomie
financiară și administrativă896. Clericii superiori creștini se bucurau de scutire de la
plata impozitelor, și chiar a cizye, care marca pe plan fiscal diferența între supușii
musulmani și cei nemusulmani897. Rum milleti era constituit ca o singură unitate

& Meier, 1982, p. 69–88, care a considerat că datorită diferențelor de tratament ale millet-urilor pe
parcursul veacurilor sau între millet-uri în cadrul aceleiași perioade istorice și a rarității cuvântului
millet în documentele otomane cu referire la minoritățile religioase incorporate și a folosirii
termenului millet cu referire la dogele Veneției ori regii Franței și Angliei, înseamnă că sistemul în
totalitatea sa nu a existat iar toate aranjamentele dintre puterea otomană și minoritățile religioase
vor fi fost un șir de acte bilaterale ad-hoc, intuitu personae .
895 V. Panaite, Dreptul…, p. 107-109
896 Ibidem, p. 109-110
897 Ibid. p. 110

179 fiscală otomană, mukataa, după cum reiese și din scrierea patriarhului Ieremia I în
1544: mi-am luat angajamentul să plătesc anual, la Tezaurul imperial, ca mukataa,
suma de patru sute de piese de aur în calitate de patriarh al Istanbulului cel-bine-
apărat și a provinciilor și țărilor dependente precum și al țărilor Moldovei și
Valahiei898. După cucerirea Constantinopolului, Mehmed II Fâtih și-a ales cei mai
apropiați aliați și administratori atât din rândul elitelor musulmane cât și din millet-ul
creștin, constituindu-și o rețea de sfătuitori cu conexiuni în famillie importante din
ambele comunități. Marele vizirat, cea mai înaltă poziție oficială după sultan și
singurul reprezentant al executivului, a fost deținut după executarea lui Çandarlı Halil
pașa cel Tânăr, în 1453, deci de la căderea Bizanțului, până la sfârșitul veacului al
XVI-lea, aproape numai de foști creștini (singurele întreruperi au fost episodice, cu
excepția – care tinde să confirme regula, a lui Pîrî Mehmed pașa, turc din Aksaray,
între 1518-1523899). Aceste elite bizantino-balcanice au trecut mai întâi la Islam, de
bunăvoie în cazul supușilor liberi și forțat în cazul celor proveniți din devșirme, apoi
au ocupat poziții în administrație. Mulți dintre cei ce nu au dorit să treacă la Islam au
părăsit ținuturile căzute sub stăpânire otomană, plecând în Occident, cazul lui
Theodoros Spandounes (Spandolenus) fiind doar un exemplu relevant în acest sens
(cf. supra). Chiar și moștenitorii la tronul bizantin, anume doi din cei trei nepoți de
frate ai împăratului Constantin, pe numele lor ulterioare turcești Mesih pașa și Murad
pașa, s-au convertit rapid la Islam și s-au ridicat în ierarhia otomană900 până la
demnitățile de kapudan-ı derya (comandantul flotei) și mare vizir – Mesih pașa, între

898 K. Barkey, Empire…, p. 136
899 au fost turci, în perioada studiată de noi, cu excepția notabilă a lui Pîrî Mehmed pașa, doar
Karamanlı Mehmet pașa 1477-1481 și Çandarlı İbrahim pașa cel Tânăr 1488-1489), în rest,
majoritatea marilor-viziri provenind chiar din devșirme (recoltare) numită la noi mai curând ‚tributul
sângelui’ – din teritoriile (mai ales creștine) cucerite (sau – foarte rar – din cele tributare turcilor, din
aceste teritorii devșirme avea mai ales caracter de pedeapsă, survenind de regulă după invazii
otomane, în mod sporadic, iar nu statuat) otomanii luau copiii cei mai dezvoltați, pentru a servi în
armata otomană, drept ieniceri – , de unde se poate trage concluzia că sclavii (kul), mai mult, chiar
provenind din creștini convertiți, puteau, prin intermediul serviciului la ieniceri, să atingă cea mai
importantă poziție în stat, după sultan
900 K. Barkey, Empire…, p. 80

180 1499 și moartea sa, din 1501901. Velî Mahmud pașa (Anđelović) este un alt exemplu
de mare vizir (1456-1468 și din nou 1472-1474) provenit de data aceasta din
devșirme, de origine sârbo-greacă, înrudit cu familia bizantină Angelos, probabil și cu
Spandounes. Concret, din cei șaisprezece mari viziri dintre 1453 și 1526 (cf. supra)
trei au fost de origine turco-musulmană, patru proveneau din devșirme iar nouă au
fost de origine bizantino-balcanică lista încheindu-se cu Pargalı İbrahim pașa, poreclit
Frenk (frâncul, în sensul de occidentalul, cu referire la manierele sale europene), grec
din Parga, mare vizir între 1523-1536. În sens contrar, în mod bizar, turcii anatolieni
au fost mult mai puțin dispuși să se integreze în structura otomană decât bizantinii și
balcanicii, subjugarea acestora durând până sub Selim I Yavuz (1512-1520). Selim a
adus la ascultare toate grupările anatoliene și a purtat războaiele împotriva safevizilor
și mamluk-ilor, încorporând Egipt, Siria, Mecca și Medina, locurile sfinte ale
Islamului, capturându-l pe ultimul calif religios arab, Al-Mutawakkil Allah al III-lea
care l-a declarat chiar pe sultan calif și a asigurat astfel transferul califatului către
Imperiul otoman (cf. supra). Cu toate acestea, Selim a fost destul de puțin interesat de
titlul de calif, ci a considerat că rolul său este de protector al celor două orașe sacre, o
sursă mai concretă și relativ puternică de legitimitate. Adiția teritoriului arab și a
locurilor sfinte ale cultului islamic a avut însă două efecte: a transformat identitatea
imperială, de la hanatul turco-mongol, trecând la 1453 prin etapa arogării titlul de
împărat al Romei (răsăritene), la califatul dreptcredincios și a prefăcut treptat o multi-
religiozitate confortabilă în evlavie, angajament religios și ideologie islamică.
Aducerea în capitală și în alte orașe mari a unui mare număr de erudiți (ulema) arabi
precum și anexiunea teritoriilor din Orientul apropiat și a celor nord-africane cu mulți
locuitori, musulmani sunniți, au modificat pentru totdeauna raportul etno-religios și
structura păturii dominante. Înaintea cârmuirii lui Selim I, proporția dintre creștini și
musulmani din Imperiul otoman era aproximativ egală, iar aristocrația creștină ori
convertită avea o pondere chiar mai mare decât cea turco-musulmană. După inserția
teritoriilor arabo-africane, ideologia de factură romano-bizantină cu cutume turco-
mongole (yasa) a suferit influența decisivă a ulema-lelor arabe. Clasă de specialiști în

901 H. W. Lowry, The Nature…, p. 122

181 dreptul canonic, acești ulema au devenit astfel sfătuitori ai puterii politice. Încă din
secolul al XI-lea exista o distincție clară între școlile de interpretare morală și
juridică, în special între patru dintre aceste școli care s-au dovedit a fi cele mai
răspândite și durabile: shafi‘iții, malikiții, hanefiții și hanbaliții. Uneori relațiile dintre
membrii acestor școli au fost tensionate, dar chiar și în cadrul aceleași școli puteau
exista curente de opinie diferite. Școala hanefită este cea mai veche dintre școli, fiind
numită după întemeietorul ei Abū Ḥanīfa în secolul al VIII-lea. Flexibilitatea
metodologiei hanefite a permis dezvoltarea dreptului islamic într-o formă care să-l
facă potrivit condițiilor speciale din Mesopotamia. Și înainte dar mai ales după
cucerirea lumii arabe școala hanefită a fost adoptată de otomani, astfel că învățăturile
lui Abū Ḥanīfa sunt urmate în Turcia, de musulmanii din țările desprinse din fostul
Imperiul otoman, în cele cu populație turcică sau sunnită de alte origini din Asia
Centrală și din nordul Indiei, Pakistan și Bangladesh, ceea ce face ca aproape
jumătate din islamul mondial să fie atașat și astăzi dreptului canonic hanefit. În mod
bizar, populațiile arabe din Orientul apropiat și din nordul Africii au adoptat pe scară
largă școala hanefită sub regimul și influența turcilor selcük-izi și au restituit-o
turcilor otomani. Jurisprudența (fıkıh) hanefită, de o factură mai relaxată, a fost
preferată de otomani, gestionarii unui complex imperiu multiconfesional și
supranațional, celorlalte fıkıh, cu sorgintea la Medina, care favorizau corelarea tuturor
legilor cu Coranul și hadîth (culegere cu faptele și vorbele atribuite Profetului). Școlii
lui Abū Ḥanīfa i s-a atribuit meritul de a fi înțeles mai bine decât rivalele ei că trebuia
alocat un loc potrivit opiniei personale, la care se apelează atunci când nu se găsește
un precedent al cazului în Coran și hadîth. Această viziune doctrinară a permis
sultanilor Mehmed II Fâtih dar mai ales Süleyman I Kanunî (’legiuitorul’) să poată
devia de la șeriat, sau mai bine zis să adapteze șeriat-ul după necesitățile faptice ale
imperiului, în legislația laică numită kanun, care se emitea înainte, precum tratatele de
pace (cf. supra) intuitu personae, de către fiecare sultan la vremea sa pentru a fi
valabilă și legitimă. Süleyman are meritul de a fi adunat toate prevederile statuate de
cei nouă sultani de până la el iar după eliminarea suprapunerilor și alegerea între
soluțiile contradictorii a emis un singur cod legal, care avea grijă să nu încalce legile
de bază ale Islamului. Sultanul deținea controlul atât asupra legislației seculare cât și

182 asupra celei religioase, și s-a înconjurat atât de ulema-le ’ortodoxe’ cât și
’heterodoxe’ la palat, adesea folosindu-i unii împotriva celorlalți, pentru a evita
căderea într-o extremă sau alta. Totuși, întrucât înainte de încorporarea locurilor
sfinte ale islamului sultanii nu își arogaseră nicio descendență din familia Profetului,
pe care nici nu o aveau, se puteau considera pe ei înșiși ca sursă a legilor seculare,
fideli tradiției imperiale romano-bizantine. Începând cu Selim I, dar mai ales sub
Süleyman I Kanunî, islamul a devenit organizațional și administrativ, din motivele
expuse mai sus (adiția teritoriilor arabe, deținerea titlului de calif, sporirea enormă a
populației musulmane și a numărului de erudiți musulmani ulema la Constantinopol,
modelarea legislației seculare după șeriat în dauna cutumelor turco-mongole yasa și a
influențelor bizantine), ținându-se însă foarte departe de fundamentalism, îmbinând
teoria șeriat-ului cu o practică cvasi-duplicitară în care făceau ceea ce era necesar din
rațiuni politice, oscilând între respectarea literei dogmei și propriul interes. Spre
exemplu, sultanul Selim II (1566-1574) a confiscat numeroase biserici din Balcani
sub pretextul transformării acestora în moschei dar le-a scos la vânzare, conștient
fiind că structurile islamice locale nu le vor achiziționa, oferind în consecință
posibilitatea de a le ’cumpăra’ însăși bisericii ortodoxe, ceea ce s-a și întâmplat902.
Acesta a fost un mijloc de a aduce bani la tezaurul imperial, pe fundalul întăririi
identității islamice sunnite a liderilor otomani, evlavie musulmană care după cum se
vede dura totuși numai până când se întâlnea cu necesitățile imediate ale guvernării.
Marele jurist și teolog Ibrahim al-Halebi (aprox. 1459-1549), sosit și el la
Constantinopol după cucerirea Egiptului din 1517, „a fost cel care, alături de șeyh ül-
Islam-ul Ebussuud Efendi, a pus o amprentă puternică asupra dreptului islamic,
contribuind decisiv la implantarea acestuia în lumea otomană. […] În opera sa,
’Mülteka el-Ebhur’ (’Confluența mărilor’), respectând tradiția șeriat-ului, consacra
capitole distincte diferitelor aspecte ale dreptului islamic, inclusiv problemelor care
priveau relațiile cu nemusulmanii”903. Din punct de vedere dogmatic, adoptarea mai
riguroasă a doctrinei hanefite, prin contribuțiile lui al-Halebi, deși relaxate din punct

