Instantele Specializate Care Contribuie la Infaptuirea Justitiei In Republica Moldova
C U P R I N S
INTRODUCERE
1. autoritatEA JUDECĂTOREASCĂ – RAMURĂ A PUTERII DE STAT
1.1. Conceptul și geneza sistemului judecătoresc în Republica Moldova
1.2. Organizarea și funcționarea autorității judecătorești
1.3. Reglementarea constituțională a autorității judiciare în plan comparat
2. AUTORITatea JUDECĂTOREască ÎN SISTEMUL CONSTITUȚIONAL AL REPUBLICII MOLDOVA
2.1. Instanțele judecătorești de drept comun
2.2. Instanțele specializate care contribuie la înfăptuirea justiției
2.3. Alte instanțe care contribuie la înfăptuirea justiției
3. PERSPECTIVELE DEZVOLTĂRII AUTORITĂȚII JUDECĂTOREȘTI ÎN REPUBLICA MOLDOVA
3.1. Autoritatea judecătorească prin prisma principiului separării și colaborării ramurilor puterii în stat
3.2. Căi de perfecționare a autorității judecătorești în Republica Moldova
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
SUMMARY
INTRODUCERE
Actualitatea temei. Perioada în care trăim se caracterizează prin profunde schimbări în domeniul vieții economice, sociale și culturale, condiționate de etapa de tranziție de la statul totalitar spre statul de drept democratic. Multiplele transformări care se produc în Republica Moldova au drept scop înfăptuirea democrației și statului de drept, în care drepturile și libertățile omului să fie consacrate și protejate în conformitate cu standardele internaționale.
Destrămarea sistemului toltalitar pe continentul european a deschis calea constituirii unei noi societăți, în care dreptatea și justiția constituie valori supreme și sunt garantate.
Astfel, prin intermediul Declarației de suveranitate adoptate la 23 iunie 1990 au fost puse bazele formării în Republica Moldova a unei autorități publice distincte – autoritatea judecătorească. Ulterior, actul care a pus bazele constituționalismului în țara noastră, a fost Decretul cu privire la puterea de stat din 27 iulie 1990, formulînd și principiile de bază ale înfăptuirii justiției. În 1992 Ministerul Justiției elaborează și propune spre discuție concepția reformei judiciare în Republica Moldova, iar în în 1994 Parlamentul Republicii Moldova adoptă reforma concepției judiciare și de drept, care prevede reorganizarea sistemului organelor de ocrotire a normelor de drept și reforma în domeniul legislației. Apogeul acestei etape a fost atins prin adoptarea Constituției Republicii Moldova la 29 iulie 1994, care a consacrat fundamental ideile călăuzitoare ale autorității judecătorești ca o ramură a puterii de stat.
Orice comunitate umană, încă din cele mai vechi timpuri, a simțit nevoia unor reguli, a unei discipline, în lipsa cărora conviețuirea ar fi fost imposibilă. Actualitatea temei selectate pentru cercetare este determinată anume de necesitatea interioară și tendința societății de a respecta o anumită ordine juridică în stat prin respectarea drepturilor și lebertăților omului.
În statul democratic și de drept instanța judecătorească îndeplinește funcția de apărare a drepturilor și libertăților fundamentale, spre deosebire de statul totalitar, în care aceasta are o funcție preponderent represivă. Nici un stat nu este în stare să-și apere deplin cetățenii, dar un stat de drept este obligat să creeze astfel de mecanisme juridice, prin care să garanteze protejarea persoanei contra abuzurilor provenite din partea altor indivizi și, în special, contra abuzurilor și a neglijenței autorităților statului, formarea și consolidarea Republicii Moldova ca stat independent, democrat și civilizat a determinat în mod imperativ realizarea practică a principiului separării puterilor în stat ca o condiție primordială de edificare și funcționare a unui stat de drept în cadrul marii familii europene.
Pe parcursul secolelor se demonstrează în mod elocvent viabilitatea și forța instituțiilor democratice în statul de drept. Separarea puterilor, respectarea drepturilor omului, modul de guvernare în stat reprezintă componente ale dreptului constituțional. Puterea judecătorească, așa cum a fost ea determinată în teoria separării puterilor statului, în operele filosofilor Aristotel, Locke, Montesquieu, ca urmare a evoluției acestei teorii și a statelor, a cunoscut o abordare și un loc diferit în sistemul puterilor statului. La anumite etape ale evoluției acestei teorii, puterea judecătorească a fost complet ignorată, a fost și în rol de parte a puterii executive, mai rar a puterii legislative, și în rol de putere separată, cu toate atributele inedite ale unei puteri separate. Aceeași soartă a avut puterea judecătorească și în procesul de evoluție a statelor. Specificul în care a evoluat teoria separării puterilor în stat în diferite sisteme constituționale a generat o diversitate de termeni prin care această putere este consacrată în constituții ori dezvăluită în textele unor lucrări de specialitate
Analizînd normele constituționale ale diferitelor state, la diverse etape, referitoare la modul de exercitare a puterii de stat, observăm unele divergențe discutate în literatura de specialitate, privind terminologia utilizată, locul, rolul și componenta puterii judecătorești în cadrul instituțiilor de stat și de drept. Divergențe de acest ordin sînt și în sistemul constituțional din Republica Moldova, unde acestea se observă din însuși textul și conținutul normativ al Constituției.
Fără o analiză multiaspectuală a autorității judecătorești din Republica Moldova este imposibilă organizarea domeniului în cauză conform standardelor europene, ținînd cont, în special, de faptul că statul nostru tinde spre integrarea europeană. Sarcina perfecționării autorității judecătorești,, avînd în vedere specificul național, este una dintre condițiile întru realizarea aspirației Republicii Moldova de a deveni membru al Uniunii Europene.
Înfăptuirea unei justiției calitative în Republica Moldova depinde de asigurarea puterii judecătorești cu cadre competente și responsabile, de dezvoltarea ei instituțională și de crearea condițiilor materiale, financiare și tehnice adecvate.
Actualitatea temei investigate este condiționată și de cercetarea altor factori importanți pentru ajustarea autorităților judecătorești cum ar fi: formarea instanțelor judecătorești specializate și ridicarea gradului de pregătire profesională a judecătorilor.
Scopul și obiectivele tezei. Scopul principal al tezei constă în a investiga, a argumenta și a concretiza o autoritate judecătorească model care ar asigura la un nivel suficient apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în statul nostru.
Astfel, pentru elucidarea neajunsurilor sistemului judecătoresc prin prezenta lucrare, încercăm să supunem unei analize pertinente următoarele obiective:
evoluția sistemului judecătoresc în Republica Moldova;
principiile organizării și funcționării autorității judecătorești;
reglementarea constituțională a puterii judecătorești în plan comparativ;
înfăptuirea justiției prin intermediul instanților de drept comun;
rolul instanțelor judecătorești specializate în Republica Moldova;
asigurarea separării ți colaborării ramurilor puterii statale în legislativă, executivă și judecătorească;
căile de perfecționare a autorității judecătorești în Republica Moldova.
Metodologia cercetării. Fundamentul metodologic și teoretico-științific al tezei îl formează baza legislativă a Republicii Moldova în raport cu Constituția și tratatele internaționale la care statul nostru este parte și, în mod deosebit, cu Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. La acest capitol, se atrage atenția asupra dezvoltării dinamice a societății noastre, care pulsează conform ritmurilor impuse de normele dreptului internațional.
În cursul investigațiilor au fost aplicate un șir de metode de cercetare, bazate pe principii interpretative: istorico-juridice, logico-formale, sistemice, comparativ-juridice și alte metode de cercetare.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a tezei de master. Rezultatele investigațiilor pot contribui la amplificarea cunoștințelor teoretice privind locul și rolul autorităților judecătorești în sistemul organelor de stat antrenate în realizarea puterii publice.
Concluziile și recomandările referitoare la perfecționarea și optimizarea activității autorității judecătorești ar putea fi utilizate de către practicieni pe parcursul soluționării problemelor legate de organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești.
Rezultatele investigațiilor ar putea fi utilizate, de asemenea, în procesul de instruire juridico-profesională, fiind o sursă în actul de popularizare a cunoștințelor juridice privind rolul pe care autoritatea judecătorească îl are într-un stat de drept contemporan.
Structura tezei de master. Prezenta teză este structurată în funcție de scopul cercetării și obiectivele trasate și cuprinde: introducere, trei capitole, opt paragrafe, încheierea, bibliografie, adnotarea în limba engleză și declarația privind originalitatea conținutului tezei de master.
În primul capitol „Autoritatea judecătorească – ramură a puterii de stat” se examinează conceptul și geneza sistemului judecătoresc în Republica Moldova, modul de organizare și funcționare a autorității judecătorești, modul de reglementare constituțională a autorității judiciare în plan comparat.
Al doilea capitol al tezei de master denumit „Autoritatea judecătorească în sistemul constituțional al Republicii Moldova” este consacrat analizei modului de organizare și funcționare a instanțelor de drept comun, examinării atribuțiilor instanțelor specializate care contribuie la înfăptuirea justiției, a altor instanțe care contribuie la înfăptuirea justiției.
Capitolul trei al tezei de master „Perspectivele dezvoltării autorității judecătorești în Republica Moldova” este dedicat analizei autorității judecătorești prin prisma principiului separării și colaborării ramurilor puterii în stat, precum și examinării căilor de perfecționare a autorității judecătorești în Republica Moldova.
1. PUTEREA JUDECĂTUREASCĂ – RAMURĂ A PUTERII DE STAT
1.1. Conceptul și geneza sistemului judecătoresc în Republica Moldova
Un sistem judiciar viabil este necesar pentru a atrage investiții, a combate corupția, a proteja eficient drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
Evoluția sistemului judecătoresc în țara noastră se manifestă de la începutul anilor '90, pornind de la o putere de stat excesivă, cu o procuratură dură și cu organisme juridice slabe, în care judecătorii, procurorii, anchetatorii și alte categorii de juriști serveau, în primul rînd, sistemul planificat, centralizat, hiperideologizat al statului socialist. În constituțiile sovietice organizarea și activitatea instanțelor judecătorești erau reglementate într-un titlu separat. Cu toate acestea, făcînd o comparație între reglementările anterioare și cele actuale, se creează impresia că judecătoriile erau o parte a puterii de stat.
Marele iluminist francez Charles-Louis Montesquieu a remarcat: „Atunci cînd în mîinile aceleiași persoane sau ale aceluiași corp de dregători se află întrunite puterea legislativă și puterea executivă, nu există libertate, deoarece se poate naște teama ca același monarh sau senat să întocmească legi tiranice, pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există, de asemenea, libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă și de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieții și libertății cetățenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi și legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forța unui opresor. Totul ar fi pierdut, dacă același om sau același corp de fruntași, fie al nobililor, fie al poporului, ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hotărîrile obștești și pe cea de a judeca infracțiunile sau litigiile dintre particulari” [28, p. 94].
Parlamentul de legislatura a XII-a a făcut primii pași în recunoașterea noilor instituții din doctrina dreptului. La prima etapă, la 23 iunie fost cmească legi tiranice, pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există, de asemenea, libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă și de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieții și libertății cetățenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi și legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forța unui opresor. Totul ar fi pierdut, dacă același om sau același corp de fruntași, fie al nobililor, fie al poporului, ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hotărîrile obștești și pe cea de a judeca infracțiunile sau litigiile dintre particulari” [28, p. 94].
Parlamentul de legislatura a XII-a a făcut primii pași în recunoașterea noilor instituții din doctrina dreptului. La prima etapă, la 23 iunie fost adoptată, prin Hotărîrea Parlamentului nr. 148-XII Declarația suveranității [2]. Prin acest act, Republica Moldova, pentru prima dată, s-a proclamat ca stat democratic de drept, iar drept principiu de funcționare a statului a fost recunoscut cel al separării puterii legislative, executive și judecătorești.
După adoptarea Declarației suveranității, la 27 iulie 1990, Parlamentul, prin Hotărîrea nr. 201-XII, a adoptat istoricul act „Decretul cu privire la puterea de stat” [3], prin care a statuat supremația Constituției și înfăptuirea neabătută a separării puterilor legislativă, executivă și judecătorească, punînd bazele realizării în fapt a principiului separării puterilor în stat. Prin acest act, Parlamentul a stabilit bazele formării puterii judecătorești ca o ramură a puterii de stat, statuînd că puterea judecătorească este subordonată numai legii. Cetățenii sînt egali în fața legii și a judecății. Amestecul în înfăptuirea justiției este inadmisibil. De asemenea, în baza acestui Decret, a fost impusă interdicția apartenenței judecătorilor la partidele politice și la mișcările social-politice.
Concomitent, s-a pus accentul pe aderarea statului nostru la cele mai valoroase tratate ale dreptului internațional, care au servit ulterior drept programe de activitate pentru instituțiile publice, în general, și pentru instanțele judiciare, în special. Astfel, la 28 iulie 1990 Parlamentul a adoptat Hotărîrtea nr. 217 cu privire la aderarea RSS Moldova a Drepturilor Omului și ratificarea pactelor internaționale ale drepturilor omului. Prin acest act, Republica Moldova a proclamat aderarea a Drepturilor Omului [10] și a ratificat Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice [11] și Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale [12], în vigoare pentru Republica Moldova din 26 aprilie 1993.
Aceste acte internaționale au servit ca reper pentru dezvoltarea statului nostrum pe principii democratice. Pentru lichidarea regimului totalitar era absolut necesar a crea mecanismele juridice: privind libertatea presei, protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, formarea unei autorități judecătorești independente.
Proclamarea Declarației suveranității [2] și a Declarației de independență [4] a pus începutul transformărilor radicale în statul nostru – Republica Moldova, membru al ONU din 2 martie 1992, recunoscută ca stat suveran și independent și ca subiect al dreptului internațional. Această schimbare s-a materializat prin trecerea de la statul sovietic totalitar la un stat democratic de drept, de la existența unui partid la pluripartitism, de la o economie centralizată la economia liberă de piață, de la răspunderea preponderentă a cetățeanului față de stat la răspunderea statului față de cetățean.
Prin aceste acte istorice, în plan politic s-a pus începutul reformării autorității judecătorești ca ramură a puterii de stat. Aceste idei au fost dezvoltate ulterior în Concepția reformei judiciare și de drept și și-au găsit locul cuvenit în Constituția Republicii Moldova.
Prima modificare a Constituției referitoare la sistemul judecătoresc s-a referit la modul de alegere a membrilor Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova și a judecătorilor populari ai Republicii Moldova. Conform Legii nr. 593-XII din 29 mai 1991 cu privire la modificarea și completarea unor prevederi din Constituția (Legea Fundamentală) Republicii Moldova, competența numirii judecătorilor în aceste instanțe a fost atribuită Parlamentului Republicii Moldova. În acea perioadă a fost implementată noțiunea „Autoritatea judecătorească”, ca o parte a puterii de stat în toate actele oficiale. Noțiunea „autoritate judecătorească”, folosită în Constituția actuală a Republicii Moldova, nu este altceva decît o expresie concisă a doctrinei politico-juridice, care derivă din conceptul separării puterilor în statul de drept și care determină locul organelor de justiție în stat [13, p. 412].
Potrivit concepției reformei judiciare și de drept, direcțiile de bază ale acestei reforme sînt:
a) stabilirea principiilor și normelor de separare a celor trei puteri (legislativă, executivă, judiciară), a mecanismului de interacțiune a acestor puteri în procesele de formare și funcționare a fiecăreia dintre ele;
b) constituirea, statutul și competența Curții Constituționale ca unică autoritate de jurisdicție constituțională în stat;
c) reorganizarea sistemului judiciar;
d) crearea bazei constituționale pentru reforma radicală a legislației în vigoare;
e) determinarea sistemului și a cadrului juridic de formare a organelor reprezentative și executive locale;
f) organizarea administrativă a teritoriului;
g) crearea bazei juridice a societății civile democratice [17, p. 19].
Includerea Republicii Moldova ca stat-membru cu drepturi depline în Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est la 28 iunie constituit un eveniment important pentru țara noastră, deoarece am aderat la un organism care și-a dovedit deja viabilitatea, devenind o instituție importantă pentru promovarea democrației, creșterii economice și securității în Europa de Sud-Est. Tendința pe plan mondial de sporire a garanțiilor respectării drepturilor omului a determinat Republica Moldova să ia calea democratizării, stabilirii unor mecanisme viabile de protecție a drepturilor omului, de afirmare a ființei umane ca valoare supremă [48, p. 42].
Astfel, formarea și consolidarea Republicii Moldova ca stat independent, democrat și civilizat a determinat în mod imperativ realizarea practică a principiului separării puterilor în stat ca o condiție primordială de edificare și funcționare a unui stat de drept în cadrul marii familii a statelor europene.
Principiul separării puterilor și-a găsit realizarea în plan legal și instutițional în cadrul unei reforme judiciare și de drept, care s-a declanșat în 1996 în rezultatul adoptării de către Parlament a Concepției reformei judiciare și de drept în Republica Moldova, pornind de la ideea că în perioada de tranziție de la sistemul totalitar și economia centralizată la un stat democratic și la economia de piață este absolut necesară formarea noilor mecanisme juridice: o autoritate judecătorească independentă, o presă liberă și un mecanism de protejare a drepturilor omului. În esență, pentru statul nostru reforma judiciară și de drept a constituit una din cele mai importante etape de trecere de la sistemul de administrare prin directive la un sistem de administrare democrat, bazat pe drept [44, p. 351].
Concepția enunțată a determinat direcțiile prioritare ale restructurării instanțelor judecătorești și stabilirea cercului de probleme adiționale acestora, fără soluționarea cărora ar fi fost imposibilă stabilirea instanțelor judecătorești ca o ramură separată a puterii de stat.
Astfel, ideea de bază a fost ca organizarea judecătorească să fie axată preponderent pe protejarea drepturilor persoanei, asigurînd astfel principiul liberului acces la justiție și dreptului la satisfacere efectivă din partea instanțelor judecătorești competente.
În același timp, a fost modificat într-un mod esențial și statutul judecătorului, acesta, actualmente, avînd la bază principiile independenței, imparțialității și inamovibilității.
Conform unei legi speciale a fost creat Consiliul Superior al Magistraturii, organul care exercită autoadministrarea judecătorească și este garantul independenței autorității judecătorești.
Promovarea Republicii Moldova în plan internațional, aderarea în ultimii ani la numeroase instrumente internaționale, a condiționat în mod inevitabil asumarea unor angajamente și acceptarea unor principii internaționale deja consacrate, cu reflectarea ulterioară a acestora în legislația națională. Astfel, actualmente au fost elaborate proiectele celor mai importante coduri, care urmează a fi examinate în regim prioritar de către Parlament, întru asigurarea realizării continue a reformei judiciare și de drept [23, p. 128].
Ținînd cont de faptul că Republica Moldova este un stat tînăr în continuă ascendență, este indiscutabilă apariția unor noi condiții și factori care vor impulsiona noi modificări menite să asigure afirmarea statului nostru în comunitatea internațională.
În acest context, este indispensabilă activitatea continuă de perfecționare atît a cadrului legal, cît și al celui instituțional întru asigurarea compatibilității acestora cu standardele mondiale.
Fiind conștienți de faptul că cooperarea judiciară dintre state, este unul din cele mai eficiente mijloace de asigurare pe deplin a securității sociale și individuale, Republica Moldova a fost și este mereu deschisă tuturor inițiativelor internaționale, care ar contribui la supremația legii.
Avînd în vedere aspirațiile noastre spre armonizarea legislației și a sistemelor instituționale, mai ales la nivel regional, european, dar și global, devine imperioasă ajustarea conceptului reformei judiciare și de drept din Republica Moldova la standardele europene și internaționale [29, p. 98].
În realizarea acestor deziderate evidențiem trei puncte de reper:
situația actuală;
elaborarea conceptului reformei judiciare și de drept;
implementarea reformei judiciare și de drept.
Momentele-cheie ce țin de realizările obținute pînă în prezent în lumina ajustării reformei judiciare și de drept la standardele europene și internaționale conțin:
1. Sistemul judiciar moștenit de la regimul totalitar sovietic era în contradicție flagrantă și principială cu obiectivele ce țin de promovarea consecventă a principiului separării și colaborării puterilor legislativă, executivă și judiciară; stabilirea locului și a rolului acestora în sistemul autorităților publice; determinarea mecanismului de interacțiune a lor în scopul excluderii concrescenței sau antagonismului dintre acestea. Pentru schimbarea situației create exista doar o singură cale: reforma judiciară și de drept. Dată fiind importanța acestei reforme, pregătirea și înfăptuirea ei s-au plasat pe un loc aparte în relațiile Republicii Moldova cu Consiliul Europei.
În septembrie 1991, Moldova a fost inclusă în lista potențialelor țări-membre ale Consiliului Europei. Primele contacte consistente cu Consiliul Europei au avut loc în 1992, cînd republica a solicitat statutul de invitat special al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. În februarie al aceluiași an, grație deciziei Comitetului Miniștrilor care oferea statelor europene apărute după destrămarea URSS posibilitatea de a participa la programele de cooperare și asistență ale Consiliului Europei, o delegație a Republicii Moldova, aflată , a purtat discuții vizînd problemele de interes comun și modalitățile de cooperare și asistență. Dat fiind faptul că Consiliul Europei contribuise substanțial la crearea unui spațiu juridic european unic, consolidat la acea vreme de circa 160 de convenții și acorduri europene, o atenție deosebită a fost atribuită colaborării juridice. Din acest moment începe colaborarea Ministerului Justiției cu Direcția generală a afacerilor juridice a Consiliului Europei, în baza cărora statul nostru a fost inclus în programele europene de studiere a sistemelor judiciare și de drept ale unor țări din Europa de Vest [57].
Astfel, devenind în septembrie 1992 una din țările beneficiare, Republica Moldova a solicitat din partea Consiliului Europei asistență pentru înfăptuirea reformei legislative, în scopul asigurării compatibilității normelor interne cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (CEDO) și alte instrumente juridice de bază ale Consiliului Europei.
Cooperarea cu comunitatea mondială în vederea promovării reformei s-a derulat în forma vizitelor de studiu, de seminare, conferințe, deplasări ale experților ș. a. Cea mai importantă se pare că este conferința internațională științifico-practică „Reforma judiciară și de drept în Republica Moldova”, desfășurată la 28-30 ianuarie 1993. La acest forum, concepția reformei judiciare și de drept a trecut testarea în vederea concordanței cu standardele europene și internaționale. Concluziile conferinței au asigurat finalizarea concepției reformei judiciare și de drept și au contribuit la perceperea tezelor acesteia de către specialiști și factori de decizie care urmau să contribuie la traducerea acesteia în viață.
Adoptarea de către Parlament a Concepției reformei judiciare și de drept la 21 iunie 1994 și a Constituției Republicii Moldova la 29 iulie legiferat principiile noului sistem juridic din țară [37, p. 58].
2. Obligativitatea statului de a respecta cu strictețe angajamentele internaționale asumate a devenit deja o axiomă a relațiilor interstatale. Statul nu poate să-și justifice neexecutarea angajamentelor sale internaționale prin invocarea normelor de drept intern care contravin celor internaționale. Prin urmare, ratificînd un act internațional sau altul, Moldova nu poate motiva ulterior neîndeplinirea acestora prin faptul că, pentru a le respecta, ar trebui să-și modifice constituția. Însă anume o asemenea situație se conturează în art. 8, alin. (2) din Constituția Republicii Moldova care stabilește că „intrarea în vigoare a acordului internațional care conține prevederi ce contravin Constituției trebuie să fie precedată de revizuirea Constituției” [1].
Această regulă a normei constituționale denotă nu prioritatea necondiționată a normelor dreptului internațional asupra legislației moldovenești interne și nu dorința de a respecta fără rezerve angajamentele internaționale, ci mai curînd tentativa legiuitorului de a coordona executarea lor cu acțiunile volitive ale Parlamentului de revizuire a legii interne de stat, ceea ce nu corespunde principiului și spiritului dreptului internațional. De altfel, o situație juridică analogică atestăm în art. 95 din Constituția Spaniei din anul 1987 care, de asemenea, a generat obiecții serioase din partea juriștilor spanioli.
La momentul în care Republica Moldova a devenit membră cu drepturi depline a Consiliului Europei, Adunarea Parlamentară și experții Consiliului Europei au accentuat inadmisibilitatea tergiversării în continuare a reformei judiciare și de drept, motivînd această remarcă prin aplicarea în continuare a legislației adoptate pînă la proclamarea independenței, situația precară a cadrelor juridice, discrepanțele dintre prevederile legislative și realizarea lor în practică etc.
