Insolventa Abordari Economice
CAPITOLUL I
INTRODUCERE
1.1 Considerații generale
Relațiile interumane au fost reglementate din cele mai vechi timpuri de norme juridice.
Primele manifestări comerciale au fost tratate de oameni în momentul apariției ideii de proprietate, atunci când ei au conștientizat că anumite bunuri sunt ale lor și că acestea se delimitează de cele care apartin altor persoane.
Inițial, activitatea de comerț s-a manifestat sub forma trocului iar, ulterior apariției banilor, acesta a fost înlocuit cu vânzarea-cumpărarea. Este momentul în care comerțul devenea o activitate ce urmărea nu numai realizarea propriilor trebuințe, ci și pe ale altora, dar și obținerea de profit.
Reglementarea activității comerciale permite o mai mare libertate pentru comercianți, dar le impune și obligații stricte datorită importanței valorilor vehiculate și necesității de menținere în funcțiune a sistemului economic. Astfel, comercianții care și-au asumat obligații născute din raporturi juridice au trebuit să le și îndeplinească, neîndeplirea uneia ducea la prejudicierea creditorului respectivei obligații, dar și a partenerilor acestuia. Este momentul când apare noțiunea de insolvență comercială sau faliment.
Originea noțiunii de faliment se găsește în cuvântul latin fallo-fallere, tradus prin a lipsi, a scăpa ceea ce înseamnă că debitorul nu și-a îndeplinit obligația de plată. Mai târziu acest cuvânt apare și în limba italiană, prin verbul fallire ce se traduce a eșua, a da greș și prin substantivul fallimento ce înseamna faliment.
Falimentul reprezintă o instituție juridică ce caracterizează economia de piață, ce are rolul să contribuie la dezvoltarea încrederii investitorilor și a creditorilor fundamentată pe existența unui cadru normativ menit să promoveze securitatea și respectarea angajamentelor asumate, onestitatea în afaceri, dezvoltarea entităților performante în condițiile unei piețe concurențiale libere, redresarea acelora care au dificultăți financiare, dar sunt încă viabile și eliminarea entităților ineficiente.
Originea noțiunii de insolvență se găsește în cuvântul german germeinschuldner care semnifică „neputința persistentă, sprijinită pe lipsa mijloacelor de plată ale debitorului, de a-și regula datoriile sale bănești exigibile”.
Insolvența reprezintă situația în care o entitate economică nu deține suficiente fonduri bănești pentru a-și putea achita datoriile scadente. În cele mai multe cazuri starea de insolvență poate fi confundată cu starea de faliment.
Entitatea debitoare care a ajuns în stare de insolvență are posibilitatea de a intra într-o fază de reorganizare prin întocmirea unui plan de reorganizare aprobat de către creditori și confirmat de judecătorul sindic. În cazul în care activitatea reorganizată conform planului permite achitarea datoriilor, conform condițiilor și termenelor, atunci se iese din starea de insolvență, entitatea continuându-și activitatea în condiții normale.
În cazul în care planul de reorganizare nu este respectat, entitatea debitoare iese din faza de reorganizare și intră în faliment, moment în care activitatea debitorului este administrată de un lichidator judiciar ce va evalua bunurile existente în patrimoniu, le va valorifica, va achita datoriile, iar după această procedură entitatea va fi radiată încetându-și astfel existența.
Pentru a preveni insolvența apar procedurile privind mandatul ad-hoc și concordatul preventiv, proceduri reglementate de Legea 85/2014.
Lucrarea își propune să trateze procedurile aplicabile în această materie cum sunt mandatul ad-hoc și concordatul preventiv, iar în cadrul procedurii de insolvență vor fi abordate: domeniul de aplicare și obiectul acesteia; scopul și principiile procedurii; participanții la procedură.
1.2 Reglementarea regimului ȋntreprinderilor aflate ȋn imposibilitatea continuării activității
În timp, legiuitorii au elaborat reglementări pentru a asigura protecția creditorilor împotriva debitorilor care nu își mai puteau onora datorile. Reglementarea juridică a falimentului provine din dreptul roman, unde executările asupra persoanei au fost substituite cu executări asupra întregii averi patrimoniale ale debitorului.
Astfel, creditorii puteau obține o împuternicire prin care debitorul era exonerat de administrarea bunurilor sale, care erau ulterior vândute în masă. Vânzarea în masă a bunurilor debitorului a dispărut în epoca imperială fiind înlocuită cu vânzarea în detaliu. În Evul Mediu, dreptul roman a fost amendat și a fost adaptat la necesitățile acelor vremuri, iar executarea silită îmbracă forma Statutelor orașelor italiene procedură aplicabilă după profesiunea debitorilor, faliții fiind tratați aspru, moment în care în legislație se consideră falimentul legat de încetarea plăților.
Prima reglementare legislativă în domeniul falimentului a apărut în Franța, prin Ordonanța privind comerțul terestru din 1673 care a pus bazele dreptului comercial modern și a falimentului și bancrutei. Deschiderea procedurii de faliment avea un precedent ȋn dreptul italian și era determinată de încetarea plăților, debitorului fiindu-i impusă obligația de a depune registrele contabile și o situație a activului și pasivului patrimonial.
În țara noastră, primele reglementări în materie de faliment au fost cuprinse în Codurile Caragea din Muntenia în anul 1818 și Calimach din Moldova în anul 1817, care au avut la bază prevederile Codului civil francez din anul 1804 și Codul civil austriac din anul 1811.
Codul Caragea a fost considerat cel mai însemnat și mai complet cod din țările române, prin el dorindu-se înlăturarea neajunsurilor dreptului nescris dar și pe cele ale dreptului scris. El a fost tipărit atât în limba română cât și în limba greacă, având la bază izvoare precum „împărăteștile pravile și din pravilniceasca condică și din obiceiurile pământului ce s-au urmat până acum”, dar și izvoare aspra legiuirii din Codul civil francez din anul 1804.
Codul Caragea cuprinde norme de drept civil, penal, comercial și de procedură. În partea a III-a a Codului, Caragea tratează materia „obligațiunilor și contractelor” reguli și principii prin care se prevăd situațiile în care datornicul care ajunge în stare de faliment să aibă posibilitatea de a primi „milostivirea” creditorilor, sau să fie considerat falit fraudulos, aspect în care intervine cesionarea bunurilor in favoarea creditorilor.
Codul Calimach din Moldova a fost realizat din porunca domnitorului Scarlat Calimach care a promulgat codul și a stabilit intrarea lui în vigoare pe data de 1 octombrie 1817. Codul Calimach a fost tradus și tipărit în limba română în decembrie 1833, ca urmare a prevederilor art. 318 (devenit ulterior 375) din Regulamentul organic al Moldovei potrivit cărora Codul Calimach își păstra forma juridică sub condiția traducerii în limba română și completării lui .
În ceea ce privește sursele juridice ale Codului Calimach, multă vreme s-a considerat că acesta a fost o traducere sau o adaptare a Codului civil general austriac din 1811. Această opinie a fost respinsă mai târziu, concuzionându-se că izvoarele Codului erau: dreptul roman și greco-roman.
În cuprinsul acestul Cod, falimentul era numit „rânduială”, activul falimentului „massă cridală”, iar creditorii faliți se numeau „creditorii massei cridale” și erau reprezentați prin „comitetul creditorilor”. Deschiderea procedurii de faliment, se înfăptuia prin sentință, emisă de judecătorie, cu invitarea creditorilor de a-și depune creanțele.
Prima reglementare a dreptului falimentar s-a înfăptuit în Franța, în timpul împăratului Napoleon I, care a insistat pentru înăsprirea regimului aplicat faliților.
Legea din 28 mai 1838 a modificat Cartea a III-a a falimentelor și bancrutelor din Codul lui Napoleon, simplificând procedura, și încetand severitatea împotriva datornicului realizându-se o mai bună analiză a perioadei suspecte și închiderea falimentului pentru lipsa activelor.
Tot în aceeași perioadă, apar în anul 1831 în Țara Românească iar în anul 1832 în Moldova Regulamentele organice, ce reprezinta primele legi esențiale cu rol fundamental de Constituție.
Aspectele principale prevăzute în Regulamentele Organice se refereau la:
țările să fie organizate având la bază principiul separării puterilor;
puterea executivă să fie atribuită domnitorului și Sfatului domnesc;
puterea legislativă să fie atribuită Adunarii obștești;
puterea judecătorească să fie atribuită Înaltului Divan Domnesc și instanțelor de judecată;
să se realizeze constituirea bugetului statului;
reorganizarea armatei și a sistemului fiscal;
modificări în justiție;
păstrarea privilegiilor boierești
Aceste Regulamente nu au adus noutăți în privința falimentului dar au menționat crearea de instanțe judecătorești în rezolvarea litigiilor comerciale.
Prima lege românească a falimentului a apărut în Muntenia în anul 1840 și a fost intitulată „Kondica pentru komerciu”. Ea a fost tradusă din legea franceză și a fost aplicată începând cu anul 1864 și în Moldova.
Codul comercial român din 10 mai 1887, publicat ȋn Monitorul Oficial din 10 mai 1887 reglementează falimentul astfel că, în Cartea III „Despre faliment”, Titlul I “Despre declarațiunea de faliment și despre efectele sale”, art. 695 prevede: „Comerciantul care a încetat plățile pentru datoriile sale comerciale este în stare de faliment”.
Aspecte privind procedura falimentului se regăsesc în Codul comercial până la art. 888.
În literatura de specialitate din acea vreme, falimentul a fost definit ca fiind „o procedură de executare silită, aplicabilă pentru lichidarea avutului comercianților, din cauză că s-au aflat în stare de încetare de plăți, pentru datorii comerciale” .
Codul comercial din 1887 a fost modificat ȋn anii 1895, 1900, 1902, 1906, 1920, 1925, 1929, 1930, 1931, 1932, 1933, 1934, 1936, 1943, 1947, 1948, 1949, 1950, 1990, 1995.
Trăsătura cea mai pregnantă a dreptului falimentar român era profesionalitatea, atât din punct de vedere al falitului comerciant, cât și din punct de vedere al creditorilor comerciali, fiind excluși creditorii ale căror creanțe nu aveau cauze comerciale .
Deoarece recuperarea datoriilor se făcea tot mai greu, începând cu anul 1910 s-a intensificat dorința de înnoire a Codului comercial din prisma falimentului, ceea ce a condus la adoparea în 10 iulie 1929 a Legii concordatului preventiv. Această lege acorda posibilitatea comercianților cinstiți dar care erau în imposibilitatea de a-și achita datoriile, dreptul de a continua activitatea sub supravegherea unei Comisii constituită din creditori, pe o perioadă de maxim trei ani. Debitorul însă avea obligația de a acoperi cel puțin 40% din datoriile existente față de creditori.
Prin această lege beneficiul concordatului preventiv a fost acordat aproape tuturor debitorilor, aceștia înstrăinând ulterior bunurile constituite drept garanție, motiv pentru care legea nu a produs efectele scontate, iar în anul 1932 a fost abrogată.
Deoarece în perioada 1929-1933 criza economică s-a resimțit asupra multor comercianți, inevitabil s-a produs falimentul acestora, drept pentru care au fost adoptate legi special ce dădeau dreptul de descărcare a debitorilor cu condiția ca aceștia să-și achite parțial din datorii.
Printre dezavantajele procedurii de faliment așa cum este reglementată de Codul comercial român, amintim:
procedura avea un puternic character punitive și infamat, urmărindu-se în special sancționarea debitorului falit, excluderea lui din rândul comercianților, aplicarea, în anumite situații, a unor pedepse privative de libertate și a unor restricții cu caracter nepatrimonial;
principalul subiect al procedurii era comerciantul persoană fizică, micul negustor din epoca adoptării codului, majoritatea dispozițiilor legale aplicându-ise acestuia; din cele 201 articole care reglementau instituția falimentului, doar 8 se refereau la societățile comerciale;
măsurile preventive lipseau cu desăvârșire, iar cele de redresare a debitorului erau insuficiente și doar parțial reglementate; legiuitorul, deși a prevăzut soluții pentru comercianții aflați în încetare de plăți, nu s-a preocupat de identificarea cu anticipație a falimentelor în scopul înlăturării cauzelor de insolvență, cu toate că problematica este una deosebit de importantă mai ales pentru creditori, care atât la acordarea creditelor cât și ulterior, pe parcursul rambursării acestora, procedează la evaluarea riscurilor și implicit a falimentului debitorului;
interesele salariaților debitorului nu erau luate în considerare, aspect de se explică prin aceea că în centrul reglementării se găsea micul comerciant, care, de regula, nu avea mulți angajați;
după modificările intervenite ca urmare a adoptării Legii din 20 iunie 1895 judecătorul sindic a devenit administratorul procedurii falimentului și, în ciuda faptului că acesta era magistrat, el nu putea să dețină o pregătire de specialitate economică și managerial cum au profesioniștii (economiștii, contabilii, managerii,etc.).
1.3 Necesitatea apariției de noi reglementãri în domeniu
Schimbările intervenite în viața politică și socială după Revoluția din anul 1989, a adus schimbări și noutăți substanțiale și pe plan economic și juridic.
Abundența actelor normative emise in anii 1990 și 1991 și promulgarea Legii nr. 31/1990 a societăților comerciale, a dat posibilitatea multor persoane să-și înființeze o afacere. Nimeni nu a avut însă în vedere și o modificare a legislației privind falimentul, în vigoare fiind tot Codul Comercial din anul 1887. În momentul în care s-a pus problema aplicării prevederilor acestui Cod s-a constatat că acestea nu corespundeau realității economice.
Legislația în România a suferit numeroase modificări, iar dintre acestea Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării și lichidării judiciare, publicată ȋn Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 29 iunie 1995, a fost apreciată ca prima reformă majoră a procedurii insolvenței comercianților.
Modificările aduse Legii nr. 64/1995, prin Legea nr. 99/1999 a dus de la lichidare la faliment, de la judecătorul-sindic gestionar la judecătorul-sindic magistrat, iar administratorul judiciar acționează în procedură ca un mandatar al justiției.
Prin Legea nr. 64/1995 au fost abrogate art. 695 – 888 (Cartea a III-a – Despre faliment) și art. 936 – 944 (Dispozițiuni speciale de procedură în materie de faliment) din Codul comercial român și art. 34 – 38 (Dispozițiuni relative la faliment) din Regulamentul pentru punerea în aplicare a Codului comercial român, publicat în Monitorul Oficial nr. 126 din 10 septembrie 1887.
Legea nr. 64/1995 se aplica debitorilor comercianți – persoane fizice și societăți comerciale -, care nu mai pot face față datoriilor lor comerciale și care urmau a fi supuși procedurilor colective (concursuale) instituite prin lege.
