Instantele Jurisdictionale ale Uniunii Europene

Cuprins

Introducere……………………………………………………………………………………..1-4
Capitolul 1 – Sistemul instanțelor judecătorești ale Uniunii Europene

1.1.Noțiunea și importanța competenței generale a instanțelor judecătorești. Clasificarea normelor de competență……………………………………………………………………………5-7

1.2.Competența generală a instanțelor judecătorești în judecarea pricinilor civileDelimitarea competenței instanțelor judecătorești de alte organe cu activitate jurisdicțională. …………………………………………………………………………………………………………7-10

1.3. Organizarea și funcționarea instanțelor jurisdicționale ale Uniunii Europene……………………………………………………………………………………10-12

Capitolul 2 – Constituirea și componența Curții Europene de Justiție

2.1.Organizarea Curții Europene de Justiție………………………..…………….13-15

2.2.Organizarea internă a Curții de Justiție și a Tribunalului de Primă Instanță………………………………………………………………………………………15-16

2.2.1. Competența Tribunalului de Primă Instanță………………………16-20

2.3. Rolul insțantelor în apărarea ordinii juridice comunitare……………………….20

Capitolul 3 – Modul de evoluție al jurisprudenței Curții Europene în raport cu instanțele constituționale

3.1. Accesul la Justiție în lumina reglementărilor interne și a jurisprudenței CEDO………………………………………………………………………………………………………………………21-26

3.2.Accesul la Curtea Constituțională în cadrul sistemelor de drept statale……..26-30

3.3.Aplicabilitatea art. 6 din Convenție în raport cu jurisdicția constituțională..30-39

3.4.Accesul la jurisdicția constituțională în lumina jurisprudenței CEDO……….40-44

Concluzii………………………………………………………………………………………………………………………45

Bibliografie………………………………………………………………………………………………………………46-48

Introducere

În prezenta lucrare mi-am propus să analizez instanțele jurisdicționale ale Uniunii Europene, modul în care aceastea au fost constituite, modul în care principalele lor competențe au funcționat și au interacționat cât și modul de evoluție al jurisprudenței Curții Europene de Justiție în raport cu instanțele constituționale.Tocmai de accea am ales ca titlu pentru licență “Instanțele jurisdicționale ale Uniunii Europene”.

Pentru a evidenția, în cadrul acestei lucrări, modul în care funcționează instanțele jurisdicționale ale Uniunii Europene, am folosit cărți ale unor autori constituționaliști români precum Radu Chiriță, Corneliu Bîrsan, Dragoș Bogdan, Octavian Manolache, dar și cărți ale unor autori străini precum Daniel Wincott, Paul Craig, etc.

”Încercând o definire a dreptului instituțional comunitar european, reținem că, reprezintă un ansamblu de norme juridice, care, conținute în tratate sau elaborate de instituții, urmăresc ca scop principal instituirea și buna funționare a Uniunii Europene.”

Conținutul lucrării corespunde titlului și este structurat pe trei capitole, urmate de bibliografie pentru a întelege mai bine anumite concepte utilizate în cadrul acesteia.

În capitolul unu intitulat “Sistemul instanțelor judecătorești ale Uniunii Europene ” am prezentat diverse concepte utilizate în acest domeniu, urmând o structură cronologică: Noțiunea și importanța competenței generale a instanțelor judecătorești. Clasificarea normelor de competență, cât și competența generală a instanțelor judecătorești în judecarea pricinilor civile. Delimitarea competenței instanțelor judecătorești de alte organe cu activitate jurisdicțională. Organizarea și funcționarea instanțelor jurisdicționale ale Uniunii Europene

De asemenea, în acest capitol am definit termenii standard din limbajul comun al domeniului. Instanța judecătorească fiind organul de stat prin intermediul căruia se înfăptuiește justiția și se exercită puterea judecătorească. Competența jurisdicțională este o instituție procesuală prin intermediul căreia se delimitează atribuțiile instanțelor judecătorești între ele. Sistemul judiciar este structurat pe temeiul principiului celor două grade de jurisdicție: instanțe de fond și instanțe de apel.

Definirea noțiunilor fundamentale se va face atât la începutul fiecărui capitol, cât și treptat în cursul expunerii, cu prilejul relatării sau analizei unor evenimente care au pus în discuție chiar interpretarea acestor concepte.

În capitolul doi intitulat “Constituirea și componența Curții Europene de Justiție“ am detaliat organizarea Curții Europene de Justiție care este instituția fundamentală comunitară, cu sediul în Luxembourg, ce are rolul de a garanta aplicarea, interpretarea și respectarea dreptului comunitar pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Tratatul de la Paris din 1951 stabilea atât înființarea Curții Europene de Justiție cât și structura acesteia. Este formată din 27 de judecători cu o fostă funcție de juriști, cu o competență notorie și opt avocați generali cu un caracter independent și impartial. Mandatul lor este pe șase ani cu posibilitatea de a fi reînoit, dar pot fi și demiși printr-un vot unanim. Aceștia sunt desemnați de comun acord de către statele membre. Judecătorii Curții aleg un președinte pentru o perioadă de trei ani care are rolul de a prezida audierile și deliberările, dar și de a conduce lucrările și serviciile Curții, lor li se atribuie cele mai extinse complete de judecată.

“Curtea, cu toată imparțialitatea ei, este efectul unor decizii politice pe care nu le poate cenzura. La acest nivel, politicul nu este recurabil și nici o hotărâre, pană la urmă, nu i se poate sustrage. Mai precis, nimeni nu e mai presus de legile politicului! Nici măcar natura Curții Europene de Justiție!”

În schimb, Tribunalul de Primă Instanță este organul comunitar înființat pe lângă Curtea Europeană de Justiție, care judecă în primă instanță litigiile în care reclamanți sunt persoanele fizice și funcționarii comunitari dar și rolul instanțelor în apărarea ordinii juridice comunitare. Acesta a fost înființat în anul 1989, fiind un organ autonom față de Curtea de Justiție. Este compus din câte un judecător din fiecare stat membru, 27 la număr, pentru un mandat de șase ani, care la rândul lor desemnează un președinte cu mandatul în schimb de trei ani și un grefier cu mandatul de șase ani, toate aceste mandate putând fi reînoite.

Capitolul trei subliniază “Modul de evoluție al jurisprudenței Curții Europene în raport cu instanțele constituționale“ prin care am prezentat accesul la justiție în lumina reglementarilor interne și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și accesul la Curtea Constituțională în cadrul sistemelor de drept statale .Definirea noțiunilor fundamentale se va face atât la începutul fiecărui capitol, cât și treptat în cursul expunerii, cu prilejul relatării sau analizei unor evenimente care au pus în discuție chiar interpretarea acestor concepte.

Ideea de a crea instituții politice a luat naștere inconștient în mintea indivizilor. După ce această idee devine conștientă, colectivitatea recurge la forme instituționalizate pentru a o realiza din punct de vedere politic și juridic. În felul acesta, instituția rezultă din legătura între ideea de organizare politică a unei colectivități social-umane și voința acesteia. Trebuie să observăm însă că instituția politică astfel concepută și realizată tinde să aibă un caracter permanent.

Lucrarea este structurată astfel încât să surprindă și să pună cel mai bine în valoare principalele aspecte, pe care le-am apreciat ca fiind de bază în caracterizarea instanțelor jurisdicționale ale Uniunii Europene.

Metoda principală de cercetare a subiectului acestei lucrări o constituie aplicarea unei tipologii și a unor concepte teoretice din trei domenii distincte din literatura de specialitate: știința politică, drept constituțional și istorie a căror conexiune o vom realiza de fiecare dată când vom considera că este cazul. Ipoteza lucrării de față are drept scop descrierea si functionarea instantelor jurisdictionale ale Uniunii Europene din perspectiva normativă și cea a practicii politice.

Capitolul I – Sistemul instanțelor judecătoresti ale Uniunii Europene

Notiunea și importanța competenței generale a instanțelor judecătorești. Clasificarea normelor de competență

Elementul esențial pentru înființarea instituțiilor juridice este reprezentat de tratatele originale și cele modificatoare, cu luarea în considerare a principiului atribuirii competențelor, a garantării și respectării dreptului Uniunii Europene în interpretarea și aplicarea acestor tratate. Principiul atribuirii de competențe este prezent în Art.5 Alin.2 din Tratatul privind Uniunea Europeană cât și în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE).

Acest principiu face ca Uniunea să acționeze numai în limitele competențelor care i-au fost atribuite de state pentru realizarea obiectivelor stabilite. ”Lucru ce se realizează prin intermediul instanțelor jurisdicționale ale Uniunii Europene, atât revizuirile tratatelor constitutive cât și schimbarea echilibrului politic dintre instituții prin apariția unor organisme în afara instituțiilor clasice inițiale care au dus la modificarea competențelor instituțiilor Uniunii Europene.”

Ce este competența?

Competența este aptitudinea recunoscuta de lege, a unui organ de stat de rezolva probleme cu caracter juridic, de a examina problemele civile și de a soluționa litigiile.”Prin competentă în general se desemnează capacitatea unei autorități publice sau a unei persoane fizice ori juridice de a rezolva o anumită problemă”

”În cadrul procesului civil competenta este definită ca aptitudinea recunoscută de lege unei instanțe judecatorești de a judeca un anumit litigiu.”

Competența generală se raportează la instanța de judecată sau la un alt organ cu activitate jurisdicțională nu la judecători. Problemele în litigiile care apar din raporturile juridice civile, de muncă, funciare, locative, de familie, cele cu o procedură specială, cauzele de contecios administrativ, cererile de eliberare a ordonanței judecătorești și declarare a insolvității sunt de competența instanțelor judecătorești.

Problemele precum executarea actelor judecătorești, ale arbitrajelor internaționale, actelor altor autorități, încălcarea dreptului la executare în termen rezonabil a actelor judecătorești și încălcarea dreptului la judecare în termen rezonabil a cauzei, cât și repararea prejudiciului cauzat prin această încălcare sunt competente să le judece instanțele de judecată.

Instanțele judecătorești de drept comun judecă procesele ce țin de competența lor cu participarea persoanelor fizice și juridice rezidente sau nerezidente, organizațiilor internaționale care practică activități de întreprinzător, autorităților publice, organizațiilor cu investiții străine.

Instanța judecătorească comercială judecă contestarea în condițiile legii a hotărârilor arbitrale și eliberarea titlurilor executorii în baza lor; problemele privind apărarea reputației profesionale în activitatea de întreprinzător și economică; precum și alte probleme dateprin lege în competența sa, problemele privind reorganizarea sau dizolvarea persoanei juridice.

În cazul înaintării în cererea de chemare în judecată a mai multor revendicări conexe, unele care țin de competența instanței judecătorești de drept comun, iar altele de competența instanței de contencios administrativ, toate pretențiile se vor examina de instanța judecătorească de drept comun.

Instanțele judecătorești de drept comun au în competența lor rezolvarea problemelor civile care pot fi strămutate până la emiterea hotărârii spre judecare arbitrală dacă părțile sunt de acord și dacă o astfel de mutare nu este interzisă prin lege.

Normele de competență se clasifică în mai multe moduri:

1.După cum se raportează la organele din sisteme diferite sau la organe de același fel:

Competență generală se împarte la rândul ei în competență exclusivă și competență cu pluralitate de organe. Cea generală exclusivă ține numai de instanțele judecătorești și constă în aptitudinea exclusivă a instanțelor judecătorești de a rezolva și examina nemijlocit anumite categorii de cauze, care nu pot fi examinate și soluționate de alte organe cu activitate jurisdicțională.

Competența generală cu pluralitate de organe, în dependență de modalitatea de alegere a organului competent, se subclasifică în:

Competența generală alternativă care reprezintă aptitudinea dată prin lege de a controla și rezolva o anumită cauză a mai multor organe cu activitate jurisdicțională, persoana interesată având dreptul de a alege unul dintre organele menționate în lege;

Competența generală imperativă sau condiționată reprezintă aptitudinea datăprin lege de analiza și soluționa o anumită pricină mai multor organe cu activitate jurisdicțională într-o ordine succesivă, fie prin stabilirea unei proceduri prealabile de soluționare pe cale extrajudiciară a litigiului;

Competența generală convențională sau contractuală reprezintă aptitudinea dată prin lege de a investiga și rezolva o anumită cauză a mai multor organe cu activitate jurisdicțională, prin acordul părților facându-se alegerea organului competent, cu condiția să ajungă la un acord prin încheierea unei convenții.

Competența jurisdicțională– care se împarte în competență jurisdicțională materială și competență jurisdicțională teritorială.

Competența jurisdicțională materială cuprinde:

Competența jurisdicțională materială funcțională care se stabilește după felul atribuțiilor ce revin fiecărei categorii de instanțe (instanța de fond, de apel sau de recurs) și competența jurisdicțională materială procesuală care se stabilește în funcție de natura și obiectul litigiului;

Competența jurisdicțională teritorială cuprinde:

Competența jurisdicțională teritorială generală (de drept comun), competența jurisdicțională teritorială alternativă, competența jurisdicțională teritorială excepțională și cea după existența legăturii dintre probleme.

