Inselaciunea
LUCRARE DE LICENȚĂ
Înșelăciunea
CUPRINS
Cuvânt înainte
Capitolul 1
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA PATRIMONIULUI
Secțiunea 1 REFERINȚE ISTORICE
1. Evoluția reglementărilor privind protecția penală a patrimoniului
2. Cadrul juridic instituit prin Constituție și implicațiile sale asupra reglementărilor penale în materia infracțiunilor contra patrimoniului
Secțiunea 2 ELEMENTE DE DREPT COMPARAT
Secțiunea 3 ASPECTE COMUNE
Obiectul juridic generic și obiectul material al infracțiunilor contra patrimoniului
Noțiunea de patrimoniu ca obiect al ocrotirii penale și formele sale. Obiectul juridic generic
Obiectul material al infracțiunilor contra patrimoniului
Subiecții infracțiunilor
Subiectul activ nemijlocit
Subiectul pasiv al infracțiunilor contra patrimoniului
Latura obiectivă
Elementul Material
Urmarea socialmente periculoasă
Legătura de cauzalitate
Latura subiectivă
Forme
Modalități
Sancțiuni
Sistematizare infracțiunilor contra patrimoniului
Sistematizarea legală
Sistematizarea doctrinală
Capitolul II
INFRACȚIUNEA DE ÎNȘELĂCIUNE
Secțiunea 1 ÎNȘELĂCIUNEA ÎN DAUNA PATRIMONIULUI PUBLIC SAU PRIVAT
1. Noțiuni introductive
2.Condiții preexistente
Obiectul infracțiunii
Subiecții infracțiunii
3. Conținutul constitutiv al infracțiunii
A. Latura obiectivă
B. Latura subiectivă
4. Forme. Modalități. Sancțiuni
A. Forme
B. Modalități
C. Sancțiuni
Secțiunea 2 ASPECTE DE DREPT PROCESUAL PENAL
Capitolul III
LEGĂTURI ȘI CORELAȚII CU ALTE INFRACȚIUNI
Secțiunea 1 ASPECTE INTRODUCTIVE
Locul înșelăciunii in sistemul părții speciale a Codului Penal
Necesitatea comparării cu alte infracțiuni
Secțiunea 2 ÎNȘELĂCIUNE ȘI ABUZUL DE ÎNCREDERE
Secțiunea 3 ÎNȘELĂCIUNE ȘI TRAFICUL DE INFLUENȚĂ
Capitolul IV
UNELE CONSIDERAȚII PRIVIND INFRACȚIUNEA DE ÎNȘELĂCIUNE IN INCHEIEREA DE CONTRACTE
Secțiunea 1 INFRACȚIUNEA DE ÎNȘELĂCIUNE IN CONTRACTUL DE IMPRUMUT – GAJ FĂRĂ DEPOSEDARE
SECȚIUNEA 2 INFRACȚIUNEA DE ÎNȘELĂCIUNE ÎN CONTRACTELE INFORMATICE PRIN INTERMEDIUL INTERNETULUI
CAPITOLUL V
PRACTICA JUDICIARĂ
Spețe din practica judiciară
Bibliografie
Listă de abrevieri
Cuvânt înainte
Deși avem o constituție nouă, potrivit căreia avem și o structură politică și statală nouă, cu sute de partide politice și cel puțin de două – trei ori mai multe organizații și organisme guvernamentale și neguvernamentale, un parlament bicameral un guvern și un președinte, fragila noastră democrație se zbate între viață și moarte. Principiile statului de drept cu separarea puterilor sale, legislativă, executivă și judecătorească, sunt departe de a funcționa astfel, încât să asigure României acest statut de stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic se prezintă cu adevărat valori supreme și să fie pe deplin garantate.
Nu se absorb să considere cineva că aceste principii funcționează de la sine; din contră, forțele realiste, lucide și patriotice au arătat și arată pe mai departe că sunt dispuse să depună toate eforturile pentru realizarea unui consens general, cel puțin în soluționarea problemelor de interes național.
Datorită acestor evenimente zgomotoase s-a declanșat acea instabilitate socială, în cadrul căreia dezordinea și corupția s-au generalizat, furtul, delapidarea și nu în ultimul rând înșelăciunea au devenit cotidiene, pentru că toți înțeleg democrația ca pe o stare de libertate totală în cadrul căreia fiecare face ce vrea, înșelăciunea a proliferat în așa măsură încât s-a transformat rapid într-un fenomen violent, deosebit de periculos pentru întreaga societate, determinant și favorizant fiind și cauzele obiective și subiective interne și internaționale generale, precum: contradicțiile specifice perioadei de tranziție, politice, economice administrative și organizatorice sociale, juridice și sociale, confuziile și diletantismul în guvernare, spiritul de vendetă practic uneori, servilismul în fața străinătății, deschiderea largă a frontierelor ca și amestecul de fățiș și mascat în treburile României, fenomenul infracțional a grăbit instalarea mizeriei și a foamei, șomajului și a nesiguranței în ziua de mâine.
Scopul legii penale este acela de a preveni și combate faptele antisociale care potrivit Codului penal sunt considerate infracțiuni printre care se enumeră și infracțiunea de înșelăciune săvârșită împotriva patrimoniului public sau privat, iar pentru prevenirea ei, se desfășoară un amplu proces de combatere a lor, cerință logică a edificării unei societăți construită pe un sistem de drept, iar intensificarea luptei împotriva oricăror încălcări ale normelor juridice este supusă legalităților obiective generale ale dezvoltării. Acest proces este complex, unitar și cuprinde ansamblul de măsuri social-economice, juridice, organizatorice și cultural educative, inițiate și organizate de organele puterii și administrației centrale și locale, cu sprijinul organelor și organismelor interesate, al cetățenilor în general, având ca obiect fundamental cunoașterea, prin metode și mijloace adecvate, a factorilor care determină, înlesnesc ori favorizează comiterea unei infracțiuni sau alte fapte antisociale, și organizarea unei strategii eficiente de acțiune asupra factorilor menționați, în vederea preîntâmpinării săvârșirii sau a repetării, a infracțiunii de înșelăciune care aduce atingere unei valori sociale ocrotite de lege, patrimoniul persoanei.
Activitatea de prevenire și în cadrul ei, de apărarea proprietății, a avuției naționale în general, trebuie să privească două laturi esențiale și anume: pe de o parte, perfecționarea mijloacelor juridice de apărare a acestor valori, iar, pe de altă parte, dezvoltarea responsabilității civice a cetățenilor în direcția apărării patrimoniului public și particular.
Atât în domeniul legislației penale, cât și procesual penale, a organizării judecătorești și a executării pedepselor s-au produs modificări importante printr-o reevaluare a modului de sancționare, care credem că ar trebui mai bine gradată, cel puțin la infracțiunea de înșelăciune contra patrimoniului public, prin subminarea economiei naționale. Credem că maximul special al pedepsei ar putea fi sporit, această faptă putând avea repercusiuni grave, ar crea o stare de pericol deosebit de gravă.
Prin dezvoltarea spiritului de cinste și omenie, de respect față de proprietatea privată și publică, trebuie să ocupe un loc important în educația tinerilor prin formarea unei culturi juridice generale ce ar genera un mod de acțiune împotriva săvârșirii acestei infracțiuni îndreptate împotriva patrimoniului public sau privat.
Cunoașterea tuturor cauzelor care determină, înlesnesc sau favorizează comiterea faptei, necesită o investigare științifică a factorilor sociali și individuali, preocuparea de bază a juriștilor generației viitoare prin cercetarea unor probleme de criminologie, psihologie judiciară, de știință penitenciară, de penologie, ca și cele de prognoză infracțională care sunt deosebit de benefice în sporirea eficienței activității de combatere a infracțiunii de înșelăciune în dauna patrimoniului public sau privat.
Finalitatea acestui proces de combatere a infracționalității în România ar trebui să asigure apărarea statului nostru de drept, democratic, drepturilor și libertăților cetățenilor, proprietății, ordinii și liniștii publice, condiții absolut necesare unui climat de securitate socială, de desfășurare normală a vieții noastre.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA PATRIMONIULUI
Secțiunea 1
REFERINȚE ISTORICE
Evoluția reglementărilor privind protecția penală a patrimoniului
Legiuirile penale din cele mai vechi timpuri au incriminat și sancționat sever faptele săvârșite împotriva patrimoniului.
Manifestările păgubitoare patrimoniului au fost reprimate în toate vremurile și în toate sistemele socio-politice, deosebirile de reglementare în tratament datorându-se, perioadei istorice și particularităților proprii dintre care nu în ultimul rând tradițiilor religioase și juridice-unei societăți sau alta.
În perioada feudală se extinde treptat represiunea penală cuprinzând în sfera sa toate prin care se putea aduce vătămări patrimoniului.
În privința sancțiunilor, majoritatea cutumelor și legilor care au guvernat epocile sclavagistă și feudală statorniceau expiațiunii aspre corporale, privative de liberate și, nu rareori, eliminatorii. Această asprime a pedepselor arată frecvența infracțiunilor și gravitate lor; împotriva unor asemenea fapte stăpânirea era silită să recurgă la cele mai imune pedepse.
Legislațiile moderne au temperat, în anumită măsură, excesele de tratament anterioare, dar au ținut totuși un regim al sancțiunilor sever și au amplificat aria incriminărilor în domeniu, replicând astfel noilor agresiuni antipatrimoniale apărute în condițiile specifice economiei de piață.
Infracțiunile parimoniale au fost reglementate încă din primele noastre legiuiri penale – Pravilele lui Vasile Lupu ( Cartea pentru învățături, din 1646) si Matei Basarab ( Îndreptare legii, din 1652), codicele Penale ale lui Alexandru Sturza (1826) în Moldova și a lui Barbu Știrbei (1850) în Muntenia, conțineau dispoziții cu privire la infracțiunile contra patrimoniului.
Codul penal român din fost pus în aplicare de la 1 mai 1865 și, deși, copiat în mare parte după codul penal francez din 1810 cuprindea în capitolul referitor la „crime și delicte contra proprietăților” numeroase incriminări inspirate de astă dată, din codul penal prusian din 1851 (art. 306 – 380), privitoare la apărarea patrimoniului menite să asigure cu mijloace mai severe ocrotirea acesteia.
La baza codului penal se află concepția potrivit căreia infractorii sunt oameni raționali, conștienți de urmările faptelor lor, care au porniri antisociale și, ca atare, trebuie să fie excluși din societate; așa se explică și faptul că pedepsele au un pronunțat caracter de intimidare. Acesta este așa zisa concepție clasică a dreptului penal, profund individualizată, care îl privește pe om ca pe o ființă abstractă, desprinsă din mediul în care își desfășoară activitatea. Mai târziu când și-au făcut loc ideile moderne, au început să fie luați în considerare și factorii sociali care determină comportamentul uman, fapt ce a determinat o serie de modificări ale legislației penale, prin care s-a pus accentul pe necesitatea reeducării infractorilor, în vederea integrărilor în viața socială.
Codul penal este structurat în trei cărți: Cartea I cuprinde dispoziții referitoare la pedepse și felul lor, Cartea a II-a cuprinde normele cu privire la crime și delicte, iar în cartea a III- a, materia contravențiilor.
Conform structurii sale, codul nostru a adoptat o clasificare tripărțită a infracțiunii: crime, delicte și contravenții, spre deosebire de ale codului burghez care clasifică faptele penale în două categorii: penale și contravenții. De fapt, clasificarea pe care a adoptat-o codul nostru nu se justifică din punct de vedere teoretic, de vreme ce intră între crime și delicte nu există deosebiri esențiale, ambele categorii desemnând fapte săvârșite cu intenție. Prin urmare, distincția dintre crime și delicte nu se întemeiază pe considerente de ordin teoretic, ci pe sistemul pedepselor.
Pedepsele, cum se arată în cartea I, sunt de trei feluri: criminale, corecționale și polițienești. De vreme ce codul începe cu materia pedepselor, iar acestea sunt de trei feluri, și infracțiunile trebuie să fie de trei feluri: dacă infracțiunea era pedepsită cu o pedeapsă criminală se numea crimă, dacă era sancționată prin pedeapsă corecțională se numea delict, iar dacă era sancționată cu pedeapsă polițienească se numea contravenție.
Crimele și delictele au fost grupate în mai multe categorii, după gravitatea faptei sau după pericolul social pe care îl reprezenta. O primă categorie de crimeivit căreia infractorii sunt oameni raționali, conștienți de urmările faptelor lor, care au porniri antisociale și, ca atare, trebuie să fie excluși din societate; așa se explică și faptul că pedepsele au un pronunțat caracter de intimidare. Acesta este așa zisa concepție clasică a dreptului penal, profund individualizată, care îl privește pe om ca pe o ființă abstractă, desprinsă din mediul în care își desfășoară activitatea. Mai târziu când și-au făcut loc ideile moderne, au început să fie luați în considerare și factorii sociali care determină comportamentul uman, fapt ce a determinat o serie de modificări ale legislației penale, prin care s-a pus accentul pe necesitatea reeducării infractorilor, în vederea integrărilor în viața socială.
Codul penal este structurat în trei cărți: Cartea I cuprinde dispoziții referitoare la pedepse și felul lor, Cartea a II-a cuprinde normele cu privire la crime și delicte, iar în cartea a III- a, materia contravențiilor.
Conform structurii sale, codul nostru a adoptat o clasificare tripărțită a infracțiunii: crime, delicte și contravenții, spre deosebire de ale codului burghez care clasifică faptele penale în două categorii: penale și contravenții. De fapt, clasificarea pe care a adoptat-o codul nostru nu se justifică din punct de vedere teoretic, de vreme ce intră între crime și delicte nu există deosebiri esențiale, ambele categorii desemnând fapte săvârșite cu intenție. Prin urmare, distincția dintre crime și delicte nu se întemeiază pe considerente de ordin teoretic, ci pe sistemul pedepselor.
Pedepsele, cum se arată în cartea I, sunt de trei feluri: criminale, corecționale și polițienești. De vreme ce codul începe cu materia pedepselor, iar acestea sunt de trei feluri, și infracțiunile trebuie să fie de trei feluri: dacă infracțiunea era pedepsită cu o pedeapsă criminală se numea crimă, dacă era sancționată prin pedeapsă corecțională se numea delict, iar dacă era sancționată cu pedeapsă polițienească se numea contravenție.
Crimele și delictele au fost grupate în mai multe categorii, după gravitatea faptei sau după pericolul social pe care îl reprezenta. O primă categorie de crime și delicte cuprinde infracțiuni îndreptate împotriva statului (răsturnarea ordinei de stat, trădarea). O a doua categorie cuprinde crimele și delictele împotriva Constituției (fapte îndreptate împotriva sistemului parlamentar sau al sistemului electoral). Urmează crimele și delictele împotriva intereselor publice, legate mai ales de exercitarea funcțiilor administrative. Unele din aceste infracțiuni erau săvârșite de către funcționari în exercițiul funcțiunii (abuz de încredere, delapidare) dar altele împotriva acestora(ultrajul, opunerea față de ordinele autorităților).
Categoria cea mai numeroasă de crime și delicte cuprinde infracțiuni îndreptate împotriva vieții, a integrității corporale, a onoarei, a patrimoniului(furt, strămutare de hotărâre).
În clasificarea faptelor penale se au în vedere și alți factori ca de pildă modul în care au fost comise sau numărul participanților. În cazurile mai grave, tentativa este asimilată cu infracțiunea consumată, iar complicele se pedepsește ca și autorul principal. Mai târziu, odată cu adoptarea unor legi penale speciale au apărut anumite complicații.
Aceste complicații se datorează faptului că în unele legi faptele erau numite crime sau delicte, dar pedepsele nu erau cele corespunzătoare; în această situație au apărut neconcordanțe în clarificarea faptelor (anumite instanțe calificau fapta conform termenului folosit de lege, altele conform pedepsei aplicate de aceeași lege). De aceea, s-a hotărât, pe cale jurisprudențială, că întotdeauna criteriul de calificare să fie pedeapsa; dacă fapta era pedepsită, cu o pedeapsă criminală sa fie socotită crimă, chiar dacă legea o denumea delict.
Codul penal român din 1936 pus în aplicare la 1 ianuarie 1937 cuprindea această materie în cartea II, titlul XIV intitulat „Infracțiunea contra patrimoniului” sistematizat în 5 capitole astfel: Cap. I – Furtul; cap. II – Tâlhăria și Pirateria; Cap. III – Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii; Cap. IV – Strămutarea de hotare, desființarea semnelor de hotar, stricăciuni și alte tulburări aduse proprietății; Cap. V – jocul de noroc, loteria și specula contra economiei publice. După cum se poate observa Codul penal din restrâns în limitele firești, toate infracțiunile contra patrimoniului grupându-le pe despărțăminte în funcție de obiectul juridic.
Paralel cu prevederile Codului penal de la 1864 cât și de la 1936 au existat și anumite infracțiuni contra patrimoniului prevăzute în legi speciale ca de pildă, în codul Justiției Militare, în Codul Comercial, în Codul Silvic, în Codul Marinei comerciale și altele.