În art. 2 al Legii nr. 64/1995 se prevedea că obiectul legii era instituirea unei proceduri de reorganizare, având ca scop redresarea debitorului și plata pasivului sau lichidarea averii debitorului.
Legiuitorul a stabilit la art. 3 că averea debitorului cuprinde totalitatea bunurilor și drepturilor patrimoniale ale acestuia – inclusiv cele dobândite în cursul procedurii stabilite de prezenta lege – care pot face obiectul unei executări silite, în condițiile Codului de procedură civilă
Procedura reorganizării judiciare și cea a falimentului constituiau, după caz, fie "un remediu" (redresarea debitorului prin reorganizarea judiciară), fie un instrument al executării silite asupra patrimoniului debitorului. Ambele proceduri: reorganizarea judiciară și lichidarea judiciară (falimentul) au "caracter colectiv" (concursual).
Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, și a suferit modificări și completări ulterioare pentru ȋmbunătățirea procedurilor de insolvență.
Pornind de la acquis-ul comunitar în domeniu și având în vedere prevederile Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1346/2000 din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvenței și Directiva 2002/74/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 septembrie 2002 de modificare a Directivei 80/987/CEE a Consiliului privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvabilității angajatorului, legiuitorul a adoptat Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006.
1.4 Cadrul apariției Codului insolvenței
Având în vedere contextul economic actual, necesitatea eficientizării procedurilor de insolvență și îmbunătățirea protecției drepturilor creditorilor, eliminarea dezechilibrului între interesele creditorilor și debitorului în procedura insolvenței și luarea măsurilor necesare pentru reducerea duratei procedurii insolvenței, Guvernul României a adoptat OUG nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 620 din 4 octombrie 2013.
OUG nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență a fost respinsă prin Legea nr. 1/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 9 ianuarie 2015.
Prin Decizia nr. 447/2013 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013, Curtea Constituțională a admis excepția de de neconstituționalitate ridicată direct de Avocatul Poporului și a constatat că OUG nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență este neconstituțională.
Ministerul Justiției, în exercitarea misiunii sale principale, de organ al administrației publice centrale care contribuie la buna funcționare a sistemului judiciar și la asigurarea condițiilor înfăptuirii justiției ca serviciu public, a derulat, în perioada 2011-2016, Programul “Întărirea mecanismului insolvenței în România”, un program complex de consolidare a mecanismelor judiciare de prevenire a insolvenței și a procedurilor judiciare de insolvență, parte integrantă a “Proiectului privind reforma sistemului judiciar”, finanțat de BIRD, prin Acordul de Împrumut semnat la București, la data de 27 ianuarie 2006, ratificat prin Legea nr. 205/2006.
Principala componentă a Programului a fost cea legislativă – de codificare, modernizare și armonizare a cadrului legal în domeniul pre-insolvenței și insolvenței, componentă finalizată prin adoptarea Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014, act normativ care, date fiind valențele și complexitatea sa, a fost denumit, doctrinar, Codul insolvenței.
Imediat după intrarea în vigoare a noii legi și răspunzând necesității de asigura o pregătire corespunzătoare specialiștilor din domeniu, s-a derulat componenta de formare profesională a Programului, care a constat în cursuri de pregătire intensivă, la care au participat formatori în domeniul insolvenței, judecători-sindici și practicieni în insolvență.
Legea nr. 85/2014 are o viziune integratoare, incluzând într-un singur corpus normativ legislația generală și instrumentele de prevenire a insolvenței
Alături de obiectivul codificării șȋ cel al eficientizării procedurii, Legea nr. 85/2014 are două elemente conducătoare, care constituie și obiectivele principale ale intervenției legislative: asigurarea echilibrului intereselor creditorilor si debitorului în procedură și eficientizarea procedurii, care să ducă, implicit, la reducerea duratei procedurii și la creșterea gradului de recuperare a creanțelor.
Se introduce ideea acordării unui termen pentru plată creanței creditorului declanșator – până la rămânerea în pronunțare asupra cererii de deschidere a procedurii formulate de creditor.
Pentru a îmbunatăți șansele de reorganizare în avantajul atât al debitorului cât și al creditorului, se propune introducerea unei super-priorități pentru finanțările acordate în timpul procedurii, inclusiv în perioada de observație. Aceste finanțări se vor garanta, în principal, prin afectarea unor bunuri sau drepturi care nu formează obiectul unor cauze de preferință, iar în subsidiar, dacă nu există astfel de bunuri sau drepturi disponibile, cu acordul creditorilor beneficiari ai respectivelor cauze de preferință. În ipoteza în care acordul acestor creditori nu va fi obținut, prioritatea la restituire instituită de acest alineat va diminua regimul de îndestulare al creditorilor beneficiari ai cauzelor de preferință, proporțional, prin raportare la întreaga valoare a bunurilor sau drepturilor care formează obiectul acestor cauze de preferință.
Pentru evitarea aprobării unor planuri de organizare susținute de un număr mic de creditori, situație posibilă în vechea reglementare prin „manipularea” grupelor de vot putea fi aprobat, un plan fără corespondent în valoarea creanțelor, se introduce actual un criteriu suplimentar pentru aprobarea planului, respectiv 30% din total masă credală.
1.5 Scurte considerații privind falimentul internațional
Falimentul internațional a fost de milenii o problemă de interes a dreptului comercial în general și a celui internațional în special.
Din perspectivă istorică a falimentului internațional putem vorbi despre continua căutare a unor instrumente juridice corespunzătoare care să satisfacă din totdeauna dorința creditorilor de a-și reîntregi fondul de comerț cu ceea ce i se cuvenea.
Domeniul insolvenței este într-o continuă expansiune, iar insolvența este reglementată în plan internațional prin numeroase tratate, convenții, Legea model UNCITRAL și prin Regulamentul Consiliului Uniunii Europene. De asemenea, Codurile comerciale și Legile speciale ale diverselor state consacră instituția insolvenței ca un pilon important în sfera reglementărilor naționale.
Teoria universalității (unității) falimentului este acceptată de către majoritatea legislațiilor. Tribunalul de la locul situării domiciliului/sediului debitorului are competența exclusivă de a pronunța falimentul acestuia, faliment ce se referă la ansamblul patrimoniului debitorului și produce efect extrateritorial (caracter universal).
Teoria pluralității și teritorialității falimentului susține că un comerciant poate fi declarat în faliment în toate țările în care comerciantul posedă un stabiliment secundar, o sucursală sau chiar unele elemente de patrimoniu, procedura fiind reglementată de legea judecătorului sesizat (lex fori), a cărei aplicare este teritorială. Ca urmare, fiecare faliment este supus legii locale și are o aplicație teritorială în statul în care s-a pronunțat hotărârea de deschidere a procedurii. Efectele falimentului se limitează la fracțiunea de patrimoniu aflată pe teritoriul statului în care acesta a fost declarat.
În prezent, insolvența comercială generează efecte la nivel internațional, care necesită reglementări adecvate, întrucât aria geografică a activității comercianților implicați depășește granițele naționale.
Activitatea de armonizare în materia insolvenței se concretizează prin încheierea de convenții internaționale, prin adoptarea de regulamente ori prin elaborarea unor legi interne care transpun acte internaționale. Insolvența pe plan internațional este reglementată prin numeroase convenții internaționale. De altfel, embrionul uniformizării internaționale în materie este reprezentat de convențiile de recunoaștere reciprocă a procedurilor de faliment deschise în fiecare țară.
1. Tratatele de la Montevideo din 1889 și 1940
În Tratatul privind dreptul internațional privat încheiat la Montevideo între patru state latino-americane în anul 1889 se află primele reglementări cu vocație internațională ce vizau insolvența transfrontalieră. Prin Tratatul de la Montevideo din 1889 este reglementată lichidarea averii debitorului care se află în încetare de plăți. Conform tratatului, instanța competentă în administrarea procedurii este instanța de la sediul debitorului.
În anul 1940, tot la Montevideo, se încheie încă un Tratat privind dreptul internațional privat. Acest tratat se încheie între trei state latino-americane (dintre care statul Uruguay semnase și tratatul din 1889). Pe lângă prevederile din înțelegerea anterioară, acest al doilea tratat se referă și la redresare, suspendarea plăților, precum și procedurile similare.
Potrivit ambelor tratate (atât celui din 1889, cât și celui din 1940), administratorul falimentului are autoritate în toate statele contractante. Creditorii debitorului străin pot deschide, în propriul stat, proceduri separate împotriva debitorului, urmărind lichidarea bunurilor acestuia aflate pe teritoriul acelui stat. Prin urmare, este competentă instanța oricăruia dintre statele pe teritoriul căruia debitorul deține bunuri.
2. Convenția de la Havana din 1928
Convenția de la Havana (cunoscută și sub denumirea de Codul Bustamante) a fost adoptată la Havana în data de 13 februarie 1928 de un număr de 15 state latino-americane. Această convenție, având un caracter doctrinar, a preluat, în privința competenței teritoriale, dispozițiile Tratatului de la Montevideo din anul 1889.
Codul Bustamante stabilește că domiciliul civil sau comercial al debitorului este criteriul de competență în vederea deschiderii procedurii falimentului.
3. Convenția statelor nordice din 1933
Statele nordice din Europa, mai precis Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia și Suedia, au încheiat, sub auspiciile Consiliului Nordului și în cadrul Uniunii scandinave de drept internațional privat, Convenția statelor nordice la data de 7 noiembrie 1933. Această convenție consacră teoria unității și universalității falimentului. Competența deschiderii procedurii aparține instanței de la sediul/domiciliul debitorului.
Convenția statelor nordice permite ca procedurile de faliment care au fost deschise în statul unde își are sediul debitorul ori își are domiciliul să fie recunoscute în celelalte state contractante.
Potrivit convenției, toate bunurile din patrimoniul debitorului, indiferent de statul în care sunt situate, constituie masa pasivă a falimentului, care va fi administrată potrivit legii statului unde a fost declanșată procedura. Privilegiile sau garanțiile reale care afectează aceste bunuri vor fi totuși guvernate de legea statului în care sunt situate bunurile.
4. Legea model elaborată de Asociația Internațională a Baroului privind cooperarea în materia insolvenței transfrontaliere (Model International Insolvency Cooperation Act – MIICA)
În anul 1989, Asociația internațională a Baroului a propus comunității mondiale o Lege model privind cooperarea în materia insolvenței transfrontaliere.
Acest document evidențiază din nou teoria unității si universalității falimentului și propune administrarea procedurii judiciare și a averii debitorului sub o singură jurisdicție, indiferent de statul unde se găsesc bunurile.
De asemenea, aceasta lege model mai conține dispoziții referitoare la asistența judiciară ce trebuie acordată administratorului falimentului. Se prevede astfel obligativitatea punerii la dispoziția administratorului străin a bunurilor aparținând debitorului insolvabil iar, pe de altă parte se prevede suspendarea oricărei acțiuni intentată de creditori contra debitorului, precum și punerea la dispoziția administratorului a oricăror probe privind falimentul debitorului și, nu în cele din urmă, recunoașterea și executarea hotarârilor judecătorești privind falimentul și oferirea oricărei măsuri adecvate de asistență.
În cazul în care asistența judiciară nu este acordată, Legea model prevede posibilitatea introducerii de către administrator a unei proceduri de faliment în statul în care i-a refuzat această asistență.
5. Convenția de la Istanbul din 1990
Unele state membre ale Consiliului Europei au încheiat în 1990, la Istanbul, Convenția Europeană privind anumite aspecte internaționale ale falimentului. Această convenție nu a intrat în vigoare, deoarece, după adoptarea ei, în iunie 1990, a fost semnată de șapte state (Franța, Germania, Italia, Luxemburg, Grecia, Turcia și Cipru) și ratificată de un singur stat (Cipru), în timp ce, pentru intrarea ei în vigoare, sunt necesare trei ratificări.
Convenția cuprinde, după cum se arată în Raportul său explicativ, reguli în materie de faliment, prezentând unele aspecte internaționale în considerarea situării bunurilor debitorului sau dispersării creanțelor acestora în diferite state.
Principiul de bază al Convenției este acela potrivit căruia competența de a deschide procedura falimentului aparține instanței de la principalul sediu comercial (centru de interes) al debitorului, care este prezumat a fi, până la proba contrară, sediul social al debitorului. Aceasta este o prezumție relativă (juris tantum), fiind susceptibilă de proba contrară. Este, de exemplu, cazul în care se probează că deciziile sunt luate într-un alt loc.
Principalele probleme pe care este structurată Convenția se referă la atribuțiile sindicului, falimentele secundare și drepturile creditorilor.
6. Legea model UNCITRAL din 1997
Spre deosebire de convențiile internaționale care, odată adoptate și/sau ratificate, dobândesc forță obligatorie și devin o componentă a sistemului legislativ național, legile model constituie un text legislativ care este recomandat statelor pentru a fost adoptat în sistemul național o lege proprie.
Legea model este astfel concepută astfel încât să pună la îndemâna statelor care o adoptă un instrument modern de abordare a situațiilor de insolvență transfrontalieră. Aceste situații includ, de regulă, cazuri în care bunurile din averea debitorului sunt amplasate pe teritoriul mai multor state sau cazuri în care unii dintre debitori sau creditori nu aparțin statului în care se desfășoară procedura.
Organism subsidiar al Organizației Națiunilor Unite, Comisia Națiunilor Unite pentru Dreptul Comerțului Internațional (UNCITRAL) elaborează texte cu caracter legislativ în scopul de a ajuta statele membre să-și modernizeze dreptul comercial și texte cu caracter nelegislativ destinate să faciliteze negocierile între părțile unei tranzacții comerciale.
Preocupările Comisiei au început să se concretizeze în 1992, în scopul adoptării unei Legi model.
Necesitatea, pentru comunitatea comercială internațională, de a exista un cadru formal pentru rezolvarea uniformă a cazurilor de insolvență transfrontalieră a condus la elaborarea documentului ,,Lege model privind insolvența transfrontalieră”.
La data de 30 mai 1997 la cea de-a 30-a sesiune a UNCITRAL (Comisia Națiunilor Unite pentru Dreptul Comerțului Internațional) a fost adoptată Legea model privind insolvența transfrontalieră, o finalizare a unor eforturi susținute de a da o reglementare unitară și modernă a falimentului care depășește frontierele unui stat.
Legea model a fost adoptată ca document oficial al ONU. Acest document poate fi adoptat de către orice stat, nu numai de statele membre ale Uniunii Europene sau Consiliului Europei și fără ca statul să aștepte o măsură similară în alte state. Documentul arată că dispozițiile tratatelor internaționale la care statul este parte prevalează, în caz de conflict, față de dispozițiile legii în cauză. Totodată, documentul urmărește o armonizare a legislației statelor semnatare, precum și a procedurilor aplicabile.
Legea model consacră principiul supremației convențiilor internaționale la care un stat este parte asupra legislației interne cum de altfel dispune și art. 10 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de Drept internațional privat.