902 K. Barkey, Empire…, p. 63-64
903 V. Panaite, Dreptul…, p. 83-84

183 de vedere al dreptului intern, a dus la înlăturarea noțiunii de dâr ül-’ahd dintre
conceptele teritoriale otomane, cu consecințe atât istorice cât și istoriografice asupra
raporturilor dintre Țările române și Sublima Poartă. Totuși, în ansamblu, mai puțin
speculativi și mai mult pragmatici, factorii de decizie otomani au recunoscut de facto
existența acestei zone. După cum bine se știe, la baza construcției teritoriale teoretice
musulmane se aflau două concepte, potrivit cărora lumea se împărțea în dâr ül-islâm
(casa islamului, incluzând teritoriile islamice propriu-zise) și dâr ül-harb (casa
războiului, cuprinzând teritoriile dușmanilor islamului). Dreptcredincioșii musulmani
trebuiau să aspire să includă într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat ’casa
războiului’ în ’casa islamului’ prin convertire ori prin cihâd – ’război sfânt’. Dâr ül-
’ahd (casa legământului) nu fusese niciodată un concept hanefit, ci aparținea școlii
șafiite; cu toate acestea, înainte de al-Halebi, potrivindu-se cu situația faptică, a fost
socotit capabil să acopere cel mai bine o realitate intermediară, destul de
contradictorie, între ’casa păcii’ și ’casa războiului’. Principalul criteriu care a
funcționat în delimitarea acestei ’case’ a fost încheierea unui ’legământ’ (’ahd) între
suveranul musulman și principele vasal nemusulman, în care să se prevadă că
pământul rămâne al acestuia din urmă iar în schimb se va plăti un haraci904 cumulat
pentru tot principatul în loc de cizye per capita. Hanefiții mai admiteau două astfel de
’case’ dar nu dâr ül-’ahd. Astfel, potrivit doctrinei islamice hanefite conform căreia
atunci când forțele islamului sunt slabe se poate încheia un armistițiu temporar cu
necredincioșii, teritoriile asupra cărora purta acel armistițiu erau denumite dâr ül-
müvâda’a, ’casa reconcilierii’ ori ’casa armistițiului’905. Această zonă rămânea totuși
parte componentă a ’casei războiului’. Statele creștine cu care Poarta încheiase
armistiții (Polonia, Ungaria, Franța, Sfântul imperiu) și-au schimbat pe vremea
valabilității acestor tratate statutul din ’casa războiului’ în ’casa armistițiului’.
Adoptarea noțiunii hanefite dâr ül-müvâda’a ar corespunde oarecum cel puțin primei
perioade a relațiilor dintre Țările române și Imperiul otoman, adică până la 1526-
1538/41. Posibil ca după această perioadă, din punct de vedere al dreptului islamic

904 Ibidem, p. 54
905 Ibid., p. 59-60

184 otoman al popoarelor, dacă dorim neapărat să le includem în ’case’ de acest tip,
principatele dunărene să poată fi categorisite ca dâr üz-zimmet (casa supunerii) care,
conform doctrinei, se putea constitui fie în dâr ül-islâm într-o zonă unde locuitorii
nemusulmani acceptaseră să plătească cizye dar erau conduși de un șef conațional,
ales de sultan, ori din dâr ül-harb, unde locuitorii nemusulmani erau harâcgüzar prin
intermediul unui principe ales din rândurile lor și unde nu se aplica șeriat ci propriile
legi și cutume906. Trebuie subliniat însă că dâr ül-müvâda’a și dâr üz-zimmet nu
marcau teritorii din afara celor două ’case’ de bază, cea a islamului și cea a
războiului, ci numai ’sectoare’ distincte, apărute din necesități practice, de moment și
temporare, dar înglobate în ’casele’ originale. În prima jumătate a secolului al XVI-
lea aceste concepte vor dispărea din tratatele hanefite de drept islamic al popoarelor,
lăsând loc doar bipolarismului dâr ül-islâm și dâr ül-harb, ceea ce nu înseamnă totuși
că nu vom regăsi în practică exemple pentru toate cele trei ’sectoare’ intermediare
(dâr ül-’ahd, dâr ül-müvâda’a și dâr üz-zimmet).
Cu toate acestea, radicalizarea doctrinară, fie și teoretică, a fost unul dintre
factorii esențiali ce au dus la agravarea atributelor dominației otomane asupra Țărilor
române. Tentativele de instaurare a stăpânirii otomane directe asupra Țării
Românești, din 1522 din inițiativa locală a lui Mehmed beğ, dezavuată în cele din
urmă de sultan în 1523, așa cum reiese din instrucțiunile date lui Ferruh ağa de către
sultan, de a evita orice tulburări în zonă907 precum și din 1595, când intenția viza și
Moldova cu obiectiv expres declarat de a le transforma în beğlerbeğlik, erau chiar și
în această perspectivă pentru inserarea Țărilor române în Imperiul otoman nu ca
simple provincii, ci ca entități autonome, la fel ca eyaletul Egiptului după cum
relatează contemporanul Mustafa Selaniki908. ”Or, aceasta ar fi însemnat o
introducere doar parțială a regimului timariot, boierimea autohtonă urmând să-și
păstreze, în cea mai mare parte, pământurile), precum și aplicarea sistemului saliyane

906 Ibid. p. 61
907 Istoria românilor , vol. IV., p. 614
908 Ibidem, p. 618

185 adică autofinanțare cu trimiterea la Istanbul doar a unei dări anuale (irsaliye)”909.
Imperiul otoman propriu-zis era împărțit în provincii centrale (tımarlı) și provincii
periferice (saliyaneli) clasificare ce atesta și separarea dintre administrarea directă de
administrarea indirectă910. Provinciile centrale erau conduse direct prin intermediul
sistemului timâr iar provinciile periferice sau incomplet subjugate deveneau
saliyaneli, unde se dispuneau aranjamente diferite de guvernare indirectă, unde
administrația locală rămânea relativ neschimbată. Prima formă de administrare,
tımarlı, era folosită în provinciile securizate, acolo unde populația locală era privită
ca potrivită pentru asimilare. A doua formă de administrare, saliyaneli, se aplica în
regiuni îndepărtate, ca avanposturi militare și economice. Schimbarea de la un statut
la altul s-a făcut mai ales pe baza situării provinciei. Spre exemplu, Adana sau Serbia
ori Bulgaria au devenit tımarlı pe măsură ce au fost securizate și frontierele s-au
întins dincolo de granițele lor, dar Egipt, Yemen, Basra, Baghdad, Libia, Tunis și
Alger și-au menținut sistemul fiscal de colectare din taxele fermierilor, din care se
opreau salariile oficialilor și sume pentru menținerea unei armate locale, iar doar
surplusul era virat la trezoreria centrală911. „Provinciile la fel de îndepărtate ale
Balcanilor, care nu au fost niciodată cucerite ori asimilate – Moldova, Valahia,
Transilvania și Dubrovnik – au fost principate plătitoare de tribut cărora otomanii le
garantau autoguvernarea în schimbul unui tribut anual trimis la trezoreria imperială.
În aceste ținuturi îndepărtate, otomanii au dat dovadă de flexibilitate; au permis
principilor să guverneze după cum voiau, chiar dacă în contrapartidă au solicitat
venituri și o anumită loialitate politico-militară exprimată prin sintagma prieten
prietenilor și dușman dușmanilor”912. În contrast, menținerea ca eyaleturi a părții
ocupate din Ungaria și securizarea frontierelor acestora a fost extrem de costisitoare
atât în resurse materiale cât și umane. Natura diviziunii tripartite a Ungariei, regimul
politic puternic și spectrul permanent al habsburgilor au făcut din aceste provincii

909 Ibid.
910 H.W. Lowry, The Nature…, p. 68
911 K. Barkey, Empire…, p. 86-87.
912 Ibidem, p. 87

186 adevărate fortărețe. Investițiile otomane uriașe nu au avut ca rezultat, datorită
structurii etnico-feudale preexistente, aproape niciun fel de beneficii și nici nu au fost
urmate de stabilirea în zonă a vreunor noi populații musulmane ori de fondarea unor
instituții sociale și culturale islamice. Otomanii nu au urmărit alterarea structurii
etnice a eyaletelor ungare, dar în mod neașteptat au introdus direct sistemul tımarlı în
dauna saliyaneli, deși uneori posesiunea timariotului se suprapunea cu cea ereditară, a
nobilului local maghiar – satul tău, Nagyegros, este în posesia mea în Turcia adică în
posesia ta în Ungaria913. La sfârșitul anilor 1520, numărul total de soldați otomani
cartiruiți în Balcani a fost de 27.000, iar doar în Ungaria ocupată 18.000, iar acest
număr va crește în timp. Dacă adăugăm numărul titularilor de timâr din această
regiune, cu oamenii lor, atunci numărul total de oșteni s-ar ridica la 30.000914.
Ulterior, s-au construit numeroase fortărețe atât în interior, cât și la vechea frontieră
dintre turci și maghiari precum și la noile granițe cu creștinătatea; aceste lucrări
ample au necesitat investiții încă și mai mari și au blocat un număr enorm de militari.
După jumătatea secolului al XVI-lea, otomanii trebuiau să trimită anual de la Istanbul
câte 260.000 – 280.000 de galbeni în eyaletele maghiare, pentru a acoperi imensele
cheltuieli administrative și mai ales militare din zonă915. În afara acestor forme
diverse și inegale de organizare administrativă, otomanii au deținut, aidoma
romanilor, și zone care deși aveau un regim nominal provincial, erau fără un niciun
statut faptic, iar autoritățile otomane nu puteau guverna și – de regulă – se mulțumeau
cu ce primeau de la notabilitățile locale (Scutari, zonele muntoase greu accesibile din
Muntenegru ori Albania de nord – Kosovo unde locuiește populația vorbitoare a
dialectului gegë al limbii albaneze).
După sumara expunere a structurilor otomane, se pot trage următoarele scurte
concluzii: Imperiul otoman a fost la cumpăna secolelor XV-XVI un imperiu eterogen,
multiconfesional și supranațional, cu o organizare administrativă pe paliere inegale,

913 Gábor Ágoston, A Flexible Empire : Authority and its Limits on the Ottoman Frontiers, în
„International Journal of Turkish Studies”, Vol. 9, nr. 1-2, Taylor & Francis Group, London-New York,
2003, pag. 15-31, p. 24 (e-book)
914 Ibid., p. 90
915 Istoria românilor , vol. IV., p. 617