La aderare, Republica Moldova își asuma o seamă de angajamente de natură juridică care se refereau, printre altele, la asigurarea independenței sistemului judiciar, reformarea procuraturii, adoptarea codurilor și introducerea jurisdicției Curții Europene a Drepturilor Omului [14, p. 376].
În condițiile unui suport material insuficient pentru desfășurarea reformei, fapt menționat adesea de experții Consiliului Europei , progresul reformei se baza în mare parte pe entuziasmul adepților ei, pe utilizarea eficientă a resurselor financiare obținute prin intermediul programelor de asistență ale Consiliului Europei, precum și pe amplificarea gradului de cooperare cu forul de , în 1997, Consiliul Europei a încheiat un acord cu Uniunea Europeană (UE) referitor la un program comun de susținere a reformei judiciare și de drept și de consolidare a mass-media independente din Republica Moldova, în valoare de 2.864.000 ECU [57].
Ca urmare a acestor și a altor acțiuni (spre exemplu, proiectul PNUD „Susținerea Dezvoltării Judiciare în Moldova”), în republică a fost creat un nou sistem judiciar și un cadru legislativ care, în parte, corespunde normelor și standardelor europene și internaționale.
3. Pînă la momentul actual, nu a fost finalizat procesul de formare a unui sistem juridic coerent în Moldova. Evident că legislația UE este un exemplu valoros demn de urmat în crearea cadrului legislativ direcționat spre o economie de piață cu orientare socială.
Procesul contradictoriu de realizare a reformei judiciare și de drept a scos la iveală atît succesele evidente, cît și insuccesele, lacunele și erorile comise. Nu este de mirare că mulți specialiști în materie insistă asupra revizuirii conceptului reformei sistemului de justiție și a cadrului legal [22, p. 457].
Ajustarea sistemului judiciar și a legislației la standardele europene este una dintre cele mai importante componente ale integrării Republicii Moldova în UE. Dovadă a acestui fapt este și prezența în cadrul Acordului de Parteneriat și Cooperare (APC) a compartimentelor „ Justiția și afacerile interne” și „Armonizarea legislației”, a Meselor de lucru I „Democrația și drepturile omului” și III „Probleme de securitate” cu componenta „Justiția și afacerile interne” din cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. De menționat că nu există un compartiment sau o inițiativă instituită special pentru promovarea reformei sistemului de justiție, însă promovarea dezideratelor reformării puterii judecătorești și a cadrului legislativ adiacent se poate realiza în cadrul altor inițiative deja existente.
Considerăm necesară valorificarea fără întîrziere a oportunităților oferite de Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est în perspectiva continuării reformei judiciare și de drept și în vederea ajustării acesteia la standardele europene din următoarele considerente:
– Comisia Europeană și statele-membre ale UE care și-au manifestat deja tendința și au întreprins acțiuni concrete de armonizare a legislației și unificare a sistemelor instituționale, în vederea edificării unui spațiu de drept comun, care să implice o colaborare fructuoasă a organelor judiciare la nivel european și mondial, pactul devenind în acest sens cea mai scurtă cale de acces la informația ce ține de experiența acestor state în domeniul dat. Urmărind succesele înregistrate de acestea și evitînd erorile comise, Republica Moldova se poate dezice de acele strategii experimentale [36, p. 141].
– Dacă anterior insuficiența de mijloace frîna mersul reformei, astăzi putem vorbi despre pierderea treptată a tuturor realizărilor și succeselor acesteia, pierdere ce are consecințe grave pentru dezvoltarea procesului democratic în general. Devine relevantă prezența printre partenerii Pactului a membrilor G8: SUA, Canada, Japonia și Federația Rusă și, în special, a instituțiilor financiare internaționale: Banca Mondială (BM), Fondul Monetar Internațional (FMI), Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD), Banca Europeană pentru Investiții (BEI), Banca Consiliului Europei pentru Dezvoltare (BCED).;
– Republicii Moldova i se oferă posibilitatea continuării reformei în cadrul unor inițiative regionale, reanimarea unora dintre acestea, precum și beneficierea de asistență din partea unor organizații internaționale care au mai colaborat cu țara noastră în ceea ce ține de reforma judiciară și de drept, cele mai importante fiind Consiliul Europei, OSCE.
În concluzie, din perspectiva protejării și promovării intereselor politicii externe a Republicii Moldova, este extrem de important ca țara noastră să respecte angajamentele asumate, fapt ce va confirma funcționalitatea instituțiilor democratice din țara noastră și implicit recunoașterea Republicii Moldova drept un stat democratic, bazat fundamental și ireversibil pe principiile unui stat contemporan de drept.
După cum s-a menționat în literature de specialitate română, denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar justiția ca funcție distinctă și ca sistem distinct. Justiția ca sistem distinct reprezintă ansamblu instanțelor chemate să înfăptuiască judecata [53, p. 343].
În doctrina rusă sistemul judiciar a fost difinit ca totalitatea judecătorilor statului, unite prin scopul și sarcinile unice la înfăptuirea justiției și care se caracterizează prin interacțiunea tuturor acestor organe judecătorești determinată de competența acestora sau ca totalitatea judecătoriilor „unite prin relații instituționale și care activează în baza principiilor democratice” [56, p. 549].
În alte surse sa menționat că sistemul judiciar reprezintă totalitatea judecătoriilor organizate conform divizării federative și național-teritoriale a statului, în fruntea cărora se află Judecătoria Supremă, sau reprezintă totalitatea judecătoriilor și instanțelor judecătorești, care structural se include în autoritatea judecătorească drept parte componentă a acesteia, prin care se realizează sarcinile, funcțiile și împuternicirile celei de a treilea puteri.
În jurisprudența Curții Constituționale a Republicii Moldova s-a menționat că sistemul instanțelor judecătorești constituiebaza autorității judecătorești, consfințite ca atare prin Constituție și legislația în vigoare, abilitate cu dreptul de a judeca procese civile, penale și administrativeîn limita competențelor conferite de lege [46, p. 20].
Pentru difinirea sistemului judecătoresc este necesar de menționat toate particularitățile caracteristice ale acestuia, care prezintă impotanță atît teoretică cît și practică.
Noțiunea de sistem presupune ansamblu de elemente dependente între ele și formînd un întreg organizat, care presupune ordine într-un domeniu de gîndire teoretică, reglementează clasificarea materealului într-un domeniu de științe.
Astfel „sistemul judecătoresc” reprezintă totalitatea instanțelor judecătorești. Constituția în art. 115 [1] și Legea privind organizarea judecătorească în art. 15 [5] stabilesc instanțele judecătorești care sunt: Judecătoriile, Curțile de Apel, Curtea Supremă de Justiție și instanțele judecătorești specializate. Prin noțiunea de instanță judecătorească înțelegem organul de stat abilitat cu funcția înfăptuirii justiției. În acest sens, Constituția art. 114 prevede că „justiția se înfăptuiește în numele legii numai de instanțele judecătorești” [1], din care rezultă concluzia că în „sistemul judecătoresc” nu se includ alte organe (de exemplu: Curtea Constituțională, Procuratura, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiției) care au anumite atribuții în legătură cu înfăptuirea justiției sau înfăptuiesc activități similare dar distincte de justiție [26, p. 414].
Instanțele judecătorești formează un sistem unic prin faptul interacțiunii acestora în procesul de înfăptuire a justiției. Organizarea justiției se face pe grade de jurisdicție. Între organizarea judecătorească (sistemul judecătoresc) și organizarea justiției (sistemul gradelor de jurisdicție) există o legătură indisolubilă determinată de legislația de procedură de înfăptuire a justiției. Astfel principiul fundamental de domină structura organelor judecătorești și funcționarea lor este acel al independenței judecătorilor și al instanțelor judecătorești [47, p. 10].
Unitatea sistemului judecătoresc presupune constituirea unei instanțe judecătorești supreme abilitate cu atribuții specifice pentru înfăptuirea justiției unitare. În acest sens, Legea privind organizarea judecătorească (art. 43) [5] și Legea cu privire de Justiție (art. 1) [7] stabilesc ca unică instanță judecătorească supremă – Curtea Supremă de Justiție, care asigură aplicarea corectă și unitară a legilor de către toate instanțele judecătorești.
Deci sistemul judecătoresc reprezintă totalitatea instanțelor judecătorești organizate cnform principiilor unice prevăzute de lege, care interacționează în procesul înfăptuirii justiției prin intermediul gradelor de jurisdicție, asigurîndu-se aplicarea uniformă a legilor de către acestea prin activitatea Curții Supreme de Justiție, constituind baza autorităților judecătorești care realizează sarcinile acesteia.
Elementul primar al sistemului judecătoresc este instanța judecătorească. În dependență de locul aflării în ierarhia sistemului judecătresc, instanțele de judecată au denumirea de „judecătorii” sau „curte” [19, p. 317].
Judecătoria are competența de a soluționa anumite cauze numai în fond și constituie prima verigă a sistemului judecătoresc. Judecătoriile sunt instanțe care funcționează în sectoare și municipii. Însă pentru anumite categorii de cauze pot funcționa conform legii și judecătorii specializate. Curțile de apel sunt instanțe judecătorești superioare judecătoriilor. Curțile de apel formează veriga a doua a sistemului instanțelor judecătorești ordinare. Ele își exercită competența într-o circumscripție cuprinzînd mai multe judecătorii și judecătiria militară. Pe teritoriul Republicii Moldova își exercită competența Curțile de Apel în Chișinău, Bălți, Cahul, Comrat.
În concluzie la cele relatate avînd în vedere menirea, rolul și atribuțiile instanțelor de judecată în raport cu celelate organe statale, putem deduce un șir de particularități ale justiției:
a) Justiția se înfăptuiește numai de instanțele judecătorești (art. 114 din Constituție [1], art. 1 din Legea privind organizarea judecătorească [5]). Justiția constituie monpolul de stat Această funcție implică existența unor structuri statale apte să realizeze activitatea jurisdicțională;
b) Justiția se înfăptuiește prin metode prevăzute de lege;
c) Justiția se înfăptuiește în numele legii și în strictă conformitate cu legea;
d) Justiția se înfăptuiește într-o formă strict procedurală;
e) Drept urmare a înfăptuirii justiției se aplică constîngerea de stat sau se refuză aplicarea acestei măsuri.
1.2. Organizarea și funcționarea autorității judecătorești
Noțiunea de principiu al dreptului în general și ale justiției în special reprezintă o categorie teoretică cu largi implicații practice, care s-a conturat în gîndirea juridică. Etimiologic, cuvîntul principiu provine de le latinescul principium, care înseamnă început, element fundamental, cauză primară sau punct de plecare a ceva, teză fundamentală cu caracter logic. Principiul este explicat ca fiind sursă, cauză, lege generală referitoare la un ansamblu de fenomene, sau regulă generală care ghidează conduita primară [16, p. 85].
În orice domeniul de activitate, cunoașterea principiilor are o mare importanță pentru că aceasta apropie demersul cunoașterii cel mai mult de esența fenomenului studiat. Principiile fundamentale sintetizează și promovează valorile esențiale ale societății, conținînd idei generale asupra fenomenelor. Principiile fundamentale ale dreptului sînt definite ca idei călăuzitoare ale conținutului tuturor normelor juridice, care cuprind cerințele obiective ale societății în procesul creării dreptului și realizării lui [21, p. 51].
Astfel, în literatura juridică de specialitate s-a arătat că principiile organizării și funcționării justiției pot fi definite ca acele reguli cu caracter general pe baza cărora sunt structurate și își exercită atribuțiile prevăzute de lege sistemul de instituții care compun puterea judecătorească, raporturile dintre aceste instituții precum și relațiile pe care le stabilesc cu celelalte autorități ale statului, cu organizațiile private și cu cetățenii. Principiile justiției confer organelor judecătorești o fizionomie proprie și le guvernează activitatea, fiind consecrate expres prin dispozițiile constituției sau rezultă din ale acte normative [31, p. 620].
Principiile fundamentale ale dreptului mai poartă denumurea și de principiii constituționale sau principiii generale deoarece:
– sînt statuate în Constituția Republicii Moldova, fiind detaliate sau concretizate în acte normative subordonate Legii Supreme, formînd un sistem de principii coerente, interdependente și condiționate reciproc.
– au o importanță fundamentală, caracterizînd și menționînd cele mai importante însușiri, valori și caracteristiciproprii unui stat de drept;
– au un conținut foarte general, conținînd postulate juridice fundamentale, al căror conținut este generic și aplicabil întregului sistem de drept și instituții politice;
– sînt menite să asigure caracterul unitar, coerent și consecutiv al actului de justiție.
Principiile de drept constituie idei conducătoare de conținutul tuturor normelor de juridice, cupprind cerințe obiective ale societății, cerințe cu manifestări specific fiecării ramuri de drept [33, p. 278].
Principiilie fundamentale ale justiției prezintă importanță din următoarele considerente:
În lipsa textului de lege expres sau apropiat după care se conduce instanța în rezolvarea cauzelor judiciare, aceasta recurge șâla analogia dreptului, la aplicarea principiilor fundamentale;
Principiile fundamentale difinesc însăși justiția caracterizîndu-i cele mai importante însușiri și trăsături caracteristice;
Sunt prevăzute în Constituția Republicii Moldova, în Legea privind organizarea judecătorească și în alte legi speciale, formînd un sistem de principia interdependente și condiționate reciproc.
În literatura de specialitate și în legislație sînt desemnate o serie de principii constituționale, care alcătuiesc baza activității jurisdicționale, deosebindu-se de la un autor la altul după criteriile identificării acestora. Unii autori [38, p. 519] numesc nouă principii ce stau la baza înfăptuirii justiției: întărirea legalității, legalitatea instanțelor de judecată, înfăptuirea justiției în numele legii, independența judecătorilor, inamovibilitatea judecătorilor, independența reală a justiției, egalitatea tuturor în fața legii și prezumția de nevinovăție.
Analizînd mai multe izvoare în domeniu, identificăm următoarele principii ale înfăptuirii justiției:
legalitatea;
înfăptuirea justiției numai de instanțele de judecată;
egalitatea în fața legii și a autăorității judecătorești;
independența, imparțialitatea, și inamovibilitatea judecătorilor;
accesul liber la justiție;
colegialitatea și unipersonalitatea examinării cauzelor în instanțele judecătorești;
prezumția de nevinovăție;
publicitatea dezbaterilor judiciare;
dreptul la apărare.
Principiul legalitatății, este un principiu fundamental al tuturor organelor de stat chemate să asigure respectarea legii și a prevederelor cerințelor democratice, legalitatea este cu atît mai mult o cerință fundamental a activității instanțelor de judecată, fiind stipulată în Constituția Republicii Moldova, care în art. 114, prevede „Justiția se înfăptuiește în numele legii numai de instanțele de judecătorești” [1], art. 5 al Legii privind organizarea judecătorească [5].
Difinind principiul legalității, putem spune că desfășurarea întregii activități procesuale, toate actele participanților la process, deliberarea și hotărîre pronunțată trebuie să aibă loc și să se realizeze numai în conformitate cu prevederela laegii. Acest principiu este un principiu-cadru, în care trebuie să se regăsească toate celelalte principii.
În calitate de mijloc de realizare și promovare a ordinii de drept, principiul legalității presupune recunoașterea obligativității și supremației legii în toate relațiile cotidiene dintre toate persoanele. Principiul legalității rezultă din cuprinsul prevederilor: art.1 al Legii Fundamentale, care, printre altele, statornicesc că Republica Moldova este un stat de drept și democratic, art.7, conform căruia Constituția Republicii Moldova este Legea ei Fundamentală, art.15, prin care cetățenii Republicii Moldova sînt obligați să respecte Constituția și legile, art.144, în baza căruia Justiția se înfăptuiește în numele legii ș. a.
Acesta este un principiu general al dreptului cu o aplicabilitate universală în cadrul tuturor raporturilor juridice, ce constă în respectarea exactă și uniformă a legii de către toți subiecții de drept.
Instanțele judecătorești sînt abilitate să activeze în strictă conformitate cu principiul legalității, care presupune, pe de o parte, că activitatea lor este în mod imperios strict reglementată de lege, pe de altă parte, înfăptuind justiția, instanțele judecătorești sînt obligate să apere drepturile și interesele legitime ale cetățenilor, instituțiilor, întreprinderilor etc. Principiul legalității în activitatea instanțelor judecătorești înseamnă asigurarea aplicării stricte și neabătute de către instanțele judecătorești a actelor normativ-juridice în vigoare pentru menținerea legalității [40, p. 49].
Astfel, activitatea judecătorească se desfășoară în strictă conformitate cu:
– principiile și normele unanim recunoscute ale dreptului internațional;
– tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte;
– Constituția Republicii Moldova;
– legislația Republicii Moldova.
În conformitate cu principiul legalității, Constituția Republicii Moldova este Legea ei Supremă și nici o lege, nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituției nu are putere juridică. Instanța de judecată, în procesul de înfăptuire a justiției, trebuie să aprecieze conținutul legii potrivit prevederilor Constituției și, dacă ea constată că norma juridică contravene prevederilor constituționale și este expusă într-un act care poate fi supus controlului constituționalității legilor, atunci judecarea cauzei se suspendă, se aduce la informație Curtea Supremă de Justiție care, la rîndul său, sesizează Curtea Constituțională spre a rezolva cazurile de excepție a neconstituționalității.
Constituția este Legea supremă și nici o lege sau un alt act juridic care contravene prevederelor Constituției nu are putere juridică. La judecarea cauzelor instanțele de judecată aplică direct Constituția în următoarele cazuri:
dacă prevederele legii nu conțin indicații referitor la adoptarea unei legi special c ear reglementa aplicarea acestor prevederi;
dacă instanța de judecată stabilește că legea care a fost adoptată pînă la intrarea în vigoare a Constituției – 27 august 1994 – contravene prevederilor ei [48, p. 29].
În corelație cu celelalte principii fundamentale ale justiției, principiul legalității impune prima condiție de existență celorlalte principii (legea), găsindu-și totodată, în aceasta, primele sale garanții.
Principiul înfăptuirea justiției numai de instanțele de judecată, jusriția este o funcție fundamentală a statului, iar administrarea ei reprezintă unul din atributele esențiale ale puterii suverane. Rezolvarea neînțelegerilor dintre particulari nu poate fi privită într-o societate civilizată ca o afacere a persoanelor în cauză. Înfăptuirea justiției excede interesele private, ea constituind și o îndatorire a orgenelor judiciare [43, p. 232].
Potrivit articulului 115 din Constituție, „Justiția se înfăptuiește prin Curtea Supremă de Justiție, prin Curțile de Apel, și prin judecătorii” [1]. Astfel, articolele 1 și 5din Legea cu privire la organizarea judecătorească prevăd regula plenitudinii de competență a instanțelor judecătorești și interzic categoric înființarea de instanțe extraordinare [5].
Privitor la judecarea cauzelor penale principiul examinat este prevăzut de legislația procesuală penală, care prevede că nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvărșirea unei infracțiuni, precum și supus unei pedepse penale, decît în baza unei hotărîri definitive a instanței de judecată.
Peincipiul înfăptuirii justiției numai de către instanța de judecată a fost consfințit legal în contextul reformei judiciare și de drept (sf. anilor 50 – început anilor 60). Ca motiv a servit multiplile cazuri de condamnare ilegală și neîntemeiată a persoanelor nevinovate. În majoritatea lor făra a se respecta procedura de judecată, cetățenii erau condamnați de instanțe extrajudiciare, așa-numitele „consilii speciale”. Astfel în scopul dezrădăcinării acestui viciu, a fost expres consfințită regula înfăptuirii justiției numai de instanțele de judecată.
Principiul egalitatea în fața legii și a autăorității judecătorești, Pe lîngă faptul că este unul dintre fundamentele înfăptuirii justiției, el mai constituie și o îndatorire primordială a statului nostru. Conform art.16 alin. (1), alin. (2) al Constituției [1], această îndatorire constă în respectarea și ocrotirea persoanei, în condițiile în care toți cetățenii Republicii Moldova sînt egali în fața legii și a autorităților publice, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau de origine socială.
Egalitatea fiind un principiu general al dreptului, este în același timp și un drept fundamental al omului, ce constituie baza libertății, justiției și a păcii în lume [32, p. 393].
Conținutul acestui principiu însumează următoarele aspecte:
– egalitatea în drepturi a cetățenilor vizează toate drepturile pe care le au cetățenii, fără deosebire de faptul dacă ele sînt înscrise în textul Constituției sau în alte acte normative. Totodată, egalitatea în drepturi se manifestă în toate domeniile de activitate. Caracterul universal al egalității este întărit de regula ce rezultă din reglementările internaționale conform cărora nici o măsură luată în caz de pericol public, ce amenință existența națiunii, nu poate duce la discriminări întemeiate numai pe rasă, culoare, sex, limbă, religie sau origine socială. Legea garantează ocrotirea egală a tuturor cetățenilor și sancționează discriminările [27, p. 138];
– egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice – această afirmare se traduce prin faptul egalității tuturor cetățenilor atît în ceea ce privește aplicarea justă în litera și spiritul legii, cît și egalitatea tuturor cetățenilor în fața autorităților. Aceasta înseamnă că, indiferent de funcția ocupată la un moment dat în sistemul unei autorități publice, orice persoană are calitatea de simplu cetățean.
Principiul egalității presupune ca la situații egale să se aplice un tratament juridic egal. Dar, în același timp, principiul egalității implică și dreptul la diferențiere în tratament juridic, căci, în măsura în care egalitatea nu este naturală, impunerea unui tratament juridic egal ar însemna discriminare. Altfel spus, situațiilor egale să le corespundă un tratament juridic egal; unor situații diferite, tratamentul juridic nu poate fi decât diferit, desigur, dacă există o motivare obiectivă și rezonabilă [49, p. 87].
Însăși Constituția în art. 50, alin. (l), admite „discriminarea pozitivă”, cum ar fi: mamele și copiii se bucură de un ajutor și ocrotire specială; art.50, alin. (2) – pentru copii și tineri se prevede un „regim special”; art.51, alin. (1) – pentru persoanele handicapate se instituie „o protecție specială din partea întregii societăți” [1].
Expresia „egalitate în fața legii” conduce, în primul caz, la ideea că egalitatea vizează aplicarea uniformă a legii. Ceea ce adaugă dreptul la egalitate sau egalitatea în drepturi este egalitatea în elaborarea legii. O adevărată egalitate în drepturi presupune deci, cu necesitate, posibilitatea unui control al legiferării. Fără controlul constituționalității legilor egalitatea în fața acestora este ineficientă [42, p. 81].
Într-o societate cu adevărat democratică, bazată pe domnia legii este imperios necesar ca cetățenii să fie egali nu numai prin raportare la exercitarea drepturilor și libertăților, ci și în fața legii [15, p. 156].
Deși principiul este înscris în contextul dispozițiilor generale cu privire la drepturi si libertăți, el are o semnificație mai largă, solicitînd subordonarea tuturor subiecților de drept față de lege, indiferent de calitatea lor [52, p. 71].
Egalitatea este una abstractă și juridică, nu una concretă și materială. Acest lucru înseamnă că legea poate face discriminări, dar că aceste discriminări nu pot merge decît pînă la o anumită limită, dincolo de care devin discriminări interzise. Pentru a defini deci egalitatea, trebuie să vedem care discriminări făcute de lege sînt permise și care nu. În primul rînd, sînt interzise discriminările care au la bază criteriile enumerate în art. 16 alin. (2) din Constituție, adică rasa, naționalitatea, originea etnică, limba, religia, sexul, opinia, apartenența politică, averea și originea socială [1].
Interpretarea prevederilor art.16 din Constituția Republicii Moldova, fiind corelată cu dispozițiile tratatelor internaționale la care Moldova este parte, ne conduce la concluzia că vom avea a face cu o discriminare interzisă ori de cîte ori aceasta este făcută în baza criteriilor care se referă la caracteristicile personale ale indivizilor.
Principiul egalității cetățenilor în procesul de realizare a justiției se manifestă prin următoarele aspecte:
desfășurarea justiției se realizează de aceleași organe în raport cu toate persoanele. Existența unei competențe personale în legătură cu anumiți făptuitori (de exemplu: militari, judecători, deputați etc.) nu infirmă acest principiu, întrucît atragerea unei competențe în funcție de calitatea infractorului nu se face în mod discriminatoriu în raport cu criteriile menționate.
Justiția se desfășoară pentru toate persoanele după aceleași reguli și norme procesuale, iar făptuitorii poartă răspundere porivit acelorași reguli;
Participanții au aceleași drepturi egale în fața autorității judecătorești: nu există drepturi procesuale mai numeroase pentru anumite persoane și drepturi mai restrînse pentru alte persoane [23, p. 124].