În perioada anilor 1944-1989, s-au produs unele schimbări importante legislative în domeniile dreptului, dar, mai cu seamă în cel al dreptului penal, în conformitate cu ideologia vremii și cu modul de a concepe existența proprietății, reglementări similare cu ale tuturor țărilor care se situau pe aceeași poziție. În acest context a fost adoptat Decretul nr. 192 din 1950 în conținutul căruia s-a definit noțiunea de „obștesc” și implicit, și aceea de „avut obștesc”. Prin acest act a fost introdus în titlul XIV al Codului penal din 1936, un nou capitol cu denumirea „Unele infracțiuni contra avutului obștesc”, căruia, ulterior, i s-au adus modificări, mai ales în privința agravării pedepselor.
Actul normativ, sus citat, a marcat momentul în care apare pentru prima dată o ocrotire discriminatorie a patrimoniului după cum acesta era considerat „particular” sau obștesc”.
Autorii codului penal de la 1968, n-au făcut și nici nu puteau sa fac altfel decât să consacre mai departe această concepție de ocrotire diferențiată a patrimoniului. De aceea Titlul III al acestui Cod penal au fost prevăzute infracțiuni contra avutului particular, iar în titlul IV infracțiuni contra avutului obștesc. Comparând aceste reglementări cu cele ale Codului penal anterior observăm că în cuprinsul Codului penal în vigoare numărul incriminărilor în această materie este mai redus ca urmare a unei concentrări a acestora în texte incriminatoare mai corespunzătoare, așa încât unele fapte care în codul penal anterior se încadrau în texte multiple și diferențiate, în actualul cod sunt prevăzute în același text.
În prezent, ca urmare a completărilor și modificărilor aduse Codului penal prin legea nr. 140 din 1996, Titlul III a primit denumirea „Infracțiuni contra patrimoniului”, iar în Titlul IV, care reglementa infracțiuni contra avutului obștesc, a fost abrogat.
Cadrul juridic general instituit prin Constituție și implicațiile sale asupra reglementărilor penale în materia infracțiunilor contra patrimoniului.
Constituția României, prevede în conținutul său norme cu caracter de principii constituționale referitoare la proprietate. Astfel, sunt stabilite forme fundamentale de proprietate și anume: publică și privată; de asemenea sunt arătați cei cărora le aparțin cei cărora le aparțin bunurile făcând parte din fiecare formă de proprietate; astfel proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale.
Secțiunea 2
ELEMENTE DE DREPT COMPARAT
Toate legiuirile moderne cuprind reglementări ample ale infracțiunilor care aduc atingere proprietății, consecința firească a importanței pe care o capătă relațiile de proprietate pentru dezvoltarea societății și pentru stimularea interesului individului la progresul societății.
Cea mai recentă reglementare este a noului Cod francez, intrat în vigoare în 1994. cartea a III a acestui cod este consacrată „Crimele și delictele contra bunurilor” unde în titlul I din această carte cuprinde incriminările ce se referă la excrocherie.
Codul penal spaniol ce a intrat în vigoare în anul 1973, i-au fost aduse modificări până în anul 1992 și are ca reglementări în titlul III delicte contra proprietății. Incriminările cuprinse în acest titlu au o formă simplă și o formă agravantă , iar în art. 528 este prevăzută infracțiunea de înșelăciune.
Codul penal italian a intrat în vigoare in anul 1930 si reglementează in titlul XIII infracțiuni contra patrimoniului comise prin fraudă (înșelăciunea, insolvabilitatea frauduloasă, însușirea bunului pierdut sau obținut prin eroare, camătă, distrugere frauduloasă, și altele).
Codul penal german se află în vigoare din data de 15 mai 1871, cu modificări aduse până la 1 octombrie 1989 iar în capitolul XXII sunt incriminate astfel: înșelăciunea simplă, înșelăciunea prin computer, înșelăciunea în acordarea subvențiilor, înșelăciunea în acordarea creditului.
În legislația penala sovietică abuzul de încredere și înșelăciunea sunt reglementate într-o singură infracțiune, denumită „escrocheria” prevăzută in art. 169 din Codul penal R.S.F.S.R(Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă).
Codul penal model american, ediția din fost elaborat de Institutul american de drept în vederea orientării legislației penale a statelor americane și reglementează infracțiunile contra proprietății în art. 220 după cum urmează: folosirea neautorizată a unui vehicul, înșelăciunea și contrafacerea, folosirea de cecuri fără acoperire.
Secțiunea 3
ASPECTE COMUNE
1.Obiectul juridic generic și obiectul material al infracțiunii contra patrimoniului.
A. Noțiunea de patrimoniu ca obiect al ocrotirii penale și formele sale. Obiectul juridic generic.
În țara noastră, statul acordă o atenție deosebită ocrotirii proprietății, care constituie un obiectiv prioritar al oricărui sistem de drept, patrimoniul reprezentând o componentă importantă a vieții de zi cu zi a oricărei persoane fizice sau juridice, de care depinde atât satisfacerea cerințelor curente cât și prosperitatea acestora. Astfel, Constituția stabilește formele proprietății pe care le garantează și le ocrotește în mod egal, indiferent de titular.
Obiectul juridic generic al infracțiunii contra patrimoniului îl constituie relațiile sociale a căror formare, desfășurate și dezvoltate sunt asigurate prin apărarea patrimoniului, mai ales sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri și implicit sub aspectul obligației de a menține o poziție fizică a bunurilor in cadrul patrimoniului.
În terminologia legii penale, noțiunea de patrimoniu în legătură cu infracțiunile ce pot fi comise, are un înțeles mai restrâns și se referă la bunuri nu ca universalitate, ci în individualitatea lor, susceptibile de a fii apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase.
Într-o altă părere afirmă că infracțiunea n-ar putea fi niciodată împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri pentru că aceasta din urmă există întotdeauna, indiferent de numărul sau valoarea bunurilor componente și chiar dacă subiectul nu posedă nimic ori numai datorii; nici o persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu, ci cel mult de unul sau mai multe din bunurile care compun patrimoniul său. De aceea, mai corect ar fii să se denumească aceste infracțiuni ca fiind îndreptate contra bunurilor care fac parte din patrimoniu. S-ar putea susține că patrimoniul ca universalitate fiind o abstracție nici nu putea fi atins prin fapte concrete ale unei persoane, infracțiunea putându-se îndrepta contra unui bun patrimonial adică asupra unei valori care face parte efectiv din activul patrimoniului unei persoane.
Sub aspect civil, patrimoniul cuprinde toate drepturile și obligațiile cu conținut economic, evaluate în bani și aparțin unei persoane. Patrimoniul cuprinde toate drepturile unei persoane. De asemenea, cuprinde toate obligațiile ce revin aceleași persoane, dar acestea fac parte din patrimoniu numai dacă au caracter patrimonial, adică dacă pot prezenta o valoare bănească, deoarece patrimoniul este o suma de valori, și nu un ansamblu de lucruri materiale sau corporale.
Activul patrimonial reprezintă totalitatea drepturilor în expresia lor bănească, iar pasivul patrimonial se formează din totalitatea obligațiilor tot în expresia lor bănească, astfel descoperim faptul că exista un activ și un pasiv.
Pe partea economică patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor ce constituie averea unei persoane.
Din punct de vedere juridic prin bun înțelegem atât bunurile materiale ce compun avutul unei persoane cât și toate drepturile pe care le are aceea persoană, ce au un conținut economic. În acest înțeles, patrimoniul este ansamblul drepturilor unei persoane deoarece bunurile materiale prezintă interes pentru jurist atunci când fac obiectul unor drepturi ale omului.
Sub alt aspect incriminând faptele care aduc atingere patrimoniului, legea penală are în vedere acțiunea ilicită a făptuitorului ci nu poziția juridică a victimei. Acest lucru semnifică faptul că infractorul trebuia să justifice că avea dreptul să săvârșească fapta care i se reproșează și în raport cu care organele de urmărire au făcut dovada caracterului ilicit, dacă victima a fost deposedată în mod ilegal de un bun, aceasta nu trebuie să facă dovada că avea calitatea de proprietar sau de posesor ori de deținător legitim al bunului.
Legea penală a considerat că pentru a ocroti patrimoniul și drepturile legale de acesta, în primul rând se impune să fie apărate situațiile de fapt existente în sensul că acestea să fie menținute în starea în care se aflau până la intervenția ilicită a făptuitorului întrucât orice modificare a lor prin fapte ilicite duce la o imposibilă sau dificilă ocrotire reală a entităților patrimoniale care fac obiectul drepturilor subiective. Este neîndoielnică că numai atâta vreme cât un bun își păstrează situația de fapt stabilită și cunoscută de cei interesați; oricine ar putea pretinde că are vreun drept asupra acelui bun și îl va putea valorifica în mod real.
Un alt specific al acestei categorii de infracțiuni este că sub denumirea de „ infracțiuni contra patrimoniului” se ascund două categorii mari de bunuri susceptibile a fii ocrotite prin incriminarea faptelor contra patrimoniului, raportate la formele felurite de proprietate.
Delimitare formelor fundamentale de proprietate care fac obiectul ocrotirii penale, este consacrată, după cum a fost arătată în norme constituționale; art. 135, alin. 1 din Constituție prevede: „Proprietatea este publică sau privată”, ceea ce înseamnă că în societatea noastră nu sunt de conceput alte forme de proprietate, și pe cale de consecință de patrimoniu, decât cele enumerate în Constituție.
În ceea ce privește precizarea obiectivelor concrete care aparțin uneia sau celeilalte forme de proprietate, normele constituționale folosesc o tehnică diferențiată, ele menționează în mod direct categoriile de bunuri ce formează proprietatea publică. Cunoscând această categorie de bunuri ne dăm seama și de sfera bunurilor care aparțin proprietății private, respectiv vor fii acele bunuri care nu formează patrimoniul public.
Conform prevederilor art. 136, alin. 3 din Constituție, constituie bunuri care fac parte din sfera proprietății publice: „bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică”.
Lărgind sfera bunurilor ce fac parte exclusiv din patrimoniul public, mai putem enumera: căile de comunicații, înțelegând prin aceasta drumurile naționale, județene ori comunale, căile ferate de interes public, canalele navigabile, indiferent dacă sunt sau nu concesionate, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental; apele aparținând tot statului, excepție făcând unele iazuri ori lacuri, amplasate pe proprietăți particulare.
Sunt alte legi care lărgesc sfera de cuprindere a bunurilor aparținând patrimoniului public, și anume, Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar ca și prin Legea nr. 567/1992 privind frontiera de stat a României, arătând, astfel prin art. 5 din Legea nr. 18/1991, cu privire la terenuri, precum si prin art. 4, alin. 2, lit. a din Legea 56/1992 care se referă la fâșia de protecție a frontierei și prin art. 74 privind imobilele din punctele de trecere a frontierei, care sunt bunuri ce fac parte din patrimoniul public. Astfel art. 5, alin. 1 din Legea nr. 18/1991 arată ca au acest caracter terenurile care prin natura lor sunt de uz sau interes public, iar art. 4, alin. 4 precizează că aparțin proprietății publice și terenurile „afectate unei utilități publice”.
Aceste terenuri potrivit Constituției și în baza legii puteau să se găsească fie în administrarea unei regii autonome, fie a unei instituții publice, fie în detenția societății comerciale căreia i-a fost închiriate. Dacă legea specială nu prevede astfel, închirierea sau concesionarea ar putea fii făcută fie unei societăți comercial cu capital majoritar de stat, fie oricărei societăți comerciale, acest aspect fiind cuprins în art. 135 alin. 4.
Potrivit legislației penale în vigoare, patrimoniul public nu mai este ocrotit diferențiat așa cum a fost anterior. Aceasta înseamnă că, în limitele legale de sancționare, judecătorii ar trebui să aibă în vedere calitatea acestor bunuri și să trateze mai aspru pe cei care aduc atingere proprietății publice.
Aceasta s-ar putea realiza chiar sub forma unor agravante la incriminările care ocrotesc proprietatea privată spre a da un instrument mai eficient organelor juridice (pe lângă posibilitatea unei individualizări judiciare a sancțiunilor mai severe în raport cu bunurile la care ne referim și care poate fii realizată și în prezent) de ocrotire a bunurilor a căror existență și dezvoltare este interesată întreaga societate și nu numai persoana fizică sau juridică proprietară nemijlocită a bunului.
Spre deosebire de bunurile proprietate publică care se pot identifica în mod direct pe baza normelor constituționale și a legilor speciale, bunurile proprietate privată se identifică pe o cale indirectă, având această caracteristică toate bunurile care nu aparțin sferei proprietății publice. Nu se ține seama dacă bunurile aparțin unor persoane fizice sau juridice și totodată nu ne interesează dacă bunurile aparțin statului sau a unor persoane particulare ca urmare, proprietate privată poate avea atât statul, cât și cetățenii, precum și persoanele juridice, ca de pildă societățile comerciale. Bunurile regiile autonome (altele decât cele aparținând proprietății și date lor spre administrare) nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privată a statului. La fel bunurile unei societății comerciale la care statul deține majoritatea capitalului social (cu excepția bunurilor aparținând proprietății și încredințarea dar sub forma concesionării ori încheieri).
Potrivit art. 5 din Legea 15/1990 „regia autonomă este proprietatea bunurilor din patrimoniul său, iar in exercitarea dreptului de proprietate regia autonomă posedă, folosește și dispune în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu”.
Art. 20 alin. 2 din aceeași lege prevede de asemenea că „bunurile constituite ca aport in societate devin proprietatea acesteia”.
Patrimoniul privat este practic nelimitat. Lista bunurilor ce fac obiectul acestui drept poate rămâne deschisă, dacă avem în vedere viitorul proprietății particulare. În condițiile legii, pot figura între aceste bunuri clădiri, terenuri intra și extravilan mobilier de orice natură, unități de producție comerciale, fonduri bănești în numerar sau titlu de valoare (în lei sau valută), mijloace de transport, orice obiect de uz casnic și personal, bijuterii, opere de artă, etc.. dreptul de proprietate privată ca și dreptul de moștenire sunt garantate și se exercită în condițiile stabilite de lege, indiferent de titular.
Constituția României prevede în art. 136 alin. 5 că „Proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice” .
Practica îndelungată a societății omenești, cel puțin până în prezent, a demonstrat că proprietatea privată este acea formă care asigură condițiile cele mai bune de manifestare a libertății economice, determinând decisiv creșterea calitativă a vieții materiale și spirituale ale individului. Libertatea economică oferă posibilitatea proprietarului de a adopta decizii personale în orice problemă referitoare la acțiunile sale de natură economică.
B. Obiectul material al infracțiunii contra patrimoniului.
Obiectul material al infracțiunilor contra patrimoniului îl constituie bunul asupra căreia a fost îndreptată fapta incriminată. De regulă, acest bun se găsește, in momentul comiterii faptei, în patrimoniul persoanei fizice sau juridice.
Specificul acestor infracțiuni prevăzute in titlul III al Codului Penal constă în schimbarea pe căi ilicite a situației entităților patrimoniale.
Pentru infracțiune de tâlhărie și piraterie există un obiect material principal, același ca și în cazul furtului, dar și unul adiacent și anume persoana fizică împotriva căreia se exercită actele de violență sau amenințare. La infracțiunile de furt, abuz de încredere, delapidare și însușirea bunului găsit, obiectul material este întotdeauna un bun mobil.
În cazul infracțiunii de distrugere obiectul material îl constituie, in principal, bunurile mobile, dar pot fii și imobile asupra cărora se săvârșește elementul material al faptei, la fel fiind și în cazul infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 din Codul penal. Tot astfel infracțiunea de tulburare de posesie prevăzută în. Art. 220 din Codul penal are ca obiect material un imobil sau o parte din imobil.
2. Subiecții infracțiunilor.
Subiecții infracțiunii sunt persoanele implicate in săvârșirea unei infracțiuni, fie prin comiterea acesteia fie prin suportarea consecințelor, a răului cauzat prin săvârșirea ei.
După modul lor de implicare in comiterea infracțiunii, subiecții sunt activi și pasivi.
A. Subiectul activ nemijlocit
Subiectul activ este persoana care săvârșește o infracțiune, indiferent de forma acesteia sau care participă, indiferent de calitatea în care o face, la săvârșirea ei.
Subiectul activ nemijlocit poate fi de regulă, orice persoană deoarece legea nu prevede o cerință specială, cum se întâmplă și în cazul infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 din Codul penal.
Pentru ca o persoană să poată fii subiect activ al unei infracțiuni este necesar ca ea să îndeplinească unele condiții generale, cerute oricărei persoane care comite o infracțiune și, eventual unele condiții speciale, cerute numai subiecților activi ai unor anumite infracțiuni. Acestea sunt:
vârsta;
Condiția de vârstă este prevăzută în mod expres în art. 99 din Codul penal, astfel:
minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal;
minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal, numai
dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ;
responsabilitatea;
Prin responsabilitate se înțelege starea psiho-fizică a persoanei care este capabilă să își dea seama de valoarea firească a acțiunilor și inacțiunilor sale, este aptă de urmările acestora și de a-și dirija in mod conștient voința in raport cu aceste fapte.
libertatea de voință și acțiunea;
Aceste doua aspecte nu sunt prevăzute în mod expres de legea penală, dar rezultă implicit din prevederile art. 46 din Codul penal, potrivit cărora constrângerea fizică și cea morală exercitată prin amenințare cu un pericol grav, imposibil de evitat în alt mod decât prin săvârșirea faptei, constituie cauze de înlăturare a caracterului penal al acesteia.
o anumită calitate specială;
La infracțiunile unde subiectul activ trebuie sa aibă o anumită calitate specială, această condiție trebuie îndeplinită și de coautori.