187 mai întâi în subiecți confesionali membri ai unui millet dar și în categoriile sociale
askerî, re’âyâ (cu subdiviziunea creștină zimmî) și kul, apoi în subiecte teritoriale
aflate pe trepte diferite de autonomie/descentralizare/înglobare, care aplicau fie
sistemul centralizat tımarlı fie pe cel descentralizat saliyaneli, a cărui ideologie, de
sorginte imperial-bizantină și turco-mongolă a primit după 1517 grefa decisivă a
islamului sunnit hanefit, la toate acestea adăugându-se zonele fără guvernare centrală
(cf. supra) precum și statele tributare (Moldova, Țara Românească,
Ragusa/Dubrovnik, ulterior Transilvania) care nu erau nicicum înglobate ci își
păstrau statutul, care în esență pentru Țările române era următorul: păstrarea domniei
de rit creștin (prin alegerea acestuia de către țară și confirmarea de către padișah,
ulterior numirea directă de către sultan); conservarea drepturilor și libertăților țării, a
legii și credinței după datina cea veche adică autoguvernarea și autoadministrarea
fără nicio ingerință; plata haraciului și a peșcheșurilor către sultan și marii dregători;
politica de a fi prieten prietenilor și dușman dușmanilor sultanului, adică ducerea
unei politici externe concertate cu cea a Porții, coroborată cu furnizarea de trupe la
nevoie, dar la rândul său otomanii se obligau să protejeze țara de agresiuni străine;
schimbul reciproc de negustori, fugari și prizonieri; un regim vamal obișnuit pentru
mărfurile turcești sosite în Țările române dar unul preferențial în Imperiu pentru
produsele provenind din principate916. Un indiciu important al statutului autonom
erau reprezentanții pe care erau îndreptățiți să-i aibă la Constantinopol –
kapukehâyâ917. Pe de altă parte, nu s-a aplicat devșirme la nordul Dunării iar supușii
statelor tributare nu aveau de respectat niciuna din cele douăsprezece obligații ale
zimmî, decât dacă călătoreau în Imperiul otoman la sudul Dunării iar musulmanii din
Imperiu nu aveau dreptul de a călca în aceste voievodate și nici nu s-au ridicat niciun
fel de lăcașe de cult musulmane. Și nimeni dintre măreții mei viziri, nici dintre
beğlerbeği și nici dintre slujitorii Porții mele a Fericirii să nu se atingă niciodată și
prin nimic de eyaletul de Eflâk nici de beğii săi, nici de logofeții săi și nici de boierii

916 Ibidem, p. 622-623
917 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria
României, Editura Corint, București, 2007, p. 169

188 săi918 scria sultanul Murad al III-lea în 1585, chiar în perioada în care obligațiile
economice către Sublima Poartă atinseseră proporții de nesuportat. „Și în secolele
XVI-XVII, în ciuda unui control tot mai strict exercitat de Poartă asupra Țărilor
române, Dunărea va continua să reprezinte atât pentru otomani cât și pentru creștini
(români sau occidentali) ’frontiera’ care despărțea ’teritoriul necredincioșilor’ de
’țările islamice’. Din perspectiva secolului al XVII-lea, luând ca linie de demarcație
Dunărea, Kâtib Çelebi afirma încă în nordul lui sunt puține ținuturi musulmane, cele
mai multe sunt ținuturi ghiaure ”.

2.2 Perspective muntene

Înființate mai târziu, Țările române sunt și rămân țări mici, inevitabil
dependente de interesele și fluctuațiile puterilor mai mari. Evoluția Țării Românești,
la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea, sub aspect
economic, juridic, politic și militar, a fost în mare măsură determinată și de tendința
celor doi vecini ai săi, Regatul ungar și Imperiul otoman, de a și-o subordona
(acestea chiar încheiau un tratat de pace în 1502-1503 prin care stabileau un
condominium – mai mult formal – asupra Țărilor Române, cf. supra). Imperiul
otoman a fost mulțumit cu asigurarea securității hotarului dunărean și nu a fost afectat
de relațiile domnului Țării Românești, în unele momente, cu Regatul ungar, atât timp
cât tributul era plătit cu regularitate. Încercările timide de reconstituire a Ungariei
Sfântului Ștefan din timpul domniei lui Mátyás Corvin au fost abandonate în
schimbul menținerii echilibrului precar de forțe de la granița cu Imperiul otoman. Iar
dacă până la începutul secolului al XVI-lea domnii munteni puteau să recunoască
suzeranitatea maghiară – mai ales pentru posesiunile lor de peste munți – și țara să
primească ‘ahd de la Poartă, după 1526 echilibrul s-a rupt în favoarea Imperiului
otoman, devenit singurul vecin puternic al Țării Românești, rămas să se confrunte
momentan pe plan european doar cu habsburgii – Carol Quintul devenind primul
interesat de lupta antiotomană, întrucât polonezii încheiau așa-numita ’pace perpetuă’

918 Mihai Maxim, Culegere de texte otomane, Universitatea din București. Fac. de Istorie, București,
1974, p. 66

189 din 1533 cu turcii. Încercările habsburgilor de a prelua moștenirea coroanei ungare și
mai ales de a-și impune dominația în spațiul carpatic nu au înregistrat decât succese
limitate și au provocat, prin reacție, consolidarea puterii otomane. Sub aceste auspicii,
elita politică a Țării Românești a oscilat între acceptarea suzeranității otomane și
încercări de alianță cu europenii, între raporturile politice ori comerciale cu Poarta și
obligațiile – mai mult morale – față de lumea creștină. Practic hegemonia otomană s-a
putut instaura efectiv și pe termen lung în Țările române abia în intervalul 1526-1541,
într-un cadru internațional schimbat cu totul în favoarea Imperiului otoman, între
colapsul Regatului ungar și campania sultanului Süleyman în Moldova, soldată
pentru Țara Românească cu anexarea Brăilei, astfel principatul sud-carpatic fiind
încadrat din trei părți de turci. Pe plan economic obligațiile vechi, ca haraciul și
peșcheșurile, au cunoscut o creștere substanțială înregistrând în câteva zeci de ani un
salt de proporții uriașe, atingând după jumătatea secolului, mai ales după 1580,
niveluri pe care nu aveau să le mai depășească până în secolul al XVIII-lea919. Totuși
autonomia a fost prezervată. Am evitat dinadins conceptul de existență statală, care ar
defini din prisma dreptului internațional contemporan mai bine situația principatelor,
deși corespunde pe deplin realității, întrucât un asemenea concept nu este în totalitate
valabil în Europa danubiană a secolelor XV – XVI. În prezent, temelia existenței unui
stat este recunoașterea internațională. Avem destule exemple de entități care duc lipsă
de o asemenea recunoaștere, iar în cazul lor nu putem vorbi de statalitate completă.
Cazul Transnistriei ar fi cel mai simplu de perceput pentru noi – autointitulata
Republica Moldovenească Nistreană s-a declarat în august 1991 independentă dar nu
este recunoscută decât de subiecte de drept internațional asemenea ei, Abhazia,
Nagorno-Karabah și Osetia de sud, ceea ce nu o califică drept stat pe mapamond.
Republica Moldova o consideră parte integrantă a structurii sale statale dar nu deține
niciun fel de control în stânga Nistrului, exceptând faptul că din rațiuni comerciale
internaționale companiile cu sediul în zona nistreană care doresc să efectueze
operațiuni de import/export trebuie să se înregistreze cu cod fiscal moldovenesc, la
Camera Înregistrării de Stat, la presiunea partenerilor comerciali externi, care altfel ar

919 Bogdan Murgescu, Țările române între Imperiul otoman și Europa creștină, Editura Polirom,
București, 2012, p. 81

190 întâmpina ei înșiși probleme vamale și fiscale, iar nu din voința autorităților de la
Tiraspol ori Chișinău. Lipsa unei astfel de recunoașteri internaționale nu avea
consecințe cu mult diferite nici la cumpăna veacurilor al XV-lea și al XVI-lea, ba
chiar făcea teritoriul vulnerabil la agresiuni externe în vederea unor pretenții
teritoriale. Concret, astăzi pe plan extern existența unui stat este data de recunoașterea
independenței statale, a suveranității naționale și a integrității teritoriale. Un
asemenea model nu este însă aplicabil perioadei renascentiste. În epocă, statul ca
atare nu era subiect de drept internațional, ci șeful legitim al statului. Problema
recunoașterii internaționale implica astfel recunoașterea legitimității șefului statului –
în speță, a domnului Țării Românești, de aici provenind preocuparea neîntreruptă a
celor ce urcau pe tron de a fi confirmați rapid de Poartă și la Buda. Lucrurile
funcționează și invers – contestarea externă va fi totdeauna la adresa celui ce e pe
tron, iar nu asupra ființei statale. Acțiunile Regatului ungar au vizat de regulă acest
obiectiv, nefiind vorba, ca la 1330, de o ofensivă de revendicare a dreptului de
stăpânire asupra Țării Românești, ci de o serie de acțiuni defensive, de protejare a
statului ungar împotriva riscurilor generate de prezența turcească în zonă. Acțiunile s-
au canalizat în fapte de nerecunoaștere a unor domni sau a altora, acționând mai mult
sau mai puțin direct pentru schimbarea acestora. La fel au procedat și otomanii pentru
a impune pe tron voievozi conform intereselor lor. Cheia de boltă a raporturilor
politice medievale și chiar medieval-renascentiste era noțiunea de ierarhie. Situația
poate fi considerată firească în epocă, deoarece raporturile interstatale erau similare
celor interne de vasalitate (pe bază de credință și de fidelitate), atât în structurile de
origine creștină cât și în cele islamice920. Sistemul își are originea în caracterul etnic
neomogen al entităților statale medievale, în caracterul cvasi-legendar al surselor
puterii și în tendința spre universalitate a doctrinelor politice regale și mai ales
imperiale. De asemenea, recunoașterea statalității purta și asupra integrării într-un
sistem suprastatal, prin asumarea unor obligații de fidelitate, a unor măsuri ce aveau a
fi luate și delegarea unor atribute ale suveranității către cel ce avea legitimitatea921, de

920 V. Panaite, Pace…, p. 366-371
921 Bogdan Alexandru Halic, Pace și război în Țara Românească în secolele XIV-XVI, Editura
Comunicare.ro, București, 2003, p. 128

191 exemplu ca împărat romano-german, de rege apostolic ungar ori de sultan, care după
cum am văzut își asuma mai întâi moștenirea hanilor, apoi pe cea imperială bizantină
sfârșind prin a le îngloba în noua sa postură de calif al dreptcredincioșilor. Abia după
aceste momente entitatea devenea subiect de drept internațional, fiind recunoscută de
alte țări. Și pretențiile teritoriale, urmate sau nu de anexări, aveau același izvor; cel
mai adesea, era vorba de invocarea unui drept anterior de stăpânire, direct sau
legitimat de ascendență922 și în niciun caz de vreo eventuală identitate de confesiune
sau de limbă vorbită a supușilor statului agresor cu supușii statului agresat ce locuiau
în zona vizată de anexiune, criterii devenite importante abia în epoca modernă.
Orientări de dată mai recentă au pus în discuție și conceptul de națiune medievală923
însă dimensiunea identitară națională a epocii nu este încă suficient statuată de
cercetare. Într-adevăr, într-un firman sultanal sunt pomenite grupurile etnice din
ținuturile balcanice ale Imperiului: greci (rum), albanezi (arnaut), sârbi (sırf), vlahi
(eflâk) și bulgari (bulgar) însă acesta datează abia din 1680. Eliminând din discuție,
ca neconforme epocii, sistemele bazate pe identitatea de limbă vorbită, în ceea ce
privește sistemele suprastatale putem distinge, urmând clasificarea deja consacrată a
lui Gheorghe I. Brătianu924, două mari categorii de sisteme de organizare a păcii, ’Pax
Christiana’ și ’Pax Ottomanica’, situând Țara Românească într-o ipostază duală, de
neintegrare totală în niciuna dintre tendințe, atât prin cooperarea cu Creștinătatea în
alianțele ofensive sau defensive antiotomane, cât și prin compromisul cu Imperiul
otoman, odată cu căderea Ungariei. ’Pax Christiana’ își are sorgintea în teza unității
dintre biserică și puterea politică (Imperiu) promovată de bizantini și de carolingieni.
Împăratul, în calitatea sa de uns al lui Dumnezeu, era astfel ridicat deasupra celorlalți

