Inscrisurile In Procesul Penal

Cuprins

Cuprins 1

CAPITOLUL I PROBELE ÎN PROCESUL PENAL 2

Secțiunea I Definiția probelor 2

Secțiunea a II-a Importanța probelor în procesul penal 3

Secțiunea a III-a Clasificarea mijloacelor de probă în procesul penal 5

Secțiunea a IV- a Evoluția reglementărilor privind probele în procesul penal 8

Secțiunea a V-a Sarcina probațiunii în procesul penal 12

CAPITOLUL II ÎNSCRISURILE CA MIJLOC DE PROBĂ 15

Secțiunea I Noțiunea și importanța înscrisurilor ca mijloace de probă 15

Secțiunea a II-a Locul proceselor-verbale în cadrul înscrisurilor 17

Secțiunea a III-a Valoarea probatorie a înscrisurilor 18

CAPITOLUL III PROCEDEELE DE DESCOPERIRE ȘI DE RIDICARE A ÎNSCRISURILOR 20

Secțiunea I Generalități 20

Secțiunea a II-a Percheziția 22

1. Noțiune. 22

2. Procedura de efectuare a percheziției și a ridicării de obiecte și înscrisuri. 24

Secțiunea a III-a Manipularea înscrisurilor. Refacerea și reconstituirea înscrisurilor deteriorate sau distruse 30

1. Manipularea înscrisurilor. 30

2. Refacerea și reconstituirea înscrisurilor deteriorate sau distruse. 31

3. Stabilirea autenticității și vechimii înscrisurilor 34

CAPITOLUL V PROPUNERI DE LEGE FERENDA 40

CAPITOLUL VI ASPECTE DESPRINSE DIN PRACTICA INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI 46

Bibliografie 71

CAPITOLUL I PROBELE ÎN PROCESUL PENAL

Secțiunea I Definiția probelor

Procesul penal constituie un proces de cunoaștere, în care organul judiciar trebuie să ajungă la aflarea adevărului. În activitatea de stabilire a adevărului clementele care duc la realizarea cunoașterii sunt dovezile. Potrivit art. 62 C.pr.pen organul de urmărire și instanța au obligația lămuririi cauzei sub toate aspectele, pe bază de probe.

În limbajul juridic expresia de probă arc un înțeles deosebit de cuprinzător accepțiunea rezultând adesea numai din contextul exprimării. Într-un sens atât de larg, folosit mai ales de nespecialiști (sau de organele judiciare în contactul cu persoanele neavizate cu terminologia juridică științifică, în scopul de a se face mai ușor înțelese), termenul cuprinde atât proba în adevăratul său sens cât și mijloacele de probă, procedeele probatorii dar și unele concepte care au numai legătură cu probele. De pildă, partea declară că în susținerea afirmațiilor sale arc ca probă un înscris; judecătorul interesându-se de probele pe care Ic propune partea o întreabă dacă aceasta are martori etc.

În reglementarea legală conceptul nu poate fi atât de elastic ori lăsat la aprecierea celui care aplică norma juridică, în consecință, s-a ivit necesitatea ca noțiunea să fie definită chiar de lege. De aceea, în cod a fost explicit arătat sensul științific și legal al categoriei de probă.

Constituie probă orice clement de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei (art.63 C.pr.pen.).

Având în vedere importanța deosebită a probelor în soluționarea cauzelor penale, trebuie semnalat că în privința lor se poate reține cel puțin o dublă funcționalitate.

Din punct de vedere gnoseologic, proba constituie un instrument de cunoaștere prin intermediul căruia organul află adevărul. Fiecare împrejurare nouă reprezintă un instrument prin care se realizează procesul de cunoaștere, de apropiere treptată de adevăr, până la dezvăluirea sa completă.

Proba are și o funcționalitate în care se reflectă conținutul său etimologic propriu-zis de instrument de dovedire. Aceasta se manifestă pregnant în condițiile contradictorialității procesului, când părțile folosesc sau propun administrarea probelor în scopul dovedirii susținerilor și argumentărilor făcute. Proba este folosită în acest caz în scopul de a da un suport material, faptic, cererilor și concluziilor părților sau combaterii susținerilor adverse.

Probele sunt entități de fapt extraprocesuale (există în afara procesului penal) care privesc însă obiectul procesului (fapta și făptuitorul la care se referă cazul). Prin administrarea lor în desfășurarea procesului penal ele capătă caracter procesual.

Secțiunea a II-a Importanța probelor în procesul penal

Rolul însemnat al probelor în administrarea justiției penale a determinat pe unii autori să afirme că întregul proces penal este dominat de problema probelor. O asemenea opinie pare justificată, deoarece, din momentul în care a fost declanșat procesul penal și până la soluționarea lui definitivă, toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor. Înfăptuirea justiției penale depinde, în principal, de sistemul probelor. Aceasta este și explicația pentru care, de-a lungul timpurilor, a existat o intensă preocupare pentru perfecționarea sistemelor de probațiune.

În istoria procesului penal pot fi distinse mai multe sisteme de probațiune, care corespund unor concepții diferite despre adevăr și despre posibilitatea cunoașterii lumii înconjurătoare. Sistemele de probațiune pot fi localizate în anumite epoci sau orânduiri sociale, ele reflectând atitudinea claselor sociale dominante față de modul de administrare a justiției.

În orânduirea sclavagistă întâlnim un sistem de probațiune empiric, caracterizat prin posibilitatea de a trage concluzii din orice probă, indiferent dacă aceasta este sau nu cea mai concludentă în cauză.

În orânduirea feudală, sistemul empiric este înlocuit cu cel religios, în care în vederea aflării adevărului, se recurge la „serviciile” divinității. Datele cu privire la rezolvarea cauzei erau „transmise” de divinitate prin intermediul duelului judiciar, al ordaliilor și al jurământului religios etc. Statul feudal centralizat a introdus sistemul probelor formale, în care valoarea probelor era aprioric stabilită. În acest sistem, probele erau tarifate dinainte, cei care soluționau cauza având doar sarcina de a respecta ierarhia probelor, fără vreo posibilitate de evaluare a forței lor de dovadă.

Mai târziu, sistemul formal era înlocuit cu sistemul sentimental și sistemul științific al probelor. În cadrul sistemului sentimental judecătorii au libertatea să aprecieze probele, ei luând în seamă numai pe acela care le inspiră certitudini asupra adevărului real.

Fundamentându-și teoriile privind aflarea adevărului pe concepții filosofice agnostice, unii juriști susțin teza aflării unui adevăr judiciar în procesul penal, ceea ce coincide cu un anumit grad de probabilitate în cunoașterea aspectelor cauzei penale, în acest fel certitudinea judiciară comportând, mod necesar, un anumit procent de nesiguranță.

În sistemul științific al probelor se folosesc tehnici noi, socotite eficiente în aflarea adevărului ca: narcoanaliza, detectorul de minciuni (foarte utilizat în S.U.A.). Unele dintre aceste metode științifice sunt socotite metode incorecte de administrarea probelor.