În mod excepțional la unele infracțiuni legea cere ca subiectul să îndeplinescă anumite calități, ca de exemplu, la infracțiunea de distrugere, prevăzută de art. 219, la alin. 4 presupune un subiect activ calificat anume conducătorul unui mijloc de transport în comun ori un membru al personalului care asigură direct securitatea unor asemenea transporturi.
La infracțiunea de delapidare se cere ca subiectul activ nemijlocit să fie calificat, să aibă calitatea de funcționar, gestionar sau administrator.
La infracțiunea de tâlhărie, coautorat, există chiar dacă făptuitorii au realizat, fiecare, alt element al acțiunii complexe infracționale (unii au efectuat furtul, iar alții violențele). Situația este similară și în cazul pirateriei.
Instigatorul, ca și complicele, vor răspunde penal dacă autorul a folosit alte violențe decât pe cele pe care le-au avut în vedere participanții.
B. Subiectul pasiv.
Subiectul pasiv (sau persoana vătămată) este acea persoana, fizică sau juridică, de drept privat cât si statul, fiind titulară a valorii sociale căreia i s-a adus atingere prin săvârșirea faptei penale, a suferit vătămarea produsă prin comiterea acesteia.
In cazul infracțiunilor contra patrimoniului, respectiv, infracțiunii de tâlhărie și piraterie pe lângă persoana al cărei patrimoniu a fost lezat prin violență si care este subiect pasiv principal, poate exista și un subiect pasiv secundar, anume persoana care fără a fii direct lezată în patrimoniul său suferă violențe exercitate de făptuitor, (de exemplu, persoana care se opune ca făptuitorul să fugă cu bunul sustras și care este supusă unor violențe din partea acestuia).
La infracțiunile de distrugere putem distinge, de asemenea, un subiect pasiv principal în persoana celui căruia îi aparține bunul cât și un subiect pasiv adiacent care nu mai pot fii realizate (creditorul gajist, creditor ipotecar, uzufructuarul).
De regulă, infracțiunile contra patrimoniului nu cuprind condiții speciale de loc și de timp pentru existența infracțiunii. La unele infracțiuni (de exemplu la furt) timpul sau locul pot constitui circumstanțe de agravare a infracțiunii.
Latura obiectivă.
Latura obiectivă este un element al infracțiunii care cuprinde totalitatea condițiilor privitoare la actul de conduită, cerute de lege pentru existența infracțiunii.
A. Elementul material.
Prin elementul material al infracțiunilor contra patrimoniului se înțelege actul material, manifestat sub forma de acțiune (cel mai frecvent) sau într-o inacțiune interzis și deschis prin textul de lege.
În norma de incriminare elementul material este desemnat sintetic fie printr-un cuvânt (de exemplu: furtul, art. 208 din C. pen, distrugere art. . pen) fie printr-o expresie(de exemplu: primirea unui bun, art. . pen; inducerea in eroare, art. . pen).
B. Urmarea socialmente periculoasă.
Urmarea imediată constă, de regulă în producerea unei pagube în patrimoniul unei persoane fizice sau juridice private, ori a unei persoane juridice publice.
Urmarea periculoasă este acea modificare negativă a realității înconjurătoare, pe care fapta săvârșită a produs-o sau este susceptibilă să o producă și care-și găsește expresia în periclitarea, vătămarea sau amenințarea valorilor sociale apărate de lege.
La unele infracțiuni contra patrimoniului pe lângă consecințele pe care le formează urmarea imediată a infracțiunii pot să existe și consecințe subsecvente ale infracțiunii (urmări grave sau deosebit de grave) care vor fii cuprinse în conținutul agravant al infracțiunii ( art. 219 alin. . pen., art. 211 alin. . pen., art. 209 alin. . pen.).
Legătura de cauzalitate.
Între elementul material și urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate, care la unele infracțiuni, ca de exemplu distrugerea, rezultă din materialitatea faptei, la altele este necesar să se dovedească aceasta legătură.
Această legătură constă în aceea că fapta săvârșită de făptuitor este cauza care a determinat producerea rezultatului socialmente periculos.
În cazul infracțiunilor complexe contra patrimoniului , legătura de cauzalitate va avea, de asemenea un caracter complex.
Latura subiectivă.
Este un element al infracțiunii care constă în totalitatea condițiilor cerute de lege cu privirea la atitudinea psihică a făptuitorului față de fapta săvârșită , pentru ca aceea faptă să constituie infracțiune.
Infracțiunile contra patrimoniului se săvârșesc, de regulă cu intenție directă sau indirectă, excepție făcând de la această regulă este infracțiunea de distrugere care poate fi comisă și din culpă.
La unele forme agravante ale infracțiunii contra patrimoniului, elementul subiectiv se caracterizează prin praeterintenție( intenția depășită) care înglobează atât intenția cât și culpa (exemplu tâlhăria prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. e și alin. . pen., pirateria prevăzută in art. 212 alin. 2 și . pen.).
Din conținutul subiectiv al unora dintre infracțiunile contra patrimoniului fac parte și alte cerințe cum ar fii scopul (exemplu infracțiunea de înșelăciune) sau reaua credință (exemplu gestiunea frauduloasă).
Forme.
Infracțiunile contra patrimoniului sunt infracțiuni care se realizează, de regulă prin acțiune (au un „iter criminis”), sunt susceptibile de a trece prin faza actelor pregătitoare, în lipsa unei dispoziții exprese de incriminare, a tentativei, a consumării și eventual faza epuizării.
În ceea ce privește actele pregătitoare, în lipsa unei dispoziții exprese de incriminare, vor fi sancționate ca acte de complicitate anterioară, dacă s-a început executarea.
Tentativa, posibilă la majoritatea infracțiunilor din această, categorie este sancționată potrivit art. 222 din Codul penal.
Consumarea infracțiunii contra patrimoniului are loc în momentul în care executarea acțiunii intenționate este dusă până la capăt, producându-se și urmarea periculoasă specifică acestor infracțiuni.
Dacă infracțiunile la care ne referim se comit în formă continuă (de exemplu, sustragerea de curent electric) sau continuată va exista și faza epuizării, în momentul când au încetata actele de prelungire a activității delictuoase ori s-a săvârșit și ultima acțiune sau inacțiune a infracțiunii continuate.
Modalități.
Codul penal incriminează faptele contra patrimoniului în dispoziții sintetice dar cuprinzătoare, descriind de regulă, exclusiv modalități normative sub care s-ar putea prezenta infracțiunea respectivă (conținutul închis de incriminare) de exemplu furtul, tâlhăria, înșelăciunea, alteori, mai rar, legiuitorul descrie numai principalele modalități normative concepând ca fapta să poată fii comisă și sub alte modalități normative, de exemplu: distrugerea din culpă (conținutul deschis de incriminare).
Fiecăreia din modalitățile normative poate să-i corespundă o varietate de modalități faptice.
De regulă, faptele contra patrimoniului sunt incriminate atât în variante tip cât și în variante calificate sau agravante (de exemplu: furtul, tâlhăria, pirateria, distrugerea).
Sancțiuni.
Infracțiunile contra patrimoniului se diferențiază între ele prin pericolul social generic specific fiecărei infracțiuni; aceasta se reflectă în modul de sancționare a infracțiunilor prevăzute în acest titlu al Codului penal.
Pentru anumite infracțiuni din acest grup legiuitorul a prevăzut pedeapsa închisorii cu limite mai reduse, alternativ cu pedeapsa amenzii; este cazul infracțiunii de abuz de încredere prevăzută de art. 213 din Codul penal; însușirea bunului găsit , art. 216 din Codul penal; distrugerea din culpă, art. 219 alin. 1 din Codul penal; tulburarea de posesie art. 220, alin. 1 din Codul penal. Pentru toate celelalte infracțiuni prevăzute în Titlul III, pedeapsa este închisoarea dar în limite largi, acoperind și limitele de pedeapsă din reglementările precedente, câteva exemple sunt edificatoare în acest sens: de pildă infracțiunea de furt simplu (art. 208 alin. 1 C. pen.) se pedepsește cu închisoare de la unu la 12 ani; tâlhăria (art. 211 alin. . pen.) se pedepsește cu închisoare de la 3 la 18 ani; înșelăciunea (art. 215 alin. . pen.) se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani, etc..
Prevăzând limite atât de largi de pedeapsă cu închisoarea, legiuitorul a avut în vedere că faptele contra patrimoniului prezintă diferențieri mari sub aspectul pericolului social și a periculozității făptuitorului, fiind necesar să se pună la dispoziție instanțelor de judecată un cadru legal corespunzător care să permită o individualizare cât mai corectă și o dozare a pedepsei cât mai eficientă de natură să realizeze scopul (prevenția generală și specială) urmărind prin aplicarea pedepsei, mai ales, în perioada actuală când fenomenul infracțional în acest domeniu cunoaște o creștere fără precedent.
În ceea ce privește pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi, aceasta se aplică în mod obligatoriu pentru unele variante agravante ( de exemplu: furtul calificat art. 209 alin. . pen., înșelăciunea art. 215 alin. . pen., delapidarea art. 215 (indice 1), alin. . pen., etc.); în alte cazuri ea se aplică în mod facultativ atunci când instanța stabilește o pedeapsă cu închisoarea de cel puțin 2 ani și apreciază ca necesară pedeapsa complimentară față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului (art. . pen.).
În cazul infracțiunilor contra patrimoniului instanța va putea dispune confiscarea specială dacă constată îndeplinirea condițiilor din art. . pen.
La unele infracțiuni contra patrimoniului legea face deosebiri cât privește modul de pornire a acțiunii penale după cum bunul este proprietate privată sau publică.
Dacă bunul este proprietate privată, cu excepția cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părților înlătură răspunderea penală.
Această distincție se face în cazul infracțiunilor de: abuz de încredere (art. . pen.), distrugere (art. 217 alin. . pen.) și tulburarea de posesie (art. . pen.).
6. Sistematizarea infracțiunilor contra patrimoniului.
Sistematizarea legală.
Sistematizare legală a infracțiunii contra patrimoniului s-a făcut în codul penal intrat in vigoare la 1 ianuarie 1969, în funcție de obiectul juridic. Astfel, în titlul III din partea specială au fost incriminate faptele îndreptate contra avutului personal sau particular (furtul, tâlhăria, pirateria, abuzul de încredere, însușirea bunului găsit, distrugerea, tulburarea de posesie, tăinuirea), iar în titlul IV au fost incriminate faptele îndreptate contra avutului obștesc (delapidarea, furtul, tâlhăria, pirateria, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, înșelăciunea, însușirea bunului găsit, distrugerea, tulburarea de posesie și tăinuirea) săvârșite în paguba avutului obștesc. Este de observat, faptul că, în sistematizarea legală, cu excepția infracțiunii de delapidare care este specifică avutului obștesc – denumirea marginală a infracțiunilor contra patrimoniului este aceeași, indiferent că ele sunt îndreptate contra avutului obștesc sau particular. Distincția se face după obiectul juridic al acestor infracțiuni, adăugându-se la cele care privesc avutul obștesc cu mențiunea pentru fiecare că a fost săvârșită „în paguba avutului obștesc ori în contra avutului obștesc”.
Legislația actuală a suferit o amplă modificare prin introducerea Legii nr. 6/1973 și a legii nr. 140/1996 pentru modificarea și completarea Codului penal, infracțiunile cuprinse în acesta, respectiv cele de la Titlul IV, (infracțiunile contra avutului obștesc) au fost abrogate și astfel s-a menționat în Titlul III „Infracțiuni contra patrimoniului”.
Astfel că articolele de la 223-235 au fost abrogate, iar unele texte au fost înlocuite în titlul III din partea specială a Codului penal, aceasta având următoarea structură: Furtul (art. . pen.), Furtul calificat (art. . pen.), Pedepsirea unor furturi la plângerea prealabilă (art. . pen), Tâlhăria (art. . pen.), Pirateria (art. . pen.), Abuzul de încredere (art. . pen), Gestiunea frauduloasă (art. . pen.), Înșelăciunea (art. . pen.) Delapidarea art. 215 indice . pen), Însușirea bunului găsit (art. . pen.), Distrugerea (art. . pen.), Distrugerea calificată (art. . pen.), Distrugerea din culpă (art. . pen.), Tulburarea de posesie (art. . pen), Tăinuirea (art. . pen.).
În articolul 222 din Codul penal este prevăzută sancționarea tentativei anumitor infracțiuni prevăzute în Titlul III.
Sistematizarea doctrinară.
Sistematizarea doctrinară a fost făcută în unele lucrări de drept penal unde se consideră că infracțiunile contra patrimoniului se înfăptuiesc printr-o varietate de acțiuni, purtate – cu singura excepție a infracțiunii de distrugere din culpă – cu intenție. Pornind de la acest criteriu, al naturii acțiunilor materiale prin care este afectat patrimoniul privat sau public , în literatura de specialitate s-a realizat o clasificare a infracțiunilor patrimoniale formată din trei grupe:
fapte de sustragere – furt, tâlhărie, piraterie, tăinuire, delapidare.
fapte de fraudă – abuz de încredere, gestiune frauduloasă, înșelăciune și însușirea bunului găsit.
fapte de samavolnicie – distrugerea și tulburarea de posesie.
O asemenea clasificare este subordonată sistematizării legale, întrucât decurge în mod firesc din aceasta, iar din punct de vedere metodologic ușurează analiza infracțiunilor respective.
CAPITOLUL II
INFRACȚIUNEA DE ÎNȘELĂCIUNE
Secțiunea 1
ÎNȘELĂCIUNEA ÎN DAUNA PATRIMONIULUI PUBLIC SAU PRIVAT
Noțiuni introductive.
Înșelăciunea face parte din grupul infracțiunilor contra patrimoniului (privat sau public), prevăzute în titlul III, articolul 215 din Codul penal având următorul conținut:
Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.
(2) Înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase sau de orice alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplica regulile privind concursul de infracțiuni.
(3) Inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită în așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincțiile acolo arătate.
(4) Emiterea unui cec asupra unei instituții de credit sau a unei persoane, știind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum și fapta de a retrage, după emitere, provizia în total sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în aliniatul (1), dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de alin (2).
(5) Înșelăciunea care a avut consecințe deosebit de grave se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 ani și interzicerea unor drepturi.
Din redactarea textului de lege, rezultă că legiuitorul a incriminat infracțiunea într-o variantă top în aliniatul 1 , două variante speciale în alineatele 3 și 4, și mai există o formă agravantă în alineatele 2 și 5.
Rațiunea incriminării înșelăciunii este de a asigura încredere și bună credință în relațiile cu caracter patrimonial și de a evita producerea unui prejudiciu persoanelor fizice sau juridice.
Infracțiunea de înșelăciune se caracterizează prin aceea că victimele își cedează bunurile unor infractori, datorită unor acte înșelătoare ce le sunt reprezentate asupra stărilor de fapt.
Săvârșirea infracțiunii de înșelăciune este înlesnită și de naivitatea, lipsa de atenție, ușurința cu care păgubașul acceptă minciunile escrocului.
Desigur, când infractorul se prelevează de acte false își atribuie nume, calități mincinoase sau creează o puternică aparență de realitate a afirmațiilor sale, culpa celui care se lasă înșelat este mai mică sau inexistentă. Aceasta explică de ce sancțiunile prevăzute de lege sunt mai mari în situațiile de mai sus. Se are în vedere că infractorul a adăugat afirmațiilor sale mincinoase și alte mijloace frauduloase menite să-i înlesnească manoperele și să-i atragă mai ușor încrederea celor vătămați. În aceste cazuri se adeverește ceea ce spune Seneca: „ înșelăciunea învăluie întotdeauna delictul într-o aparentă legalitate: ceea ce se vede este legitim, ccea ce stă ascuns este înșelător”.
Din dorința unei îmbogățiri rapide, mulți oameni recurg la înșelăciune; asemenea fapte sunt des întâlnite. Vautrin, eroul lui, sfătuia astfel pe unii tineri care voiau cu orice preț să se îmbogățească: „În această mulțime de oameni trebuie să răzbați ca o ghiulea de tun sau să te strecori pe sub ascuns ca crima. Cinstea nu slujește la nimic… la aceasta se reduce toată morala vremii noastre”
2. Condiții preexistente.
Obiectul infracțiunii.
a). Obiectul juridic generic al infracțiunii contra patrimoniului îl constituie relațiile sociale a căror formare desfășurare și dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului, mai ales sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri și implicit sub aspectul obligației de a menține poziția fizică a bunului în cadrul patrimoniului, aceasta făcând parte din gajul general al creditorilor chirografari.
b). Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale de ordin patrimonial a căror naștere și dezvoltare este condiționată de buna credință și încredere ce trebuie să existe în raporturile juridice care au loc între subiecții acestor raporturi.
Pe baza acestor atribute, care formează obiectul juridic special al infracțiunii de înșelăciune, se face diferența dintre infracțiunile săvârșite prin sustragere și cele prin fraudă.