922 Ibidem, p. 127
923 Ion Aurel Pop, Națiunea română medievală. Solidarități etnice românești în secolele XII-XVI,
Editura Enciclopedică, București, 1998
924 Gheorghe I. Brătianu, L’organisation de la paix dans l’histoire universelle. Des origines à 1945,
Editura Enciclopedică, București, 1997 Altă contribuție asupra formelor păcii o are Andrei Pippidi,
Formes de la paix dans le Sud-Est de l’ Europe aux XIVe – XVIe siècles, în „Revue des Études Sud-Est
Européenes”, tom. XXXII, nr. 3-4, 1994, p. 301-311. O ilustrare a sintagmei Pax Ottomanica legată de
zona danubiană conține, printre altele, și articolul Iolandei Țighiliu, Dunărea și Pax Ottomanica în
secolele XVI-XVIII, în „Revista istorică”, tom V, nr. 11-12, 1994, p. 1149-1156

192 principi, considerat egal al apostolilor iar familia de principi devenea un veritabil
”sistem de organizare a păcii între diversele suveranități925”. În cadrul acesteia,
capetele încoronate creștine erau clasificate într-un soi de ierarhie ad-hoc, al cărei cap
era împăratul926. Formulele de ’Pax Christiana’ puteau fi hegemonice (situația
permanentă, în care domnul Țării Românești era vasalul regelui maghiar) sau
federative (cruciadele teoretice proclamate de papi unde oștile șefilor de state se aliau
pe poziții prezumtiv egale). ’Pax Ottomanica’ era clădită pe atributele prezentate mai
sus (sistemul ‚casei islamului’, ‚casei războiului’ și al caselor intermediare, cf. supra).
Formula familiei principilor a fost întâlnită și în practica otomană, cu siguranță ca
ecou al preluării legitimării imperiale bizantine de către sultani; astfel, în 1572,
sultanul Selim II i s-a adresat domnului muntean Alexandru II Mircea astfel fiul meu,
Dumnezeu a ajutat și am învins și am luat Ciprul, pe oamenii cei necredincioși cari
nu mi se închinau […] Și tu, Alexandre, domn al Țării Românești, fiul meu, gătește-ți
plecarea ca să vii cu mine927. Dacă până la 1526 integrarea Țării Românești în
formula otomană de organizare a păcii nu a împiedicat domnii să aibă opțiuni proprii
de politică externă, astfel explicându-se permanenta oscilare a elitelor muntene, în
frunte cu domnii, între unguri/creștini și otomani, care a asigurat în ultimă instanță
chiar o anumită autonomie de acțiune a principatului sud-carpatic928, dispariția
contraponderii ungare a lipsit pentru trei sferturi de veac Țara Românească de
alternative în politica externă; astfel (cf. supra), la 1531 într-o scrisoare către
Sigismund I cel Bătrân al Poloniei, Kanunî Sultan Süleyman protesta vehement
deoarece regele polonez schimbase soli cu voievodul moldav Petru Rareș, pretinzând
că principii celor două Țări române sunt robii și plătitorii mei de tribut și posesiunile
lor sunt țările mele cele bine păzite, în același fel cu Bosnia și Semendria, și sunt
proprietatea mea […] dacă cineva are o chestiune de rezolvat cu ei, acela trebuie să

925 G. Brătianu, L’organisation…, p. 19
926 Ibidem
927 Nicolae Iorga, Bizanț după Bizanț, Editura Enciclopedică Română, București, 1972, p. 136
928 B. A. Halic, Pace…, p. 140

193 facă apel la puternica noastră Poartă929. Astfel, Țările române și-au pierdut, spre
jumătatea secolului al XVI-lea, calitatea de subiecți de drept internațional, mai ales în
urma campanei sultanului Süleyman în Moldova930. Subsecvent, odată cu glisarea
centrului de legitimare a puterii spre Înalta Poartă, și-au pierdut substanța și acțiunile
de contestare a legitimității domnilor. Deoarece erau confirmați ori mai degrabă
începeau chiar să fie numiți direct de Poartă, apoi încoronați la Istanbul, evident că nu
se mai putea pune problema nerecunoașterii acestora; a apărut însă instituția mazilirii,
fie prin chemarea în capitala otomană, fie prin sosirea unei delegații turcești în
capitala munteană; uneori mazilirea era urmată de uciderea voievodului detronat, cum
se întâmplase deja cu Vlad cel Tânăr și cum avea să se întâmple și cu Alexandru cel
Rău, spre exemplu. Primul domn mazilit a fost Petru cel Tânăr, în 1568; chemat la
Istanbul și închis, anul următor a și murit, la Konya, în vârstă de numai 23 de ani,
fiind înmormântat în biserica de acolo, A urmat Mihnea Turcitul931 în 1583, dar a
revenit în 1585, ambele fapte petrecându-se din porunca sultanului Murad al III-lea.
Pentru a face trecerea de la factorii externi de risc la adresa statalității la cei
interni, vom arăta în prealabil pe scurt că desprinderea Țării Românești de sub
stăpânirea angevină după 1330 și eliminarea factorului de risc constituit de Regatul
ungar a dus și la (re)integrarea doctrinară în sfera politică bizantină. Modelul politic
bizantin avea la bază teza familiei de principi, având în frunte pe împăratul autocrat
precum și pe indisolubilitatea unității dintre imperiu și biserică932. Primul document
de atestare a expresiei noului tip de putere din Țara Românească a fost actul
patriarhal de înființare a Mitropoliei Ungrovlahiei, la 1359, unde regăsim formula
preanobilul mare voievod și singur stăpânitor a toată Ungrovlahia, întru Sfântul Duh

929 Hurmuzaki, XI, p. 20-21
930 Istoria românilor , vol. IV., p. 624
931 în timpul domniei lui Mihnea Turcitul s-a introdus în Țara Românească și mukarrer -ul (confirmarea
domniei din trei în trei ani, domnul fiind nevoit în acest scop să se prezinte la Poartă pentru
reinvestire și să plătească și o însemnată sumă de bani – mucarerul mare, iar anual o altă sumă de
bani pentru menținerea în scaun – mucarerul mic).
932 B. A. Halic, Pace…, p. 82

194 fiu preaiubit al smereniei noastre, domnul [Nicolae] Alexandru […]933. Aceste
titulaturi au avut semnificația recunoașterii statalității muntene în aria de influență
bizantină și de religie ortodoxă934. La mai vechiul voievod din titulatură a apărut
acum și singur stăpânitor. La 1351-1352 același Nicolae Alexandru se intitulase doar
Io Neculai Alixandru voevod, feciorul bătrânului, răposatului Io Basarab voevod935;
la 1385 Dan I se intitula eu cel în Hristos Dumnezeu binecredincios, Io Dan voievod
și din mila lui Dumnezeu domn a toată Ungrovlahia936. Autoritatea șefului statului a
stat astfel permanent sub semnul caracterului religios bine definit, de ales al lui
Dumnezeu și reprezentant al acestuia pe pământ, corespunzător formulei occidentale
dei gratia folosită până astăzi de monarhii creștini Adoptarea confesiunii ortodoxe și
subsecventa constituire a Mitropoliei Ungro-Vlahiei, urmată de o a doua, la Severin
în 1370, au contribuit poate mai mult decât Posada la ieșirea Țării Românești din
’familia de principi’, organizată după tiparul feudal occidental, ai Regatului ungar. În
1343 o cronică maghiară menționează că [Nicolae] Alexandru voievod a încheiat un
acord de supunere cu regele Ludovic I, informație contrazisă de însuși regele maghiar
care, într-un act datat 29 august 1359, spune că după 1341 a trimis în mai multe
misiuni eșuate pe Dimitrie, episcopul de Oradea pentru a negocia readucerea Țării
Românești sub suzeranitatea angevină. În 1366, în schimbul recunoașterii
suzeranității ungare, noul voievod și domn al Țării Românești Vladislav-Vlaicu (I)
primea ca feud unele sate din viitorul ducat al Amlașului, o zonă din sud-vestul
Sibiului, devenind astfel primul domn ce avea domenii dincolo de Carpați. Noua sa
postură, măcar declarativă, față de regele ungar, probabil mai degrabă pentru feudul
transcarpatic, într-un document din ianuarie 1368, afirma că era domn din mila lui
Dumnezeu și a regelui . În timpul răscoalei bulgarilor împotriva dominației maghiare,
Vladislav-Vlaicu a refuzat să acorde un sprijin militar armatei maghiare și a fost

933 Fontes Historiae Daco-Romanae, IV, Scriptores et acta Imperii Byzantini saeculorum IV-XV, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, București, 1982, p. 197-201
934 B. A. Halic, Pace…, p. 82
935 D.R.H., B, Vol. 1, p. 11 dar după un transcript de Gavril Movilă de la 1618
936 Ibidem, p. 19

195 considerat rebel și necredincios. A învins o armată maghiară în toamna anului 1368
pe Dâmbovița iar în anul următor a recunoscut din nou suzeranitatea maghiară și a
primit banatul de Severin și ducatele Făgărașului și al Amlașului din sudul
Transilvaniei. De asemenea, pentru raporturile munteano-ungare în afara perioadei ce
face obiectul prezentului studiu mai merită amintit Vlad Dracul care în timpul
refugiului său ardelean de la Sighișoara a pedepsit, în calitate de prepus al regelui
ungar, unele cetăți răsculate împotriva autorității regale, printre ele fiind Rupea. Într-o
scrisoare adresată brașovenilor, explicând că fusese însărcinat de rege să păzească
granița de est, îi amenință pentru că jefuiseră unii protejați de-ai săi astfel: Io, Vlad,
voievod și domn. Scrie domnia mea, multă sănătate pârgarilor din Brașov. Știți bine
și voi că domnul chezarul m-a însărcinat pe mine să păzesc această margine […]
Deci să nu vă pară rău dacă domnia mea nu voi lăsa slugile mele în pagubă și dacă
pentru una, voi lua îndoit și întreit de la voi937. De asemenea, în noiembrie 1462 Vlad
Țepeș, detronat de invazia sultanală, în loc să primească ajutorul lui Mátyás Corvin,
este arestat sub acuzația de trădare și încarcerat la Vișegrad vreme de 12 ani. După
Vișegrad, a fost silit să locuiască aproape 2 ani la Buda, cu domiciliu forțat. Va fi
eliberat în 1475, la cererea lui Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, în contextul
presiunilor turcești tot mai mari asupra teritoriilor de la nord de Dunăre.
Cel mai important factor intern care a generat și îndesirea și înăsprirea
ingerințelor sultanale în numirea domnilor munteni a fost competiția cvasipermanentă
pentru tron, izvorâtă din sistemul de succesiune și contestare a conducătorului, numit
’electivo-ereditar’938. Acest sistem și-a afirmat anumite avantaje față de sistemul