Principiul independenței, imparțialității, și inamovibilității judecătorilor. Este un principiu consacrat de Constituție (art. 116, alin. 1) [1] și de Legea cu privire la statutul judecătorului nr. 544-XIII din 20.07.1995 (art.1, alin. 3) [6].
Acest principiu este un element esențial al statutului juridic și principala condiție a autonomiei autorității judecătorești, deoarece determină independența justiției și, pe cale de consecință, caracterul echitabil și democratic al înfăptuirii justiției într-un stat de drept. Este indiscutabil faptul că judecătorii din componența instanțelor judecătorești, indiferent de gradul acestor instanțe, nu și-ar putea îndeplini misiunea dacă, în activitatea de judecată, ar fi supuși unor ingerențe din partea altor organe judiciare sau a unor personae, în formă de indicații, sugestii [39, p. 127].
Principiul independenței judecătorilor are drept sarcină să apere judecătorul de orice imixtiune din afară. Independența judecătorilor se afirmă în raport cu:
– puterea legislativa, deoarece judecătorii trebuie să aplice numai legea și nu vreo manifestare politică a voinței parlamentului;
– puterea executiva;
– superiorii ierarhici în interiorul puterii judecătorești, întrucît deosebirea dintre judecători se face numai prin diversitatea funcțiilor lor, judecătorii exercitîndu-și funcțiile, nu trebuie să se conformeze ordinelor magistraților cu grad superior;
– alte puteri prezente în stat, chiar din alte domenii; independența față de comunitate sau societate, care se poate exprima în mai multe feluri; independența față de opinia publică; independența față de unele elemente ale societății – persoane, organizații, grupuri de presiune; independența față de sine însuși, față de prejudecăți, ură, pasiuni, simpatii și antipatii de care judecătorul, fiind o ființă umană, nu poate scăpa [34, p. 219].
Astfel, separarea funcției jurisdicționale de celelalte funcți statale, determinarea riguroasă a atribuțiilor organelor învestite cu funcții de stat, îngrădirea instanțelor judecătorești de interese de orice fel, stabilirea incompatibilităților reperzintă garanția de independență a judecătorului, garanția că ne aflăm într-un stat de drept [30, p. 84].
Realizarea principiului independenței judecătorilor este asigurată de un sistem de garanții juridice: de ordinea deosebită de recrutare a candidaților de judecători; de modul deosebit de promovare, transferare, suspendare sau eliberare din funcție; de ordinea deosebită de tragere la răspundere disciplinară; de ordinea deosebită de tragere la răspundere penală; de secretul deliberărilor și interzicerea de a cere divulgarea lui; stabilirea răspunderii pentru lipsa de stimă fată de judecată, judecători, pentru imixtiune în judecarea cauzei etc.
Independența judecătorilor se manifestă pe latura interioară, cît și exterioară, fiind legată de imparțialitate [41, p. 73].
Pentru ca juddecătorii (membrii completului de judecată) care soluționează cauza să fie independenți, ei nu trebuie să fie interesați de soluția adoptată. Pe bună dreptate se afirmă că nici un interes intern sau poziție subiectivă nu poate determina judecătorii în vederea adoptării unui anumit punct de vedere. Independenta judecătorilor nu este absolută, deoarece ea se manifestă doar în limitele legilor statului, neputîndu-le depăși.
În situațiile în care pretumția imparțialității și obiectivității ar fi pusă la îndoială, legiuitorul a prevăzut remedii adecvate, reglementînd în mod corespunzător incompatibilitatea, abținerea și recuzarea.
Inamovibilitatea judecătorului presupune dreptul pe care îl au persoanele ce dețin această funcție de a se proteja față de orice măsură arbitrară care privește îndepărtarea lor din funcție, transferarea sau chiar promovarea [55, p. 626].
Deci, independența, imparțialitatea și inamoviabilitatea judecătorului se manifestă numai în cadrul legii și în limitele astfel fixate.
Principiul accesul liber la justiție, este unul central în domeniul înfăptuirii justiției. În sistemul de drept al unui stat democrat în general și, implicit, al Republicii Moldova, justiția a devenit una dintre garanțiile exercitării efective a drepturilor și libertăților omului. Acest rol este determinat de locul autorităților judecătorești în sistemul puterilor publice și prin funcțiile lor.
Justiția se înfăptuiește numai în numele legii, iar conformarea activității judecătorești numai legii asigură aplicarea ei necondiționată.
Tratatele internaționale la care Republica Moldova a aderat consfințesc pe larg principiul accesului liber la justiție, el fiind reglementat în art. 8 din Declarația Universala a Drepturilor Omului [10], art. 14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice [11], art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a Libertăților Fundamentale [9].
Conform Constituției Republicii Moldova, „accesul liber la justiție”, stipulat în art. 20, prevede că orice persoană are dreptul la o satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime și nici o lege nu poate îngrădi accesul liber la justiție [1].
Din punct de vedere doctrinar, realizarea principiului accesul liber la justiție poate avea loc pe două căi indisolubil legate între ele:
1) organizatorică (organizarea sistemului judecătoresc);
2) funcțională (existența pîrghiilor și mecanismelor de procedură, aflate la dispoziția persoanei care consideră că i s-a comis o violare a dreptului său) [43, p. 107].
Avînd un conținut foarte general, acest principiu este și un drept fundamental al omului care permite oricărei persoane accesul la justiție. Prin utilizarea sintagmei „orice persoană” în textul Constituției se impune o interpretare largă cu referire la toți subiecții de drept. În noțiunea „de persoană” sînt cuprinse atît persoanele fizice, adică orice individ, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau de origine socială, indiferent de faptul dacă este cetățean al Republicii Moldova, străin sau apatrid, cît și persoanele juridice de drept privat și public.
Accesul liber la justiție permite depunerea oricărei cereri, a cărei rezolvare este de competența autorităților judecătorești. La cerințele legitime ale persoanei, instanțele judecătorești sînt obligate să înlăture, efectiv, orice violare a drepturilor, libertăților și intereselor legitime prevăzute pentru persoană. În acest sens, nu contează ce acte au fost săvîrșite: de încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, prevăzute de Constituție și de reglementările internaționale, sau de violare a drepturilor prevăzute de lege.
Referidu-se la accesul liber la justiție, Constituția precizează că pot fi contestate actele ce violează nu numai drepturile și libertățile, ci și interesele legitime ale persoanei [36, p. 284]. Prin această precizare, se dezvoltă de fapt, prevederile fundamentale privind drepturile omului care garantează drepturile subiective, lărgind sfera de aplicare a liberului acces la justiție și pentru protejarea intereselor legale ale persoanei.
Legea Fundamentală și celelalte legi nu apără și nu garantează orice interes, ci numai pe acelea care se întemeiază pe drept, în general, pe izvoarele de drept. Interesele nelegitime nu pot fi și nu trebuie ocrotite, ele fiind contrare legalității și unui stat de drept. Articolul 20 din Constituție [1] implică o corectă delimitare între dreptul la acțiune în justiție și obligația constituțională de ocrotire a drepturilor, libertăților și intereselor legitime.
Accesul liber la justiție este realizat prin respectarea următoarelor principii: legalitatea, asigurarea dreptului persoanei la apărare, garantarea prezumției nevinovăției și egalității tuturor în fața legii și a autorităților publice, interzicerea înființării tribunalelor extraordinare, asigurarea independenței și inamovibilității magistraților și supunerea acestora numai legii, garantarea exercitării căilor de atac, asigurarea îndeplinirii hotărîrilor judecătorești etc.
Principiul colegialitatea și unipersonalitatea examinării cauzelor în instanțele judecătorești. Îneptul moden colegialitatea instanței reprezintă regula, iar judecătorul unic – excepția [48, p. 39]. Însă fiecare dintre aceste două sisteme – colegialitatea și unipersonalitatea – oferă avantaje, dar prezintă și inconveniențe.
Astfel pentru sistemul judecătorului unic se aduc următoarele argument: posibilitatea preluării pe criteria mult mai exigent, posibilitatea statulu de a oferi judecătorilor salarii substanțiale, creșterea sistemuilui de responsabilitate al judecătorilor, etc. Acestui sistem i-au fost reproșate următoarele că nu poate asigura calitatea adecvată actului de justiție și că un singur magistrate este supus mult mai ușor unor influiențe străine.
Colegialitatea are în favoarea sa următoarele argument: calitatea superioară a lucrpărilor îndeplinite de mai mulți magistrați, o mai redusă posibilitate de influiență din exterior, o mai bună pregătire a judecătorilor tineri încadrați în completele cu judecători expermentați. Însă în defavoarea colegialității sunt aduse următoarele argument: prin aceasta nu sar asigura o bună calitate a actului de justiție, căci judecătorii se pot ascunde în spatele anonimatului (determinat de secretul deliberării), justiția va devein mult mai costisitoare.
În sistemul instanțelor judiciare se întîlnesc ambele reguli. Astfel în toate instanțele de fond cauzele se judecă de un singur judecător. În instanțele mai superioare justiția se realizează după principiul colegialității.
Principiul prezumția de nevinovăție reprezintă unul dintre drepturile fundamentale ale omului, motiv pentru care este înscris în numeroase tratate internaționale din domeniul drepturilor omului la care Republica Moldova este parte, precum: art. 6 alin. 2 din Convenția europeană pentru drepturile omului [9]; art. 14 alin. 2 din Pactul internațional asupra drepturilor civile și politice [11]; art.11 alin. (1) din Declarația Universală a Drepturilor Omului [10], precum și reglementat în legislația națională, anume în art. 21 al Constituției [1], art. 4 din Legea privind organizarea judecătorească [5].
Aceste prevederi internaționale și constituționale nu au doar un conținut procedural, referindu-se la garanțiile procedurale oferite persoanei pentru ca aceasta să nu fie victima unui control, unei rețineri sau arestări abuzive, ci și un conținut substanțial: persoana are dreptul la proces echitabil.
Fiind prevăzută expres de lege, prezumția de nevinovăție este legală, dar, în același timp, este și relativă, deoarece tot în baza legii este posibilă răsturnarea acestei prezumții.
Esența prezumției nevinovăției constă în recunoașterea juridică a unui fapt pînă la proba contrarie, precum și statutul acordat contravenientului, bănuitului, învinuitului sau inculpatului în cadrul procesului legal, fiind considerat o persoană de bună credință, pînă cînd vinovăția nu va fi constatată printr-o hotărîre judecătorească definitivă, din acest statut rezultînd toate garanțiile legale reale de a se apăra contra unei acuzații injuste sau neproporționale [20, p. 462].
Prezumția nevinovăției stabilește posibilitatea recunoașterii persoanei vinovate de săvîrșirea infracțiunii numai în limitele unui proces public la care se examinează complet, obiectiv și sub toate aspectele circumstanțele cauzei, în baza oralității, contradictorialității și a altor principii democratice, adică numai în cadrul dezbaterilor judiciare, etapă care concentrează garanții maxime de drepturi și interese legale ale inculpatului și ale verificării veridicității acuzării. Numai în cazul pronunțării unei sentințe de condamnare definitive, în baza dezbaterilor judiciare, persoana este declarată vinovată și este pasibilă aplicarea, de către stat, față de ea a pedepsei [58].
Din prezumția nevinovăției rezultă următoarea regulă: vinovăția neprobată este egală cu nevinovăția probată.
Conținutul și esența prezumției nevinovăției se impune și prin următoarele teze:
– obligația de a dovedi vinovăția, adică de a prezenta dovezi, proba de condamnare este pe seama părții care susține învinuirea;
– învinuitul sau inculpatul nu este obligat să își dovedească nevinovăția;
– concluzia despre vinovăția persoanei de săvîrșirea infracțiunii nu poate fi trasă pe baza presupunerilor. Dacă lipsesc probe care confirmă, dovedesc cu certitudine învinuirea și dacă sînt epuizate toate posibilitățile de administrare a altor probe, procesul penal este clasat sau este pronunțată o sentință de achitare;
– îndoielile incorigibile în privința vinovăției persoanei se tălmăcesc în favoarea învinuitului sau a inculpatului;
– în cazul aprecierii probelor, orice informație, în baza căreia pot fi trase două sau mai multe concluzii opuse (în sensul apărării sau acuzării) despre aceeași circumstanță, duce la imposibilitatea punerii acesteia în baza unei sentințe de condamnare;
– dreptul de a recunoaște vinovăția persoanei aparține doar instanțelor de judecată;
– vinovăția persoanei se stabilește în cadrul unui proces cu respectarea garanțiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției;
– pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare, inculpatul are statutul de persoană nevinovată și dispune de toate drepturile constituționale, inclusiv participarea la alegeri.
Cu toate acestea, nu este posibilă și nici nu este utilă societății respectarea într-un mod absolut al prezumției, pentru a nu ajunge într-o extremă cînd ar putea să nu fie permisă nici o acțiune procesual-penală, care limitează unele drepturi ale persoanei, din motivul că nu este o sentință definitivă, or sentința definitivă nu poate fi emisă decît după o urmărire penală care implică și măsuri procesuale de constrîngere cu respectarea prevederilor legii [51, p. 42].
Prezumția nu urmărește protejarea unui individ împotriva problemelor referitoare la acuzare, cum ar fi detenția provizorie, percheziția ș. a.
Principiul publicitatea dezbaterilor judiciare, este consacrat în art. 117 din Constituție [1], precizînd că toate ședințele sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege. Acest principiu are în vedere faptul că întreaga ședință de judecată, cu excepția deliberării, se desfîșoară înaintea instanței, în ședință deschisă cu participarea părților și a altor personae străine care doresc să asiste la dezbateri [26, p. 439].
Judecarea proceselor în ședință închisă se efectuiază numai în cazurile stabilite prin lege, cu respectarea normelor de procedură. Instanța de judecată poate dispune judecarea cauzei în ședință închisă dacă dezbaterea public ar putea vătăma părțile, ordinea public sau moralitatea ori este în contradicție cu interesele păstrării unui secret ocrotit de lege. Astfel, instanța are obligația să motiveze luarea măsurilor ca judecata să fie secretă.
În acest mod se consideră că:
– Prin acest principiu se realizează și principiile legalității, contradictorialității, nerespectarea principiului ducînd la nulitatea hotărîrii;
– Publicitatea dă conținut și eficiență realizării rolului educative al ședinței de judecată;
– Judecata în instanță public mobilizează pe judecători în a acorda o atenție sporită modului în care judecă și motivează hotărîrile, putînd fi urmărițiși ascultați de cei care asistă la judecată: presa, radio, televiziune, reviste de specialitate, care le comentează soluțiile [48, p. 33].
Principiul dreptul la apărare, existența oricărui drept nu ar fi sigură, dacă nu s-ar garanta posibilitatea și căile lui legale de apărare, pentru a înlătura, prin mijloace legale, atingerile ce i se aduc. Dreptul la apărare deține o vechime în istoria drepturilor și libertăților ființei umane, pentru că a fost cunoscut încă la romani, unde, grație lui, „nimeni nu putea fi judecat, nici măcar sclavul, fără a fi apărat” [25, p. 122], apoi proclamat în Declarația Franceză a Drepturilor Omului și Cetățeanului, în declarațiile americane ale drepturilor cetățenești, în Hebeas corpus act, dreptul la apărare a fost preluat și inclus în cele mai importante acte internaționale din domeniul drepturilor omului [54, p. 492].
După cum s-a menționat, dreptul la apărare este apreciat într-un stat de drept ca un drept cu un conținut foarte bogat, avînd o dublă ipostază, pentru că, pe de o parte, este un drept fundamental al omului și, în același timp, este și un principiu fundamental de realizare a justiției.
Este considerat ca fiind o cerință și o garanție „necesare pentru realizarea unui echilibru între interesele persoanei și cele ale societății” [22, p. 452].
Posibilitatea cetățeanului de a dispune în procesul de judecată de dreptul la apărare este garantat în Republica Moldova, prin Constituție art. 26, sub denumirea „dreptul la apărare”, prin tratate internaționale la care Republica Moldova este parte, precum și prin lege [1].
Principiul asigurării dreptului la apărare obligă atît instanța judecătorească, cît și organul de urmărire penală să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul la asistență juridică, calificată din partea unui apărător ales sau numit din oficiu, independent de aceste organe.
Persoana care efectuează apărarea în cadrul procesului penal trebuie să posede licență de avocat, eliberată de stat. Diferența dintre un avocat ales și acel din oficiu trebuie să se limiteze doar la sursa remunerării activității sale și să nu afecteze calitatea asistenței juridice acordate de el.
Dreptul la apărare este unul complex, care prevede:
– dreptul persoanei să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înțelege și de o manieră detaliată, accesibilă asupra naturii și cauzei aduse împotriva sa;
– dreptul persoanei să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale.
Persoana poate să dispună de consultații cu avocatul său fără limită de timp, chiar și pînă la audierea ei în calitate de bănuit;
– pe lîngă asistența unui avocat, dreptul persoanei să dispună de toate mijloacele legale care realizează dreptul de apărare;
– dreptul de apărare implică și dreptul persoanei de a se apăra singur, iar părțile dispun de dreptul la apărare pe întreaga perioadă de desfășurare a procesului judiciar. Numirea unui apărător în mod forțat ar încălca principiul dreptului la apărare.
Legislația prevede expres cazurile cînd participarea apărătorului în cauza penală este obligatorie:
– cînd aceasta o cere bănuitul, învinuitul, inculpatul;
– cînd persoana nu se poate apăra singură din cauza unor afecțiuni fiziologice sau mintale;
– cînd bănuitul, învinuitul, inculpatul nu cunoaște limba de procedură, este militar în termen, este minor, cînd i se incriminează o infracțiune gravă, deosebit de gravă, sau excepțional de gravă și în alte cazuri cînd interesele justiției o cer.
Dreptul la apărare este limitat de principiul legalității, se întemeiază pe principiul prezumției de nevinovăție și garantează respectarea demnității umane.
1.3. Reglementarea constituțională a autorității judiciare în plan comparat
În sistemul separației puterilor, autorității judecătoresti îi revin o serie de atribuții esențiale în garantarea bunei funcționări a tuturor mecanismelor statului, a garantării drepturilor și libertăților cetățenilor. Acționînd ca un factor de echilibru între puterea legislativă și puterea executivă, puterea judecătorească este chemată să repare orice eventuale disfuncționalități în sistemul separației puterilor, să permită, prin mijloacele sale specifice, repararea unor nedreptăți, eliminarea oricăror abuzuri nedorite de putere, garantînd totodată supremația legii și contribuind la făurirea unei imagini cu adevărat convingătoare cu privire la valorile democrației [14, p. 109].
Este bine cunoscut faptul că, încă din antichitate conceptul de justiție a fost asociat cu ideea de dreptate, cu lichidarea oricăror abuzuri, cu posibilitățile de a i se asigura cetățeanului simplu accesul la împărțirea corectă a dreptății. Jus est ars aequi et boni – spunea un vechi adagiu latin care s-a păstrat.
Puterea judecătorească este bazată pe totalitatea instanțelor judecătorești, de la cele de mai jos nivel, pînă la cele superioare [19, p. 210]. Instanța de judecată nu creează norme generale de conduită (legi), așa cum procedează Parlamentul (cu excepția precedentelor judiciare în statele dreptului anglo-saxon), ea nu se implică în procesul de Guvernare. Modul de reglementare în Constituție a puterii judecătorești, garanțiile care se acordă de Legea Fundamentală acestei puteri, determină, în ultimă instanță, nivelul de democratizare a statului, garanțiile de protecție juridică a drepturilor și libertăților fundamentale. O putere judecătorească puternică și independentă reprezintă garanția drepturilor fiecărui om și un element indispensabil al statului de drept [29, p. 123].
Sub aspectul comparative al puterii judecătorești, potrivit reglementările constituțiilor altor state vom supune studierii următoarele aspecte, precum:
a) autoadministrarea judecătorească;
b) ramificarea instanțelor de judecată de drept comun și specializate;
c) modul de înfăptuire a căilor de atac ș. a.
Astfel în diferite țări instituția puterii judecătorești este reglementată în diferite compartimente ale Legii Fundamentale a statului respctiv. Instituția puterii judecătorești este atestată sub diferite forme de exprimare cum ar fi: în capitolul 8 din Constituția Republicii Italiene din anul 1947, în capitolul 9 din Legea Fundamentală a Republicii Federale a Germaniei din anul 1949 – „Justiția”, capitolul 6 din Constituția Japoniei – „Puterea judecătorească”, în titlul 8 din Constituția Republicii Franceze din anul 1958 – „Despre puterea judecătorească” etc. [15, p. 289].
Volumul și specificul reglementării constituționale a organizării și funcționării puterii judiciare este diferit.
Potrivit capitolului IX din titlul III al Constituției Republicii Moldova, puterea judecătorească este desemnată prin sintagma “autoritatea judecătorească” [1].
Deși, puterea judecătorească este o noțiune complexă, cu o multitudine de elemente și semnificații, esența acesteia, este înfăptuirea justiției de personae care au menirea de a înfăptui această activitate a statului, numiți printr-o procedură specială, ce corespund anumitelor criterii. Aceste persoane – judecătorii, sînt împuterniciți să înfăptuiască justiția și personifică instanțele judecătorești în orice țară.
În unele constituții sau în legi speciale, se pot conține principiile justiției și ale procesului de judecată, în alte sisteme constituționale, în special din sistemul anglo-saxon, aceste principii pot fi deduse din practica judiciară. Majoritatea constituțiilor numesc tipurile instanțelor din sistemul judecătoresc, reglementează pentru fiecare nivel modul lor de formare care, de la o constituție la alta, este diferit, însă principiile înfăptuirii justiției, în toate statele cu un regim politic democratic, sînt, practic, aceleași.
Practic, în fiecare sistem constituțional a statelor există o ramificare a sistemelor instanțelor de judecată. Într-o analiză mai amplă, sistemele instanțelor de judecată pot fi clasificate în ramuri după domeniile jurisdicției în: ramuri ale judecătoriilor de jurisdicție universală și ramuri de judecătorii specializate [25, p. 121].
Astfel, competența sau jurisdicția – sfera concretă de activitate are de obicei, două branșe:
– instanțele de drept comun – înfăptuiesc procesul penal și procesul civil;
– instanțele specializate – înfăptuiesc justiția în domeniul constituțional, administrativ, economic, militar.
Sistemele instanțelor de judecată pot să includă instanțe specializate (cu specializare externă) și, în acest caz, se formează subsisteme separate ale instanțelor de judecată care au ierarhialor. Separat se constituie sistemele instanțelor de drept comun, instanțelor administrative, militare, de muncă, fiscale, financiare ș. a. Aceste sisteme au nivele inferioare de instanțe și se termină cu cele superioare [34, p. 283].
Fără a lua în considerație specializarea (de drept comun sau specializate), orice sistem are o construcție bine determinată, cu alte cuvinte, o structură ierarhică și verticală de instituire a instanțelor judiciare. Numărul nivelelor de instanțe, al instanțelor intermediare, este diferit. În general, numărul elementelor sistemului judiciar variază însă, de la două – la patru.
Însă în diferite state, jurisdicția instanțelor de judecată este concepută în diferite moduri. Printre cele mai detaliate este reglementată jurisdicția în Germania. Legea fundamentală din Republica Federală a Germaniei, în art. 95, reglementează: Pentru domeniile de jurisdicție ordinată, administrativă, financiară, de conciliere și socială, Federația creează, cu titlu de instanțe supreme, Curtea de Casație, Tribunalul Administrativ Federal, Curtea Federală Supremă în materie fiscală, Tribunalul Federal al Muncii și Curtea Federală de Arbitraj Social [35, p. 14]. Conform acestei norme, domeniile de exercitare a justiției sînt separate în cinci părți componente, în afară de care, există un al șaselea domeniu – jurisdicția constituțională care o exercită Curtea Constituțională Federală din Karlsrue.
În sistemul constituțional american, puterea judecătorească se bucură de o înaltă autoritate. În esență, jurisdicțiile americane includ tribunalele de district (District courts of the U.S.), tribunalele de apel (Circuits Courts of Appeal of the U.S.) iar în vârful piramidei, Curtea Supremă, compusă din 9 magistrați, al cărei presedinte este cunoscut sub denumirea Chief Justice. În afara instanțelor menționate, pe teritoriul S.U.A. mai funcționează tribunalele teritoriale districtuale (U.S.Territorial District Courts), tribunalul S.U.A. pentru Comerțul Internațional (U.S.Court of International Trade), tribunalul cu privire la plângerile federale (U.S. Court of Federal Claims), tribunalul pentru impozite (U.S.Tax Court) si Curtea pentru apelurile veteranilor (U.S. Court of Veterans Appeals) [50, p. 13].