În dreptul nostru a fost adoptat principiul liberei aprecieri a probelor. În acest sistem probele nu au valoare mai dinainte stabilită (art. 63, alin. 2)

În procesul desfășurat potrivit legislației din România, fiecărei probe i se acordă importanța cuvenită în funcție de informațiile pe care acesta le aduce la aflarea adevărului în cauza penală.

Secțiunea a III-a Clasificarea mijloacelor de probă în procesul penal

Probele pot fi clasificate după diverse criterii în literatura juridică neexistând un punct de vedere unitar în această privință. Probele pot fi împărțite în două după cum vin sau nu în sprijinul învinuirii, după obiect, după sursa din care provin, după raportul lor cu obiectul probațiunii și deci faptul principal care urmează a se dovedi etc.

Dintre diversele categorii de probe amintite în doctrină vom analiza în continuare următoarele: probele în acuzare și apărare, probele principale, secundare si incidentale, probele preexistente și survenite, probele imediate și mediate, probele directe și indirecte.

Probele în acuzare sunt acelea prin care se face dovada vinovăției învinuitului sau inculpatului sau a unui clement care contribuie la stabilirea vinovăției acestuia. Probele în acuzare sunt în defavoarea inculpatului sau învinuitului ele fiind administrate în vederea susținerii acuzării.

Probele în apărare sunt cele care dovedesc nevinovăția inculpatului, o vină mai redusă, o împrejurare care survine în favoarea acestuia. Probele în apărare sunt administrate în genere de apărare, dar pot fi administrate și de organele judiciare în baza rolului activ și a obligației aflării adevărului în cauză; aceste probe trebuie strânse, administrate și verificate din oficiu de către organele judiciare, independent de poziția apărării.

Calificarea după acest criteriu nu prezintă o rigurozitate științifică fiind posibil ca demarcația dintre aceste categorii să nu fie totdeauna netă, iar pe de altă parte o anumită categorie să se transforme în contrariul ei. Totuși clasificarea este menținută și amintită în mod constant în literatura de specialitate, datorită importanței sale din punct de vedere practic.

După obiect, probele se clasifică în principale, secundare și incidentale. Probele principale se referă la existența faptului imputat.

Probele secundare privesc împrejurările de natură a agrava sau a atenua vinovăția inculpatului.

Probele incidentale servesc la dovedirea unor excepții ridicate pe parcursul cauzei (de ex. temeinicia motivelor de recuzare invocate de către parte).

În raport de realitățile la care se referă, probele pot fi împărțite în: preexistente și survenite. Constituie o probă preexistentă o împrejurare de fapt care este anterioară săvârșirii infracțiunii cum ar fi de exemplu faptul că bigamul celei de-a doua căsătorii a mai fost legal căsătorit sau că funcționarul care a primit mită în legătură cu activitatea sa prestează această activitate în virtutea unui contract de muncă anterior încheiat etc.

Dimpotrivă, proba este survenită dacă se materializează într-o faptă produsă sau percepută în momentul comiterii infracțiunii sau chiar ulterior. De pildă, decesul victimei într-o cauză de omor constituie o asemenea probă întrucât împrejurarea a survenit cu ocazia săvârșirii faptei, rezultatul putându-se produce chiar ulterior.

Probele imediate (nemijlocite sau primare) sunt probe nederivate obținute din sursa originală.

Constituie o probă imediată declarația unui martor ocular care relatează faptele înregistrate prin simțuri proprii; originalul unui înscris este de asemenea o probă imediată.

Probele mediate (mijlocite sau secundare) nu provin direct de la izvorul probei, fiind obținute dintr-o sursă mai îndepărtată (din a doua mână sau uneori chiar pe o filieră mai lungă).

Clasificarea are în vedere gradul în care se aplică principiul nemijlocirii. Importanța practică constă în determinarea folosirii pe cit posibil a probelor imediate și în lipsă evitarea verigilor intermediare care ar fi impietat asupra nemijlocirii.

Probele directe dovedesc în mod direct faptul principal care formează obiectul pricinii penale, demonstrând ele singure vinovăția sau nevinovăția celui în cauză. Constituie probe directe prinderea în flagrant delict, stabilirea unui alibi, recunoașterea coroborată cu alte probe etc.

Probele indirecte nu pot dovedi prin ele însele vinovăția sau nevinovăția, reprezentând numai împrejurări cu ajutorul cărora se poate conchide asupra faptului principal. Sunt probe indirecte de exemplu: faptul că între infractor și victimă exista anterior o dușmănie, faptul că infractorul a fost văzut în apropierea locului săvârșirii infracțiunii, faptul că persoana bănuită nu are alibi etc.

Probele indirecte, denumite și indicii, luate singure nu pot duce la rezolvarea cauzei, pe când o singură probă directă dovedește vinovăția cuiva.

În practica judiciară folosirea probelor indirecte este foarte frecventă, pentru că modul ocult de săvârșire a infracțiunilor exclude deseori găsirea unor probe directe. Când în cauză există numai probe indirecte, acestea trebuie mânuite cu multă circumspecție și pricepere profesională, încât concluzia desprinsă să aibă putere de certitu imediate și în lipsă evitarea verigilor intermediare care ar fi impietat asupra nemijlocirii.

Probele directe dovedesc în mod direct faptul principal care formează obiectul pricinii penale, demonstrând ele singure vinovăția sau nevinovăția celui în cauză. Constituie probe directe prinderea în flagrant delict, stabilirea unui alibi, recunoașterea coroborată cu alte probe etc.

Probele indirecte nu pot dovedi prin ele însele vinovăția sau nevinovăția, reprezentând numai împrejurări cu ajutorul cărora se poate conchide asupra faptului principal. Sunt probe indirecte de exemplu: faptul că între infractor și victimă exista anterior o dușmănie, faptul că infractorul a fost văzut în apropierea locului săvârșirii infracțiunii, faptul că persoana bănuită nu are alibi etc.

Probele indirecte, denumite și indicii, luate singure nu pot duce la rezolvarea cauzei, pe când o singură probă directă dovedește vinovăția cuiva.

În practica judiciară folosirea probelor indirecte este foarte frecventă, pentru că modul ocult de săvârșire a infracțiunilor exclude deseori găsirea unor probe directe. Când în cauză există numai probe indirecte, acestea trebuie mânuite cu multă circumspecție și pricepere profesională, încât concluzia desprinsă să aibă putere de certitudine, iar legătura și armonia din lanțul indiciilor să excludă posibilitatea fundamentării altei versiuni.

Secțiunea a IV- a Evoluția reglementărilor privind probele în procesul penal

Concepțiile juridice referitoare la finalitatea și modul de folosire a probelor în procedura judiciară au evoluat mult manifestându-se variat în istoria procesului penal.

În procesul penal arhaic, de tip acuzatorial, concepțiile empirice și mistice, permiteau organului judiciar să interpreteze în modul cel mai liber și foarte arbitrar anumite probe, având chiar o esență sau explicație supranaturală, în care spiritul de dreptate și de echitate era transferat uneori pe seama „înțelepciunii și atotputerniciei divinității”. Istoria universală și românească a dreptului are nenumărate referiri la probe de genul ordaliilor, a duelului judiciar și a jurământului religios. Jurământul cu brazda pe cap sau instituția cojurătorilor cunoscute și îndelung folosite în vechiul drept românesc constituiau manifestări concrete a unor asemenea concepții juridice.