Legea model privind insolvența transfrontalieră reprezintă cel mai modern și eficient instrument pus la îndemâna statelor pentru a le echipa corespunzător cerințelor abordării cazurilor de insolvență transfrontalieră.
7. Actul uniform OHADA din 10 aprilie 1998 asupra organizării procedurilor colective de stingere a pasivului
La data de 1 ianuarie 1999 a intrat în vigoare Actul uniform asupra organizării procedurilor colective de stingere a pasivului elaborat sub egida Organizației pentru armonizarea în Africa a dreptului afacerilor (OHADA).
Se reiterează același principiu al unității și universalității falimentului și se consacră autoritatea de lucru judecat pe teritoriul altor state a deciziilor de deschidere și închidere a procedurilor colective de falimentare, a contestațiilor născute din aceste proceduri și cele asupra cărora procedura colectivă exercită o influență juridică, rămase irevocabile, pronunțate pe teritoriul unui stat parte.
8. Regulamentul Consiliului Uniunii Europene din 2000
La nivel european au fost înregistrate reale progrese în procesul de coordonare legislativă prin adoptarea, la data de 29 mai 2000, a Regulamentului nr. 1346 cu privire la procedurile de insolvență, intrat în vigoare la 31 mai 2002. Regulamentul cuprinde 47 articole, grupate în cinci capitole.
Regulamentul a fost adoptat pentru instituirea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, pentru buna funcționare a pieței interne și pentru ca procedurile transfrontaliere de insolvență să funcționeze eficient și efectiv. Regulamentul se aplică numai în cazul procedurilor de insolvență care sunt deschise după intrarea lui în vigoare. Actele îndeplinite de un debitor anterior intrării în vigoare a regulamentului continuă să fie reglementate de legea aplicabilă acestora la data la care au fost îndeplinite.
Regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre. Regulamentul a fost utilizat ca model legislativ și în țara noastră care a devenit membră a Uniunii Europene la data de 1 ianuarie 2007, fiind transpus, în titlul II al Legii nr. 637/2002 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat în domeniul insolvențe și ȋn Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
Potrivit principiului proporționalității, regulamentul se va limita la dispoziții în privința competenței deschiderii procedurilor de faliment și la luarea deciziilor ce privesc în mod direct această procedură.
Regulamentul se înscrie astfel în cadrul Tratatului de la Roma, constituind un instrument ce are ca obiectiv „să amelioreze si sa simplifice recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, inclusiv cele extrajudiciare”, „să favorizeze compatibilitatea regulilor aplicabile în statele membre în materie de conflicte de legi și de competență”, „să elimine obstacolele în calea bunei derulări a procedurilor civile”.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat într-o hotărâre că art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvență trebuie interpretat în sensul că instanțele statului membru pe teritoriul căruia a fost deschisă procedura de insolvență sunt competente să se pronunțe asupra unei acțiuni revocatorii formulate în cadrul procedurii de insolvență și îndreptate împotriva unui pârât care are sediul social într-un alt stat membru.
În dreptul comerțului internațional, competența legislativă este adeseori influențată de cea judiciară. Și în materie de faliment, competența jurisdicțională determină competența legislativă. Determinarea legii falimentului depinde de soluția care este adoptată în conflictul de competența jurisdicțională, deoarece instanța competent sesizată, va aplica propria lege de drept internațional privat care îi va arăta legea aplicabilă fondului (lex causae).
Legea falimentului este legea forului (lex fori), ea având vocație generală pentru soluționarea problemelor juridice ale unui faliment. Este soluția pe care o consacră în unanimitate normele uniforme în materie de faliment: art. 9 al Convenției europene privind anumite aspecte internaționale ale falimentului încheiate la Istanbul în 1990 între statele membre ale Consiliului Europei, art.4 al Convenției de la Bruxelles din 23 noiembrie 1995 privind procedurile de insolvență încheiate în cadrul Uniunii Europene, art. 4 al Regulamentul nr.1346 din 29 mai 2000 al Consiliului European privind procedurile de faliment.
CAPITOLUL II
INSOLVENȚA, PRINCIPIILE, CARACTERUL ȘI SCOPUL PROCEDURII INSOLVENTEI
2.1 Principiile procedurii insolvenței
Insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile, astfel:
insolvența debitorului se prezumă atunci când acesta, după 60 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de creditor; prezumția este relativă;
insolvența este iminentă atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadență datoriile exigibile angajate, cu fondurile bănești disponibile la data scadenței;
Din punct de vedere al dreptului comercial, procedura insolvenței a fost caracterizată ca fiind „un ansamblu de norme juridice prin care se urmărește obținerea fondurilor bănești pentru plata datoriilor debitorului aflat în insolvență față de creditorii săii, în condițiile stabilite diferențiat pe categorii de debitori, prin reorganizarea judiciară bazată pe un plan de reorganizare sau prin faliment”.
În contextul actual, când multe firme se confruntă cu probleme financiare fiind în incapacitate de plată, apelează la intrarea în insolvență pentru a preîntâmpina perceprea de majorări și penalități suplimentare.
Procedura insolvenței se deschide fie la solicitarea debitorului, fie la cererea unui creditor ȋndreptățit. Prin creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii insolvenței se ȋnțelege creditorul a cărui creanță asupra patrimoniului debitorului este certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 60 de zile. Prin creanță certă, în sensul Legii nr. 85/2014, se înțelege acea creanță a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul.
Pornind de la noțiunile prevăzute în legislația precedentă privind insolvența, precum și de efectele aplicării în practica judiciară, în lege sunt cuprinse nu mai puțin de 13 principii care sunt implementate în toată structura arhitecurală a insolvenței.
Prevederile Legii nr. 85/2014 se bazează pe următoarele principii:
maximizarea gradului de valorificare a activelor și de recuperare a creanțelor;
acordarea unei șanse debitorilor de redresare eficientă și efectivă a afacerii, fie prin intermediul procedurilor de prevenire a insolvenței, fie prin procedura de reorganizare judiciară;
asigurarea unei proceduri eficiente, inclusiv prin mecanisme adecvate de comunicare și derulare a procedurii într-un timp util și rezonabil, într-o manieră obiectivă și imparțială, cu un minim de costuri;
asigurarea unui tratament egal al creditorilor de același rang;
asigurarea unui grad ridicat de transparență și previzibilitate în procedură;
recunoașterea drepturilor existente ale creditorilor și respectarea ordinii de prioritate a creanțelor, având la bază un set de reguli clar determinate și uniform aplicabile;
limitarea riscului de credit și a riscului sistemic asociat tranzacțiilor cu instrumente financiare derivate prin recunoașterea compensării cu exigibilitate imediată în cazul insolvenței sau al unei proceduri de prevenire a insolvenței unui cocontractant, având ca efect reducerea riscului de credit la o sumă netă datorată între părți sau chiar la zero atunci când, pentru acoperirea expunerii nete, au fost transferate garanții financiare;
asigurarea accesului la surse de finanțare în procedurile de prevenire a insolvenței, în perioada de observație și de reorganizare, cu crearea unui regim adecvat pentru protejarea acestor creanțe;
fundamentarea votului pentru aprobarea planului de reorganizare pe criterii clare, cu asigurarea unui tratament egal între creditorii de același rang, a recunoașterii priorităților comparative și a acceptării unei decizii a majorității, urmând să se ofere celorlalți creditori plăți egale sau mai mari decât ar primi în faliment;
favorizarea, în procedurile de prevenire a insolvenței, a negocierii/renegocierii amiabile a creanțelor și a încheierii unui concordat preventiv;
valorificarea în timp util și într-o manieră cât mai eficientă a activelor;
în cazul grupului de societăți, coordonarea procedurilor de insolvență, în scopul abordării integrate a acestora;
administrarea procedurilor de prevenire a insolvenței și de insolvență de către practicieni în insolvență și desfășurarea acestora sub controlul instanței de judecată.
Filosoful și juristul Hans Kelsen aprecia: „Deoarece norma de bază este motivul de valabilitate al tuturor normelor ce aparțin de una și aceeași ordine de drept, ea constituie unitatea în varietate.” A.Deli și S.M. Miloș abordează principiile propunând și o definiție ce le caracterizează, astfel:
Izvoarele acestor 13 principii sunt principiile World Bank, principiile reglementărilor europene și ghidul legislativ UNCITRAL în materie de insolvență.
Principiile recomandate de Banca Mondială se întâlnesc în documentul „The World Bank – 2011 Principles for Effective Insolvency and Creditor/Debtor Regimes” (în traducere: Banca Mondială – Principiile aferente pentru efectivitatea procedurilor de insolvență și regimul juridic al Creditorului/Debitorului, 2011) care scoate în evidență nivelul de bune practice aplicabile în mediul internaþional, versus modalitățile de aplicarelare a procedurilor de insolvență, în general.
Așa cum sunt prezentate și în partea introductivă a Principiilor World Bank, ele sunt menite a fi o replică la solicitările comunității internaționale, confruntată cu o criză financiară a piețelor emergente, încă de la sfârșitul anilor 1990. Principiile au fost create pentru a sprijini țările implicate în eforturile lor ași îmbunătăți aspectele derivate de sistemele de drept comercial, fundamentale pentru un cadru investițional securizat, în scopul promovării unei creșteri economice sănătoase.
Principiile sunt grupate pe parcursul a patru capitole:
Cadrul legal de protecție a drepturilor creditorilor;
Regulile de risk – management;
Cadrul legal al procedurilor de insolvență;
Reglementări instituționale.
Noțiunile importante de care s-au ținut cont în privința drepturilor creditorilor au avut la bază necesitatea instituirii unui regim de încredere, statornic, apt să protejeze instrumentele de creditare și să preîntămpine creditele neperformante. Totodată, atât investitorii cât și instituțiile de credit necesită protecție, în acest scop au fost stabilite reguli clare și concise care să soluționeze orice dezechilibru financiar al debitorului.
Deasemenea, asigurarea protecției trebuie să pună în valoare mecanisme transparente, cu un grad ridicat de previzibilitate, prin care să se obþină executarea garanțiilor individuale în cadrul procedurilor colective de insolvență.
Principiile europene în materie de insolvență au fost instituite de Comisia Europeană cu aplicabilitate în întreprinderile aflate în imposibilitate financiară.
Punerea în practică a acestor principii dau posibilitatea firmelor viabile să își continue activitatea dar și să creeze un mediu propice pentru instituțiile creditoare în recuperarea investițiilor, decât dacă întreprinderilr creditoare ar falimenta.
Recomandările Comisiei Europene au contribuit la stabilirea unui cadru propice pentru normele naționale în materie de insolvență, aplicabile următoarelor obiective:
să faciliteze restructurarea într-un stadiu incipient a întreprinderilor aflate în dificultăți financiare, înainte de lansarea procedurii oficiale de insolvență și fără proceduri lungi sau costisitoare, astfel încât să limiteze recurgerea la procedura de lichidare;
să permită întreprinderilor cu datorii să își restructureze activitatea fără să fie nevoie să se înceapă oficial procedurile judiciare;
să dea întreprinderilor aflate în dificultăți financiare posibilitatea de a solicita o perioadă de grație temporară de până la patru luni (care să poată fi prelungită până la cel mult 12 luni), perioadă în care să adopte un plan de restructurare, înainte ca instituțiile creditoare să poată iniția proceduri de executare silită împotriva lor;
să faciliteze procesul de adoptare a planului de restructurare, ținând seama atât de interesele debitorilor, cât și de cele ale creditorilor, astfel încât să se mărească șansele de salvare a întreprinderilor viabile;
să reducă impactul negativ pe care falimentul l-ar avea asupra șanselor viitoare ale unui întreprinzător de a pune bazele unei noi afaceri, în special prin descărcarea acestora de datorii în termen de cel mult trei ani.
Normele europene în materie de insolvență transfrontalieră, sunt reglementate de Regulamentul CE nr.1346/2000 privind procedurile de insolvență, fiind aplicabile începând cu data 31 mai 2002.
Regulamentul armonizează 54 de categorii de proceduri de insolvență ce se doresc a fi substanța procedurilor europene, ce reflectă la nivel conceptual însușirile comune legislației aplicabile statelor membre.
2.2 Caracterul juridic al procedurii insolvenței
În procedura insolvenței au fost identificate următoarele caractere juridice:
caracterul judiciar
caracterul colectiv și concursual
caracterul unitar și general
caracterul egalitar
caracterul de remediu sau de executare silită
1. Caracterul judiciar
Caracterul judiciar al procedurii insolvenței derivă din faptul că întreaga procedură se derulează sub controlul direct sau indirect al instanței de judecată, judecăturul sindic fiind persoana desemnată să gestioneze dosarul de insolvență. Organele identificate în lege care aplică procedura sunt instanțele de judecată, judecătorul sindic, administratorul și lichidatorul judiciar. Legea nr. 85/2014, la art.41, alin.(1) prevede: „Toate procedurile prevăzute de prezentul capitol, cu excepția apelului, sunt de competența tribunalului sau, dacă este cazul, a tribunalului specializat în a cărui circumscripție debitorul și-a avut sediul social/profesional cel puțin 6 luni anterior datei sesizării instanței. Dacă în cadrul tribunalului a fost creată o secție specială de insolvență, acesteia, îi aparține competența pentru derularea procedurilor prevăzute de prezenta lege.”
Legea stabilește principalele atribuții ale judecătorului sindic, dar și căile de atac ce pot fi folosite împotriva hotărârilor lui de organele judecătorești.
2. Caracterul colectiv și concursual
Caracterul colectiv al legii insolvenței rezidă din faptul că nu contează cine deschide procedura de insolvență, fie că este debitorul, fie că este creditorul sau orice altă persoană, orice urmărire silită individuală încetează, legea obligând pe toți creditorii debitorului să se unească într-o singură procedură de data aceasta comună. Judecătorul sindic stabilește termenul care este fixat și prin sentința de deschidere a procedurii ce nu poate fi mai mare de 60 de zile de la pronunțare, iar toți creditorii trebuie să depună cererea de admitere a creanțelor, sub sanctiunea decăderii din dreptul de valorificare a creanței pe calea procedurii insolvenței. Legiuitorul a stabilit că procedura colectivă reprezintă procedura prin care creditorii recunoscuți participă împreună la urmărirea și recuperarea creanțelor lor, în modalitățile prevăzute de lege. Având caracter colectiv, procedura reorganizarii dar mai cu seama a lichidarii in caz de faliment, se deosebeste de executarea silita din dreptul comun, executare care are caracter individual .
