Instantele Nationale Abilitate sau Obligate Sa Faca Trimiteridoc

=== Instantele nationale abilitate sau obligate sa faca trimiteri ===

Capitolul 1

Introducere

Având în vedere că instanțele naționale sunt instanțe de drept comun acestea trebuie să se pronunțe asupra aplicării și interpretării dreptului Uniunii în concordanță cu dreptul unional.

În ajutorul instanțelor s-a creat un mecanism care oferă posibilitatea de a întreba si de a primi un răspuns din partea Uniunii cu privire la anumite chestiuni de care instanța nu este sigură. Acest "ajutor" constă în posibilitatea dată instanțelor naționale de a formula o acțiune preliminare către Curtea de Justiție.

Acțiunea preliminară își are originea în articolul 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, precum și în alte Protocoale, Tratate sau Convenții încheiate de Uniunea Europeană. Câteva exemple ar fi:

– articolul 150 din Tratatul privind înființarea EURATOM,

– articolul 10 din Protocolul nr. 36 privind dispozitiile tranzitorii,

– Convenția din 16 decembrie 1968 de la Lugano, încheiat între statele membre ale UE și ale Asociației Europene a Liberului Schimb, privind competența instanțelor judecătorești și executarea hotărârilor judecătoresti în materie civilă și comercială.

Cu toate acestea, despre acțiunea preliminară s-a vorbit pentru prima dată încă din primele decenii ale secolului XX, prin Legea Fundamentală Germană (articolul 100 al.1), Convenția Italiană de la 27 decembrie 1947 ( articolul 134), precum și alte drepturi constituționale îndeosebi în cel spaniol , belgian si francez . În acesta din urmă, Tribunalele aveau posibilitatea de a sesiza instanțele administrative cu diferite chestiuni pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare și invers.

Procedurile din dreptul italian și german, în care Curtea constituțională este sesizată cu anumite chestiuni pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, au avut semnificație particulară.

Drepturile constituționale din aceste țări, cunoșteau mecanismul întrebărilor preliminare încă înainte de crearea Comunității Economice Europene (CEE). Ulterior Tratatul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului ( CECO), prin articolul 41, instituie posibilitatea validității deliberărilor Înaltei Autorități și ale Consiliului când această validitate era în discuție în acțiunile introduse la un organ național de jurisdicție.

Curtea de Justiție a primit prima sa trimitere preliminară în 1961 . În primii ani, numărul de cereri preliminare a fost foarte redus. În 10 ani, din 1960 până în 1969, au existat doar 75 de trimiteri, cu alte cuvinte o medie de mai puțin de opt pe an. În acest context, nu este surprinzătoare dezvoltarea de către Curtea de Justiție a unei practici care era caracterizată printr-o dorință de a nu descuraja trimiterile. Printre alte lucruri, Curtea de Justiție a stabilit o definiție extinsă a ceea ce trebuia considerat ca „instanță judecătorească dintr-un stat membru” și s-a abținut în mod expres de la a aprecia pertinența unei întrebări adresate.

Ulterior începutului său întrucâtva ezitant, procedura trimiterii preliminare a crescut rapid și în prezent există pericolul de a deveni victimă a propriului succes.

În perioada dintre 1961 și 1998, numărul anual de cereri a crescut în medie cu 16%, cu o creștere globală de aproape 100% în perioada dintre 1990 și 1998. Apoi a venit

o perioadă în care volumul de cauze a fost mai mult sau mai puțin constant. Cu toate acestea, în ultimii ani se poate recunoaște o nouă tendință de creștere.

Procedura hotărârii preliminare inspirată din varii sisteme de trimitere din statele membre fondatoare, a constituit așadar una dintre primele forme de cooperare avansată între instanțe naționale și o instanță internațională. De atunci, procedura a constituit un model pentru instituirea de varii proceduri naționale, în timp ce ea nu s-a răspândit mult în plan internațional în afara dreptului comunitar.

În acest scop articolul 267 TFUE prevedere ca o instanță națională din statele membre ale Uniunii Europene poate supune atenției Curții de Justiție chestiunile de interpretare sau de valabilitate a dreptului Uniunii cu care se confruntă ea însași, dacă această instanță de nivel național estimează că este necesară o decizie cu privire la acestă chestiune pentru a se pronunța.

De asemenea articolul 267 TFUE, face distincția în paragrafele 2 și 3 între instanțele naționale care sunt obligate să facă trimiteri preliminare și instanțele pentru care trimiterea este facultativă.

Astfel instanțele de nivel național al cărei decizii nu sunt succeptibile de a fi contestate în dreptul intern printr-o cale de atac, au obligația de a solicita Curții de Justiție pronunțarea unei hotărâri preliminare, însă instanțele naționale din statele membre ale

Uniunii Europene care se află în cursul unui litigiu reale și apreciază că o hotărâre preliminară a Curții este necesară pentru a soluționa cauza fără dubii pot trimite o actiune preliminară.

Art. 267 este folosit ca un mijloc de dezvoltare a infrastructurii ordinii juridice comunitare. Instanțele naționale sunt nevoite să aplice deseori regulile dreptului comunitar în litigiile ce se află pe rolul lor, tocmai de aceea, este necesar ca ele să interpreteze în mod uniform dreptul unnitar. Acesta este scopul trimiterilor preliminare, prevăzut de articolul 267 al Tratatului și anume, posibilitatea instanțelor naționale să pună întrebari Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu privire la interpretarea sau validitatea unei norme comunitare, înainte de a emite hotarârea proprie.

Există o strânsă legătură între instanțele naționale și Curtea de Justiție. Curtea de Justiție are rolul de a interpreta actele Uniunii și de a aprecia valabilitatea dreptului unional, iar instanțele de nivel național au rolul de a aplica în concret dreptul Uniunii.

Interpretarea dată de Curtea de Justiție (contenciosul de interpretare), urmărește cunoașterea sensului exact al unei dispoziții obscure sau ambigue, pe când aprecierea validității ( contenciosul de legalitate), are ca scop verificarea conformității unui act cu dreptul comunitar superior.

Deși acțiunea preliminară nu poate fi identificată cu nicio altă acțiune din dreptul nostru intern, datorită elementelor sale poate fi asemănată cu acțiunea civilă. Elementele acțiunii preliminare sunt:

– obiectul, care garantează aplicarea si interpretarea unitară a dreptului uniunii

– cauza sau scopul urmărit, care poate fi: -imediat când constă în stabilirea valabilității normei contestate

– mediat când constă în rezolvarea litigiului

– partea este instanța națională interesată în cauză precum și capacitatea și calitatea procesuală stabilită acesteia de către dreptul intern și dreptul comunitar.

Capitolul II

Caracterele generale si specificitațile acțiunii preliminare

Caracterele și funcția acțiunii preliminare

Procedura acțiunii preliminare este una necontencioasă și obiectivă care primește caracter de incident în cursul litigiului pendinte în fața instanțelor naționala. Această procedură face parte din dreptul unional bazându-se pe principiile de bază ale UE, principul priorității de aplicare a dreptului unional față de actele normative interne ale statelor membre, precum și pe principiul valabilității directe a dreptului unional în dreptul intern al statelor membre.

Raporturile juridice rezultate din procedura acțiunii preliminare, între instanțele naționale și Curte, sunt raporturi de cooperare directa și nu de subordonare. Astfel Curtea de Justiție este obligată să dea un răspuns util soluționării litigiului cu privire la aplicarea dreptului național și la aprecierea elementelor de fapt, fără a obliga însă instanțele naționale la o anumita soluție a cauzei. Și, pe de altă parte, judecătorul care face trimiterea este obligat să definească cadrul faptic și juridic al întrebărilor pe care le pune.

Datorită elementelor de procedură, acțiunea preliminară se aseamană cu acțiunea de pronunțare asupra unor chestiuni prealabile și acțiunea de anulare a actelor normative unionale, însă se delimitează de aceste acțiuni în mod fundamental, în ceea ce privește functțile sale în sistemul dreptului unional, condițiile procesuale de declanșare a acțiunii, precum și decurgerea procedurii. De aici reiese faptul că deși acțiunea preliminară este o acțiune necontencioasa, ea are un caracter sui – generis.

Procedura acțiunii preliminare este o procedură intermediară, deoarece acțiunea nu este legată de un litigiu propriu-zis concret, ci în strânsă legătură cu litigiul de bază. În această procedură, înainte de tranșarea litigiului aflat pendinte în fața unei instanțe naționale, CJUE, sesizată în cauză se va pronunța anterior cu privire la problemele, întrebările și neclaritațiile concret delimitate, cu privire la interpretarea și valabilitatea unor norme juridice unionale.

Având în vedere că Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, nu prevede forma în care jurisdicția de nivel național trebuie să își prezinte cererea pentru pronunțarea unei hoărâari preliminare, procedura acțiunii preliminare este caracterizată de absenta formalismului.

Această lispsă a formalismului este oarecum subînteleasă din posibilitatea dată exclusiv judecătorului de nivel național de a iniția acțiunea preliminară. Acesta fiind cel mai bine situat pentru a aprecia în ce stadiu al procedurii trebuie intentată cererea, sau cu privire la ce aspecte trebuie formulate întrebările. Judecătorul național este singurul care cunoaște utilitatea procedurală a unei hotărâri preliminare, faptele cauzei și argumentele părților. Din acest motiv, Curtea nu este obligată să verifice exactitatea cadrului juridic pe care judecătorul național îl definește pe propria sa răspundere și nici să îi impună anumite criterii după care instanțele naționale să formeze acțiunea preliminară.