În procesul de tip inchizitorial teoria probelor formale, în care legea dădea diverselor probe o forță dinainte stabilită, făcea ca aspectele formale cantitative sau calitative să fie precumpănitoare și să determine anticipat soluționarea cauzei în conformitate cu concepțiile și interesele promovate prin norma juridică.

Astfel se explică reguli de drept care permiteau ca nobilul să fie crezut înaintea iobagului, clericul înaintea laicului, bărbatul înaintea femeii (inegalitatea sexelor fiind una dintre manifestările inegalității sociale) etc. În aceeași lumină trebuie înțeleasă ierarhizarea probelor care făcea din mărturisire regina probelor (proba probatissima), obținută de cele mai multe ori prin tortură sau alte procedee de constrângere ca și cuantificarea numerică a unor probe. Reguli de felul celor care susțineau lipsa de temei a declarațiilor unui singur martor (testis unus testis nulhis) sau a necesității dublării numărului de martori față de cei anteriori ascultați pentru a se dovedi contrariul (cum prevedeau pravilele românești din secolul XVII) se înscriau ca certe aspecte ale formalismului cantitativ.

În procesul penal modern legea nu tarifează în general probele dându-le o anumită putere probatorie sau grad de credibilitate, așa cum era tipic în teoria probelor formale. Totuși, în legislațiile actuale din numeroase state de drept există urme ale concepțiilor mai vechi, menținându-se în parte inegalitatea consacrată prin lege a unor probe (de exemplu, dispoziția potrivit căreia procesele verbale încheiate de anumite organe fac dovada până la înscrierea în fals ).

Dreptul procesual penal modern, descătușând organul judiciar de obligația respectării ierarhiei probelor stabilite prin lege, a introdus teoria liberei aprecieri a probelor.

Teoria liberei aprecieri a probelor, deși își găsește recunoaștere atât în reglementările statelor de tip totalitar sau autoritar cât și în celelalte legislații, este concepută și mai ales fundamentată teoretic în mod diferit.

Libera apreciere a probelor permite ca un organ judiciar care își formează o convingere să nu fie ținut vreodată de evaluarea dată probelor de către un alt organ judiciar. Aprecierile organelor de urmărire penală sau ale procurorului nu se impun judecătorului, după cum judecătorul din căile de atac nu este ținut de convingerea celui care a judecat în primă instanță ș. a. m. d.

Libera apreciere a probelor și-a găsit consacrare și în dreptul procesual penal est-european, inclusiv în cel din țara noastră.

Ceea ce diferenția atitudinea organului judiciar român ca și a altor organe din statele totalitare, era atitudinea sa de principiu, care nu putea fi decât în concordanță cu o anumită poziție ideologică conformă cu cerințele unei justiții aservite unui scop social-politic, manifest exprimat de lege.

Pentru a ne referi Ia normele române este semnificativ să evocăm dispozițiile înscrise anterior în art. 63 alin. 2 C.pr.pen., care obligau organul judiciar să-și formeze convingerea intimă, în așa fel încât în aceasta să se contureze o conștiință juridică „socialistă”, respectiv corespunzătoare intereselor „statului socialist”. Nu întâmplător în doctrina est-europeană s-au încercat în legătură cu așa-numita „conștiință juridică socialistă” diverse precizări.

Consecințele teoretico-principiale ale modului cum legislația și practica judiciară occidentală abordează libera apreciere a probelor se vădesc mai ales în poziția diferențiată pe care o impune însăși legea celor care își formează convingerea pe baza probelor.

În acest sens, există deosebire între modul liber în care funcționează această apreciere în cazul juraților de la instanțele criminale și ceilalți judecători de la instanțele corecționale și polițienești.

Jurații nu au obligația să motiveze în verdictul lor concluzia la care au ajuns, intima convingere funcționând deplin și modul în care probele au fost apreciate scăpând căilor de atac și oricărui control superior.

Spre deosebire de aceasta, judecătorii de la celelalte instanțe, deși au dreptul să aprecieze liber probele, trebuie să motiveze hotărârea adoptată indicând faptele pe care se bazează concluziile lor în așa fel încât instanțele superioare în cadrul procedurii de casare să poată controla legalitatea deciziilor.

Aplicarea cu caracter de generalitate a teoriei liberei aprecieri a probelor are în numeroase legislații unele restrângeri în cazurile când pentru anumite situații se admite sistemul probelor legale.

Legea permite ca procesele verbale încheiate în diverse domenii de către unii agenți constatatori să aibă o putere de dovadă prestabilită de lege și să nu poată fi înlăturată decât prin înscrierea în fals.

Secțiunea a V-a Sarcina probațiunii în procesul penal

Se înțelege prin sarcina probațiunii (onus probandi) obligația administrării probelor în procesul penal. În procesul penal în România, organelor judiciare le revine sarcina administrării probelor. În practica instanțelor judecătorești din țara noastră se acordă o atenție deosebită acestui principiu.

Potrivit reglementărilor existente în alte legislații, organele judiciare nu au totdeauna obligația să administreze probele, de exemplu, în procesul penal de tip anglo-saxon, judecătorul are poziția unui arbitru care asistă doar la modul în care sunt administrate probele.

Legea (art. 65 alin 1) arată că sarcina administrării probelor revine organului de urmărire penală și instanței de judecată. Această sarcină este, de fapt, o obligație, deoarece, în baza art. 62, 202 alin. 1 și 2, art. 287, organele de urmărire penală și instanțele de judecată sunt obligate să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea cauzei penale sub toate aspectele, în vederea justei soluționări a acesteia. Organele judiciare penale adună probele atât în favoarea, cât și în defavoarea învinuitului sau inculpatului.

Făcând referire specială la sarcina administrării probelor în acuzare, subliniem că, pornind de la principiul că cel ce acuză este obligat să probeze (actori incubit probatio), procurorului și părții vătămate le revine sarcina administrării probelor în învinuire. Potrivit principiului amintit, procurorul are obligația de a manifesta o deosebită grijă în privința administrării probelor în acuzare și în apărare; superficialitatea în acuzare poate conduce la soluții neconcordante adevărului în cauzele penale. Beneficiind de prezumția de nevinovăție, în lipsa probelor de vinovăție, învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăția sa (art. 66 alin. 1).

În cazul în care există probe de vinovăție învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie (art. 66 alin2).

Sarcina probațiunii nu trebuie confundată cu propunerea de probe, care constă în posibilitatea pe care o au părțile din proces de a propune probe în vederea soluționării cauzei. În acest sens, în art. 67 se arată că în cursul procesului penal părțile pot propune probe și cere administrarea lor, probe pe care organele judiciare le pot admite sau respinge motivat.

În cazul în care părțile nu doresc sau nu știu să administreze probele în apărarea intereselor pe care le au în cauză, și asemenea probe există, sarcina probațiunii revine organelor judiciare. În realizarea sarcinii lor de a administra probele în procesul penal, organele judiciare trebuie să fie ajutate de către cei care cunosc probe sau dețin mijloace de probă. În acest sens, în art. 65 alin2 se arată că, la cererea organului de urmărire penală ori a instanței de judecată, orice persoană care cunoaște vreo probă sau deține vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoștință sau să le înfățișeze.