O importanță deosebită se atribuie aliniatului 4, art. 215 Cod penal, al cărui obiect juridic îl constituie acele relații sociale cu caracter patrimonial ce implică încrederea și buna credință a participanților care folosesc cecurile, ca instrumente de plată, în cadrul acestor relații.
Obiectul material în cazul infracțiunii de înșelăciune pot fii bunurile mobile, înscrisurile cu valoare patrimonială precum și bunurile imobiliare aflate în momentul săvârșirii în posesia victimei.
A fost exprimat ideea că obiectul material al infracțiunii de înșelăciune trebuie sa conțină existența unui bun material sau corporal. In general în această infracțiune bunul trebuie sa fie mobil, excepție făcând câteva infracțiuni unde bunurile pot fii imobile (de exemplu înșelăciunea în cadrul unui contract care are ca obiect un imobil).
Bunurile mobile sau imobile trebuie să aibă o valoare social economică sau de întrebuințare; să se afle în posesia sau detenția cuiva și să aparțină domeniului public sau privat.
B. Subiecții infracțiunii.
Subiect activ al infracțiunii de înșelăciune poate fii orice persoană fizică care poate răspunde și îndeplinește condițiile generale ale răspunderii penale.
Autorul infracțiunii de înșelăciune poate fii persoana care, induce în eroare o altă persoană, prezentând nemijlocit ca adevărate fapte mincinoase în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust.
Dacă subiectul activ nemijlocit, a avut o calitate de funcționar, funcționar public iar acțiunea de amăgire este săvârșită în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, fapta nu constituie înșelăciune, ci abuz in serviciu. Ne aflăm însă în prezența infracțiunii de înșelăciune și nu a abuzului în serviciu, dacă făptuitorul având calitatea de funcționar, face victima sa creadă că se află în serviciul atribuțiilor sale de serviciu, deși în realitate nu se află în serviciul acestor atribuții.
În cazul articolului 214, alin 4 din Codul Penal, subiectul activ nu poate fi orice persoana, ea neputând fi săvârșită decât de cel care e deținător legal al cecului – trăgătorul – fiind singurul care poate emite cecuri în limita disponibilului. În situația cecului în alb se pune problema, vinovăției sau nevinovăției trăgătorului, în condițiile în care are disponibil în cont, dar beneficiarul îl completează cu o sumă ce depășește acest disponibil. De obicei, se va adăuga în clauza „înaintea plății posesorul va completa cecul fără a depășii – se indică suma”.
Participația penală este posibilă în oricare dintre formele sale (instigare, coaturat, complicitate, complicitate).
Subiectul pasiv al infracțiunii de înșelăciune poate fi orice persoană fizică sau juridică, privată ori publică al cărei patrimoniu a fost lezat, păgubit în mod nemijlocit.
În anumite situații se pot distinge un subiect pasiv principal și unul secundar. De exemplu, dacă proprietarul anumitor bunuri mobile le încredințează unei alte persoane să le păstreze în baza unui contract de depozit, iar făptuitorul induce în eroare pe depozitar spunându-i că a cumpărat acele bunuri de la proprietar și le determină să i le predea, vom avea un subiect pasiv principal în persoana proprietarului al cărui patrimoniu a fost diminuat prin însușirea acelor bunuri de către făptuitor și un subiect pasiv secundar, victima subsidiară a amăgirii în persoana depozitarului dacă prin fapta de înșelăciune s-au produs și pagube în patrimoniul său.
Cu privire la calitatea unei persoane de a fii subiect pasiv al infracțiunii de înșelăciune incriminată în alin. 4 Cod penal, s-a pus problema dacă, având mecanismul de utilizare a cecului care permite transmiterea lui prin gir, subiectul pasiv nu ar putea fi ultimul posesor care prezintă cecul la plată – giratorul/girantul care a primit cecul cu rea credință. Întrucât infracțiunea de înșelăciune este o infracțiune instantanee care se consumă în momentul emiterii cecului fără acoperire, subiectul pasiv principal e beneficiarul cecului emis de trăgător. Giratorul poate fi subiect pasiv subsidiar, dacă fapta a avut repercusiuni negative și asupra patrimoniului lui.
De asemenea și banca poate fii subiect pasiv subsidiar dacă fapta a avut consecințe negative asupra patrimoniului său.
3. Conținutul constitutiv.
Latura obiectivă.
Elementul material al infracțiunii de înșelăciune constă într-o acțiune sau inacțiune, rareori într-o inacțiune, de inducere în eroare a unei persoane, căreia i se prezintă în mod distorsionat o situație ori o împrejurare de fapt – prin alterarea adevărului – cu alte cuvinte, așa cum o spune chiar textul – fie este prezentă ca mincinoasă o faptă adevărată, fie o faptă adevărată este prezentată ca mincinoasă.
Acțiunea de inducere în eroare ori menținerea în eroare se poate realiza prin orice mijloace (chiar simple reticențe – abținerea de a da o explicație – poate fii un mijloc de amăgire în raport cu anumite condiții concrete). Nu are relevanță dacă subiectul pasiv s-a lasat mai usor ori mai greu indus în eroare.
Există infracțiunea de înșelăciune și când făptuitorul a indus sau menținut în eroare o persoană cu prilejul încheierii sau executării unui contract, dacă fără această amăgire victima nu ar fii încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate.
Elementul material la infracțiunea de înșelăciune în convenții constă în acțiunea sau omisiunea din contract care induce în eroare partenerul contractual fie cu ocazia încheierii contractului – adică în faza negocierii până la intervenirea acordului și semnarea actului în faza derulării acestuia (la livrarea mărfii, care poate fii inferioară calitativ, la plata prețului, etc.). este esențial de reținut la înșelăciunea în convenții că – așa cum pretinde textul – în absența erorii în care a fost indusă ori menținută victima, aceasta nu s-ar fi angajat la încheierea ori executarea contractului în condițiile stipulate. Nu există această infracțiune dacă făptuitorul nu a întrebuințat mijloace frauduloase pentru a determina încheierea contractului, iar acesta nu a putut fi executat din motive independente de voința lui.
Prin mijloc fraudulos trebuie înțeles acel mijloc care este veridic și în mod obișnuit inspiră încredere, înlătură orice bănuială, dar care în realitate este mincinos.
În categoria unor astfel de mijloace ce privesc infracțiunea de înșelăciune intră neîndoielnic folosirea de nume sau calități mincinoase pe care și le dă făptuitorul, precum și folosirea de înscrisuri care pot fi ori nu false, sau crearea unor împrejurări ce au făcut mai ușoară acțiunea de inducere în eroare a victimei.
Deseori însă această acțiune, principală este susținută cu anumite „mijloace frauduloase”, folosite de autor pentru a sporii șansele de reușită ale activității de plăsmuire a adevărului, pentru a-i conferi un grad de credibilitate ridicat.
Fantezia escrocilor în imaginea diverselor modalități de înșelare a unor persoane – vulnerabilitatea acestora din urmă fiind în raport direct proporțional cu naivitatea lor – este deosebit de prolifică, demnă de o cauză mai bună. Cu toată această mare varietate, „mijloacele frauduloase” pot fii grupate în doua categorii respectiv „procedee” și „tehnici” frauduloase.
În prima categorie a „procedeelor” frauduloase, pot fi reținute, de exemplu, prezentarea de recomandări din partea unor persoane onorabile ori de renume – recomandări obținute prin fals, fie prin alte modalități dolosive; afișarea unor titluri, distincții (decorații), sau grade sustrase sau cumpărate de la persoanele care le-au meritat sau dobândit, arătarea de trucaje fotografice, în care autorul infracțiunii apare efectuând o anumită activitate (ține un discurs de la tribună în prezența unui auditoriu numeros ori practică o intervenție chirurgicală într-o sala de operație), ori cel mai adesea, apare alături de altele personalități politice sau din lumea afacerilor, ori lângă limuzină (lângă o vilă) despre care pretinde că îi aparține și o oferă spre vânzare, etc..
În ce privește „tehnicile” frauduloase, acestea sunt diverse dispozitive (mecanice), special confecționate artizanal folosite pentru a induce false percepții (prognozarea unei maladii, „citirea” viitorului), pentru a mistifica rezultatele jocurilor de noroc (ruletă, zaruri).
În cazul în care mijlocul folosit în comiterea infracțiunii constituie prin el însuși infracțiune se vor aplica regulile de la concursul de infracțiuni. Astfel în ipoteza comiterii înșelăciunii prin fals sau uz de fals, acestea nu se absorb în conținutul înșelăciunii ci vor constitui o pluritate de infracțiuni (concurs real).
Pentru existența infracțiunii de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal, acțiunea făptuitorului trebuie să constea în emiterea unui C.E.C. asupra unei instituții de credit sau unei persoane știind că pentru valorificarea lui nu există provizia necesară precum și din retragerea, după emitere, a proviziei, în total sau în parte ori a interzice trasului de a plătii înainte de expirarea termenului de prezentare.
„Trasul” este persoana care are mandat sau ordin de la o altă persoană numită „trăgător” să execute obligații de plată a unei sume determinate în favoarea unei a treia persoană numită beneficiar la împlinirea scadenței și a locului menționat.
Trasul, este, prin urmare, debitorul unei persoane (trăgător) de la care poate primi ordin să achite datoria către o terță persoană care este creditorul (creditorilor săi) la un anumit termen, când se va prezenta beneficiarului.
Trăgătorul în concret poate să ceară trasului (înainte de a se prezenta beneficiarul să încaseze suma la expirarea prevăzută în cambie) sa nu execute acest ordin spre a-l înșela pe beneficiar (creditor al trăgătorului).
Urmarea imediată constă în crearea unei situații care a produs o pagubă fie patrimoniului public, fie celui privat. Prin pagubă înțelegându-se prejudiciul material efectiv și cert cauzat unei persoane fizice sau juridice private sau publice. Paguba efectiv produsă va avea un rol determinant în stabilirea pericolului social concret cât și în privința încadrării juridice a faptei. Dacă prin acțiunea de inducere în eroare s-a produs o pagubă materială mare sau o tulburare deosebit de gravă activității unui organ de stat, unei instituții sau altei persoane juridice sau fizice, fapta va realiza conținutul agravant al înșelăciunii prevăzute în art. 215 alin. 5 din codul penal.
Legătura de cauzalitate pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de înșelăciune trebuie să se constate existența unei legături de cauzalitate dintre elementul material – acțiunea de amăgire – și paguba produsă (urmarea imediată). În cazul în care paguba produsă se datorează altor cauze decât acțiunii de amăgire, nu va exista infracțiunea de înșelăciune, fiindcă lipsește legătura de cauzalitate.
B. Latura subiectivă.
Infracțiunea de înșelăciune se comite cu intenție directă întrucât textul de incriminare cere ca acțiunea ce formează elementul material să se realizeze în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust (intenția calificată prin scop).
Pentru existența laturii subiective a infracțiunii de înșelăciune nu este nevoie ca folosul material injust să fi fost efectiv realizat ci numai să fii existat ca o posibilitate urmărită de făptuitor.
Forme. Modalități. Sancțiuni.
Forme.
Infracțiunea de înșelăciune este susceptibilă de toate formele imperfecte ale infracțiunii. Actele pregătitoare deși posibile nu sunt însă pedepsite de lege, ele trebuie avute in vedere însă la individualizarea pedepsei, întrucât, de multe ori sunt relevante cu privire la pericolul pe care îl reprezintă făptuitorul. Când actele pregătitoare au fost efectuate de o altă persoană ajutând astfel pe autor la realizarea acțiunii amăgitoare ele devin acte de complicitate anterioară.
Tentativa este pedepsită, infracțiunea de înșelăciune poate fii comisă în oricare din modalitățile tentativei (atât cea perfectă cat și cea imperfectă). De asemenea este posibilă tentativa relativ improprie.
Infracțiunea de înșelăciune se consumă în momentul în care s-a produs urmarea imediată adică situația păgubitoare pentru victimă concretizată în producerea unei pagube efective în patrimoniul celui înșelat. Acțiunea de amăgire poate îmbrăca uneori forma unei activități infracționale continuate; în aceste situații infracțiunii de înșelăciune se epuizează în momentul efectuării ultimului act al activității infracționale.
B. Modalități.
Infracțiunea de înșelăciune este prevăzută de articolul 215 din Codul penal, partea specială și este incriminată într-o variantă tip, două variante speciale și doua agravante. Potrivit art. 215 alin. 1 din Codul penal, varianta tip constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă.
Prima variantă specială prevăzută de art. 217, alin. 2 din Codul penal presupune inducerea în eroare sau menținerea în eroare a unei persoane,cu prilejul încheierii sau exercitării unui contract săvârșită în așa fel încât fără această eroare cel înșelat nu ar fii încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate.
A doua variantă specială, cea de la art. 215 alin. 3 din Codul penal constă în emiterea unui C.E.C. asupra unei instituții de credit sau a unei persoane, știind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum și fapta de a sustrage, după emitere, provizia în total sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. 1 dacă a pricinuit o pagubă posesorului cecului.
Prima variantă agravantă, prevăzută de art. 215 alin. 4 din Codul penal, comună celei tip și variantelor speciale constă în înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase sau orice alte mijloace frauduloase.
A doua variantă agravantă, care se găsește în art. 215 alin. 5 din Codul penal, se realizează când înșelăciunea a avut consecințe deosebit de grave.
C. Sancțiuni.
Infracțiunea de înșelăciune este sancționată în varianta simplă potrivit art. 215 alin. 1 din Codul penal cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.
În cazul variantei agravante, când s-au folosit mijloace frauduloase, pedeapsa este închisoare de la 3 la 15 ani.
Aceleași pedepse, după caz, sunt prevăzute și pentru variantele speciale potrivit art. 215 alin. 3 și 4 din Codul penal.
Pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi se aplică obligatoriu când fapta a avut consecințe deosebit de grave și facultativ în toate celelalte cazuri dacă pedeapsa închisorii concret stabilită de instanță este de 2 ani sau mai mare și sunt temeiuri ce justifică aplicarea acesteia.
Dacă înșelăciunea a fost comisă în forma tentativei limitele pedepsei prevăzute de lege se reduc la jumătate.
Secțiunea 2
ASPECTE DE DREPT PROCESUAL PENAL
Aceste aspecte privesc urmărirea și judecarea infracțiunii de înșelăciune în dauna patrimoniului public sau privat.
Acțiunea penală la infracțiunea analizată se pune în mișcare din oficiu.
Infracțiunea de înșelăciune, la modalitățile prevăzute în art. 215, alin. 1 – 4 din Codul penal este cercetată de unitățile locale de poliție, sub supravegherea procurorului din parchetul de pe lângă judecătoriile aferente, iar judecarea cauzei în primă instanță revine în competența judecătoriei.
În modalitatea agravantă reglementată de alin. 5, competența de cercetare și judecare aparține însă autorităților judiciare de la nivelul județului – poliție, parchet, tribunal.
Acțiunea penală se exercită în condițiile prevăzute de art. 9, 10, 234 – 235, 262, 335 – 337 și 486 din Codul de procedură penală de către procuror.
În materia probării faptelor, de multe ori se utilizează înscrisurile, se efectuează expertizele tehnico-contabile, se folosesc mijloace materiale de probă. Pentru a recupera pagubele produse prin infracțiune pot fi luate măsuri asiguratorii.
Când infracțiunea de înșelăciune este continuată, săvârșirea în stare de recidivă ori concurs de infracțiuni se aplică dispozițiile art. 33 – 34 din Codul penal și, corespunzător, cele din art. 33 – 38 din Codul de procedură penală, precum și art. 335, art. 449 lit. c din Codul de procedură penală.
Acțiunea civilă exercitată în procesul civil ca urmare a pagubelor produse prin infracțiunea de înșelăciune se desfășoară după regulile prevăzute în art. 14 – 21, 346 – 348 din Codul de procedură penală. Când urmărirea și judecarea se realizează după procedura specială pentru unele infracțiuni flagrante, se au în vedere și dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală.
Toate dispozițiile invocate privesc obiectul și exercitarea acțiunii civile, constituirea de parte civilă, introducerea în cauză și intervenția din proprie inițiativă a părții responsabile civilmente, exercitarea din oficiu a acțiunii civile, cazurile de susținere a ei de către procuror.
Când acțiunea civilă se pune în mișcare și se exercită din oficiu, și în cauză există vreuna din organizațiile prevăzute în art. 145 Cod penal, organul de urmărire sau instanța de judecată cere acestei organizații să prezinte situația cu privire la întinderea pagubei, precum și date referitoare la faptele prin care paguba a fost pricinuită, iar acestea să le prezinte. În plus, organizația păgubită este obligată să sesizeze de îndată organul de urmărire penală despre săvârșirea infracțiunii, să prezinte datele arătate mai sus și să se constituie parte civilă. Instanța de judecată, la rândul său, are obligația să se pronunțe din oficiu asupra reparării pagubei, chiar dacă organizația nu s-a constituit parte civilă. În asemenea cazuri, dacă procurorul participă la judecată, este obligat să susțină interesele civile ale acesteia chiar și atunci când nu s-a constituit parte civilă (art. 18 alin. 2 din Codul de procedură penală).
Instanța sesizează cu ambele acțiuni, penală și civilă, se pronunță din oficiu prin aceeași hotărâre și cu privire la acțiunea civilă sau la despăgubiri (art. 17 alin. 1 si alin. 3, art. 346 alin. 1 si art. 348 din Codul de procedură penală).