Ca un alt semn al absenței formalismului, Curtea va lua în considerare regulile de drept ale Uniunii, la care judecătorul național nu a făcut trimitere, însă se va abține să răspundă la întrebari pe care judecătorul de nivel național nu i le-a pus, cu excepția cazului în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea litigiului.

Cererea pentru formularea unei hotărâri preliminare adresată de către judecătorul național Curții, poate îmbraca orice formă pe care o admite dreptul național pentru cazurile incidentale. Trebuie, totuși avut în vedere că acest document reprezintă baza procedurii ce se va derula în fața Curții și de aceea, el are nevoie de toate elementele care să îi permită furnizarea uni răspuns util instanței naționale. Cererea pentru formularea unei hotarâri prealabile este singura care va fi notificata celor interesați în drept să depună observații, în fața Curții și face astfel obiectul traducerii. Traducerea cererii presupune o redactare simplă, clară și precisă.

Cu privire la pregătirea cauzei pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, trebuie avute în vedere totuși anumite condiții care se regăsesc în nota informativă cu privire la formularea cererilor pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare de către organele jurisdicționale naționale.

“- să cuprindă o expunere succintă a obiectului litigiului, precum și a faptelor pertinente, astfel cum au fost constatate, sau, cel puțin, să prezinte ipotezele de fapt pe care se grefează întrebările formulate;

– să redea conținutul dispozițiilor de drept intern susceptibile de a fi aplicate în cauză și să identifice, dacă este cazul, jurisprudența națională pertinentă, indicând de fiecare dată elementele de identificare exacte (de exemplu, pagina Monitorului Oficial sau a unei anumite culegeri de jurisprudență și, eventual, referințe la site-uri internet);

– să identifice cu suficientă precizie dispozițiile de drept comunitar relevante în speță;

– să explice motivele care au determinat jurisdicția națională să formuleze întrebările privind interpretarea sau validitatea anumitor dispoziții comunitare, precum și legătura dintre aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal;

– să conțină, dacă este cazul, un rezumat al argumentelor esențiale ale părților.”

Curtea de Justitie este singura îndreptățită să răspundă detaliat și precis, dacă este familiarizată cu elementele de fapt și de drept ale speței transmise de către judecatorul național. Acestea sunt motivele pentru care, desi întrebările judecătorului național nu trebuie să îmbrace o anumită formă, acestea trebuie să fie bine fundamentate și, trebuie să prezinte în mod special temeiurile în baza cărora Curtea trebuie să solutioneze cauza. Cererea de hotarâre preliminara împreună cu documentele relevante (dosarul litigiului), trebuie trimise direct Curții de către instanța națională, prin plic recomandat la Grefa Curții.

Pâna la pronunțarea deciziei, grefa Curții este cea care va ține legătura cu instanța națională și îi va transmite acesteia copii de pe actele procedurale.

În jurisprudența s-a întamplat ca uneori Curtea, în pofida formulării întrebărilor de către instanțele naționale, să lămurească mai degrabă cu privire la valabilitatea actelor normative decât cu privire la interpretarea dreptului unional, deși instanța interoga-se Curtea doar cu privire la interpretarea unor dispoziții sau cu privire la valabilitatea unor acte normative, însa doar în termeni generali.

Funcția acțiunii preliminare reiese din definiția acesteia și constă în asigurarea respectării unității dreptului unional precum și a protecției drepturilor resortisanților unionali, care pot fi persoane fizice sau persoane juridice.

Sistemul jurisdictional unional are o structură dualistă, pe de o parte fiind instanțele naționale din statele membre ale Uniunii Europene, iar pe de altă parte organul jurisdicțional principal și anume Curtea de Justiție a Uniunii Europene împreună cu Tribunalul și Tribunalul Funcției Publice.

Foarte explicit în acesta privință este prof. Gyula Fabian,care trateaza existența acestei împarțiri dualiste în interpretarea și aplicarea dreptului unional până la fuzionarea celor două sisteme jurisdicționale într-un viitor. Neexistența acestui sistem dualist ar duce la nașterea unor divergențe jurisdicționale, deoarece instanțele naționale ale țărilor Uniunii Europene deși sunt obligate să garanteze aplicarea corespunzătoare a legislației europene, uneori există riscul ca instanțele din țări diferite să interpreteze legislația în mod diferit.

În acest scop este nevoie de o instanță centrală în fața căreia sunt decise toate neclaritățile de interpretare în spiritul scopurilor fixate de Tratatul de înființare a Comunității Europene într-o procedură comunitară.

Obiectul, cauza și partea acțiunii preliminare

Trimiterile preliminare pot face referire la:

– existența unor norme de drept unional,

– valabilitatea unor norme,

– interpretarea conținutului acestor norme.

Importanța obiectului acțiunii preliminare constă în clarificarea termenului de normă juridică de drept unional și stabilirea cu exactitate a întelesului acesteia.

Conform practicii judiciare, întrebările preliminare pot face referire atât la norme juridice de drept primar cât și la normele juridice care fac parte din dreptul unional secundar sau derivat precum și la principiile de bază ale ordinii juridice unionale.

Dreptul primar sau originar constă conform articolului 267 din TFUE, în totalitatea tratatelor de bază ale Uniunii Europene, pe când dreptul secundar sau derivat constă în totalitatea normelor juridice unionale, create de organele unionale, pe baza principiilor și limitelor stabilite de dreptul primar. Astfel dreptul secundar este subordonat dreptului primar.

Diferența dintre aceste drepturi prezintă importanță pentru obiectul acțiunii preliminare, deoarece dreptul primar constituie obiect numai în ceea ce privește interpretarea normelor, pe când dreptul secundar sau derivat poate constitui obiect al acțiunii preliminare atât în ceea ce privește interpretarea cât și valabilitatea normelor.

În jurisprudenta unionala s-a discutat poziția tratatelor de drept internațional public și a Tratatelor de asociere ale Uniunii Europene în sistemul de drept unional. În teorie acestea au fost acceptate ca părți integrante din dreptul unional sub denumirea de drept unional accesoriu sau complementar, însă practica și Curtea de Justiție nu a acceptat aceste norme ca obiect al acțiunii preliminare cu privire la valabilitate, ci numai cu privire la interpretare.

Câteva norme care însă nu fac parte din dreptul unional accesoriu sunt:

-tratatele internaționale ale statelor membre încheiate cu state terțe în domenii necomunitare sau care nu cad în competența Comunităților și care prin urmare nu pot face obiectul acțiunii preliminare,

– declarațiile sau programele politice ale organelor unionale care pot constitui fundamentul unor norme unionale viitoare, dar care constituie numai o concentrare politică asupra unor scopuri viitoare de realizare,

-actele încheiate între organele de stat ale țărilor membre cu organizații sau asociații de drept intern.

O alta discuție în jurisprudența unională a fost cu privire la normele juridice de drept intern. Regula este că acestea nu constituie obiectul acțiunii preliminare, însă această regulă s-a dovedit a fi relativă în măsura în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu a refuzat interpretarea acestor norme, deoarece dreptul național are ca temei dreptul unional.

Principiile generale ale dreptului acceptate în statele membre constituie parte integrantă a ordinii juridice unionale. Au fost recunoscute de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în jurisprudența sa și sunt de mare ajutor în activitatea acesteia.

Aceste principii sunt văzute de către Curtea de Justiție ca fiind niște norme juridice obligatorii nu doar ca niște simple idei, însumând aici atât principii de drept (principles de droit), cât și reguli juridice (regles de droit). Ele deși sunt de o mare generalitate și foarte abstracte, instanțele naționale le concretizează și deduc drepturile și obligațiile aplicabile unor indivizi în cazuri individuale.

Obiect al acțiunii preliminare mai pot fi și alte principii fundamentale:

– principiul proporționalității

– principiul neretroactivității legiilor

– principiul bunei-credințe

– principiul "non bis in idem"

– principiul legalității

– principiul liberului acces la justiție

– alte principii de care Curtea de Justiție a Uniunii Europene ține seama în cazul soluționării problemelor cu care este sesizată prin acțiunile preliminare.

Cauza sau scopul urmărit, așa cum am arătat deja în introducere, reprezintă interpretarea conținutului unor norme juridice unionale sau stabilirea valabilității acestor norme.

Scopul urmărit se împarte în: scopul imediat și scopul mediat.

Scopul imediat reprezintă stabilirea valabilitații și interpretării corecte a normei contestate. Stabilirea valabilității unei norme juridice de fapt înseamnă stabilirea legalității acesteia. Lucruri pentru care în doctrina de specialitate s-a discutat asemănarea dintre acțiunea preliminară și acțiunea in anulare, ambele urmărind același scop. Ceea ce totuși face diferența între aceste două acțiuni este scopul mediat. Acțiunea în anulare are scopul de a anula un act ilegal, pe când acțiunea preliminară stabileste valabilitatea unei norme juridice în sprijinul instanțelor naționale.

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene nu definește interpretarea normelor juridice unionale. Se întelege însă că interpretarea reprezintă, activitatea Curții de stabilire a adevăratului înțeles al normei juridice, care de multe ori poate să fie abstractă, neclară, confuză sau chiar greu de înțeles și pentru specialiști. În interpretarea acestei norme se folosesc anumite metode de interpretare care le vom detalia într-o secțiune următoare.