2. În funcție de caracterul normei care reglementează competența, avem:

Competența absolută care este reglementată de normele cu caracter imperativ și competența relativă care este reglementată de normele cu caracter dispozitiv.

Competența generală a instanțelor judecătorești în judecarea pricinilor civile.

Probleme ce țin de contestarea paternității/maternității, încuviințarea adopției, decăderea din drepturile părintești, desfacerea căsătoriei declararea nulității căsătoriei, declararea insolvabilității; procesele privind raporturile juridice: civile, comerciale, locative, ecologice, de muncă, de familie, precum și orice alte cauze pentru care legea nu hotărăște o altă competență sunt examinate și rezolvate de instanțele judecătorești.” Legitimarea procesuală a altor persoane În cazurile și condițiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau se pot formula apărări și de persoane, organizații, instituții sau autorități, care, fără a justifica un interes personal, acționează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situații speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general.”

Atunci când legea nu prevede expres competența altui organ jurisdicțional, competența de soluționare a litigiilor aparține instanțelor judecătorești, care au plenitudine de competență în materie civilă. Legea prevede că instanțele judecătorești sunt competente să examineze hotărârile pronunțate de alte organe de jurisdicție.

În cazul normelor de competență generală alternativă, titularul dreptului subiectiv adică reclamantul, se poate adresa consecutiv organului extrajudiciar competent și apoi instanței judecătorești competențe , sau la ambele.

Potrivit normelor de competență generală imperativă, legiuitorul condiționează respectarea în mod obligatoriu a procedurii prealabile în litigiile de contencios administrativ, de reparare a prejudiciului moral și material salariatului, de protecție a drepturilor consumatorilor, de transport auto și feroviar a călătorilor, bagajelor și a mărfurilor.

Conform normelor de competență generală convențională, părțile, pot muta printr-un contract procesul civil care este de competența instanței judecătorești de drept comun spre judecare arbitrală, dacă o astfel de strămutare nu este interzisă de lege, până la emiterea hotărârii Curtii Constituționale. Delimitarea competenței instanțelor judecătorești de competența Curții Constituționale are la bază deosebirea controlului constituționalității actelor normative față de controlul legalității exercitat de contenciosul administrativ în cazul actelor emise de autoritățile publice.

”Controlul constituționalității legilor este o altă garaniție a supremației constituției fiind activitatea organizată de verificare a conformității legii cu constituția, iar ca instituție a dreptului constituțional cuprinde reguli privitoare la organele compentente a face această verificare, procedura de urmat precum și măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri. În generalc controlul constituționalității legilor eeste considerat o garanție a supremației constituției, folosindu-se desigur formulări diferite precum sancșiunea supremației, garanția caracterului de supremație a constituției, sancțiunea violărilor regulilor constituționale.”

Tudor Draganu susține că” în scopul de a consolida supremația constituției s-a încercat apoi să se găsească un mijloc pentru a se asigura respectarea ei, nu numai de administrație și justiție dar și de puterea legiuitoare. Acest mijloc a fost instituirea unui organ căruia i s-a recunoscut competența de a face inaplicabile legile contrare unui principiu constituțional.”

Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională care se pronunță asupra decretelor Președintelui, a hotărârilor și ordonanțelor Guvernului, constituționalității legilor și hotărârilor Parlamentului, precum și a tratatelor internaționale; hotărăște ridicarea de către Curtea Supremă de Justiție a excepției de neconstituționalitate a actelor normative, la sesizarea de către instanțele judecătorești.

Protejarea respectării principiului legalității în activitatea autorităților publice este scopul de bază al controlului judiciar al legalității actelor normative.

Organele administrative examinează în ordinea contenciosului administrativ în faza prealabilă legalitatea actului autorității publice Prin care persoana se consideră lezată de vreun drept al său, fie a nesoluționării în termeni legali a unei cereri de către organul emitent sau organul ierarhic superior.

Autoritățile publice sunt clasificate astfel:

Organele financiare au competența în materie financiară, ele aparțin Curții de Conturi și se ocupă cu soluționarea litigiilor cu privire la plata despăgubirilor civile pentru pagube cauzate și plata de amenzi pentru abateri cu caracter financiar comise de administratori, contabili și alte persoane supuse jurisdicției financiare.

Agenția pentru protecția proprietății intelectuale (AGEPI) se ocupă cu soluționarea litigiilor apărute în materie de invenție și mărci, ce țin de dreptul de autor și inventator, precum și repararea prejudiciului cauzat în urma încălcărilor dreptului de proprietate intelectuală;

Comisia Electorală Centrală soluționează contestațiile cu privire la organizarea și desfășurarea alegerilor locale, altele decât cele date în competența comisiilor electorale de circumscripție și instanțelor judecătorești, cele potrivit cauzelor de fraudă electorală și alte încălcări.

Organele notariale se ocupă strict de cazurile în care între moștenitori nu există neînțelegeri, procedura succesorală se desfășoară în fața notarului, dar când ele apar sau dacă moștenitorii ori alte persoane interesate prezintă dovadă că s-au adresat instanței de judecată pentru stabilirea drepturilor lor, acesta va suspenda procedura necontencioasă și va îndruma părțile la proces. În cazul în care de la început există neînțelegeri se poate sesiza direct instanța, fără a fi nevoie că notarul să constate existența acestora.

Organele arbitrale examineaza și soluționeaza litigiile care apar între persoanele fizice și cele juridice. Persoanele care au capacitatea deplină de exercițiu a drepturilor pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, cu excepția celor care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție. Prin urmare, existența unei convenții arbitrale reprezintă un important criteriu de delimitare a competențe i instanțelor judecătorești de competența organelor arbitrale. Procedura arbitrală este mai simplă, ea poate fi determinată de arbitri, iar cheltuielile necesare pentru soluționarea litigiului sunt mai reduse. De asemenea, hotărarea arbitrală poate fi valorificată pe calea executării silite întocmai că o hotărare judecătorească, deși arbitrajul are foarte multe avantaje calea acestuia este aleasă mai rar.

Organizarea și funcționarea instanțelor jurisdicționale ale Uniunii Europene

Curtea de Justiție a Comunităților Europene, numită pe scurt și Curtea Europeană de Justiție (CEJ) își are sediul la Luxemburg și este organul juridic al Comunităților Europene. În sistemul politic al UE, CEJ are rolul puterii juridice.

Curtea Europeană de Justiție (Curtea de justitie a Comunitatilor Europene) a fost înființată în anul 1952 pe baza Tratatul de la Paris, care a instituit Comunitatea Europeana a Carbunelui și Otelului (C.E.C.A.). ” Partenerii prezenți la negocieri vedeau în Curtea de Justiție adevăratul organ de control al legalității actelor emise de Înalta Autoritate și Consiliul special de miniștrii, menit să asigure, în același timp, echilibrul între aceste organe și statele membre și să garanteze neamestecul autorităților C.E.C.A în domeniile care cad sub incidența suveranității statelor membre.”

Rolul Curții de Justitie este să asigure uniformitatea interpretarii și aplicarii dreptului comunitar în fiecare stat membru, având puterea de a judeca litigiile dintre statele membre ale Uniunii, dintre institutiile europene, dintre companii și dintre indivizi” respectarea dreptului în interpretare și aplicare…tratatului și a reglementului de executare.”

Este compusă din 27 de judecători și 8 avocați generali care sunt desemnați de comun acord de către guvernele statelor membre, pentru un mandat de șase ani care poate fi reînnoit. Curtea de Justiție a Uniunii Europene este abilitată să soluționeze, în anumite condiții, și litigiile ivite între particulari, persoane fizice sau juridice resortisante într-unul din statele membre, pe de o parte și statele membre sau organizațiile comunitare.

Tribunalul de Primă Instanță (T.P.I) ajuta Curtea de Justiție în activitatea sa. Aceasta a luat ființă prin Actul Unic European și a început să funcționeze de la 1 septembrie 1989, în baza hotărârii Consiliului din 24 octombrie 1988. Tribunalul de Primă Instanță are în componentă sa 27 de membrii, numiți după aceeași procedură, singura diferență fiind aceea că nu există avocați generali, rolul acestora fiind jucat, în anumite circumstanțe, de judecători.

Constituirea de tribunale specializate în baza Tratatului de la Nisa reprezintă un moment important în evoluția justiției pe plan comunitar, primul pas fiind făcut prin crearea Tribunalului Funcției Publice, la data de 2 noiembrie 2004.

Sarcinile Curții Europene de Justiție constau în asigurarea interpretării uniforme a legislației europene. În 1989, pentru a ușura activitatea CEJ a fost înființată Curtea Europeană de Justiție de Primă Instanță și apoi în 2004 o altă instanță, pentru probleme care privesc funcționarii publici și anume Tribunalul funcționarilor publici ai Uniunii Europene.

De atunci CEJ nu mai este competentă decât pentru soluționarea căilor de atac înaintate de persoanele fizice și juridice împotriva deciziilor luate de Curtea Europeană de Justiție de Primă Instanță. Mai nou însă, cu puține excepții, CEJ răspunde și de dosarele de chemare în judecată în primă instanță înaintate de statele membre ale Uniunii Europene împotriva Comisiei Europene.

Principiile fundamentale și metodele de bază după care se ghidează Curtea Europeană de Justiție în adoptarea hotărârilor sale sunt următoarele:

Principiul împuternicirii speciale limitate, ceea ce înseamnă că aplicarea și asigurarea respectării dreptului comunitar este în primul rând sau rămâne în continuare misiunea instanțelor naționale, în timp ce CJE revin numai competențele rezervate în mod expres prin art. 220 și următoarele din Tratatul CE, competențe care sunt individual determinate.

Principiul interpretării unitare și autonome a dreptului comunitar în toate statele membre. Curtea se străduieste să interpreteze termenii juridici într-un sens aparte, diferit de înțelesul lor național, cu scopul de a forma o ordine juridică nouă, originală.

Principiul efectului util sau principiul aplicării dreptului comunitar cu cea mai mare eficacitate, pentru a se obține cea mai mare eficiență din actele normative comunitare elaborate de cele mai multe ori de economiști, politicieni și în general de non-juriști.

Principiul dezvoltării dinamice a dreptului comunitar în corelație cu scopurile și obiectivele de integrare stabilite. Respectarea acestui principiu atrage după sine adaptarea dreptului comunitar la modificările majore aduse de Actul Unic European, de Tratatul de la Maastricht sau de Tratatul de la Amsterdam.

Principiul interpretării dreptului secundar în conformitate cu dreptul originar dar cu respectarea principiului implied powers ceea ce înseamnă că puterea comunitară provine nu numai din tratatele de înființare.

Principiul dreptului comparat sau cerința respectării principiilor de drept fundamentale specifice statelor membre și sistemelor de drept europene pentru a identifica principiile fundamentale de drept specifice, dar și pentru a putea prevedea efectul unor hotărâri într-un anumit sistem de drept.

Capitolul II – Constituirea și componența Curții Europene de Justiție

2.1. Organizarea Curții Europene de Justiție

O primă trăsătură a Curții Europene de Justiție este prezentă alături de judecător, a avocaților generali care nu au corespondent în jurisdicțiile naționale sau în alte jurisdicții internaționale, chiar dacă rolul lor poate fi asemănător celui al Comisiei Europene a Dreptului Omului ( C.E.D.O) de la Strasbourg.

”Faptul că nici o dispoziție a tratatelor nu prevede ca judecătorii să aibă naționalitatea statelor membre este destul de interesant, deși s-a urmărit ca întotdeauna Curtea să cuprindă cel puțin câte un judecător din fiecare dintre statele membre. Acest lucru este de dorit deoarece atunci când deliberează în plen, Curtea să poată avea un judecător familiarizat în mod special cu sistemul juriduc al fiecărui stat membru. Preocuparea de ordin politic a fost și ea importantă pentru un echilibru global pe naționalități, care se susține atât pe efectivul judecătorilor, cât și pec el al avocaților generali.”

”Statutul judecătorilor și ai avocaților generali le permite să-și îndeplinească rolul cu caracter de continuitate ți în deplină independență. Ei sunt numiți de comun acord de guvernele statelor membre dintre personalitățile oferind toate garanțiile de independență și care întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea în țările lor a celor mai înalte funcții jurisdicționale sau care sunt juriști având competențe notorii.”

Judecătorii se bucură de privilegii și imunitatela fel ca toți funcționarii comunitari insă nu pot avea funcții politice pe durata exercitării mandatului și nici funcții administrative.Deci nu pot îndeplini nici o altă activitate profesională, cu excepția celor de predare în învățământul superior ori a celor de cercetare, dacă obțin avizele necesare. Datorită faptului că ambele instanțe

(Curtea și Tribunalul) au activitate permanentă, judecătorii sunt obligați să locuiască în localitatea în care acestea își au sediul, adică în Luxemburg.