Rezolvarea separată a acțiunii civile, într-o altă ședință de judecată, se poate face doar când soluționarea acesteia ar întârzia rezolvarea acțiunii penale (art. 347 din Codul de procedură penală).
În cazul procedurilor speciale se aplică dispozițiile art. 476 alin. 2 și alin. 3 din Codul de procedură penală, potrivit cărora acțiunea civilă va fi rezolvată pe calea unei acțiuni civile separate, dar scutită de taxa de timbru.
CAPITOLUL III
LEGĂTURI ȘI CORELAȚII CU ALTE INFRACȚIUNI
Secțiunea 1
ASPECTE INTRODUCTIVE
Locul înșelăciunii în sistemul părții speciale a Codului penal.
Codul penal prevede în partea specială, fapte care prezintă pericol social săvârșite cu vinovăție ce amenință ori produce vătămări relațiilor sociale apărate de legea penală, considerându-le infracțiuni, determină felul și limitele speciale ale pedepselor și stabilește condiții deosebite pentru realizarea răspunderii penale în anumite situații.
Legiuitorul a folosit un singur criteriu de grupare a normelor penale, respectiv obiectul juridic al faptelor incriminate adică relațiile sociale ocrotite de legea penală și valorile sociale legate de relațiile sociale privind securitatea statului, cele privind ocrotirea persoanei, patrimoniul public sau privat.
Ordinea așezării infracțiunilor în sistemul părții penale a Codului penal s-a făcut având în vedere importanța grupurilor de relații sociale ocrotite de legea penală și a gradului valorilor sociale legate de aceste relații.
Prin aceasta se explică faptul că în partea specială a Codului penal există mai multe titluri, iar în cadrul lor mai multe capitole și secțiuni ce grupează unele infracțiuni care au un obiect juridic generic comun tuturor infracțiunilor din aceasta categorie. De exemplu, în primul titlu din partea specială sunt cuprinse infracțiunile contra siguranței statului ce au ca obiect juridic, comun întregi categorii, relațiile sociale a căror existență și dezvoltare depind de apărarea și ocrotirea statului. De asemenea, titlul II grupează infracțiunile contra persoanei , titlul III cele contra patrimoniului, titlul IV cuprinde infracțiuni contra avutului obștesc care a fost abrogat prin Legea nr. 140/1996, titlul V cuprinde infracțiuni contra autorității, titlul VI infracțiunile care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege, titlul VII cuprinde infracțiuni de fals, titlul VIII cuprinde infracțiuni la regimul stabilit pentru anumite activități economice, titlul IX cuprinde infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială, titlul X cuprinde infracțiuni contra capacității de apărare a României, iar titlul XI cuprinde infracțiunile contra păcii și omenirii.
Necesitatea comparării cu alte infracțiuni.
Infracțiunea de înșelăciune, indiferent că privește patrimoniul privat sau public, pot prezenta, în parte sau în total, unele asemănări și deosebiri față de alte infracțiuni ce sunt reglementate în Codul penal.
Uneori asemănările și deosebirile vizează toate elementele constitutive ale infracțiunii, iar alteori numai unu sau unele dintre ele, după cum poate exista chiar o denumire legală asemănătoare, dar cu tratament juridic diferit. Pentru a compara între ele două sau mai multe infracțiuni, trebuie să existe cel puțin două elemente juridice esențiale, comune acestora, care să le facă comparabile.
Acestea sunt, în primul rând, obiectul, și în al doilea rând, latura obiectivă a infracțiunilor comparabile.
În cele ce urmează, având în vedere doctrina și practica judiciară în materie, vom trata tocmai asemenea deosebiri existente între infracțiunea de înșelăciune și unele infracțiuni reglementate de legea noastră penală evidențiind elementele caracteristice dintre ele.
Secțiunea 2
ÎNȘELĂCIUNEA ȘI ABUZUL DE ÎNCREDERE
Înșelăciunea este prevăzuta în articolul 215 din Codul penal în partea specială iar infracțiunea de abuzul de încredere estre prevăzută de articolul 213 în aceeași parte specială a Codului penal corespunzătoare titlului III infracțiuni contra patrimoniului.
Fiind infracțiuni prevăzute de legea penală ce fac parte din același grup de infracțiuni ele prezintă unele trăsături comune dar și numeroase deosebiri care le particularizează, le individualizează având tratament juridic propriu.
Infracțiunea de înșelăciune și abuzul de încredere fie că sunt infracțiuni contra patrimoniului public sau contra patrimoniului privat au ca obiect juridic generic acele relații sociale de ordin patrimonial a căror ocrotire este asigurată prin apărarea patrimoniului public sau privat. Rezultă deci ca obiectul juridic generic al celor două infracțiuni este asemănător, chiar identic.
Obiectul juridic special al celor două infracțiuni este format din relațiile sociale cu caracter patrimonial care implică încrederea și buna credință a persoanelor ce intră în aceste relații. Totuși cele două infracțiuni se deosebesc sub aspectul obiectul juridic special, în sensul că la abuzul de încredere se încalcă încrederea dată în mod ilicit, în timp ce la înșelăciune, acordarea încrederii se face prin inducerea în eroare sau amăgire.
Prin urmare o deosebită importanță este cuprinsă în sfera de bunuri ce pot forma obiectul material al abuzului de încredere în paguba patrimoniului public sau privat este mult mai limitată decât la infracțiunea de înșelăciune. Constituie obiectul material al infracțiunii de abuz de încredere numai bunurile mobile, ca de exemplu: banii, lucrurile ce pot fii deplasate animale, titluri de cărți de credit, obligațiile C.E.C., unelte, etc.. deși sunt mobile, bunurile consumptibile, cât și cele fungibile, nu pot forma obiectul material al infracțiunii de abuz de încredere.
La infracțiunea de înșelăciunea obiectul material poate fi orice bun mobil ce are o anumită valoare, cât și bunurile imobile (terenuri, clădiri, pomi sau recolte prinse de rădăcini), precum și acțiunile cu caracter patrimonial privind patrimoniul public sau privat, aflate în momentul săvârșirii infracțiunii la dispoziția sau în posesia ori detenția subiectului pasiv.
Bunurile ce pot forma obiectul material al infracțiunii de abuz de încredere au o valoare mai mică decât cele ce constituie obiectul material al infracțiunii de înșelăciune. Acesta este și considerentul pentru care la abuzul de încredere contra patrimoniului public legiuitorul nu a prevăzut ca în cazul înșelăciunii forme agravante care se raportează în principiu la valoarea bunului ce face obiectul infracțiunii.
Un alt criteriu de distingere la obiectul material al celor două infracțiuni, îl constituie locul unde se află acestea în momentul desfășurării activității infracționale.
La infracțiunea de abuz de încredere, bunul se află la făptuitor, în virtutea unei operații corecte, legale, de transferare a deținerii acestui bun. Bunul trece de la persoana vătămată la făptuitor ca efect al unei înțelegeri intervenite între cele două persoane. Ulterior are loc însușirea bunului de către făptuitor, care, profitând de împrejurarea că bunul se află în mâinile sale, pune stăpânire pe el.
În cazul infracțiunii de înșelăciune, bunul ce formează obiectul material al acestuia se află, de regulă, la persoana vătămată, el urmând să treacă la făptuitor numai după ce se întreprinde acțiunea de inducere în eroare, de amăgire.
Potrivit legii penale, poate fii subiect activ al infracțiunilor de înșelăciune și abuz de încredere contra patrimoniului public sau privat, orice persoană care îndeplinește condițiile generale pentru a devenii subiect al infracțiunii.
Cele două infracțiuni pot fi comise în oricare din formele participației penale (autor, instigator, complice) prevăzute în Codul penal.
Astfel deși la infracțiunea de abuz de încredere legea nu cere ca subiectul activ să aibă o anumită calitate, totuși acesta nu poate fi decât persoana care are în detenție, cu orice titlu, un bun al altuia (persoana fizică sau organizație dintre cele prevăzute în art. 145 din Codul penal ). Condiția existenței acestei infracțiuni constă în aceea că făptuitorul primește în mod ilicit bunul în detenție, dar abuzează de încrederea celui care l-a predat și și-l însușește, dispune de el pe nedrept ori refuză de al restitui.
Infracțiunea de înșelăciune se deosebește de abuzul de încredere și prin faptul că forma de participație a coautoratului la abuz de încredere este posibilă numai dacă toți făptuitorii au în detenție licită bunul respectiv.
Pentru a se reține coautorat la infracțiunea de înșelăciune, este necesar ca organele judiciare să constate că făptuitorii, intenționat și pe baza unei înțelegeri, au executat în mod nemijlocit inducerea în eroare a unei persoane fizice sau juridice, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul obținerii unui folos material injust pricinuind prin aceasta o pagubă.
Există complicitate la infracțiunea de înșelăciune, ori de câte ori o persoană, cu intenție, ajută sau înlesnește, în orice mod, pe autor să efectueze inducerea în eroare, act specific acestei infracțiuni, sau îi promite ori îi valorifică bunurile provenite din infracțiuni.
Infracțiunea de înșelăciune cât și cea de abuz de încredere pot fi comise și sub forma instigării, dar în practica penală, această formă a participației penale se întâlnește rar.
Deși participația improprie este posibilă la ambele infracțiuni, in realitate este întâlnită numai la infracțiunea de înșelăciune.
Subiect pasiv al infracțiunii de înșelăciune este persoana fizică sau juridică al căror patrimoniu a fost diminuat prin săvârșirea infracțiunii.
La infracțiunea de abuz de încredere, subiect pasiv este persoana fizica sau juridică privată sau publică de la care autorul a primit, cu un anumit titlu, un bun mobil pe care l-a însuși.
Atât infracțiunea de înșelăciune, cât și cea de abuz de încredere, pot întâlnii uneori, un subiect pasiv principal și un subiect pasiv secundar.
Infracțiunea de înșelăciune și infracțiunea de abuz de încredere sunt două infracțiuni comisive.
Elementul material al celor două infracțiuni constă întotdeauna într-o acțiune. La infracțiunea de înșelăciune este acțiunea de inducere în eroare sau menținerea în eroare a unei persoane prin care se obține un folos, iar la abuzul de încredere constă într-o acțiune de însușire, dispunere ori refuz de restituire a bunului.
Studierea atentă a celor două infracțiuni evidențiază și un alt element de diferențiere, și anume acela că la ambele infracțiuni, pentru realizarea conținutului lor se cer, în principiu, anumite condiții (de exemplu bunul să fie al altuia). Dar, în timp ce la abuzul de încredere, întotdeauna bunul trebuie să se găsească la făptuitor și deținut în baza unui titlu, în cazul înșelăciunii o asemenea cerință nu este necesară decât la înșelăciunea în convenții.
Când inducerea în eroare se realizează prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori alte mijloace frauduloase, suntem în prezența formei calificate a infracțiunii prevăzute in art. 215 alin. 2 din Codul penal. Falsul și uzul de fals sunt cele mai frecvente mijloace frauduloase folosite pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.
Deși ambele infracțiuni se realizează prin fraudă, pot fii evidențiate și elemente de diferențiere, de delimitarea. Astfel la abuzul de încredere, inițial ambii suspecți sunt de bună credință, pe când la înșelăciune, încă de la început făptuitorul este de rea credință.
Urmarea imediată, o componentă a laturii obiective, constă în rezultatul pe care trebuie să-l producă acțiunea sau inacțiunea prin care s-a realizat elementul material.
Urmarea imediată, adică schimbarea situației de fapt, nu poate fi confundată însă cu prejudiciul material. De aceea în cazul infracțiunii de abuz de încredere, pentru existența laturii obiective, este suficientă urmarea imediată. Prejudiciul apare odată cu consumarea infracțiunii, iar acoperirea lui ulterioară sau anticipată, prin existența unei garanții, nu înlătură existența infracțiunii.
Spre deosebire infracțiunea de abuz de încredere în cazul infracțiunii de înșelăciune (varianta tip si cea în convenții), pentru ca urmarea imediată sa aibă eficiență în conținutul infracțiunii, trebuie să se îndeplinească o cerință esențială și anume, să fi pricinuit paguba.
Legătura de cauzalitate a celor două infracțiuni, rezultă din însăși realizarea acțiunilor incriminate. Dacă situația de fapt patrimonială este datorată altei cauze decât acțiunii de inducere în eroare, ea nu este urmarea imediată a acestei infracțiuni, fiindcă lipsește legătura de cauzalitate.
În general, atât la infracțiunea de înșelăciune cât și la cea de abuz de încredere legătura de cauzalitate rezultă din însăși împrejurările de fapt.
Din punct de vedere al laturii subiective, atât infracțiunea de înșelăciune cât și cea de abuz de încredere se săvârșesc cu voință și cu intenție. Culpa nu poate constitui element subiectiv al celor două infracțiuni.
Voința de a efectua vreuna din acțiunile incriminate (infracțiunea de înșelăciune și cea de abuz de încredere), și prin care se realizează latura obiectivă a infracțiunii trebuie să fie deci însoțită de intenție, adică făptuitorul să-și fi dat seama că aceste acțiuni sunt ilicite și că prin săvârșirea lor se creează, cu privire la bunul altuia, o situație de fapt contrară celei de fapt, cauzându-se astfel prejudicii materiale.
Spre deosebire de abuzul de încredere, în cazul infracțiunii de înșelăciune, pentru realizarea laturii subiective e nevoie de intenția de a amăgii, de a induce în eroare, să fie însoțită de o cerință esențială, și anume: făptuitorul să fi efectuat acțiunea de amăgire în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust. Din acest punct de vedere, înșelăciunea apare ca o infracțiune săvârșită cu intenție directă, făptuitorul urmând obținerea unui folos material injust.
Mobilul săvârșirii faptei nu constituie o cerință esențială a infracțiunilor de abuz de încredere respectiv înșelăciunea, dar cunoașterea lui de către organele judiciare prezintă importanță pentru individualizarea infracțiunii.
Infracțiunile de abuz de încredere și înșelăciune, fiind infracțiuni comisive, ca element material realizabil prin acțiuni alternative (abuzurile de încredere) sau într-o activitate cu desfășurare uneori mai simplă, alteori mai amplă, trecând prin faze succesive (înșelăciunea), pot avea forme și modalități diferite care impun și o diferențiere a sancțiunilor.
Activitatea de executare a laturii obiective la infracțiunea de abuz de încredere și înșelăciune poate fi material întreruptă și rămâne deci în starea de tentativă. În cazul înșelăciunii, există tentativă, chiar când hotărârea de a săvârșii acțiunea de amăgire cu scopul de a trage profit material a fost pusă în executare dar aceasta a rămas fără rezultat. De asemenea, este tentativă la această infracțiune și atunci când fapta nu a fost posibilă datorită mijloacelor insuficiente sau defectuoase folosite de autor (art. 20 alin. 2 din Codul penal).
Cu toate că tentativa este posibilă, atât la infracțiunea de abuz de încredere, cât și la cea de înșelăciune, totuși această formă nu este pedepsită decât la infracțiunea de înșelăciune.
Infracțiunile de abuz de încredere și înșelăciune pot îmbrăca, după ce s-a produs prima acțiune ce învederează consumarea faptei, forma unei activități infracționale continuate.
Infracțiunea de abuz de încredere, cuprinde sub raportul laturii obiective, trei modalități normative: însușirea bunului altuia, dispunerea pe nedrept de un astfel de bun și refuzul de al restitui.
Cu totul altfel se prezintă modalitățile normative ale infracțiunii de înșelăciune. Astfel pe lângă modalitatea specială a înșelăciunii în convenții, există si o a treia modalitate, calificată, comună primelor, atunci când fapta s-a realizat prin nume sau calități mincinoase ori prin folosirea altor mijloace frauduloase.
În afară de aceste modalități, infracțiunile de abuz de încredere și înșelăciune pot prezenta nenumărate și variate modalități faptice, ce se particularizează prin împrejurările care însoțesc săvârșirea faptei, în special mijloacele și modul de realizare a acțiunilor incriminate.
Limitele sancțiunilor instituite de legea noastră penală pentru infracțiunile de abuz de încredere și de înșelăciune sunt cele prevăzute de articolul 213 și articolul 215 din Codul penal. Acestea diferă după cum bunul face parte din patrimoniul public sau privat, legiuitorul luând în considerare importanța valorilor sociale apărate.
Sancțiunile prevăzute de lege pentru înșelăciune sunt mai severe și aplicate diferențiat, legiuitorul apreciind că această faptă prezintă un grad de pericol social generic (abstract) mult mai mare decât abuzul de încredere.
Secțiunea 3
ÎNȘELĂCIUNEA ȘI TRAFICUL DE INFLUENȚĂ
Infracțiunea de trafic de influență este prevăzută in Codul penal, partea specială în titlul VI, „Infracțiuni care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege”, la art. 257 pe când infracțiunea de înșelăciune este prevăzută în același cod penal, in titlul III și totuși există legături și corelații între acestea.
Inducerea în eroare a unei persoane, săvârșite în anumite condiții, poate realiza conținutul altei infracțiuni, ceea ce este de natură să ridice uneori dificultăți în practică, mai ales când se pune problema încadrării unei fapte ca înșelăciunea sau traficul de influență. Traficul de influență, care este o infracțiune în legătură cu serviciul, presupune și el o acțiune de inducere în eroare, deoarece făptuitorul pretinde că are influență asupra unui funcționar, deși în realitate nu are, făcând ca o persoană interesată în cumpărarea influenței sa-i dea, să-i promită daruri sau orice alt folos.