Întreaga procedură de administrare a probelor implică posibilitatea subiecților cu funcții procesuale distincte de a combate probele. Această atitudine prin care se exprimă dezacordul față de conținutul unei probe nu se mărginește la simpla negare a faptelor sau împrejurărilor ce rezultă din probe, ci presupune administrarea de probe contrare. Sub acest aspect, s-a statornicit de mult regula că cel ce afirmă este obligat să dovedească afirmația făcută (eius incubit probatio qui dicit, non qui negat).

În mod practic, probațiunea în cauză este epuizată în momentul în care organele judiciare și părțile consideră că nu mai au de administra probe. Dispozițiile legale consacră regula menționată mai sus.

CAPITOLUL II ÎNSCRISURILE CA MIJLOC DE PROBĂ

Secțiunea I Noțiunea și importanța înscrisurilor ca mijloace de probă

În procesul penal, înscrisurile ca mijloc de probă, sunt acte scrise care cuprind fapte și împrejurări care pot servi la aflarea adevărului într-o cauză penală (art. 89 C.proc.pen.). În acest sens, constituie mijloace de probă înscrisurile care, prin conținutul lor confirmă sau infirmă existența infracțiunii, persoana care a săvârșit-o, împrejurările săvârșirii ei (existența circumstanțelor agravante sau atenuante, datele ce caracterizează persoana părților).

Spre deosebire de materia civilă, în procesul penal, înscrisul, ca mijloc de probă, are un rol mult mai redus. Prin excepție, adulterul nu se poate dovedi decât prin proces-verbal de constatare a infracțiunii flagrante sau prin scrisori care emană de la soțul vinovat (art. 304 alin. 4 C. pen.)

În sfera înscrisurilor – ca mijloace de probă în procesul penal – intră numai acele obiecte pe care sunt marcate semnele scrierii fonetice (reprezentarea prin semne grafice a sunetelor și cuvintelor dintr-o limbă). În literatura de specialitate, înscrisurile au fost clasificate după mai multe criterii:

după sursa din care provin, pot fi înscrisuri care provin de la părți sau alte persoane (scrisori, chitanțe, jurnale personale etc.) și înscrisuri care provin de la instituții (acte de stare civilă, de studii, adeverințe etc);

după modul cum pot fi folosite (în original sau în copii certificate);

după scopul urmărit prin întocmirea lor, înscrisurile pot fi necaracterizate și caracterizate. Sunt înscrisuri necaracterizate orice obiecte care conțin diferite mențiuni scriptice din care pot fi obținute elemente de fapt susceptibile de a servi la aflarea adevărului în procesul penal, fără să fi fost întocmite anume pentru a servi ca mijloc de probă (spre exemplu, întocmirea unui contract de vânzare-cumpărare are loc întotdeauna numai cu scopul de a se dovedi înstrăinarea și, respectiv, achiziționarea unor bunuri în circuitul civil). Înscrisurile caracterizate sunt cele întocmite anume pentru a servi ca mijloc de probă (spre exemplu, procesele-verbale de cercetare a locului săvârșirii infracțiunii încheiate de organele judiciare). O altă distincție s-a făcut între următoarele categorii de înscrisuri:

care dovedesc existența unor stări, situații, raporturi juridice care constituie situații-premisă ale unor infracțiuni (de exemplu, contractul de depozit sau mandat care dovedește raportul juridic patrimonial existent în cazul infracțiunii de abuz de încredere);

înscrisurile care conțin o informație, o recunoaștere, o relatare cu privire la făptuitor, la faptă sau la împrejurările comiterii acesteia (de exemplu, scrisori prin care inculpatul dă instrucțiuni unor complici cu privire la comiterea faptei);

înscrisuri care au servit la săvârșirea unei infracțiuni în cazul când se are în vedere conținutul lor scriptic, și nu materialitatea lor (de exemplu, un denunț mincinos).

Înscrisurile care poartă o urmă a faptei săvârșite sau care au fost folosite la săvârșirea infracțiunii ori care constituie produsul acesteia nu fac parte din categoria mijloacelor de probă scrise, ele constituind mijloace de probă materiale, în sensul art. 94 și 95 C.proc.pen.

Înscrisurile pot fi prezentate organului judiciar de către părți, pot fi descoperite cu ocazia perchezițiilor, a cercetării la fața locului sau pot fi predate, la cererea organului judiciar, de către persoana fizică sau persoana juridică care are în posesie asemenea înscrisuri.

Secțiunea a II-a Locul proceselor-verbale în cadrul înscrisurilor

Un loc deosebit în cadrul înscrisurilor ca mijloace de probă îl ocupă procesele-verbale.

În cadrul activității de cercetare penală, organele judiciare fac unele constatări fie cu privire la existența infracțiunii și la împrejurările în care a fost săvârșită, fie cu privire la îndeplinirea unor acte procedurale efectuate în cursul procesului penal (percheziții, reconstituiri etc.).

Înscrisurile în care sunt consemnate toate aceste date și elemente de fapt constatate de organul judiciar se numesc procese-verbale.

Potrivit art. 90 C.proc.pen., procesele-verbale, ca mijloace de probă în procesul penal, sunt încheiate de către organele de urmărire penală sau de către instanța de judecată. De asemenea, poate constitui mijloc de probă procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare de către poliția judiciară, precum și de alte organe de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale, anume desemnate. Pot încheia procese-verbale și organele de constatare prevăzute în art, 214 și 215 C.proc.pen.

Potrivit art. 91 C.proc.pen., procesul-verbal trebuie să îndeplinească anumite condiții de fond și de formă.

Procesul-verbal cuprinde trei părți:

partea introductivă, care cuprinde data și locul unde a fost încheiat; numele, prenumele si calitatea celui care îi încheie; numele, prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți, când există;

partea descriptivă, care cuprinde descrierea amănunțită a celor constatate, a măsurilor luate, datele de identificare a persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecțiile și explicațiile acestora, precum și alte mențiuni pe care legea le cere pentru anumite cazuri;

partea finală, referitoare la semnarea procesului-verbal pe fiecare pagină și la sfârșit de către cel care îl încheie, precum și de martorii asistenți și de către persoanele la care se referă. Dacă vreuna din aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune despre aceasta.

Încălcarea dispozițiilor legale privind condițiile de fond și de formă ale procesului-verbal atrag sancțiunea nulității absolute sau relative.

S-a stabilit – în practica judiciară – că nulitatea relativă a unui proces-verbal poate fi înlăturată dacă conținutul acestuia este confirmat și prin alte mijloace de probă.

Secțiunea a III-a Valoarea probatorie a înscrisurilor

În lumina dispozițiilor art. 63 alin. 2, înscrisurile, ca și celelalte mijloace de probă, nu au valoare probatorie dinainte stabilită, ele fiind egale, ca putere de dovadă, cu celelalte mijloace de probă ce pot fi administrate în procesul penal.