În ciuda tradiției și a tratatelor fondatoare care impuneau ca regulă, întrunirea Curții în plen și numai în anumite cazuri strict definite în Camere de trei sau cinci judecători, numărul mare de cazuri precum și de judecători a dus la transformarea regulii în excepție. Prin urmare, Curtea se întrunește rareori în plen, cel mai adesea în Camere de câte trei sau cinci judecători, iar în cazuri speciale, în Marea Cameră, de 13 judecători. Plenul a rămas să fie convocat numai în cazuri explicit formulate în Regulament sau, la cererea unei părți, de obicei un stat ori o instituție comunitară. Cum deciziile se iau cu un număr impar de poziții, orice Cameră trebuie organizată în consecință. La fel, Tribunalul de Primă Instanță poate lucra în ședințe plenare ori în camere formate din trei sau cinci judecători. Prezența traducătorilor este interzisă, iar judecătorii prezenți trebuie să cunoască limba franceză – limbă a lucrărilor instanțelor. Aceasta, în ciuda faptului că pledoariile și concluziile pot fi depuse în oricare dintre limbile oficiale ale Uniunii!

Dintre judecătorii unei Camere,Președintele instanței alege un judecător raportor. Acesta primește dosarul cauzei și pregătește un raport prealabil asupra conținutului cererii precum și a aspectelor de drept care intervin în soluționare; se pronunță cu privire la necesitatea unor chestiuni preliminare, cum ar fi documentarea, precizări, completări si depunerea unor înscrisuri. În cadrul dezbaterilor, un rol important îl poate juca avocatul general. Există opt astfel de avocați la Curtea de Justiție, recrutați după aceleași criterii și pe aceleași termene ca și judecătorii. Rolul avocaților generali este acela de a prezenta concluzii motivate cu privire la cauză, „acționând cu completă imparțialitate și independență”. Aceste concluzii se prezintă în timpul ședinței publice și astfel, îi poate face vulnerabili în fața sensibilității statelor care i-au trimis. Pe de altă parte, datorită posibilității ca, prin raționamentul expus să influențeze decizia judecătorilor, opiniile avocaților generali sunt considerate un bun indiciu asupra viitoarei hotărâri. În același timp, ele pot servi că instrument de a testa ideile despre dezvoltarea dreptului și tonul oricărei dezbateri ulterioare poate să indice dacă o inovație juridică va fi sau nu primită favorabil. Avocații generali au o mai mare latitudine de a exprima opinii radicale decât judecătorii. Trebuie menționat faptul că ei nu reprezintă nici una dintre părți, fiind astfel, un fel de avocați ai soluției ce urmează a fi dată, ai dreptății, amintind de cavalerii cruciați care luptau pentru o idee, un principiu.

Pe langă fiecare judecător sau avocat -general se poate constitui secretariatul său juridic, compus din câte trei juriști, doctori în drept, având aceeași naționalitate cu judecătorul, juriști care pregătesc materialele documentare și dosarul cauzei pentru magistratul pe care îl asistă. În cadrul Curții este organizată și grefa, cuprinzând grefierul și mai mulți grefieri adjuncți. Numirea acestora se face pentru o perioadă de șase ani, iar regulamentul după care funcționează este formulat de către Curte. „Grefierul are un rol dublu, îndeplinind, pe de-o parte atribuții de ordin procedural, iar pe de altă parte, atribuții administrative.” Pe cale de consecință, grefierul este cel care primește, înregistrează și arhivează înscrisurile, eliberează copii, încasează taxa de grefă ori gestionează registrul. În relațiile cu celelalte instituții, grefierul e cel care anunță Consiliul ori Comisia de plangerile depuse –prin trimiterea câte unei copii – astfel caacestea să constate dacă a fost invocată inaplicabilitatea vreunui act pe care l-au emis (art.16(7) din Statut). Tot grefierul se ocupă de publicarea în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene a unei informări succinte cu privire la acțiunile deschise la Curte (art.16(6) din Statut) sau a Culegerii de jurisprudență, cuprinzând hotărârile Curții împreună cu concluziile avocaților generali, avizele și ordonanțele care privesc măsuri urgente pronunțate pe parcursul anului. (art.24 din Statut).

2.2. Organizarea internă a Tribunalului de Primă Instanță

„Este institutia asociata Curtii de Justitie. A fost infiintat prin decizia Consiliului din 24 octombrie 1988.”

Tribunalul este format din 27 judecători, aleși pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului lor. Ca și membrii Curții de Justiție, ei sunt numiți, de comun acord, de către guvernele statelor membre. Pe perioada îndeplinirii mandatului, membrii Tribunalului se supun acelorași obligații și beneficiază de aceleași garanții, privilegii și imunități ca și membrii Curții. Pentru a putea fi aleși, lor nu li se cere să fi avut capacitatea „exercitării celor mai înalte funcții jurisdicționale”, fiind suficientă capacitatea „exercitării funcțiilor jurisdicționale”

Având locul lângă Curte, independența funcțională a Tribunalului este garantată prin existența unei grefe distincte, „la conducerea căreia este numit un grefier, căruia i se stabilește statutul”. Fiind o instituție asociată C.urții (Tribunalul), președintele în exercițiu, împreună cu președintele Curții, stabilesc, de comun acord, modalitățile în care funcționarii și alți agenți atașați Curții își îndeplinesc serviciul în tribunal pentru a permite asigurarea funcționării sale (bibliotecă, cercetare, traduceri, interpretare). În virtutea independenței funcționale a Tribunalului, anumiți agenți sau funcționari (îndeosebi colaboratorii personali ai membrilor Tribunalului și agenții de grefă) îndeplinesc misiunile stabilite de grefierul Tribunalului sub autoritatea președintelui.

Spre deosebire de Curte, Tribunalul nu are în componență avocați generali, dar membrii săi, cu excepția președintelui, pot fi chemați să exercite funcțiile avocatului general în anumite cauze. Criteriile de selectare a cauzelor în care va ti utilizată această posibilitate și modalitățile de desemnare a avocaților generali sunt fixate de Regulamentul de procedură al Tribunalului.

Președintele Tribunalului este desemnat pentru o durată de 3 ani, de către membrii Tribunalului, potrivit acelorași modalități ca la președintele Curții. Regula funcționării Tribunalului o reprezintă acțiunea în cadrul Camerelor compuse din 3 la 5 judecători. Excepția este dată de acțiunea în plen. Regulamentul de procedură este cel care determină alcătuirea Camerelor și atribuirea proceselor. Tot prin intermediul Regulamentului se stabilește ca aceste Camere să fie sau nu specializate și, de asemenea, dacă o Cameră poate avea sarcina să se ocupe cu probleme de personal.

Unele cauze pot fi judecate de un judecător unic, dacă lipsa dificultății problemelor de drept sau de fapt ridicate, importanța limitată a cauzei și absența altor împrejurări speciale pot duce la concluzia că este adecvat să fie astfel judecate.

De asemenea, Tribunalul poate judeca o cauză în Marea Cameră (13 judecători) sau în ședință plenară atunci când dificultatea problemelor de drept sau importanța cauzei justifică această măsură.

Mai mult de 80% dintre cauzele cu care este sesizat Tribunalul sunt judecate de camere compuse din trei judecători.

2.2.1. Competența Tribunalului de Primă (Mare) Instanță

Tribunalul de Prima Instanța a fost constituit pentru a prelua din activitatea Curții litigiile de importanță și impact secundar, cunoscând o dinamică a competențelor sale în funcție de extinderea Comunității și, respectiv, aprofundarea integrării. Devenit instanță de apel ori de recurs față de hotărârile Tribunalului Funcției Publice, își extinde fără îndoială această competență, odată cu multiplicarea camerelor specializate. În fond, însă, este o Curte desemnată să judece în primă instanță mai multe tipuri de acțiuni. Acestea poartă numele de recursuri, cu toate că nu reprezintă căi de atac împotriva unor hotărâri judecătorești, ci împotriva unoracte juridice sau fapte săvârșite în cursul înfăptuirii raporturilor juridice comunitare.

Tribunalul Funcției Publice– prima cameră specializată, înființată pe lângă Tribunalul de Primă Instanță, e compusă dintr-un număr de șapte judecători, în general recrutați din foștii judecători ai Curții ori Tribunalului. Dacă nu au mai lucrat în cadrul Curții, li se aplică toate criteriile de competență profesională, de moralitate și garanțiile de independență care sunt cerute oricărui viitor magistrat al Curții.

Marea lor majoritate, au aspect comercial, fiind prevăzute încă din Tratatele de la Paris (CECO) și Roma (CEE și Euratom), cu modificări aduse ulterior. Tribunalul de Primă Instantă este competent să judece:

Recursul în anulare (art. 230 alin.4 Tratat CE (ex.-art. 173), preluând și sintetizând art.33 alin.2 Tratat CECO, art. 146 alin. 2 Tratat CEEA). Acesta prevede faptul că orice persoană fizică sau juridică (întreprinderi sau asocieri de întreprinderi, conform Tratatului CECO) poate introduce un recurs împotriva deciziilor cu caracter individual care i se adresează sau împotriva unora cu caracter general care o afectează în mod direct.

Comunitatea Economică a fost creată pentru a susține și stimula firmele, nicidecum pentru a le aduce prejudicii în mod direct ori indirect. De aceea, persoanele fizice ori juridice pot ataca acele aspecte din dreptul comunitar care, neluând în seamă anumite circumstanțe existente pe piață, pot dăuna prin aplicarea lor, tocmai celor pe care ar fi trebuit să-i ajute. Atâta timp cât este vorba despre izvoare secundare ori terțiare ale dreptului comunitar, Tribunalul este competent să se pronunțe. Dacă, însă, e pusă în discuție o prevedere a unui Tratat, atunci instanțade soluționare va fi Curtea de Justiție care va trebui să decidă în plen. Termenul de depunere a recursului este de două luni de la comunicarea actului, fie prin publicare în JOCE fie prin transmiterea lui persoanei interesate.

Recursul în carență in care este vorba despre încălcarea tratatelor de către instituțiile comunitare, prin omisiunea de a face ori prin acțiunea incompletă în materia atribuțiilor lor.

În Tratatului CECO se precizează posibilitatea unei acțiuni la Curte împotriva Comunității (CECO) pentru „a repara orice prejudiciu produs că urmare a unei greșeli personale a unui funcționar al Comunității în îndeplinirea obligațiilor sale”.

Ulterior formularea acestui tip de acțiune a devenit mai generală, referindu-se la orice neîndeplinire a funcțiilor unei instituții, cum ar fi netrimiterea unui act, altul decât o recomandare sau un aviz.

Acest recurs, cu iz de contencios administrativ, are prevăzută și o etapă prealabilă de punere în întârziere a instituției vizate. Abia după o inacțiune de două luni de la data sesizării, persoana vătămată poate înainta recursul către Tribunal. Dacă reclamantul este un stat ori o instituție comunitară, atunci recursul se va depune direct la Curtea de Justiție.

Acțiunile în răspundere extracontractuală – Tratatele de la Roma fac trimitere la art. 188 (Tratatul CEEA), respectiv 288 (ex.-art. 215, Tratatul CEE) articole care definesc răspunderea contractuală și extracontractuală a Comunității. Dacă în primul caz, repararea prejudiciului e „guvernată de legea aplicabilă contractului în cauză”, răspunderea extracontractuală stă sub incidența „principiilor generale de drept, comune statelor membre.” Pentru a fi în situația unei răspunderi extracontractuale, trebuiesc întrunite mai multe condiții structuale și anume: „management cu încălcarea normelor comunitare de către o instituție, prejudicii aduse reclamantului, legătura cauzală între aceste două aspecte”.

Este absolut obligatoriu că toate cele trei condiții să fie îndeplinite simultan, în caz contrar, Tribunalul putând să analizeze elementul cel mai puțÎn probat și astfel, să respingă acțiunea că fiind neîntemeiată. Termenul de înaintare a plângerii către Tribunal este mai generos în cazul acestui tip de acțiune, pentru că se are în vedere aspectul efectelor, componenta cauzală care trebuie să se producă și, astfel, să poată fi dovedită.

„Atunci când un prejudiciu rezultă dintr-o măsură legislativă, timpul nu curge cu necesitate de la data legiferării, cât de la aceea la care se produce dauna ori, cel puțin de la data la care reclamantul a constat producerea ei.

În conformitate cu Statutul Curții de Justiție, art.46 prevede un termen general de cinci ani care curge începând de la data producerii neajunsului ce implică răspunderi extracontractuale ale Comunității. Dacă legătura cauzală este dovedită, conform art.288, comunitatea trebuie să repare daunele produse de instituțiile sale sau de agenții săi aflați în exercițiul funcțiunii lor.

Clauza de arbitraj, in fiecare dintre articolele menționate mai sus, există aceeași prevedere: „Curtea de Justiție este competentă să hotărască în virtutea unei clauze compromisorii inserate într-un contract de drept public sau de drept privat încheiat de Comunitate sau în numele Comunității.”