Caracterul concursual reprezintă a cea trăsătură a procedurii potrivit căreia interesele patrimoniale ale creditorilor vor fi soluționate proporțional, în ordinea stabilită de lege. Se asigură o reparare echitabilă și justă a prejudiciilor suferite de creditori prin intrarea în insolvență a debitorului, astfel că sumele prezentate în procedura colectivă vor fi repartizate către creditori, proporțional cu ponderea creanței deținute în totalul masei credale. Rezultă deci, că procedura are character concursual deoarece interesul individual al creditorului intră în concurență cu interesele celorlalți creditori.
3. Caracterul unitar și general
Caracterul unitar reprezintă acea situație în care subiectul pasiv al procedurii va fi supus unei singure proceduri generală sau simplificată, la care vor participa toți creditorii cu excepția salariaților debitorului. Caracterul unitar se pastrează și în situația în care debitorul se află succesiv atât în procedura de reorganizare judiciară cât și în procedura de faliment, în procedura simplificată sau în cea generală, deoarece împotriva lui nu pot fi deschise concomitent două sau mai multe proceduri, ci decât una singură. Procedura insolvenței are character unitar indifferent de rezultatele economice obținute.
Caracterul general rezidă din aceea că procedura insolvenței vizează întreg patrimoniul debitorului, respectiv activele fixe și circulante, trezoreria, existente în evidență la data declanșării procedurii colective dar și bunurile înstrăinate cu rea credință de către reprezentanții debitorului înainte de declanșarea procedurii, bunuri care vor fi readuse în patrimoniu și valorificate. Acest caracter este recunoscut și în cazul falimentului, când, în principiu, toate bunurile debitorului pot fi executate silit, cu excepția acelora care, potrivit legii, nu pot face obiectul executarii silite.
4. Caracterul egalitar
Caracterul egalitar este trăsătura procedurii insolvenței care derivă din caracterul colectiv și cel concursual deoarece toți creditorii înscriși la masa credală urmează să își recupereze creanțele în mod echitabil, în ordinea stabilită de lege indifferent de natura creanțelor și de interesul public sau privat reprezentat de creditori. Astfel, procedura colectivă reflect o apărare comună a drepturilor și interseselor creditorilor prin intermediul căreia se realizează acoperirea tuturor creanțelor direct proporțional cu ponderea pe care fiecare creanță o are asupra patrimoniului debitorului.
Art.5 pct.45 din Codul insolvenței prevede:”prin procedura falimentului se înțelege procedura de insolvențșă, concursuală, colectivă și egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, fiind urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat”
5. Caracterul de remediu sau de executare silită
Procedura insolvenței are caracter de remediu deoarece creditorii își recuperează creanțele deținute la debitorul aflat în insolvență ori prin procedura reorganizării judiciare, ori prin procedura falimentului, adică executarea silită a bunurilor debitorului se face prin forța coercitivă a statului. Scopul principal al procedurii îl constituie plata pasivului debitorului aflat în incapacitate de plată fie prin reorganizarea acestuia, fie prin lichidarea unor bunuri din patrimoniul debitorului pâna la achitarea pasivului, fie prin intermediul falimentului.
Caracterul de remediu rezidă și din faptul că se urmărește plata pasivului debitorului prin redresarea acestuia.
Caracterul de executare silită se constată și din faptul că se urmărește numai stingerea pasivului debitorului prin lichidarea bunurilor din averea sa, interesul creditorilor fiind acela ca activele debitorului să se transforme în lichidități în modul cel mai convenabil pentru ei.
2.3 Scopul și obiectul procedurii insolvenței
Scopul procedurii insolvenței este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a șansei de redresare a activității acestuia.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 85/2014, scopul acoperirii pasivului debitorului și recuperării creanțelor poate fi atins și prin pârghii puse la dispoziția redresării debitorului.
Dezideratul echilibrării reglementării, în scopul redresării afacerilor, face însă ca pe alocuri prevederi ale acesteia să confere prioritate implicită continuării activității și, deci, redresării, cu limitarea unor drepturi ale creditorilor cu creanțe anterioare deschiderii procedurii.
Procedura prevăzută de legea privind procedura insolvenței este un instrument care se dorește echidistant între debitorul insolvent și creditorii săi, menit să dea cea mai bună soluție stării de insolvență a debitorului.
Din perspectiva debitorului, scopul legii este atins dacă se reușește reabilitarea acestuia și reîntoarcerea lui la activitate normală.
Din perspectiva creditorilor, scopul legii este atins în cazul realizării unui echilibru între nivelul de recuperare a creanțelor și timpul scurs între data deschiderii procedurii și momentul distribuirii sumelor. De asemenea, interesul creditorilor poate fi reprezentat și de păstrarea unor relații de afaceri pe viitor cu debitorul insolvent.
Din perspectiva mediului de afaceri importante sunt: transparența procedurii de insolvență, predictibilitatea și accesul facil la remediile oferite de aceasta.
În conformitate cu directivele Băncii Mondiale privind procedurile de insolvență, sunt recomandate următoarele caracteristici pentru cadrul legal al insolvenței corporative:
Să beneficieze de o bună integrare în cadrul mai larg al dreptului comercial din teritoriul de aplicare;
Să asigure maximizarea valorii debitorului prin oferirea posibilității de reorganizare
Să asigure un echilibru atent între reorganizare și lichidare;
Să ofere un tratament egal și echitabil creditorilor situați pe poziții similare, incluzând tratament similar pentru creditorii locali și cei străini;
Să prevină inițiativele premature și mai ales individuale ale creditorilor de a dezmembra și mai ales de a vinde pe bucăți activele debitorului insolvent;
Să ofere un cadru transparent de desfășurare care să se bazeze pe accesul liber la informație a tuturor participanților la procedură;
Să asigure recunoașterea drepturilor creditorilor și a unei ordine de priorități echitabile și stabile;
Să asigure premizele recunoașterii reciproce a cazurilor de insolvență transfrontalieră.
CAPITOLUL III
PROCEDURI DE PREVENIRE A INSOLVENȚEI
3.1 Scurte considerații introductive
Încă din antichitate statele au fost preocupate de dezvoltarea comerțului. Circulația bunurilor a dat măsura unor necesități de ordin obiectiv sau subiectiv, una dintre acestea fiind legiferarea comerțului și stabilirea unor instrumente realizării unui compromis ȋntre interesele debitorului și ale creditorilor săi.
Prin natura sa, comerțul a implicat numeroase și mari riscuri pe principiul negotia mercatorum sunt magis periculosa.
Din punct de vedere istoric, instrumentul concordatului a fost introdus de Jean Baptiste Colbert (1619–1683) sub denumirea contrat d'atermoierment ȋn Ordonanța privind comerțul terestru din 1673 prin care a pus bazele dreptului comercial modern.
Ordonanța care poartă titlul oficial „Édit du roi servant de règlement pour le commerce des négociants et marchands tant en gros qu’en détail”, cunoscut și sub numele „codul Savary”, a instituit dreptul comercial ȋn 122 de articole și XII titluri. Aceste norme s-au aplicat până la Codul comercial din 1807 promulat de Impăratul Napoleon I, dispoziții preluate și de Italia, Spania, Olanda, Anglia.
Așa-numitul contrat d'atermoierment era un acord încheiat între debitor și creditorii săi prin care debitorul în stare de faliment obținea din partea creditorilor o ȋntârziere la plata sumelor datorate la un anumit termen de plată sau obținea plata datoriei prin plăți parțiale.
În aceeași măsură, Ordonanța privind comerțul terestru din 1673 a introdus primele reglementări privind dreptul falimentulului, bancruta, drepturile creditorilor, competența judecătorilor ȋn materia falimentelor
Codul comercial din 1807 nu a conținut nicio prevedere privind concordatul preventiv și doar ȋntre 1848 și 1870 au fost introduse norme privind concordatul amiabil, un concordat preventiv judiciar.
Instrumentul și noțiunea de concordat preventiv au fost introduse inițial ȋn dreptul comercial din Belgia prin Legea din 20 iunie 1883 și Legea din 29 iunie 1887, fiind preluat ȋn Olanda (1884) și Franța (1887), înțelegerea debitorului cu creditorii săi fiind plasată, de data asta, sub control judiciar, dar având un caracter preventiv, cu scopul de a evita insolvența debitorului.
În dreptul englez, o instituție similară era acordul intitulat deed of arrangement, instituție care putea interveni atât în cursul procedurii insolvenței, cât și în afara acesteia având un caracter extrajudiciar, convențional.
Codul comercial român de la 1887 cuprindea două capitole dedicate moratoriului si concordatului, în cartea a III-a (Despre faliment), Cartea III Despre faliment, Titlul VI Despre încetarea și suspendarea falimentului, Cap. II Despre moratoriu și Cap. III Despre concordat. Codul comercial a fost promulgat prin decret la 10 mai 1887 și a intrat în vigoare la 1 septembrie 1887.
Moratoriul constituia o procedură de suspendare judiciară a procedurii falimentului, pentru o perioadă de maximum 6 luni, dispusă atunci când debitorul falit dovedea că încetarea plăților a fost consecința unor evenimente extraordinare si neprevăzute și stabilea, cu documente sau prin constituirea unor garanții îndestulătoare, că activul patrimoniului său covârșește pasivul.
Concordatul constituia o convenție încheiată între falit și creditorii săi sau majoritatea creditorilor săi, prin care se putea conveni suspendarea sau încetarea procedurii falimentului, sub rezerva omologării lui de către instanța competentă.
Problematica concordatului preventiv a fost reglementată inițial prin Legea concordatului preventiv din 1929, publicată în Monitorul Oficial Nr. 149 bis din 10 Iulie 1929, cu modificările ce i-au fost aduse prin legea publicată în Monitorul Oficial Nr. 146 din 4 Iulie 1930, și prin legea publicată în Monitorul Oficial Nr. 246 din 20 Octombrie 1932. Prin lege, moratoriul ante – falimentar a fost abrogat și înlocuit prin instituția concordatului preventiv.
Considerând că Legea concordatului preventiv din 1929, modificată în 1930, nu a fost suficientă pentru a rezolva toate situațiile comercianților împovărați de dificultățile crizei economice de la acea vreme, legiuitorul a introdus ȋn 1932 în legislația română, paralel cu concordatul preventiv și instituția lichidării judiciare.
Având ca model legea franceză din 4 martie 1889, legiuitorul român a deformat principiile caracteristice ale lichidării judiciare, modificările aduse prin Legea de la 25 aprilie 1932 s-a pus în pericol însăși noțiunea de credit comercial.
Prin Legea din 20 octombrie 1932 s-a abrogat legea așa-zisă a lichidării judiciare a datoriilor comerciale, aducându-se, totodată, unele modificări legii concordatului preventiv în interesul comercianților afectați de criza ce domina întreaga economie națională.
Legea asupra concordatului preventiv din 1929 a fost abrogată de Decretul- lege Nr. 1701 din 5 mai 1938 emis de Regele Carol, publicată în Monitorul Oficial Nr. 102 din 5 mai 1938.
De la data publicării în Monitorul Oficial a Decretul- lege Nr. 1701 din 5 mai 1938, au reintrat în vigoare dispozițiunile din art. 834 – 844 din Codul comercial din Vechiul Regat, referitoare la moratoriu, abrogat prin legea concordatului preventiv, ca și a acelora din art. 845 – 865 din Codul comercial, care se referă la concordatul post falimentar, se extinde pe cuprinsul întregii țării.
Reglementările Codului comercial român de la art. 695 – 888 (Cartea a III-a – Despre faliment) și art. 936 – 944 (Dispozițiuni speciale de procedură în materie de faliment) au fost abrogate prin art. 130 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării și lichidării judiciare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 29 iunie 1995.
Ca o alternativă la faliment, legiuitorul român a considerat oportună legiferarea concordatului preventiv, prin Legea nr. 381/2009 privind introducerea concordatului preventiv și mandatului ad- hoc publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 14 decembrie 2009.
Legea nr. 381/2009 se aplica debitorilor, persoanelor juridice care organizează o întreprindere aflată în dificultate financiară, fără a fi în stare de insolvență. Scopul legii era salvgardarea întreprinderii aflate în dificultate, în vederea continuării activității acesteia, a păstrării locurilor de muncă și a acoperirii creanțelor asupra debitorului, prin proceduri amiabile de renegociere a creanțelor sau a condițiilor acestora ori prin încheierea unui concordat preventiv.
În anul 2013, Guvernul României a emis OUG nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 620 din 4 octombrie 2013.
La data intrării în vigoare a OUG nr. 91/2013 s-au abrogat Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006, cu modificările și completările ulterioare, șȋ Legea nr. 381/2009 privind introducerea concordatului preventiv și mandatului ad-hoc, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 14 decembrie 2009, cu modificările ulterioare.
OUG nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență a fost respinsă prin Legea nr. 1/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 9 ianuarie 2015.
Prin Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014, legiuitorul a reglementat ȋn Titlul I Proceduri de prevenire a insolvenței, procedura mandatului ad-hoc și procedura concordatului preventiv, proceduri amiabile sau judiciare de renegociere a creanțelor sau de redresare a întreprinderii și acoperire a creanțelor asupra debitorului
3.2 Dispoziții comune ale mandatului ad-hoc și ale concordatului preventiv
Procedurile de prevenire a insolvenței se aplică tuturor debitorilor aflați în dificultate financiară. Elementele de noutate pe care le aduce Legea nr. 85/2014 față de reglementarea anterioară sunt reprezentate de extinderea sferei debitorilor cărora le sunt aplicabile procedurile de prevenire a insolvenței și de noua definiție dată conceptului de „dificultate financiară”.
Legea nr. 381/2009 privind introducerea concordatului prevenitiv și mandatului ad-hoc se aplica numai debitorilor persoane juridice care organizau o întreprindere, aflată în dificultate financiară, fără a fi în stare de insolvență. În noua reglementare, procedurile de prevenire a insolvenței se aplică tuturor debitorilor aflați în dificultate financiară, respectiv tuturor profesioniștilor prevăzuți la art. 3, astfel cum sunt definiți la art. 3 alin. (2) din Codul civil, cu două excepții: cei care exercită profesii liberale și cei cu privire la care se prevăd dispoziții speciale în ceea ce privește regimul insolvenței lor.
Dificultatea financiară este definită la art. 5 pct. 27 care prevede că este debitor în dificultate financiară ”debitorul care, deși execută sau este capabil să execute obligațiile exigibile, are un grad de lichiditate pe termen scurt redus și/sau un grad de îndatorare pe termen lung ridicat, ce pot afecta îndeplinirea obligațiilor contractuale în raport cu resursele generate din activitatea operațională sau cu resursele atrase prin activitatea financiară”.
Reglementarea anterioară definea întreprinderea aflată în dificultate financiară ca fiind „întreprinderea al cărei potențial de viabilitate managerială și economică se află într-o dinamică descrescătoare, dar al cărei titular execută sau este capabil să execute obligațiile exigibile” (art. 3 lit. b) din Legea nr. 381/2009).