937 Emil Giurgiu, Sighișoara, Editura Sport-Turism, București, 1982, p. 83
938 „Legea țării” reglementa un sistem original, asa cum originală este și instituția, de unde rezultă un
sistem mixt electivo-ereditar. Vocație la tron aveau, în primul rând, cei care erau rude legitime sau
nelegitime, pe linie directă sau colaterală, cu oricare dintre domnii anteriori, adica cei ce erau din os
domnesc. A doua condiție era ca cel in cauza sa fie creștin ortodox, iar a treia condiție era să nu fie
însemnat fizic. Din totalitatea acestor persoane se proceda la alegerea celui ce urma sa devină domn,
iar procedura alegerii cuprindea doua etape: investitura și încoronarea. Se zicea că domnul este ales
de tara, insa, prin tara, intelegem boierii si inaltul cler, astfel incat marea masa a populatiei nu avea
nici un rol in alegere, el fiind doar instiintat cu privire la alegerea facuta. Sistemul electivo-ereditar
era considerat de starile sociale ale Evului Mediu, ca fiind unul legiuit pentru ca era reglementat de
Legea Tarii, astfel incat cei ce accedau la tron, potrivit acestui sistem, erau considerati domni din mila
lui Dumnezeu. Dimpotriva, cei ce ajungeau pe tron, cu incalcarea acestui sistem, erau denumiti

196 primogeniturii, dar și anumite inconveniente. Sistemul era avantajos pentru că
permitea urcarea pe tron și a unor rude mai îndepărtate, dar cu aptitudini de lider, în
dauna rudelor mai apropiate, nevârstnice sau incapabile. Sistemul era dezavantajos
pentru că genera o concurență acerbă între pretendenții la domnie, fiecare sprijinit de
câte o fracțiune boierească și solicitând și ajutorul străin. Luptele interne pentru tron
au agitat și erodat permanent Țara Românească, fiind un factor de prim rang ce a
facilitat agravarea dominației otomane, iar pe fondul dispariției vechilor familii
domnești, marii boieri au instaurat un autentic regim nobiliar, condiționând alegerea
domnului de acceptarea, de către pretendentul la tron, a unor angajamente ferme,
privind respectarea privilegiilor în general și a diferitelor interese ale grupărilor
boierești în particular. Este ceea ce cronicul Miron Costin denumea ’legătura’ sau ,
’tocmeala’ . După cum am văzut, domnia lui Neagoe Basarab, chiar dacă voievodul a
avut diligența să-și aroge o descendență domnească, reală sau nu, a reprezentat prima
fisură în succesiunea familiilor domnești cât și contestarea sa pe acest temei de către
o facțiune boierească, care se punea de bună voie la remorca Înaltei Porți,
supralicitând obligațiile contemporane către otomani, pentru a reuși înlăturarea sa din
scaunul țării (cf. supra). Nu mult ulterior alegerea a devenit formală, pe primul plan
devenind investitura dată de sultan, care, de multe ori, preceda așa-zisa alegere, deși
în documentele emanate de la Înalta Poartă se prevedea că domnul va fi ales potrivit
regulilor statornicite și abia apoi confirmat sau recunoscut de sultan. Mai mult,
investitura data de Poarta acoperea viciile alegerii unei persoane ce nu îndeplinea
condițiile tradiționale, glisând tot mai mult spre o veritabilă numire și încoronare
direct la Istanbul. Sistemul de succesiune a alimentat permanent și contestarea

uzurpatori, unii dintre ei fiind desemnati in mod peiorativ prin apelativul ,,domnisor". In cadrul
fuzionarii sistemului, s-au conturat anumite mijloace juridice de influentare, fie a laturii ereditare, fie
a celui electiv. Spre pilda, asocierea la domnie era o cale pasnica de a restrange totalitatea, uneori
mult prea larg al persoanei, ce puteau emite pretentii la tron, astfel, domnul in functie, proclama un
asociat la domnie, ce urma sa preia tronul dupa moartea sa. Recomandarea este un mijloc de
influentare a laturii elective, este vorba despre recomandarea pe care domnul in functie aflat spre
sfarsitul domniei o adresa Adunarii țării, cu privire la persoana cea mai indicata a fi aleasa ca succesor
la tron. Legea țării cunostea și institutia unui soi de ’regență’ exercitată în cazul minorității domnului,
situație în care atributiile erau exercitate de mama sa și unul/unii dintre marii boieri, precum și
instituția unui soi de ’locotenență domnească’ spre exemplu după asasinarea lui Radu de la Afumați.

197 legitimității autorității de către supuși. Chiar dacă nu se contesta legitimitatea în sine
a ascendenței domnului, nu se recunoștea dreptul său de a domni de către o facțiune
boierească sau de alta, uneori de toate în consens. Acest aspect a avut o covârșitoare
influență asupra capacității de ripostă militară a principatului. Până la începutul
secolului al XVI-lea, temelia armatei a fost constituită din micii moșneni, stăpâni de
pământ cu obligații militare. Decăderea acestei categorii și diminuarea rolului ei în
aplicarea opțiunilor militare ale voievozilor a avut la bază rațiuni de ordin economic
mai degrabă decât de ordin politic939 și a împins către dispariție ’oastea cea mare’.
Deși modificările structurale pe plan militar au constituit, pe undeva, și un element de
modernizare, de adaptare la noua configurație a războiului, până la sfârșitul secolului
al XVI-lea s-a renunțat atât la întreținerea unei armate permanente cât și la ’oastea
cea mare’. Luptele pentru domnie și cele contra armatelor beğilor de margine au fost
duse cu efectivele structurilor militare (semi)permanente, ridicate și întreținute de
marii stăpâni funciari940. Aceste ’cete boierești’ vor fi fost puternice, din moment ce
oastea adunată de Pârvu Craiovescu în 1523 împotriva lui Vladislav al III-lea a învins
oastea domnească – au venit și Pârvul, banul de la Craiova, cu mulți voinici aleși și
s-au închinat lui Vădislav vodă. După aceia Vădislav vodă ș-au bătut joc de Pârvul
banul și au zis să fie postelnic în casă și puse alt boiar mare în locul lui […] Deci
când au fost apoi, s-au întors curând cătră Vădislav vodă gata de oaste și au făcut
războiu Pârvu banul cu Vădislav vodă și au fugit Vădislav vodă peste Dunăre941.
Integrarea definitivă a Țării Românești în Pax Ottomanica a însemnat și diminuarea
eforturilor militare ale statului care a avut ca urmare și scăderea sensului întreținerii
unui sistem militar de masă942. Obligațiile militare față de Poartă care decurgeau din
’ahd – fie că vorbim de integrarea în dâr ül-islâm sau în ’subcasele’ dâr ül-’ahd ori,
mai aproape de realitate dâr ül-müvâda’a sau dâr üz-zimmet – au implicat totdeauna,
atunci când nu au fost de-a dreptul refuzate de domni precum Vlad Călugărul ori

939 B. A. Halic, Pace…, p. 82
940 Ibidem, p. 288
941 Istoria Țării Românești , 1960, p. 46
942 B. A. Halic, Pace…, p. 288

198 Radu de la Afumați (cf. supra), angajarea unor efective reduse numeric, cel mai
probabil oaste domnească iar, mai târziu, chiar lefegii.
Putem deci concluziona că integrarea Țării Românești într-o formulă de
organizare a păcii nu a reprezentat numai o opțiune politică a factorilor decizionali ci
o situație firească ce decurgea din ordinea suzerano-vasalică care caracteriza dreptul
internațional al epocii, iar în această ordine deținea statutul de principat, prin definiție
pasibil și obligatoriu de integrat, fie și nominal, fie și tributar, unui regat (și mai
departe unui imperiu) sau unui imperiu. Dacă suzeranitatea maghiară era pur formală
ea generând mai curând beneficii (teritoriile de peste munți, atribuite ca feud, mici
oști ardelene ori săsești de sprijin in anumite momente) cea otomană și-a avut
premisele încă de la domnia lui Mircea cel Bătrân, a fost completată cu noi elemente
sub Radu cel Frumos943 (fără însă a considera momentul 1462 ca ’instaurare’ a
dominației otomane, întrucât Radu cel Frumos, ca și alți domni susținuți de turci
ulterior, a fost detronat cu toată oastea turcească pe care o avea lângă el) și s-a
stabilizat în 1481-1486 după ce însuși Ștefan cel Mare a renunțat a mai încerca să
pună pe tron un domn antiotoman și a primit el însuși ’ahd, ulterior pierzând gurile
Dunării și cele două cetăți. De aici am putea vorbi de integrarea Țării Românești în
dâr ül-’ahd ori dâr ül-müvâda’a iar momentul trecerii la dâr üz-zimmet, cu toate
implicațiile noului statut politic și juridic internațional poate fi plasat în perioada
imediat ulterioară anului 1526.

943 M. Maxim, Țările…, p. 240

199 CONCLUZII

În Europa danubiană – spațiu în care pacea a fost întotdeauna „ un echilibru
șovăitor între două culturi antagonice” (Al. Duțu) – a secolelor XV-XVI coexistă,
după cum am menționat în teză, două sisteme de drept internațional: ’Pax Christiana’
și ’Pax Ottomanica’. Cheia de boltă a întregului ansamblu politic al epocii – structurat
conform modelului tripartit (G. Duby, J. LeGoff) – îl reprezintă credința și corolarul
acesteia, fidelitatea. Afirmația este valabilă atât pentru structurile a căror geneză este
de sorginte creștină cât și pentru cele formate în Islam. Pendulând între cele două, cea
mai importantă realizare a principatelor române este continuitatea statală. Vrând-
nevrând, inevitabil am avut de analizat și eterna dilemă: și totuși de ce nu au anexat
(prefer termenul de anexat sau atașat celui de cucerit, întrucât cucerite nu au fost,
precum Bizanțul, Bulgaria, Ungaria ori Egiptul) otomanii țările române?

Am concluzionat că nici factorii geografici/determinist-economici menționați
de Petre P. Panaitescu – traseul via Belgrad spre cursul mijlociu al Dunării, adică
Viena, precum și eficiența superioară a păstrării sistemului statelor tributare – si nici
factorii vitejiei interne (Mihai Maxim), fără a fi factori ce trebuie omiși, nu explică în
totalitate dilema. Pe Petre P. Panaitescu l-a completat (și contrazis) chiar Mihai
Maxim, arătând, pe bună dreptate, că otomanii nu urmăreau doar direcția Viena, la fel
de importante apărând în acest context direcțiile spre lumea arabă cu tot cu locurile
sfinte, obstinația de a anexa tot litoralul Mării Negre și chiar ceea ce este azi Ucraina
vestică – altfel, ce ar fi căutat la Hotin și Camenița (Kameneț-Podilski)? Un alt factor,
demn de introspecție, care s-a adăugat celor statuați de reputații istorici menționați
mai sus, rezidă în opțiunea strategică a Sublimei Porți în ceea ce privea extinderea
matricei imperiale proprii din punct de vedere instituțional. Nu trebuie uitat că
otomanii au preluat multe elemente de guvernare sau ’management’ imperial de la
bizantini și preferau, acolo unde se putea, generarea unor state-clientelare în locul
anexării propriu-zise.