Existând un singur nivel de jurisdicție, Tratatele fondatoare îi confereau acestuia, competențe le în materie. Odată cu instituirea Tribunalului de primă instanță și, chiar, în vederea viitoarei instituiri a camerelor specializate, Statutul Curții este cel în măsură să opereze distincția între cauze și să prevadă sub ce condiții această clauză va fi judecată de camere, de Tribunal sau de Curte .Tribunalul de Primă Instanță devine instanță de recurs față de hotărârile camerelor specializate. Conform Statutului, recursul poate fi introdus numai pentru aspecte de drept, cum ar fi necompetența instanței, încălcarea normelor de procedură ori a celor comunitare, de orice fel. Este similar recursului în anulare, cu diferența că aici se pune în discuție hotărârea unei instanțe comunitare de jurisdicție. Inițierea recursului nu are efect suspensiv, afară de cazurile în care instanța consideră necesar și poate dispune altfel. Procedura aplicabilă este identică judecății în primă instanță, constând în două faze: cea scrisă și cea orală. Dacă după depunerea înscrisurilor și audierea părților, instanța consideră că are elemente suficiente, poate renunța la faza contradictorie, pronunțând hotărârea. Dacă Tribunalul casează decizia primei instanțe, poate trimite cauza înapoi spre rejudecare, cu precizarea aspectelor de drept care fuseseră încălcate și a modului în care trebuie aplicate, sau, îți poate asuma competența de judecare, pronunțându-se asupra întregului litigiu. Hotărârea va fi definitivă și irevocabilă, întrucât Curtea nu dispune de instrumente Prin care să repună în discuție soluția unui recurs.

2.3. Rolul instanțelor în apărarea ordinii juridice comunitare

Între autoritățile publice si indivizii care alcătuiesc societatea se pot ivi conflicte în cadrul cărora o parte pretinde în contradictoriu cu cealaltă că legea sau un drept subiectiv al ei au fost încălcate și, ca urmare, se cere restabilirea ordinei juridice tulburate.

Constituind abateri de la ordinea socială, litigiile juridice sunt fenomene negative iar una din sarcinile statului este de a contracara producerea unor asemenea încălcări ale legii. Intervenția statului este ulterioară producerii actului sau faptului ilegal și constă în luarea de măsuri, sancționate prin forța de constrângere a statului, prin care autorul comportării ilegale este obligat să restabilească situatia anterioară acelei încălcări sau i se impune o privațiune de libertate, o diminuare de patrimoniu.

Aplicarea sancțiunilor în cazurile de incălcare a legilor implică măsuri ce vizează interese materiale și drepturi ocrotite de lege și trebuie făcută în condiții care să asigure respectarea cu strictețe a ordinii de drept. Astfel, spre deosebire de activitatea executivă, care urmăreste, odata cu respectarea legii, și asigurarea oportunității măsurilor luate, activitatea jurisdicțională trebuie să aibă ca unică preocupare legalitatea.

Oglindind această caracteristică a activității jurisdicționale, Constituția României a prevăzut că justiția se înfăptuieste în numele legii, iar potrivit art.9 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecatorească "Hotărârile instanțelor judecătorești se pronunță în numele legii ".

Capitolul III – Modul de evoluție al jurisprudenței Curții Europene în raport cu instanțele constituționale

Dreptul de acces la Justiție este o componentă fundamentală a dreptului la un proces echitabil și în același timp este baza oricărui demers în față unei instanțe. Fără un acces efectiv la o instanța pentru valorificarea lor, drepturile oferite justițiabililor și consacrate în Constituție, legi sau alte acte normative ar fi iluzorii.

Dreptul de acces la o instanța constituțională reprezintă un aspect important al dreptului de liber acces la justiție, întrucât de cele mai multe ori de decizia acesteia în privința conformității unei legi cu Constituția depinde soarta unui proces determinat. Această jurisdicție, situată la limita dintre drept și politică, ”impregnată de element de drept public”, se găsește în afară domeniului dreptului civil, chiar dacă nu rareori drepturile civile fac obiect de reglementare a actelor normative cu al cărui control de constitutionalitate această jurisdictie este investită prin natura ei.

3.1.Accesul la Justiție în lumina reglementărilor interne și a jurisprudenței CEDO

„Orice persoană are facilitatea de a supune tribunalelor organizate de lege cererile, pe care înțelege să le facă. Fiecare este liber să aducă în față judecătorilor pretențiile sale bine sau rău fondate, chiar de nesusținut. Dreptul de a acționa în justiție, înțeles în acest sens, nu este un drept privat; este un drept public, o libertate publică.”

„Dreptul de acces la Justiție este inteles caun drept de acces concret și efectiv, care presupune cajustitiabilul să beneficieze de o posibilitate clară și concreta de a contesta un act constituind o atingere adusă drepturilor sale” și este consacrat în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conformitate cu care jurisprudența Curții de la Strasbourg urmăreste acceasi linie de gandire, potrivit căreia orice persoană are dreptul de a-i fi analizată cauza de către un tribunal.

„Curtea a statuat că principiul potrivit căruia o cerere în materie civilă trebuie să poată fi adusă în față unui judecător este ridicat la rangul de principiu de drept fundamental universal recunoscut. Același lucru este valabil și pentru principiul de drept internațional care interzice denegarea de dreptate (Art.6 paragraful1)”

„Curtea a reiterat principiul potrivit căruia Convenția nu garantează drepturi teoretice și iluzorii, ci drepturi practice și efective întrucât dreptul de acces la instanțe trebuie privit Prin raportare la locul prioritar pe care îl deține într-o societate democratică dreptul la un proces echitabil.”Desi art. 6 nu face trimitere expresa la dreptul la un judecator , se poate spune că acest drept a fost consacrat, în sensul că judecatorii europeni au precizat că obligația de a asigura un drept de acces lajustiție este o obligatie pozitiva a statului, indispensabila pentru buna indeplinire de catre stat a angajamentelor sale conventionale.

În ceea ce privește natură juridică a accesului la justiție, în doctrina se întâlnește o controversă, în sensul că a fost recunoscut accesului la Justiție și caracterul de drept public și de libertate publică, întemeindu-se pe faptul că acest drept conferă titularului lui puterea garantată juridic de a recurge la protecția statului în condiții care să oblige instanțele competențe să decidă asupra pretenției sale. A fost îmbrățișată opinia potrivit căreia dreptul de acces la Justiție este o libertate individuală, folosindu-se de argumentul potrivit căruia accesul la Justiție nu presupune o acțiune colectivă din partea mai multor persoane, câtă vreme orice persoană poate să introducă o acțiune în față unei instanțe în mod individual.Deși exercitarea acestui drept presupune asigurarea unor garanții, sarcina ce incumbă statelor, în egală măsură decizia de a face uz de acest drept aparține fiecărui membru al societății în mod individual.

Ceea ce este de necontestat reprezintă faptul că dreptul de acces la justiție este un drept fundamental, recunoscut în mod unanim la nivelul ordinii publice europene, motiv pentru care statelor le-a rămas o marja restrânsă de apreciere în ceea ce privește reglementarea modalităților de exercitare a acestei libertăți. Datorită rolului său în ordinea juridică a fiecărui stat, accesul liber la justiție a primit consacrare în aproape toate constituțiile statelor europene.

În ceea ce privește reglementarea acestui principiu în legea fundamentală română, acesta se găsește la art. 21, având un conținut sintetic, dar în același timp bine definit: „Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi acest drept”. Astfel, legiutorul român a înțeles să ridice la rang de principiu constituțional posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct și nemijlocit instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.

La nivelul ordinii juridice interne garantarea dreptului de acces la justiție se realizează prin două texte legale: pe de o parte, art.21 din Constituție, pe de altă parte, art.6 paragraful1 dIn Convenție, care odată cu ratificarea să a devenit parte dIn legislația internă. Chiar dacă Convenția nu face referire în mod expres la accesul la justiție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, printr-o hotărâre a arătat că dacă art.6 paragraful1 ar fi înțeles în sensul că privește exclusiv conduită în cadrul unei proceduri deja inițiate în față unei instanțe, un stat contractant ar putea, fără să încalce acest articol, să suprime jurisdictiile sale sau să sustragă din competență lor anumite categorii de acțiuni civile pentru a le încredința unor organe subordonate Guvernului. O asemenea presupunere, dincolo de apariția unui pericol de arbitrariu, ar atrage serioase consecințe care contravIn principiilor consacrate și pe care Curtea nu le poate trece cu vederea.

În consecință, având în vedere că în sistemul de drept românesc, dreptul acces la Justiție este protejat atât de art. 21 din Constituție, cât și de art. 6 din Convenție, reiese că acest drept beneficiază de o dublă protecție, iar în situațiile care exced aplicării art. 6 din Convenție, accesul la justiție nu rămâne lipsit de garanție, ci beneficiază de protecția oferită de art. 21 din Constituție.

În doctrina s-a arătat că dreptul de acces la justiție este un drept non-absolut pentru că el nu are caracterul unei libertăți absolute, fiind supus anumitor limitări care sunt impuse de puterea de stat, ele având scopul protejării altor interese. Astfel, existența unor limitări ale dreptului de acces la justiție este implicită exercitării normale a acestuia, motiv pentru care acestea sunt recunoscute în mod unanim atât la nivelul practicii judiciare interne, cât și la cel al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.”

De asemenea, limitările accesului la justiție nu ar putea combate însăși substanța acestui drept, astfel încât trebuie să urmărească întotdeauna un scop legitim, rămânând proporționale cu acesta. Restricționarea accesului la Justiție nu încalcă în mod necesar dispozițiile art. 6 paragraful 1 dIn Convenție, trebuie însă stabilit că gradul de acces permis de legislația națională trebuie să fie suficient pentru a asigura accesul individual la o instanța, în lumina principiului supremației dreptului într-o societate democratică. Dreptul de acces la Justiție nueste un drept absolut, ci poate face obiectul unor limitări. Acestea sunt implicit permise întrucât dreptul de acces la justiție necesită prin însăși natură să o reglementare din partea statelor, reglementare care poate să varieze în timp și spațiu, în funcție de nevoile și resursele de care dispun comunitatea și persoanele individuale. în stabilirea acestor reglementări, statele beneficiază de o anumită marja de apreciere. Însă, deși decizia finală cu privire la conformitatea unei asemenea reglementări cu principiile Convenției aparține Curții, nu este funcția sa să substituie analizei unei autorități naționale orice altă analiză cu privire la care ar fi cea mai bună politică în acest domeniu.

Limitările impuse de stat nu pot fi admise în cazul în care restrâng accesul la justiție într-o așa manieră sau până la un nivel la care acest drept este atins chiar în substanță sa. Prin urmare, o astfel de limitare nu va fi compatibilă cu art. 6 paragraful l din Convenție decât în condițiile în care urmărește un scop legitim și dacă există o legătură rezonabilă de proporționalitate între mijloacele adoptate și scopul urmărit pentru a fi atins.

În ceea ce privește scopul urmărit, Curtea a arătat că dreptul de acces la justiție este încălcat atunci când reglementarea sa încetează să mai servească obiectivelor de securitate juridică și bună administrare a justiției și se transformă într-o barieră care împiedică justitiabilul să vadă substanța litigiului sau tranșată de către jurisdicția competență. Compatibilitatea limitărilor prevăzute de legislația internă cu dreptul de acces la un tribunal recunoscut de art.6 paragraful l din Convenție depinde de particularitățile procedurii în cauza, și în consecință, trebuie ținut cont de ansamblul procesului condus în contextul ordinii juridice.

În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței statului în dreptul de acces la justiție cu scopul urmărit, acesta este, din punct de vedere practic, cel mai important criteriu de apreciere a încălcării art.6 paragraful 1 în raport cu jurisprudența Curții. Astfel, aplicarea principiului proporționalității implică faptul că instanța europeană determină dacă statul, limitând dreptul de acces, nu și-a depășit marja de apreciere, aducând astfel o restricție severă, nerezonabilă, în raport de scopul legitim al bunei administrări a justiției sau cel al securității juridice.

Evaluarea gradului de proporționalitate în legătură cu dreptul de acces este dificil de realizat datorită multitudinii de situații aduse în față Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și a rolului asumat de catre aceasta, și anume de mecanism subsidiar de protectie a dreptului fundamental de acces la justitie. Cu toate acestea, accesibilitatea și previzibilitatea interpretării și aplicării regulii de drept par a fi criterii importante de apreciere a proporționalității, izvorâte din jurisprudența. Conform unei hotărâri a Curții această a statuat că noțiunile de drept și lege care apar în articolele Convenției, implicit sau expres, privesc condiții calitative, între altele acelea de accesibilitate și previzibilitate.

Curtea a arătat că datorită principiului generalității legilor, dispozițiile acestora nu se bucură de o precizie absolută. De aceea, interpretarea și aplicarea unor astfel de texte depinde de practică judiciară. Funcția de decizie încredințată jurisdicțiilor ajută tocmai la înlăturarea îndoielilor care ar putea subzistă în privința interpretării normelor, în concordanță cu practică cotidiană, însă numai cu condiția că rezultatul să fie în mod rezonabil previzibil. De aceea, Curtea trebuie să evalueze dacă, în aceste cazuri, textul legal, eventual interpretat în lumina jurisprudenței interpretative care îl însoțește, îndeplinește această condiție.

În consecință, dacă dreptul de acces este supus unor condiții legale, instanțele trebuie să evite atât un formalism excesiv când aplică regulile de procedura, întrucât acesta ar aduce atingere caracterului echitabil al procesului, cât și o relaxare excesivă, ce ar determina suprimarea condițiilor procedurale instituite prin legi.