Articolul 3 secțiunea 1 din Constituția S.U.A. prevede că Puterea judiciară a Statelor Unite va fi învestită într-un singur Tribunal Suprem si în alte tribunale inferioare pe care le poate numi si înființa din timp în timp Congresul. Judecătorii, atât cei ai Curții supreme, cît și cei ai tribunalelor inferioare, îsi vor îndeplini funcția deținută cu o conduită corespunzătoare si vor primi pe timpul amintit o compensație pentru serviciile lor, care nu va putea fi micsorată pe timpul rămânerii lor în post.
Potrivit Constituției, puterea judecătorească este competentă de a lua în discuție orice fel de cazuri, atât cele ce se dezbat în baza dreptului, cât si a unor principii de echitate, în virtutea Constituției, a legilor sau a tratatelor încheiate de S.U.A. Autoritatea judiciară se va extinde si asupra proceselor care privesc pe ambasadori, pe slujbasii publici si consuli, fiind competentă să judece cazuri legate de amiralitate si jurisdicția maritimă, precum si toate disputele în care vor fi implicate S.U.A. ca una dintre părți. Ea va putea judeca si disputele între statele federației. În fiecare stat va fi acordată toată atenția si respectul pentru hotărârile judecătoresti [50, p. 14].
În esență, competența jurisdicției federale se referă la litigiile care pun în cauză dreptul federal, care opune Uniunea sau mai multe state între ele sau particularilor, ori implică cetățeni aparținând unor state diferite.
Trebuie menționat si faptul că, pornind de la anumite texte ale Constituției S.U.A., Curtea Supremă a adus interesante interpretări si dezvoltări. Astfel, pornind de la celebra regulă a lui due process of law, inclusă în cel de al XIV-lea Amendament din 1868, potrivit căruia „nici un stat nu ar putea să lipsească o persoană de viața sa, de libertatea sau de bunurile sale, fără o procedură legală” [54, p. 576], Curtea si-a manifestat dorința de a controla legislația referitoare la libertăți. Dar, asa cum s-a subliniat, Curtea Supremă de Justiție este în esență politică, ea fiind numită de presedinte, cu avizul Congresului.
Jurisprudența Curții Supreme depăseste cadrul unor hotărâri judecătoresti, deciziile Curții dobândind un respect tot mai mare si devenind adevărate norme de comportament [41, p. 145].
Nu trebuie uitat că în sistemul politic american Curtea Supremă de Justiție îndeplineste – si prerogativele unei autentice Curți Constituționale, ceea ce întăreste, evident, rolul justiției de garant al legalității si al respectării drepturilor cetățenesti.
Constituția franceză cuprinde un număr de trei articole privitoare la puterea judecătorească, la care se adaugă alte două consacrate Înaltei Curți de Justiție. Cu privire la autoritatea judiciară, Constituția dispune în art. 64 că presedintele republicii este garantul independenței autorității judiciare. Totodată se precizează că el este asistat de Consiliul Superior al Magistraturii în elaborarea unei legi organice care să definească statutul magistrailor [24, p. 11].
Art. 65 din Constituție aduce o serie de precizări în legătură cu Consiliul Superior al Magistraturii. Astfel, este statuat că acest organism este prezidat de presedintele republicii, iar ministrul justiției este de drept vicepresedinte al Consiliului, putând suplini pe presedinte [39, p. 218].
Consiliul Superior al Magistraturii mai cuprinde nouă membri desemnați de către presedintele republicii, în condițiile stabilite prin legea organică. Atribuțiile acestui Consiliu sunt deosebit de importante: face propuneri pentru numirea de magistrați ai fotoliului prezidențial de Casație si pentru numirea primului presedinte al Curții de Apel; îsi dă avizul, în condițiile fixate de o lege organică, asupra propunerilor ministrului justiției referitoare la numirea celorlalți magistrați ai presedinției; este consultat în privința grațierilor, în condițiile stabilite, de asemenea, printr-o lege organică.
Pe de altă parte, Consiliul Superior al Magistraturii are si atribuțiuni de Consiliu de disciplină. În asemenea situațiuni el este prezidat de primul presedinte al Curții de Casație.
Constituția mai conține un articol despre autoritatea judiciară, care prevede că nimeni nu poate fi reținut în mod arbitrar. Se mai prevede că autoritatea judiciară, apărătoarea libertății individuale, asigură respectarea acestui principiu în condițiile prevăzute de lege.
Cu referire la puterea judecătorească mai trebuie menționat că în Franța există două tipuri de jurisdicție:
– cea judiciară, care judecă procesele între persoanele particulare si aplică pedepse pentru cazul înfrângerii regulilor penale,
– si un sistem judiciar administrativ, competent în cazul litigiilor dintre indivizi si corporațiile publice, statul sau organele sale locale.
În ceea ce priveste instanțele judiciare, sunt menționate în primul rând tribunalele de mare instanță si tribunalele de instanță, care au înlocuit jurisdicțiile de pace în 1958. Pentru cauzele corecționale există tribunale corecționale si tribunale de poliție pentru infracțiunile de mai mică gravitate. Deciziile acestor tribunale pot fi atacate în fața Curților de apel.
Controlul întregii activități judiciare aparține Curții de casație, care dispune de un personal profesionist, organizat în complete, specializate pe diverse probleme, printre care concilierea industrială, de tribunalele marțiale, iar între anii 1963 si existat o Curte pentru problemele securității naționale.
Cei peste 5.000 judecători existenți în Franța sunt recrutați pe baza unor examene competitive organizate de Scoala Națională a Magistraturii, care a fost întemeiată în 1958, iar în luat locul Centrului Național pentru Studii Juridice. O distincție tradițională se face între magistrații de sediu, care judecă anumite cauze, si magistrații Parchetului, care îndeplinesc funcții ce privesc preponderent prezentarea de concluzii în instanță si supravegherea urmăririi penale [25, p. 97].
Sistemul britanic cuprinde o multitudine de organe care îndeplinesc funcția judecătorească, la diferite nivele si în raport de specificul cauzelor. Subliniind însemnătatea organelor judecătoresti, doctrina britanică de Drept Constituțional relevă că „dacă un guvern democratic este efectiv si de durată, este esențial ca legile care au fost adoptate de reprezentanții alesi ai cetățenilor să fie aplicate si sprijinite” [24, p. 9].
Constituția Austriei consacră independența si inamovibilitatea judecătorilor. Ca principiu, tribunalele nu pot examina validitatea legilor, regulamentelor sau a tratatelor internaționale (art. 89, alin.1). În cazul existenței unor dubii cu privire la legalitatea unui regulament, va fi sesizată Curtea Constituțională. În cazul în care Curtea Supremă sau o jurisdicție de apel are dubii în ceea ce priveste constituționalitatea unei legi pe care trebuie să o aplice, va fi introdusă, de asemenea, o cerere de anulare la Curtea Constituțională [56, p. 486].
Constituția Austriei stabileste existența juriului în cazul crimelor sancționate cu pedepse grave sau al infracțiunilor politice (art. 91, alin. 2). În alte cazuri, pentru infracțiuni mai puțin grave, se stabileste un sistem de esevinaj (asesori).
Potrivit art.137 din Constituția Austriei, Curtea Constituțională statuează în materie de acțiuni patrimoniale intentate contra Federației, Länder-urilor, districtelor, comunelor si sindicatelor intercomunale, în măsura în care rezolvarea unor asemenea probleme nu este de competența tribunalelor ordinare sau a autorităților administrative. Ea este, de asemenea, chemată să soluționeze conflictele de competență între tribunale si autorități administrative, între Curtea Administrativă si toate celelalte tribunale, precum si între Curtea administrativă si Curtea constituțională. De asemenea, este de competența sa rezolvarea litigiilor între Länder-uri, precum si între un Land si federație [15, p. 284].
Ea poate anula un regulament pentru ilegalitate, în măsura în care o asemenea anulare a fost solicitată în mod expres. De asemenea, Curtea nu va putea anula o lege pentru neconstituționalitate decît în măsura în care aceasta s-a solicitat în mod expres sau Curtea trebuie să o aplice într-o speță care se judecă în fața ei. Hotărârea prin care Curtea Constituțională anulează o lege pentru neconstituționalitate obligă Cancelarul federal sau Landeshauptmann-ul competent să publice anularea, fără întîrziere. Întrun asemenea caz toate tribunalele din Țară, indiferent de gradul lor, trebuie să aplice hotărârea Curții.
Curtea Constituțională mai are si o serie de alte competențe, dintre care menționăm controlul legalității si constituționalității tratatelor internaționale, contestațiile cu privire la alegerea Presedintelui federal, contestațiile referitoare la alegerea guvernelor de Land-uri, cererea unor adunări reprezentative de a se pronunța decăderea din mandat a unuia din membrii săi, punerea sub acuzare a Presedintelui federal sau a membrilor Guvernului, încălcarea legii de către un Landeshauptmann etc.
În Brazilia, puterea judecătorească cuprinde Curtea Supremă Federală, Curtea Superioară de Justiție, Curțile federale regionale si judecătorii federali, curțile si judecătorii de muncă, curțile si judecătorii electorali, curțile si judecătorii militari, curțile si judecătorii statelor, districtului federal si ai teritoriilor.
Art. 95 din Constituția Braziliei garantează inamovibilitatea judecătorilor, prevăzând totodată drepturile si îndatoririle lor [55, p. 427].
Curtea Supremă Federală a Braziliei se compune din 11 judecători alesi dintre cetățenii cu o pregătire juridică deosebită si o reputație fără pată, în vârstă între 35 si 65 de ani. Curtea Supremă Federală este competentă în special în probleme de constituționalitate, si desfășoară procedurile împotriva unor înalți demnitari. Printre alte atribuții ea are de soluționat litigiile între state străine sau organizații internaționale si Uniune, disputele si conflictele între Uniune si state, sau între Uniune si districtul federal, cererile de extrădare ale unor state străine [55, p. 428].
Curtea Superioară de Justiție se compune din cel puțin 33 de judecători. Membrii săi sunt numiți de presedintele Republicii dintre juristi, având vîrsta între 33 si 65 de ani. În competența sa revin desfăsurarea unor proceduri si a procesului în primă instanță pentru infracțiunile comise de guvernatorii statelor sau ai districtului federal, judecătorii curților de justiție ale statelor sau ai districtului federal. De asemenea, ea are si o serie de competențe în cazul unui apel ordinar sau al unui apel extraordinar sau al unui apel special. Astfel, un apel special poate fi declarat în fața Curții Superioare de Justiție dacă o decizie dată de instanța de apel este contrară unui tratat sau dreptului federal, ori îl lipseste pe acesta de efectivitate [55, p. 429].
În afara instanțelor menționate mai sus, în sistemul brazilian există curți federale regionale si judecători federali.
Jurisdicția muncii este asigurată de Curtea Superioară de muncă, compusă din 27 de judecători, de curțile regionale de muncă precum si de consiliile de conciliere si judecată.
Jurisdicția electorală cuprinde Curtea Superioară Electorală, curțile electorale regionale, judecătorii electorali si consiliile electorale. Aceste organisme îsi desfăsoară activitatea în cadrul Competețelor lor speciale.
În afară de instanțele menționate în cele ce preced, există instanțele militare, curțile și judecătorii statelor.
Astfel cel mai complicat mod de instituire a instanțelor judecătorești poate fi observat în statele federative, în care sistemele judiciare ale subiectelor federației se combină cu cele federative sau ale uniunii. Pentru aceste state sînt caracteristice trei modele :
1) modelul American;
2) modelul German (modelul centralizat de instituire verticală a instanțelor);
3) sistemul mixt, precum cel din Austria și Canada.
Referitor la numărul judecătorilor într-o instanță sau alta se deosebește de la stat la stat. În instanțele de prim nivel, care examinează litigiile în instanța de fond pot fi pînă la zece și mai mulți judecători.
În celelalte niveluri, de la un sistem la altul, numărul judecătorilor diferă. Astfel, în fiecare din cinci instanțe de justiție federale din Germania activează, în medie, 21 de judecători, în Curtea Supremă a SUA – 9 judecători, a Japoniei – 15, în India – 17 [41, p. 248].
Modul de desemnare a judecătorilor este, de asemenea, diferit. În multe state ale SUA, ca în sistemul sovietic, ei sînt aleși de cetățeni. În majoritatea statelor, judecătorii sînt numiți și în diferite instanțe, la diferite niveluri, desemnarea se poate efectua prin concursul diferitelor ramuri ale puterii. În SUA, Curtea Supremă este numită de președinte cu acordul Senatului, în Japonia – de împărat, la propunerea Cabinetului de Miniștri. În Italia și Franța judecătorii sînt numiți prin concurs de organele de autoadministrare judecătorească – consiliile superioare ale magistraturii, în Marea Britanie – de Lordul-cancelar (Ministrul justiției) fără concurs, la propunerea comisiei permanente formate de el (componența nu se face publică). Judecătorii sînt numiți pe viață, ori ocupă funcția pînă la o limită de vîrstă (în Marea Britanie – 72 de ani, Japonia – 65 de ani), sau se numesc pentru un anumit termen (primul termen – 5–10 ani, al doilea – pe viață) [39, p. 147].
2. AUTORITatea JUDECĂTOREască ÎN SISTEMUL CONSTITUȚIONAL AL REPUBLICII MOLDOVA
2.1. Instanțele judecătorești de drept comun
La 23 iunie 1990 și la 27 august 1991 Parlamentul Republicii Moldova a declarat suveranitatea și independența republicii. De aici a urmat edificarea unui stat nou, democratic, suveran, independent și de drept, bazat pe principiul separării puterii legislative, executive și a celei judecătorești, stat în care demnitatea omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate.
Declararea suveranității și independenței a fost urmată de aderarea Republicii Moldova a Drepturilor Omului [10]; ratificarea Pactului Internațional cu privire și Politice [11] și a Pactului Internațional cu privire , Sociale și Culturale [12]; dobîndirea calității de membru al Organizației Națiunilor Unite; recunoașterea Republicii Moldova ca stat suveran și independent și ca subiect al dreptului internațional.
Prin Hotărîrea Parlamentului nr. 152–XIII din 21 iunie fost adoptată concepția reformei judiciare și de drept. Însă realizarea concepției a fost posibilă numai după adoptarea, la 29 iulie 1994 a noii Constituții [1], care a stabilit principiile și normele de separare a celor trei puteri, organizarea sistemului judiciar, statutul judecătorului, principiile de organizare și atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii etc. Pentru îndeplinirea acestor prevederi constituționale, au fost adoptate o serie de legi, care au creat un cadru legislativ propice pentru sistemul judecătoresc, în special pentru independența, imparțialitatea și inamovibilitatea judecătorilor, pentru delimitarea competenței instanțelor judecătorești, printre care sunt menționate:
Legea nr. 514–XIII din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească;
Legea nr. 544–XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului;
Legea nr. 789–XIII din 26 martie 1996 cu privire de Justiție;
Legea nr. 947–XIII din 19 iulie 1996 cu privire al Magistraturii;
Legea nr. 949–XIII din 19 iulie 1996 cu privire la colegiul de calificare și atestarea judecătorilor;
Legea nr. 950–XIII din 19 iulie 1996 cu privire la colegiul disciplinar și la răspunderea disciplinară a judecătorilor;
Legea nr. 970–XIII din 24 iulie 1996 cu privire la instanțele judecătorești economice;
Legea nr. 836–XIII din 17 mai 1996 cu privire la sistemul instanțelor judecătorești militare.
Noul sistem judiciar era constituit din patru trepte, cu următoarele componente: Curtea Supremă de Justiție, Curtea de Apel, cinci tribunale (cu sediile în municipiile Chișinău, Bălți, Bender și în orașele Cahul și Comrat) și 48 de judecătorii de sector și municipale, Judecătoria Economică de Circumscripție, Judecătoria Economică a Republicii Moldova și Judecătoria Militară. În baza Legii contenciosului administrativ nr. 783–XIII din 10.02.2000, instanțele judecătorești au fost învestite cu atribuții de control al legalității actelor administrative emise de celelalte ramuri ale puterii de stat.
Pentru controlul constituționalității actelor legislative și a altor acte normative, precum și a tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte, a fost creată Curtea Constituțională (în baza Legii nr. 317-XIII din 13.12.1994 cu privire ) [48, p. 97].
Au fost elaborate și implementate noi strategii pentru asigurarea unei justiții democratice și eficiente. Reforma sistemului judiciar a înregistrat unele progrese în ceea ce privește ierarhizarea și organizarea instanțelor judecătorești, cu consecințe favorabile, care au influențat modul de reglementare a căilor de atac.
Astfel, instanțele judecătorești formează un sistem unic prin faptul interacțiunii acestora în procesul înfăptuirii justiției. Organizarea justiției se face pe grade de jurisdicție. Între organizarea judecătorească (sistemuljudecătoresc) și orgenizarea justiției (sistemul gradelor de jurisdicție) există o legătură indisolubilă determinată de legislația de procedură care stabilește competența instanțelor și forma procesuală de înfăptuire a justiției [46, p. 20], sistemul actual de organizare judecătorească cuprinde judecătoriile, curțile de apel și Curtea Supremă de Justiție. În calitate de instanță specializată activează Judecătoria Militară, care funcționează în municipiul Chișinău, a cărei circumscripție cuprinde toate raioanele, orașele, municipiile Republicii Moldova și care, după caracterul activității, se asimilează judecătoriilor. De asemenea, funcționează și instanțele specializate comerciale.
Reforma legislativă a înregistrat, de asemenea, unele progrese printre care poate fi remarcată elaborarea și adoptarea noilor coduri, după cum urmează: Codul penal nr. 985-XV din 18 aprilie 2002, Codul civil nr. 1107-XV din 6 iunie 2002, Codul de procedură penală nr. 122-XV din 14 martie 2003, Codul de procedură civilă nr.225-XV din 30 mai 2003, puse în aplicare la 12 iunie 2003.
Reformarea justiției are, după cum e și normal, un caracter continuu, acesta fiind în concordanță cu evoluția societății în ansamblu. Justiția ca sistem distinct reprezintă ansamblu instanțelor chemate să înfăptuiască judecata [36, p. 362]. În prezent Constituția Republicii Moldova proclamă în art. 114 că justiția se înfăptuiește în numele legii de instanțele judecătorești [1].
Întregul sistem al instanțelor judiciare din Republica Moldova poate fi clasificat în: Instanțele de drept comun; Instanțe specializate; alte instanțe care contribuie la înfăptuirea justiției.
– Astfel, sub aspect organizațional primar, în Republica Moldova justiția se înfăptuiește prin judecătorii. Judecătoriile activează în anumite sectoare, iar localitățile din raza lor de activitate sînt stabilite de Parlament, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Sectoarele, conform Legii privind organizarea judecătorească, fără a fi concretizat în textul legii, au fost stabilite în funcție de organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova, în fiecare unitate administrativ-teritorială de primul și al doilea nivel activînd cîte o judecătorie [22, p. 457].
Astfel, pe întreg teritoriul Republicii Moldova funcționează judecătorii de sector, raionale și municipale. Judecătoriile, afară de municipiul Chișinău, cuprind teritoriile și localitățile unităților administrativ-teritoriale de nivelul doi. Judecătorii, care activează în unitățile administrativ-teritoriale de nivelul întîi, sînt numai judecătoriile din sectoarele municipiului Chișinău.
Conform anexei nr. 2 cu privire la organizarea judecătorească în redacția Legii nr. 145-XV din 14 mai 2004, în Republica Moldova funcționează 5 judecătorii de sector: Botanica, Buiucani, Centru, Ciocana și Rîșcani, 3 judecătorii municipale: Bălți, Bender și Tiraspol și judecătorii raionale: Anenii Noi, Basarabeasca, Briceni, Cahul, Cantemir, Călărași, Căușeni, Ceadîr-Lunga, Cimișlia, Comrat, Criuleni, Dondușeni, Drochia, Dubăsari, Edineți, Fălești, Florești, Glodeni, Grigoriopol, Hîncești, Ialoveni, Leova, Nisporeni, Ocnița, Orhei, Rezina, Rîbnița, Rîșcani, Sîngerei, Slobozia, Soroca, Strășeni, Șoldănești, Ștefan Vodă, Taraclia, Telenești, Ungheni, Vulcănești, precum și Judecătoria Militară și Judecătoria Comercială de Circumscripție [5].
Judecătoriile judecă toate cauzele în prima instanță, în afară de cele date în componența altor instanțe. Ele examinează cauze penale, civile, administrative și contravenționale prevăzute de lege, precum și unele cereri și demersuri privind desfășurarea urmăririi penale.
Judecătoriile de sector, municipale, raionale, sunt compuse din:
președintele judecătoriei;
judecători;
aparatul auxiliar.
Însă pe lîngă judecători activează executori judecătorești, ei sunt numiți și eliberați din funcție de către directorului Departamentului de executare a deciziilor judiciare de pe lîngă Ministerul Justiției. Executorii judicîtorești execută hotărîrile difinitive cu caracter patrimonial ale instanțelor judecătorești și altor hotărîri prevăzute prin lege. Președintele Judecătoriei este numit în funcție de către Președintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii [48, p. 54]. Atribuțiile Președintelui judecătoriei sunt stipulate în Legea privind organizarea judecătorească art. 27 care sunt:
a) judecă procesele și prezidează ședințele de judecată;
b) organizează activitatea judecătoriei pentru asigurarea judecării cauzelor în termen rezonabil, constituie complete de judecată, distribuie judecătorilor alte sarcini;
c) conduce activitatea de generalizare a practicii judiciare și de ținere a statisticii judiciare și prezintă informații asupra acestor activități Curții Supreme de Justiție și, respectiv Ministerului Justiției;
d) numește și eliberează din funcție angajații aparatului judecătoriei;
e) asigură activitatea organizatorică a judecătoriei;
e1) exercită controlul asupra întocmirii și afișării, în termenul stabilit de norma procesuală, a informației privind cauzele fixate pentru judecare, inclusiv obiectul acestora;
f) organizează munca de perfecționare a funcționarilor din aparatul judecătoriei, organizează stagieri și activități de instruire în cadrul instanței în contextul programei de instruire inițială și continuă;
g) constituie, după caz, complete pentru judecarea unor cauze privind anumite materii sau categorii de persoane;
h) în caz de lipsă motivată a judecătorului de instrucție sau în caz de admitere a cererii de recuzare a acestuia, numește un judecător cu experiență pentru a exercita atribuțiile lui, iar în caz de lipsă a judecătorului de instrucție pe o perioadă mai îndelungată, pentru exercitarea atribuțiilor lui numește un judecător cu experiență cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii;
i) exercită controlul asupra lucrului cancelariei;
j) organizează repartizarea aleatorie a cauzelor parvenite în instanță spre examinare judecătorilor sau, după caz, completelor de judecată, iar în cazul cînd judecătorul sau completul căruia i-a fost repartizată cauza este în imposibilitatea de a continua judecarea cauzei, redistribuie cauza altui judecător sau complet de judecată;
k) examinează petițiile și plîngerile ce țin de conduita și etica judecătorului;
l) informează Consiliul Superior al Magistraturii despre abaterile disciplinare ale judecătorilor din instanță;
m) prezintă, pentru coordonare, Consiliului Superior al Magistraturii programul concediilor de odihnă anuale ale judecătorilor, acordă concediile de odihnă anuale și recheamă din concediu, în condițiile legii;
n) este ordonatorul mijloacelor financiare ale judecătoriei și organizează gestionarea eficientă a lor;
o) aprobă statul de funcții al aparatului instanței judecătorești, coordonat cu Ministerul Justiției;
p) desemnează în judecătorie un judecător responsabil pentru relațiile cu mass-media;
q) exercită alte atribuții, conform legii [5].
Însă în absența sa funcțiile președintelui judecătoriei sînt exercitate, de către vicepreședinte sau, după caz, de unul dintre judecători.
– A doua verigă a instanțelor de drept comun care contribuie la înfăptuiriea justiției este prin intermediul Curților de Apel. Apelul, ca o etapă ordinară de atac și de înfăptuire a justiției, a fost introdus la 27 august 1996. Instituția apelului permite ca o cauză, soluționată deja de către judecătorii în primă instanță, să fie cercetată din nou, în întregime, în privința problemelor de fapt și de drept, de către o instanță ierarhic superioară a sistemului judiciar.