Scopul mediat este rezolvarea în fond a litigiului aflat pendinte în fața instanței naționale. Astfel aceasta din urmă, ținând cont de hotărârea preliminară data de Curte, va da o soluție corecta litigiului aflat în fața sa.

Partea este reprezentată de instanța națională, precum și de capacitatea procesuală și calitatea necesară stabilită acesteia, de către dreptul intern și dreptul unional.

Prin instanțele naționale se înțeleg doar instanțele din statele membre ale Uniunii Europene, nu și jurisdicțiile din statele terte și jurisdictiile internaționale,cum ar fi: Curtea Internațională de Justiție și Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Facultatea de a transmite proceduri preliminare Curtii aparține și Curții din Benelux, care este o jurisdicție comună mai multor state membre (Belgia, Olanda și Luxemburg). După exemplul instanțelor din fiecare dintre aceste state, Curtea din Benelux este însărcinată cu asigurarea uniformității în aplicarea regulilor juridice comune celor trei state membre.

Interpretarea, valabilitatea și legalitatea normelor juridice unionale

În conformitate cu articolul 267 TFUE, Curtea are competența de a interpreta tratatul și actele instituțiilor, însă nu și de a le aplica unei spețe anume. Interpretarea constă în degajarea sensului exact și a aplicabilității ei într-o situație dată. Astfel, este vorba despre a confrunta norma abstractă cu o situație concretă, de a verifica dacă se aplică și în ce măsură, încercând să risipim în prealabil incertitudinile și ambiguitățile pe care le conține aceasta, aproape inevitabil.

Conform Curții Permanente de Justiție Internațională ( CPJI), "prin termenul de interpretare trebuie să înțelegem indicarea precisă a sensului și aplicabilității pe care Curtea a înțeles să le atribuie hotărârii respective." Curtea Internaționala de Justiție (CIJ) se exprimă în aceiași termeni: " Trebuie ca cererea să aibă într-adevar ca obiect o interpretare a hotărârii, ceea ce înseamnă că trebuie să vizeze exclusiv clarificarea sensului și a aplicabilității a ceea ce a fost decis cu titlu obligatoriu prin hotărâre…".

De asemenea, avocatul general Lagrange a subliniat că: " granița dintre aplicare și interpretare este una dintre problemele cele mai delicate pe care le pune manipularea articolului 177 din tratatul CEE, cu atât mai mult cu cât această graniță este aceea dintre competente respectivă a jurisdicției comunitare și cea a jurisdicțiilor de nivel național, pe care, în caz de conflict, niciun judecător nu a primit misiunea de a o reglementa".

În aceste situații Curtea se afla în fata unei duble dificultăți. Aceasta trebuie să evite să diminueze atribuțiile judecătorului național, prin aplicarea dreptului uniunii la faptele cauzei, dar în același timp trebuie să evite să dea răspunsuri abstracte, încât acestea să ajungă să nu furnizeze niciun indiciu util cu privire la soluționarea litigiului.

Interpretarea este operația logico-rațională, care se face după anumite reguli și metode specifice dreptului. Prin metoda de interpretare se întelege, totalitatea procedeelor folosite pentru descoperirea conținutului prevederilor normelor juridice, în scopul aplicării lor la cazuri concrete.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene în activitatea sa de interpretare foloseste următoarele metode:

– metoda gramaticală – se bazează pe teoria obiectivă a cercetării întelesului strict normativ al legii. Dacă aceasta nu duce la niciun rezultat, sunt utilizate alte metode care sunt orientate potrivit teoriei subiective a voinței legiuitorului.

– metoda de interpretare sistematic-teleologică – aceasta este orientată spre scopurile de bază unionale, constând în recurgerea la principiile de drept unional, la tratatele de înființare respectiv de modificare ale Uniunii.

Această din urmă metodă are următoarele caracteristici importante:

– interpretarea este orientată spre asigurarea, prin interpretarea normei unionale, a condițiilor celor mai optime, pentru activitatea Uniunii și a organelor sale, având ca scop asigurarea capacitații de funcționare a Uniunii Europene.

– interpretarea autonomă a dreptului unional, astfel se interpretează în sens unional și nu în sensul dreptului intern . Scopul fiind asigurarea aplicarii uniforme a dreptului uniunii în toate statele membre.

– interpretarea dreptului secundar în conformitate cu dreptul originar.

– interpretarea dinamică-evolutivă. Aceasta reiese din dezvoltarea continuă a Comunităților și a UE.

– interpretarea celor patru libertăți fundamentale și interpretarea strictă a rezervelor formulate de state.

Curtea are posibilitatea să își interpreteze propriile hotărâri, astfel în conformitate cu o jurisprudență constantă, caracterul obligatoriu al hotărârilor prelimiare nu împiedică instanțele naționale în a face o nouă sesizare către CJUE, dacă respectiva instanță consideră necesară această sesizare, pentru a putea rezolva litigiul care se află în fața sa. Această acțiune preliminară a instanței națonale își are justificare atunci când apar dificultați în înțelegerea sau aplicarea hotărârii pe care Curtea a dat-o anterior. Instanța națională poate adresa Curții o nouă întrebare de drept, care conține aceleași elemente de fapt, făcând totuși Curtea să răspundă diferit, în comparație cu răspunsul dat la aceiași întrebare.

Valabilitatea unei norme juridice unionale și legalitatea acesteia sunt două chestiuni care cer a fi studiate împreună, fiind practic același lucru. În doctrina de specialitate s-a discutat sinonimia dintre acești doi termeni. Guvernul german susținea în observațile sale din cauza Internationale Credit en Handelsvereniging, că termenul de valabilitate nu viza decât legalitatea externă a actelor, astfel încât, în cadrul unei acțiuni pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, nu puteau fi invocate decât acuzațiile de necompetență și încălcare a formelor substanțiale. Avocatul general Roemer, combate însă această restricție, pe care Curtea implicit o respinge și ea.

Din jurisprudența Curții reiese că mijloacele admise pentru declararea lipsei de validitate a unui act nu sunt diferite de cele enumerate la articolul 263 TFUE. Astfel trimiterea în vederea evaluării validității, este o modalitate de control a legalității actelor instituțiilor.

Capitolul III

Instanțele naționale abilitate sau obligate să facă trimiteri

3.1 Noțiunea de instanță

Procedura acțiunilor preliminare este concepută ca o procedură între instanțe, aceasta fiind disponibilă tuturor instanțelor din statele membre. Această expresie trebuie înțeleasă în sensul dreptului Uniunii, iar accentul cade pe funcția, competențele și poziția ocupată de un organ judiciar în cadrul sistemelor de protecție juridică din statele membre și nu pe denumire acestuia.

Astfel prin instanțe trebuie să se înțeleagă toate instituțiile independente și imparțiale, având competența de soluționare a litigiilor într-un stat constituțional cu toate garanțiile prevăzute de lege.

În dreptul unional s-a discutat mult cu privire la unele organe, dacă au sau nu calitate și capacitate procesuală precum și interes de a intenta o acțiune preliminara. Curtea a trebuit să se pronunțe cu privire la caracterul de instanță al unor instituții care în denumirea lor nu dau niciun indiciu că ar fi instanțe judecătorești.

Clarificarea situației a fost însă prilejuită în anul 1966, când Curtea de Justiție, în cauza Vaassen Göbbels, a respins teoria trimiterii, afirmând caracterul comunitar al noțiunii de jurisdicție. În speță, Curtea a luat în considerare șase trăsături care caracterizau Scheidsgerecht, pentru a califica acest organism drept instanță în sensul articolului 267 TFUE, indiferent de calificarea lui în dreptul olandez.

Aceste condiții de bază care pot defini o instanță din punct de vedere materiale și formal sunt următoarele:

– să aibă un caracter permanent

– jurisdicția să fie obligatorie (să existe obligația pentru persoane fizice sau persoane juridice de a aducea anumite litigii în fața unei asemenea instanțe)

– originea legală a autorității respective

– contradictorialitatea procedurii

– aplicarea normelor de drept în soliționarea cauzei

– independenta instanței jurisdicționale

– să tranșeze litigii în procedura contencioasă (să aibă o activitate jurisdicțională)

– decizia să aibă caracterul jurisdicțional.

Nu este necesar ca toate aceste elemente sa fie reunite pentru a recunoaște calitatea unei instanțe în sensul articolului 267 TFUE, întrucât ele constituie mai degrabă un mijloc de orientare pentru CJUE decât o definiție exhaustivă. Astfel, în ultimii ani Curtea a recunoscut caracterul de jurisdicție următoarelor instituții:

• Tribunal Economico-Administrativo Regional de Cataluña (Spania), competent în recunoașterea reclamațiilor economico-administrative

• Överklagandenämnden för Högskolan (Comisia de Recurs a Instituțiilor de Învățământ Superior din Suedia), competent în analiza acțiunilor formulate împotriva deciziilor de angajare la universitate și în școlile superioare

• Collège jurisdictionnel de la Région de Bruxelles-Capitale (Belgia), atunci când aceasta se pronunța cu privire la o reclamație în materie fiscală locală

• Consiliul de Stat Italian, care emite un aviz pentru decizia președintelui țării într-o procedură de recurs extraordinar

• Tiroler Landesvergabeamt (Oficiul de Adjudecare al Landului Tirol din Austria)

• Nederlandse Raad van State (Sectia contencios a Consiliului de Stat din Olanda)

• Tribunal de Defensa de la Competencia (Tribunalul de Apărare a Concurenței din Spania)

• Vergabeüberwachungsausschuss des Bundes (Comisia federală de supraveghere a încheierii tranzacțiilor pe piața publică germană)

• judecătorii de urgentă

• judecătorii de instrucție

• judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii.