Principiile invocate de Curte și dezvoltate în jurisprudența saulterioară se reflectă și în ceea ce privește sistemul de drept românesc. Astfel, prin Decizia nr. 894/2006,Curtea constitutional a statuat că prevederile legale criticate nu încalcă dispozițiile constituționale și cele convenționale invocate, întrucât, așa cum a decis Curtea constitutională si Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut, orice restricție fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanța sa, statul dispunând în acest sens de o marja de apreciere”, preluând ideea enunțată în jurisprudența instanței de la Strasbourg.

Curtea constituțională precizat prin Decizia nr.126/2000 că nu trebuie făcută o confuzie între stabilirea unor condiții privind exercitarea unor drepturi prevăzute de lege, care nu contravin principiului accesului liber la justiție, condiții de natură să împiedice abuzul de drept și, în același timp, să asigure celeritatea procedurii, și, pe de altă parte, îngrădirea accesului la justiție. Cu același prilej, Curtea constitutional a constatat că în realitate condițiile prevăzute în textele de lege în legătură cu care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate sunt justificate și nu constituie îngrădiri ale accesului liber la justiție.

Urmărind aceeași linie de gândire, Curtea Constituțională, printr-o decizie mai nouă, Decizia nr.189/2006a arătat că principiul accesului liber la justiție consacrat prin textul art.21 din Constituție implică, între altele, adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedura clare, în care să se prescrie cu precizie condițiile și termenele în care justițiabilii își pot exercită drepturile lor procesuale, inclusiv cele referitoare la căile de atac împotriva hotărâri lor pronunțate de instanțele de judecată.

Prin urmare, din interpretarea deciziilor amintite mai sus se desprinde concluzia că formularea din art.21 din Constituție (”nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”) nu poate fi interpretată în sens strict, câtă vreme anumite limitări ale dreptului de acces la Justiție sunt inerente naturii și exercitării acestuia. Astfel, s-a arătat că existența unei reglementări statale, fiind implicită respectării dreptului de acces la Justiție și conținând implicit condiții de exercitare a accesului, nu poate contraveni libertății de acces la justiție, prin simpla sa existență. Reglementarea accesului la Justiție contravine acestuia doar atunci când tinde să îl anuleze, impunând condiții nerezonabile, nu și când tinde doar să îl regleze.

3.2.Accesul la Curtea Constituțională în cadrul sistemelor de drept statale

Cu privire la procedurile în față instanțelor de contencios constituțional și aplicabilitatea în ceea ce le privește a art. 6 din Convenție, trebuie remarcat că cel puțin la început poziția Curții de la Strasbourg a fost destul de ambiguă, și că ea se găsește într-o continuă evoluție, nefiind încă pe deplin cristalizată. Astfel, inițial, Curtea Europeană a făcut o distincție între sesizarea ei pentru efectuarea unui control de constituționalitate abstract, caz în care ea s-a declarat necompetență să se pronunțe, și realizarea unui control pe calea căruia se urmarea valorificarea unor drepturi concrete ce au fost încălcate prin măsuri și acte ale unor autorități publice, situație în care Curtea a considerat că este competență. Această distincție pare să reflecte dubla natură juridică a instanțelor constituționale, de organe politico-jurisdicționale, cu consecință că liberul acces la justiție operează numai atunci când aceste Curți acționează că organe judiciare, dar nu și atunci când ele procedează la îndeplinirea unor atribuții politice.

Acest lucru s-a datorat în principal diversității existente la nivelul statelor membre cu referire la atribuțiile și structurile instanțelor constituționale, astfel încât este foarte dificil să se obțină un grad de generalizare al deciziilor date în legătură cu un stat membru în raport cu situația dintr-un alt stat membru. Potrivit reglementării Consiliului, el poate fi sesizat și în timpul dezbaterilor parlamentare de către președintele unei camere a Parlamentului sau de către Guvern, sau după promulgare de către primul-ministru, pentru a înlătura o dispoziție legislativă. Prin urmare, regulamentul de funcționare al Consiliului Constituțional nu prevede posibilitatea sesizării sale în vederea unui control a posteriori pe calea excepției de neconstituționalitate ridicată în cadrul unui proces pendinte pe rolul unei instanțe.

În ceea ce privește Curtea constitutională a Italiei, principala sa atribuție este aceea de a se pronunța asupra constituționalității legilor și a decretelor legislative delegate, dar nu la sesizarea directă a uneia din părțile în litigiu, ci problemele legate de constituționalitatea unui text de lege pot fi ridicate numai de către judecătorul chemat să aplice legea. Astfel, orice autoritate judiciară chemată să soluționeze un litigiu aplicând legea, în ipoteza unei îndoieli cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții, are atât puterea cât și obligația să se adreseze Curții Constituționale.

Cu referire la sistemul de drept german, arătăm faptul că, Curtea Constituțională Federală are drept sarcină asigurarea respectării constituției Republicii Germane de către toate instituțiile statului. Toate autoritățile sunt obligate să respecte legea fundamentală. In caz de conflict de legi, jurisdicția constituțională poate fi chemată să se pronunțe, decizia sa fiind definitivă și obligatorie pentru autorități. Activitatea Curții constituționale poate avea și un efect politic, cu precădere atunci când o lege este declarată neconstituțională.

Cu toate acestea, Curtea constitutională nu este un organism politic. Ea decide în lumina standardelor impuse de legea fundamentală, nefiind permis că problemele de ordin politic să joace un rol în ceea ce privește activitatea de decizie a Curții Constituționale. Sesizarea Curții constituționale se face printr-o plângere constituțională. Astfel, orice persoană care consideră că drepturile sale fundamentale au fost încălcate de către autoritățile publice poate introduce o astfel de plângere.

Aceasta poate fi îndreptată împotriva unei măsuri luate de o instituție administrativă, a unei hotărâri aparținând unei instanțe judecătorești sau împotriva unei legi. Sesizarea Curții constituționale trebuie să fie mai întâi admisă, ea este admisibilă când vizează o problema de constituționalitate de maximă importanță, când pretinsă încălcare a drepturilor fundamentale este de o severitate specială sau dacă reclamantul ar suferi un prejudiciu important în cazul în care Curtea nu ar decide asupra acelei probleme. Curtea Constituțională Federală examinează doar respectarea drepturilor constituționale. în ceea ce privește alte aspecte de fapt sau de drept ale hotărârii, acestea fac obiectul celorlalte instanțe de judecată. Plângerea în față Curții Constituționale este admisibilă numai dacă reclamantul s-a adresat celorlalte instanțe statale competențe fără succes.

Cât privește sistemul de drept românesc, Curtea Constituțională exercită atât un control de constituționalitate a legilor, a priori (anterior), adică înainte de promulgarea lor, cât și unul a posteriori, adică după intrarea lor în vigoare. Acest control se exercită numai prin intermediul excepției de neconstituționalitate, ridicată într-un proces pe rolul instanțelor judecătorești sau al celor de arbitraj comercial, de către una din părți, procuror sau chiar instanța din oficiu, cu privire la dispozițiile legale care au legătură cu respectiva cauza.

De asemenea, excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată și de Avocatul Poporului, fără să fie necesară condiția existenței unui litigiu pe rolul unei instanțe.

Astfel, din dispozițiile privind organizarea și funcționarea CurțiiConstitutionale reiese că acesta impune conditii restrictive, în sensul că trebuie urmată o anumită procedură, nefiind permis caorice persoană (cu exceptia Avocatului Poporului) să sesizeze directCurtea Constitutionala, angajand astfel controlul acesteia asupra unei dispozitii legale.

Doar instanța de judecată poate să trimită excepția de neconstituționalitate la Curtea Constituțională, după ce în prealabil a admis cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional, constatând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate. Reiese astfel că instanța de judecată are posibilitatea să cenzureze excepțiile care sunt ridicate în față sa, însă numai sub aspectul admisibilității lor, întrucât dacă cererea de sesizare a Curții constituționale îndeplinește condițiile de admisibilitate, instanța de judecată este obligată să sesizeze Curtea, chiar dacă opinia ei este în sensul că excepția nu este întemeiată.

Așadar, un aspect restrictiv în legătură cu sesizarea Curții constituționale îl reprezintă acela potrivit căruia nu orice persoane se pot adresa acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, ci doar instanța de fond (sesizată în cursul procesului) și Avocatul Poporului.

De asemenea, o altă condiție cu caracter restrictiv constă în faptul că o excepție de neconstituționalitate nu se poate ridica direct în fața unei instanțe, fără să existe un proces pendinte în fața acesteia, ea având un caracter incidental. Excepția de neconstituționalitate nu poate forma obiectul unei acțiuni principale nici în fața instanței de judecată sau de arbitraj, unde constituie întotdeauna un mijloc de apărare într-un litigiu în curs de soluționare, și nici în fața Curții Constituționale.

În acest sens este și jurisprudența instanței naționale de contencios constituțional, astfel că aceasta a reținut că, atunci când obiect exclusiv al acțiunii principale introduse la instanța de judecată este constatarea neconstituționalității unei ordonanțe simple sau ordonanțe de urgență a Guvernului, excepția de neconstituționalitate este transformată într-o veritabilă acțiune, pierzându-și natura de excepție, înțeleasă ca un mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății.,

Astfel, din exemplele relevante reiese faptul că pe de o parte, procedurile în față instanțelor constituționale sunt diferite de la stat la stat, ceea ce face dificilă concilierea și aplicarea unui standard uniform la nivel suprastatal. Pe de altă parte, un aspect de similitudine constă în aceea că în privința subiectelor de sezină, toate procedurile implică anumite limitări, în sensul că nu orice persoană se poate adresa Curții Constituționale, și nu oricum, ci numai prin intermediul instanței de judecată, și uneori nici atunci.

3.3.Aplicabilitatea art. 6 din Conventie în raport cu jurisdicția constitutionala

Dacă ne referim la procedurile desfășurate în față Curții constituționale și legătura lor cu dispozițiile art. 6 din Convenție, se ridică cel puțin trei probleme care necesită analiză. Prima privește aplicabilitatea art.6 la procedura deschisă în fața unei instanțe de contencios constituțional. Cea de-a două problemă privește luarea în considerare a duratei cât cererea a fost -pe rolul Curții constituționale la calcularea ”termenului rezonabil” prevăzut de art.6. Cea de-a treia chestiune o reprezintă însăși limitarea sau condiționarea accesului la instanța constitutională prin dispoziții legale interne.

În continuare vom analiza aplicabilitatea art. 6 paragraful l din Convenție la procedurile desfășurate în față Curții Constituționale.

În ceea ce privește evoluția jurisprudențială a Curții Europene a Drepturilor Omului, fosta Comisie a afirmat constant că litigiile aflate în față unei instanțe de contencios constituțional nu fac parte din domeniul de admisibilitate al art.6, deoarece procedura nu privește nici temeinicia unei acuzații în materie penală, nici o contestație asupra unor drepturi sau obligații de natură civilă, astfel că procedura din fața unei instanțe constituționale nu trebuie să realizeze exigențele art.6 .

Printr-o decizie de inadmisibilitate comisia și-a menținut poziția. Astfel, reclamantul s-a plâns de durata procedurilor în față Curții Constituționale, iar Guvernul german a susținut teza potrivit căreia Curtea constituțională federală nu poate fi considerată un tribunal în sensul art. 6 din Convenție.

Comisia a reiterat opinia exprimată anterior, potrivit căreia o asemenea instanță nu este chemată să statueze asupra unor drepturi private în temeiul dispozițiilor de drept substanțial, indiferent de caracterul public sau privat al acestor dispoziții. O instanța constituțională este competentă să analizeze numai drepturi de natură constituțională, ceea ce înseamnă că statuează asupra compatibilității actelor și masurilor luate de autoritățile publice în exercițiul autorității de stat cu Constituția națională.

Anterior acestei decizii, Curtea a statuat că natura procedurilor în cauză avea consecințe reduse pe tărâmul art.6 paragraful l din Convenție.Cu toate acestea, chiar proceduri privind măsuri administrative luate de către organele competențe în exercițiul puterii publice pot cădea sub autoritatea art.6 din Convenție în conformitate cu jurisprudența Curții, ceea ce este relevant în lumina dispozițiilor art.6 este faptul că obiectul cauzei în discuție este determinarea unor drepturi de natură privată. In acest caz, Curtea a analizat problema duratei excesive a procedurilor în fața Curții Administrative privitoare la retragerea autorizației de a conduce o clinică privată și de a exercita o profesie medicală. Această întârziere a fost determinată de durata excesivă a procedurilor în față Curții Constituționale Federale, care a refuzat să primească o plângere pe motivul că nu oferea suficiente șanse de succes. Curtea a subliniat că ambele proceduri aveau o natură juridică civilă și, pe cale de consecință, a conchis că procedurile în față Curții Administrative erau decisive pentru obținerea unor drepturi cu caracter civil, fiindu-le aplicabil art.6 din Convenție.