Desigur că, pornind de la premisa că în condițiile de astăzi ale vieții sociale, înscrisurile sunt indispensabile pentru desfășurarea normală a relațiilor sociale de tot felul, înscrisurile sunt considerate ca fiind expresia adevărului și, în consecință, ele trebuie să inspire încredere deplină în privința informațiilor și datelor pe care le conțin, cu toate acestea, înscrisurile ca mijloace de probă nu ocupă o poziție privilegiată în sistemul prevăzut de art. 64.

Referindu-ne, în acest mod special, la procesele-verbale, arătăm că nici acestea nu au o valoare probatorie deosebită fată de celelalte mijloace de probă.

Având în vedere, însă, faptul că sunt întocmite de organe ale statului cu o competență deosebită, acestora trebuie să li se acorde încredere. Este posibil ca, datorită nepriceperii, relei-credințe, abuzurilor etc, unele procese-verbale sau înscrisurile oficiale, în general, să nu reflecte adevărul. Organele judiciare au dreptul și posibilitatea, prin alte probe, să înlăture un înscris din cadrul probațiunii, dacă se dovedește că acesta nu reflectă adevărul.

CAPITOLUL III PROCEDEELE DE DESCOPERIRE ȘI DE RIDICARE A ÎNSCRISURILOR

Secțiunea I Generalități

Pentru a putea fi folosite ca mijloace de probă în procesul penai, unele obiecte sau înscrisuri trebuie descoperite și strânse de către organele de urmărire penală, prin intermediul unor procedee reglementate de Codul de procedură penală (art. 95-111).

Potrivit art. 96 C.proc.pen., organul de urmărire penală sau instanța de judecată are obligația să ridice obiectul și înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal. Ridicarea de obiecte și înscrisuri este un act procedural, care presupune cunoașterea, de către organele judiciare a locului unde se găsesc acestea. Măsura ridicării de obiecte și înscrisuri se dispune de către organul de urmărire penala prin rezoluție, iar de instanța de judecată prin încheiere.

Legiuitorul a instituit două modalități de efectuare a acestei activități: – ridicarea la cerere (art. 96, 97, 98 C.proc.pen.); ridicarea silită (art. 99 C.proc.pen.)

Ridicarea la cerere constă în luarea obiectelor sau înscrisurilor ce pot servi ca mijloc de probă, de la persoana fizică sau juridică care le are în posesie și care este obligată să le prezinte și să le predea, sub luare de dovadă, organelor judiciare.

Dacă organul de urmărire penală sau instanța de judecată apreciază că și o copie de pe un înscris poate servi ca mijloc de probă, reține numai copia.

Dacă obiectul sau înscrisul are caracter secret ori confidențial, prezentarea sau predarea se face în condiții care să asigure păstrarea secretului ori a confidențialității. Nerespectarea acestei dispoziții legale constituie infracțiune (art. 252 C. pen.).

Ridicarea silită constă în luarea obiectelor sau înscrisurilor, atunci când nu au fost predate de bunăvoie, la cererea organelor judiciare.

În cursul judecății, dispoziția de ridicare silită a obiectelor sau înscrisurilor se comunică procurorului, care ia măsuri de aducere la îndeplinire prin organul de cercetare penală (art. 99 alin. 2 C.proc.pen.).

O ridicare specială de înscrisuri și obiecte se referă la corespondența și obiectele trimise de învinuit sau inculpat ori adresate acestuia și aflate în posesia unităților poștale sau de transport.

Astfel, dacă sunt întrunite condițiile privitoare la existența datelor sau indiciilor temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu și dacă se impune pentru aflarea adevărului, iar stabilirea situației de fapt sau identificarea făptuitorului nu pot fi realizate în baza altor probe (art. 911 aiin. 1 C.proc.pen.), instanța de judecată, la propunerea procurorului, în cursul urmăririi penale sau, din oficiu, în cursul judecății, poate dispune prin încheiere motivată ca orice unitate poștală sau de transport să rețină și să predea scrisorile, telegramele și oricare altă corespondență, ori obiectele trimise de învinuit sau inculpat, ori adresate acestuia, fie direct, fie indirect.

Procedura de reținere și predare a corespondenței și obiectelor se desfășoară în condițiile prevăzute de art. 91 C.proc.pen.

În cazuri urgente și temeinic justificate, măsura poate fi dispusă, în scris, și de către procuror, cu obligația de a informa de îndată instanța.

Organul judiciar cercetează conținutul corespondenței și obiectelor ce i se predau, reținând ceea ce este necesar pentru lămurirea cauzei.

Corespondența și obiectele ridicate care nu au legătură cu cauza se restituie destinatarului.

Secțiunea a II-a Percheziția

1. Noțiune.

Percheziția reprezintă actul procedural care constă în cercetarea efectuată asupra îmbrăcămintei unei persoane sau la locuința acesteia, cu scopul de a găsi și ridica obiecte sau înscrisuri, cunoscute organului judiciar, dar nepredate de bunăvoie, precum și în vederea eventualei descoperiri a unor alte mijloace de probă necesare soluționării cauzei penale.

Fiind o derogare importantă de la principiul constituțional al inviolabilității domiciliului, consacrat în art. 27 al Constituției române, legiuitorul a instituit numeroase garanții în vederea respectării drepturilor și libertăților persoanei, care ar putea fi încălcate prin dispunerea percheziției.

În acest sens Codul de procedură penală stabilește în art. 100-106 cazurile și condițiile limitativ prevăzute de lege în care se poate dispune efectuarea perchezițiilor.

Textul constituțional stabilește, în mod expres, situațiile în care se poate deroga de la dispozițiile care consacră inviolabilitatea domiciliului și reședința unei persoane, în alin. 2 al art. 27, printre care și situația executării unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești.

Totodată, ca o garanție suplimentară, prevederile constituționale au suferit modificări în alin. 2, 3 și 4 ale art. 27 în sensul că singura autoritate competentă să dispună percheziția domiciliară este judecătorul. Percheziția poate fi efectuată în condițiile și în formele prevăzute de lege, perchezițiile în timpul nopții fiind interzise, în afară de cazul infracțiunilor flagrante.

Rațiunea care a stat la baza restrângerii acestor drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor, prevăzute de Constituție, cum sunt inamovibilitatea persoanei, inamovibilitatea domiciliului, inamovibilitatea secretului corespondenței etc, rezidă în rolul deosebit de important pe care îl au aceste procedee de investigație – ridicarea de obiecte sau înscrisuri și percheziția – în soluționarea unei cauze penale. Efectuarea la timp și în bune condiții a perchezițiilor și a ridicării de obiecte și înscrisuri asigură procurarea unor probe indispensabile, iar uneori unice, pentru rezolvarea cauzei. Percheziția poate fi efectuată ca urmare a refuzului de a se preda obiectele și înscrisurile solicitate dar se poate dispune și distinct de ridicarea de obiecte și înscrisuri.

Potrivit art. 100 alin. 1 C.proc.pen., când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris dintre cele arătate în art. 98 tăgăduiește existența sau deținerea acestora, precum și ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziții este necesară pentru descoperirea și strângerea probelor, se poate dispune efectuarea acesteia.