Potrivit Legii cu privire la reorganizarea sistemului instanțelor judecătorești, în Republica Moldova au fost formate Curți de apel cu sediile în Chișinău, Bălți, Bender, Cahul și Comrat, în anul 2014 Curtea de apel Bender a fost lichidată. Ambele verigi ale sistemului judiciar examinau cauze judiciare în primă instanță, în ordine de apel și în ordine de recurs. Curțile de Apel examinează cauzele mai complicate ca instanțe de fond, ca instanțe de apel examineză în apel cauzele examinate în primă instanță de judecătoriile de sector. Astfel, prin intermediul Curților de Apel în Republica Moldova se menține principiul dublului grad de jurisdicție în problemele de faptși de drept [48, p. 57].
În conformitate cu art.16 din Legea cu privire la organizarea judecătorească, în redacția Legii nr.174-XVI din 22 iulie 2003, curțile de apel sînt compuse din: președinte, doi vicepreședinți, judecători și aparatul auxiliary [5]. Curțile de apel își exercită competența prevăzută de normele procedurale în circumscripții, ce cuprind mai multe judecătorii. Delimitarea judecătoriilor aflate într-o circumscripție sau alta este reglementată de Legea privind organizarea judecătorească.
Judecătorii Curților de Apel activează în Colegiul Penal și Colegiul Civil, însă după caz pot fi constituite și alte colegii, în raport de materii. Componența colegiilor este aprobată de președintele Curții de Apel, acesta are dreptul să dispună, după caz, antrenarea judecătorilor dintr-un colegiu la judecarea unor cause în alt colegiu. Colegiile fiind conduse de vicepreșidinții Curții de Apel [48, p. 58].
Judecătorii curților de apel sînt numiți în funcție de către Președintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, și se pot afla în funcție pînă la atingerea plafonului de vîrstă – 65 de ani. Judecătorii, la rîndul lor, sînt organizați în colegii.
Președinții și vicepreședinții acestor instanțe sînt numiți în funcție de către Președintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii pe un termen de 4 ani. Funcțiile respective pot fi deținute pe durata a cel mult două mandate succesiv.
Președintele curții de apel dispune de următoarele atribuții legale:
a) organizează repartizarea aleatorie a cauzelor parvenite în instanță spre examinare judecătorilor sau, după caz, completelor de judecată, iar în cazul cînd judecătorul sau completul căruia i-a fost repartizată cauza este în imposibilitatea de a continua judecarea cauzei, redistribuie cauza altui judecător sau complet de judecată;
b) judecă procesele și poate prezida ședințele de judecată ale colegiilor;
c) conduce activitatea colegiilor curții de apel și a aparatului ei, organizează activitatea curții pentru asigurarea judecării cauzelor în termen rezonabil, distribuie judecătorilor alte sarcini;
d) delimitează atribuțiile vicepreședinților;
e) numește și eliberează din funcție angajații aparatului curții;
f) examinează petiții și plîngeri ce țin de conduita și etica judecătorului;
g) informează Consiliul Superior al Magistraturii despre abaterile disciplinare ale judecătorilor din instanță;
g1) exercită controlul asupra întocmirii și afișării, în termenul stabilit de norma procesuală, a informației privind cauzele fixate pentru judecare, inclusiv obiectul acestora;
h) asigură activitatea organizatorică a curții de apel, perfecționarea funcționarilor din aparatul curții, organizează stagieri și activități de instruire în cadrul instanței în contextul programei de instruire inițială și continuă;
i) conduce activitatea de generalizare a practicii judiciare și de analiză a statisticii judiciare și prezintă informații asupra acestei activități Curții Supreme de Justiție și, respectiv Ministerului Justiției;
j) prezintă, pentru coordonare, Consiliului Superior al Magistraturii programul concediilor de odihnă anuale ale judecătorilor, acordă concediile de odihnă anuale și recheamă din concediu, în condițiile legii;
k) este ordonatorul mijloacelor financiare ale curții și organizează gestionarea eficientă a lor;
l) aprobă statul de funcții al aparatului curții de apel, coordonat cu Ministerul Justiției;
m) desemnează în curtea de apel un judecător responsabil pentru relațiile cu mass-media;
n) exercită alte atribuții, conform legii [5].
Însă, în absența președintelui curții de apel funcțiile sale sînt exercitate de către unul dintre vicepreședinți, numit de acesta. Vicepreședinții Curților de Apel sunt concomitant președinții Colegiului pe care îl conduce.
– Conform alin. (2) art.115 din Constituție [1], în calitate de instanță supremă în cadrul piramidei instanțelor care înfăptuiesc justiția în Republicii Moldova este Curtea Supremă de Justiție, curțile de apel și judecătorii. În acest mod, legislatorul constituant a amplasat Curtea Supremă de Justiție în vîrful piramidei tuturor instanțelor judiciare.
Prima instituție jurisdicțională, nominalizată la capitolul IX „Autoritatea judecătorească” din titlul III al Constituției Republicii Moldova, intitulat „Autoritățile publice”, este Curtea Supremă de Justiție [1]. Din această constatare se poate deduce că ea este o autoritate publică centrală la nivel cu Parlamentul și Guvernul. Curtea Supremă de Justiție se află, fără îndoială în fruntea puterii judecătorești din Republica Moldova.
– Astfel, Curtea Supremă de Justiție, ca instanță judecătorească supremă în stat, are ca bază în activitatea sa principiile generale ale dreptului, iar scopul ei este purificarea actului de justiție prin eliminarea erorilor de fapt, prin interpretare și analiză, prin uniformizarea practicii judiciare. Astfel, instanța jurisdicțională supremă are sarcina să asigure aplicarea corectă și uniformă a legislației de către toate instanțele judecătorești, să soluționeze litigiile apărute în cadrul aplicării legilor, să garanteze responsabilitatea statului față de cetățean și a cetățeanului față de stat. În această instanță evoluează și se combină, după reguli specifice și precise, munca corpului magistraților, a personalului de specialitate și a celui auxiliar, cu legea și procedurile ei, cu experiența de viață, cu conștiința și credința, în general, a angajaților care activează în acest domeniu.
Curtea Supremă de Justiție este organizată și funcționează în baza art. 114–121 din Constituția Republicii Moldova [1], în baza Legii nr. 789–XIII cu privire de Justiție din 26.03.1996, a altor legi, precum și a Regulamentului cu privire la organizarea și funcționarea Curții Supreme de Justiție.
Curtea Supremă de Justiție are următoarele atribuții: 1) ca instanță de recurs, judecă hotărîrile curților de apel; 2) judecă recursurile în anulare împotriva hotărîrilor judecătorești în condițiile și pentru motivele prevăzute de lege; 3) judecă în primă instanță cauzele atribuite prin lege în competența sa; 4) soluționează, în cazurile prevăzute de lege, conflictele de competență, apărute între instanțele judecătorești; 5) soluționează cererile de strămutare a cauzelor; 6) sesizează Curtea Constituțională pentru a se pronunța asupra constituționalității actelor juridice; 7) generalizează, din oficiu, practica examinării cauzelor, adoptă și dă publicității hotărîri explicative privind aplicarea corectă și uniformă a normelor de drept; 8) examinează informațiile președinților instanțelor inferioare privind executarea justiției de către acestea; 9) acordă asistență metodică judecătorilor în chestiunile aplicării legislației; 10) exercită, în limitele competenței sale, atribuții care derivă din tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte; 11) exercită alte atribuții conform legii [48, p. 59].
Însă în exercitarea atribuțiile sale Curtea are la bază unele principii clare, stabilite și formulate prin litera legii. Acestea sunt: 1) respectarea legalității și transparenței; 2) securitatea juridică; 3) independența absolută a puterii judecătorești de puterea legislativă și de cea executivă; 4) exercitarea dreptului său de a adopta hotărîri legale, întemeiate și echitabile; 5) executarea justiției exclusiv în numele legii și în conformitate cu ea; 6) repartizarea aleatorie a cauzelor care urmează a fi judecate; 7) respectarea egalității tuturor persoanelor (părților) în fața legii; 8) ierarhia normelor; 9) dezbaterea și judecarea cauzelor în conformitate cu principiul contradictorialității; 10) interdicția imixtiunii în executarea justiției; 11) prezumția nevinovăției; 12) pregătirea și prezentarea bugetului propriu [48, p. 60].
Toate aceste principii sunt importante pentru organizarea și funcționarea autorității judecătorești supreme, de altfel ca și pentru întreaga justiție. Dintre ele e de remarcat în special cel al legalității, care ține de esența statului de drept și al cărui conținut implică recunoașterea prin lege a calității instanței de organ care îndeplinește funcții jurisdicționale, garantează soluționarea cauzelor doar în limita competenței conferite de lege, asigură că procedura de examinare a cauzelor este numai cea prevăzută de lege.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat prin jurisprudența sa că principiul securității juridice este inerent atît dreptului Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cît și dreptului comunitar. Acest principiu este unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului și impune, printre altele, ca soluția dată în mod irevocabil de către instanță cu privire la un litigiu să nu fie repusă în discuție. În acest context, este de menționat că normele naționale privitoare la termenele în care pot fi exercitate anumite căi de atac, de asemenea, țin de principiul securității juridice [20, p. 732]. Or, respectarea acestei exigențe procedurale, care poate fi de natură să împiedice examinarea în fond a cererii de atac, urmărește o bună administrare a justiției.
Principiul egalității în drepturi a cetățenilor presupune că pentru toți cetățenii există o singură justiție, că judecata se înfăptuiește de aceleași instanțe în procese similare, că toți participanții la proces pot folosi în mod egal aceleași reguli procedurale.
Principiul ierarhiei normelor sau, altfel spus, principiul supremației Constituției, se bazează pe dublul postulat al intangibilității unor drepturi ale individului și al existenței unor norme fundamentale care stau la baza întregii ordini juridice.
Principiul independenței judecătorului față de celelalte puteri, față de colegii săi și de justițiabili, precum și faptul că el se supune numai legii asigură în fond independența justiției. Desigur, independența justiției nu poate fi garantată exclusiv prin lege, judecătorul fiind cel care trebuie să dea în ultimă instanță strălucire independenței sale prin profesionalism, moralitate, caracter, deontologie. Un rol important în asigurarea independenței justiției față de legislativ și executiv îl are controlul hotărîrilor judecătorești care trebuie efectuat numai de instanțe judecătorești ierarhic superioare și numai în conformitate cu procedurile jurisdicționale.
Activitatea Curții Supreme de Justiție se desfășoară în cadrul: Plenului, Colegiului Civil și de Contincios Administrativ, Colegiul Penal, Colegiul Lărgit și alte colegii constituite de către Plenul Curții după categoriile cauzelor, corpului judecătoresc, asistenți, direcții [48, p. 61]. Instanțele de drept comun înfăptuiesc procesul penal și procesul civil.
2.2. Instanțele specializate care contribuie la înfăptuirea justiției
Republica Moldova se află în rîndul statelor care au instanțe judecătorești specializate, dar care au o instanță supremă unică cu instanțele judecătorești de drept comun – Curtea Supremă de Justiție. Constituția Republicii Moldova permite funcționarea judecătoriilor specializate. Conform art. 115 alin. (2) din Constituție, „pentru anumite categorii de cauze pot funcționa, potrivit legii, judecătorii specializate” [1].
Instanțele judecătorești specializate înfăptuiesc justiția în domeniul constituțional, administrativ, comercial, militar ș. a.
În prezent în Republica Moldova există două tipuri de instanțe judecătorești specializate:
instanțe judecătorești comerciale;
instanțe judecătorești militare.
– Instanța judecătoreazcă comercială este parte componentă a sistemului judecătoresc din Republica Moldova, înfăptuiesc justiția la soluționarea litigiilor reglementate de legislația procesual civilă. Persoanele fizice și juridice din alte state au dreptul de a sesiza instanțele judecătorești comerciale în aceleași condiții ca și persoanele fizice și juridice din Republica Moldova, dacă acordurile internaționale la care Republica Moldova este parte nu prevad altfel.
Pînă la 27 august 1996, cauzele economice în Republica Moldova le examina Arbitrajul de Stat. Hotărîrile arbitrajului erau definitive și nu puteau fi atacate în alte instanțe decît cele formate în cadrul arbitrajului. La 27 august 1996, în baza Legii cu privire la reorganizarea sistemului instanțelor judecătorești din 29 mai 1996, arbitrajul a fost reorganizat în baza Legii cu privire la instanțele judecătorești economice din 24 iulie 1996.
Astfel, spre deosebire de judecătoriile raionale, de sector și municipale, de tribunale și Curtea de Apel, care judecau în primă instanță plîngerile împotriva actelor organelor administrației publice respective și ale persoanelor cu funcții de răspundere ale acestora, care lezează drepturile cetățenilor, judecătoriile economice judecau litigiile economice ce au drept obiect recunoașterea nulității actelor organelor administrației publice și ale altor organe care nu au caracter normativ și care lezează drepturile sau interesele legitime ale vreunei organizații sau cetățean [48, p. 63].
Sisteme judecătorești economice paralele instanțelor judecătorești de drept comun există, în mod special, în unele state foste republici sovietice: Federația Rusă, Ucraina, Bielarus, Armenia și altele. În statele occidentale, judecătoriile economice activează în calitate de instanțe judecătorești specializate, numite comerciale, și fac parte din rîndul instanțelor de drept comun sau litigiile comerciale sînt examinate de judecătorii din sistemul de drept comun.
Judecătoria economică de circumscripție era compusă din președinte, vicepreședinte, judecători și aparatul auxiliar. Astfel, în legea specială nu era indicată concret componența acestei instanțe. În Legea cu privire la organizarea judecătorească era însă stipulat că judecătoria economică de circumscripție este compusă din 12 judecători, aceștea avînd același statut ca și judecătorii din celelalte judecătorii: în același mod sînt numiți și eliberați din funcție, garanțiile de exercitare a mandatului sînt aceleași.
– Curtea de Apel Economică avea statut de instanță de apel similar cu celelalte curți de apel. Situată în municipiul Chișinău, Curtea de Apel Economică era compusă din 10 judecători, inclusiv președintele și vicepreședintele cu același statut și aceleași atribuții, pe care le au judecătorii și conducătorii curților de apel.
Conform Legii cu privire la instanțele judecătorești economice, prevederilor Codului de procedură civilă și al Legii cu privire la judecata arbitrală (arbitraj), Curtea de Apel Economică judeca: în prima instanță cauzele și cererile cuvenite prin lege în competența sa; apelurile declarate împotriva hotărîrilor pronunțate în primă instanță de judecătoria economică de circumscripție; recursurile declarate împotriva hotărîrilor judecăților arbitrale; generalizează practica judiciară. Numai o atribuție era recunoscută, ca o excepție și deosebire față de celelalte curți de apel – sesizarea Curții Constituționale [48, p. 63].
Prin Legea nr. 29 din 06.03.2012 privind modificarea și completarea unor acte legislative instanțele judecătorești economice au fost lichidate, instituindu-se Judecătoria Comercială de Circumscripție.
Parte componența a sistemului judecătoresc, instanțele judecătorești militare sînt instanțe judecătorești specializate care înfăptuiesc justiția, în modul stabilit de lege, în cadrul forțelor armate. Instanțele judecгtorești militare înfăptuiesc justiția, pentru a proteja de orice atentat securitatea statului, capacitatea de luptă și de apărare a forțelor sale armate, drepturile și libertățile militarilor. Sarcinile vizînd aceste probleme sînt îndeplinite de judecătoria militară, colegiile curților de apel și colegiile Curții Supreme de Justiție, conform competenței acordate prin lege.
Instantele judecatoresti militare judeca cauzele privind infractiunile comise:
a) de persoane din efectivul de soldați, din corpul de sergenți și din corpul de ofițeri al Armatei Nationale, al trupelor de carabinieri (trupele de interne) ale Ministerului Afacerilor de Interne și al trupelor Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova;
b) de persoane din corpul de comandă al instituțiilor penitenciare;
c) de persoane referitor la care există indicații speciale în legislația în vigoare;
d) de supuși ai serviciului militar în timpul concentrărilor.
Instanțele judecatorești militare, pe lîngă cauze penale, judecă și cauzele civile ale unităților militare, ale persoanelor fizice și juridice privind repararea prejudiciului material cauzat prin infractiuni militare.
De menționat că, în conformitate cu legile nr.514-XIII din 6 iulie 1995 și nr.836 din 17 mai 1996, judecătoria militară avea statut de tribunal. Hotărîrile și sentințele adoptate în prima instanță puteau fi contestate nu în tribunale, ci în Curtea de Apel. Cu excluderea tribunalelor, această greșeală a fost reparată. Actualmente, judecătoria militară are statut de judecătorie specializată.
Avînd în vedere că statutul judecătorului judecătoriei militare este asemănător statutului celorlalți judecători din judecătorii, considerăm că nu a fost necesară adoptarea unei leg speciale, aparte, privind sistemul instanțelor judecătorești militare.
Judecătoria Militară dispune de un serviciu de pază militară, pus la dispoziția sa de către Ministerul Apărării în mod gratuit. Necesarul personalului de pază militară se stabilește de către Ministerul Justiției și Ministerul Apărării de comun acord.
2.3. Alte instanțe care contribuiue la înfăptuirea justiției
Pentru a se asigura o bună delimitare a puterilor în stat și mai ales pentru garantarea independenții puterii judecătorești, Constituția a creat un organism profund democratic și indispensabil pentru buna funcționare a justiției – Consiliul Superior al Magistraturii. Consiliul Superior al Magistraturii este un organism cu importante atribuții în asigurarea condițiilor organizatorice și de imparțialitate a activității instanțelor judecătorești și avînd în vedere faptul că pune la adapost justiția de orice ingerințe exterioare și de influențele politice.
Fiind o putere distinctă între celelalte ramuri ale puterii de stat, puterea judecătorească, pe parcursul evoluției sale în diferite sisteme constituționale, s-a cristalizat, instituindu-și un organ suprem de autoadministrare judecătorească – Consiliul Superior al Magistraturii.
Sînt cunoscute trei forme de organizare a organelor de conducere sau de autoadministrare a puterii judecătorești:
a) Prin intermediul ministerelor justiției. Această formă este caracteristică statelor cu regimuri politice totalitare, precum fosta Uniune Sovietică și unele foste state satelite ale URSS.
b) Consiliul judecătoresc. În calitate de exemplu de astfel de organe pot fi aduse instituțiile respective ale SUA, Federației Ruse, Sloveniei, Croației și ale altor țări. Unii autori [41, p. 172–173] fac referire și la alte denumiri ale organelor autoadministrării judecătorești. Spania – Consiliul Superior al Puterii Judecătorești; Israel – Comitetul de selecționare a judecătorilor; Norvegia – Consiliul Consultativ; Canada – Consiliul Canadian al Magistraților; Bulgaria – Consiliul Judiciar Suprem și altele.
c) Consiliul Superior al Magistraturii. Această formă de autoadministrare judecătorească se atestă în Franța, Italia, Grecia, România, Portugalia și alte țări europene.
Consiliul Superior al Magistrturii este considerat cea mei modernă formă de organizare a organelor de conducere sau de autoadministrare a puterii judecătorești care stabilește clar relațiile dintre puterile executivă, legislativă și judecătorească. Transformările care au avut loc în Republica Moldova la începutul anilor ’90 au avut ca urmare formarea puterii judecătorești ca ramură a puterii de stat. Democratizarea societății a cerut ca instanțele judecătorești să fie unite într-o singură autoritate – autoritatea judecătorească, dar care să dispună de organul său de autoadministrare.
Organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii este reglementată în art. 122–123 din Constituție [1], Legea nr.947-XIII din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii [7], Legea nr.514-XIII din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească [5] și alte acte legislative.
Cea mai importantă este legea specială cu privire al Magistraturii. Legea în cauză determină statutul acestei instituții, statutul de membru al Consiliului, organizarea activității Consiliului, asigurarea activității acestuia și alte compartimente, prin care sînt reglementate toate aspectele orientate spre buna funcționare a instituției în discuție.
Consiliul Superior al Magistraturii, nu face parte din puterea judecătorească, principalul scop urmărit la instituirea lui a fost de a se ocupa de organizarea și funcționarea sistemului judecătoresc și de a fi garantul independenței puterii judecătorești, ceea ce confirmă cuprinsul legii cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii. Articolul 1 al legii cu privire al Magistraturii prevede că Consiliul Superior al Magistraturii este un organ independent, format în vederea organizării și funcționării sistemului judecătoresc, și este garantul independenței autorității judecătorești [7].
Inițial, prin Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, a fost stipulat ca însuși Consiliul Superior al Magistraturii să fie alcătuit din 11 magistrați. Din această componență făceau parte de drept: ministrul justiției, Președintele Curții Supreme de Justiție, Președintele Curții de Apel, Președintele Judecătoriei Economice și Procurorul General. Trei magistrați erau aleși prin vot secret de colegiile unite ale Curții Supreme de Justiție și trei de Parlament, din rîndul profesorilor titulari.
În 2005, aceste prevederi ale Legii au fost revăzute. Prin Legea nr.174-XVI din 22 iulie fost modificat art. 3 din Legea cu privire al Magistraturii. Astfel, alin. (4) a fost expus în următoarea redacție: „Șapte membri din rîndul judecătorilor sînt aleși de Adunarea Generală a Judecătorilor din Republica Moldova prin vot secret. Doi membri, unul propus de majoritatea parlamentară și unul propus de opoziție, sînt aleși de Parlament din rîndul profesorilor titulari cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților aleși”.
În prezent, potrivit atr. 3 al legii cu privire al Magistraturii, modificat prin Legea nr. 280 din 21.11.2013, Consiliul este format din 12 membri: judecători și profesori titulari, precum și Președintele Curții Supreme de Justiție, ministrul justiției, Procurorul General care sînt membri de drept. Șase membri din rîndul judecătorilor sînt aleși prin vot secret de Adunarea Generală a Judecătorilor din Republica Moldova. Trei membri se aleg de Parlament din rîndul profesorilor titulari, cu votul majorității deputaților aleși, în urma unui concurs public [7].
Adunarea Generală a Judecătorilor asigură realizarea practică a principiului autoadministrării puterii judecătorești. Adunarea Generală a Judecătorilor are competența exclusivă de a-i alege pe cei cinci membri ai Consiliului Superior al Magistraturii și nu poate lua alte decizii care țin de organizarea puterii judecătorești [48, p. 71].
Pentru organizarea procedurii de alegere a judecătorilor în Consiliul Superior al Magistraturii, Adunarea Generală a Judecătorilor desemnează, cu majoritate de voturi, o comisie specială.
Se consideră aleși ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorii care au acumulat mai mult de jumătate de voturi din numărul celor prezenți la adunare.
Adunarea Generală a Judecătorilor se convoacă, de regulă, o dată la 4 ani, iar în caz de vacanță a funcției de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, a cărui alegere ține de competența Adunării Generale a Judecătorilor, aceasta se convoacă în mod extraordinar. Adunarea Generală a Judecătorilor este deliberativă dacă la ea participă cel puțin două treimi din numărul total al judecătorilor și există dovadă că judecătorii care lipsesc au fost anunțați în prealabil despre convocarea adunării. Ministerul Justiției anunță data convocării Adunării Generale a Judecătorilor cu cel puțin 15 zile înainte.
Pentru asigurarea activității Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorii aleși de Adunarea Generală a Judecătorilor sînt detașați pe durata exercitării mandatului de membru al consiliului. Membrii Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepția membrilor de drept, nu pot exercita o altă activitate remunerată decît didactică și științifică.
Avînd în vedere că Președintele Curții Supreme de Justiție face parte de drept din componența Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorii au șapte reprezentanți în organul lor de autoadministrare. Luînd în considerație prevederile actuale, putem concluziona că și Consiliul Superior al Magistraturii din Republica Moldova este un organ constituțional mixt.
În exercitarea atribuțiilor sale Consiliul dispune de competențe în toate domeniile administrării justiției, cum ar fi:
competențe referitoare la cariera judecătorilor;
competențe în domeniul instruirii inițiale și continue a judecătorilor;
competențe în domeniul respectării disciplinei și eticii judecătorilor;
competențe în domeniul administrării instanțelor judecătorești;
alte competențe exercitate în condițiile legii.
Analiza organizării și funcționării Consiliului Superior al Magistraturii ne permite să tragem următoarele concluzii:
1. Consiliul Superior al Magistraturii este un organ special care are drept scop:
– asigurarea independenței puterii judecătorești;
– stabilirea garanțiilor și formelor de autoadministrare a instanțelor judecătorești;
– constituirea sistemului judiciar;
– efectuarea controlului neprocesual asupra activității judecătorilor;
– formarea și menținerea relațiilor de colaborare dintre puterile judecătorească puterea legislativă și puterea executivă.
2. Consiliul Superior al Magistraturii este un organ statal și unic de autoadministrare judecătorească, a cărui organizare și funcționare sînt reglementate de Constituție și de legi organice.