Mai târziu, într-o nouă cauză introdusă pe rolul Curții de la Strasbourg, Comisia și-a menținut punctul de vedere potrivit căruia art.6 din Convenție nu era aplicabil procedurilor în fața Curții Constituționale, care a declarat cererea ce îi era adresată ca inadmisibilă. Comisia a invocat în motivarea sa însăși natura juridică a drepturilor a căror determinare revenea Curții constituționale și care făcea inaplicabil art. 6 paragraful l. Domnul Buchholz s-a adresat Curții constituționale arătând încălcarea unor drepturi ale sale, precum și durata excesivă a procesului în față mai multor instanțe de dreptul muncii. Curtea constitutionala i-a respins cererea ca fiind inadmisibilă pe motiv că reclamantul nu a indicat cu suficientă claritate o posibilă încălcare a drepturilor sale.

Având în vedere că s-a ajuns la o decizie definitivă asupra problemei litigioase, Curtea a statuat că instanța constitutional nu a fost chemată să se pronunțe asupra litigiului dintre reclamant și angajatorii săi (fondul litigiului), și pe cale de consecință, respectivele proceduri nu cad sub incidența art. 6 din Convenție. Din acest motiv, procedura în față Curții constituționale germane nici nu este luată în calcul la determinarea termenului rezonabil al procesului în ansamblul sau. Curtea a reiterat ideea afirmată în cauza precedentă, arătând că instanța constitutional nu a fost chemată să statueze asupra fondului litigiului, ci doar în ceea ce privește conformitatea deciziei Autorității Regionale cu dispozițiile legii constituționale. In raportul său referitor la această cauză, Comisia a arătat, prin comparație cu o altă cauză,că art. 6 din Convenție ar trebui aplicat întrucât decizia Comisiei Regionale, cu privire la a cărei legalitate fusese chemată să se pronunțe Curtea Constituțională, era de natură să influențeze în mod decisiv raporturile de drept civil. Comisia a continuat arătând că apreciază eforturile Curții constituționale în special, și ale autorităților austriece în general, de a aduce legislația internă în conformitate cu principiile enunțate de Curte. Prin același raport, Comisia consideră oportun să amintească faptul că nu toate actele, măsurile sau deciziile autorităților publice care aduc atingere unor drepturi cetățenești intră în mod necesar pe tărâmul art.6 din Convenție. în opinia Comisiei, condiția esențială pentru aplicarea acestui articol este că actul sau măsură respectivă să aibă o înrâurire directă și imediată asupra dreptului civil în cauză, în sensul că implică o determinare a problemelor legale care s-au ridicat într-o dispută în legătură cu existența sau întinderea acelui drept.

Una dintre hotărârile care subliniaza cel mai bine raporturile , dintre dreptul la un proces echitabil și contenciosul constituțional l-a reprezentat hotărârea pronunțată în cauza Ruiz-Mateos c. Spaniei, cauza în care reclamanții au invocat durata prelungită a unor acțiuni în restituirea unor bunuri expropriate de stat, care s-au desfășurat și în fața Tribunalului Constituțional spaniol. Reclamantul a invocat încălcarea art.6 datorită lipsei echității hotărârilor pronunțate de instanțele interne. Comisia a observat că instanțele ordinare sunt împiedicate să judece asupra fondului până când instanța constitutionala nu se pronunță asupra excepției de neconstituționalitate și fără îndoială că procedura constitutională contribuie la prelungirea procesului civil. Tribunalul Constituțional nu trebuie să ignore faptul că de propria să celeritate în soluționarea chestiunii prejudiciale constituționale depinde posibilitatea judecătorului civil dea asigura o procedura rapidă în cauza cu care este sesizat. De aceea, Comisia a considerat că perioada cât a fost examinată chestiunea prejudicială de către Tribunalul Constituțional trebuie luată în considerare. Atunci când dreptul intern prevede existența unor asemenea jurisdicții, la care accesul este deschis direct sau indirect justițiabililor, procedurile care se desfășoară în fața lor trebuie să respecte principiile prevăzute de art.6 din Convenție, atunci când decizia Curții constituționale poate influența fondul litigiului ce se dezbate în fața instanțelor ordinare.

Curtea a recunoscut că procedurile constituționale prezintă caracteristici proprii care țin seama de specificitatea normei de aplicat, ca și de importanță deciziei pronunțate pentru sistemul juridic în vigoare; ele urmăresc să permită unui organ unic de a statua asupra unui număr mare de cauze afectând subiecte foarte diverse. Totuși, se poate întâmplă ca ele să aibă legătură, ca în cazul în speță, cu o lege care privește în mod direct un cerc restrâns de persoane. Dacă într-un asemenea caz chestiunea constituționalității unei legi este deferită Tribunalului Constituțional în cadrul unei proceduri relative la un drept cu caracter civil și la care sunt părți persoane din acest cerc, trebuie, în principiu, să li se garanteze un acces liber la observațiile celorlalte părți și o posibilitate veritabilă de a le comenta.

Prin urmare, art.6 va fi aplicabil în cazul jurisdicțiilor constituționale doar atunci când aceste jurisdicții exercită controlul de constituționalitate la sesizarea particularilor, pentru apărarea drepturilor lor fundamentale, fie pe calea recursului direct, fie pe cale de excepție .

Într-o cauza ulterioară, Curtea a statuat în sensul aplicării art.6 din Convenție la procedurile desfășurate în față Curții Constituționale. Astfel, în cauza Siissmann c. Germaniei, Curtea constituțională a respins apelul reclamantului privind amendamentele unei legi pe motiv că șansele de succes ale unei asemenea proceduri erau insuficiente. De asemenea, Curtea constituțională a arătat că nu a avut loc o violare a dreptului aplicantului de a fi ascultat în fața unui tribunal și că pensiile care fac obiectul amendamentelor sunt o problema de drept privat, aspect ce nu a fost contestat de către aplicant. În susținerea guvernului german, Curtea constituțională nu este o instanță ordinară.

Rolul său la nivel național este comparabil cu cel al Curții Europene a Drepturilor Omului. Guvernul a arătat că, în calitatea sa de gardian suprem al Constituției, rolul Curții constituționale este acela de a asigura respectarea legii constituționale, motiv pentru care procedurilor desfășurate în față sa nu le este aplicabil art.6 din Convenție. Comisia a susținut că art.6 este aplicabil, întrucât un stat care a instituit o instanță de tip constituțional are datoria să asigure în ceea ce privește procedurile desfășurate în fața sa respectarea garanțiilor prevăzute de art.6. În conformitate cu jurisprudența sa constantă, Curtea a statuat că pentru a fi luate în considerare procedurile în față Curții constituționale trebuie să se determine dacă rezultatul acestor proceduri este capabil să afecteze rezultatul litigiului în fața instanțelor ordinare. Curtea a invocat ideile enunțate anterior în cauza Ruiz-Mateos c. Spaniei, statuând că art.6 paragraful1 este aplicabil procedurilor în fața Curții Constituționale, întrucât nu era chemată să aprecieze asupra aplicabilității dispozițiilor art.6 în abstract și să determine dacă drepturile garantate reclamanților erau afectate în acel caz.

Prin urmare, Curtea a constatat și în cauza Siissmann c. Germaniei incidența art.6 din Convenție în raport cu procedura în fața instanțelor constituționale. Ceea ce diferențiază această cauza de cele anterioare ar fi durata procedurii doar în față Curții Constituționale, nu și a judecății desfășurate în față instanțelor de fond. Curtea a arătat că în această instanță procedurile în fața Curții constituționale nu reprezintă o extensie a judecății în față instanțelor ordinare. Durata perioadei ce se ia în calcul a început la data de 11 iulie 1988, dată la care aplicantul s-a adresat instanței de contencios constituțional, sfârșindu-se la dată de 5 decembrie 1991, dată la care i-a fost comunicată decizia Curții Constituționale. Procedura a avut o durata de 3 ani, 4 luni și 3 săptămâni. Având în vedere însă complexitatea cauzei, comportamentul aplicantului, al Curții Constituționale, Curtea a considerat că perioada indicată nu a depășit termenul rezonabil instituit de art.6 paragraful1 din Convenție.

În privința includerii în durata termenului rezonabil a perioadei cât cererea s-a aflat în față instanței constituționale, în cauza Deumeland c. Germanieireclamanta a susținut că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, iar conduită instanței de drept social denotă în mod evident o lipsa de imparțialitate și prelungirea intenționată a procedurii care a durat aproximativ 10 ani și 6 luni. Apoi, reclamanta s-a adresat Curții constituționale Federale, invocând faptul că instanța de fond nu i-a permis accesul la dosar, că această nu a dat dovadă de independența șiobiectivitatea indispensabile cerute de art.6 din Conventie și că aceasta a gresit când a retinut că respectiva cauză nu ridică o problemă de interes general.

Procedura în fața Curții constituționale a durat foarte puțin, această luând decizia de a nu lua în considerare plângerea, întrucât, chiar presupunând că ar fi admisibilă, șansele de succes ale acesteia erau insuficiente. In raportul său privitor la această cauză, Comisia a reiterat principiile desprinse din jurisprudența anterioară a Curții Europene, și anume că rezultatul deciziilor acesteia constă în aceea că anumite domenii ale administrației publice, cu efecte asupra relațiilor de drept privat, au fost considerate că intrând sub incidența dispozițiilor art.6 paragrafull din Convenție. Totuși, există încă o marjă semnificativă de incertitudine în ceea ce privește întinderea aplicării art.6, existând nevoia stringentă a unei clarificări cu privire la această problema cu impact considerabil asupra sistemelor legale naționale.

Comisia a mai susținut că, odată ce aplicabilitatea art.6 paragraful l a fost stabilită, acesta trebuie aplicat pe deplin, iar garanțiile instituite de art.6 paragraful l din Convenție nu trebuie minimalizate datorită aplicării lor la proceduri de natură administrativă. Există însă riscul, în cazul aplicării extensive a art.6 din Convenție la procedurile de natură administrativă, necesității de a interpreta într-o manieră restrictivă anumite garanții instituite de art.6, spre exemplu cea privind publicitatea audierii, ceea ce ar reduce valoarea acestor garanții și în ceea ce privește câmpul lor de aplicare, a mai arătat Comisia.

Curtea a statuat în această cauza în sensul că este cazul să se ia în considerare judecata în fața Curții Constituționale Federale la determinarea caracterului rezonabil al duratei procesului, întrucât, chiar dacă nu a judecat direct asupra fondului, decizia sa a fost capabilă să influențeze rezultatul procesului.

Ulterior, în aceeași cauză menționată anterior Comisia a declarat că durata rezonabilă a procedurii se apreciază în funcție de cele 3 criterii deja conscrate: complexitatea cauzei – Comisia nu a negat că respectiva cauză prezenta o anumită complexitate, dar în același timp a arătat că instanța constitutională nu trebuia să examineze aspecte de fapt și să administreze probe, ci doar să analizeze pe baza unui raționament juridic constituționalitatea unor dispoziții legale; conduita reclamanților – aceștia au insistat ca Tribunalul Constituțional să soluționeze cu celeritate excepția de neconstituționalitate, dar le-a fost refuzat dreptul de a fiascultați; conduita autoritatilor – Comisia a calculat durata totala a procedurilor, de 7 ani, 8 luni și 29 de zile, din care 3 ani și 9 luni s-au datorat intarzierii procedurii în fața Tribunalului Constitutional.

În consecință, Comisia a apreciat că a existat o încălcare a cerinței termenului rezonabil prevăzut de art.6 din Conventie.

Într-o nouă cauză împotriva Germaniei reclamantul s-a adresat Comisiei, invocând încălcarea art.6 paragraful l din Convenție datorită întinderii procesului său de divorț. Anterior, acesta se adresase și Curții constituționale Federale cu acelesi motiv, și anume durata excesivă a procedurii, însă Curtea i-a respins plângerea în parte ca inadmisibilă, și în parte ca oferind insuficiente șanse de succes. În motivare, Curtea a arătat că nu există nimic de natură să conducă la concluzia că întârzierile în cauza n-ar fi justificate de cerințe procedurale obiective.

A două plângere adresată Curții constituționale cu privire la hotărârea definitivă de divorț a fost respinsă pentru aceleași considerente, instanța reținând că prin durata procedurilor nu au fost încălcate drepturile fundamentale ale reclamantului și că hotărârea criticată nu relevă o apreciere eronată asupra drepturilor pretins încălcate. În raportul referitor la această cauză, Comisia a reținut că aplicarea art.6 la procedura de divorț a reclamantului în raport cu drepturile și obligațiile civile ale acestuia, nu este contestată. Prin urmare, Comisia trebuie să analizeze durata procedurilor, această reținând că perioada ce trebuie luată în calcul începe la dată de 18 martie 1974, când reclamantul a introdus cererea de divorț. În ceea ce privește momentul încheierii acestei proceduri, se pune problema dacă procedura desfășurată înaintea Curții constituționale intră în calcul la stabilirea duratei procesului în raport cu art.6 paragraful 1 dIn Convenție.