Spre deosebire, de înșelăciune, pentru existența căreia este suficientă o activitate de inducere în eroare urmate de pricinuirea unei pagube, în cazul traficului de influență, făptuitorul obține folosul în urma promisiunii că va interveni la acel funcționar în legătură cu atribuțiile de serviciu ale acestuia, ceea ce înseamnă că, traficul de influență presupune condiții în plus, care îl particularizează și care constituie, în felul acesta, tot atâtea criterii de diferențiere a acestei infracțiuni de înșelăciune. Pe baza acestor criterii, în practica judiciară s-a decis că – de exemplu, nu constituie infracțiunea de trafic de influență, ci infracțiunea de înșelăciune, fapta inculpatului care, sub pretextul de al recompensa un funcționar, după ce acesta efectuase un act în cadrul atribuțiilor sale de serviciu, a pretins reclamantului un dar, pe care și la însușit. Fapta nu constituie infracțiunea de trafic de influență, deoarece pentru existența acestei infracțiuni este necesar să nu fi îndeplinit actul care constituie obiectul intervenției.
Cât privește înșelăciunea și abuzul de încredere, ambele sunt infracțiuni comisive, elementul material constă întotdeauna într-o acțiune.
La infracțiunea de înșelăciune elementul material constă într-o acțiune de inducere au menținere în eroare prin care se obține un folos, iar la infracțiunea de trafic de influență elementul material se poate realiza prin trei acțiuni distincte: primirea, pretinderea sau acceptarea de promisiuni, de daruri direct sau indirect în vederea determinării unui funcționar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.
Obiectul juridic special al celor două infracțiuni diferă; la infracțiunea de înșelăciune îl constituie acele relații sociale de ordin patrimonial a căror ocrotire este asigurată prin apărarea patrimoniului public sau privat, pe când la infracțiunea de trafic de influență obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale a căror formare și dezvoltare se întemeiază pe încredere și prestigiu de care trebuie sa se bucure orice funcționar și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane juridice, cerințe pentru realizarea cărora este necesară înlăturarea oricăror suspiciuni care s-ar putea crea cu privire la activitatea acestora prin săvârșirea faptei.
În cazul infracțiunii de trafic de influență subiectul activ este necalificat, putând fi orice persoană care are influență sau lasă să creadă că are influență asupra unui funcționar public sau funcționar, aceste aspecte nefiind condiții ale subiectului activ ci mijloace prin care se săvârșește fapta. La infracțiunea de înșelăciune poate fi subiect activ contra patrimoniului public sau privat orice persoană care îndeplinește condițiile generale pentru a deveni subiect al unei infracțiuni.
Subiectul pasiv al infracțiuni de înșelăciune este orice persoană fizică sau juridică al cărui patrimoniu a fost diminuat prin săvârșirea infracțiunii. La infracțiunea de trafic de influență, subiectul pasiv este persoana juridică, sau în subsidiar funcționarul determinat în a cărei atribuție de serviciu intră îndeplinirea unui act anumit sau un funcționar care poate fii determinat pentru a cărui îndeplinire urmează a se exercita influența: chiar dacă nu a fost indicat expres subiectul pasiv subsidiar este suficientă determinarea actului, a sferei de atribuții a unui funcționar anume, singurul care are asemenea atribuții, și deci făcându-se posibilă indicarea – chiar imediată – a funcționarului.
La infracțiunea de înșelăciune obiectul material îl constituie bunurile materiale sau înscrisurile ce au valoare patrimonială și pot fi orice bun mobil ce are o anumită valoare cât și bunurile imobile. Infracțiunea de trafic de influență nu are obiect material, banii sau foloasele pretinse sau primite constituie bunuri date pentru săvârșirea infracțiunii și vor fi supuse confiscării.
La infracțiunea de înșelăciunea urmarea imediată constă în crearea unei situații care a produs o pagubă, un prejudiciu, patrimoniului public sau patrimoniului privat. Paguba produsă va avea un rol determinant în stabilirea pericolului social concret cât și în privința încadrării juridice a infracțiunii. La infracțiunea de trafic de influență urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru buna desfășurare a activității de serviciu într-un organ sau instituție de stat, într-o unitate din cele prevăzute în art. 145 din Codul penal. Prin interes public, în sensul art. 145 din Codul penal, se înțelege un drept recunoscut de lege reflectând o necesitate socială ce impune instituirea de activități de servicii de utilitate colectivă de către autoritățile publice prin mijloace de drept administrativ, în organizarea unor servicii la nivel statal, răspunzând unor nevoi comunitare, sau uzului public, în serviciul statului și al societății civile.
Infracțiunea de înșelăciune cât și cea de trafic de influență se comit sub forma de vinovăție – intenție directă.
La infracțiunea de înșelăciune actele preparatorii deși sunt posibile nu sunt pedepsite de lege, ele trebuie avute în vedere la individualizarea pedepsei, întrucât sunt relevante pentru stabilirea pericolului social al făptuitorului. De asemenea la această infracțiune tentativa este pedepsibilă, ea putând fi comisă sub toate modalitățile. Infracțiunea de înșelăciune se consumă în momentul în care s-a produs urmarea imediată, adică situația păgubitoare pentru victimă concretizată în producerea unei pagube efective în patrimoniul celui înșelat. Acțiunea de amăgire poate îmbrăca uneori forma unei activități infracționale continuate.
La infracțiunea de trafic de influență actele preparatorii și tentativa nu se pedepsesc, numai atunci când sunt asimilate infracțiunii consumate (pretinderea sau acceptarea). Tentativa este posibilă numai în cazul primirii de bani sau alte foloase, ori în acest moment fapta este deja consumată în forma pretinderii sau acceptării de promisiuni de daruri. Prin fapt consumat se înțelege ca la această infracțiune se consumă în momentul acceptării de promisiuni de daruri, în momentul primirii de bani sau alte foloase. Pentru consumarea infracțiunii nu are relevanță dacă intervenția promisă a și fost efectuată.
Infracțiunea de înșelăciune este sancționată conform prevederilor art. 215 din codul penal după cum urmează: în varianta simplă cu închisoare de la 6 luni la 12 ani (art. 215 alin. 1 din Codul penal), în cazul formei agravante legiuitorul a prevăzut pedeapsa cu închisoarea de la 3 ani la 15 ani, când s-au folosit mijloace frauduloase. Aceleași pedepse, după caz, sunt prevăzute și pentru formele speciale prevăzute în art. 215 alin. 3 și alin. 4 din Codul penal.
Infracțiunea de trafic de influență este sancționată cu închisoarea de la 2 la 10 ani, iar dacă pedeapsa efectiv aplicată este mai mare de 2 ani, se poate dispune și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi. Banii, valorile sau orice alte bunuri primite de făptuitor se confiscă. Dacă acestea nu se găsesc, făptuitorul va face plata echivalentului lor în bani.
CAPITOLUL IV
UNELE CONSIDERAȚII PRIVIND INFRACȚIUNEA DE ÎNȘELĂCIUNE IN INCHEIEREA DE CONTRACTE
Secțiunea 1
INFRACȚIUNEA DE ÎNȘELĂCIUNE IN CONTRACTUL DE IMPRUMUT – GAJ FĂRĂ DEPOSEDARE
În practică se întâlnește tot mai des situația contractelor de credit încheiate între unități bancare și persoane fizice sau juridice, garantarea împrumutului obținut realizându-se sub formă de gaj instituit prin contractul de credit asupra unor bunuri mobile, bunuri care sunt în mod frecvent autoturisme.
Gajul fiind fără deposedare, respectiv fără punerea lucrului gajat în posesia creditorului, de cele mai multe ori debitorii înstrăinează bunurile gajate înainte de achitarea integrală a creditului bancar.
Prelevându-se de mențiunea făcută în contractele de credit prin care debitorul „se obligă să nu înstrăineze bunurile gajate”, ca urmare a neachitării în termen a împrumutului, băncile formulează plângere penală sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune, prevăzută în art. 215 alin. 3 din Codul penal considerând actul de înstrăinare a bunului gajat drept o acțiune de inducere în eroare cu prilejul executării contractului.
Acest fapt generează o serie întreagă de discuții, cu privire la săvârșirea de către debitor a unei fapte de natură penală.
Contractul de gaj este un contract real, pentru încheierea sa fiind necesar, pe lângă acordul de voință al părților, ca debitorul să remită creditorului bunul mobil care face obiectul gajului.
Codul comercial, cuprinzând doar anumite reguli speciale, se completează cu dispozițiile noului Cod civil privind contractul de gaj. În acest sens art. 1685 si art. 1686 din noul Codul civil prevăd remiterea bunului gajat creditorului sau unui terț ales de părți ca una din condițiile contractului de gaj.
Gajul implică deposedarea debitorului de bunul său, art. 480 din Codul comercial prevăzând privilegiul creditorului de a fi satisfăcut cu preferință „nu există decât dacă lucrul s-a pus și se află în posesiunea creditorului sau a unei alte persoane aleasă de părți” .
De la principiul remiterii efective a bunului gajat există o singură derogare, reglementată de art. 480 alin. 4 din Codul civil, care prevede că nu se iau din posesia debitorului „produsele pendinte încă prin rădăcini sau deja culese, precum și asupra materiilor industriale prime, în stare de fabricațiune sau deja fabricate și aflate în fabrici sau depozite”, gajul fiind constituit în această situație prin simplul efect al convenției între părți.
Față de cele prezentate mai sus, s-ar părea că fapta de înstrăinare a obiectului gajat nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, unitatea bancară trebuind să-și recupereze paguba potrivit normelor dreptului civil.
Fapta proprietarului de a vinde bunul gajat fără deposedare antrenează o răspundere civilă numai dacă nu se poate dovedi o inducere în eroare sau o menținere în eroare cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită în așa fel încât fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul, fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune prevăzute în art. 215 alin. 3 din Codul penal.
SECȚIUNEA 2
INFRACȚIUNEA DE ÎNȘELĂCIUNE ÎN CONTRACTELE INFORMATICE PRIN INTERMEDIUL INTERNETULUI
Evoluția extraordinar de rapidă a informaticii a făcut posibilă și în România săvârșirea unor fraude pe internet cu numere de cărți de credit. Folosindu-se programele existente pe internet s-au putut cumpăra bunuri în numele unor posesori de carduri.
Activitatea informatică presupune numeroase forme contractuale definite generic drept contracte informatice și acestea pot fii de mai multe feluri: contracte de furnizare de echipament (hardware), contracte de furnizare de programe (software), contracte de asistență tehnică ( computer service, maintenance), cele mai variate forme de consultanță, etc.
Îmbrăcând elementele mai multor categorii de contracte și elemente noi ce sunt specifice activității informatice, aceste contracte au caracteristici comune contractelor de prestări-servicii, de asigurare de rețea, ale contractelor de credit sau cont curent, ale contractelor de vânzare cumpărare sau de tranzacție.
Prima componentă este abonamentul la rețea, în cadrul unui contract de prestări-servicii. Internetul este o megarețea de calculatoare, o supermagistrală informatică deschisă cu servicii informatice realizată după modelul „clients-servers”. El a apărut în Statele Unite ale Americii, în 1970, prin unirea a două rețele de calculatoare, una pentru cercetări aparținând guvernului denumita „ ARPANET” și cealaltă militară, denumită „MILNET” și s-a impus calităților sale (descentralizarea activității informatice, integrarea rapidă a bazelor de date, conectarea mașinilor eterogene constructiv, etc.).
O altă componentă este cardul, ce reprezintă un suport de informație standardizat, securizat și individualizat care conferă accesul la serviciile oferite de emitent pentru realizarea unui transfer de fonduri (debit transfer sau credit transfer). Posesorul unei cărți de credit (card) nu mai efectuează plata direct comerciantului în numerar sau prin cec, ci prezintă cardul și semnează factura pe care comerciantul o trimite clientului, de la care va obține plata. La rândul său emitentul cardului se adresează băncii consumatorului care debitează, cu suma cerută, contul clientului.
Codul personal de identificare aferent unui card PIN este un cod personal atribuit univoc de către emitent unui deținător de card, pe care utilizatorul poate fii pus în situația de a-l reproduce în vederea verificării identității deținătorului cu ocazia unei plăți cu cardul.
Acolo unde plata cu card se poate face prin transfer electronic de date (EFTPOS), PIN poate fi considerat din punct de vedere al dreptului civil echivalentul electronic al semnăturii deținătorului cardului. Utilizarea frauduloasă a cardului pierdut sau furat este, în principiu, imposibilă pentru că numărul de cod confidențial nu este cunoscut decât de deținător.
Cu toate acestea există posibilitatea ca folosind Internet-ul să se ajungă la interceptarea comunicării serverului (vânzătorului) și să se afle numele de identificare al utilizatorului precum și parola sa care se va face ulterior o cumpărare.
În general vânzătorul nu verifică contul deținătorului (provizia) la cumpărături mai mici de 100 $, astfel producându-se o înșelăciune în paguba unui subiect pasiv principal – proprietarul, posesorul, deținătorul cardului PIN și un subiect pasiv subsidiar – vânzătorul – dacă plata este refuzată.
Elementul definitoriu al infracțiunii, condiția pagubei, este îndeplinită în momentul efectuării expediției sau al debitării contului. Este indiferent dacă, ulterior proprietarul contului refuză sau acceptă plata. Dacă plata va fi refuzată (returnată) paguba este cantonată la vânzător; dacă plata este acceptată, paguba este a titularului contului. Mărturisirea făptuitorului (haker – denumirea făptuitorului în cazul fraudelor prin intermediul internetului), împreună cu proba materială a lucrului dobândit prin săvârșirea infracțiunii face dovada existenței pagubei, chiar în lipsa unui act contabil, extras de cont, plângere a păgubitului. Proba poate fii oricând răsturnată prin dovada acceptului titularului, care a acceptat să-l împrumute pe făptuitor. Dacă ulterior, proprietarul sau vânzătorul își manifestă intenția de a gratula/ dona sponsorizarea, fapta își păstrează caracterul penal, infracțiunea fiind consumată în momentul realizării acțiunii tipice: inducerea în eroare.
Acțiunea făptuitorului se realizează prin inducerea în eroare (înșelăciune, amăgirea) a vânzătorului, în cazul unui contract de vânzare cumpărare, astfel încât acesta are o reprezentare falsă (denaturată, necorespunzătoare realității) asupra persoanei deținătorului și a dreptului său de a face acte juridice prin intermediul cardului, reprezentare ce este determinată pentru victimă în luarea unei dispoziții de expediere a lucrurilor cumpărate, acțiune care îi cauzează o pagubă.
În concluzie, folosirea frauduloasă a numerelor de cărți de credit la cumpărarea de bunuri prin Internet constituie infracțiunea de înșelăciune în convenții prevăzută de art. 215 alin. 3 din codul penal.
Fapta constă în inducerea în eroare a vânzătorului cu prilejul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare, fiind săvârșită în așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate în protocoale și în contractele de adeziune în materie, faptă sancționată cu pedeapsa prevăzută în alineatul 2 al articolului 215 din Codul penal, cu închisoare de la 3 la 15 ani, întrucât inducerea în eroare a fost făcută prin mijloace frauduloase în scopul de a obține (pentru sine sau pentru altul) un folos material injust; chiar dacă nu s-a pricinuit o pagubă cumpărătorului (ea existând în contul posesorului cardului, dacă acesta acceptă plata), infracțiunea s-a consumat la data acordului de voință.
Nu vor exista consecințe deosebit de grave întrucât vânzătorul are obligația – la unele contracte – de a verifica provizia cumpărătorului (pentru bunurile ce depășesc o anumită valoare). Nu va exista infracțiunea de înșelăciune prin cecuri, întrucât plata prin card reprezintă un angajament de plată, un ordin al vânzătorului, un cec emis de cumpărător, ori. normele alin. 4 sunt de strictă interpretare, limitate la acel titlu, specific determinat numit „cec”.
CAPITOLUL V
PRACTICA JUDICIARĂ
Spețe din practica judiciară
Speța nr. 1
Obiectul infracțiuni de înșelăciune și fals în declaratii, fapte prevăzute de art. 215 alin. 1, 2, . pen, respectiv art. . pen cu aplicarea art. 33 lit a din C.pen.
Prin rechizitoriul procurorului de la Parchetul de pe lângă Judecătoria s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpaților:
NH, pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni de înșelăciune și fals în declaratii, fapte prev de art. 215 alin. 1, 2, . pen , respectiv art. .pen. cu aplic. art. 33 lit a C. pen. constând în aceea că la data de 24.12.2008 s-a prezentat în fața notarului public DM, unde folosind o procură autentică a cărei lipsă de valabilitate o cunoștea, a făcut declarații false și a încheiat un antecontract cu partea vătămată SC, primind de la acesta suma de 7000 euro, în schimbul promisiunii de vânzare a unui teren, care fusese anterior înstrăinat altei persoane.