În ambele reglementări se face distincție clară între debitorul aflat în insolvență și debitorul aflat în dificultate financiară, definițiile precizând expres faptul că un debitor aflat în dificultate financiară, spre deosebire de un debitor deja ajuns în insolvență, este capabil să execute obligațiile exigibile. Deosebirea între cele două definiții constă în faptul că noua reglementare nu mai consideră un criteriu al stării de dificultate financiară „dinamica descrescătoare”, ci face trimitere la nivelul indicatorilor economico-financiari, de lichiditate și risc. O lichiditate pe termen scurt redusă și/sau un grad de îndatorare pe termen lung ridicat sunt semne ca înterprinderea se află într-un dezechilibru financiar, ceea ce face necesară luarea de măsuri de prevenire a stării de insolvență.
Orice debitor aflat în dificultate financiară, poate introduce la tribunalul competent o cerere de deschidere a procedurii de mandat ad-hoc sau a procedurii de concordat preventiv.
Organele care aplică procedura mandatului ad-hoc sunt instanțele judecătorești, prin președintele tribunalului și mandatarul ad-hoc.
Organele care aplică procedura concordatului preventiv sunt judecătorul-sindic și administratorul concordatar.
Mandatarul ad-hoc și administratorul concordatar sunt practicieni în insolvență care ȋși exercită profesia conform prevederilor OUG nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și sunt ȋnregistrați ȋn Registrul formelor de organizare ținut de Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România (UNPIR).
Singura modificare față de vechea reglementare este înlocuirea denumirii de „conciliator”, ca organ care aplică procedura, cu cea de „administrator concordatar”. Instanțele judecătorești, prin președintele tribunalului, și mandatarul ad-hoc, sunt organele care aplică procedura mandatului ad-hoc, iar judecătorul-sindic și administratorul concordatar aplică procedura concordatului preventiv. Legiuitorul a menținut competența specială a președintelui tribunalului din reglementarea anterioară, pentru a asigura caracterul confidențial al procedurii, în același scop instituind și norme derogatorii de înregistrare a acestui tip de cereri (a se vedea în acest sens și Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005, astfel cum a fost modificat și completat prin Hotararea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1049/2014).
Adminstratorul concordatar trebuie să fie un practician în insolvență, autorizat potrivit legii. Conform art.31 din OUG nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență, cel care administrează procedura de concordat preventiv, administratorul concordatar („conciliatorul” din vechea reglementare) este „practicianul în insolvență compatibil, autorizat, desemnat să exercite atribuțiile prevăzute de lege sau cele stabilite de instanța de judecată, în cadrul procedurii de concordat preventiv”.
Mandatarul ad-hoc și administratorul concordatar sunt propuși prin cererea debitorului de deschidere a procedurii de mandat ad-hoc sau a procedurii de concordat preventiv, dintre practicienii în insolvență autorizați potrivit legii.
În doctrină s-a arătat că ”norma dă eficiență principiului consacrat de art. 4 pct. 13, potrivit căruia administrarea procedurilor de prevenire a insolvenței și de insolvență trebuie efectuată de către practicieni în insolvență, iar desfășurarea acestora trebuie să aibă loc sub controlul instanței de judecată.”
Creditorii participă la procedura mandatului ad-hoc în mod individual, legea neformalizând participarea colectivă a acestora, dat fiind caracterul necontencios, rapid și confidențial al procedurii. Creditorii sunt invitați la negocieri de către mandatarul ad-hoc, în scopul realizării obiectivului acestuia- încheierea unei înțelegeri între debitor și creditorii săi.
În procedura concordatului preventiv, creditorii participă la procedură în mod individual, în măsura permisă de drepturile aferente creanței lor, precum și în mod colectiv, prin organismele prevazute de lege: adunarea creditorilor și reprezentantul creditorilor.
Debitorul participă la procedură prin reprezentanții săi legali sau convenționali, astfel cum sunt aceștia prevăzuți în actele normative ce reglementează înființarea și organizarea respectivelor entități și conform statutelor/actelor constitutive ale acestora.
În cazul procedurii de mandat ad-hoc, creditorii participă la procedură în mod individual, în măsura permisă de drepturile aferente creanței lor, obiectivul mandatarului ad-hoc fiind acela de a realiza, în termen de 90 de zile de la desemnare, o înțelegere între debitor și unul sau mai mulți creditori ai săi, în vederea depășirii stării de dificultate financiară în care se află debitorul.
În cazul procedurii concordatului preventiv, creditorii participă la procedură în mod colectiv, potrivit Legii nr. 85/2014, prin adunarea creditorilor concordatari și reprezentantul creditorilor, obiectivul fiind ȋncheierea contractului de concordat preventiv între debitorul în dificultate financiară, pe de o parte, și creditorii care dețin cel puțin 75% din valoarea creanțelor acceptate și necontestate, pe de altă parte, omologat de judecătorul-sindic, contract prin care debitorul propune un plan de redresare și de realizare a creanțelor acestor creditori, iar creditorii acceptă să sprijine eforturile debitorului de depășire a dificultății în care se află.
În cadrul procedurilor mandatului ad-hoc și concordatului preventiv, debitorul participă la procedură prin reprezentanții săi legali sau convenționali.
Tribunalul în a cărui circumscripție se află sediul principal sau sediul profesional al debitorului este competent să soluționeze cererile debitorului de deschidere a procedurii de mandat ad-hoc sau a procedurii de concordat preventiv.
Cererile și pricinile referitoare la concordatul preventiv sunt de competența judecătorului-sindic, desemnat potrivit prevederilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare
Hotărârile pronunțate de președintele tribunalului ȋn procedura de mandat ad-hoc sau de judecătorul-sindic ȋn procedura de concordat preventiv, sunt executorii
Hotărârile președintelui tribunalului sau ale judecătorului-sindic pot fi atacate de părți numai cu apel, în termen de 7 zile, care se calculează de la comunicare, pentru absenți, și de la pronunțare, pentru cei prezenți. Apelul nu este suspensiv de executare.
Curtea de apel este instanța de apel pentru hotărârile pronunțate de președintele tribunalului sau de judecătorul-sindic, după caz. Hotărârile curții de apel sunt definitive.
3.3 Procedura mandatului ad-hoc
Procedura mandatului ad-hoc este reglementată la Titlul I Proceduri de prevenire a insolvenței, Capitolul II Mandatul ad-hoc, art. 10 – 15 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare.
În doctrină s-a arătat că „procedura este în mod evident necontencioasă, iar rolul instanței se reduce la a constata dacă într-adevăr întreprinderea are dificultăți serioase și dacă mandatarul propus îndeplinește condițiile legale.”
Mandatarul ad-hoc este, conform prevederilor art.32 din OUG 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență, „practicianul în insolvență compatibil, autorizat în condițiile legii, desemnat să exercite atribuțiile prevăzute de lege sau cele stabilite de instanța de judecată, în cadrul mandatului ad-hoc”.
Prin cererea introductivă, debitorul trebuie să descrie detaliat motivele care fac necesară numirea unui mandatar ad-hoc, adică să demonstreze că se află în situația de dificultate financiară, și nu în echilibru financiar ori insolvență, și anume că:
entitatea debitoare își poate achita la scadență datoriile exigibile angajate, cu fondurile bănești de care dispune, deci nu este în insolvență (prezumată sau iminentă);
nivelul indicatorilor de lichiditate și risc (grad de lichiditate pe termen scurt redus și/sau grad de îndatorare pe termen lung ridicat) creează prezumția că poate fi afectată îndeplinirea obligațiilor contractuale în raport cu resursele proprii sau atrase, deci că întreprinderea nu este în echilibru financiar.
Mandatul ad-hoc este o procedură confidențială, declanșată la cererea debitorului în dificultate financiară, prin care un mandatar ad-hoc, desemnat de instanță, negociază cu creditorii în scopul realizării unei înțelegeri între unul sau mai mulți dintre aceștia și debitor, în vederea depășirii stării de dificultate în care se află.
Organele care aplică procedura mandatului ad-hoc sunt instanțele judecătorești, prin președintele tribunalului și mandatarul ad-hoc.
Mandatarul ad-hoc este practicianul în insolvență compatibil, autorizat în condițiile legii, desemnat să exercite atribuțiile prevăzute de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență sau cele stabilite de instanța de judecată, în cadrul mandatului ad-hoc.
Obiectivul mandatarului ad-hoc este acela de a realiza, în termen de 90 de zile de la desemnare, o înțelegere între debitor și unul sau mai mulți creditori ai săi, în vederea depășirii stării de dificultate financiară în care se află debitorul, a salvgardării acestuia, păstrării locurilor de muncă și acoperirii creanțelor asupra debitorului
În materia mandatului ad-hoc se ȋntocmește Registrul special privind mandatul ad-hoc care se păstrează la cabinetul președintelui instanței de judecată, în grija prim-grefierului, nefiind destinat publicității.
Registrul special privind mandatul ad-hoc este reglementat de dispozițiile din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și din Hotărârea nr. 1375/2015 din 17 decembrie 2015 a Plenul Consiliului Superior al Magistraturii pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești.
Registrul special privind mandatul ad-hoc conține următoarele mențiuni: numărul cererii debitorului de numire a unui mandatar ad-hoc, precum și orice înscrisuri referitoare la cerere, denumirea societății care solicită aplicarea procedurii mandatului ad-hoc, soluția pronunțată (numirea mandatarului sau stabilirea onorariului) și ȋncetarea mandatului.
În ceea ce privește ȋncetarea mandatului, ȋn Registrul special privind mandatul ad-hoc se va ȋnscrie una din cele 3 variante prevăzute la art. 15 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, și anume: a) prin denunțarea unilaterală a mandatului de către debitor sau de către mandatarul ad-hoc; b) prin încheierea înțelegerii prevăzute la art. 13 alin. (2) din Legea nr. 85/2014; c) dacă, în termenul prevăzut la art. 13 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, mandatarul nu a reușit să intermedieze încheierea unei înțelegeri între debitor și creditorii săi.
Cererea debitorului de numire a unui mandatar ad-hoc se ȋnregistreaza ȋn sistemul ECRIS de către primul grefier sau de grefierul special desemnat de președinte ȋn acest sens, ȋn regim de confidențialitate, ȋn aplicația ECRIS fiind menționate doar numărul de dosar și obiectul acestuia.
Încheierea executorie prin care se desemnează mandatarul ad-hoc de către președintele tribunalului și ȋncheierea definitivă prin care se constată ȋncetarea mandatului ad-hoc nu se pronunță ȋn ședință publică, se pronunță ȋn camera de consiliu, nu se trece ȋn condica ședințelor de judecată și se comunică numai reprezentantului părții, sub semnătură.
Documentele referitoare la mandatul ad-hoc sunt confidențiale și nu sunt accesibile decât de debitor, mandatarul ad-hoc și instanța de judecată.
Agentul procedural trebuie să respecte obligația de confidențialitate a procedurii prevăzută la art. 12 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.
Încetarea mandatului poate avea loc fie printr-un act unilateral al debitorului sau al mandatarului ad-hoc, fie prin realizarea obiectivului său (înțelegerea), fie prin eșecul procedurii de mandat ad-hoc.
În privința motivațiilor pentru reușita unei înțelegeri între debitor și creditorii săi într-o procedură de mandat ad-hoc, în doctrină s-a arătat că „ceea ce creditorii pot accepta din propunerile mandatarului ad-hoc (și mai mult decât atât), în caz de deschidere a procedurii insolvenței, devine obligatoriu conform legii. Așadar, înainte de refuzul ferm al negocierii, creditorii ar trebui să analizeze sinceritatea demersurilor debitorului, seriozitatea dificultăților acuzate și a încercării de restructurare în vederea continuării afacerii, fezabilitatea planului de continuare a afacerilor, etc., și numai dacă demersul nu este credibil sau este din start sortit eșecului, să refuze negocierea.”
3.4 Procedura concordatului preventiv
Procedura concordatului preventiv este reglementată la Titlul I Proceduri de prevenire a insolvenței, Capitolul II Mandatul ad-hoc, art. 16 – 37 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare.
Concordatul preventiv este un contract încheiat între debitorul în dificultate financiară, pe de o parte, și creditorii care dețin cel puțin 75% din valoarea creanțelor acceptate și necontestate, pe de altă parte, omologat de judecătorul-sindic, contract prin care debitorul propune un plan de redresare și de realizare a creanțelor acestor creditori, iar creditorii acceptă să sprijine eforturile debitorului de depășire a dificultății în care se află.
De la aplicarea procedurii de concordat preventiv stabilită prin Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, sunt excluși anumite categorii de debitori.
Organele care aplică procedura concordatului preventiv sunt judecătorul-sindic și administratorul concordatar.
Orice debitor aflat în dificultate financiară, poate introduce la tribunalul competent o cerere de deschidere a procedurii de concordat preventiv și propune un administrator concordatar provizoriu dintre practicienii în insolvență autorizați potrivit legii.
La primirea cererii de deschidere a procedurii de concordat preventiv, grefierul registrator tribunalul competent, verifică dacă există un dosar de concordat preventiv sau, după caz, un alt dosar de insolvență cu privire la același debitor și întocmește un referat, pe care îl atașează la toate dosarele identificate și la dosarul nou-înregistrat.
Oferta de concordat preventiv va fi atașată la cererea de deschidere a procedurii de concordat preventiv prin care se propune un administrator concordatar provizoriu, și pentru opozabilitate față de terți, se depune la grefa tribunalului unde va fi înregistrată ȋn Registrul special privind concordatul preventiv.
Despre depunerea și notificarea cererii de deschidere a procedurii de concordat preventiv și a ofertei de concordat preventiv se face mențiune în registrul în care este înregistrat debitorul.
În materia concordatului preventiv se ȋntocmește Registrul special privind concordatul preventiv care se se ține la tribunalele specializate sau la secțiile specializate ale tribunalelor.
Registrul special privind concordatul preventiv este reglementat de dispozițiile din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și din Hotărârea nr. 1375/2015 din 17 decembrie 2015 a Plenul Consiliului Superior al Magistraturii pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești.
Registrul special privind concordatul preventiv conține următoarele mențiuni: numărul dosarului, persoana care depune oferta, data depunerii ofertei, numele administratorului concordatar, ȋnchiderea concordatului preventiv.
La ȋnregistrarea cererii de concordat preventiv, grefierul registrator va verifica dacă există un dosar de deschidere a insolvenței cu privire la același debitor și va intocmi un referat care se va depune ȋn toate dosarele identificate și ȋn dosarul nou inregistrat.
Încheierea de ȋnchidere a concordatului va fi comunicată, din oficiu, către oficiul registrului comerțului la care debitorul este ȋnregistrat, pentru a fi efectuate mențiunile corespunzătoare.
Când se invocă motive de nulitate absolută a concordatului preventiv, cererile de anulare prevăzute la art. 34 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență nu se ȋnregistrează ca dosare asociate, sunt considerate cereri incidentale, care se depun la dosarul de bază.