Comisia a apreciat, în considerarea duratei globale a procedurii de divorț deschise de reclamant, că nu este cazul să statueze asupra acestui aspect în respectivă cauza. Comisia a conchis astfel că procedura s-a încheiat la dată de 7 iunie 1983, dată la care hotărârea Curții de Apel a fost comunicată părților, fără a fi luată în calcul procedura desfășurată după plângerea adresată Curții Constituționale. În esență, opinia Curții de la Strasbourg nu a fost diferită de cea a Comisiei, dar ea a adus anumite nuanțări. Curtea a arătat, invocându-și jurisprudența anterioară, că există circumstanțe în care procedurile în față Curții constituționale a unui stat trebuie luate în calcul la determinarea duratei procesului, avand în vedere daca decizia instantei constituționale a fost de natura să afecteze rezultatul procesului. Curtea a retinut că plangerile adresate Curții constituționale nu au implicat proceduri de lunga durata, chiar reclamantul fiind de parere că ele nu ar trebui luate în considerare la stabilirea caracterului rezonabil al duratei procesului, și în consecinta a decis că nu este necesar să hotarasca asupra acestui aspect.

Într-o altă cauza reclamanții au invocat faptul că, în procesul de consolidare a terenului agricol la care au fost supuși, drepturile și obligațiile lor cu caracter civil nu au fost determinate în termenul rezonabil prevăzut de art. 6 din Convenție. Ei s-au adresat și Curții constituționale cu privire la încălcarea de către autoritățile competențe a dreptului lor de a fi ascultați de un judecător drept. Instanța constituțională a statuat în sensul că nu fuseseră încălcate dispoziții de drept constituțional, dar deciziile atacate putea încalcă dispoziții dIn legi. Ulterior, reclamanții au introdus noi plângeri la Curtea constitutional (la 25 august 1986 și 23 decembrie 1986), la care această nu a dat încă răspuns până la data la care Curtea Europeană a DrepturilorOmului a pronuntat hotărarea să în cauza (24 martie 1987).În ceea ce privește durata rezonabilă a procedurilor,Curtea notează că termenul, în acțiunile civile, curge de la data la care a fost introdusă acțiunea în fața unui tribunal (În speță, 10 august 1970) și se încheie cu decizia finală care tranșează litigiul. În cazul de față, Curtea a constatat că procedurile încă nu s-au încheiat pe rolul instanțelor naționale, termenul depășind în total 16 ani, ceea ce reprezintă o încălcare a art.6 din Convenție. Astfel, deși Curtea nu a arătat în mod expres, se deduce din interpretarea sa că în calculul duratei de timp rezonabil se include și perioada cât cererea s-a aflat pe rolul instanței constituționale.

Curtea Europeană, ulterior a statuat în cauza că durata procedurii desfășurate în fața Tribunalului Constituțional a fost excesivă, încălcând condiția privitoare la termenul rezonabil. Astfel, reclamantul introdusese un recurs în față Tribunalului Constituțional la data de 28 noiembie 1994, invocând nerespectarea principiilor constituționale privitoare la dreptul la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție și secretul comunicărilor. La dată de 24 septembrie 1997, reclamantul a adresat un memoriu Tribunalului Constituțional, prin care solicită examinarea solicitării sale în cel mai scurt termen. Acest memoriu a fost reiterat ulterior la dată de 29 decembrie 1997 și 29 iunie 1998, reclamantul solicitând și suspendarea executării hotărârii Tribunalului Suprem până la pronunțarea deciziei instanței constituționale.

La dată de 16 mai 2000, printr-o decizie comunicată reclamantului la dată de 26 mai 2000, Tribunalul Constituțional a respins recursul privind ilegalitatea hotărârii, punând astfel capăt procedurii în față să. Curtea Europeană a observat că, în sistemul de drept spaniol, orice persoană care apreciază că procedura la care este parte are o întindere excesivă poate, după ce a sesizat Fără rezultat instanța competență, să se adreseze Tribunalului Constituțional cu un recurs în temeiul principiului constituțional care prevede un ”proces public și Fără întârzieri nejustificate”. în cazul de față, aplicând criteriile desprinse dIn jurisprudența să – și anume, complexitatea cauzei, atitudinea reclamantului și atitudinea autorităților statale – Curtea a statuat că procedura în față Tribunalului Constituțional a durat 5 ani, 5 luni și 28 de zile, ceea ce pentru reclamant reprezintă o durata excesivă și neîntemeiată pe o justificare serioasă, existând că atare o încălcare a art.6 din Convenție.

Curtea a reamintit faptul că revine statelor contractante obligația de a-și organiza sistemul juridic astfel încât jurisdictiile lor să poată garanta justițiabililor dreptul de a obține o hotărâre definitivă într-un termen rezonabil.

Curtea a arătat că, în conformitate cu o jurisprudența constantă raportată la statul german unei proceduri i se aplică art.6 din Convenție, chiar dacă ea se desfășoară în față instanțelor constituționale, dacă are o natură determinantă asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil. Iar litigiile privitoare la desfacerea contractului de muncă și prestarea unei indemnizații au un evident caracter pecuniar, și prIn urmare sunt de natură civilă în sensul art. 6 dIn Convenție. Guvernul german a fost de părere că în termenul rezonabil instituit de art.6 din Convenție nu trebuie luată în considerare și durata procesului în față Curții Constituționale, întrucât particulaitatile acestui tip de procedura nu sunt compatibile cu obiectul Convenției. Curtea a statuat că perioada ce urmează a fi luată în calcul pentru determinarea termenului rezonabil a început la dată de 24 februarie 1988, când reclamantul a introdus acțiunea la tribunalul pentru litigii de muncă, și s-a încheiat la dată de 12 decembrie 2000, prIn hotărârea Curții de Apel pentru litigii de muncă. în interiorul acestui termen, Curtea constitutionalaFederala a respins două recursuri introduse în față să – unul la 12 februarie 1992, împotriva deciziei Curții federale pentru litigii de muncă, pentru că nu fuseseră epuizate toate căile de atac, iar cel de-al doilea, la dată de 26 februarie 1999.

Întrucât aceste proceduri se includ în termenul arătat, reiese că durata lor a fost luată în considerare la calculul termenului rezonabil al procedurilor. Pe cale de consecință, în lumina circumstanțelor cauzei, care reclamă o apreciere globală a duratei procesului, un termen de aproape 12 ani și 10 luni nu este compatibil cu cerință unui termen rezonabil instituit de art. 6 din Convenție.

Printr-o hotărâre relativ recentă Curtea și-a menținut punctul de vedere în sensul că a arătat în mod expres că în durata termenului rezonabil trebuie inclusă și perioada de timp în care cererea s-a aflat pe rolul Curții Constituționale. La baza acestei hotărâri a stat o cerere formulată de reclamanta în cadrul unei proceduri de restituire a unor imobile naționalizate și ulterior vândute de stat unor terțe persoane. Reclamanta s-a adresat instanțelor naționale și, față de refuzul acestora de a obligă la restituirea imobilelor, această a atacat deciziile tribunalului în față Curții Constituționale, arătând că nu au fost respectate regulile unui proces echitabil și că solutiile pronuntate nu sunt în concordanță cu probele administrate. instanța de contencios constituțional a respins recursurile reclamantei că nefondate, motivând pe de o parte că tribunalele inferioare au procedat în conformitate cu legea și au motivat suficient hotărârile lor, iar pe de altă parte că rolul jurisdicției constituționale nu este acela de a rezolva o situație în care reclamanta nu și-a asumat sarcina probei; în plus, dreptul la un proces echitabil nu garantează câștigul de cauza. In ceea ce privește opinia Curții Europene a Drepturilor Omului, această reține că Curtea constitutionala ceha are că sarcina aceea de a verifica respectarea drepturilor fundamentale și de a remedia o eventuală încălcare.

Astfel, dacă ea a ajuns la concluzia că a existat o încălcare a depturilor constituționale invocate de reclamanta, ar fi putut anula hotărârea anterioară și retrimite cauza în față instanțelor inferioare. Prin urmare, Curtea a statuat că durata procedurii în față Curții constituționale se include în durata termenului rezonabil.

3.4.Accesul la jurisdicția constituțională în lumina jurisprudenței CEDO

Problema accesului efectiv la jurisdictiile constituționale a fost ridicată de cauza Milan I. Tornes c. Andorrei, în care reclamantul a invocat încălcarea art. 6 din Convenție fiindu-i negat accesul la Curtea Constituțională. După ce Curtea de Justiție a Andorrei a menținut decizia de condamnare dată de tribunal, reclamantul a adresat o cerere Ministerului Public pentru introducerea unei plângeri la Curtea Constituțională, invocând încălcarea dreptului la apărare, egalității în față legii și a dreptului la un proces echitabil. Procurorul General a respins cererea sa ca nefondată, arătând că ar fi trebuit să aducă aceste argumente în față instanțelor de fond, cu atât mai mult cu cât acesta ar fi putut să aducă în față instanțelor toate probele pe care le-ar fi considerat utile. Curtea Europeană a admis plângerea reclamantului urmând să decidă asupra fondului acesteia, însă că urmare a unei scrisori din partea Guvernului Andorrei, a hotărât să radieze cauza de pe rol, având în vedere soluționarea amiabila a cauzei. Respectiva scrisoare informa Curtea cu privire la o modificare legislativa determinata de plangerea reclamantului în fata Curții Europene, modificare ce permitea accesul direct la Curtea constituționalăFără a fi conditionat de acordul Ministerului Public.

În cauza Coeme c. Belgiei, reclamanții au invocat refuzul Curții de Casație de a adresa instanței constituționale întrebările preliminare referitoare la legea aplicabilă. Ei au arătat că în conformitate cu legea belgiană, Curtea de Casație trebuia să adreseze instanței constituționale întrebările lor, a căror seriozitate nu putea fi pusă în discuție, această procedura având drept scop protejarea monopolului instanței constituționale în privința interpretării Constituției și evitarea unei judecați arbitrare din partea instanței ordinare. Guvernul belgian a arătat că atunci când legea prevede posibilitatea adresării unor întrebări preliminare, este logic și rezonabil că instanța sesizată cu o asemenea cerere să aprecieze dacă este cazul să o trimită instanței competențe. Curtea Europeană a statuat în sensul că din Convenție nu se desprinde obligația instanțelor ordinare de a adresa cauza unor instanțe naționale sau internaționale pentru o judecată preliminară. Dreptul de a adresa o chestiune prejudicială unei instanțe nu poate fi absolut, nici atunci când un aspect particular al legii poate fi interpretat numai de către o anumită instanța prevăzută de lege, iar legislația relevanță cere că celelalte instanțe să adreseze acelei instanțe orice întrebare legată de o anumită cauza. In concluzie, Curtea a stabilit că refuzul de a adresa chestiunea prejudicială instanței constituționale nu a fost contrar art. 6 dIn Convenție.

În cauza Beles și altii c. Republicii Cehe, reclamanții, membri ai unei asociații medicale, au atacat în față instanței decizia de radiere a asociației dIn Societatea medicală. Decizia tribunalului de respingere a cererii reclamanților a fost menținută de instanțele superioare, astfel că reclamanții au sesizat Curtea Constituțională. Această a respins recursul introdus de reclamanți ca inadmisibil pentru inepuizarea tuturor cailor de atac, având în vedere că reclamanții nu au folosit recursul în casație,ca urmare, reclamanții au sesizat Curtea Europenă a Drepturilor Omului, invocând încălcarea dreptului lor de acces la o instanța, în măsură în care Curtea constitutionalaa declarat recursul lor inadmisibil. Reclamanții au arătat că admisibilitatea unui recurs în casație astfel cum era reglementat de legea procesual civilă cehă depindea de decizia discreționară a Curții Supreme, iar respingerea acestuia ar fi avut că efect decăderea reclamanților din termenul de introducere a recursului constituțional și respingerea lui că tardiv. In conformitate cu legea internă, recursul constituțional trebuia introdus într-un termen de 60 de zile de la comunicarea hotărârii date în ultima cale de atac pe care o avea la îndemână reclamantul. Totodată, recursul constituțional este inadmisibil în cazul în care reclamantul nu a utilizat toate căile de atac disponibile, cu excepția revizuirii. Curtea Europeană a considerat că regulile de procedura pentru admisibilitatea recursului constituțional descrise de reclamanți nu contribuie deloc la asigurarea bunei administrări a justiției, împiedicând justițiabilii să utilizeze o cale de atac disponibilă.

În plus, Curtea a apreciat că cerință referitoare la epuizarea tuturor cailor de atac fără a face distincție între căile de atac ordinare și extraordinare, pe de o parte, și lipsa de previzibilitate în ceea ce privește admisibilitatea recursului pe de altă parte, aduc atingere însăși substanței dreptului la recurs, impunând reclamanților o sarcina disproporționată care distruge echilibrul care trebuie să existe între preocuparea legitimă de a asigura respectarea formală a condițiilor de a sesiza jurisdicția constitutionala si dreptul de acces la această instanța.

Curtea de la Strasbourg a constatat că nu este vorba de o simplă problema de interpretare a unor norme de drept substanțial, ci a unei cerințe procedurale care a împiedicat examinarea pe fond a cererii reclamanților, aspect de natură a încalca dreptul la o protecție efectivă prin asigurarea accesului la un tribunal.