Percheziția poate fi domiciliară sau corporală.

Percheziția corporală constă în căutarea de obiecte si înscrisuri presupuse a se afla sau a fi ascunse în îmbrăcăminte ori asupra corpului unei persoane (inclusiv in bagajele și mijloacele de transport cu care călătorește). Cercetarea poate fi extinsă și asupra corpului persoanei percheziționate pentru a se descoperi eventuale urme de violență sau alte semne revelatoare ale faptei săvârșite.

Percheziția domiciliară constă într-o cercetare efectuată în încăperile unde locuiește persoana percheziționată și în dependințele acesteia.

2. Procedura de efectuare a percheziției și a ridicării de obiecte și înscrisuri.

Așa cum rezultă din economia textului art. 100 C.proc.pen., pentru a se dispune efectuarea unei percheziții, est§ necesară îndeplinirea, cumulativ, a unor condiții de fond și de formă. Astfel, efectuarea percheziției se poate dispune dacă este incidență una din următoarele cerințe esențiale:

să existe sau să se presupună, în mod întemeiat, că există un obiect sau înscris ce poate servi ca mijloc de probă, în posesia unei persoane fizice sau juridice care refuză predarea acestora, la cererea organelor judiciare, tăgăduind existența sau deținerea lor;

să existe indicii temeinice că efectuarea percheziției este necesară pentru descoperirea și strângerea probelor. Legea lasă la latitudinea organelor judiciare să aprecieze dacă se impune sau nu efectuarea percheziției. În literatura de specialitate, s-a apreciat că este posibilă efectuarea unei percheziții, pentru prinderea făptuitorului, atunci când sunt indicii că el se află ascuns într-o locuință.

Pentru efectuarea percheziției domiciliare, se cer a fi îndeplinite și unele condiții formale:

măsura să fie dispusă de către judecător, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului sau în cursul judecății. Măsura nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale;

obligația pentru organul judiciar care efectuează percheziția să se legitimeze și să prezinte autorizația dată de judecător;

să se facă în prezența unor martori asistenți și a persoanei percheziționate, iar în lipsa acesteia, în prezența unui reprezentant, a unui membru ai familiei, sau a unui vecin, având capacitatea de exercițiu. Dacă persoana la care se face percheziția este reținută ori arestată, va fi adusă la percheziție.

Organele judiciare care efectuează percheziția sunt:

în cazul percheziției domiciliare: procurorul sau organul de cercetare penală, însoțit de lucrători operativi, în cursul urmăririi penale; în cursul judecății, măsura se comunică procurorului, în vederea efectuării acesteia. Cu ocazia unei cercetări locale, percheziția poate fi efectuată și de către instanță (art. 102 alin. 1 C.proc.pen.);

în cazul percheziției corporale, se efectuează după caz, de organul de cercetare penală, procuror sau judecător (art. 106 C.pr.pen.).

Timpul de efectuare a percheziției este reglementat în art. 103 C.proc.pen., care prevede că percheziția domiciliată și ridicarea de obiecte și înscrisuri se poate face între orele 6,00 și 20,00, iar în celelalte ore numai în caz de infracțiune flagrantă sau când percheziția urmează să se efectueze într-un local public. Percheziția începută între orele 6,00 și 20,00 poate continua și în timpul nopții.

Organul judiciar care efectuează percheziția, după prealabila legitimare și în cazurile prevăzute de lege după prezentarea autorizației dată de judecător, are dreptul să deschidă încăperile sau alte mijloace de păstrare în care s-ar putea găsi obiectele sau înscrisurile căutate, dacă cel în măsură să ie deschidă refuză aceasta.

Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor sau înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârșită. Obiectele sau înscrisurile a căror circulație sau deținere este interzisă se ridică întotdeauna (art. 105 alin. 2 C.proc.pen.).

O altă obligație prevăzută de lege pentru organul judiciar, menită să fixeze un cadru procesual legal de efectuare a percheziției, în condițiile respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei percheziționate, este cea înscrisă în alin. 3 al art. 105 C.proc.pen., conform căreia organul judiciar ar trebui să ia măsuri ca faptele și împrejurările din viața personală a celui percheziționat, și care nu are legătură cu cauza, să nu devină publice.

Percheziția corporală se efectuează de către organul judiciar care a dispus-o sau de persoana desemnată de acest organ, după ce, în prealabil, s-a legitimat.

Percheziția corporală se face numai de către o persoană de același sex cu cea percheziționată.

Referitor la actuala reglementare a percheziției corporale, observăm unele diferențieri ale condițiilor și procedurii de efectuare față de percheziția domiciliară, pe care le considerăm nejustificate.

Astfel, textul art. 100 C.pr.pen., care conține dispozițiile generale, privitoare la condițiile de efectuare a percheziției, la felurile percheziției, la organele care o pot dispune și efectua și fixează momentul procesual în care se poate dispune percheziția, prevede, printre altele, în alineatul 6, că percheziția domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale.

Per a contrario, aceasta înseamnă că percheziția corporală poate fi efectuată și înaintea începerii urmăririi penale. Or, în raport de principiul inviolabilității persoanei, proclamat prin art. 23 din Constituție, este inadmisibil a se accepta efectuarea unei percheziții corporale asupra unei persoane, înainte de a se începe urmărirea penală.

Totodată, potrivit art. 100 alin. 3 C.pr.pen., numai percheziția domiciliară este condiționată de autorizarea judecătorului dată prin încheiere motivată, ceea ce înseamnă că pentru percheziția corporală nu este necesară autorizația judecătorului.

Considerăm, de asemenea, că și această diferență de reglementare este inadmisibilă, în raport de același text constituțional, care consacră principiul inviolabilității persoanei.

Aceste diferențieri, precum și altele care se referă la dispunerea percheziției, la timpul de efectuare, la obligativitatea prezenței martorilor asistenți, care garantează mai mult inviolabilitatea domiciliului decât inviolabilitatea persoanei, sunt, în opinia noastră, neconstituționale și ar trebui remediate în viitorul cod de procedură penală.

În opinia noastră, considerăm că în viitoarea reglementare ar trebui să se prevadă posibilitatea percheziției corporale înainte de începerea urmăririi penale, numai într-o singură situație, de excepție, și anume în cazul infracțiunilor flagrante.

Pentru rațiuni de operativitate și promptitudine, în cazul acelorași infracțiuni flagrante, tot pe cale de excepție, s-ar justifica efectuarea unei percheziții corporale și fără autorizarea judecătorului.

O dispoziție specială este cuprinsă în art. 215 alin. 2 C.proc.pen., potrivit căruia, pot efectua percheziții corporale asupra făptuitorului și pot verifica lucrurile pe care acesta le are cu sine, comandanții de nave și aeronave și agenții de poliție de frontieră.

Trebuie să se facă distincție, însă, între perchezițiile cu caracter judiciar, folosite ca procedee probatorii în cauzele penale și percheziția vamală, extrajudiciară, care se face la punctele de trecere a frontierei de stat.