200
În prima parte a lucrării am expus istoria politică a Țării Românești în relațiile
cu vecinii săi, folosind o metodologie destul de clasică și anume apelul la izvoarele
documentare prin care am încercat să stabilesc și o cronologie cât mai exactă. De
asemenea, ca factor de noutate, cu riscul de a pierde din coerența expunerii, am
prezentat, inserate la locul lor potrivit ordinii cronologice și evoluțiile cele mai
importante din Regatul maghiar și Imperiul otoman, iar succint și din Moldova. Mai
puține lucrări clasice au proiectat un tablou lărgit de acest tip iar pentru ușurința
urmăririi succesiunii faptelor ce au dus la căderea Regatului Sfântului Ștefan și la
agravarea rapidă a dependenței principatelor române de Sublima Poartă am ales să
abordez în acest mod construcția primului capitol.

În a doua parte a lucrării am ales o expunere în două paliere, primul referitor
la structurile imperiale otomane iar al doilea la cele muntenești. Am propus și o
analiză comparativă a structurilor otomane cu cele de la care a împrumutat multe
elemente de gestionare a imperiului, și anume cu structurile bizantine și, mai departe,
foarte sumar, cu cele romane. De asemenea, nu a fost lipsită de interes nici o
comparație episodică și relativ punctuală cu Țaratul Moscovei, devenit Țaratul rus
cam în aceeași perioadă studiată în prezenta lucrare. Am expus pe scurt, deoarece
sunt explicate pe îndelete în lucrările valoroase ale turcologilor români (din care de
altfel am citat destul de amplu definițiile instituțiilor otomano-islamice) viziunea
musulmană osmană, purtând semnătura școlii hanefite, asupra lumii cu împărțirea
binecunoscută deja în ’case’ (a păcii, a războiului, a înțelegerii, a supunerii etc) și am
abordat în perspectivă comparativă situația eyaletelor ungare și a supușilor creștini ai
statului musulman – zimmî – pentru a ajunge la concluziile statuate de mulți istorici –
pentru principatele române s-au aplicat, cu toate ciuntirile teritoriale și de statut
precum și cu toate abuzurile și excesele Porții, în esență, următoarele prevederi:
păstrarea domniei de rit creștin (prin alegerea acestuia de către țară și confirmarea de
către padișah, ulterior numirea directă de către sultan); conservarea drepturilor și
libertăților țării, a legii și credinței după datina cea veche adică autoguvernarea și
autoadministrarea fără nicio ingerință; plata haraciului și a peșcheșurilor către sultan

201 și marii dregători; politica de a fi prieten prietenilor și dușman dușmanilor sultanului,
adică ducerea unei politici externe concertate cu cea a Porții, coroborată cu furnizarea
de trupe la nevoie, dar la rândul său otomanii se obligau să protejeze țara de agresiuni
străine; schimbul reciproc de negustori, fugari și prizonieri; un regim vamal obișnuit
pentru mărfurile turcești sosite în Țările române dar unul preferențial în Imperiu
pentru produsele provenind din principate. De asemenea, exceptarea de la devșirme
(tributul sângelui, preluarea copiilor creștini pentru a-i instrui ca ieniceri) și prezența
reprezentanților pe care domnii din principate erau îndreptățiți să-i aibă la
Constantinopol – kapukehâyâ- sunt alte elemente de diferențiere față de situația
teritoriilor înglobate Imperiului otoman. Mai mult, interdicția supușilor otomani de a
călca în Țările române precum și de a se ridica aici lăcașe de cult islamic precum și
lipsa oricăror din cele douăsprezece obligații ale zimmî pentru locuitorii principatelor
vin să confirme concluzia: Țările române nu au fost nici cucerite, nici anexate
Imperiului otoman, nu au fost nici măcar provincii autonome ci mai degrabă
asemenea Hong Kong ori Macau, alipite strict nominal ca principate tributare, cu
toate drepturile rubricate mai sus dar fără a avea relații internaționale oficiale cu
excepția kapukehâyâ la Istanbul și fără a bate monedă, ulterior dispărând și armata
permanentă, fără a fi existat o interdicție oficială a Porții în acest sens. În ultimul
subcapitol, deoarece tabloul perioadei istorice abordate nu poate fi completat în afara
analizei structurilor statale interne, am arătat succint că existența statului presupunea
recunoașterea sa conform dreptului internațional al epocii, total diferit de cel modern,
post-westfalic, iar pe plan intern raporturi stabile între indivizi și bunuri, impunând o
formă de ierarhie și desfășurând o activitate exclusivă și specifică ce se afirmă prin
opoziție cu cei care nu sunt membri ai acestei comunități politice. Dincolo de formele
de organizare ierarhică a societății românești sud-carpatice (ierarhia de status și
ierarhia de patrimoniu) statalitatea medievală românească a fost definită și de o
ierarhie politică dublată de o ierarhie ecleziastică. Ca un reflex al ideologiei politice
bizantine ambele ierarhii vor avea in fruntea lor pe șeful statului, adică pe domn.
Organizarea statală a epocii a avut la bază aceeași ființă și concepție originală, de
esență autohtonă, ca și în perioada anterioară. Funcțiile statului, considerate a fi
atribuții ale șefului acestuia, erau gestionate de domn și se exercitau prin instituții

202 specializate, dependente de curtea domnească. În plan extern se pot considera ca
specifice în epocă funcția de statornicire a relațiilor interstatale – atât economice cât
și politice – și funcția de apărare, transformată tot mai mult în această perioadă într-
una de salvgardare a statului, ambele decăzute imediat după 1526, ceea ce servește
drept argument periodizării propuse în prezenta lucrare, întrucât deja la 1531
Süleyman avertiza că aceia ce au treburi cu domnii Țărilor române să ia legătura cu
el, iar până la domnia lui Mihai Viteazu armata a dispărut aproape cu desăvârșire,
lăsând loc mai ales lefegiilor. În final, trebuie să mai amintesc că am încercat să mă
depărtez de tendința de a impune criterii obiective sau privite prin prisma dreptului
internațional modern (nu putem lua în calcul nici măcar germenii juridici interstatali
schițați de tratatul de la Tordesillas din 1494). Nu este cazul. Imperiul otoman a fost o
structură eteroclită și complexă, cu mentalități și religii suprapuse, în care mult mai
mulți mari viziri proveneau din creștini decât din turco-musulmani, cu islamul hanefit
ca doctrină politico-juridică, amestecat cu noțiuni de gestiune imperială bizantino-
romane, cu statute diferite atât pe palier personal cât și confesional și mai ales
tributar-statal, care nu poate fi înțeles în ’cheie’ modernă așa încât ar fi mai
productivă eliminarea dihotomiei asupra motivelor pentru care otomanii nu au cucerit
Țările române și concentrarea asupra perspectivei comparative fără a emite verdicte a
priori.

Aspecte care necesită aprofundare suplimentară

În primul rând, nu am analizat în detaliu raporturile economice dintre Țara
Românească și Imperiul otoman, cu toate că au o mare semnificație, fie și prin
comparație cu ultimele două treimi ale veacului al XVI-lea. Am rubricat pe scurt
anumite cuantumuri comparative ale obligațiilor Țărilor române și anumite momente
în care haraciul a fost sau nu majorat, opiniile fiind diferite. Fără a fi specialist în
economie, nu aș fi putut obține din analiza obligațiilor mai mult decât comparația
cifrelor. În aceeași ordine de idei, necesită cercetare suplimentară regimul de
nart/narh (prețurile maximale tip mercurial impuse de administrația otomană), regim
pe care nu l-am analizat deoarece excede cadrului temporal al lucrării, deși ar fi fost,

203 la fel, de interes în perspectivă comparativă. Subsecvent, deși important întrucât
subliniază statutul distinct al Țărilor române, apare tot ulterior perioadei studiate
regimul ’capitulațiilor’ economice, adică al privilegiilor pentru negustorii puterilor
occidentale, problemă ce a suscitat nenumărate proteste ale domnilor principatelor și
ale kapukehâyâ acestora pe lângă Sublima Poartă, care solicitau – și de regulă chiar
reușeau – ca aceste privilegii să nu se aplice tale quale și în raporturile economice cu
țările lor.
În al doilea rând, necesită cercetări suplimentare problema efectivelor militare
reale angajate în conflicte și stabilirea potențialului real al acestora (dotarea cu arme
și mai ales arme de foc, liniile de aprovizionare subsecvente capacităților de transport
ale perioadei etc.) întrucât și aici am preluat cifrele efectivelor care s-au regăsit în
cercetări noi și mai complete, fără a deține o deplină siguranță că nu sunt supoziții.
Totuși, deoarece subiectul lucrării nu a fost unul legat direct de oști și bătălii și
întrucât nici la acest capitol nu dețin cunoștințe de specialitate și nici nu am o
apetență pentru studiul riguros al istoriei militare am ales să nu aprofundez aceste
aspecte.
În al treilea și ultimul rând, consider că se poate efectua o analiză în
perspectivă comparativă cu alte entități aflate într-un moment sau în altul în situația
de a fi tributare Porții (Ragusa, Hanatul Crimeii, cazacii ucraineni, unele state
georgiene etc.) Având însă în vedere că lucrarea de față este totuși o istorie politică a
Țării Românești de-a lungul unei perioade de jumătate de veac, chiar dacă are la final
scurte considerații asupra suzeranității otomane inițiale, această analiză comparativă
ar putea și ar trebui să facă obiectul unei alte lucrări, de sine-stătătoare, care să nu fie
încorsetată de chingi temporale ci conceptuale, cu mari perspective de a aduce un
însemnat aport științific problemei944.
Aș încheia cu sublinierea faptului că înaintea erei națiunilor, după Revoluția
franceză, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, în plină epocă modernă, după

944 Gabor Kármán & Lovro Kunčevič (ed.), The European Tributary States of the Ottoman Empire in the
Sixteenth and Seventeenth Centuries , Brill, Leiden – Boston, 2013 este o culegere de articole de
specialitate de o valoare științifică deosebită, care aduc lumină dar și controverse în problematica
statelor tributare; am ales să nu insistăm asupra perspectivei comparative, care ar fi dezechilibrat
lucrarea de față prin ponderea sa în cadrul acesteia.

204 împărțirea Poloniei și înglobarea Hanatului Crimeii în Rusia, precum și înaintea
revoltelor antiotomane sârbești și grecești, cu excepția Imperiilor – otoman,
habsburgic și țarist – și a Țărilor române , nu mai exista în Europa de est și de sud-
est niciun stat, fie și doar ’autonom’ (deși am arătat că principatele române erau, în
opinia mea, mai mult decât autonome) în zonă care să ființeze – și să fi și dăinuit, în
mod continuu și neîntrerupt, de la fondarea din secolul al XIV-lea!