Astfel, Curtea a apreciat că decizia Curții constituționale i-a privat pe reclamanți de dreptul de acces la un tribunal, și pe care de consecință, la un proces echitabil. Într-o cauza similară, tot împotriva Republicii Cehe – Zvolsky și Zvolska c. Republicii Cehe –Curtea constituțională a respins apelul reclamanților ca inadmisibil întrucât fusese introdus tardiv.

Reclamanții, cărora instanțele de fond le-au desființat contractele privind achiziționarea unor terenuri agricole, s-au adresat Curții Constituționale, invocând încălcarea garanțiilor privind egalitatea cetățenilor în fața legii și protecția dreptului de proprietate. Având în vedere decizia Curții constituționale care a respins recursul reclamanților, aceștia s-au adresat Curții Europene a Drepturile Omului, invocând încălcarea art. 6 din Convenție prin negarea accesului la instanța constituțională. Curtea de contencios constituțional a respins apelul reclamanților că tardiv, fără a-l analiza în fond, întrucât în conformitate cu legea internă, ar fi trebuit introdus în termen de 60 de zile de la ultima decizie dată în speță, și având în vedere că reclamanții nu au mai exercitat calea de atac la Curtea Supremă, termenul începea să curgă de la decizia Curții de Apel.
Prin umare, modalitatea restrictivă în care Curtea Constitutională a determinat punctul de curgere al termenului i-a privat de un remediu intern. Curtea de la Strasbourg a observat că posibilitatea de a formula apel pentru motive de (ne)legalitate depindea de decizia Curții Supreme, care trebuia să decidă dacă hotărârea atacată ridică probleme de o crucială importantă legală. In aceste condiții, nici reclamanții, nici avocatul acestora nu aveau posibilitatea de a aprecia asupra șanselor că instanța supremă să permită intentarea apelului. Având în vedere că apelul le-a fost respins de către Curtea de Apel și bazându-se pe jurisprudența anterioară a Curții Constituționale, reclamanții s-au adresat Curții Supreme. Aceștia au considerat, totodată, că Curtea Supremă este ultima jurisdicție și pe cale de consecință, termenul de 60 de zile pentru promovarea apelului constituțional curge de la dată deciziei acestei instanțe. Curtea observă că regulile care instituie termene nu trebuie aplicate într-un mod ce împiedică justițiabilii să uzeze de o procedura disponibilă. Chestiunea de față nu privește interpretarea unor norme de drept material, ci a unor reguli procedurale, a căror aplicare a împiedicat analiza în fond a cererii reclamanților, implicând riscul încălcării protecției efective a drepturilor lor. Cum reclamanții erau obligați să introducă mai întâi un apel pentru motive de legalitate pentru a nu-și vedea apelul constituțional respins ca inadmisibil, Curtea Europeană considera că termenul pentru introducerea acestuia din urmă trebuia să curgă de la introducerea caii de atac în fața Curții Supreme.

Pe cale de consecință, Curtea a constatat încălcarea art.6 și privarea reclamanților de dreptul de acces la instanța – în speță Curtea Constituțională– datorită interpretării restrictive a regulilor de procedură făcută de aceasta.

În cauza Soudek c. RepubliciiCehe , reclamantul a invocat refuzul Curții constituționale de a examina în fond plângerea sa, declarându-l inadmisibil. Curtea de la Strasbourg a observat cu satisfacție că instanța de contencios constituțional cehă a anunțat schimbarea practicii sale în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a recursului constituțional. Cu toate acestea, respectiva schimbare nu a avut vreo influență asupra situației reclamantului din cazul de față, astfel încât Curtea apreciază că interpretarea restrictivă făcută de Curtea constitutionala cu privire la dispozițiile legale l-au privat pe reclamant de dreptul de acces la un tribunal.

Având în vedere că, din punctul de vedere al strictei respectări a dreptului constituțional la liber acces la justiție, practică Curții constituționale este discutabilă, se pune problema dacă Curtea Europeană este sau nu competentă să verifice conformitatea deciziilor Curții noastre constituționale cu prevederile Convenției. Astfel, în cauza lvanciucc. Romaniei, reclamantul, inculpat într-un proces de calomnie, a ridicat o excepție de neconstituționalitate cu privire la unele dispoziții din legea procesual-penală. Instanța a declarat excepția inadmisibilă, arătând că, Curtea Constitutională s-a mai pronunțat asupra acelor dispoziții, stabilind că ele nu sunt contrare Constituției. Ulterior, avocatul reclamantului a invocat o nouă excepție de neconstituționalitate cu privire la dispozițiile art. 23 din Legea nr.47/1992, arătând că ele contravin principiului liberului acces la justiție prevăzut de Constituție în sensul că prin condiția de a avea legătură cu obiectul cauzei lasă omarjă de apreciere discreționară instanțelor de fond. Instanța a respins și această excepție considerând că s-a pronunțat asupra ei cu prilejul analizării excepției precedente. In ceea ce privește opinia Curții, această a reamintit că art.6 din Convenție nu garantează dreptul de a sesiza o instanța națională sau internațională cu o chestiune prejudicială. Ea a reținut că instanța de fond a luat în considerare excepția ridicată de reclamant și a pronunțat o decizie suficient motivată, prIn care a arătat că acel articol a fost examinat de mai multe ori de către Curtea constitutionala care l-a declarat de fiecare dată compatibil cu Constituția. Astfel, instanța a apreciat că o nouă analiză ar fi fost inutilă. Cât privește cea de-a două excepție, Curtea a reținut că ea nu privea fondul litigiului. Cu toate acestea, faptul că prima excepție a fost respinsă datorită faptului că mai fusese analizată neconstituționalitatea dispozițiilor în cauza poate fi privită că o eroare de drept, având în vedere faptul că dispozițiile legale nu interzic trimiterea la Curtea constitutionalaa unor excepții care au fost analizate deja de către această.

Totuși, Curtea reamintește că este de competența instanțelor naționale să interpreteze legea internă și că nu este sarcina sa să analizeze erorile de fapt și de drept pretins comise de instanțele naționale decât dacă prin acestea s-au încălcat drepturi și libertăți protejate de Convenție. In consecință, Curtea nu poate considera refuzul instanței de fond de a sesiza Curtea constitutională ca fiind arbitrar și de natură a încalcă dreptul la un proces echitabil.

Există sisteme juridice în care, ca și în sistemul român, o persoană fizică nu are un drept individual de petiție la Curtea Constituțională, ci revine instanțelor interne să cerceteze compatibilitatea legilor interne, și în caz de îndoială, să sesizeze Curtea Constituțională.

Anterior, într-o cauză asemănătoare – Pronina c. Ucrainei –Curtea statuase în sensul că dispozițiile Convenției nu garantează, că atare, dreptul de acces la o instanța cu competență de a invalida sau de a nesocoti o dispoziție legală, ori de a da o interpretare oficială acesteia. De asemenea, a reținut că prevederile art.6 din Convenție nu garantează dreptul că o instanță națională sau internațională să fie sesizată cu o chestiune prejudicială.

Față de sistemul de drept ucrainean, în care persoanele fizice nu pot sesiza direct instanța constituțională, ci numai prIn intermediul instanțelor de fond, care au o marja de apreciere în privința sesizării acesteia, Curtea a statuat că instanțele au omis să analizeze cererea reclamantei din punctul de vedere al compatibilității cu dispozițiile Constituționale, și prin urmare, ignorând acest aspect, deși el era specific, important și pertinent, au determinat încălcarea dispozițiilor art.6 paragraful l din Convenție

Concluzii

În această lucrare mi-am propus să analizez instanțele jurisdicționale ale Uniunii Europene, modul în care aceastea au fost constituite, modul în care principalele lor competențe au funcționat și au interacționat cât și modul de evoluție al jurisprudenței Curții Europene de Justiție în raport cu instanțele constituționale.Tocmai de accea am ales ca titlu pentru licență “Instanțele jurisdicționale ale Uniunii Europene”.

Am folosit cărți ale unor constituționaliști români precum Radu Chiriță, Corneliu Bîrsan, Dragoș Bogdan, Octavian Manolache, dar și cărți ale unor autori străini precum Daniel Wincott, Paul Craig, reviste de specialitate, cursuri și tratate, dar nu in ultimul rand am avut ca baza legislatia.

Definirea noțiunilor fundamentale se va face atât la începutul fiecărui capitol, cât și treptat în cursul expunerii, cu prilejul relatării sau analizei a unor evenimente care au pus în discuție chiar interpretarea acestor concepte.

Lucrarea este structurată astfel încât să surprindă și să pună cel mai bine în valoare principalele aspecte, pe care le-am apreciat ca fiind de bază în caracterizarea instanțelor jurisdicționale ale Uniunii Europene.

Metoda specifica de a scrie, de a analiza si de a explica face ca lectura sa fie una accesibila si in acelasi timp interesanta.

Bibliografie

ANDRESAN- GRIGORIU Beatrice, Procedura hotararilor preliminare, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2010,

BÎRSAN Corneliu, Convenția europeana a drepturilor omului, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2005,

BERMANN George (et al.).Cases and materials on European Union law. St. Paul, MN: Thomson/West, 2011.

BUNGENBERG Marc, GRIEBEL Jörn, HINDELANG Sreefen (eds.). internațional investment law and EU law. Berlin: Springer, 2011.

CRAIG Paul, Grainne de BURCCA Dreptul Uniunii Europene – Comentarii, jurisprudența și doctrina, editia a IV-a, EdituraHamangiu, Bucuresti, 2009.

DASHWOOD Alan (et al.). Wyatt and Dashwood's European Union law. Oxford: Hart, 2011.

DRAGANU Tudor, Accesul liber la justitie, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2003

DE BÚRCA Gráinne, WEILER J.H.H. The worlds of European constitutionalism. Cambridge: Cambridge University Press, 2012.

Gyula Fabian, Drept instituțional Comunitar, Ed. Sfera Juridică,Ed. 2, 2006

Cornelia Lefter – Drept comunitar institutional, Editura Economicã, Bucuresti, 2001.

N.Păun, A.C. Păun,G. Ciceo, Europa Unită, Europa noastră, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2003.

THEODORU Grigore, Tratat de dreptprocesual penal, EdituraHamangiu, 2013,

VARELLA Diego, Guvernarea Uniunii Europene, Editura Institutul European Iași, 2008,

I. CURSURI, TRATATE, MONOGRAFII

Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, „Drept institutional comunitar european”, Editura Actami, Bucuresti, 2000.

-Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2006.

-Augustin Fuerea, „Drept comunitar european. Partea generala”, Editura All Beck, Bucuresti, 2003.

-Octavian Manolache, „Drept comunitar. Justitia comunitara”, Vol. III, Editura All Beck, Bucuresti, 1999.

-Viorel Marcu, „Drept institutional comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001.

-Marian Mihaila, Carmen Suciu, Dan Stan, „Drept institutional comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002.

-Ovidiu Tinca, „Drept comunitar general”, Editura Didactica și Pedagogica, Bucuresti, 1999.

https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-procesual-civil-partea-generala/competenta-generala-a-instantelor-judecatoresti/ accesat la data de 07.05.2015

https://ro.wikipedia.org/wiki/Curtea_de_Justi%C8%9Bie_a_Uniunii_Europene accesat la data de 10.05.2015

II. BROSURI și REVISTE DE SPECIALITATE

-„Ghid destinat agentilor și avocatilor cu privire la procedura scrisa și orala în fata Curții de Justiție a Comunitatilor Europene”, publicat în ianuarie 2007 pe site-ul www.curia.eu.int, aceesat la data de 21.05.2015

-„Institutiile Uniunii Europene”, brosura editata de Delegatia Comisiei Europene la Bucuresti, 1999.

-Revista româna de drept comunitar, 1/2003, septembrie-octombrie, Editura Rosetti, Bucuresti, 2003.

-Revista româna de drept comunitar, 2/2003, noiembrie-decembrie, Editura Rosetti, Bucuresti, 2003.

Revista de note si si studii juridice ( RNSJ), 30 aprilie 2009, http://www.juridice.ro/revista-de-note-si-studii-juridice , accesat la data de 22.05.2015

Revista „Accesul la Justitia constituțională pe calea contenciosului administrativ, Noua revista de drepturile omului” nr. 3/2007

III. LEGISLATIE

-Tratatul de la Paris instituind CECO, intrat în vigoare în 1952.

-Tratatul de la Roma, instituind CEE, intrat în vigoare în 1958.s

-Tratatul de la Roma, instituind CEEA, intrat în vigoare în 1958.

-Actul Unic European, intrat în vigoare în 1987.

-Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, intrat în vigoare în 1993.

-Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în 1999.

-Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare în 2003.

-Decizia Consiliului din 2 noiembrie 2004, privind înfiintarea Tribunalului Functiei Publice al Uniunii Europene, publicata în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 333/7 din 8 noiembrie 2004.

-Tratatul instituind o Constitutie Europeana, publicat pe site-ul www.mie.ro (Tratatul constitutional nu a intrat înca în vigoare, fiind în proces de ratificare).

-Statutul Curții Europene de Justiție din ianuarie 2007, publicat pe site-ul oficial www.europa.eu accesat la data de 14.04.2015