Încercarea de a afla dacă instanțele arbitrale de drept privat sunt vizate de articolul 267 TFUE a izbucnit și mai multe controverse pe plan doctrinar. În cazul în care legea națională stabilește competența obligatorie pentru instanța de arbitraj, aceasta poate sesiza Curtea dacă îndeplineste următoarele condiții:

– arbitrajul este reglementat de lege

– hotărârea de arbitraj se bazează pe lege și are efect "res iudicata"

– părțile sunt obligate să aleagă această instanță în locul uneia de stat

– statul poate interveni din oficiu în procedura de arbitraj.

Aceste condiții au fost tranșate în urma hotărârii în cauză Nordsee, din 23 martie 1982.

În concluzie trebuie să subliniem că dreptul de a sesiza Curtea cu privire la acțiunea preliminară, aparține oricărei jurisdicții naționale civile, comerciale, sociale, administrative, penale sau fiscale, chiar și celor care se pronunță în cazul unei proceduri grațioase.

3.2 Jurisdicțiile obligate să facă trimiteri preliminare

Așa cum știm , articolul 267 TFUE distinge între două categorii de jurisdicție și anume : cele care sunt obligate să facă trimiteri preliminare și cele care pot face trimiteri preliminare. Explicația acestei distincții este pragmatică, din moment ce instanțele de la un nivel jurisdicțional inferior, de regulă, trebuie să urmeze deciziile instanțelor superioare, în acest fel evitându-se supraîncărcarea CJUE.

Potrivit profesorului R. Joliet, această distincție a fost inspirată de o motivație dublă a Curtii. Pe de o parte, una de ordin practic și anume evitarea complicării rolului Curtii, iar pe de altă parte, ca și principiu, asigurarea unității de interpretare a dreptului Uniunii la nivelul jurisdicțiilor supreme, care furnizează jurisprudența în cadrul ordinii interne și după o ultimă analiză, tranșează chestiunile fundamentale.

Paragraful 3 al acestui articol stabilește că sunt obligate să depună o asemenea acțiune numai intanțele care judecă în ultimă instanță, adică cele ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern. În funcție de natura cauzei cu care este sesizată și în funcție de prevederile procedurale stabilite de legislația internă, orice instanță poate devenii o instanța obligată să depună o cerere pentru obținerea unei hotărâri preliminare.

Jurisprudența CJUE, arată că obligația instanței de a sesiza Curtea cade numai atunci când există deja o hotărârea anterioară cu același obiect într-o cauză complet similară. Tot CJUE, ne arată că judecătorii nu trebuie să aștepte ca sesizarea unei probleme să vină de la părțile în cauză, ci trebuie să acționeze din oficiu. Aceasta, deoarece instanțelor naționale sunt singurele care au posibilitatea de a adresa întrebări Curtii. Ele reprezintă astfel un "judicial empowerment", care permite ieșirea oricărei instanța din ierarhia națională, cu scopul de a intra în contact cu instanța unională.

S-au născut două teorii în legătură cu definiția instanțelor ale căror decizii nu pot fi atacate. Una abstractă sau instituțională, în care numai instanțele supreme vor fi cele ale căror decizii nu pot fi atacate conform legii interne, și una concretă sau funcțională, în care se încadreaza orice instanță, dar datorită naturii cazului aflat pe rol și a regulilor de procedură, deciziile sale nu pot fi atacate. În conformitate cu hotarârea în Costa c. Enel, Curtea favorizează această ultimă interpretare. În această cauză, Curtea de Justiție a declarat că jurisdicțiile naționale ale căror decizii sunt, ca și în speță, fără cale de atac, trebuie să sesizeze Curtea de Justiție. Astfel putem deducem că, ceea ce contează este ca decizia asupra căreia jurisficția este chemată să se pronunțe, să nu poată fi supusă unei căi de atac.

Curtea de Justiție în jurisprudența sa, a adus o completare textelor legale, stabilind astfel obligația tuturor instanțelor naționale de a sesiza Curtea în cazul în care nu vor să aplice normele de drept secundar considerat de către ele nevalabile.

În legătură cu interpretarea termenului de ultimă instanță, în sens concret sau în sens abstract, există controverse științifică. Astfel, unii autori consideră că, ultima instanță poate fi o instanță care are competența de a decide în mod repetat în ultimă instanță sau întotdeauna , indiferent ce rang are. În favoarea acestei opinii, s-a adus argumentul că protecția juridică a individului trebuie asigurată în ultimă instanță la fel, indiferent de gradul ierarhic al instanței care decide în cauză. Pe de altă parte, alți autori susțin că doar instanțele ierarhic supreme intră în această categorie. Aceștia își motivează susținerile lor , arătând că de obicei instanțele supreme influențează, canalizează, unifică prin prezența lor jurisprudența națională astfel că hotărârile preliminare obținute de ei ar avea un efect mult mai mare.

Curtea pentru a pune capăt acestor controverse între autori, a acceptat ambele părți. Argumentele primei părți în vederea reducerii volumului de activitate al Curții, iar în favoarea celelalte părți, luând în considerare că fiecare stat are pe lângă căile de atac ordinare și unele căi de atac extraordinare care pot fi introduse numai în fața instanțelor supreme, în cadrul cărora ar putea fi remediate eventualele greșeli ale instanțelor inferioare care decid în ultimă instanță. La noi un astfel de exemplu ar fi recursul în interesul legii.

Un exemplu care a generat unele probleme sistemelor de drept din Uniunea Europeana, a fost în Marea Britanie, statele scandinave. În această speță, Curtea de Apel din vestul Suediei, a solicitat CJUE să îi răspundă unor chestiuni cu privire la interpretarea celui de al treilea paragraf al art. 234 TCE (actualul art.267 TFUE) și cu privire la un regulament comunitar care stabilea excepțiilor de la taxele vamale. În conformitate cu acest regulament, bunurile a căror valoare nu depășește 175 €/persoană, importate dintr-un stat terț, nu sunt supuse taxării vamale. Aceste întrebări au fost determinate de acuzațiile aduse domnului Lyckestrog ca urmare a faptului că acesta a încercat să introducă prin contrabandă în Suedia 500 kg de orez cumpărat din Norvegia, fară să îl declare la trecerea graniței dintre cele doua state. Tribunalul districtual îl condamnase pe dl. Lyckestrog pentru că a introdus mai mult de 20 kg orez, aceasta fiind cantitatea de orez permisă de vama suedeză în aplicarea regulamentului.

În apel, Curtea de Apel din vestul Suediei (Hovratt), a considerat că poate să se pronunțe asupra problemei de drept comunitar, întrucât nu existau dificultăți în acest sens, dar problemele se iveau la considerarea acestei instanțe ca fiind ultimă instanță, pentru a se aplica criteriile jurisprudenței Cilfit. În conformitate cu dispozițiile procedurale suedeze, fondul unui recurs împotriva deciziei Hovratt poate fi examinat de Curtea Supremă a Suediei (Hogsta domstol), numai dacă Hogsta domstol îl declară inițial admisibil, în condiții limitativ prevăzute de lege, în special dacă este important pentru interpretarea legii.

Curtea a stabilit că în aceste cazuri, deciziilor Curților de Apel pot fi atacate de părți în fața unei instanțe supreme și că mecanismul inițial, al declarării ca admisibil, nu face decât să limiteze posibilitatea examinării recursului, dar nu îl interzice. De aceea, Curtea de Apel din vestul Suediei nu este o instanță în sensul paragrafului 3 al art. 234 TCE (actualul art. 267 TFUE).

Obligația de a trimite o acțiune preliminară cunoaște trei excepții:

a) Teoria actului clar

Această teorie își are originea în vechea jurisprudență a tribunalelor franceze, care erau obligate să transmită cererea de interpretare a tratatelor internaționale către guvern, în persoana ministrului Afacerilor Externe. Tribunalele estimau că această obligație nu se putea executa din moment ce nu exista o îndoială evidenta cu privire la sensul dispoziție în cauza.

Această teorie a actului clar, a fost însușită de către Curte în hotărârea Cilfit, deși partizanii obligației de trimitere automată, au susținut contrariul. Curtea opinează astfel că ar fi excesiv să se ceară instanțelor naționale supreme, să sesizeze Curtea de Justiție dacă nu există nicio îndoială rezonabilă cu privire la valabilitatea dispozițiilor de drept al Uniunii sau cu privire la interpretarea acestora, pe care instanța națională trebuie să le aplice. Această decizie a Curții rezultă din textul de lege al articolului 267 TFUE, care folosește termenul de “chestiune”, aceasta implicând o dificultate reală de interpretare.

Jurisdicția națională înainte de a formula o asemenea apreciere, trebuie să fie convinsă că aceiași evidentă s-ar impune și jurisdicțiilor din celelalte state membre, și Curții de Justiție și trebuie să țină cont de diferitele versiuni lingvistice, de noțiunile juridice specific europene( care nu au neapărat același conținut în dreptul național), necesitatea de a înlocuit fiecare dispoziție în contextul ei și de a o interpreta în lumina tuturor dispozițiilor din dreptul Uniunii (ținând cont de importanța interpretări teleologice și sistematice din dreptul Uniunii).