3. Consiliul Superior al Magistraturii este format preponderent din judecători (7 din 12). Judecătorii dispun de toate garanțiile de independență prevăzute de Legea cu privire la statutul judecătorului. Astfel, prin independența judecătorilor se formează și independența Consiliului.
4. Consiliul Superior al Magistraturii este un organ colegial care funcționează în baza principiilor democratice. Formarea Consiliului, convocarea ședințelor, drepturile și obligațiile fiecărui membru, inclusiv ale președintelui sînt egale.
5. Consiliul este învestit cu atribuții de natură administrativă și jurisdicțională, posibile să asigure independența judecătorului, a instanței judecătorești și a puterii judecătorești.
6. Hotărîrile Consiliului Superior al Magistraturii pot fi contestate de orice persoană interesată, în termen de 15 zile din momentul comunicării de Justiție.
Procuratura este o altă instituție care contribuie la înfăptuirea justiției.
Evoluția instituției Procuraturii în sistemul de drept a fost determinată de evoluția sistemelor de acuzare la diferite etape de dezvoltare a societății și a statului. În Moldova, după cum se afirmă în culegerea consacrată jubileului de 15 ani ai Procuraturii Republicii Moldova [45, p. 16], activitatea Procuraturii a fost stabilită prin Regulamentul din 23 iulie 1812 privind instituirea administrației provizorii. Instituția Procuraturii era un element nou de drept existent în Moldova. Procuratura a fost copiată după modelul rusesc, cu unele modificări în ordinea numirii procurorilor. A fost schimbată și denumirea de procuror în Moldova: acestuia i se zicea procurator.
Procuratura a fost copiată după modelul rusesc cu unele modificări în ordinea numirii procuratorilor. Procuratorii supravegheau instanțele judiciare. Dacă erau descoperite unele încălcări în examinarea dosarelor, ei aveau dreptul de a suspenda executarea hotărîrii luate de către instanță. Procuratorii nu participau la procesele civile, cu excepția proceselor unde reclamat sau pîrît era statul, cînd procuratorul apărea în calitate de apărător al statului. În procesele penale procuratorul contribuia la descoperirea infracțiunii. Procuratorul nu participa la deliberare și la luarea deciziilor. Funcția de Procurator regional a funcționat în Basarabia pînă în 1859, cînd a fost organizată judecătoria districtuală din Chișinău, procuratorii fiind instituiți pe lîngă judecătoria districtuală și Curtea de Apel [45, p. 24].
Abia prin Legea din 26 martie 1862 s-a instituit și în Moldova Ministerul Public.
Ministerul Public era organizat în mod ierarhic, șeful suprem era ministrul de justiție. Reunirea membrilor Ministerului Public de pe lîngă aceeași jurisdicție se numea parchet, denumire ce avea ca origine faptul că în Franța scaunele membrilor Ministerului Public erau așezate direct pe parchetul sălii de ședințe, la piciorul estradei unde erau judecătorii. Ministerul Public de pe lîngă Curtea de Casație se compunea dintr-un Procuror General și cinci procurori de ședințe cu dreptul de a ataca actele celorlalți procurori sau actele judecătorești ce contraveneau legii. La curțile de apel erau cîte un procuror de fiecare secțiune [48, p. 98].
Începînd cu anul 1918 în Moldova (Basarabia) din partea dreaptă a Nistrului, în baza Decretului Regelui României din 6 octombrie (nr. 2770) privind organizarea justiției în Basarabia, supravegherea Procuraturii se efectua de către procuror sub conducerea Ministrului Justiției ca Procuror General. Procurorii și ajutorii lui activau pe lîngă instanțele judecătorești. Procurorii se numeau în funcție prin decretul regelui, la propunerea Ministrului Justiției. Cît privește procurorii de secție, ei aveau atribuții în vederea îndeplinirii numai a actelor de Minister Public propriu-zis, deși nu se excludeau însărcinări speciale din partea Procurorului General.
După instaurarea puterii sovietice la 2 august fost creată Procuratura R.S.S.M., procuraturile de județ Bălți, Bender, Cahul, Chișinău, Orhei și Soroca; procuraturile orașelor Chișinău, Bălți, Bender și Tiraspol, procuraturile a 60 raioane.
Astfel, procuratura își exercita atribuțiile în patru domenii de supraveghere:
– supravegherea generală;
– supravegherea respectării: legilor de către instanțele de judecată, pornirea urmăririi penale și susținerea acuzării în judecată;
– supravegherea respectării legilor de către organele de cercetare penală și anchetă preliminară;
– supravegherea legalității activității organelor securității, miliției și instituțiilor de recluziune [48, p. 102].
Pentru prima dată în istoria legislației cu privire , Regulamentul despre supravegherea procurorului din 24 mai 1955 înaintează cerințe deosebite față de procurorii și anchetatorii din Procuratură. Mai întîi de toate, aceștia pot fi doar persoane cu studii juridice superioare, ca excepție, cu acordul Procurorului General al U.R.S.S. puteau fi desemnate și persoane cu studii juridice superioare incomplete, se instituie cenzul vîrstei de 25 ani pentru procurorii teritoriali.
Odată cu adoptarea Constituției U.R.S.S. (1977) și a Constituției R.S.S.M. (1978) s-au întărit considerabil pozițiile Procuraturii. Spre deosibire de constituțiile precedente, Procuraturii i se consacră un întreg capitol, în care se conțin principiile de organizare și funcționare, în special independența de oricare alte organe [48, p. 103].
Ideile consfințite în Constituție și-au găsit concretizare și dezvoltare în Legea cu privire .S.S., adoptată la 30 noiembrie 1979, unde s-au păstrat domeniile de supraveghere, au fost lărgite considerabil limitele supravegherii de procuror, concomitent fiind delimitate atribuțiile organelor Procuraturii Generale a U.R.S.S. și a procuraturilor ierarhic inferioare.
Însă unii autori [23, p. 153–154] consideră că, de-a lungul vremurilor, se poate de vorbit de 4 sisteme de acuzare:
a) sistemul acuzării private, în care acuzarea aparținea victimei infracțiunii, rudelor ei sau tribului din care făcea parte. În acest sistem, constituit în perioada prestatală, atît infracțiunea, cît și acuzarea aveau un caracter privat;
b) sistemul acuzării populare, consacra dreptul oricărui cetățean de a pune în mișcare și de a exercita acțiunea penală. În acest sistem, statul este reprezentat prin cetățenii săi. Acest sistem, mai e numit și actio popularis, a funcționat la vechii greci și la romani;
c) sistemul acuzării din oficiu, propriu procesului inchizitorial medieval, caracterizat prin confuzia rolurilor de acuzator și de judecător;
d) sistemul acuzării publice, unanim admis în zilele noastre, corespunde exigenței de a trata infracțiunea ca pe o faptă îndreptată nu doar împotriva unei persoane ori a unui interes privat, ci împotriva întregii societăți. Urmărirea infracțiunilor și exercitarea acțiunii penale se fac în numele întregii societăți, iar riposta socială – pedeapsa – are un caracter public. Judecătorul și acuzatorul nu se confundă.
Prin sistemul acuzației publice, se înțelege, instituirea unui organ al statului care să aibă atribuția de punere în mișcare și de exercitare în numele întregii societăți a acțiunii de tragere la răspundere a infractorilor [40, p. 97].
După proclamarea independenței și suveranității, Republica Moldova a declarat instituirea unui stat bazat pe drept și promovarea valorilor unanim recunoscute.
În prezent, potrivit art.124 din Constituția Republicii Moldova [1], Procuratura reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, conduce și exercită urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanțele judecătorești, în condițiile legii.
Printre organele de drept, nu judecătoria, ci dar procuratura era considerată organul de frunte. Atît la nivel local, cît și republican, procurorul făcea parte din organele de conducere de partid și de stat. Adeseori cuvîntul lui era hotărîtor.
Unii procurori din perioada modernă consideră că „în anii puterii sovietice procuratura era un organ de supracontrol, un instrument puternic în mîinile partidului. Procuratura era o sperietoare pentru oameni” [45, p. 42].
Procuratura avea o influență foarte mare în societate, influență realizată prin atribuția, formulată, poate chiar ironic – a supraveghea, a informa, a supraveghea și iarăși a informa.
Această instituție era atotputernică și în legătură cu faptul că judecătoria era abilitată cu funcții de acuzare, și anume:
– dreptul judecătoriei de a intenta cauze penale;
– obligația judecătorului de a pronunța rechizitoriul;
– obligația judecătorului de a lichida golurile anchetei penale prin acumularea de noi probe;
– obligația judecătorului de a prelungi procesul și în cazul dezicerii procurorului de actul învinuirii;
– obligația de a restitui cauza penală spre cercetare suplimentară, dacă instanța judecătorească nu dispune de posibilități obiective de a acumula noi probe, pentru a confirma învinuirea;
– dreptul, iar uneori și obligația președinților instanțelor ierarhic superioare de a introduce recursuri asupra sentințelor de achitare, în privința necesității aplicării unei legi privind o crimă mai gravă sau în privința sentințelor blînde și altele.
Conform art.1 din Legea nr.544-XIII cu privire la statutul judecătorului, „(1) Puterea judecătorească se exercită numai prin instanța judecătorească în persoana judecătorului, unicul purtător al acestei puteri” [8].
Conform art. 1 din Legea cu privire , „Procuratura este o instituție autonomă în cadrul autorității judecătorești, care, în limitele atribuțiilor și competenței, apără interesele generale ale societății, ordinea de drept, drepturile și libertățile cetățenilor, conduce și exercită urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanțele de judecată, în condițiile legi” [8].
Analiza cadrului legal ne permite să afirmăm că procuratura nu face parte din puterea mjudecătorească. Însăși procuratura, conform specificului legii sale, nu se recunoaște parte a puterii judecătorești.
La 25 decembrie fost adoptată Legea cu privire Moldova, care era menită să stabilească bazele organizării și funcționării procuraturii, conform declarațiilor de suveranitate și de independență.
În doctrina clasică a existenței celor trei puteri în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Din care ramură a puterii face parte Procuratura Republicii Moldova? La prima vedere, s-ar părea că ea face parte din puterea judecătorească [41, p. 214]. Despre aceasta ne-ar vorbi așezarea procuraturii, conform Constituției, în capitolul IX, intitulat „Autoritatea judecătorească” și căreia îi sînt consacrate articolele 124 și 125, introduse în secțiunea a 3-a „Procuratura” [1].
După cum am remarcat, conform art. 6 din Constituție, puterea de stat este divizată în trei părți: puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească. Observăm că legiuitorul constituant, la determinarea categoriei puterii de stat a folosit noțiunea „putere judecătorească”, și nu „autoritate judecătorească”, noțiuni care, în diferite situații și interpretări, și sînt, și nu sînt identice (argumentele au fost aduse în partea lucrării ce ține de modelul constituțional al puterii judecătorești).
Procuratura este o instituție autonomă în cadrul autorității judecătorești, care, în limitele atribuțiilor și competenței, apără interesele generale ale societății, ordinea de drept, drepturile și libertățile cetățenilor, conduce și exercită urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanțele de judecată, în condițiile legii.
Procurorul nu înfăptuiește justiția, deși în toate cauzele penale participarea lui este obligatorie, el nu pronunță actul justiției. Astfel, ajungem la concluzia că procuratura este apropiată de puterea judecătorească, dar nu este parte componentă a acesteia. Această concluzie nu infirmă nici faptul că Procurorul General face parte, de iure, din componența Consiliului Superior al Magistraturii [45, p. 32].
Procuratura dispune de atribuții destul de largi, pentru a îmbunătăți statutul acestei instituții. Atribuțiile Procuraturii sînt:
a) în numele societății și în interes public, asigură aplicarea legii, apără ordinea de drept, drepturile și libertățile cetățeanului atunci cînd încălcarea acestora atrage sancțiune penală;
b) conduce și exercită urmărirea penală;
c) reprezintă învinuirea în instanță de judecată;
d) participă, în condițiile legii, la judecarea cauzelor civile, inclusiv de contencios administrativ, și contravenționale în care procedura a fost intentată de ea;
e) asigură asistența juridică și colaborarea internațională în domeniul său de activitate;
f) implementează politica penală a statului;
g) asigură protecție eficientă martorilor, victimelor infracțiunii și altor participanți la proces;
h) intentează acțiune civilă în cazurile prevăzute de lege;
i) exercită controlul respectării legilor în locurile de detenție preventivă și în penitenciare;
j) exercită controlul legalității în Forțele Armate;
k) exercită controlul asupra executării hotărîrilor judecătorești în cauzele penale [8].
În final am putea trage următoarele concluzii în procesul evoluției instituției Procuraturii:
– În anii puterii sovietice procuratura era un organ de supracontrol, un instrument puternic în mîinile partidului.
– În cadrul reformei judiciare procuratura, a fost în linii mari, reformată, însă și-a păstrat și unele elemente ale fostului sistem de drept socialist.
– Schimbarea funcțiilor procuraturii este o problemă-cheie pentru că neterminarea reformei procuraturii în societatea postsovietică creează dificultății în dezvoltarea schimbărilor pozitive în societate și edificarea statului de drept.
– Procuratura trebuie să se organizeze și să funcționeze în baza principiilor legalității, imparțialității, unității și indivizibilității, subordonării ierarhice și independenței.
-Procuratura trebuie să devină un „agent al Executivului”, prin care Guvernul va promova politica judiciară. Atunci procuratura ar avea o dublă natură: executivă și judecătorească. Pentru aceasta ar fi necesar ca:
a) procurorii să fie incluși în rîndul magistraților. Regulile de numire și eliberare a procurorilor, în primul rînd a Procurorului General, să fie asemănătoare cu cele ale judecătorilor;
b) să fie recunoscut, prin lege, că Procuratura își exercită atribuțiile sale „sub autoritatea Ministrului Justiției”;
c)să fie stipulat, prin lege, ca ministrul justiției să poată solicita informații asupra activității procuraturii și să-i dea unele indicații;
d)să fie specificat în lege dreptul ministrului justiției de a da dispoziții obligatorii pentru procurori și a concretiza în care cazuri, anume, pentru a nu le afecta independența;
e)să fie stipulat în lege că Ministrul Justiției efectuează politica judiciară prin intermediul procuraturii și poartă răspundere politică pentru activitatea procuraturii [48, p. 104].
– A nu admite modificări în legislație, de tipul: renunțarea procurorului la învinuire nu este obligatorie pentru instanța de judecată, care va restabili funcțiile de acuzare a judecătorului.
3. PERSPECTIVELE DEZVOLTĂRII AUTORITĂȚII JUDECĂTOREȘTI ÎN REPUBLICA MOLDOVA
3.1. Autoritatea judecătorească prin prisma principiului separării și colaborării ramurilor puterii în stat
Orice proces de conducere social – politică desfășurat în vederea unor obiective de interes general, sau prin care se urmărește „binele comun” al națiunii, presupune specializarea activităților statale, adică stabilirea unor organisme investite cu autoritate care se desfășoară neîntrerupt și potrivit anumitor metode același tip de activități. Chiar și în cele mai vechi state ale antichității s-au stabilit în timp modelele de distribuire autorității de guvernare anumitor organisme specializate.
În concepția și filozofia politică antichității elene găsim primele informații despre distribuirea autorității – puterea aparținea și era exercitată, fie de un singur individ, fie de un corp politic restrîns. Astfel apare necesitatea separării puterilor. Aristotel menționa că în orce stat, sunt trei părți, de care legiuitorul se va ocupa, dacă e înțelept să le rînduiască cît mai bine și avînd în vedere, înainte de orice, interesele fiecăruia [18, p. 12]. Cea de întîi din aceste trei părți este Adunarea generală, care deliberează cu privire la afacerile publice; a doua este Corpul magistraților, căruia trebuie să-i se hotărască natura, atribuțiile și modul de numire; a treia este corpul judecătoresc.
Marele gînditorul și filosoful Platon afirma cu referire la stat și la puterile lui „eu prevăd apropiata pierire a acelui stat, în care legea nu are forță și se află sub puterea cuiva. Acolo, însă, unde legea e regină asupra guvernaților iar aceștia din urmă sunt robii ei, eu prevăd salvarea statului” [18, p. 15].
O viziune nouă a separării puterilor în stat apare în lucrările lui John Locke și Montesquieu. Astfel Locke considera că cetățenii au dreptul la control asupra guvernului iar puterea legislativă fiind o putere supremă în stat, în același timp el subliniază că ea prezintă în sine numai o putere împuternicită, care trebuie să acționeze pentru trasarea scopurilor și de aceea puterea supremă rămîne în mîinele poporului care poate înlătura ori schimba componența organului suprem cînd vede că el pierde încrederea acordată [28, p. 43].
De asemenea garantarea principiului separării puterilor în stat el o vede în dreptul la răscoală, însă aceasta avînd un caracter excepțional. Aceasta este ultima șansă a poporului care nu vine în contrazicere cu formele constituționale de control asupra activității statului.
Însă pentru a nu ajunge la aceasta Locke recomandă trei principii de separare a puterilor care i-ar păzi pe oameni de la conducere să nu cadă în ispită și să-și concentreze toată plinătatea de putere în mîinile lor în folosul personal. Ca aceasta să nu se întîmple, Locke propune separarea puterii legislative de cea executivă și supunerea legislatorilor legilor elaborate de ei înșiși și realizate de către puterea executivă. Aceasta este unul din cele mai importante principii în învățătura lui Locke care a acordat o influiență puternică asupra gîndirii și practicii politicii ulterioare, devenind unul din principiile de bază .ale statului [28, p. 44].
Montesquieu, deasemenea, a rămas în istoria gîndirii politice, în egală măsură și în istoria doctrinelor politice și prin faptul că el a reluat teoria separării puterilor întîlnită de noi Gînditorul arată, că în fiecare stat există trei puteri: „puterea legislativă, puterea executivă care rezolvă problemele de drept internațional și puterea executivă care conduce cu întrebările dreptului civil”. În continuare el lămurește că prima putere în persoana diriguitorului ori a unei instituții emite legi temporare ori permanente, corectează sau abordă legile existente. Puterea a doua declară război sau încheie pace, primește ori trimite ambasadori, asigură securitatea, preîntîmpină invaziile. Puterea a treia pedepsește infractorii, rezolvă problemele apărute între persoanele particulare. Ultima, după Montesquieu, poate fi numită judecătorească, iar a doua simplu – putere executivă de stat.
Rațiunea divizării puterilor reiese din necesitatea asigurării libertății și îngrădirii abuzului. Montesquieu justifică această separare prin faptul că atunci cînd puterea legislativă și executivă sunt în mîinile unui corp sau ale unei persoane, nu există libertate, deoarece există teama că același senat sau monarh pot face legi tiranice și le pot aplica în mod tiranic. De asemenea, el menționează că nu există libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă și executivă, deoarece judecătorul ar putea fi și legiuitor, și agresor. Ideile sugerate de Montesquieu în modelul său teoretic de separație a puterilor și-au găsit pe deplin aplicarea în practică, implimentîndu-se în normele constituționale ale marii majorități a statelor lumii [21, p. 82].
Montesquieu este interesat îndeosebi, de separarea celor trei puteri, întrucît de modul în care acestea sunt separate și se exercită sau nu libertatea politică. Atunci cînd în mîinele acelorași persoane sau ale aceluiaș corp de dregători se află întrunite puteri legiuitoare și puterea executivă, nu există libertate deoarece se naște teama că același monarh sau același senat să nu întocmească legi tiranice, pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există, deasemenea, libertate, dacă puterea judecătorească nu este separată de legislativă și cea executivă. De asemenea, puterea executivă trebuie „să ia parte la legiferare prin dreptul său de veto; altminteri, ia va fi curînd deposedată de prerogativele sale”. Monarhului – care deține dreptul de veto, în virtutea căruia se poate împotrivi voința puterii legislative – îi este interzis să ia parte la ligiferare, adică să statuieze. În schimb, puterea legislativă, – deși nu ar trebui „să aibă, la rîndul ei, dreptul de a ține în loc puterea executivă, căci activitatea executivă fiind limitată prin natura ei, este inutil de a o îngrădi”, – are dreptul „și trebuie să aibă împuternicirea de a examina în ce chip au fost puse în aplicare legile pe care le-a făcut ea” [21, p. 84].
Montesquieu a intuit că separarea puterilor aplicată în mod apsolut și apsurd ar bloca practic, procesul de guvernare. Dacă cele trei puteri nu ar coopera și s-ar înfrîna neproductiv și ne eficient una pe alta, doar de dragul înfrînării, ar ajunge la un punct mort, adică la inacțiune. Remediul unei asemenea impas este colaborarea puterilor. „Datorită mersului necesar al lucrurilor ele sunt silite să funcționeze, vor fi nevoite să funcționeze de comun accord [18, p. 49].
În plus, fiecare putere are o posibilitate legală și materială de a supraveghea cealaltă putere și, dacă observă încercări ale acesteia de a-și asuma puteri suplimentare față de o altă putere, fie prin preluarea unor prerogative ce aparțin altei puteri, fie prin adăugarea unor puteri suplimentare de natura celor care i-au fost conferite, trebuie să sancționeze această încercare.
După cum se vede, în învățătura lui Montesquieu separarea puterilor nu este o separare simplă a funcțiilor între diferite organe ale forțelor politice, înfăptuită în numele realizării libertății politice.
Teoria separării puterilor și-a găsit reflecție în Constituția Franței din anul 1791 și în Constituția SUA din anul 1787, servește ca exemplu pentru toate țările lumii.
Separarea puterilor în stat, numită adesea doar separarea puterilor, este un termen politic. Această teorie a separării puterilor aparea în acele condiții ca expresie a luptei pentru putere ce se ducea între monarh, aristocrație si brughezie. Ea urmărea înlăturarea despotismului, echilibrarea și armonizarea forțelor sociale în luptă.
– Din punct de vedere istoric, principiul separării se infațișa ca principiu al suveranității naționale, ca o armă de război dirijată de ideologii burgheziei împotriva puterii absolute a monarhului.
– Din punct de vedere politic, principiul separării puterilor a fost considerat ca generator de libertați politice, prin echilibrul și colaborarea puterilor separate. Constitutiile care au pus la baza principiul separării puterilor statului ele au fost preocupate să găsească nu numai modalități de mentinere a unui echilibru între aceste puteri dar și diverse frîne și contragreutăți chemate să înlăture pericolul unei alunecări spre adoptarea de măsuri tiranice. Acestea pot fi diferite după cum constituțiile respective aplică mai mult sau mai putin tranșant principiul separației puterilor, dar ele sunt prezente în toate sistemele construite pe aceasta baza. Concepția separării puterilor este considerată ca una dintre cele mai avansate și eficiente idei de organizare a puterii de stat [25, p. 82].
Astfel, principiul separării puterilor este recunoscut și pus la temelia organizării și funcționării mecanismului instituțional de stat în multe țări, inclusiv în Republica Moldova, fiind prevăzut în mod expres în art.6 din Legea Supremă care prevede că “puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească sînt separate” [1]. Vorbind despre puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească avem în vedere faptul că puterea de stat este exercitată în numele poporului de anumite autorități care, dacă ar fi separate nu ar putea realiza puterea de stat prin prerogativele ce le revin fiecăreia în parte, deoarece puterea de stat derivă din suveranitatea națională și aparține, exclusiv, unui singur titular – poporul Republicii Moldova.
Cadrul reglementărilor constituționale permite a determina ce loc le revine, conform teoriei separării puterilor în stat, ramurilor puterii, inclusiv a puterii judecătorești atît ca ramură independentă, cît și în raporturile de colaborare cu celelalte puteri în sfera activității de stat. Locul distinct care îi revine justiției în cadrul separării și colaborării puterilor, determină necesitatea abordării unor probleme ca: esența și identificarea justiției în Republica Moldova și caracterul corelațiilor dintre justiție și celelalte autorități prin prisma principiului separării puterilor în stat [22, p. 117].
În doctrină, noțiunea de justiție este redată sub mai multe aspecte, cum ar fi:
justiția este un sentiment de echitate și dreptate;
b) justiția este o funcție, care semnifică acțiunea de a judeca, de a restabili adevărul și de a pronunța dreptul cu ocazia unei contestații, în acest sens se spune că judecătorul împarte justiția [36, p. 351];
c) justiția cuprinde ansamblul instanțelor judecătorești, prin a căror mijlocire se poate exercita funcția judiciară. În asemenea caz, justiția se identifică cu aparatul administrativ. Din această perspectivă, justiția este un serviciu public al statului. Statul, prin intermediul instanțelor sale judecătorești, deține monopolul justiției. Justiția, ca funcție de a judeca, presupune nu numai independența judecătorilor, ci și a instanțelor judecătorești atît în însuși interiorul sistemului judiciar, cît și în raport cu alte organe statale.