IN, pentru săvârșirea infracțiunilor de fals în declarații, prev de art. .pen și complicitate la înșelăciune, faptă prev. de art. 26 rap la art. 215 alin. 1,2,3 C.p cu aplicarea art. 33 lit a C.pen constând în aceea că la data de 13.03.2008 s-a prezentat în fața notarului public, solicitând emiterea unei procuri speciale autentice, pe care i-a încredințat-o inculpatului NH, împuternicindu-l pe acesta să vândă în numele său, un teren care nu se mai afla în proprietatea sa încă din anul 1998.
Cauza penală a fost înregistrată la această instanță sub nr. 12851/180/12.08.2011.
Din analiza actelor și lucrărilor dosarului instanța reține următoarele:
La data de 28.12.1998, inculpatul IN a încheiat un contract de vânzare – cumpărare cu numita IB, transmițându-i acesteia dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de teren, cu o întindere de 3600 mp, situată în sola 11, parcela 240, din extravilanul comunei X. Contractul de vânzare – cumpărare a fost autentificat. Ulterior, această suprafață a făcut obiectul mai multor transmisiuni succesive, ajungând la data de 27.07.2005, în proprietatea numitului IC.
In luna martie a anului 2008, inculpatul IN l-a împuternicit pe numitul NH să vândă în numele său, aceeași suprafață de teren, oricărei persoane va crede de cuviință. Intre cele două persoane a fost încheiat un contract de mandat special, autentificat.
La data de 13.06.2008 inculpatul NH, în calitate de mandatar al inculpatului IN, a încheiat cu numitul MV un antecontract de vânzare cumpărare, obligându-se ca în termen de 3 zile de la întocmirea documentației cadastrale, să vândă acestuia din urma suprafata de 3600 mp, situata în sola 11, parcela 240, din extravilanul com. X. în schimbul obținerii promisiunii de vânzare, promitentul cumpărător a achitat echivalentul în lei al sumei de 4000 de euro.
În urma demersurilor inițiate de promitentul cumpărător, a reieșit că suprafața de teren respectivă fusese înstrăinată de inculpatul IN încă din anul 1998. În aceste condiții, numitul MV a pretins inculpatului NH clarificarea situatiei juridice a terenului, fapt ce a determinat promovarea la data de 08.10.2008 a unei acțiuni civile prin care inculpatul IN solicită instanței să pronunțe o hotarare prin care Comisia Locală să fie obligată să îl pună în posesia suprafeței de teren care făcea obiectul antecontractului de vânzare cumpărare.
Instanța investită cu cererea inculpatului IN a ridicat din oficiu excepția lipsei calității procesual active a reclamantului pe care a admis-o întemeindu-se pe existența contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr… În aceste condiții numitul VM a formulat o plângere penală împotriva numitului IN solicitând efectuarea de cercetări sub aspectul infracțiunii prev de art. 215 alin. 1, 2 , .pen.
Find audiați în cadrul dosarului nr. 1216/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria inculpații s-au aparat invocând necunoașterea situației juridice a terenului la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare cu numitul MV. Astfel numitul NH arată că după semnarea antecontractului și după ce a primit banii a aflat că suprafața de teren respectivă fusese deja vândută unei alte persoane, motiv pentru care a deschis o acțiune civilă în vederea identificării amplasamentului.
În cele din urmă, dosarul nr. 1216/P/2009 a fost soluționat dispunându-se neînceperea urmării penale. S-a apreciat că fapta numiților IN și NH nu prezenta valențe penale neputându-se reține în sarcina acestora intenția de a frauda.
Ulterior la data de 24.12.2008 inculpatul NH a încheiat un nou antecontract de vanzare cumparare, având același obiect. Astfel prin actul autentificat la BNP, aceasta în calitate de mandatar al inculpatului IN se obliga din nou să vândă suprafața de 3600 mp, situată în sola 11, parcela 240, în extravilanul com. X. De această dată în calitate de promitent cumpărător a fost numitul SC care a plătit în schimbul promisiunii de vânzare echivlanetul în lei al sumei de 7000 de euro.
În cazul acestei tranzacții, intenția dolosivă a numitului NH este evidentă, aceasta având la data de 24.12.2008 reprezentarea existenței unui alt contract prin care iși asumase aceeași obligație față de numitul MV. Pe de altă parte, inculpatul NH cunoștea faptul că terenul respectiv fusese înstrăinat de numitul IN încă din anul 1998 împrejurare care ii devenise acestuia clară cel mai tarziu la data de 08.10.2008, moment al promovării acțiunii civile.
La data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare ca urmare a solicitării exprese a numitului SC la sediul biroului notarial a fost prezent și numitul IN, care a întărit hotărarea promitententului cumparator de a plăti suma de bani stipulată în contract.
Ulterior, contractul de vânzare-cumpărare nu s-a mai perfectat, inculpatul NH nemaiputând fi contactat, în timp ce partea vătămată SC a luat cunoștință de adevărata situație juridică a terenului.
La data de 26-05-2009, aflându-se în imposibilitatea recuperării sumei de bani plătită, partea vătămată s-a adresat organelor de cercetare penală din cadrul Poliției solicitând efectuarea de cercetări față de numitul NH.
Fiind audiată în timpul cercetărilor, partea vătămată a declarat că în luna decembrie a anului început negocierile cu numitul NH în vederea cumpărării unui teren situat in com X. Numitul SC cunoștea faptul că surpafața de teren respectivă aparținea numitului IN, motiv pentru care a insistat că în momentul perfectării tranzacției să fie prezent și acesta.
Partea vătămată arăta că a fost de acord să încheie un antecontract de vânare-cumpărare și să achite în avans suma de 7000 de euro pentru a obține promisiunea de vânzare a suprafeței de 3600 mp situată în sola 11 parcela 240. Arată că, în momentul încheierii antecontractului a fost însotit de numitul DA care i-a imprumutat suma de 7000 de euro, platită pe loc numitului NH.
Partea vătămată susține că după circa 2 – 3 săptămâni de la încheierea antecontractului a aflat că respectivul teren fusese vandut de NI încă din anul 1998 și că printre persoanele cărora li se promisese recent vânzarea acestei parcelă se află și numitul MV, care platise la rândul său o suma de bani.
Numitul SC arată că ulterior l-a contactat pe inculpatul NH pe care l-a amenințat cu formularea unei plângeri penale, acesta restituindu-i în cele din urmă suma de 1000 de euro, insotită de promisiunea înapoierii și a restului de bani.
Mai arată că l-a reîntâlnit pe inculpat în luna iunie 2009 , că acesta era în acel moment însotit de numtiul MV și că a primit din nou asigurări legate de restituirea banilor, care însa nu au fost onorate nici până în prezent.
Fiind audiat în calitate de martor, numitul DA confirma cele declarate de partea vătămată arătând că a însoțit-o pe aceasta în data de 24.12.2008 la sediul BNP și că i-a imprumutat suma de 7000 de euro, bani plătiți pe loc numitului NH. Arată că ulterior, a aflat că terenul pe care partea vătămată dorea să îl cumpere fusese vândut de mai multe ori unor persoane diferite.
Martorul DA declară că în vara anului 2009, în timp ce se afla împreună cu numitul SC în zona gării, s-a întâlnit cu inculpatul NH care era însotit de numitul MV. Martorul sustine că a asistat la discuția dintre partea vătămată și inculpat, acesta a recunoscut fapta și a promis că va restitui integral suma de bani încasată. De asemenea martorul arată că numitul MV a relatat că a fost la randul său înșelat, dar că ulterior, a primit toți banii înapoi, sfătuindu-l pe numitul SC să nu iși facă probleme în legătură cu recuperarea prejudiciului.
Inculpatul NH susține o versiune faptică diferită, declarând că la data de 24.12.2008, a primit suma de 4000 euro de la numitul SC cu titlu de împrumut. Arată că a fost de acord să garanteze restituirea împrumutului, încheiind un antecontract, având ca obiect promisiunea de vânzare a terenului apartinând numitului IN și că diferența până la suma de 7000 stipulată în actul juridic reprezenta dobânda cerută de partea vătămată pentru acordarea împrumutului.
Inculpatul declară că litigiul dintre el și MV a avut aceleași coordonate, acesta acordându-i la rândul său un împrumut, care a fost garantat printr-un antecontract de vânzare-cumpărare având ca obiect aceeași suprafață de teren. Cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, inculpatul NH a declarat în fața procurorului că banii obținuti de la partea vătămată SC au fost folosiți în scopul stingerii litigiului cu numitul MV.
Poziția inculpatului NH este nesinceră, acesta facând mai multe afirmații contrazise de ansamblul materialului probator. Astfel, în totală contradicție cu susținerile inculpatului, martorul DA arată că a asistat la momentul în care partea vătămată a plătit acestuia în mod efectiv suma de 7000 de euro.
În al doilea rând, find audiat de către organele de cercetare penală în cadrul dosarului cu nr. 1216/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău, inculpatului NH nu a declarat niciun moment faptul că banii primiți de la numitul MV ar însemna de fapt un împrumut. În continuare, inculpatul este nesincer când spune că nu a cunoscut situația juridică a terenului la data de 24.12.2008. Din datele expuse mai sus, rezultă că la data încheierii antecontractului cu numitul SC izbucnise deja litigiul dintre VH și MV, acesta din urmă semnalând faptul că terenul fusese anterior vândut de NI unei alte persoane. De altfel, acesta este și motivul pentru care IN a promovat la data de 08.10.2008 o acțiune civilă, împrejurare cunoscută și de inculpatul NH.
Inculpatul IN a avut în timpul cercetărilor o atitudine oscilantă. Acesta a recunoscut că în anul încheiat cu numita IB un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect două suprafețe de teren. Inculpatul susține însă, că la acea data a fost indus în eroare de cumpărătoare, nerealizând că a vândut și suprafața de 3600 mp situată în sola 11 parcela 240 din com. X.
Inculpatul arată că în luna martie fost convins de numitul IF să încheie un contract de mandat special, prin care îl împuternicea pe NH să vândă o suprafață de teren cu întinderea de 3600 mp fără însă a conștientiza faptul că aceasta procură viza terenul vândut în anul 1998 numitul IB.
Mai arată că, a întocmit o procură specială pe numele lui IF cu privire la o altă parcela de circa 1300 de mp primind în schimb de la cei doi suma totală de 10.000 lei.
În continuare numitul IN susține că nu a știut că inculpatul NH a încheiat cele două antecontracte cu numiții MV și SC, arătând în același timp că nu a primit nicio sumă de bani în urma perfectării celor două acte.
Cu privire la aceste aspecte, inculpatul manifesta inconsecvența, declarând în primă fază că nu a asistat în data de 24.12.2008 la încheierea antecontractului de către SC și NH. Ulterior, în timpul urmăririi penale acesta a admis faptul că în acea zi s-a întalnit cu NH pe care l-a însotit la sediul BNP fără însa a cunoaște intențiile acestuia sau scopul vizitei.
În cadrul declarațiilor sale, inculpatul IN nu face nicio afirmație în legătură cu existența vreunui împrumut. De asemenea, acesta neagă faptul că ar fi incasat vreo sumă de bani din prețul plătit de partea vătămată SC. Cu privire la acest aspect IN este contrazis de declarațiile inculpatul NH care declară că în data de 24.12.2008 i-a dat acestuia suma de 500 euro.
De asemenea, prezența inculpatul IN la locul încheierii antecontractului este atestată de martorul DA și de partea vatamata SC, care însă precizează că acesta nu a intrat în biroul notarului.
Încadrarea juridică
Fapta inculpatului IN care la data de 13.03.2008 s-a prezentat în fața notarului public, solicitând emiterea unei procuri speciale autentice prin care l-a împuternicit pe inculpatul NH să vândă în numele său un teren care nu se mai afla în proprietatea sa încă din anul 1998, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în declarații, prev de art. .pen și complicitate la înșelăciune fapta prev de art. 26 rap la art. 215 alin. 1, 2, .pen cu aplicare la art. 33 lit a din C.pen.
Fapta inculpatului NH care la data de 24.12.2008 s-a prezentat în fața notarului public unde folosind o procură autentică a carei lipsă de valabilitate o cunoștea a încheiat un antecontract cu partea vătămată SC primind de la acesta suma de 7000 de euro în schimbul promisiunii de vânzare a unui teren, care fusese anterior înstrăinat altei persoane intrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de fals în declarații, prev de art. .pen și înșelăciune în convenții, fapta prevăzută de art. 215 alin. 1, 2, .pen cu aplic. art. 33 lit a C.pen.
Latura civilă
Partea vătămată a declarat că se constituie parte civilă în procesul penal solicitând că numiții IN și NH să fie obligați echivalentului în lei al sumei de 6000 de euro.
Speța nr. 2
Procurori ai Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 au dispus trimiterea în judecată inculpatului NM sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune în formă continuată faptă prevăzută de art. 215 alin. . pen cu aplicarea prevederilor art. 41 alin. . pen.
Din probele administrate în cauza, pe parcursul urmăririi penale, au rezultat urmatoarele:
În perioada aprilie 2012 – iulie 2012, inculpatul NM, în calitate de administrator al SC O. C. C. SRL, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a indus în eroare un numar de 35 de părți vătămate persoane fizice.
În acest context, inculpatul le promitea acestora, în mod mincinos, faptul că, prin intermediul societății comerciale pe care o administra, le va obține vize de muncă și contracte de muncă în Israel, solicitând și primind in acest scop, cu titlul de comision, sume cuprinse între 800 de lei și 3700 de euro de la fiecare persoana și contravaloarea biletelor de avion, deși în realitate nu exista nicio baza legală și contractuală care să permită realizarea acestui fapt, prejudiciul total fiind în cuantum de 125790 lei.
Dosarul a fost înaintat, spre competența de soluționare, Judecătoriei Sectorului 1 sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune în formă continuată prevăzută de art. 215 alin. . pen cu aplicarea art. 41 alin. . pen.
Speța nr. 3
Fapta unei persoane care sub diferite pretexte convinge alte persoane că le poate scăpa de orice problemă personală sau de altă natură, cum ar fi vrăji sau farmece, spunându-le că trebuie să-și scoată bijuteriile, telefonul mobil sau orice alte bunuri de valoare pe care să le așeze într-o batistă de a sa și ulterior să le înlocuiască cu alte bunuri fără valoare, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune în formă simplă.
Prin sentința penală nr. 158 din 15.02.2011 a Judecătoriei Buzău, în baza art. 215, alin.1 Cod penal, cu aplicarea art.41 alin.2 și art. 37 lit. a) Cod penal a fost condamnată inculpata M.D. la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru infracțiunea de înșelăciune, săvârșită în dauna părților vătămate F.A.G., D.F. și A.M.
În baza art. 71 Cod penal s-au interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 alin. lit. a, teza a II-a și lit. b Cod penal începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la terminarea executării pedepsei.
În baza art. 14, alin. 3, lit. b, Cod procedură penală cu referire la art. 998, cod civil inculpata a fost obligată la 2800 lei despăgubiri civile reprezentând daune materiale către partea vătămată F.A.G., la 2100 lei despăgubiri civile reprezentând daune materiale către partea vătămată D.F. și la 900 lei despăgubiri civile reprezentând daune materiale către partea vătămată A.M.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că în ziua de 22.04.2008, în jurul orei 08.40, partea vătămată F.A.G., elevă în clasa a XII-a la C.E. Buzău, se deplasa către școală. În fața bisericii „Sf. Îngeri” a fost acostată de o persoană de sex feminin, care a întrebat-o cât este ora. După ce i-a răspuns, drept mulțumire, persoana respectivă i-a propus să o scape de problemele din viață, spunându-i părții vătămate că și-a dat seama că este vrăjită. Partea vătămată a fost de acord cu propunerea și după ce s-au așezat pe o bancă din părculețul din fața bisericii, persoana respectivă a determinat-o să-și scoată mai întâi inelul, apoi cerceii și să le pună împreună cu telefonul mobil marca LG pe o batistă pe care femeia o avea la ea. Partea vătămată i-a înmânat bunurile, iar persoana respectivă le-a pus mai întâi într-o hârtie, apoi în batistă, pe care a împăturit-o, a legat-o cu o ață, după care le-a împăturit în alte două batiste.
După descântec, persoana respectivă i-a dat pachetul rezultat și i-a spus să meargă la școală, că i-a rezolvat toate problemele. După ce a plecat, partea vătămată, a desfăcut batistele, ocazie cu care a constatat că în interior se aflau mai multe bucăți din lemn.
În ziua de 07.06.2008, în jurul orei 10.00, partea vătămată D.F. se afla la intersecția str. N. B. cu str. O., din Buzău, moment în care o persoană de etnie rromă a întrebat-o dacă are cunoștință de vreun cabinet stomatologic. Întrucât partea vătămată nu locuia în oraș, i-a răspuns persoanei respective că nu știe, însă femeia de etnie rromă i-a spus că este tristă și fermecată de o femeie și că ea poate să o descânte, determinând-o astfel pe partea vătămată să-și scoată inelele, verigheta, lănțișorul și cerceii de aur și să le țină în .
Ulterior, femeia de etnie rromă i-a luat bijuteriile din mână, spunându-i că nu trebuie să aibă aur în timpul descântecului și le-a pus într-o bucată de material textil, le-a legat cu un elastic, apoi i le-a dat părții vătămate spunându-i să le strângă în mână circa 15-20 minute, după care a plecat. După circa 50 de metri, partea vătămată D.F. a desfăcut pachetul și a constatat că bijuteriile îi fuseseră substituite cu niște pietricele.