Această teorie nu trebuie privită ca o aprobare din partea Curții, a abuzurilor făcute de instanțele naționale. Din aplicările abuzive care au făcut să apară caracterul eronat al interpretărilor reținute inițial de jurisdicția superioară, putem enumera:

– cazul în care instanțele superioare au tranșat anumite chestiuni de drept al Uniunii, atunci când se puneau în discuție texte care figurau printre cele mai dificile dispoziții ale tratatului.

– instanțele superioare au tranșat chestiuni de drept al Uniunii, care au făcut deja obiectul unei interpretări a Curții; interpretare de care instanțele superioare doreau să se delimiteze.

– sau chiar chestiuni de drept al Uniunii cu privire la care răspunsurile păreau mai puțin evidente pentru jurisdicțiile de instanță ale statului în cauză, înclinate să trimită cauzele Curții.

În concluzie, marea necesitate este ca jurisdicțiile de nivel național să fie prudente pentru a putea decide dacă o chestiune de dreptul Uniunii, care s-a ridicat în fața lor, este sau nu suficient de serioasă pentru a putea da nastere unei cereri pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare.

b) Lipsa de pertinentă a chestiunii

Este cea de-a doua excepție a neobligării trimiterii unei acțiuni preliminare. Aceasta constă în neobligarea instanțelor supreme de a da naștere unei cereri pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare în cazul în care chestiunea care le este ridicată nu este relevantă. Ceea ce înseamnă că răspunsul formulat de Curte la această chestiune, indiferent care ar fi el, nu ar putea avea nicio influență asupra soluționării litigiului. Pentru a decide dacă această lipsă de pertinență a chestiunii poate fi invocată în mod util în litigiu, trebuie avută în vedere interpretarea dreptului comunitar.

c) Existența unei hotărâri anterioare a Curții referitoare la o chestiune substantial identică.

Această excepție reiese deja din hotărârea dată în cauza Da Costa en Schaake." Dacă articolul 177 [din tratatul CEE] obligă, fara restricții, jurisdicțiile de nivel național (…) ale căror decizii nu sunt susceptibile de căi de atac de drept intern, să supună Curții orice chestiune de interpretare care este ridicată în fața lor, autoritatea de interpretare dată de aceasta în virtutea articolului 177 poate totuși să priveze această obligație de cauza sa si să o golească astfel de conținut; (…) acesta este cazul mai ales atunci când chestiunea ridicată este evident identică cu o chestiune care a făcut deja obiectul unei decizii cu titlu preliminar într-o speța analoagă".

Această excepție poartă denumirea și de procedura simplificată, ce constă așadar în situația în care o întrebare preliminară adresată Curții, este identică cu o altă întrebare asupra căreia Curtea s-a pronunțat deja sau când rezultatul la o astfel de întrebare reiese din jurisdicția interioară nelăsând loc de îndoieli rezonabile. Într-o astfel de situație, Curtea va proceda la pronunțarea unei ordonanțe motivate în cuprinsul căreia se face trimitere la hotărârea anterioară sau la jurisprudența pertinentă. Această etapă a procesului trebuie să fie precedată, în mod obligatoriu, de ascultarea avocatului general.

În concluzie, putem observa că o astfel de intervenție a instanțelor naționale nu este obligatorie ci doar facultativă. În situația în care deși există o jurisprudența sau o hotărâre anterioară și totuși există o mică îndoială cu privire la semnificația lor, instanța națională este liberă să dea naștere unei cereri pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare.

3.3 Sancționarea obligației de trimitere

Referitor la refuzul judecătorului național de a sesiza CJUE, teoretic s-a pus problema respectării dreptului de liber acces la justiție, însă practic CJUE nu s-a pronunțat cu privire la această problemă, până în prezent.

Împotriva refuzului nedrept al Curții de Casație de a sesiza Curtea de Justiție, multă vreme s-a considerat că nu se poate face nimic. M. Pescatore însă a scris referitor la acest subiect: "Tratatul nu oferă niciun mijloc de constrângere sau de recurs dacă jurisdictia de nivel național, facând uz de puterea ei de apreciere, refuză să sesizeze Curtea de Justiție. Doar procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor statului de la articolul 169 din Tratatul[CEE]( devenind art. 258 TFUE), ar putea să fie inițiată în acest caz; această procedură nu se află însă la dispoziția părților interesate și nu poate fi intentată decât a posteriori, astfel încât litigiul care pune problema preliminară să fie soluționat definitiv și irevocabil".

Este adevărat, în general este acceptată această teorie potrivit căreia, atitudinea instanțelor naționale constituie un caz de nerespectare a tratatelor, ce poate fi reglementată cu ajutorul articolului 258 TFUE. Din păcate însă această acțiune poate fi intentată doar de către Comisia Europeană, sau de către un stat membru. Tocmai de aceea, pe viitor se preconizează introducerea unei acțiuni ce va putea fi intentată de către părți împotriva instanțelor care au refuzat sesizarea Curții. Acest lucru se vede a fi necesar în soluționarea cauzei.

Totuși în majoritatea țărilor membre ale Uniunii Europene, există pe baza normelor dreptului intern, posibilitatea unei căi de atac împotriva instanței care refuză sesizarea Curții de Justiție cu o acțiune preliminară.

Astfel de remedii pe plan național ar putea fi:

• Curtea Constituțională din Germania, are competența de a casa o hotărâre ce încalcă prevederile articolului 267 alineatul 3 TFUE. Aceasta, consideră Curtea de Justiție drept un "judecător legal" al părților în sensul articolului 101 din Legea Fundamentală, astfel dacă instanța supremă nu pune întrebări preliminare, va fi sancționată de Curtea Constituțională.

• Tot o cale de atac deschisă persoanelor fizice în ordinea juridică internă este și posibilitatea Curții de Casație din Franța, de a anula o hotărâre a Curții de Apel. Astfel în anul 2003, Curtea de Casație a anulat hotărârea Curții de Apel din Montpellier, deoarece aceasta nu și-a motivat refuzul de a pune o întrebare preliminara.

• Curtea Europeana a Drepturilor Omului, consideră că poate fi încălcat articolul 6 paragraful 1 din CEDO, în cazul în care nu se face trimiterea preliminară.

În unele cazuri, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a considerat, ca lipsa trimiterii preliminare din partea unei jurisdicții de nivel național care se pronunța în ultimă instanță, putea duce la o responsabilitate extracontractuală a statului.

În acest sens, un caz aparte îl constituie cauza Kőbler. Pe scurt, este vorba despre profesorul universitar Gerhard Kőler din Austria, care a predat istoria dreptului la diverse universități din Germania de-a lungul carierei sale. Încă din anul 1986 acesta era salarizat potrivit funcției ocupate la Universitatea din Innsbruck printr-un contract de muncă încheiat cu statul austriac. În anul 1996 profesorul Kőbler, solicita instanței de contencios administrativ din Viena (Verwaltungsgerichtshof), să oblige angajatul să ii acorde premiul prevăzut de articolul 50 din Legea salarizării. Această lege prevedea faptul că, persoanele care au desfășurat activitatea de profesori universitari, pe o durata mai lungă de 15 ani au dreptul la un premiu. Numitul Kőbler, a arătat faptul că, deși vechimea sa de profesor universitar nu este de 15 ani la universitatea din Austria, el are această vechime deoarece a fost profesor universitar la alte universități din CE. Neluarea în considerare a acestor ani de munca petrecuți la alte universități din Comunitatea Europeană, ar constitui o încalcare a liberei circulații a forței de muncă, deoarece Austria era deja membră a UE în acea perioadă. Instanța administrativă din Viena a formulat prin încheierea din 22 octombrie 1997 o acțiunea preliminară prin care întreba CJUE, dacă vechimea obținută în alte state europene poate fi interpretată în acest sens ca vechime în muncă potrivit articolului 48 TCE. Deoarece Curtea s-a pronuntat deja cu privire la această chestiune într-o altă cauză recentă (cauza Schőning-Kougebetopolou), grefierul șef al Curții de Justiție Europene, trimite instanței naționale din Austria, la data de 11 martie 1998, o scrisoare de informare cu privire la această decizie împreună cu o copie după această hotărâre, întrebând dacă îsi menține întrebarea formulată. Instanța austriacă, a constatat prin încheierea din 25 martie 1998, soluționarea problemei de drept în cauză în favoarea lui Kőbler. Ulterior prin încheierea din 24 iunie 1998, instanța și-a retras acțiunea preliminară, adoptând în aceeași zi o decizie de respingere a acțiunii lui Kőbler. Această respingere a avut ca motiv faptul că această răsplată de loialitate este asigurată de reglementarea austriacă doar celor care au avut raport de muncă mai lung de 15 ani doar cu Federația Austriacă; justificându-se astfel fată de reglementările privind libera circulație a forței de muncă. Nemulțumirea profesorului fată de această decizie a instanței de contencios administrativ, l-a făcut să introducă o acțiunea în despăgubire fată de statul austriac prin care arăta, prejudiciul constând în neplata sporului cuvenit pe baza vechimii sale în muncă, precum și faptul că decizia instanței administrative încalcă aplicabilitatea directă a dreptului comunitar care interzice interpretarea sporului cuvenit ca o răsplată pentru fidelitate. În apărarea sa, statul austriac susținea că o astfel de obligație de despăgubire a statului, nu poate fi întemeiată pe decizia dată în ultimă instanță de Verwaltungsderichtshof. În final, instanța care trebuia să se pronunțe cu privire la pretențiile de despagubire ale profesorului Gerhard Kőbler, a considerat necesar, pentru soluționarea cauzei, niște lămuriri din partea CJUE. Astfel, a înaintat la Luxemburg mai multe întrebări care au constituit obiectul cauzei.