În cursul efectuării percheziției și a ridicării de obiecte și înscrisuri, organul judiciar trebuie să le prezinte persoanei de la care sunt ridicate și celor care asistă, pentru a fi recunoscute și a fi însemnate de către acestea spre neschimbare, după care se etichetează și se sigilează. Prezentarea acestor obiecte și înscrisuri persoanelor prezente și martorilor asistenți constituie o garanție a legalității de efectuare a măsurii, dar are și menirea de a face practic imposibilă o contestație ulterioară cu privire la proveniența și identitatea acestora.

Obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica etichete și sigilii se împachetează sau se închid, pe cât posibil, laolaltă, după care se aplică sigilii.

Obiectele care nu pot fi ridicate se sechestrează și se lasă în păstrare fie celui la care se află, fie unui custode.

Probele pentru analiză se iau cel puțin în dublu și se sigilează. Una din probe se lasă celui de la care se ridică, iar în lipsa acestuia, reprezentantului, unui membru al familiei, celui cu care locuiește sau unui vecin și dacă este cazul, custodelui. Proba lăsată persoanei în cauză dă posibilitatea acesteia de a cere o nouă analiză în cazul în care are îndoieli cu privire la autenticitatea probei analizate sau cu privire la obiectivitatea analizei de la laborator. Această dispoziție legală creează o garanție în plus a dreptului de apărare.

Cu privire la efectuarea percheziției și a ridicării de obiecte sau înscrisuri, legea prevede obligativitatea consemnării acestora într-un proces-verbal, care trebuie să cuprindă, în afara mențiunilor generale prevăzute de art. 91 C.proc.pen., următoarele: locul, timpul și condițiile în care înscrisurile și obiectele au fost descoperite și ridicate, enumerarea și descrierea lor amănunțită, pentru a putea fi recunoscute. Totodată, se va face mențiune și despre obiectele care nu au fost ridicate, precum și de acelea care au fost lăsate în păstrare.

Copia procesului-verbal se lasă persoanei la care s-a făcut percheziția sau de la care s-au ridicat obiectele și înscrisurile, ori reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei, iar în lipsă, celor cu care locuiește, unui vecin și, dacă este cazul, custodelui.

Pentru ca obiectele și înscrisurile ridicate să poată servi la soluționarea cauzei penale, legiuitorul a prevăzut reguli speciale de conservare, restituire sau valorificare a acestora.

Astfel, obiectele și înscrisurile ridicate, care constituie mijloace de probă, se atașează la dosar sau sunt păstrate în alt mod. Obiectele și înscrisurile ridicate, care nu sunt atașate la dosar, pot fi fotografiate, atașându-se la dosar fotografiile, care se vizează.

Art. 109 alin. 3 C.proc.pen. prevede că până la soluționarea definitivă a cauzei, mijloacele materiale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată la care se găsește dosarul. Obiectele supuse confiscării nu se restituie.

Sunt supuse restituirii persoanei căreia îi aparțin:

obiectele și înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziției și care nu au legătură cu cauza;

obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, pot fi restituite persoanei căreia îi aparțin, chiar înainte de soluționarea definitivă a procesului, afară de cazul când prin această restituire s-ar putea stânjeni aflarea adevărului. Organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere persoanei căreia i-au fost restituite obiectele, că este obligată să le păstreze până la soluționarea definitivă a cauzei (art. 109 C.proc.pen.).

Dacă obiectele ridicate sunt dintre cele arătate în art. 165 alin. 2 C.proc.pen. și, dacă nu este cazul a fi restituite, se conservă sau se valorifică prin intermediul unităților de profil.

În cazurile în care ridicarea de obiecte sau înscrisuri se efectuează la o unitate dintre cele prevăzute în art. 145 C. pen., se vor aplica și prevederilor art. 111 C.proc.pen.

Secțiunea a III-a Manipularea înscrisurilor. Refacerea și reconstituirea înscrisurilor deteriorate sau distruse

1. Manipularea înscrisurilor.

Manipularea înscrisurilor care ar putea conține sau purta o urmă a unei infracțiuni, face parte dintre operațiile care impun organului judiciar, încă de la primul său contact cu aceste mijloace materiale de probă, respectarea unor cerințe minime de precauție necesare păstrării și conservării înscrisului în starea în care a fost găsit ori ridicat.

Potrivit unei bogate practici existente în materie, autorii de specialitate au scos în evidență următoarele reguli mai importante de manipulare a înscrisurilor-probe materiale:

a. Înscrisurile presupuse purtătoare de urme de mâini, ale persoanei care le-a redactat sau folosit, desigur dacă ele ar prezenta interes pentru identificarea acesteia, sunt prinse de colțuri cu o pensetă, o clemă sau cu mâna înmănușată.

b. Înscrisurile trebuie protejate de acțiunea factorilor care le-ar putea altera, cum ar fi, de exemplu, umezeala, căldura, lumina puternică, în special cea solară.

c. Pe înscrisuri nu se fac nici un fel de sublinieri, de mențiuni sau precizări referitoare la conținutul, la aspectele și locurile asupra cărora trebuie să-și concentreze atenția expertul.

d. Înscrisurile nu se capsează, nu se cos la dosar și nu se pliază, decât în situația în care este absolut necesar și, în acest caz, numai în limita urmelor de îndoire deja existente.

e. Pentru protejare și prindere la dosar, înscrisurile se introduc în plicuri sau mape speciale, preferabile fiind cele din material plastic transparent.

f. Metodele de cercetare cu caracter distructiv, deci de natură să altereze forma sau conținutul înscrisului, nu se aplică decât de expertul criminalist, după o examinare prealabilă, cu aprobarea organului care a dispus expertiza și numai după fixarea fotografică, de regulă în culori, a imaginii inițiale a actului scris.

2. Refacerea și reconstituirea înscrisurilor deteriorate sau distruse.

Refacerea documentelor deteriorate, cum sunt cele arse ori rupte, este deseori absolut necesară soluționării unei cauze penale sau civile. O asemenea activitate efectuată prin procedee specifice tehnicii criminalistice se impune în împrejurări de genul distrugerii de înscrisuri (faptă incriminată de art.242 și 272 C.pen. sau art. 326 și art.347 N.C.pen.), precum și în ipoteza reconstituirii înscrisurilor judiciare, potrivit procedurilor speciale, penale și civile, referitoare la cazurile de dispariție a înscrisurilor judiciare, prevăzute de art.508-512 C.pr.pen și 583-584 C.pr.civ.

Prin reconstituirea înscrisurilor dispărute, pe baza metodelor criminalistice, avem în vedere înscrisurile degradate sau distruse parțial, cu alte cuvinte numai pe cele la care este posibilă refacerea. Precizarea este necesară întrucât dispariția poate fi și consecința unei sustrageri sau pierderi. Metodele de natură criminalistică de refacere a înscrisurilor își găsesc aplicabilitatea și în alte cazuri de natură extrajudiciară, întâlnite, de exemplu, în ipoteza degradării documentelor de către inundații, incendii, a conservării improprii a actelor scrise.