Dreptul de a cere constatarea nulității concordatului preventiv se prescrie în termen de 6 luni de la data omologării concordatului.
Când se invocă motive de suspendare a concordatului preventiv, cererile de suspendare prevăzute la art. 34 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență se ȋnregistrează ca dosare asociate și se repartizează judecatorului care soluționeaza cererea de concordat preventiv. Judecătorul-sindic, la cererea reclamantului, poate dispune suspendarea concordatului preventiv pe cale de ordonanță președințială.
Încheierile prevăzute la art. 36 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, pentru anularea și/sau suspendarea concordatului preventiv constituie acte finale de dezinvestire.
Oferta de concordat și, implicit, proiectul de concordat, are ca principal obiectiv restructurarea activității debitorului ȋn domeniul managerial și organizatoric, financiar-contabil, producție, comercial, informațional și social, având ca scop principal depășirea stării de dificultate financiară temporară in care se află debitorul conform declarației sale, astfel ȋncât să fie oferită posibilitatea plății unei proporții rezonabile a datoriilor cuprinse ȋn tabelul creditorilor concordatari, precum și a relansării viabile a activității economice debitorului.
Ofertele de concordat se depun la instanțe de către practicieni în insolvență ȋnregistrați ȋn Registrul formelor de organizare ținut de Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România (UNPIR).
Practicienii în insolvență ȋși exercita profesia în cabinete individuale, societăți profesionale cu răspundere limitată (SPRL) și întreprinderi unipersonale cu răspundere limitată sau pot avea calitatea de colaboratori ori angajați ai uneia dintre formele de exercitare a profesiei, conform prevederilor OUG nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit OUG nr. 86/2006, conciliatorul este practicianul în insolvență compatibil, autorizat, desemnat să exercite atribuțiile prevăzute de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență sau cele stabilite de instanța de judecată, în cadrul procedurii de concordat preventiv.
Potrivit Legii nr. 85/2014, administratorul concordatar este practicianul în insolvență, autorizat, desemnat să exercite atribuțiile în cadrul procedurii române de prevenire a insolvenței prin concordatul preventiv potrivit prevederilor Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență sau cele stabilite de instanța de judecată.
Oferta de concordat cuprinde următoarele:
proiectul de concordat preventiv
declarația debitorului privind starea de dificultate financiară în care se află
lista creditorilor cunoscuți, inclusiv cei ale căror creanțe sunt contestate integral sau parțial, cu precizarea cuantumului și a cauzelor de preferință acceptate de debitor
administratorul concordatar propus de debitor și onorariul propus al acestuia
Oferta de concordat cuprinde deasemenea, o declarație a administratorului concordatar că nu se află ȋn nici o situația de incompatibilitate sau conflict de interese cu debitorul la care solicită desemnarea în calitate de administratorul concordatar provizoriu și că deține dotarea materială, tehnica de calcul și personalul calificat pentru realizarea activităților legate de procedura concordatului preventiv la respectivul debitor.
La oferta de concordat se atașează ȋn copie certificată conform cu originalul certificatul de ȋnregistrare și atestatul practicianului ȋn insolvență eliberate de Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România (UNPIR), precum și asigurarea de răspundere profesională.
Practicienii în insolvență pot depune la instanțe ofertele de concordat, inclusiv ȋn format electronic, și se ȋncarcă și pe site-ul instanței, ȋntr-o secțiune specială, pentru a putea fi consultate de persoanele interesate.
Potrivit practicii și dispozițiilor legale, oferta de concordat cuprinde, de regulă, onorariul fix lunar și onorariul de succes al administratorului concordatar, stabilirea cuantumului onorariului având ȋn vedere o serie de factori în funcție de natura obligațiilor acestuia.
Proiectul de concordat preventiv ȋmpreună cu planul de redresare al debitorului sunt elemente componente ale ofertei de concordat, și sunt elaborate de administratorul concordatar împreună cu debitorul.
Proiectul de concordat preventiv are la bază o serie de ipoteze de lucru pentru proiecția fluxurilor de numerar viitoare, care vor sta la baza distribuirilor către creditori.
Ipotezele de lucru au ȋn vedere situații viabile care se vor desfășura cu un grad ridicat de certitudine, ȋnsă pe durata planului de redresare al debitorului se pot ivi situații independente de voința debitorului și a administratorului concordatar, care vor putea conduce la ȋntârzierea ȋncasărilor sau realizarea unor venituri diferite față de cele estimate (ȋntârzieri la plată ale clienților din cauze obiective, modificarea volumului de comenzi ȋn funcție de cerințele clientului final, un necesar de resurse suplimentar pentru majorarea cifrei de afaceri față de cuantumul estimat, condiții specifice pieței la un moment dat etc.) și care nu pot fi previzionate cu precizie la data elaborării planului.
Analiza situației economico-financiare a debitorului și situația analitică a activului și a pasivului debitorului este certificată de un expert contabil sau este auditată de un auditor autorizat potrivit legii.
De asemenea, ȋn intervalul de timp care trece ȋntre data de referință a propunerii proiectului de concordat preventiv și a planului de redresare și data la care acestea vor intra in vigoare, este posibil ca o serie de valori luate ȋn calcul ȋn cadrul estimărilor să suporte modificări care pot avea un impact asupra obiectivelor de atins.
În funcție de oportunitățile și situațiile viitoare care pot apare pe durata de implementare a planului de redresare, debitorul va putea propune operațiuni economice care nu au fost incluse ȋn plan, urmând ca acestea să fie realizate dupa obținerea aprobării necesare, și va putea propune măsuri care să vizeze prelungirea perioadei concordatului preventiv, conform prevederilor Legii 85/2014, sau devansarea termenelor de plata a creanțelor cuprinse ȋn propunerea de plată.
Prin oferta de concordat preventiv, debitorul poate cere judecătorului-sindic suspendarea provizorie a urmăririlor silite, potrivit prevederilor art. 996 și 999 din Codul de procedură civilă.
Cererea debitorului pentru suspendarea provizorie a urmăririlor silite se judecă în camera de consiliu, de urgență și cu precădere, fără citarea părților.
uspendarea provizorie a urmăririlor silite individuale se menține până la pronunțarea unei hotărâri executorii de omologare a concordatului sau până la respingerea ofertei de concordat prin vot de către creditorii ale căror creanțe necontestate compun masa credală, conform legii.
Proiectul de concordat preventiv este propus ȋn vederea acoperirii pasivului societății debitoare pentru plata creanțelor creditorilor pe o durată maximă de implementare de 24 de luni de la data omologării acestuia prin hotărâre executorie, conform art. 24 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, cu posibilitatea de prelungire cu 12 luni.
În perioada concordatului preventiv omologat de către judecătorul sindic nu se poate deschide procedura insolvenței față de debitor.
În primul an este obligatorie plata a minimum 20% din valoarea creanțelor stabilite prin concordat.
În cazul contractelor a căror scadență depășește termenul de 24 de luni prevăzut pentru realizarea concordatului sau al celor pentru care se propun eșalonări de plată în afara termenul de 24 de luni, după închiderea procedurii de concordat, aceste plăți vor continua conform contractelor din care rezultă.
Prin proiectul de concordat preventiv, debitorul propune, de asemenea, confirmarea administratorului concordatar provizoriu, precum și onorariul acestuia pentru perioada ulterioară datei încheierii concordatului.
Oferta de concordat preventiv se notifică de către administratorul concordatar provizoriu creditorilor prin mijloace de comunicare rapidă și care asigură posibilitatea confirmării primirii acesteia.
Proiectul de concordat preventiv este supus aprobării creditorilor ȋn adunarea creditorilor concordatari.
În vederea exercitarii votului creditorilor asupra proiectului de concordat preventiv, debitorul poate organiza una sau mai multe ședințe, colective ori individuale, de negociere cu creditorii, ȋn prezența administratorului concordatar propus de debitor, conform art. 26 alin. (1) din Legea 85/2014.
În cursul derulării procedurii, adunarea creditorilor concordatari poate fi convocată de administratorul concordatar, din oficiu sau la cererea creditorilor reprezentând cel puțin 10% din valoarea totală a creanțelor concordatare și adoptă hotărâri cu majoritatea de voturi stabilită prin raportare la valoarea creanțelor creditorilor concordatari prezenți.
Votul creditorilor concordatari poate fi exercitat și prin corespondență sau poate fi trimis prin mijloace de comunicare rapidă pe adresa de e-mail a debitorului sau a administratorului concordatar ȋn termen de maximum 60 de zile calendaristice calculate de la data primirii ofertei de concordat preventiv.
Votul favorabil necondiționat asupra concordatului preventiv are valoare de acceptare a concordatului. Orice condiționare a votului este considerată vot negativ.
Ședința adunării creditorilor concordatari pentru aprobarea proiectului de concordat preventiv este organizată și prezidată de administratorul concordatar, la adunare fiind invitat și debitorul.
Dacă în termenul de maximum 60 de zile calendaristice calculate de la data primirii ofertei de concordat preventiv unul sau mai mulți creditori deținând cel puțin 10% din valoarea totală a creanțelor solicită convocarea adunării tuturor creditorilor, administratorul concordatar este obligat să o convoace în termen de maximum 5 zile de la data primirii cererii.
Convocarea este transmisă creditorilor prin mijloace de comunicare rapidă și care asigură confirmarea primirii acesteia.
Concordatul preventiv se consideră aprobat de creditori dacă sunt întrunite voturile creditorilor care reprezintă cel puțin 75% din valoarea creanțelor acceptate și necontestate.
Creditorii care, direct sau indirect, controlează, sunt controlați ori se află sub control comun cu debitorul pot participa la ședință, dar pot vota cu privire la concordat doar în cazul în care acesta le acordă mai puțin decât ar primi în cazul falimentului.
După aprobarea concordatului preventiv de către creditori, administratorul concordatar solicită judecătorului-sindic să omologheze concordatul preventiv.
Omologarea concordatului preventiv se dispune de judecătorul-sindic prin încheiere pronunțată în camera de consiliu, de urgență și cu precădere, după citarea și ascultarea administratorului concordatar. Cererea de omologare a concordatului preventiv poate fi respinsă exclusiv pentru motive de legalitate.
Concordatul preventiv, aprobat de creditori și omologat de judecătorul-sindic prin încheiere, se comunică creditorilor, prin intermediul administratorului concordatar, și se menționează în registrul în care este înregistrat debitorul.
Concordatul preventiv prin care se propun reduceri ale creanțelor bugetare va fi opozabil creditorilor bugetari, cu condiția respectării prevederilor legale cu privire la ajutorul de stat din legislația internă și europeană.
De la data comunicării hotărârii de omologare a concordatului preventiv se suspendă de drept urmăririle individuale ale creditorilor semnatari asupra debitorului și curgerea prescripției dreptului de a cere executarea silită a creanțelor acestora contra debitorului.
Curgerea dobânzilor, a penalităților și a oricăror altor cheltuieli aferente creanțelor nu se suspendă față de creditorii semnatari, cu excepția situației în care aceștia își exprimă expres, în scris, acordul în sens contrar, acord ce va fi menționat în proiectul de concordat.
Orice creditor care obține un titlu executoriu asupra debitorului în cursul procedurii poate formula cerere de aderare la concordat sau poate să își recupereze creanța prin orice alte modalități prevăzute de lege. Cererea de aderare se depune la administratorul concordatar, care o include în tabelul creditorilor concordatari.
Procedura concordatului preventiv se ȋncheie prin introducerea acțiunii în rezoluțiune de către adunarea creditorilor concordatari sau prin finalizarea cu succes a concordatului preventiv.
Creditorii care au votat împotriva concordatului preventiv pot cere anularea acestuia, în termen de 15 zile de la data omologării acestuia.
Adunarea creditorilor concordatari poate hotărî introducerea acțiunii în rezoluțiune a concordatului preventiv ȋn situația în care se constată încălcarea gravă de către debitor a obligațiilor asumate prin concordatul preventiv, chiar dacă nu a fost înscris pe ordinea de zi a ședinței adunării.
Acțiunea în rezoluțiunea concordatului preventiv poate fi introdusă și de creditorul care deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor acceptate și necontestat.
Prin încălcarea gravă de către debitor a obligațiilor asumate prin concordatul preventiv se ȋnțeleg acțiunile precum, favorizarea unuia sau a mai multor creditori în dauna celorlalți, ascunderea sau înstrăinarea de active în perioada concordatului preventiv, efectuarea de plăți fără contraprestație sau în condiții ruinătoare.
De la data introducerii acțiunii în rezoluțiune de către adunarea creditorilor concordatari, procedura concordatului preventiv se suspendă de drept.
Prin hotărârea de admitere a acțiunii în rezoluțiune, judecătorul-sindic acordă creditorilor daune-interese, potrivit dreptului comun.
În cazul ȋn care procedura concordatului preventiv se finalizează cu succes, la termenul prevăzut în contract sau anterior acestuia, judecătorul-sindic va pronunța o încheiere prin care va constata realizarea obiectului concordatului preventiv. În această situație, modificările creanțelor prevăzute în concordatul preventiv rămân definitive.
În cazul în care în cursul derulării procedurii, înainte de expirarea duratei de implementare a proiectului de concordat preventiv, administratorul concordatar apreciază că este imposibilă realizarea obiectivelor concordatului din motive neimputabile debitorului, poate cere judecătorului-sindic constatarea nereușitei concordatului preventiv și închiderea procedurii
CAPITOLUL IV
ORGANELE CARE APLICA PROCEDURA INSOLVENȚEI
Organele care aplică procedura insolvenței sunt reglementate la Titlul II Procedura insolvenței, Capitolul I Dispoziții comune, art. 40 – 64 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare.
Organele care aplică procedura insolvenței sunt: instanțele judecătorești, judecătorul-sindic, administratorul judiciar și lichidatorul judiciar.
Organele care aplică procedura insolvenței trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a actelor și operațiunilor prevăzute de prezenta lege, precum și realizarea, în condițiile legii, a drepturilor și obligațiilor celorlalți participanți la aceste acte și operațiuni.
4.1. Instanțele de judecată
Toate procedurile prevăzute de procedura insolvenței, cu excepția apelului, sunt de competența tribunalului sau, dacă este cazul, a tribunalului specializat în a cărui circumscripție debitorul și-a avut sediul social/profesional cel puțin 6 luni anterior datei sesizării instanței.
Sediul social/profesional al debitorului este cel cu care figurează acesta în registrul comerțului, respectiv în registrul societăților agricole sau în registrul asociaților și fundațiilor. În cazul în care sediul a fost schimbat cu mai puțin de 6 luni anterior depunerii cererii de deschidere a procedurii insolvenței, sediul social/profesional al debitorului este cel cu care acesta figura la registrul comerțului, respectiv în registrul societăților agricole sau în registrul asociațiilor și fundațiilor înainte de schimbare.