In materie de răspundere statală, CJUE, a stabilit obligația statelor membre de a răspunde ca subiecte de drept international public individuale și unitare pentru toată activitatea sau inactivitatea organelor sale naționale, fie ele chiar și jurisdicții care judeca în ultimă instanță. De asemenea, statelor membre și nu CJE, le revine obligația de a desemna o instanța naționala care să se ocupe de pretențiile particularilor care au fost prejudiciați de către o alta instanță, stabilind astfel și condițiile de răspundere, care trebuie să asigure protecția particularilor. În acest sens, Curtea acceptă principiul “ discriminării naționalilor” în măsura în care statul membru are condiții mai avantajoase de despagubire și de stabilire a vinovăției, urmând ca acestea să fie aplicate.

Deși Curtea s-a arătat hotărâtoare când a stabilit aceste condiții de răspundere statală, când a venit vorba să stabilească răspunderea instanțelor de contencios administrativ din Viena ( Verwaltungsgerichtshof) a arătat că încălcarea dreptului comunitar nu este vădit, evidențind următoarele aspecte:

-în jurisprudența Curții nu se găsesc reglementări cu privire la interpretarea sau explicarea situației premiilor de fidelitate;

-greșeala judecătorului, de la instanța de contencios administrativ, de retragere a acțiunii preliminare, după ce a interpretat greșit o decizie veche a Curții, luând în considerare toate împrejurările cauzei, nu poate fi considerată vadită. Un lucru important însă este arătat aici, și anume faptul că lipsa răspunderii judecătorilor în aceste cazuri, nu atrage și lipsa raspunderii statului pentru prejudiciul cauzat.

3.4 Jurisdicțiile pentru care trimiterea este facultativă

După cum reiese din al doilea paragraf al articolului 267 TFUE, are posibilitatea să introducă în fata Curții de Justiție o acțiune preliminară, orice instanță națională care consideră că este necesară o lămurire cu privire la un dubiu ce a apărut într-un litigiu aflat pendinte.

Deși această putere a instanțelor naționale de a sesiza sau nu Curtea, este discreționară, ar fi necumpănit să omită să pună întrebări preliminare, când pentru soluționarea litigiului său este esențiala o hotărâre a Curții de Justiție, deoarece altfel, părțile ar putea să se simtă obligate să facă exces de căile de recurs, fiind așadar și o pierdere de timp pentru ele și mai multe cheltuieli inutile, ajungându-se în final la obligarea instanțelor naționale de a face trimiterea.

În opinia profesorului Gyula Fabian, pe cale jurisprudențială, instanțele naționale au posibilitatea de a suspenda măsurile naționale menite să implementeze un act unional, dacă:

– instanța are îndoieli serioase cu privire la validitatea actului unional și ea însăși trimite cauza CJUE

-există amenințarea unor pagube grave și ireparabile pentru solicitant

-existența națională ține cont de interesele unionale

S-a pus problema dacă nu ar trebui să se limiteze apelarea la trimiterile preliminare, prin selectarea întrebărilor sau clasificarea jurisdicțiilor; considerăndu-se că ar fi potrivite să pună întrebări preliminare doar jurisdicțiile supreme, deoarece acestea au capacitatea de a aprecia mai bine, necesitatea unei astfel de întrebări. Această limitare însă ar fi contrară cu finalitatea procedurii preliminare, care urmărește o cooperare directa între Curtea de Justiție și instanțele naționale, ce se bazează pe chestiunile de interpretare și aplicare a dreptului unional.

Cu privire la facultativitatea instanțelor de a face o trimitere preliminară, au existat de-a lungul timpului două cazuri speciale.

Primul se referă la articolul 68, Titlul IV din TCE („Vize, azil, imigrare și alte politici legate de libera circulație a persoanelor”). În acest caz, doar instanțele judecatorești care judecau în ultimă instanță, aveau posibilitatea să facă trimiteri CJUE, cu privire la interpretarea și valabilitatea actelor adoptate de instituții care se bazau pe acest titlu. Curtea nu avea competență să se pronunțe nici cu privire la menținerea ordinii publice și nici cu privire la apărarea securitații interne, atribute ce reieșeau din art. 62 al aceluiași Titlu.

În caz excepțional, puteau cere CJE să se pronunțe în acest domeniu, cu pivire la actele adoptate sau cu privire la unele aspecte de interpretare ale Titlului IV. Însă această posibilitate aparținea doar Consiliului, Comisiei sau unui stat membru, iar răspunsul dat de Curte, nu avea aplicabilitate în fața hotărârilor judecatoreși din statele membre, care aveau autoritate de lucru judecat. După Tratatul de la Lisabona, această posibilitate a fost abrogată.

Al doilea caz special se referă la art. 35 din Titlul VI din Tratatul UE („Dispoziții privind cooperarea judiciară și polițienească în materie penală”). Aici se punea problema posibilitați recursului prealabil împotriva actelor adoptate de instituții în domeniul cooperarii poliției și justiției în materie penala. Această posibilitate aparținea doar statelor membre, care au acceptat competența Curții, fiind nevoie de o declarție prealabila a acestora. La nivel național, fiecare stat alegea dacă această posibilitate aparține tuturor jusdicțiilor sau doar celor care judecă în ultimă instanță. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Curtea va avea competență în acest domeniu timp de 5 ani. În acest domeniu, România a acceptat competența Curții, din 2009. De la această dată, toate instanțele din România, au posibilitatea să facă trimiteri preliminare, iar instanțele care judecă în ultimă instanță, sunt obligate să solicite Curții o hotărâre preliminară, ori de cate ori este nevoie. Potrivit Codului de Procedură Civilă, în acest caz opereață suspendarea de drept. Încheierea prin care instanța suspendă cauza, poate fi atacată cu recurs, la instanța superioară, în termen de 72 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, sau de la comunicare, pentru cei în lipsa. Recursul se va soluționa în camera de consiliu, printr-o hotărâre definitivă, fară citarea parților.

Ca urmare a regulilor procedurale naționale din statele membre, există anumite limitări ale jurisdicțiilor care au posibilitatea de a face trimiteri preliminare. Curtea prin hotărârea sa din cauza Rheinmühlen a considerat că nu s-ar putea limita capacitatea jurisdicțiilor naționale de a face trimiteri pentru pronunțarea cu privire la interpretarea sau valabilitatea disppozițiilor dreptului unional. Astfel, dacă o jurisdicție inferioara consideră că, aprecierea făcută de instanța superioara este contrară dreptului Uninunii, aceasta trebuie să fie liberă să sesizeze Curtea cu toate problemele ce o preocupă. Dacă acestă libertate nu ar exista, dreptul Uniunii nu ar fi în totalitate eficient.

O altă cauză asemănătoare este cauză Factortame, în care Curtea a fost sesizată cu o chestiune de drept britanic care limitează puterea judecătorului de a oferi măsuri provizorii, într-un litigiu guvernat de dreptul comunitar, când este pusă în discuție o reglementare publica. Curtea a considerat ca o astfel de măsura trebuie eliminată, deoarece este contrară dreptului comunitar.

Libertatea judecatorului național de a sesiza Curtea ori de câte ori consideră oportun, contrar oricăror dispoziții de drept intern, pune în discuție conformitatea dreptului național cu dreptul comunitar.

Astfel în Belgia, prin înserarea unui articol în Legea referitare la Curtea Constituțională, în virtutea căreia, în momentul în care un justițiabil susține în fața instanței judecatorești naționale, că o anumită dispoziție este contrată, total sau parțial, cu dreptul fundamental garantat de Constituție, aceasta din urmă este obligată să sesizeze Curtea Constituțională cu o întrebare preliminară, cu privire la compatibilitatea dispozitiei aflate în litigiu cu Constituția. Din acest articol reiese interesul legiuitorului de a plasa Curtea Constituționala între judecătorul național si Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

În cazul în care chestiunea se referă la validitatea unui act al Uniunii și instanțele naționale nu sunt obligate să facă trimiteri preliminare, acestea pot să interpreteze ele însele dreptul unional, însă nu pot invalida actele Curtii, fără a o interoga.