205 BIBLIOGRAFIE
1. Izvoare

*** Cartea cronicilor , Editura Junimea, Iași, 1986

*** Catalogul documentelor turcești , vol. I, întocmit de Mihail Guboglu, București, Editura
Academiei, 1960

*** Călători străini despre Țările Române , București, Editura Științifică și Enciclopedică,
vol.I–V, îngrijite de M. Holban, M.M. Alexandrescu–Dersca Bulgaru și Paul Cernovodeanu,
1968, 1970, 1971, 1972, 1973; vol. VI, îngrijit de M. M. Alexandrescu–Dersca Bulgaru și
Mustafa Ali Mehmed, 1976

*** Documenta Romaniae Historica, B. Țara Românească , Editura Academiei, București, I
(1247-1500),1966; II (1501-1525), 1972; III (1526-1535), 1975

*** Documente privind istoria României , B. Țara Românească, Editura Academiei,
București, veac XIII, XIV si XV (1247-1500), 1953; veac XVI, I (1501-1525), 1951, II
(1526-1550), 1951

*** Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu Hurmuzaki, vol. I, partea a
2-a (1346-1450), vol. II partea a 2-a (1451-1517), vol. II partea a 3-a (1510-1530) și vol. II
partea a 4-a (1531-1552) publ. Nicolae Densușianu; vol. XI, Acte din secolul al XVI-lea
relative mai ales la viața lui Petru vodă Șchiopul: 1517-1612 publ. Nicolae Iorga, vol. XIV,
partea 1, Documente grecești privitoare la istoria românilor: 1320-1716, publicate după
originale, copiile Academiei Române și tipărituri publ. Nicolae Iorga; vol. XV, Acte și
scrisori din arhivele orașelor ardelene Bistrița, Brașov, Sibiu, partea I (1358-1600) publ.
Nicolae Iorga, Socec/Atelierele Grafice Socec, București, 1890-1915

*** Fontes Historiæ Daco-Romanæ, Volumul IV Scriitori și acte bizantine secolele IV-XV,
Editura Academiei, București, 1982

*** Istoria României în texte , coordonator Bogdan Murgescu, Editura Corint, București,
2001

*** Istoria Țării Românești, 1290-1690, Letopisețul cantacuzinesc , ed. C. Grecescu, D.
Simionescu, Editura Academiei, București, 1960

*** Letopisețul de când s-a început Țara Moldovei. Letopisețul lui Ștefan cel Mare , Ed.
Academiei Române, București, 2006

Ștefan Andreescu, Ileana Căzan, Marian Coman, Alexandru Ciocîltan (publ.), Călători
străini despre Țările Române, Supliment I, Editura Academiei, București, 2011

Axinte Uricariul, Cronica paralelă a Țării Românești și a Moldovei, Editura Minerva,
București, 1993

206 Ioan Bogdan (publ.), Cronici slavo-române din secolele XV-XVI , Ediție revăzută și
completată de P. P. Panaitescu, Editura Academiei, București, 1959

Ioan Bogdan (publ.), Documente și regeste privitoare la relațiile Țării Românești cu
Brașovul și Ungaria în sec. XV-XVI, Atelierul Grafic I.V. Socec, București, 1902

Al. Ciorănescu (publ.), Documente privitoare la istoria românilor culese din arhivele din
Simancas, Imprimeria Națională, București, 1940

Ilie Corfus (publ.), Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone.
Secolul al XVI-lea , Editura Academiei, București, 1979

Critobul din Imbros, Din domnia lui Mahomed al II-lea, Editura Academiei, București, 1963

Silviu Dragomir (publ.), Documente nouă privitoare la relațiile Țării Românești cu Sibiul în
secolii XV și XVI, extras din Anuarul Institutului de Istorie Națională, Cluj, IV, 1927, nr. 8

Ducas, Istoria turco-bizantină 1341-1462, Editura Academiei, București, 1958

Mihail Guboglu, Mustafa Ali Mehmed (publ.), Cronici turcești privind Țările Române ,
Extrase, I-II, Bucuresti, Editura Academiei, Bucuresti, 1966, 1975

Mihai Maxim (publ.), Culegere de texte otomane, Universitatea din București. Fac. de
Istorie, București, 1974

Mihai Maxim (publ.), Noi documente turcești privind Țările Române și Înalta Poartă (1526-
1602), Editura Istros, Brăila, 2009

Mustafa Ali Mehmed (publ.), Documente turcești privind istoria României, vol. I 1455-1774,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1976

F.C. Nano (publ.), Condica tratatelor și a altor legăminte ale României 1354-1937,
Întocmită sub auspiciile Ministerului Afacerilor Străine, București, 1938

Stoica Nicolaescu (publ.), Documente slavo-române cu privire la relațiile Țărei Românești și
Moldovei cu Ardealul în sec. XV și XVI, Lito-tipografia L. Motzătzeanu, București, 1905

Ghenadie Petrescu, Dimitrie A. Sturdza, Dimitrie C. Sturdza (publ.), Acte și documente
relative la istoria renascerei României, Vol. I, Tipografia Carol Göbl, București, 1888

Radu Popescu vornicul, Istoriile domnilor Țării Românești , ed. Const. Grecescu, Editura
Academiei, București, 1963

Gr. G. Tocilescu (publ.), 534 documente istorice slavo-române din Țara Românească și
Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul 1346-1603, Ed. Adolf Holzhausen Viena,
1905/06 – Librăria Cartea Românească, București, 1931

Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ediție îngrijită de Petre P. Panaitescu, Ed.
Acdemiei, București, 1978

207
Andrei Veress (publ.), Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării-
Românești, Volumul I, acte și scrisori 1527-1572, Cartea Românească, București, 1929

2. Lucrări istorice generale

***, Istoria României, Crestomație II, Epoca medie, Muzeul National de Istorie a României,
București, 1982

*** Istoria românilor , vol. IV, De la universalitatea creștină către Europa „patriilor” ,
coord. Ștefan Ștefănescu și Camil Mureșan, Ed. Academiei Române, București, 2012

Stelian Brezeanu, O istorie a imperiului bizantin, Editura Albatros, București, 1981

Ileana Căzan, Turcii otomani, Imperiul otoman și istoria statelor din sud-estul Europei de la
origini până la 1918 , Editura Oscar Print, București, 2004

Aurel Decei, Istoria Imperiului Otoman. Pînă la 1656, Editura Științifică și enciclopedică,
București, 1978

Dennis Deletant, Mihai Bărbulescu, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Keith Hitchins,
Istoria României, Editura Corint, București, 2007

Pál Engel, Regatul Sfântului Ștefan. Istoria Ungariei medievale 895-1526, Editura Mega,
Cluj-Napoca, 2011

Constantin Giurescu, Studii de istorie socială, Despre boieri, Ediția a II–a revăzută și
îngrijită de C.C. Giurescu, Editura Univers , București, 1943

Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, de la Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun
până la Mihai Viteazul, vol. II, Editura All Educational, București, 2000, pp. 89-90

Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 2, de la mijlocul secolului al
XIV-lea până la începutul secolului al XVII-lea, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1976

Dinu C. Giurescu, , Țara Românească în secolele XIV – XV, Editura Științifică, București,
1973

Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor , Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976

Halil Inalcık, Imperiul Otoman. Epoca clasică 1300-1600 , Editura Enciclopedică, București,
1996

Ștefan Ștefănescu, Demografia, dimensiune a istoriei , Editura Facla, Timișoara, 1974

Ștefan Ștefănescu, Țara Românească de la Basarab I Întemeietorul până la Mihai Viteazul,
Editura Academiei Republici Socialiste România, București, 1970

208 A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană , vol.II, Tipo-litografia H. Goldner, Iași,
1889.
Erich Zőllner, Istoria Austriei, vol. I, Editura Enciclopedică, București, 1997

3. Lucrări de specialitate

*** (colectiv) , De Potestate. Semne și expresii ale puterii în Evul Mediu românesc, Editura
Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2006

*** (colectiv), Ștefan cel Mare și Sfânt. Atlet al credinței creștine, Sfânta Mănăstire Putna,
2004

Ștefan Andreescu , Din istoria Mării Negre (Genovezi, români și tătari în spațiul pontic în
secolele XIV-XVII) , Editura Enciclopedică, București, 2001

Ștefan Andreescu, Istoria românilor: cronicari, misionari, ctitori (sec. XV-XVII) , ediția a
doua, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007

Ștefan Andreescu, Izvoare noi cu privire la istoria Mării Negre (secolele XV-XVII), Editura
Institutului Cultural Român, București, 2005

Ștefan Andreescu, Perspective medievale , Editura Nemira, București, 2002

Ștefan Andreescu, Vlad Țepeș (Dracula) între legendă și adevăr istoric , Editura
Enciclopedică, București, 1976

Ștefan Andreescu, Restitutio Daciae , vol. I, Relațiile politice dintre Țara Româneasca,
Moldova și Transilvania în răstimpul 1526-1593 , Editura Albatros, București, 1980

Cristina Anton Manea, Elita politică a Țării Românești, sec. XVI – mijlocul sec. XVII, teză
de doctorat, MNIR, București, 2003

Mihnea Berindei, Gilles Veinstein, L’Empire Ottoman et les Pays Roumains, 1544-1545 ,
Edition de l’Ecole des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris, 1987

Gheorghe I. Brătianu, L’organisation de la paix dans l’histoire universelle. Des origines à
1945, Editura Enciclopedică, București, 1997

Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră. De la origini pânâ la cucerirea otomană, volumele I și
II, Editura Meridiane, București, 1988

Gheorghe I. Brătianu, Sfatul Domnesc și Adunarea Stărilor în Principatele Române, Editura
Enciclopedică, București, 1995

Ileana Căzan, Dușmani de temut, aliați de nădejde. Țările Române în epoca lui Ștefan cel
Mare în contextul politic central-european, Editura Minerva, București, 2004.

209
Ileana Căzan, Habsburgi și otomani la linia Dunării. Tratate și negocieri de pace, 1526-
1576, Editura Oscar Print, București, 2000

Dan Cernovodeanu, Bibliografia heraldicii românești, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1977

Pavel Chihaia, De la «Negru Vodă» la Neagoe Basarab , Editura Academiei Republicii
Socialiste România, București, 1976

Pavel Chihaia, Țara Românească între Bizanț și Occident , Ed. Institutului European,
București, 1995

André Clot, Mahomed al II-lea. Cuceritorul Bizanțului , Ed. Artemis, București, 2007

Marian Coman, Putere și teritoriu. Țara Românească medievală (secolele XIV – XVI),
Editura Polirom, București, 2013

Ovidiu Cristea, Bibliografia istorică românească a Mării Negre , Editura Enciclopedicã,
București, 1996

Ovidiu Cristea (coord.), Marea Neagră. Puteri maritime – Puteri terestre (sec. XIII-XVIII) ,
Institutul Cultural Român, București, 2006

Eugen Denize, Românii între leu si semilună. Războaiele turco-venețiene și influența lor
asupra Țărilor Române, secolele XV-XVI , Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2009

Tahsin Gemil, Românii și otomanii în secolele XIV-XVI, Editura Academiei Române,
București, 1991

Valentin Al. Georgescu, Bizanțul și instituțiile românești pînă la mijlocul secolului al XVIII-
lea, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1980

Constantin C. Giurescu, Probleme controversate în istoriografia română , Editura Scripta,
București, 2011

Constantin Giurescu, Capitulațiile Moldovei cu Poarta otomană: studiu istoric, Institutul de
arte grafice Carl Göbl, București, 1908

Dinu C. Giurescu, Țara Românească în secolele XIV-XV, Editura Științifică, București, 1973

Emil Giurgiu, Sighișoara, Editura Sport-Turism, București, 1982

Bogdan Alexandru Halic, Pace și război în Țara Românească în secolele XIV-XVI, Editura
Comunicare.ro, București, 2003