Dacă în cadrul tribunalului a fost creată o secție specială de insolvență, acesteia îi aparține competența pentru derularea procedurilor prevăzute de prezenta lege.
Tribunalul, legal învestit cu o cerere de deschidere a procedurii insolvenței, rămâne competent să soluționeze cauza, indiferent de schimbările ulterioare de sediu al debitorului.
Repartizarea cauzelor, având ca obiect procedura insolvenței, judecătorilor desemnați ca judecători-sindici se realizează în mod aleatoriu, în sistem informatizat, potrivit art. 53 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Dacă ulterior înregistrării unei cereri privind procedura insolvenței se constată că la instanță s-a depus cel puțin o cerere formulată de aceleasi părți, chiar împreună cu altele, având unul dintre obiectele inițiale, toate cererile vor fi repartizate primului complet învestit dacă cererile nu au fost soluționate încă.
Colegiul de conducere al instanței judecătorești stabilește, în funcție de resursele instanței, procedura internă privind evitarea, în măsura posibilității, a judecării separate a actelor de sesizare a instanței în situațiile prevăzute mai sus.
Prevederile privind repartizarea primului complet învestit se aplică și dacă primul complet învestit a luat act de renunțarea la judecarea cererii sau a anulat cererea ca netimbrată, ca nesemnată ori pentru neîndeplinirea celorlalte condiții prevăzute de art. 194 – 197 din Codul de procedură civilă, ori cererea de deschidere a procedurii de insolvență a fost respinsă în condițiile art. 67 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței si de insolvență, cu modificările si completările ulterioare, precum și atunci când cererea a fost respinsă ca inadmisibilă în condițiile art. 1017 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Grefierul registrator, primind cererea de deschidere a procedurii de insolvență sau de concordat preventiv, verifică dacă există un dosar de concordat preventiv sau, după caz, un alt dosar de insolvență cu privire la același debitor și întocmește un referat, pe care îl atașează la toate dosarele identificate și la dosarul nou-înregistrat.
Dosarul de fond, în procedurile privind insolvența, este constituit din dosarul de bază și, dacă este cazul, din dosare asociate. În dosarul de bază se înregistrează cererile și se pronunță hotărârile privind următoarele momente ale procedurii insolvenței:
deschiderea procedurii;
opoziția la deschiderea procedurii;
intrarea în faliment;
confirmarea planului de reorganizare;
confirmarea numirii administratorului/lichidatorului judiciar;
închiderea procedurii.
Primului judecător-sindic învestit cu soluționarea unei cereri de deschidere a procedurii de insolvență, indiferent că a fost formulată de către creditor sau de către debitor, îi vor fi repartizate cererile ulterioare de deschidere a procedurii privind același debitor, introduse înainte de soluționarea dosarului de insolvență repartizat anterior.
După prima cerere repartizată aleatoriu în sistem informatic, dosarele formate ca urmare a formulării unor cereri ulterioare se repartizează manual primului complet învestit.
Dacă cererea de deschidere a procedurii formulată de către debitor este respinsă, cererile ulterioare ale creditorilor, înregistrate în dosarul format ca urmare a cererii debitorului, după disjungere, sunt înregistrate într-un nou dosar, având ca obiect cerere de deschidere a procedurii formulată de către creditori, care se repartizează aceluiași complet.
Dacă cererea de deschidere a procedurii formulată de către debitor este respinsă și au existat cereri ale creditorilor înregistrate atât înainte, cât și după înregistrarea cererii debitorului, cererile creditorilor disjunse din dosarul de deschidere a procedurii la cererea debitorului, după disjungere, se judecă în dosarul format ca urmare a cererilor anterioare ale creditorilor din dosarul atașat.
Pentru respectarea principiului continuității completului de judecată în apel, grefierul registrator verifică în sistemul ECRIS dacă s-au mai declarat alte căi de atac în același dosar de fond și repartizează manual noul dosar completului care a judecat primul apel.
La data înregistrării unei cereri de deschidere a procedurii de insolvență, grefierul registrator verifică dacă există pe rol un dosar de insolvență aparținând unei alte societăți care face parte din același grup de societăți, potrivit mențiunii din cerere, respectiv din declarația depusă de debitor potrivit art. 67 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 85/2014, cu modificările și completările ulterioare, sau a listei cuprinzând membrii grupului, prevăzută de art. 194 din Legea nr. 85/2014.
Dacă s-a înregistrat un asemenea dosar, dosarul înregistrat ulterior, ce vizează o persoană juridică din același grup de societăți, se repartizează manual aceluiași judecător-sindic.
Dacă există o cerere comună de deschidere a procedurii insolvenței împotriva mai multor societăți aparținând aceluiași grup de societăți, pentru fiecare membru al grupului se formează un dosar separat. Primul dosar înregistrat se repartizează aleatoriu în sistem informatic, iar celelalte se repartizează manual aceluiași judecător-sindic.
Dacă la cererea comună de deschidere a procedurii insolvenței subscrie unul sau mai mulți membri ai aceluiași grup de societăți, deși nu se află la momentul respectiv în stare de insolvență sau de insolvență iminentă, dar formulează cererea pentru a evita deschiderea ulterioară a unei proceduri separate, pentru fiecare dintre membrii care subscriu se constituie un dosar distinct, acestea fiind repartizate manual aceluiași judecător-sindic, desemnat aleatoriu în primul dosar.
Toate cererile, contestațiile, acțiunile întemeiate pe dispozițiile prezentului capitol se judecă potrivit prevederilor Codului de procedură civilă cu privire la judecata în primă instanță, cu mențiunea că termenul pentru depunerea întâmpinării este de maximum 15 zile de la comunicare, răspunsul la întâmpinare nu este obligatoriu, iar judecătorul-sindic fixează, prin rezoluție, în termen de maximum 5 zile de la data depunerii întâmpinării, primul termen de judecată, care va fi de cel mult 30 de zile de la data rezoluției. În ceea ce privește cererile de deschidere a procedurii de insolvență ori în alte cazuri în care legea prevede termene speciale se va ține cont de aceste termene speciale.
Orice cerere de anulare sau schimbare a hotărârii de recunoaștere a unei proceduri străine de insolvență se soluționează de același judecător-sindic, în același dosar în care s-a pronunțat recunoașterea, formându-se dosar asociat.
Orice informare și orice documente privind modificări importante intervenite în derularea procedurii străine recunoscute se depun la același dosar în care s-a pronunțat hotărârea de recunoaștere.
Măsurile cu executare vremelnică ce pot fi dispuse de judecătorul-sindic la cererea reprezentantului străin, anterior sau ulterior recunoașterii unei proceduri străine, se dispun în același dosar în care se judecă sau s-a judecat cererea de recunoaștere, de același judecător-sindic, în cadrul unor dosare asociate. Modificarea sau încetarea măsurii vremelnice se dispune în cadrul aceluiași dosar asociat.
Acțiunile în anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor săi, alte acțiuni în nulitate sau inopozabilitate ce pot fi formulate de reprezentantul străin se judecă în același dosar în care s-a dat hotărârea de recunoaștere, în cadrul unor dosare asociate.
La deschiderea unei proceduri secundare de insolvență pe teritoriul României, după recunoașterea unei proceduri străine principale, se constituie un nou dosar pentru procedura română, ce se va repartiza manual aceluiași judecător-sindic desemnat în dosarul care a avut ca obiect recunoașterea procedurii străine.
În cazul recunoașterii mai multor proceduri străine privind același debitor, pentru fiecare recunoaștere se constituie un dosar distinct în cadrul căruia judecătorul-sindic va lua și măsurile vremelnice ce se impun și va reexamina aceste măsuri. Toate dosarele se vor repartiza aceluiași judecător-sindic care va asigura coordonarea procedurilor.
În cazul recunoașterii unei proceduri străine privind un debitor care face parte dintr-un grup de societăți se constituie un dosar în care vor fi luate și revizuite și măsurile vremelnice ce se impun. Pentru procedura română de insolvență privind un alt debitor, ce face parte din același grup de societăți, se constituie un dosar distinct. Dosarele vor fi repartizate aceluiași judecător-sindic care va asigura coordonarea procedurilor.
În cazul cererii de deschidere a procedurii insolvenței nu sunt aplicabile dispozițiile art. 200 din Codul de procedură civilă privind regularizarea cererii.
În litigiile care au fost promovate în temeiul dreptului comun, după deschiderea procedurii insolvenței citarea debitorului se va face la sediul acestuia și la sediul administratorului judiciar/lichidatorului judiciar.
Citarea părților, precum și comunicarea oricăror acte de procedură se efectuează prin Buletinul Procedurilor de Insolvență.
Comunicarea citațiilor, a convocărilor și notificărilor către participanții la proces, al căror sediu, domiciliu sau reședință se află în străinătate, este supusă dispozițiilor Codului de procedură civilă coroborate cu prevederile Regulamentului (CE) nr. 1.346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, și ale Regulamentului (CE) nr. 1.393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială ("notificarea sau comunicarea actelor") și abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1.348/2000 al Consiliului, după caz.
În procedurile contencioase reglementate de procedura insolvenței sunt citate în calitate de părți numai persoanele ale căror drepturi sau interese sunt supuse spre soluționare judecătorului-sindic, în condiții de contradictorialitate.
În toate celelalte cazuri se aplică dispozițiile din Codul de procedură civilă referitoare la procedura necontencioasă, în măsura în care nu contravin unor dispoziții exprese prevăzute de Legea nr. 85/2014.
Prin excepție, comunicarea actelor de procedură anterioare deschiderii procedurii și notificarea deschiderii procedurii se vor realiza potrivit prevederilor Codului de procedură civilă.
Creditorii care nu au fost notificați potrivit prevederilor art. 99 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 sunt considerați de drept în termenul de depunere a cererilor de admitere a creanțelor, prin depunerea unei cereri de admitere la masa credală și vor prelua procedura în stadiul în care se afla în momentul înscrierii lor la masa credală.
Prin excepție, prima citare și comunicare a actelor de procedură către persoanele împotriva cărora se introduce o acțiune, în temeiul dispozițiilor prezentei legi, ulterior deschiderii procedurii insolvenței, se vor realiza potrivit prevederilor Codului de procedură civilă și prin Buletinul Procedurilor de Insolvență.
Instanțele judecătorești vor transmite actele de procedură în cauză, din oficiu, pentru publicare în Buletinul Procedurilor de Insolvență.
În cazul în care debitorul este o societate tranzacționată pe o piață reglementată, judecătorul-sindic va comunica Autorității pentru Supraveghere Financiară hotărârea de deschidere a procedurii.
Notificările, cu excepția cazului în care sarcina notificării aparține altor organe care aplică procedura, și convocările prevăzute de prezenta lege cad în sarcina administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, după caz.
Creditorii care au înregistrat cereri de admitere a creanțelor sunt prezumați că au în cunoștință termenele prevăzute la art. 100 ori la art. 146 sau 147 din Legea nr. 85/2014, după caz, și nu vor mai fi citați.
Curtea de apel va fi instanța de apel pentru hotărârile pronunțate de judecătorul-sindic. Hotărârile curții de apel sunt definitive.
Termenul de apel este de 7 zile de la comunicarea hotărârii realizată prin publicare în Buletinul Procedurilor de Insolvență, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Apelul va fi judecat de complete specializate, de urgență.
Citarea apelanților, a administratorului judiciar/lichidatorului judiciar și a intimaților în apel și comunicarea deciziilor pronunțate se fac prin Buletinul Procedurilor de Insolvență.
Instanțele judecătorești vor transmite actele de procedură în cauză, din oficiu, pentru publicare în Buletinul Procedurilor de Insolvență.
Procedura va fi considerată îndeplinită dacă citația se publică cu cel puțin 5 zile calendaristice înainte de data stabilită pentru înfățișare.
În vederea soluționării apelului se trimit la curtea de apel, în copie certificată, de grefierul-șef al tribunalului, numai actele care interesează soluționarea căii de atac, selectate de judecătorul-sindic în cazul în care apelul privește o hotărâre a judecătorului-sindic pentru care nu s-a format dosar asociat.
În cazul în care instanța de apel consideră necesare și alte acte din dosarul de fond, va pune în vedere părților interesate, prin rezoluția la primirea cererii de apel sau prin încheiere în cursul soluționării apelului, să le depună în copie certificată sau le va solicita judecătorului-sindic.
Apelul se judecă potrivit prevederilor Codului de procedură civilă, cu următoarele derogări: termenul pentru depunerea întâmpinării este de maximum 10 zile de la comunicarea cererii și a motivelor de apel, răspunsul la întâmpinare nu este obligatoriu, iar judecătorul-sindic fixează, prin rezoluție, în termen de maximum 3 zile de la data depunerii întâmpinării, primul termen de judecată, care va fi de cel mult 30 de zile de la data rezoluției.
Prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă, apelul nu suspendă executarea hotărârilor judecătorului-sindic.
Pentru toate cererile de apel formulate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorul-sindic în cadrul procedurii se constituie un singur dosar. Completul de apel căruia i s-a repartizat aleatoriu primul apel va fi cel care va soluționa toate apelurile următoare privind aceeași procedură, exercitate împotriva aceleiași hotărâri sau a hotărârilor succesive pronunțate de judecătorul-sindic în același dosar de insolvență.
Curtea de apel învestită cu soluționarea apelului declarat împotriva hotărârii judecătorului-sindic prin care s-a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenței, admițând apelul, va anula hotărârea și va trimite cauza judecătorului-sindic, pentru deschiderea procedurii insolvenței.
4.2 Judecătorul sindic
Atribuțiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului judiciar și la procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței.
Hotărârile judecătorului-sindic sunt executorii și pot fi atacate, separat, numai cu apel.
Dispozițiile art. 42 alin. (1) din Codul de procedură civilă privind incompatibilitatea nu sunt aplicabile judecătorului-sindic care pronunță succesiv hotărâri în același dosar, cu excepția situației rejudecării, după anularea hotărârii în apel.
Hotărârile pronunțate de judecătorul-sindic vor fi motivate de acesta în termen de 20 de zile de la data pronunțării hotărârii.
4.3. Administratorul judiciar
Administratorul judiciar, persoană fizică sau persoană juridică, inclusiv reprezentantul acesteia, trebuie să aibă calitatea de practician în insolvență, potrivit OUG nr. 86/2006.
Înainte de desemnarea sa, administratorul judiciar trebuie să facă dovada că este asigurat pentru răspundere profesională, prin subscrierea unei polițe de asigurare valabile, care să acopere eventualele prejudicii cauzate în îndeplinirea atribuțiilor sale. Riscul asigurat trebuie să reprezinte consecința activității administratorului judiciar pe perioada exercitării calității sale.