“Deși conferă instanțelor naționale, ale căror hotărâri sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern, posibilitatea de a adresa Curții întrebări preliminare în interpretare sau în aprecierea validității, articolul 177 nu soluționează problema competenței acestor instanțe de a constata ele însele lipsa de validitate a actelor instituțiilor comunitare. (pct.13)

 Aceste instanțe pot să examineze validitatea unui act comunitar și, în cazul în care consideră nefondate motivele referitoare la lipsa de validitate invocate de părți în fața lor, pot să respingă aceste motive, concluzionând că actul este pe deplin valid. Într-adevăr, acționând în acest mod, acestea nu pun în discuție existența actului comunitar. (pct.14)

  În schimb, acestea nu au competența de a declara că actele instituțiilor comunitare sunt lipsite de validitate. Într-adevăr, astfel cum s-a subliniat în Hotărârea din 13 mai 1981 (International Chemical Corporation, 66/80, Rec., p. 1191), competențele recunoscute Curții prin articolul 177 vizează în principal asigurarea aplicării uniforme a dreptului comunitar de către instanțele naționale. Această cerință de uniformitate este absolut necesară atunci când este contestată validitatea unui act comunitar. Divergențele dintre instanțele statelor membre cu privire la validitatea actelor comunitare ar fi de natură să compromită însăși unitatea ordinii juridice comunitare și să aducă atingere cerinței fundamentale a securității juridice. (pct.15) „

Între interpretarea și aprecierea validității, există o diferență deși validitatea implica în mod necesar interpretarea. Jurisdicțiile naționale nu au posibilitatea de a invalida actele instituțiilor Uniunii, însă au capacitatea de a analiza validitatea unui asemenea act. În acest scop, Curtea și-a rezervat dreptul de a invalida actele instituțiilor Uniunii, pe când instanțele naționale au dreptul doar de a respinge motivele de invaliditate invocate de părți înaintea lor.

Cu privire la acest lucru, profesorul Sean Van Raepenbusch prezinta trei argumente:

din moment ce Curtea are competență exclusivă, datorită art. 263 TFUE, de a anula actele instituțiilor Uniunii, este logic să aibă și competența de a constata invaliditatea acestor acte, când chestiunea se află în fața unei instanțe naționale.

Față de instanțele de nivel național, Curtea este mai bine plasată pentru a putea invalida actele Uniunii, potrivit art. 23 din Statutul Curții, care oferă un drept de intervenție instituției al cărui act este incriminat.

În sfârșit, dacă s-ar permite instanțelor naționala să invalideze actele Uniunii, s-ar produce o discontinuitate a aplicării dreptului Uniunii, garantat de art. 267 TFUE.

Instanțele naționale pot apela la procedura trimiterii preliminare în legătiră cu acte neobligatorii, cum ar fi recomandările.

Capitolul IV

Hotărârea preliminară

Procedura în fața Curții

Procedura în fața Curții de Justiție are anumite particularități în raport cu procedurile de judecată derulate în fața instanțelor naționale. Acest lucru se datorează faptului că nu se poate deroga de la normele de drept imperative care reglementează acceastă procedură.

Procedura pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, este împărțită în două etape; o etapă scrisă și o etapă orală.

În fața Curții de Justiție, procedura este supusă unui regim lingvistic specific unei comunități multilingve, care influențează natura și scopul procedurii scrise și procedurii orale.

Înaintea începerii procedurii propriu-zise, Grefierul Curții înregistrează cauza, este desemnat judecătorul raportor de către Președintele Curții, respective avocatul general de către prim-avocatul general. Aceștia sunt cei care se vor ocupa în continuare de cauză.

Procedura scrisă

Aceasta debutează în primă fază cu întocmirea trimiterii de către instanța națională. Instanța națională a statului membru face trimiterea către Curtea de Justiție a UE, fie la solicitarea părților înaintea instanței naționale, fie din oficiu de către instanța națională.

În acest timp, instanța națională va suspenda procedura, până la primirea răspunsului din partea Curții.

După ce a fost întocmită trimiterea, aceasta se va depune la Grefa Curții Europene de Justiție, de către secretariatul părților din procesul inițial. Hotărârea de sesizare va fi trimisă și statelor member, Comisiei Europene și Consiliului, în cazul în care estte vorba despre un acct normative adoptat de acesta. Toate comunicările părților cu Curtea Europeană pe parcursul procedurilor sunt efectuate prin intermediul Grefei. Grefa va solicita instanței naționale să trimită întregul dosar la Grefă. După ce a avut loc acestă comunicare, părțile din procesul inițial, devin participanți în pocesul din fața Curții. Trebuie subliniat termenuul de participanți și nu pârâți sau părți, deoarece procedura acțiunii preliminare are un caracter necontencios și singurul subiect din această acțiune este instanța națională.

Dacă trimiterea respectă formalitățile Curții Europene de Justiție, cauza este apoi repartizată unei camere a Curții, unui judecător-raportor și unui avocat general. Grefa informează părțile cu privire la procedura principală care va acea loc. După câteva luni, un scurt sumar al cauzei este publicat în Jurnalul Oficial al UE.

Părțile, au dreptul de a depune concluzii în termen de două luni de la notificarea lor oficială de către Curte cu privire la trimitere, concluzii ce pot consta fie în anumite declarații, fie precizări scrise în legătură cu cauza. După expirarea termenului de două luni, părțile nu mai au dreptul să depună asemenea precizări, cu excepția cazului în care fac dovada că au fost împiedicate de un caz de forță majoră. La procedura principală, concluzile scrise adresate Curții Europene de Justiție de către părți, pot fi înaintate o singură dată. Există anumite cerințe speciale impuse de Curte cu privire la forma și fondul concluziilor scrise.

Având în vedere interesul public urmărit și caracterul public al procedurii, statele membre ale UE, care sunt toate automat informate cu privire la trimitere și instituțiile UE relevante, care de asemenea sunt informate dacă legislația în cauză a fost adoptată de acestea, sunt invitate în calitate de “amici curiae” să depună luări de poziție. Aceste luări de poziție, împreună cu luările de poziție ale participanților, nu au rolul de a soluționa litigiul în fond, ci doar de a ajuta Curtea în soluționarea problemei, prin clarificarea situației. Din punct de vedere practice, aceste declarații au un rol important, deși teoretic ele au doar un character facultative.

Alte persoane nu pot depune concluzii și nu pot interveni în cauză, decât dacă sunt părți care au intervenit și înaintea instanței naționale. Trebuie subliniat faptul că nu există un mecanism de răspuns în scris la concluziile depuse de diferitele părți, întrucât procedura nu constituie o dispută între acestea, însă părțile la audierea orală pot prezenta contraargumente dacă doresc acest lucru.

Cu privire la reprezentarea părților, există principiul reprezentării obligatorii a părților, care constă în obligația părților de a fi reprezentate de un avocat cu drept de a-și exercite profesia în fața unei instanțe a unui stat membru, cu excepția statelor membre și a instituțiilor Uniuni, care sunt reprezentate de către agenții lor. Odată cu depunerea cererii introductive, avocatul are obligatia să depună si documente care să certifice că are dreptul să îsi exercite profesia în fata unei instante a unui stat membru. În ceea ce privește persoanele care au dreptul de a reprezenta părtile, este de precizat faptul că sunt asimilati avocaților profesorii resortisanți ai statelor membre a căror legislație le recunoaste dreptul de a pleda.

În cazul procedurii întrebărilor preliminare,există o excepție de la principiul reprezentării obligatorii a părților, dacă normele de procedură aplicabile litigiului cu care a fost sesizată instanța națională, nu impun ca părțile să fie reprezentate. Astfel, părțile au dreptul de a prezenta personal observatii scrise și orale în fața Curții, fără să fie asistate de un apărător, sau un reprezentant legal.

Procedura orală

După încheierea procedurii scriptice, îsi are loc procedura orală. În acestă procedură, denumită și procedura internă a Curții Europene de Justiție, judecătorul raportor elaborează un raport preliminar în cauză. Raportul are caracter confidențial și nu se află la dispoziția părților. În acest raport, se examinează atât aspectele procedurale, cât și cele de fond, se face referire la jurisprudența anterioară, se cere administrarea unor probe și se face o propunere cu privire la judecarea cauzei în plen sau în cameră. Ținând cont de acestă propunere, Curtea, în plen, va stabili printr-o ședință de judecată administrativă, dacă judecata va avea loc în plen sau în cameră. În cele mai multe cazuri, Curte decide ca judecata să aiba loc în cameră, mai ales dacă există si jurisprudență asemănătoare anterioară.

Cu privire la probele ce se administrează, trebuie remarcat faptul că rareori Curtea prescrie așa-numitele „măsuri de anchetă” în trimiterile preliminare, instanța națională fiind cea responsabilă cu efectuarea constatărilor de fapt și tragerea concluziilor în baza acestora. Probele ce se administrează de obicei, constau în solicitarea unor informații din partea participanților prezenți la judecarea cauzei, însă fără a se recurge la formalitațile specifice ascultării martorilor.

Procedura orală continuă cu întocmirea unui raport de ședință de către judecătorul raportor, raport ce va cuprinde un sumar al opiniilor părților în vederea comentariilor din partea acestora.Presupunând că părțile doresc să participe la procedura orală, se stabilește data ședinței iar raportul de ședință, este transmis tuturor părților din cauză. Raportul de ședință va fi facut public la data ședinței, în comparație cu raportul preliminar, care are un character secret, raportul de ședință, are un caracter public și nesecret. Părțile care nu au formulat concluzii scrise au dreptul să ia parte la ședință, acestea fiind notificate cu cel puțin trei săptămâni înainte de data ședinței.

Procedura orală are ca scop acordarea unei ultime șanse celor interesați, de a-și exprima opinia în legătură cu soluționarea cauzei, după luarea la cunostință a cuprinsului raportului de ședință.

De regulă, acestă procedură este obligatorie, însă Curtea poate să renunțe la aceasta, în cazul în care participanții invitați nu manifestă niciun interes în acest sens, sau când întrebarea adresată Curții este identică cu o altă întrebare soluționată de ea.