Avînd menirea de a judeca, de a pronunța dreptul în cazurile apariției unor litigii în societate, justiția se caracterizează prin următoarele trăsături specifice:
– este înfăptuită doar de către instanțele judecătorești și în numele legii;
– este exercitată numai prin metode stabilite de lege, prin examinarea si soluționarea în ședințele de judecată a principiilor civile, penale sau a celor ce izvorăsc din raporturile administrative;
– este realizată într-o formă procesuală stabilită de lege [43, p. 87].
Din trăsăturile enumerate reese că justiția este o formă specifică de exercitare de către stat a funcției sale interne de apărare a ordinii de drept, a proprietății, a drepturilor și libertăților cetățenilor prin examinarea de instanțele judecătorești a cauzelor civile, penale sau administrative, conform dispozițiilor prevăzute de normele dreptului procesual civil și penal, prin aplicarea, în numele legii, a normelor de drept față de situația de fapt si a raporturilor judiciare stabilite în ședința de judecată.
La baza principiuli colaborarea puterelor în stat se află ceea ce în dreptul constituțional se numește frînă și echilibru, formulă care constă într-un mecanism de verificare reciprocă între puteri și în asigurarea unui echilibru funcțional între ele [56, p. 316].
Colaborarea puterilor se bazează pe o serie de garanții unice, constituționale, care vizează exercitarea fiecărei puteri în limitele și în conformitate cu mandatul conferit de deținătorul unic al puterii de stat – poporul.
Garanțiile constituționale acordă fiecărei puteri autonomie și independență, care permit influențarea și controlul reciproc, ceea ce exclude separatismul și regiditatea. Nici o putere nu trebuie să-și depășească prerogativele ce îi revin, altfel ar dispărea sensul și conceptul de stat democratic și de drept.
Printre garanțiile constituționale unice ale ramurilor puterii, putem menționa astfel de prevederi constituționale, cum ar fi:
– interzicerea exercitării puterii de stat în nume propriu și calificarea uzurpării puterii de stat ca fiind cea mai gravă crimă împotriva poporului (art. 2);
– exercitarea democrației în condițiile pluralismului politic, care este incompatibil cu dictatura și cu totalitarismul (art. 5);
– consacrarea Constituției ca Lege Fundamentală (art. 7);
– respectarea dreptului internațional (art. 8);
– recunoașterea faptului că Republica Moldova este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi (art. 10);
– stabilirea prin Constituție a atribuțiilor de bază ale legislativului, puterii executive și a principiilor activității instanțelor judecătorești (Capitolele IV, V, VI, VIII și IX);
– posibilitatea de a controla constituționalitatea actelor emise de Parlament, de Președintele Republicii Moldova sau de Guvern și a tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte, prin crearea Curții Constituționale (Titlul V) etc. [1].
Conform Constituției, unul și același scop strategic – prosperitatea permanentă a poporului și a statului – au nevoie de colaborare întru atingerea scopului final, însă cel mai mult de colaborare are nevoie puterea judecătorească. Consfințirea legalității celor trei puteri – legislativă, executivă și judecătorească – asigurarea legalității funcționării lor, delimitarea atribuțiilor și controlului reciproc asupra realizării acestora a fost dintotdeauna, pe parcursul istoriei un proces anevoios, dar absolut necesar asigurării unui echilibru social și, deci, pentru garantarea existenței statului [53, p. 215].
Analizînd separarea atribuțiilor statului sau separarea funcțiilor statului, existența funcției jurisdicționale, autonome nu poate fi concepută fără asigurarea independenței puterii judecătorești. Recunoașterea independenței și a egalității puterii judecătorești cu celelalte două puteri mai asigură, pe plan teoretic, delimitarea competențelor și structura organizatorică necesară realizării funcțiilor sale specifice. Pe de altă parte, nu trebuie neglijat faptul că independența puterii judecătorești față de influența organizatorică sau de altă natură a celorlalte două puteri nu are impact doar asupra stabilității și echilibrului relațiilor dintre puteri (autorități), ci și asupra realizării principalelor drepturi și libertăți cetățenești, respectiv, ocrotirea lor față de eventualele abuzuri din partea instituțiilor administrative.
Într-un stat de drept justiția este independentă în exercitarea atribuțiilor sale, dar colaborează cu celelalte puteri. Demonstrarea autonomiei puterii judecătorești în raport cu puterile legislativă și executivă se efectuează prin intermediul specificării deosebirilor dintre funcțiile legislativă și executivă față de funcția jurisdicțională. În acest scop, în literatura juridică [33, p. 262] se evidențiază criterii care se referă la obiectul activității jurisdicționale, criterii referitoare la modurile cum este organizată și cum acționează justiția, adică, criteriile: formale, funcționale și organice.
Diferența dintre puterile judiciară și celelalte puteri de stat se manifestă prin ordinea specifică de numire, promovare, transferare sau eliberare din funcție a judecătorilor ca reprezentanți ai puterii judecătorești, avînd rigori în permanentă creștere, fiind strict reglementat de lege și diferit de cel al funcționarilor publici.
Alt criteriu de diferențiere poate fi bazat pe cercul de subiecte cu drept de sesizare, precum și temeiul și condițiile sesizării autorităților publice. Parlamentul poate fi sesizat doar de subiecții cu drept de inițiativă legislativă – Guvern, Președintele Republicii Moldova, Adunarea Populară a unității teritoriale autonome Găgăuzia, deputați în Parlament, – iar în cazul inițiativei de revizuire a Constituției – și de popor, în număr de cel puțin 200000 de cetățeni ai Republicii Moldova cu drept de vot, în condițiile art.141 din Constituția Republicii Moldova [1].
Sesizarea organelor judiciare se face printr-o cerere/acțiune, în condițiile legii, de către orice persoană atît fizică, cît și juridică, cînd se pretinde lezată într-un drept sau solicită constatarea unui fapt.
Conținutul și sensul teoriei separării puterilor, este vorba nu atît de separare, cît de un echilibru al puterilor și de o independență relativă a acestora, un sistem de frîne, de balanțe și contrabalanțe, care ar influența reciproc asupra autorităților ce execută puterile, nepermițînd depășirea limitelor stabilite de Constituție în exercitarea atribuțiilor. De altfel, separarea și echilibrul își schimbă permanent parametrii, avînd pronunțate efecte în configurarea sistemului constituțional. Aceste preocupări au fost și sînt teoretizate sub exprimări diferite, precum: separarea puterilor, echilibrul puterilor, diviziunea muncii în sfera puterii de stat, cooperarea/colaborarea puterilor forme fundamentale de realizare a puterii, amenajarea puterilor publice [31, p. 125].
Indiferent de titulatură, în fond, este vorba de prezența unei conlucrări a structurilor (autorităților) statale în realizarea voinței poporului. Această conlucrare include:
a) acordarea autonomiei și independenței fiecărei componente a ramurii puterii;
b) posibilitatea de influențare reciprocă, de control reciproc;
c) nici o autoritate nu trebuie să poată depăși domeniul propriu sau să poată concentra cele trei puteri [14, p. 87].
Prin urmare, colaborarea puterilor presupune:
– competențe clar și strict delimitate prin constituție, autonomie organizatorică și funcțională;
– control reciproc fără imixtiune;
– garanții constituționale ale îndeplinirii corecte a mandatului și ale respectării drepturilor cetățenilor: controlul constituționalității legilor, independența și inamovibilitatea judecătorului, controlul curții de conturi.
Astfel, înfăptuirea puterii necesită conlucrarea instituțiilor statale care, în ansamblu, creează aparatul de stat. Conlucrînd, organele de stat intră în diferite relații. Sistemul de relații al organelor judecătorești, prin a căror mijlocire funcția de a judeca este exercitată cu alte organe și organizații de stat, inclusiv cu organul legislativ și cele executive, se manifestă, în primul rînd, prin aceea că instanțele judecătorești întruchipează toate trăsăturile (calitățile) organelor de stat.
Atributele organelor de stat, inclusiv cele ale instanțelor judecătorești sînt: formarea organelor de stat conform ordinii stabilite de către stat; învestirea organelor de stat cu atribuții avînd caracter de putere de stat: de activități în ordinea stabilită de stat pe cale legislativă.
3.2. Căi de perfecționare a autorității judecătorești în Republica Moldova
În societățile moderne, justiția este o funcție fundamentală a statului, iar administrarea ei reprezintă unul din atributele esențiale ale puterii suverane. Această funcție implică existența unor structuri statale servicii publice apte să realizeze activitatea jurisdicțională.
Recunoașterea puterii judiciare ca putere distinctă a avut consecințe practice importante, în special în ceea ce priveste modul de numire, independenta judecătorilor și legitimitatea jurisdicțiilor administrative. Independența justiției exprima în același timp imperativul bunei funcționări a justiței ca serviciu public și totodata oferă garanția libertăților individului și în egală măsură protecția acestuia în fața autorităților statale [38, p. 138].
Garanțiile constituționale ale independenței justiției implică inamovibilitatea judecătorilor, incompatibilitatea acestora cu orice altă funcție publică sau privată, cu o singură excepție, respectiv aceea a exercitării funcțiilor didactice în învățămîntul superior, interdicția impusă judecătorilor de a face parte din partide politice și de a exprima public convingerile lor politice și supunerea lor exclusiv legii.
Astfel, orice societate își dorește să dispună de o justiție independentă. Mai mult decît atît, formarea unei justiții independente este necesară în condițiile lichidării regimului totalitar, cînd se cere formarea unor noi mecanisme juridice privind libertatea presei, protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, formarea unei autorități judecătorești independente.
Însă înfăptuirea obiectivă și imparțială a justiției este posibilă numai în cazul asigurării independenței depline a judecătorului, a instanței judecătorești și a puterii judecătorești. Aceste aspecte ale independenței nu pot fi privite izolat una față de alta, ele fiind strîns legate între ele. Ele presupun, în mod obligatoriu, independența procesuală la efectuarea justiției și independența instituțională și financiară a puterii judecătorești. Pentru a menține independența judecătorului, nu trebuie admisă limitarea vreunei garanții prevăzute de lege: fie garanții sociale, fie imunitatea sau inviolabilitatea judecătorului, fie autoadministrarea puteri judecătorești. Dacă se încalcă măcar una dintre garanții, atunci se încalcă principiul independenței judecătorilor [17, p. 23].
Principiul independenței judecătorului acționează în toate fazele de desfășurare a procesului și este obligatoriu pentru judecătorii tuturor instanțelor. Principiul independenței se manifestă în relațiile din interiorul completului de judecată, la soluționarea colegială a pricinii, în raporturile dintre instanțele inferioare și cele ierarhic superioare, în relațiile instanței cu participanții la proces, dar și cu persoanele oficiale, organele autorității publice, alte organe și persoane private.
Atît în doctrina teoreticienilor [29, p. 78], cît și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului [52, p. 88–89], independența judecătorului este abordată sub două aspecte:
1) independența funcțională, se are în vedere, pe de o parte, ca organele puterii judecătorești să fie adecvate funcției jurisdicționale și să nu aparțină Legislativului sau Executivului, iar pe de altă parte, ca judecătorii să fie în măsură să își exercite funcția în afara oricăror ingerințe, inclusiv cele din partea puterii legislative sau executive; și
2) independenta personala care este apreciată în funcție de condițiile concrete în care este definit statutul judecătorului.
Pe plan internațional, problema independenței justiției a fost ridicată prin rezoluțiile Adunării Generale a ONU nr.40/32 din 29 noiembrie 1985 și nr.40/146 din 13 decembrie 1985 [51, p. 72].
Principiile fundamentale referitoare la independența magistraturii prevăd că:
– independența magistraturii va fi garantată de stat și înscrisă în Constituție sau în legile țării respective. Este de datoria Guvernului și a celorlalte autorități să respecte și să se conformeze independenței magistraturii;
– judecătorii se vor pronunța, în mod imparțial, asupra cauzelor ce le sînt deduse, pe baza faptelor descrise și în temeiul legii, fără nici o restricție, influență sau inducție, presiune, amenințare sau interferență, directe ori indirecte, din partea vreunei părți;
– justiția va avea drept de jurisdicție asupra tuturor materiilor de natură jurisdicțională și va avea autoritate exclusivă de a se pronunța asupra propriei competențe conform legii;
– nu vor exista interferențe necorespunzătoare și negarantate în activitatea justiției și nu vor putea fi revizuite hotărîrile judecătorești. Prin aceasta nu trebuie înțeles că se exclude controlul judiciar sau înțelegerile dintre părți, exercitate în condițiile legii;
– toți cetățenii vor avea dreptul de a fi judecați de către instanțele ordinare în baza procedurilor prevăzute de lege;
– principiul independenței magistraturii presupune și cere ca magistrații să asigure că procedura judiciară se desfășoară în mod echitabil și că drepturile părților sînt respectate;
– fiecare stat se va asigura că justiția va beneficia de resursele necesare unei buni funcționări [51, p. 73-74].
Elementele constitutive ale principiului independenței judecătorului, în opinia noastră, sînt: selectarea, desemnarea, durata mandatului, instruirea, garanțiile materiale și sociale.
În Republica Moldova, după exemplul majorității statelor democratice, selectarea candidaților ține exclusiv de competența Consiliului Superior al Magistraturii, ca organ de autoadministrare a puterii judecătorești. Aprecierea cerințelor de competență, reputație, calificare a candidatului la funcția de judecător ține de competența Colegiului de calificare și a Consiliului Superior al Magistraturii.
Însă, suntem de părere că actualul sistem judiciar nu este perfect, el nu poate garanta exercitarea efectivă și calitativă a justiției. Astfel, creșterea permanentă a numărului de cauze, precum și creșterea în continuare a numărului de cereri depuse , cauzelor pierdute în fața acestei înalte instanțe judiciare internaționale și condamnarea Republicii Moldova prin hotărîrile ei, atestă o calitate redusă a actului de justiție în țara noastră.
Factorii care „contribuie” la o astfel de calitate a actului de justiție sînt diferiți: pregătirea cadrelor, calitatea legislației, asigurarea tehnico-materială a instanțelor și atele. Bazîndu-ne pe practica internațională, considerăm necesar a scoate în evidență principalul factor care influențează asupra înfăptuirii calitative a actului de justiție – specializarea judecătorilor. De pe aceste poziții, considerăm indispensabilă optimizarea și în continuare a sistemului judiciar, în special cea referitoare la extinderea sferei de aplicare a instituției instanțelor judecătorești specializate. Deoarece, sistemul dreptului, se află permanent în dezvoltare. Spectrul foarte larg al relațiilor sociale și al domeniilor reglementării normelor de drept, dictează în prezent specializarea judecătorilor, care trebuie efectuată ca și cea a medicilor. Nu este suficient ca judecătorul să cunoască doar cauza respectivă. El trebuie să cunoască fenomenul însuși care a stat la baza relațiilor sociale respective. Judecătorul nu este un „om-minune” sau o „bază de date”, care cunoaște totul și care, fără o pregătire specială, poate a rezolva orice cauză și orice problemă din domeniul jurisprudenței [47, p. 14].
La astfel de concluzii au ajuns și unii doctrinari [17, p. 21], care consideră că „Specializarea judecătorilor trebuie să se efectueze ca și cea a medicilor”. Nu putem să nu fim de acord, cunoscînd că, pe parcursul ultimilor 20 de ani, în medicină au apărut zeci de noi specialități în diferite domenii, iar judecătorul examinează la fel toate litigiile ca și zeci de ani în urmă. Prin prisma necesității specializării judecătorilor prezumăm că demult se cere specializarea în soluționarea pricinilor familiale și nu numai din cauza importanței sociale a acestei categorii de pricini, mai ales în cazurile în care se hotărăște destinul unui copil. La cele expuse de acest autor, mai completăm, că nu mai puțin complicate sînt și alte categorii de cauze: sociale, funciare, comerciale, de muncă etc. Sau să menționăm din materia penală cauzele minorilor, crimelor contra proprietății și altele, care cer nu numai specializarea judecătorilor, ci și proceduri speciale pentru hotărîrea unor probleme sociale.
Pentru eficientizarea sistemului judiciar se cere a forma judecătoria penală specializată cu un statut similar judecătoriei militare. Instituirea judecătoriei penale specializate, precum și a altor judecătorii specializate în materie civilă nu contravine art. 115 alin. (2) din Constituție [1].
Drept exemplu ne pot servi alte sisteme de drept, care aplică de mai mult timp specializarea judecătorilor și divizarea sistemului instanțelor de judecată în judecătorii specializate [54, p. 563].
În diferite state, cum ar fi Polonia, Franța, Turcia și altele, există sisteme judecătorești separate: sistem de instanțe de drept comun, sistem de instanțe de contencios administrativ, sistem de instanțe economice și altele, care formează piramide judiciare, alcătuite din judecătorii de primă instanță, instanțe de apel și instanța de vîrf, numită Curtea Supremă de Casație, Înalta Curte de Casație, Curtea Supremă etc.
În Federația Rusă, de exemplu, puterea judecătorească este formată din trei sisteme judiciare, numite la nivel federal: Curtea Constituțională, Judecătoria Supremă și Judecătoria Supremă de Arbitraj (arbitrajul de stat).
În Republica Federală Germania există 4 sisteme de instanțe judecătorești specializate: judecătoriile administrative, judecătoriile financiare, judecătoriile muncii și judecătoriile sociale. În vîrful acestor sisteme de instanțe specializate se află cîte o judecătorie federală supremă [35, p. 18].
În Europa, cele mai răspîndite sisteme judiciare specializate sînt judecătoriile de contencios administrative.
Obiectul examinării instanțelor administrative specializate îl constituie actul administrative emis de oricare instituție a statului, iar în Finlanda – chiar și autoritatea religioasă privind relațiile cu persoanele fizice și juridice.
În Republica Moldova, există o specializare a judecătorilor din judecătorii, în complete și colegii de contencios administrativ. Pe lîngă aceasta, considerăm că numai o specializare a judecătorilor pe categoria în discuție de dosare nu este suficientă. Judecătorii în atare colegii nu sînt specializați la primul nivel al instanțelor.
Potrivit art. 72 lit .c) din Constituție [1] legislatorul constituant a desprins de la instanțele judecătorești, inclusiv de la cele specializate, o instanță judiciară separată de contencios administrativ în Republica Moldova. Astfel, sintagma „contencios administrativ” din norma citată a Constituției poate fi înțeleasă și ca un sistem de instanțe administrative. Pentru instituirea acestei ramuri aparte de instanțe judiciare, mai este necesar a modifica art. 115 alin. (1), înlocuînd sintagma „prin Curtea Supremă de Justiție” cu sintagma „prin curțile supreme de justiție” concretizînd obiectul fiecărei curți supreme prin legile organice.
Pentru a avea o justiție eficientă, conchidem că, este necesar a introduce:
– specializarea judecătorilor în curțile de apel și Curtea Supremă de Justiție după criteriul categoriilor litigiilor;
– judecătorii specializate în privința minorilor;
– o judecătorie specializată privind examinarea infracțiunilor grave și excepțional de grave;
– judecătorii specializate în probleme de familie, financiare, sociale, pe probleme funciare, de muncă și de brevete;
– un sistem judiciar de contencios administrativ, compus din judecătorii, o curte de apel și Curtea Supremă de contencios administrativ;
– judecata cu jurați.
Suntem conștienți de faptul că, pentru formarea noilor instanțe judecătorești, sînt necesare finanțe suplimentare, de aceea susținem propunerile, în măsura perfecționării concepției de aprofundare a reformei judiciare și de drept în Republica Moldova.
Însă, între sistemul instituțiile publice centrale, tradițional, Ministerul Justiției poate fi plasat în rîndul autorităților cu care puterea judecătorească colaborează împărțind unele atribuții, sau colaborează eficient, avînd domenii tangențiale de activitate. În statele democratice, ministerele de justiție se află printre principalele, dacă nu primele, în ierarhia ministerelor, deoarece predomină legea și dreptul [48, p. 81].
Analizînd activitatea Ministerului Justiției al RSSM pe parcursul anilor 1970–1990, putem constata lipsa unei independențe a judecătoriilor față de Executiv. Ministerul Justiției dispunea de destule pîrghii pentru a promova la înfăptuirea justiției politica judiciară dictată de Partidul Comunist al URSS.
Făcînd o grupare a locului și corelației cu puterele de stat a Ministerului Justiție ne permitem să divizăm statele după acest criteriu în trei grupe:
– În prima grupă pot fi incluse Statele Unite ale Americii, Federația Rusă și alte state, în care ministerele justiției nu participă la administrarea instanțelor judecătorești. În Federația Rusă, de exemplu, există Consiliul judecătorilor, ca organ de autoadministrare a judecătorilor, iar un șir de probleme, legate de asigurarea activității instanțelor judecătorești, este dat în competența Departamentului judiciar, care activează pe lîngă Judecătoria Supremă a Federației Ruse. O practică similară se observă și în SUA [56, p. 537].
– A doua grupă include statele în care Ministerul Justiției participă într-un mod sau altul la administrarea instanțelor judecătorești. De exemplu, în Danemarca, Islanda și Norvegia, șeful statului desemnează judecătorii la propunerea ministrului justiției.
În Finlanda, Curtea Supremă de Justiție propune candidaturile de judecători, după care șeful statului desemnează judecătorii numai după consultarea ministrului justiției și a Guvernului. Guvernul Suedez desemnează judecătorii la propunerea ministrului justiției.
Asigurarea organizatorică a instanțelor judecătorești în problemele politicii de cadre și finanțare în Slovacia este înfăptuită de: Ministerul Justiției, Curtea Supremă de Justiție, Consiliul judecătoresc și secțiile președinților consiliilor judecătorești [54, p. 604].
În asemenea state ca Germania, Olanda și alte țări europene, ministerele justiției se ocupă cu toate problemele de selectare și numire a cadrelor de judecători, însă, menționăm, această activitate decurge după programe speciale, cu pregătirea candidaților la funcția de judecător [56, p. 538].
– Grupa a treia de state o pot forma statele în care au predominat regimurile totalitare. Referindu-se la raporturile dintre puterile de stat în fostele țări comuniste, menționăm că în ele „tranziția la regimurile democratice nu a comportat întotdeauna acceptarea doctrinei lui Montesquieu privind separarea puterilor” [54, p. 605].
În Republica Moldova, conform Concepției reformei judiciare și de drept, în variantă inițială, prezentată în Parlament, era prevăzut ca în fruntea Consiliului Superior al Magistraturii să se afle Președintele Republicii Moldova, care se preconiza ca, prin autoritatea și posibilitățile lui, să asigure independența judecătorilor. Dar a învins poziția susținătorilor promovării politicii judiciare nu prin Procuratură, atașată , ci, nemijlocit, prin Ministerul Justiției. Această poziție era puternică nu numai la începutul reformei judiciare, ci și pe parcurs. Pe parcurs, se accentua că „Ministerul Justiției trebuie să aibă un aport considerabil, ca fiind organul administrației publice centrale, responsabil pentru realizarea politicii de stat în domeniul justiției” [47, p. 14].
Despre „aportul considerabil” al Ministerului Justiției la administrarea instanțelor de judecată ne vorbesc unele rapoarte privind asigurarea independenței judiciare în Republica Moldova. Aceste rapoarte, în opinia noastră, adeveresc contrariul – administrarea justiției și gestiunea instanțelor judecătorești de către Ministerul Justiției, au un caracter negativ.
Analizînd atribuțiilor actuale ale Ministerului Justiției privind relațiile Executivului cu puterea judecătorească ne permit să afirmăm că, potrivit reglementărilor normative, principala sarcină a Ministerului Justiției este asigurarea realizării politicii de stat în domeniul justiției.
Această reglementare, ce se conține în pct. 4 al Regulamentului Ministerului Justiției, este defectă sub două aspecte:
a) Reglementează raporturi juridice mult mai largi decît cele ce se conțin în art. 23 și art. 55 din Legea nr.514-XIII privind organizarea judecătorească [5], care reglementează controlul asupra judecătoriilor, curților de apel în probleme organizatorice, financiare și în sfera executării hotărîrilor judecătorești.