Nicolae Iorga, Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor , Tipografia
„Neamul Românesc”, Vălenii-de-Munte, 1908

210 Nicolae Iorga, Bizanț după Bizanț, Editura enciclopedică română, București, 1972

Nicolae Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, ediția a III-a, Așezământul tipografic
“Datina Românească”, Vălenii de Munte, 1931

Nicolae Iorga, Studii istorice asupra Chiliei si Cetății Albe , Editura Academiei, București,
1899

Alexandru I. Lapedatu, Vlad-vodă Călugărul (1482-1495), Atelierul grafic I. V. Socec,
București, 1903

Emil Lăzărescu, Biserica Mănăstirii Argeșului, Editura Meridiane, București, 1967

Robert Mantran (coord.), Istoria Imperiului Otoman , Editura BIC All, București, 2001

Mihai Maxim, Țările Române și Înalta Poartă. Cadrul juridic al relațiilor româno-otomane
în Evul Mediu, București, Editura Enciclopedică 1993

Bogdan Murgescu, Țările Române între Imperiul Otoman și Europa creștină, Editura
Polirom, București, 2012

Manole Neagoe, Neagoe Basarab , Editura Știin țifică, București, 1971

Viorel Panaite, Dreptul păcii și al războiului în islamul otoman, Editura Universității din
București, 2008

Viorel Panaite, Pace, război și comerț în Islam. Țările Române și dreptul otoman al
popoarelor.Secolele XV-XVII, Editura All, București, 1997

Petre P. Panaitescu, Contribuții la istoria culturii românești , Editura Minerva, București,
1971

Petre P. Panaitescu, Interpretări românești , Editura Enciclopedică, București, 1994

Șerban Papacostea, Evul Mediu românesc: realități politice și curente spirituale , Editura
Corint, București, 2001

Șerban Papacostea, Geneza statului în evul mediu românesc, Editura Corint, București, 1999

Andrei Pippidi, Tradiția politică bizantină în Țările Române în secolele XVI-XVIII, Editura
Academiei, București, 1983

Ion Aurel Pop, Națiunea română medievală. Solidarități etnice românești în secolele XII-
XVI, Editura Enciclopedică, București, 1998

Constantin Rezachevici, Enciclopedia Domnilor Români. Cronologia domnilor din Țara
Românească și Moldova , vol. 1, sec. XIV-XVI , Editura Enciclopedică, București, 2001

211 Nicolae Stoicescu, Radu de la Afumați , Editura Militară, București, 1983

Nicolae Stoicescu, Unitatea românilor în evul mediu, Editura Academiei, București, 1983

Ștefan Ștefănescu, Bănia în Țara Românească, Editura Științifică, București, 1965

Emil Vârtosu, Titulatura domnilor și asocierea la domnie în Țara Românească și
Moldova (până în secolul al XVI-lea), Edit Academiei, București, 1960

Constanța Vintilă-Ghițulescu, Mária Pakucs Willcocks, Spectacolul public între tradiție și
modernitate , Editura Institutului Cultural Român, București, 2007

Dan Zamfirescu, Neagoe Basarab și învățăturile către fiul său Teodosie. Problemele
controversate, Editura Minerva, București, 1973

4. Articole de specialitate

Ștefan Andreescu , Limitele cronologice ale dominației otomane în țările române în: „Revista
de Istorie” , 1974, nr. 3, pag. 399-412

Ștefan Andreescu, Marea Neagră și lupta pentru tronul otoman (1510-1512) în „Studii și
materiale de istorie medie”, vol. XXV, Academia Română, Institutul de Istorie Nicolae Iorga,
Editura Istros – Muzeul Brăilei, 2007, p. 29-43

Matei Cazacu, Țara Românească și Polonia în sec. XVI, în „Buletinul Bibliotecii Române”
vol. XI (XV), Serie nouă, Freiburg, i. Br. 1984, pag. 299-316

Virgil Cândea, Letopisețul Țării Românești (1292-1664) în versiunea arabă a lui Macarie
Zaim, în „Studii”, tom XXIII, nr. 4, București, 1970, p. 673-692

Radu Ștefan Ciobanu, Radu cel Mare , în „Magazin istoric”, nr. 3, p. 11-14, București, 1989

Alexandru Lapedatu, Mihnea cel Rău și ungurii, 1508-1510, în „Anuarul Institutului de
Istorie Națională Cluj " I, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1921-1922, , p. 45 – 76

Alexandru Lapedatu, Politica lui Radul cel Mare, în „Lui Ion Bianu din partea foștilor și
actualilor funcționari ai Academiei Române, la împlinirea vârstei de șasezeci de ani” , Tipo-
Litografia Carol Göbl, București, 1916 (1922), p. 191 – 227

Emil Lăzărescu, O icoană puțin cunoscută din secolul al XVI-lea și problema
pronaosului bisericii mănăstirii Argeșului , în S.C.I.A., Seria artă plastică, tom 14 (1967), p.
187—199

Ion Matei, Quelques problèmes concernant le régime de la domination otomane dans les
pays roumains (concernant particulièrement la Valachie), în „Revue des études sud-est
européennes”, Tome X, 1972, No. 1, p. 65-83

212 Mihai Maxim, Ștefan cel Mare și Înalta Poartă: noi documente turcești, în „Revista de
istorie medie”, București, 2004, nr. 3(83), p. 18-20

Mustafa Ali Mehmet, Două documente turcești despre Neagoe Basarab , în “Studii. Revista
de istorie“, 21, București, 1968, nr. 5, p. 921–926

Daniela Mitea, Relațiile Țării Românești cu Transilvania în timpul domniilor lui Basarab IV
cel Tânăr (Țepeluș) în „Anuarul Institutului de istorie George Bariț din Cluj-Napoca” tom
XLVI, 2007 p. 285-302

Thomas Nägler, Lupta antiotomană în sudul Transilvaniei în a doua jumătate a secolului al
XV-lea, în: „Transilvania” 4, nr. 6, Sibiu, 1975, p. 48-49

Manole Neagoe, Despre politica externă a lui Neagoe Basarab , în „Studii. Revista de
Istorie”, nr.4, 1966, p. 745-766

Andrei Pippidi, Formes de la paix dans le Sud-Est de l’ Europe aux XIVe – XVIe siècles, în
„Revue des Études Sud-Est Européenes”, tom. XXXII, nr. 3-4, 1994, p. 301-311

Dan Pleșia, Neagoe Basarab. Originea, familia și o scurtă privire asupra politicii
Țării Românești la începutul veacului al XVI-lea , în “Valachica“ , I, 1969 p.
45-60, și II, 1970, p. 113-114

Ștefana Simionescu, Țările Române și începutul politicii răsăritene antiotomane a
Imperiului Habsburgic, (1526-1594), “Revista de istorie“ , 28, București, 1975, nr. 8, p. 205-
229

Ștefan Ștefănescu, Populația rurală în Principatele Române în secolele XIV–XVII. Obligații
fiscale și domeniale , în “Miscellanea in honorem Radu Manolescu, emerito“ , Zoe Petre &
Stelian Brezeanu edita, Editura Universității din București, 1996, p. 138–142

Iolanda Țighiliu, Dunărea și Pax Ottomanica în secolele XVI-XVIII, în „Revista istorică”,
tom V, nr. 11-12, 1994, p. 1149-1156

5. Bibliografie online (surse online, e-bibliografie)

Gábor Ágoston, A Flexible Empire : Authority and its Limits on the Ottoman Frontiers, în
„International Journal of Turkish Studies”, Vol. 9, nr. 1-2, Taylor & Francis Group, London-
New York, 2003, pag. 15-31

Karen Barkey, Empire of Difference: The Ottomans in Comparative Perspective , Cambridge
University Press, New York, 2008

Gerhard Benecke, Maximilian I (1459-1519). An Analytical Biography , Routledge & Kegan
Paul, London-Boston-Melbourne-Henley, 1982

213 Benjamin Braude, Foundation Myths of the Millet System , în „Christians and Jews in the
Ottoman Empire”, ed. Benjamin Braude and Bernard Lewis, 2 vol. (New York and London,
Holmes & Meier, 1982, p. 69-88

Ileana Căzan, Eugen Denize, Marile puteri și spațiul românesc în secolele XV-XVI , Editura
Universității din București, București, 2001

M. W. Daly, Carl F. Petry, The Cambridge History of Egypt, Vol. 2 , Cambridge University
Press, 1998

Géza Dávid & Pál Fodor ed., Ottomans, Hungarians, and Habsburgs in Central Europe, The
Military Confines in the Era of Ottoman Conquest, Brill – Leiden, Boston, Kőln, 2000

Suraiya Faroqhi, The Ottoman Empire: A Short History , Markus Wiener Publishers,
Princeton, 2009

Alan W Fischer, The Sale of Slaves in the Ottoman Empire: Markets and State Taxes on
Slave Sales, Some Preliminary Considerations, în „Boğaziçi Üniversitesi Dergisi, Beșeri
Bilimler – Humanities”, vol. 6, p. 149-173 Istanbul, 1978

Tahsin Gemil, Românii și otomanii în secolele XIV – XVI, Editura Academiei Române,
București, 1991

Norman Housley, The Later Crusades 1274-1580, From Lyons to Alcazar , Oxford University
Press, 1992

Palmira Johnson Brummett, Ottoman Seapower and Levantine Diplomacy in the Age of
Discovery , State University of New York Press, Albany, 1994

Gabor Kármán & Lovro Kunčevič (ed.), The European Tributary States of the Ottoman
Empire in the Sixteenth and Seventeenth Centuries , Brill, Leiden – Boston, 2013

Lord Kinross, The Ottoman Centuries. The Rise and Fall of the Ottoman Empire , Harpers
Perennial, Londra, 1977

David D. Laitin, Identity in Formation. The Russian-Speaking Populations in the Near
Abroad, Cornell University Press, Ithaca -NY and London, 1998

Andrew Lintott, Imperium Romanum: Politics and Administration, Routledge, London and
New York, 1993

Heath W. Lowry, The Nature of the Early Ottoman State , State University of the New York
Press, Albany, 2003

Niccolo Machiavelli, The Prince , transl. Rufus Goodwin, Dante University of America Press,
2003

Varlık, Nükhet – Plague and Empire in the Early Modern Mediterranean World: The
Ottoman Experience, 1347-1600 , Cambridge University Press, New York, 2015

214
Gavril Protul, Viața și traiul Sfințeniei Sale Părintelui nostru Nifon Patriarhul Țarigradului
carele întru multe patimi și ispite a strălucit, în Țarigrad și în Țara Muntenească scrisă de
chir Gavriil Protosul,adică mai marele Sfetagorei(Sfântului Munte) la
http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/viata_sf_nifon_patriarhul.html

Kenneth M. Setton, The Papacy and the Levant (1204 – 1571), Vol. III, The Sixteenth
Century, to the Reign of Julius III, The America Philosophical Society, Philadelphia, 1984

Michael Winter, Egyptian Society Under Ottoman Rule, 1517-1798, Routledge – Taylor &
Francis Group, London-New York, 1992

Robert Zens, Provincial Powers: The Rise of Ottoman Local Notables (Ayan), în „History
Studies: International Journal of History” Volume 3/3 2011, Ondokuz Mayis University,
Faculty of Education Atakum – Kurupelit / Samsun p. 433-447