Ședința de judecată se desfășoară în mod public, în fața judecătorilor și a avocatului general. Numărul judecătorilor depinde, în funcție de complexitatea cauzei și uneori de solicitarea facută de statele member cu privire la o sesiune în plen. În mod normal, ședința este scurtă, durând doar câteva ore, deoarece susținerile orale sunt limitate în timp, iar întrebările judecătorilor și ale avocatului general sunt de obicei limitate. Desigur, dacă procesul implică mai multe părți și materia este complexă, ședința de judecată poate dura mai mult.

Urmează apoi o altă fază a procedurii orale și anume concuziile avocatului general sau concluziile finale, care vor prezenta o propunere pentru rezolvarea problemei. Aceste concluzii prezentate de avocatul general, nu au un caracter obligatoriu pentrru judecătorii Curții, însă de cele mai multe ori sunt urmate de către aceștia. Avocatul general prezintă într-o totală independență, imparțialitate și obiectivitate o poziție de fapt și de drept în legătură cu soluția ce ar trebui dată de către Curte.

După prezentarea acestor concluzii, părțile nu mai au ocazia de a lua cuvântul, iar instanța se retrage pentru a delibera. Deliberarea are loc într-un cadru secret, cu votul majoritar al judecătorilor care au participat la ședință, fără să se menționeze judecătorii care au formulat opinii separate sau au votat contra.

În cadrul procedurii în fața Curții, se utilizează o limbă de procedură, și o limbă de lucru. Limbile de procedură constau în toate limbile oficiale ale statelor member, pe când limba de lucru utilizată în cadrul Curții este limba franceză. Aceasta este cea utilizată de către membrii Curții și personalul ei. Actele de procedură depuse într-o altă limbă decât franceza sunt traduse în franceză de către serviciile Curții. În fiecare cauză se stabileste o limbă de procedură. În procedura întrebărilor preliminare, limba de procedură este limba instanței naționale care a sesizat Curtea. Statele membre pot utiliza propria lor limbă atunci când participă la o cauză preliminară.

Sfârșitul procedurii orale are loc odată cu pronunțarea hotărârii preliminare luată de către judecători. Pronunțarea are loc în ședință publică, citindu-se de obicei doar dispozitivul hotărârii. Hotărârea Curții are caracter obligatoriu pentru instanțele naționale și nu se află sub rezerva recursului. După pronunțarea hotărârii, are loc publicarea ei în JOUE.

Cu privire la regimul cheltuielilor de judecată, trebuie menționat că procedura în fața Curții este gratuită, nefiind aplicate niciun fel de taxe de către Curte. Cu toate acestea, derularea procedurii implică o serie de cheltuieli care nu sunt suportate de Curte și care sunt recuperabile de către partea care a câstigat procesul. Astfel de cheltuieli ar fi:

onorariile avocațiale

sumele cuvenite martorilor

taxele poștale și cele telefonice, etc.

Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată prin hotărârea prin care se finalizează judecata. În procedura preliminară, decizia Curții face trimitere la decizia finală ce urmează a fi pronunțată de către instanța națională care a sesizat Curtea. Instituțiile Uniunii și statele membre, precum și eventualele state terțe care au prezentat observații, vor suporta propriile cheltuieli de judecată. Astfel, asupra cheltuielilor de judecată nu decide Curtea Europeană, ci instanța națională.

Curtea însă poate oferi asistența judiciară gratuită, oricărei părți care solicit. Părțile pot să beneficieze de asistență judiciară gratuită, în cazul în care se află în imposibilitate de a face fată cheltuielilor de judecată. Solicitarea pentru asistență judiciară gratuită, se face cu prioritate autoritătii competente din propria tară. Pentru a se stabili lipsa mijloacelor materiale, partea trebuie să prezinte Curții informații relevante în acest sens. În cazul în care cererea de asistentă judiciară gratuită este formulată anterior actiunii, partea trebuie să expună pe scurt obiectul acțiunii, pentru a da Curții posibilitatea să examineze temeinicia acesteia.

Pentru introducerea cererii de asistentă judiciară gratuită nu este necesar ca partea să fie reprezentată de către un avocat. Ordonanța prin care Curtea admite sau respinge cererea nu poate face obiectul niciunei căi de atac. Acordarea asistenței judiciare gratuite nu exclude o eventuală obligare a părții căreia i s-a acordat asistența, la plata cheltuielilor de judecată.

1.2 Efectele hotărârii preliminare

Hotărârea preliminară datorită formei și conținutului său, este practic un răspuns abstract, la o întrebare abstractă, fără a prejudicia fondul cauzei în mod concret. Tocmai de aceea, Curtea folosește niște adresări care nu impun o anumită soluționare a litigiului din partea instanței naționale, ci mai degrabă o îndrumare, o lămurire. Câteva exemple de formulări ar fi: „Declară”, „Recunoaște ca îndreptățită”, „Recunoaște pentru drept”, „Consideră justă”. În perioada anilor 60, hotărârile erau elaborate în stilul deciziilor instanțelor franceze și, de aceea, cele de la începutul activității Curții conțin o serie lungă de clauze subordonate care conduc la o singură propoziție principală: "Curtea hotărăște."

Răspunsul Curții reflectă unicitatea unui sistem cu 24 de limbi oficiale, fiecare cu valoare egală și compus din 28 de sisteme de drept, mai mult sau mai puțin diferite. Nu există opinii separate, ca în cazul unor instanțe naționale din statele membre. Ca un rezultat al multilingvismului și unanimității, raționamentul Curții este destul de greu de urmărit, având uneori platitudinea unui raport guvernamental.

În primul rănd, instanța pentru a-și motiva hotărârea, v-a verifica dacă sesizarea a fost facută în mod legal, adica dacă instanța națională este o instanță a unui stat membru al UE, dacă acceasta are dreptul de a trimite o acțiune preliminară și nu în ultimul rând, dacă chestiunea care este adresată, are un echivalent într-uun proces concret. Doar după ce acestă verificare a fost facută, Curtea va da un răspuns la întrebarea ridicată.

La sfârșitul procedurii preliminare, hotarărârea este trimisă nu doar instanței care a solicitat lămurirea, ci și tuturor celorlaltor participanți. De asemenea, se publica în JOUE partea dispozitivă a hotărârii, iar hotărârea în întregime este publicată în culegerea anuală de jurisprudență a Curții.

Cu privire la autoritatea hotărârilor preliminare, s-a discutat de-a lungul timpului foarte aprofundat. Deoarece Curtea nu tranșează în niciun fel un contencios, s-a pus problema dacă hotărârea ar avea autoritate de lucru judecat sau nu. Există desigur un lucru judecat, deoarece există un litigiu, însă art. 267 TFUE arată faptul că problema tranșată de Curte are caracter necontencios. Deciziile Curții de-a lungul timpului au arătat că au anumite efecte juridice, fie ele directe, fie indirect, efecte din care reiese autoritatea de lucru judecat.

Trebuie arătat de asemenea dacă hotărârea este considerată un precedent de respectat pentru instanțele naționale sau nu. În acest sens, s-a arătat că deciziile Curții au caracter obligatoriu pentru instanțele de fond, instanțele de cale de atac și chiar și pentru instanțele de casație. Aceste instanțe nu au dreptul să deroge de la deciziile Curții, având obligația să aplice în procesul lor pendinte, normele unionale stabilite de CJUE, fie ele cu privire la interpretare, fie cu privire la valabilitatea unei norme. Această obligativitate aparține tuturor instanțelor, chiar și celor care aveau doar îndreptățirea de a face o trimitere preliminară și nu erau obligate. Hotărârea preliminară nu poate fi ignorată, modificată sau contrazisă.

Din Gidul privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, reiese o clasificare a efectelor hotărârii perelinare, după cum urmează:

Efectul autorității de lucru judecat

Hotărârea preliminară privind interpretarea dreptului unional primar și derivate, ia forma unei hotărâri a instanței, fiind în mod direct obligatorie atât pentru instanța care înaintează cererea, cât și pentru celelalte instanțe din statele member, înaintea cărora este adus litigiul. Toate instanțele vor fi obligate să interpreteze dispozițiile dreptului unional, în mod similar Curții. Astfel, hotărârea preliminară a Curții are autoritate de lucru judecat.

Efectul autorității relative de lucru judecat

În cadrul pronunțării asupra validității, dacă actul european este declarat nul prin hotărâre preliminară, atunci toate actele adoptate în baza sau în aplicarea acestuia sunt considerate nule. Pentru remedierea situației, trebuie adoptat un nou act, care cade în sarcina instituțiilor europene competente. În lipsa acestui act, judecătorii Curții de Justiție, nu sunt obligați să invoce din oficiu ilegalitatea actului. Practic, în caz contrar, actul ilegal va fi aplicabil. Prin urmare, în această situație hotărârea Curții are autoritate relativă de lucru judecat.

Efectul executive

Fiind direct obligatorie atât pentru instanța care înaintează cererea, cât si pentru celelalte instanțe din statele membre care vor trebui să se pronunțe în litigii similare, horărârea are caracter executiv.

Efectul retroactive

Având în vedere că prin hotărârea preliminară se clarifică domeniul de aplicare al regulii așa cum ar fi trebuit înțeleasă, reiese că aceasta produce efecte de la data intrării în vigoare a normei interpretate.

Obiectivul uniformității în aplicarea și intterpretarea dreptului unional, determină natura efectelor hotărârii preliminare, clasificându-le în efectele cu privire la interpretare sau cu privire la validitate.