În lipsa unei astfel de propuneri făcute de către debitor sau de către oricare dintre creditori, desemnarea se va face dintre practicienii în insolvență înscriși în Tabloul Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România, care și-au depus ofertă la dosar.
Practicienii în insolvență interesați vor depune la dosarul de insolvență ȋnregistrat pe rolul tribunalului competent o ofertă de preluare a poziției de administrator judiciar în dosarul respectiv, la care vor anexa dovada calității de practician în insolvență și o copie de pe polița de asigurare profesională.
Este interzis administratorului judiciar, sub sancțiunea revocării din funcție și a reparării eventualelor prejudicii cauzate, să diminueze, în mod direct sau indirect, valoarea sumei asigurate prin contractul de asigurare.
În ofertă, practicianul în insolvență interesat va putea arăta și disponibilitatea de timp și de resurse umane, precum și experiența generală sau specifică necesare preluării dosarului și bunei administrări a cazului.
În cazul în care debitorul, respectiv creditorii nu au formulat propuneri și nu sunt oferte depuse la dosar, judecătorul-sindic va desemna provizoriu, până la prima adunare a creditorilor, un practician în insolvență ales în mod aleatoriu din Tabloul Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România.
Dacă nu s-a depus nicio ofertă, judecătorul-sindic va desemna aleatoriu pe oricare dintre practicienii în insolvență înscriși în Tabloul Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România.
În cazul în care atât debitorul, cât și creditorul au solicitat desemnarea câte unui administrator judiciar/lichidator judiciar va avea prevalență cererea creditorului.
Dacă creditorii solicită a fi desemnați administratori judiciari/lichidatori judiciari diferiți, judecătorul-sindic va desemna motivat pe unul dintre cei propuși de aceștia.
Desemnarea se va face pentru administrarea procedurii până la confirmarea acestuia în condițiile legii.
Totodată, judecătorul-sindic va fixa onorariul în conformitate cu criteriile stabilite de OUG nr. 86/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și a atribuțiilor acestuia pentru această perioadă;
În cadrul primei ședințe a adunării creditorilor, creditorii care dețin mai mult de 50% din valoarea totală a creanțelor cu drept de vot pot decide desemnarea unui administrator judiciar, stabilindu-i și onorariul.
În cazul în care onorariul se va achita din fondul constituit potrivit prevederilor art. 39 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, acesta va fi stabilit pe baza criteriilor prevăzute în OUG nr. 86/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Creditorii pot decide să confirme administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar desemnat provizoriu, stabilindu-i onorariul. În această din urmă situație nu va mai fi necesară confirmarea judecătorului-sindic.
Prima ședință a adunării creditorilor va avea în mod obligatoriu pe ordinea de zi atât confirmarea/desemnarea administratorului judiciar/lichidatorului judiciar, cât și stabilirea onorariului acestuia.
Creditorul care deține mai mult de 50% din valoarea totală a creanțelor poate să decidă, fără consultarea adunării creditorilor, desemnarea unui administrator judiciar ori lichidator judiciar în locul administratorului judiciar sau lichidatorului judiciar provizoriu ori să confirme administratorul judiciar provizoriu/lichidatorul judiciar provizoriu și să îi stabilească onorariul.
În orice stadiu al procedurii, judecătorul-sindic, din oficiu sau ca urmare a adoptării unei hotărâri a adunării creditorilor în acest sens, cu votul a mai mult de 50% din valoarea totală a creanțelor cu drept de vot, îl poate înlocui pe administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, pentru motive temeinice.
Înlocuirea se judecă în camera de consiliu, de urgență, cu citarea administratorului judiciar și a comitetului creditorilor. Împotriva încheierii se poate formula apel în termen de 5 zile de la comunicare.
În orice moment al procedurii, la cererea administratorului judiciar/lichidatorului judiciar, pentru motive bine justificate, judecătorul-sindic poate încuviința înlocuirea acestuia, în urma analizei cererii. În acest caz, judecătorul-sindic va desemna un alt administrator judiciar/lichidator judiciar provizoriu, în condițiile prevăzute la art. 45 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014.
Creditorii pot contesta la judecătorul-sindic, pentru motive de nelegalitate, decizia ȋn termen de 5 zile de la data publicării acesteia în BPI. Judecătorul va soluționa, de urgență și deodată, toate contestațiile printr-o încheiere prin care va numi administratorul judiciar/lichidatorul judiciar desemnat sau, după caz, va solicita adunării creditorilor/creditorului desemnarea unui alt administrator judiciar/lichidator judiciar.
Dacă în termenul de 5 zile de la data publicării acesteia în BPI, decizia adunării creditorilor sau a creditorului ce deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor nu este contestată, judecătorul-sindic, prin încheiere, va numi administratorul judiciar propus de creditori sau de creditorul ce deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor, dacă acesta îndeplinește condițiile prevăzute de lege, dispunând totodată încetarea atribuțiilor administratorului judiciar provizoriu pe care l-a desemnat prin încheierea sau, după caz, sentința de deschidere a procedurii.
Dacă adunarea creditorilor a infirmat administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, înainte de a-i fi stabilit onorariul, pentru activitatea desfășurată până la data infirmării onorariul va fi stabilit de către judecătorul-sindic în conformitate cu criteriile stabilite de OUG nr. 86/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Din suma aprobată se va scădea onorariul aprobat cu titlu provizoriu prin hotărârea judecătorească privind desemnarea, dacă a fost încasat.
Practicianul în insolvență, în calitatea sa de organ care aplică procedura, nu va putea fi sancționat sau obligat la plata oricăror cheltuieli de judecată, amenzi, daune sau oricăror altor sume, de către instanța de judecată sau de altă autoritate, pentru fapte sau omisiuni imputabile debitorului.
În cazul desființării pentru orice motive a hotărârii de deschidere a procedurii, instanța care va desființa hotărârea va decide asupra onorariului practicianului, iar plata acestui onorariu și a cheltuielilor de procedură va fi suportată de pârât sau de reclamant, potrivit reglementărilor privitoare la cheltuielile de judecată din Codul de procedură civilă.
În cazul în care adunarea creditorilor confirmă administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, dar nu aprobă oferta de onorariu a acestuia, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar va putea accepta onorariul votat de către creditori sau va reconvoca adunarea într-un termen de maximum 30 de zile pentru negocierea cu creditorii și discutarea onorariului.
În cazul în care nici la această adunare oferta administratorului judiciar/lichidatorului judiciar nu va fi acceptată de către creditori, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar va putea declara că se retrage.
În caz de renunțare, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar va convoca o nouă adunare în termen de maximum 30 de zile, în vederea desemnării noului administrator judiciar/lichidator judiciar.
Dacă în cadrul acestei adunări nu se desemnează un alt administrator judiciar/lichidator judiciar, președintele comitetului creditorilor sau, dacă nu a fost constituit, un creditor desemnat de adunarea creditorilor va solicita judecătorului-sindic desemnarea unui administrator judiciar/lichidator judiciar provizoriu, în termen de maximum 5 zile de la data adunării.
Judecătorul-sindic va numi un administrator judiciar/lichidator judiciar provizoriu în termen de 5 zile de la sesizare, în cameră de consiliu..
Atribuțiile manageriale aparțin administratorului judiciar ori lichidatorului judiciar sau, în mod excepțional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-și administra averea. Deciziile manageriale ale administratorului judiciar, lichidatorului judiciar sau debitorului care și-a păstrat dreptul de administrare pot fi controlate sub aspectul oportunității de către creditori, prin organele acestora.
Administratorul judiciar va depune lunar un raport cuprinzând descrierea modului în care și-a îndeplinit atribuțiile, justificarea cheltuielilor efectuate cu administrarea procedurii sau a altor cheltuieli efectuate din fondurile existente în averea debitorului, precum și, dacă este cazul, stadiul efectuării inventarierii. În raport se va menționa și onorariul încasat al administratorului judiciar, cu precizarea modalității de calcul al acestuia.
Raportul se depune la dosarul cauzei, iar un extras se publică în Buletinul Procedurilor de Insolvență.
La fiecare 120 de zile, judecătorul-sindic va analiza și se va pronunța asupra stadiului continuării procedurii, printr-o rezoluție, prin care va putea pune în sarcina administratorului judiciar anumite măsuri și va acorda un termen administrativ de control sau de judecată, după caz.
În ipoteza în care există cereri cu caracter contencios sau necontencios, precum și în ipoteza în care judecătorul-sindic consideră necesar, acesta va dispune citarea de urgență a persoanelor interesate și a administratorului judiciar, pentru soluționarea cererilor sau pentru dispunerea măsurilor care se impun.
Debitorul persoană fizică, administratorul special al debitorului persoană juridică, oricare dintre creditori, precum și orice altă persoană interesată pot face contestație împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar.
Contestația trebuie să fie depusă în termen de 7 zile de la publicarea în Buletinul Procedurilor de Insolvență a extrasului raportului.
Judecătorul-sindic va soluționa contestația, în termen de 15 zile de la înregistrarea ei, în camera de consiliu, cu citarea contestatorului, a administratorului judiciar și a comitetului creditorilor, putând, să suspende executarea măsurii contestate. Suspendarea se judecă în camera de consiliu, de îndată.
Onorariul administratorului judiciar va fi plătit în baza procesului-verbal al adunării creditorilor prin care s-a stabilit cuantumul acestuia, în baza deciziei publicate în Buletinul Procedurilor de Insolvență sau pe baza hotărârii judecătorești pentru cazurile în care a fost stabilit onorariul provizoriu de către judecătorul-sindic.
În cazul în care administratorul judiciar desemnat prin încheiere pronunțată în camera de consiliu fără citarea părților, refuză numirea, acesta are obligația de a notifica instanța, în termen de 5 zile de la comunicarea numirii.
Judecătorul-sindic va sancționa cu amendă judiciară de la 500 lei la 1.000 lei necomunicarea în termen a refuzului, fără motive temeinice. Judecătorul-sindic va lua act de refuzul practicianului în insolvență, și va desemna un alt practician în insolvență în calitate de administrator judiciar provizoriu. În cazul în care debitorul, respectiv creditorii nu au formulat propuneri și nu sunt oferte depuse la dosar, judecătorul-sindic va desemna provizoriu, până la prima adunare a creditorilor, un practician în insolvență ales în mod aleatoriu din Tabloul Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România.
Judecătorul-sindic va sancționa administratorul judiciar cu amendă judiciară de la 1.000 lei la 5.000 lei în cazul în care acesta, din culpă sau cu rea-credință, nu își îndeplinește ori îndeplinește cu întârziere atribuțiile prevăzute de lege sau stabilite de judecătorul-sindic.
Dacă prin fapta sa administratorul judiciar a cauzat un prejudiciu, judecătorul-sindic va putea, la cererea oricărei părți interesate, să îl oblige pe administratorul judiciar la acoperirea prejudiciului produs.
În vederea îndeplinirii atribuțiilor sale, administratorul judiciar va putea desemna persoane de specialitate precum avocați, experți contabili, evaluatori sau alți specialiști. Numirea și nivelul remunerațiilor acestor persoane vor fi supuse aprobării comitetului creditorilor în cazul în care acestea vor fi plătite din averea debitoarei sau se vor supune standardelor de cost stabilite de Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România, potrivit prevederilor OUG nr. 86/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cazul în care se vor remunera din fondul de lichidare constituit potrivit prevederilor art. 39 alin. (4) din Legea nr. 85/2014.
Administratorul judiciar, precum și oricare dintre creditori pot formula obiecțiuni împotriva rapoartelor de evaluare întocmite în cauză. Obiecțiunile se formulează în termen de maximum 5 zile de la publicarea în Buletinul Procedurilor de Insolvență a unui anunț cu privire la depunerea raportului de evaluare la dosarul cauzei
Judecătorul-sindic va soluționa obiecțiunile în termen de maximum 15 zile de la înregistrarea lor, cu citarea celui care a formulat obiecțiunile, a administratorului judiciar și a membrilor comitetului creditorilor.
Judecătorul-sindic, admițând cererea, va obliga evaluatorul, sub sancțiunea amenzii, să răspundă la obiecțiunile încuviințate în termen de maximum 5 zile de la primirea, din partea instanței de judecată, a unei adrese în acest sens.
Pentru motive temeinice, precum și în cazul în care răspunsul la obiecțiuni nu este satisfăcător, judecătorul-sindic va putea dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei noi evaluări. Judecătorul-sindic va omologa unul dintre rapoartele de evaluare.
În cazul în care operațiunile pentru care este necesară angajarea de specialiști sunt operațiuni impuse de lege, cum ar fi, dar nu limitat la acestea, arhivarea documentelor, bilanțurile obligatorii de mediu, audit și alte asemenea, dacă propunerile administratorului judiciar/lichidatorului judiciar sunt respinse de către comitetul creditorilor, acesta va convoca din nou comitetul în termen de maximum 7 zile, în care membrii comitetului vor propune și vor desemna un specialist, aprobându-i și onorariul.
În cazul în care în cele două ședințe ale comitetului creditorilor nu s-a decis numirea unui specialist, practicianul în insolvență va putea desemna specialistul cu oferta tehnică și financiară cea mai bună, dintre cele depuse pentru cele două comitete.
Lichidatorul judiciar
Lichidatorul judiciar, persoană fizică sau persoană juridică, inclusiv reprezentantul acesteia, trebuie să aibă calitatea de practician în insolvență, potrivit OUG nr. 86/2006.
Înainte de desemnarea sa, lichidatorul judiciar trebuie să facă dovada că este asigurat pentru răspundere profesională, prin subscrierea unei polițe de asigurare valabile, care să acopere eventualele prejudicii cauzate în îndeplinirea atribuțiilor sale. Riscul asigurat trebuie să reprezinte consecința activității lichidatorului judiciar pe perioada exercitării calității sale.
În lipsa unei astfel de propuneri făcute de către debitor sau de către oricare dintre creditori, desemnarea se va face dintre practicienii în insolvență înscriși în Tabloul Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România, care și-au depus ofertă la dosar.
Practicienii în insolvență interesați vor depune la dosarul de insolvență ȋnregistrat pe rolul tribunalului competent o ofertă de preluare a poziției de lichidator judiciar în dosarul respectiv, la care vor anexa dovada calității de practician în insolvență și o copie de pe polița de asigurare profesională.
În cazul în care dispune trecerea la faliment, judecătorul-sindic va desemna un lichidator judiciar, aplicându-se, în mod corespunzător, dispozițiile art. 57, art. 59 – 62 și art. 140 alin. (6) din Legea nr. 85/2014.
Atribuțiile administratorului judiciar încetează la momentul stabilirii atribuțiilor lichidatorului judiciar de către judecătorul-sindic.
Poate fi desemnat lichidator judiciar și administratorul judiciar desemnat anterior.
BIBLIOGRAFIE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Insolventa Abordari Economice (ID: 116802)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.