În ziua de 18.09.2008, în jurul orei 18.00, partea vătămată A.M. se afla în zona Baroului de Avocați Buzău și întrucât se simțea rău, s-a așezat pe o bancă din parcul din apropiere, moment în care a fost acostată de către o femeie de etnie rromă, care a întrebat-o dacă are cunoștință de vreun cabinet stomatologic. După ce partea vătămată i-a explicat cum să ajungă la cabinet, femeia de etnie rromă s-a oferit să o ajute, văzând că partea vătămată nu se simțea bine, sens în care i-a zis că îi va spune doar „Tatăl Nostru”. Partea vătămată a fost de acord, iar femeia de etnie rromă a determinat-o să-și scoată inelele și cerceii din aur și să le înfășoare în puloverul pe care îl purta la baza bustului, sub pretextul că purtând aur, descântecul nu își făcea efectul. După ce a pus bijuteriile în pulover, femeia de etnie rromă a început descântecul, ținând mâinile peste mâna părții vătămate cu care ținea bijuteriile în pulover, iar după ce a terminat descântecul s-a ridicat și a plecat. La scurt timp după plecarea femeii de etnie rromă, partea vătămată a constatat că bijuteriile îi fuseseră substituite cu niște bucăți de castane și un bilet de maxi taxi mototolit.
Părțile vătămate au reținut bine semnalmentele persoanei care le-a înșelat, astfel că au indicat cu certitudine că autoarea infracțiunii de înșelăciune a fost inculpata M.D. persoană ale cărei fotografii le-au fost prezentate de către organele de poliție.
Situația de fapt astfel reținută s-a stabilit prin coroborarea declarațiilor părților vătămate cu declarația dată în fața instanței de către inculpata M.D., care a recunoscut că a fost în Buzău și a oprit trei femei pe stradă, dar care a descris altă modalitate de producere a faptei, făcându-se trimitere și la testarea cu aparatul poligraf a inculpatei din care a rezultat că la întrebările relevante ale cauzei, au fost evidențiate reacții specifice comportamentului simulat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpata M.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând casarea ei și achitarea sa pentru infracțiunea de înșelăciune, întrucât nu sunt probe suficiente de vinovăție.
În ceea ce privește situația de fapt aceasta a fost corect reținută de prima instanță. Din probele administrate rezultă că la datele de 22.04.2008, 07.06.2008, 18.09.2008, folosind același mod de operare, inculpata intra în vorbă cu părțile vătămate sub diferite pretexte, apoi le convingea că le poate scăpa de orice problemă personală sau de altă natură. În acest sens inculpata le inducea în eroare pe părțile vătămate spunându-le că trebuie să-și scoată bijuteriile, telefonul mobil sau orice alte bunuri pentru a le putea ajuta, după care trecea la așa-zisul descântec.
După terminarea procesului de înșelătorie prin descântec, părțile vătămate își dădeau seama că în locul bunurilor împăturite inițial într-o batistă erau pietre, castane, bucăți de hârtie mototolită etc. numai că era prea târziu,
inculpata îndepărtându-se în grabă.
Cele trei părți vătămate au recunoscut-o pe inculpată după fotografiile prezentate de organele de poliție, iar în declarațiile lor au descris în detaliu modul cum au fost păcălite de inculpată, declarații ce se coroborează atât între ele cât și în parte cu declarația dată de inculpată în fața primei instanțe, unde a arătat că a fost în municipiul Buzău, s-a întâlnit cu trei femei, dar nu a recunoscut faptele așa cum i se impută.
De asemenea, s-a apreciat că faptele comise de către inculpată au fost corect încadrate juridic, ele întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune în formă continuată, prev. de art. 215 alin.1 cu art. 41 alin.2 Cod penal.
BIBLIOGRAFIE
Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu – Drept Penal – Partea speciala – Editia 4, București 2004;
Arpad Czica – Structura și sfera de incidență a infracțiunii de înșelăciune prin emiterea de CEC-uri, prevăzută de art. 215, ali. 4, Cod penal, in dreptul nr. 2/1998;
Constituția României adoptată de către Adunarea Contituțională la data de 21 noiembrie 1991, modificată in 2003 prin legea adoptată de Camera Deputaților in ședința din 18 septembrie 2003;
Codul de procedură penală;
Codul penal, articolul 118 privind ,,Confiscarea specială’’;
Codul penal, articolul 65 privind ,,Aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi’’;
Codruța Elena Mangu – Riscurile și principalele contracte in noul Cod civil – Editura Universul Juridic –București 2012;
Criminalistică – îndrumar practic, Editura Premier, Ploiești 2011;
Dinuică Doinel, P. Buneci- ,, Drept Penal Special, aspecte teoretice și de practică judiciară’’, Editura ,,Fundației România de Mâine’’, ,,Universitatea Spiru-Haret’’, București, 2004;
D. Ciucan, Înșelaciunea în contractele informatice prin intermediul Internetului, Revista Dreptul Penal nr. 3/1999;
Doina Anghel – Comentariile codului civil – Contractul de vânzare și Contractul de schimb – Editura C.H. Beck – București 2013;
„Dicționar de termeni juridici. Practic și explicativ” Muscalu Cristina Daniela, Editura universitară, București 2007;
Emil Cernea, Emil Molcuț – Istoria Statului și Dreptului românesc, Editura Șansa, București 1998;
Florin Negoiță- ,,Istoria statului și dreptului românesc’’, Editura ,,Fundației România de Mâine’’, Universitatea Spiru-Haret’’, Bucuresti, 2000;
Florin Negoiță – Istoria statului și dreptului românesc – Editura Universitară – București 2008;
Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu – Curs de drept Civil – Partea Generală, Editura Hamangiu, București 2012;
George Antoniu si Costică Bulai – Dicționar de drept penal și procedură penală, Editura Hamangiu, București 2011;
George Antoniu, Nicolae Volniciu și coordonatorii – Practica judiciară penală, Editura Academiei Române, Institutul de cercetări juridice, București 2001;
Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, Ioan Molnar, Vasile Dobrinoiu, Ilie Pașcu, Valerică Lazăr- ,,Drept Penal- Parte Specială’’, ediție revăzută și adăugită cu dispozițiile Legii nr 140/ 1996 pentru modificarea și completarea Codului Penal, Editura Europa Nova, București, 1999;
Gheorghe Nistoreanu și Alexandru Boroi- ,,Drept Penal parte specială- Curs selectiv pentru examenul de licență- ’’, Editura All Beck, București 2002;
Gheorghe Diaconescu- ‚,Drept Penal Parte Specială’’, Curs II, Editura ,, Fundației România de Mâine’’, ,,Unversitatea Spiru-Haret’’, București, 2003;
Gheorghe Diaconescu- ,,Infracțiunile în Codul penal român’’, Vol. I, Editura Oscar Print, București, 1997;
Gheorghe Comanita, Ioana Comanita – Drept Civil – Contractele civile speciale – Editura Universul juridic – București 2013;
Gheorghe Diaconescu, Constantin Duvac – Tratat de drept penal – Partea specială, Editura C. H. Beck, București 2009;
Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu – Tratat de științe penale. Vol. 1 Drept Penal, Editura Sitech, București 2010;
Ion Tomescu și colaboratorii – Drept penal, Note de curs, ediția 2, Editura Grafoanaytis Ploiești, 2009;
Ioan Durnescu – Probațiunea, Teorii, legislație și practică, Editura Polirom 2011;
Ion P. Filipescu, Andrei Filipescu- ,,Drept Civil – Dreptul de proprietate și alte drepturi reale’’, Editura Actami, București, 2000;
Ion Gheorghe Gorgăneanu – „infracțiunea de înșelăciune” Editura Scaiul, București 1999;
Ioniță Iulian Gheorghe – Drept penal – Infracțiuni din sfera criminalității informatice, Editura Hamangiu, București 2012;
Ionuț Florin Popa – Rezoluțiunea și rezilierea contractelor în noul Cod civil – Editura Universul juridic – București 2013;
Ioana Vasiu – Istoria vechiului drept românesc –note de curs, Editura Albastră – București 2009;
Iulia Nistorică – Înșelăciunea, Delapidarea, Evaziunea Fiscală, Editura Hamangiu, București 2011;
Larry Schumer, Chris Negus – Utilizare Unix, Editura Teora – București 2000;
Legea 92/1992 pentru organizarea judecătorească, modificată și completată prin Legea 142/1997;
Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea in aplicare a legii Nr. 287/2009 privind Codul civil, Editura Lumina lex, București, 2011;
Maxim Dobrinoiu – Infracțiuni în domeniul informatic, Editura C. H. Beck,
Mariana Zarafiu, Diana Manole- Drept penal și Drept procesual penal- Culegere de practică judiciară 2002’’, Editura All Beck, București 2002;
Mihaela Tudorache – Contractele încheiate prin mijloace electronice, Editura C.H. Beck – București 2013;
Noul Codul civil și noul Cod de procedura civilă;
Octavian Loghin și Tudorel Toader – Drept penal român, partea specială, Editura Șansa, București,1997;
Petre Buneci – ,,Drept procesual penal’’, Editura ,,Fundației România de Mâine’’, ,,Universitatea Spiru-Haret’’, București, 2001;
Petre Buneci- ,, Drept procesual penal – parte specială’’, Editura ,,Fundației România de Mâine’’, ,,Universitatea Spiru-Haret’’- București, 2002;
Radu Bodea – Drept penal – Partea Specială, Editura Hamangiu, București 2008;
Revista ,,Dreptul’’, nr. 4/1997;
Tudorel Toader- ,,Drept penal, parte specială – culegere de probleme din practica judiciară pentru uzul studenților’’, Editura All Beck, București, 2003;
Vasile Păvăleanu – Drept penal – Partea Specială, Editura Universul Juridic, București 2010;
Vasile Păvăleanu – Drept penal special – Infracțiunea contra persoanei, patrimoniului și autorității;
Vlad Peligrad – Creditul ipotecar – Editura C.H. Beck – București 2012;
LISTĂ DE ABREVIERI
alin. – alineat
B. Of. – Buletinul Oficial
– Curtea de Apel
C. Civ. – Cod civil
C. pen. – Codul penal
C. pr. Civ. – Codul de procedură civilă
C. pr. Pen. – Codul de procedură penală
C. Fam. – Codul familiei
C. S. J. – Curtea Supremă de Justiție
C. D. – Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem
dec. – decizie
dec. pen. – decizia penală
expr. lat. – expresie
L. – Lege
M. Of. – Monitorul Oficial
Nr. – numărul
R. D. P. – Revista de Drept Penal
R. R. D. – Revista Română de drept
sec. – secție
sec. mil. – secția militară
Secț. – Secțiune
S. pen. – Sentința penală
ș. a. – și alți/altele
T. j. – Tribunalul județean
T. M. – Tribunalul Militar
T. M. T. – Tribunalul Militar Teritorial
T. S. – Tribunalul Suprem
O.G. – Ordonanța Guvernului
O. U. G. – Ordonanța de Urgență a Guvernului
BIBLIOGRAFIE
Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu – Drept Penal – Partea speciala – Editia 4, București 2004;
Arpad Czica – Structura și sfera de incidență a infracțiunii de înșelăciune prin emiterea de CEC-uri, prevăzută de art. 215, ali. 4, Cod penal, in dreptul nr. 2/1998;
Constituția României adoptată de către Adunarea Contituțională la data de 21 noiembrie 1991, modificată in 2003 prin legea adoptată de Camera Deputaților in ședința din 18 septembrie 2003;
Codul de procedură penală;
Codul penal, articolul 118 privind ,,Confiscarea specială’’;
Codul penal, articolul 65 privind ,,Aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi’’;
Codruța Elena Mangu – Riscurile și principalele contracte in noul Cod civil – Editura Universul Juridic –București 2012;
Criminalistică – îndrumar practic, Editura Premier, Ploiești 2011;
Dinuică Doinel, P. Buneci- ,, Drept Penal Special, aspecte teoretice și de practică judiciară’’, Editura ,,Fundației România de Mâine’’, ,,Universitatea Spiru-Haret’’, București, 2004;
D. Ciucan, Înșelaciunea în contractele informatice prin intermediul Internetului, Revista Dreptul Penal nr. 3/1999;
Doina Anghel – Comentariile codului civil – Contractul de vânzare și Contractul de schimb – Editura C.H. Beck – București 2013;
„Dicționar de termeni juridici. Practic și explicativ” Muscalu Cristina Daniela, Editura universitară, București 2007;
Emil Cernea, Emil Molcuț – Istoria Statului și Dreptului românesc, Editura Șansa, București 1998;
Florin Negoiță- ,,Istoria statului și dreptului românesc’’, Editura ,,Fundației România de Mâine’’, Universitatea Spiru-Haret’’, Bucuresti, 2000;
Florin Negoiță – Istoria statului și dreptului românesc – Editura Universitară – București 2008;
Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu – Curs de drept Civil – Partea Generală, Editura Hamangiu, București 2012;
George Antoniu si Costică Bulai – Dicționar de drept penal și procedură penală, Editura Hamangiu, București 2011;
George Antoniu, Nicolae Volniciu și coordonatorii – Practica judiciară penală, Editura Academiei Române, Institutul de cercetări juridice, București 2001;
Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, Ioan Molnar, Vasile Dobrinoiu, Ilie Pașcu, Valerică Lazăr- ,,Drept Penal- Parte Specială’’, ediție revăzută și adăugită cu dispozițiile Legii nr 140/ 1996 pentru modificarea și completarea Codului Penal, Editura Europa Nova, București, 1999;
Gheorghe Nistoreanu și Alexandru Boroi- ,,Drept Penal parte specială- Curs selectiv pentru examenul de licență- ’’, Editura All Beck, București 2002;
Gheorghe Diaconescu- ‚,Drept Penal Parte Specială’’, Curs II, Editura ,, Fundației România de Mâine’’, ,,Unversitatea Spiru-Haret’’, București, 2003;
Gheorghe Diaconescu- ,,Infracțiunile în Codul penal român’’, Vol. I, Editura Oscar Print, București, 1997;
Gheorghe Comanita, Ioana Comanita – Drept Civil – Contractele civile speciale – Editura Universul juridic – București 2013;
Gheorghe Diaconescu, Constantin Duvac – Tratat de drept penal – Partea specială, Editura C. H. Beck, București 2009;
Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu – Tratat de științe penale. Vol. 1 Drept Penal, Editura Sitech, București 2010;
Ion Tomescu și colaboratorii – Drept penal, Note de curs, ediția 2, Editura Grafoanaytis Ploiești, 2009;
Ioan Durnescu – Probațiunea, Teorii, legislație și practică, Editura Polirom 2011;
Ion P. Filipescu, Andrei Filipescu- ,,Drept Civil – Dreptul de proprietate și alte drepturi reale’’, Editura Actami, București, 2000;
Ion Gheorghe Gorgăneanu – „infracțiunea de înșelăciune” Editura Scaiul, București 1999;
Ioniță Iulian Gheorghe – Drept penal – Infracțiuni din sfera criminalității informatice, Editura Hamangiu, București 2012;
Ionuț Florin Popa – Rezoluțiunea și rezilierea contractelor în noul Cod civil – Editura Universul juridic – București 2013;
Ioana Vasiu – Istoria vechiului drept românesc –note de curs, Editura Albastră – București 2009;
Iulia Nistorică – Înșelăciunea, Delapidarea, Evaziunea Fiscală, Editura Hamangiu, București 2011;
Larry Schumer, Chris Negus – Utilizare Unix, Editura Teora – București 2000;
Legea 92/1992 pentru organizarea judecătorească, modificată și completată prin Legea 142/1997;
Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea in aplicare a legii Nr. 287/2009 privind Codul civil, Editura Lumina lex, București, 2011;
Maxim Dobrinoiu – Infracțiuni în domeniul informatic, Editura C. H. Beck,
Mariana Zarafiu, Diana Manole- Drept penal și Drept procesual penal- Culegere de practică judiciară 2002’’, Editura All Beck, București 2002;
Mihaela Tudorache – Contractele încheiate prin mijloace electronice, Editura C.H. Beck – București 2013;
Noul Codul civil și noul Cod de procedura civilă;
Octavian Loghin și Tudorel Toader – Drept penal român, partea specială, Editura Șansa, București,1997;
Petre Buneci – ,,Drept procesual penal’’, Editura ,,Fundației România de Mâine’’, ,,Universitatea Spiru-Haret’’, București, 2001;
Petre Buneci- ,, Drept procesual penal – parte specială’’, Editura ,,Fundației România de Mâine’’, ,,Universitatea Spiru-Haret’’- București, 2002;
Radu Bodea – Drept penal – Partea Specială, Editura Hamangiu, București 2008;
Revista ,,Dreptul’’, nr. 4/1997;
Tudorel Toader- ,,Drept penal, parte specială – culegere de probleme din practica judiciară pentru uzul studenților’’, Editura All Beck, București, 2003;
Vasile Păvăleanu – Drept penal – Partea Specială, Editura Universul Juridic, București 2010;
Vasile Păvăleanu – Drept penal special – Infracțiunea contra persoanei, patrimoniului și autorității;
Vlad Peligrad – Creditul ipotecar – Editura C.H. Beck – București 2012;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Inselaciunea (ID: 121761)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.