Este de remarcat că nu numai Regulamentul acordă atribuții mult mai largi Ministerului Justiției. Legea nr.949-XIII cu privire la colegiul de calificare și atestare a judecătorilor, la structura Colegiului prevede ca un reprezentant al Ministerului Justiției să facă parte din acest colegiu. În același sens, prin Legea nr.947-XIII, ministrul justiției face parte de drept din componența Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel, nu putem afirma că raporturile confirmate prin Regulament sînt adecvate celor pe care le conține legea. Sub alt aspect, atît membrul colegiului de calificare și atestare a judecătorilor – ca reprezentant al Ministerului Justiției, cît și ministrul justiției – membru al Consiliului Superior al Magistraturii, asigură realizarea politicii de stat în domeniul justiției prin instituțiile nominalizate. Însă această poziție o putem infirma prin argumentul că atît membrul colegiului de calificare și atestare a judecătorilor, cît și membrul Consiliului Superior al Magistraturii, sînt datori să execute atribuțiile instituțiilor sus-numite, și nu cele ale Ministerului Justiției. Unele atribuții ale acestor instituții au și coincidențe, dar, în opinia noastră, totuși conțin mai multe diferențe [48, p. 86].
b) Conform art. 72 din Constituție, toate problemele referitoare la instanțele judecătorești se reglementează prin lege și nu prin hotărîri de Guvern. Din aceste considerente, credem că există este necesitatea de a adopta o lege cu privire , care să reglementeze și raporturile acestui minister cu puterea judecătorească. Argumentele în favoarea adoptării unei legi se bazează pe situația actuală, în care Executivul, în persoana Ministerului Justiției, nu asigură, în opinia noastră, separarea acestor două ramuri ale puterii: puterea executivă și puterea judecătorească.
Dacă ar fi modificate atribuțiile Ministerului Justiției în problema administrării instanțelor judecătorești, atunci relațiile dintre puterea judecătorească și Ministerul Justiției ar fi menținute prin activitatea Ministrului Justiției, prin participarea unui reprezentant al Ministerului Justiției în cadrul Colegiului de calificare și atestare a judecătorilor, prin participarea unui reprezentant al Ministerului Justiției în componența Consiliului Institutului Național al Justiției, prin organizarea poliției judiciare, prin organizarea executării hotărîrilor și sentințelor instanțelor judecătorești, prin efectuarea expertizelor judiciare și prin alte forme care nu vor influența asupra independenței puterii judecătorești. Principala sarcină a Ministerului Justiției – asigurarea realizării politicii de stat în domeniul justiției – ar putea fi realizată prin Procuratură care, în opinia autorului, trebuie să treacă sub autoritatea Ministerului Justiției. Ministerul Justiției, în această ordine de idei, trebuie să dispună de dreptul de a solicita informații asupra activității procuraturii, de a da anumite indicații, dar care să nu afecteze independența procurorului. Numai astfel s-ar elimina intercalarea competențelor diferitelor autorități care, într-un mod sau altul, contribuie la realizarea justiției.
ÎNCHEIERE
Concluzii:
– Pe parcursul anilor sistemul instanțele judecătorești din Republica Moldova a avut o evoluție substanțială, datorită faptului că în precedentul sistem de guvernare principiul separării și colaborării ramurilor puterii în stat nu-și găsea aplicarea. Astfel, Parlamentul de legislatura a XII-a a făcut primii pași în recunoașterea noilor instituții din doctrina dreptului. În prima etapă, la 23 iunie fost adoptată, prin Hotărîrea Parlamentului nr. 148-XII, Declarația suveranității. Act prin care Republica Moldova, pentru prima dată, s-a proclamat ca stat democratic de drept, iar drept principiu de funcționare a statului a fost recunoscut cel al separării puterii legislative, executive și judecătorești. Astfel, a fost trasate contururile celei de a treia funcții fundamentale în stat – funcția jurisdicțională, care a fost încredințată celei de a treia ramuri a puteri în stat – autoritatea judecătorească.
La 27 iulie 1990, Parlamentul, prin Hotărîrea nr. 201-XII, a adoptat istoricul act „Decretul cu privire la puterea de stat”, prin care a statuat supremația Constituției și înfăptuirea neabătută a separării puterilor legislativă, executivă și judecătorească, punînd bazele realizării în fapt a principiului separării puterilor în stat. Prin acest act, Parlamentul a stabilit bazele formării puterii judecătorești ca o ramură a puterii de stat, statuînd că puterea judecătorească este subordonată numai legii. Cetățenii sînt egali în fața legii și a judecății. Amestecul în înfăptuirea justiției este inadmisibil. De asemenea, în baza acestui Decret, a fost impusă interdicția apartenenței judecătorilor la partidele politice și la mișcările social-politice.
Prin aceste acte istorice, în plan politic s-a pus începutul reformării autorității judecătorești ca ramură a puterii de stat. Aceste idei au fost dezvoltate ulterior în Concepția reformei judiciare și de drept și și-au găsit locul cuvenit în Constituția Republicii Moldova. Puterea judecătorească poate activa eficient numai în cazul respectării condiției separării celor trei ramuri ale puteri și colaborării lor, iar justiția poate fi efectuată numai de o autoritate cu împuterniciri constituționale. În baza Constituției Republicii Moldova au fost formulate standardele constituționale privitoare la principiul separării ramurior puterii statului, formarea organelor de conducere a puterii judecătorești, precum și în ceea ce privește formarea sistemului instanțelor judecătorești în Republica Moldova.
Astfel, formarea și consolidarea Republicii Moldova ca stat independent, democrat și civilizat a determinat în mod imperativ realizarea practică a principiului separării ramurilor puterii în stat ca o condiție primordială de edificare și funcționare a unui stat de drept în cadrul marii familii a statelor europene.
– Orice putere judecătorească, inclusiv autoritatea judecătorească din Republica Moldova, este reglementată de Constituția statului respective avînd o structură ierarhică. Numărul nivelurilor de instanțe – a instanțelor intermediare este diferit și depinde de mărimea teritoriului, de numărul și densitatea populației. În funcție de nivelul său ele sînt numite ca instanțe de fond, de apel și de recurs. De aceleași criterii depinde formarea judecătoriilor specializate și formarea a noi sisteme judiciare.
– Principalul și unicul subiect al puterii judecătorești este judecătorul și instanța judecătorească, care înfăptuiește nemijlocit justiția și pronunță actul justiției în numele legii. Celelalte autorități, antrenate în procesul înfăptuirii justiției, contribuie doar la înfăptuirea justiției.
– Consiliul Superior al Magistraturii nu este un organ ce face parte cu desăvîrșire din puterea judecătorească. Această instituție garantează doar independența și imparțialitatea reprezentanților puterii judecătorești la înfăptuirea actului justiției, avînd în vedere faptul că pune la adapost justiția de orice ingerințe exterioare și de influențele politice.
– Procuratura este o instituție autonomă în cadrul autorității judecătorești, care, în limitele atribuțiilor și competenței, apără interesele generale ale societății, ordinea de drept, drepturile și libertățile cetățenilor, conduce și exercită urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanțele de judecată, în condițiile legii.
– Sub aspectul organizațional, în Republica Moldova, justiția se înfăptuiește de către Curtea Supremă de Justiție, Curțile de apel și judecătorii. Pentru anumite categorii de cauze sunt create instanțe judecătorești specializate, cum ar fi: instanțe judecătorești comerciale și instanțe judecătorești militare.
– Înfăptuirea obiectivă și imparțială a justiției este posibilă numai asigurînd independența deplină a judecătorului, a instanței judecătorești și a autorității judecătorești atît de factorii externi, cît și de cei interni. Aceste aspecte ale independenței nu pot fi privite izolat unul față de altul, ele fiind strîns legate între ele.
Recomandări:
Întru remedierea situației în care se află în prezent sistemul autorităților judecătorești din Republica Moldova, se impune întreprinderea unui șir de acțiuni:
reformarea și optimizarea sistemului judecătoresc;
impunerea transparenței totale a actului de justiție și a activității Consiliului Superior al Magistraturii, în mod special în ceea ce ține de selectarea, numirea, promovarea, sancționarea judecătorilor;
elaborarea unor programe performante de pregătire inițială și de pregătire continuă a judecătorilor;
responsabilizarea judecătorilor pentru hotărîrile adoptate;
examinarea de către Consiliul Superior al Magistraturii a corespunderii funcției deținute a celor care cu certitudine nu mai îndeplinesc exigențele caracteristice unui judecător într-un stat democratic și bazat pe drept.
promovarea și punerea în aplicare a unor mecanisme noi pentru implementarea controlului public în sfera justiției, precum și controlul democratic asupra activității organelor de drept la general.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id =311496
Declarația de suveranitate a Republicii Sovietice Socialiste Moldova nr. 148-XII din 23.06.1990. În: Vestile Sovietului Suprem, nr. 8/192, 1990. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id =308109
Decret cu privire la puterea de stat nr. 201 din 27.07.1990. În: Buletinul Oficial, nr. 8 din 11.12.1990. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id =308424
Declarația de independență a Republicii Moldova nr . 691 din 27.08.1991. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 11-12 din 30.12.1991. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id =313228
Lege privind organizarea judecătorească nr. 514-XIII din 06.07.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 58 din 19.10.1995. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view= doc&lang=1&id =312853
Lege cu privire la statutul judecătorului nr. 544-XIII din 20.07.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 117-119 din 15.08.2002. http://lex.justice.md/index.php?action =view&view=doc&lang=1&id =312845
Lege cu privire al Magistraturii nr. 947-XIII din 19.07.1996. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 64 din 03.10.1996. http://lex.justice.md/index. php?action=view&view=doc&lang=1&id=346406
Lege cu privire Moldova nr. 294-XVI din 25.12.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 55-56 din 17.03.2009. http://lex.justice.md/index. php?action=view&view=doc&lang=1&id =331011
Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale din 04.11.1950. http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/E7126929-2E4A-43FB-ROU_CONV.pdf
Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10.12.1948. http://legislatie.resurse-pentrudemocratie.org/drepturi_onu.php
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16.12.1966. http://www.irdo.ro/file.php?fisiere_id=80&inline
Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale din 16.12.1966. http://www.irdo.ro/file.php?fisiere_id=79&inline
Monografii, articole de specialitate
Аrseni А. Drept constituțional și instituții politice. Chișinău: Centrul Editorial al USM, 2005. 504 p.
Arseni A, Drept constituțional și instituții politice. Tratat. Vol. II, Chișinău: Centrul Editorial al USM, 2014. 467 p.
Arseni A., Ivanov V., Suholitco L. Dreptul constituțional comparat. Chișinău: CEP USM, 2003. 295 p.
Avornic Gh., Aramă E., Negru B. Teoria Generală a Dreptului. Chișinău: Cartier juridic, 2004. 129 p.
Barbăneagră A. Concepția reformei judiciare în Republica Moldova. În: Legea și Viața, nr. 9, 1992, p. 18-23.
Bădescu M. Introducere în filosofia dreptului. București: Lumina Lex, 2003. 398 p.
Bîrgău M., Gureu V. Dreрt Constituționаl Comраrаt: curs universitаr. Chișinău: CEР USM, 2009. 451 р.
Bîrsan C. Convenția Europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Ediția a doua. București: C. H. Beck, 2010. 1887 p.
Capcelea V. Filozofia dreptului. Chișinău: Arc, 2004. 571 p.
Cârnaț T. Drept constituțional. Chișinău: Centrul Editorial al USM, 2010. 513 p.
Cârnaț T., Cârnaț M. Protecția juridică a drepturilor omului. Chișinău: Litera, 2006. 382 p.
Ciobanu – Dordea A. Constituția Republicii Franceze. București: All Beck, 1998. 46 p.
Cobăneanu S., Agachi S. Dreptul constituțional al țărilor străine. Chișinău: CE USM, 2004. 217 p.
Constituția Republicii Moldova. Comentariu. Chișinău: Arc, 2012. 574 p.
Corlățean T. Protecția europeană și internațională a drepturilor omului. București: Universul Juridic, 2012. 363 p.
Craiovan I. Filosofia dreptului. București: Pro Universitaria, 2012. 475 p.
Creаngă I., Gurin C. Dreрturile și libertățile fundаmentаle. Sistemul de gаrаnții. Chișinău: Cаrtier, 2005. 399 р.
Cușmir M., Sisteme constituționаle euroрene. Chișinău: Аdrigа-Vis, 2008. 262 р.
Deleanu I. Instituții și proceduri constituționale în dreptul român și în dreptul comparat. București: C. H. Beck, 2006. 936 p.
Dicționar de Drepturile Omului. București: C.H. Beck, 2013. 958 р.
Drăganu T. Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar. Vol. II. București: Lumina Lex, 2000. 361 p.
Duculescu V., Călinoiu C., Duculescu G. Drept Constituțional Comparat. București: Lumina Lex, 2 volume, 2007. 850 p.
Focșeneanu E. Legea Fundamentală pentru Republica Federală Germania. București: All Beck, 1998. 160 p.
Guceac I. Curs elementar de drept constituțional. Vol. II. Chișinău: Cartier, 2004. 494 p.
Guceac I. Evoluția constituționalismului în Republica Moldova. Chișinău: Cartier, 2000. 373 p.
Iаncu Gh. Dreрt constituționаl și instituții рolitice. Edițiа а III-а revizuită și comрletаtă. București: Luminа Lex, 2005. 638 р.
Ionescu C. Dreptul constituțional comparat. București: Fondația „România de mâine", 2008. 369 p.
Leș, I. Organizarea sistemului judiciar românesc. București: All Beck, 2004. 360 p.
Leș I. Sisteme judiciare comparate. București: All Beck, 2002. 567 p.
Murаru I., Tănăsescu S. Dreрt constituționаl și instituții рolitice. Volumul I. București: C.H. Beck, 2011. 200 р.
Murаru I., Tănăsescu S. Dreрt constituționаl și instituții рolitice. Volumul II. București: C.H. Beck, 2013. 301 р.
Popa V. Drept public. Chișinău: AAP, 1998. 453 p.
Procuratura Republicii Moldova la 15 ani. Chișinău: IM „Cușnir & C”, 2007. 172 p.
Pușcaș V. Autoritatea judecătorească în sistemul instituțiilor publice din Republica Moldova. În: Consultant, nr.7, 2005, p.19-22.
Pușcaș V. Înfăptuirea justiției în Republica Moldova. În: Curier judiciar, nr.1-2, 2002, p.10-15.
Roman D., Cerbu A., Vîzdoagă T., Ursu S. Organizarea și activitatea Organelor de Ocrotire a Normelor de Drept în Republica Moldova. Chișinău: Cartdidact, 2004. 220 p.
Selejan – Guțan B. Protecția europeană a drepturilor omului. București: C. H. Beck, 2011. 301 p.
Tănăsescu S., Nicolae P. Constituția Statelor Unite ale Americii. București: All Beck, 2002. 89 p.
Vida I. Drepturile omului în reglementări internaționale. București: Lumina Lex, 2003. 240 p.
Voicu M. Protecția europeană a drepturilor omului. București: Lumina Lex, 2001. 284 p.
Vrаbie G. Dreрt constituționаl și instituții рolitice. Vol. I. Iаși: Cugetаreа, 1999. 490 р.
Конституционное право зарубежных стран. Под общ. ред. чл. – корр. РАН, проф. М. В. Баглая, д. ю. н., проф. Ю. И. Лейбо, д. ю. н., проф. Л. М. Энтина, Москва: НОРМА, 2008. 690 p.
Страшун Б. Н. Конституционное государственное право зарубежных стран. Москва: Бек, 2006. 780 p.
Чиркин В. Е. Конституционное право зарубежных стран. Москва: Юристъ, 2012. 669 p.
Site-uri internet
Consiliul Europei și Drepturile Omului [online]. www.humanrights.coe.int (citat la 24.04.2015).
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului [online]. www.hudoc.echr.coe.int (citat la 24.04.2015).
summary
Any state no matter rich or poor, weak or powerful, well developed or undeveloped, needs an inaccessible, independent, impartial, transparent, foreseen and operative justice. The basic goal of this work consists of the multiple investigation of the judicial power as one of the brunches of the state power.
The judicial system of the totalitarian state had only one function, that of the repressive one. In a democratic state the justice has another function, that of defending the human rights and fundamental freedoms, and first of all to defend the citizen from the abuses of the state representatives. None of the states can totally defend its citizens from the criminals, but a judicial state has the obligation to develop such judicial mechanisms through which to guarantee the protection of its citizens from the abuse from the individuals and most of all against the abuse and even from the neglecting of the totalitarian state (state authorities).
As much as there is the possibility to punish the representatives of the legislative, executive and judicial power for the mistakes they have made, the judicial institutions will fulfil their functions as guards of the fundamental rights and freedoms. While investigating the topic was taken in the fact that Moldova Republic is in the transaction period from the administrative system of a hyper-centralized economy to a system of free market economy, from a state dominant by the ideology of one party to the pluralism of ideas and parties. In such conditions it is very important to create a triple mechanism of protection of the man, insurance of the freedom of mass-media, the independence of the justice and the defense of the fundamental rights and freedoms of the citizens.
In the work is given the argumentation of the judicial power as a part of the state power equal with the legislative and executive power. It consists of judicial courts. The only bearer of the judicial power is the judge.
The Republic of Moldova has a qualitative justice only in case of insurance of the judicial power with qualified and responsible professionals, its development and creation of material, financial, technical support that helps to fulfil the justice.
The present work is a rigorous try of the analysis of the judicial power: The problems connected with the reorganization of the old judicial system and consolidation of the new one; Insurance of separation of state power in legislative, executive and judicial power; Formation and function of the judicial power in cooperation with other state power branches; The competitive constitutional aspects of the judicial power; Judicial auto – administration and the goal of the Supreme Council of the Magistrate; The role of the Prosecution in justice.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id =311496
Declarația de suveranitate a Republicii Sovietice Socialiste Moldova nr. 148-XII din 23.06.1990. În: Vestile Sovietului Suprem, nr. 8/192, 1990. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id =308109
Decret cu privire la puterea de stat nr. 201 din 27.07.1990. În: Buletinul Oficial, nr. 8 din 11.12.1990. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id =308424
Declarația de independență a Republicii Moldova nr . 691 din 27.08.1991. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 11-12 din 30.12.1991. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id =313228
Lege privind organizarea judecătorească nr. 514-XIII din 06.07.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 58 din 19.10.1995. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view= doc&lang=1&id =312853
Lege cu privire la statutul judecătorului nr. 544-XIII din 20.07.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 117-119 din 15.08.2002. http://lex.justice.md/index.php?action =view&view=doc&lang=1&id =312845
Lege cu privire al Magistraturii nr. 947-XIII din 19.07.1996. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 64 din 03.10.1996. http://lex.justice.md/index. php?action=view&view=doc&lang=1&id=346406
Lege cu privire Moldova nr. 294-XVI din 25.12.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 55-56 din 17.03.2009. http://lex.justice.md/index. php?action=view&view=doc&lang=1&id =331011
Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale din 04.11.1950. http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/E7126929-2E4A-43FB-ROU_CONV.pdf
Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10.12.1948. http://legislatie.resurse-pentrudemocratie.org/drepturi_onu.php
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16.12.1966. http://www.irdo.ro/file.php?fisiere_id=80&inline
Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale din 16.12.1966. http://www.irdo.ro/file.php?fisiere_id=79&inline
Monografii, articole de specialitate
Аrseni А. Drept constituțional și instituții politice. Chișinău: Centrul Editorial al USM, 2005. 504 p.
Arseni A, Drept constituțional și instituții politice. Tratat. Vol. II, Chișinău: Centrul Editorial al USM, 2014. 467 p.
Arseni A., Ivanov V., Suholitco L. Dreptul constituțional comparat. Chișinău: CEP USM, 2003. 295 p.
Avornic Gh., Aramă E., Negru B. Teoria Generală a Dreptului. Chișinău: Cartier juridic, 2004. 129 p.
Barbăneagră A. Concepția reformei judiciare în Republica Moldova. În: Legea și Viața, nr. 9, 1992, p. 18-23.
Bădescu M. Introducere în filosofia dreptului. București: Lumina Lex, 2003. 398 p.
Bîrgău M., Gureu V. Dreрt Constituționаl Comраrаt: curs universitаr. Chișinău: CEР USM, 2009. 451 р.
Bîrsan C. Convenția Europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Ediția a doua. București: C. H. Beck, 2010. 1887 p.
Capcelea V. Filozofia dreptului. Chișinău: Arc, 2004. 571 p.
Cârnaț T. Drept constituțional. Chișinău: Centrul Editorial al USM, 2010. 513 p.
Cârnaț T., Cârnaț M. Protecția juridică a drepturilor omului. Chișinău: Litera, 2006. 382 p.
Ciobanu – Dordea A. Constituția Republicii Franceze. București: All Beck, 1998. 46 p.
Cobăneanu S., Agachi S. Dreptul constituțional al țărilor străine. Chișinău: CE USM, 2004. 217 p.
Constituția Republicii Moldova. Comentariu. Chișinău: Arc, 2012. 574 p.
Corlățean T. Protecția europeană și internațională a drepturilor omului. București: Universul Juridic, 2012. 363 p.
Craiovan I. Filosofia dreptului. București: Pro Universitaria, 2012. 475 p.
Creаngă I., Gurin C. Dreрturile și libertățile fundаmentаle. Sistemul de gаrаnții. Chișinău: Cаrtier, 2005. 399 р.
Cușmir M., Sisteme constituționаle euroрene. Chișinău: Аdrigа-Vis, 2008. 262 р.
Deleanu I. Instituții și proceduri constituționale în dreptul român și în dreptul comparat. București: C. H. Beck, 2006. 936 p.
Dicționar de Drepturile Omului. București: C.H. Beck, 2013. 958 р.
Drăganu T. Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar. Vol. II. București: Lumina Lex, 2000. 361 p.
Duculescu V., Călinoiu C., Duculescu G. Drept Constituțional Comparat. București: Lumina Lex, 2 volume, 2007. 850 p.
Focșeneanu E. Legea Fundamentală pentru Republica Federală Germania. București: All Beck, 1998. 160 p.
Guceac I. Curs elementar de drept constituțional. Vol. II. Chișinău: Cartier, 2004. 494 p.
Guceac I. Evoluția constituționalismului în Republica Moldova. Chișinău: Cartier, 2000. 373 p.
Iаncu Gh. Dreрt constituționаl și instituții рolitice. Edițiа а III-а revizuită și comрletаtă. București: Luminа Lex, 2005. 638 р.
Ionescu C. Dreptul constituțional comparat. București: Fondația „România de mâine", 2008. 369 p.
Leș, I. Organizarea sistemului judiciar românesc. București: All Beck, 2004. 360 p.
Leș I. Sisteme judiciare comparate. București: All Beck, 2002. 567 p.
Murаru I., Tănăsescu S. Dreрt constituționаl și instituții рolitice. Volumul I. București: C.H. Beck, 2011. 200 р.
Murаru I., Tănăsescu S. Dreрt constituționаl și instituții рolitice. Volumul II. București: C.H. Beck, 2013. 301 р.
Popa V. Drept public. Chișinău: AAP, 1998. 453 p.
Procuratura Republicii Moldova la 15 ani. Chișinău: IM „Cușnir & C”, 2007. 172 p.
Pușcaș V. Autoritatea judecătorească în sistemul instituțiilor publice din Republica Moldova. În: Consultant, nr.7, 2005, p.19-22.
Pușcaș V. Înfăptuirea justiției în Republica Moldova. În: Curier judiciar, nr.1-2, 2002, p.10-15.
Roman D., Cerbu A., Vîzdoagă T., Ursu S. Organizarea și activitatea Organelor de Ocrotire a Normelor de Drept în Republica Moldova. Chișinău: Cartdidact, 2004. 220 p.
Selejan – Guțan B. Protecția europeană a drepturilor omului. București: C. H. Beck, 2011. 301 p.
Tănăsescu S., Nicolae P. Constituția Statelor Unite ale Americii. București: All Beck, 2002. 89 p.
Vida I. Drepturile omului în reglementări internaționale. București: Lumina Lex, 2003. 240 p.
Voicu M. Protecția europeană a drepturilor omului. București: Lumina Lex, 2001. 284 p.
Vrаbie G. Dreрt constituționаl și instituții рolitice. Vol. I. Iаși: Cugetаreа, 1999. 490 р.
Конституционное право зарубежных стран. Под общ. ред. чл. – корр. РАН, проф. М. В. Баглая, д. ю. н., проф. Ю. И. Лейбо, д. ю. н., проф. Л. М. Энтина, Москва: НОРМА, 2008. 690 p.
Страшун Б. Н. Конституционное государственное право зарубежных стран. Москва: Бек, 2006. 780 p.
Чиркин В. Е. Конституционное право зарубежных стран. Москва: Юристъ, 2012. 669 p.
Site-uri internet
Consiliul Europei și Drepturile Omului [online]. www.humanrights.coe.int (citat la 24.04.2015).
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului [online]. www.hudoc.echr.coe.int (citat la 24.04.2015).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Instantele Specializate Care Contribuie la Infaptuirea Justitiei In Republica Moldova (ID: 128250)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.