Refacerea înscrisurilor rupte sau tăiate este o operație ce se efectuează în mai multe etape. În primul rând, bucățile de hârtie ridicate de la fața locului sunt selectate în funcție de caracteristicile lor generale, cum ar fi natura sau calitatea hârtiei și cernelii, caracteristicile grafice generale ale scrisului, după alte semne, ștampile imprimate pe hârtie.

Refacerea propriu-zisă începe de la colțurile și marginile actului, continuându-se cu celelalte fragmente, pe baza formei marginilor acestora, a direcției rândurilor, a urmelor de pliere, a conținutului ori a altor elemente grafice care permit stabilirea locului, a succesiunii fragmentelor de hârtie. Fragmentele de hârtie se fixează între două plăci de sticlă sau două coperte de plastic transparent care se lipesc pe margini cu o bandă adezivă. În nici un caz nu este permisă lipirea directă a bucăților de hârtie sau folosirea benzilor adezive.

Refacerea documentelor arse, în sensul stabilirii conținutului acestora, este o operație mai dificilă, ea necesitând procedee mai laborioase și o atenție deosebită pentru prevenirea distrugerii definitive, atât din partea organului judiciar, cât și din partea expertului criminalist.

a. Ridicarea de la fața locului se face în funcție de starea înscrisului ars. Dacă la sosirea organului judiciar înscrisul încă arde, se procedează de îndată la stingerea acestuia, într-un mod care să nu accentueze starea lui de degradare, fiind total contraindicată stingerea prin mijloace de natură a-l compromite definitiv ca, de exemplu, aruncarea de apă peste înscris sau acoperirea lui cu o pătură. De regulă, se oprește alimentarea cu combustibil și cu oxigen, prin acoperire cu un vas sau un obiect mai mare, esențial fiind ca focul să se stingă de la sine.

Dacă starea hârtiei o permite, după stingere, înscrisul” se ridică prin apucarea cu un clește cu buzele late. Mai indicat este să se introducă un carton sub înscrisul carbonizat, prin ridicarea ușoară a acestuia cu ajutorul unui curent de aer, făcut cu altă bucată de carton acționată ca un evantai. În cazul înscrisurilor aflate în fază avansată de carbonizare, procedeul sus-menționat nu mai poate fi aplicat, ridicarea urmând să se facă numai după o prealabilă întărire prin pulverizarea atentă, cu o soluție de șerlac sau, la nevoie, prin folosirea unui lac fixativ pentru păr.

b. Transportarea înscrisurilor carbonizate se face în cutii cu vată care să nu preseze hârtia arsă și să nu permită lovirea acesteia de pereții cutiei. Vata trebuie să fie bine așezată, astfel încât hârtia să nu se prindă de firele de bumbac.

c. Examinarea în laborator necesită, mai întâi, asigurarea elasticității hârtiei prin pulverizarea cu vapori de apă și ulei de ricin. De asemenea, mai pot fi pulverizate diverse soluții pe bază de polimeri, ele formând pe suprafața hârtiei o peliculă transparentă, care servește la conservarea înscrisului în condiții bune.

d. Revelarea scrisului de pe hârtia carbonizată este posibilă prin fotografierea separatoare de culori, prin folosirea radiațiilor ultraviolete, dar, îndeosebi, cu ajutorul radiațiilor infraroșii, care dau cele mai bune rezultate.

Scrisul de pe actele complet carbonizate mai poate fi evidențiat și printr-un procedeu constând în întinderea hârtiei și arderea ei până la stadiul de scrumizare, între două plăci de sticlă specială, porțiunile scrise apărând mai închise la culoare, pe un fond gri-cenușiu al hârtiei arse.

Refacerea înscrisurilor supuse la acțiunea apei este posibilă în funcție de mai mulți factori, cum ar fi, de exemplu, calitatea hârtiei și cernelii cu care s-a scris, timpul cât înscrisul a stat în apă și vechimea generală a actului. Pe lângă factorii sus-menționați, se va ține seama și de compoziția apei, gradul său de poluare, aciditatea etc.

Rezistența hârtiei și cernelii la acțiunea apei este în funcție de gradul de solubilitate al acestora, de compoziția apei și de viteza de curgere a acesteia. Pasta de hârtie, cu condiția să fie încleiată, rezistă mai bine decât cerneala, iar dintre cerneluri mai rezistentă este cea ferogalică, folosită în trecut, spre deosebire de cernelurile actuale pe bază de coloranți organici care se dizolvă ușor. Un scris proaspăt, insuficient uscat, este ușor îndepărtat de apă.

Pentru refacere este necesar, mai întâi, să se dezlipească foile de hârtie și să se usuce separat, la o temperatură constantă, nu prea mare, ferite de lumina soarelui. După aceasta, înscrisul este îndreptat prin presare și fixat între două plăci de sticlă.

Evidențierea scrisului este efectiv posibilă numai în condițiile în care, în masa hârtiei, au rămas urme de cerneală sau din substanța folosită la scriere. În atare condiții, revelarea scrisului se face prin fotografia de contrast, ori separatoare de culori, prin amplificare electronică, prin teleexaminare și fotografiere, în radiații invizibile (infraroșii, ultraviolete, roentgen). Folosirea reactivilor chimici se recomandă numai după epuizarea celorlalte metode de revelare.

3. Stabilirea autenticității și vechimii înscrisurilor

Determinarea autenticității unui înscris constituie o operație efectuată curent de către organele de urmărire penală, de către instanțele de judecată, de alte autorități sau reprezentanți ai unor instituții publice sau private.

Frecvent, se solicită stabilirea autenticității documentelor sau buletinelor de identitate, a legitimațiilor de serviciu, a permiselor de acces în diverse locuri sau de exercitare a anumitor profesiuni, a actelor de stare civilă, a adeverințelor, certificatelor, documentelor contabile. La acestea se adaugă documente cu caracter fiduciar, cum ar fi, de exemplu, moneda de hârtie, diferite titluri, cecuri diverse, titluri de credit.

Principalele elemente comune avute în vedere la stabilirea autenticității unui înscris sau document sunt următoarele:

a. Îndeplinirea cerințelor legale privind forma și conținutul actului scris, acesta trebuind să fie datat, semnat, ștampilat, înregistrat, eventual numerotat;

b. Aflarea actului în termenul de valabilitate, care, în majoritatea situațiilor, este limitat la o anumită perioadă de timp, specificată în document;

c. Corespondența între înfățișarea persoanei și fotografia de pe legitimație sau înscrisul pe care aceasta și-l atribuie, precum și a corespondenței dintre datele referitoare la identitatea persoanei menționate în act și buletinul sau alt document cu care aceasta se legitimează.

d. Existența elementelor de protecție sau de securitate, destinate să ateste autenticitatea unui document și să prevină falsificarea sau contrafacerea sa.

Principalele măsuri de securitate destinate prevenirii falsificării sau contrafacerii sunt:

a. Securitatea hârtiei, realizată prin modificări ale compoziției pastei hârtiei și prin filigranare, denumită securitate pasivă, sau prin încorporarea în masa hârtiei a unor fibre colorate, pastile fluorescente, tipice cecurilor de călătorie, ori a unor fire de securitate, inclusiv asigurarea unui fond de protecție, operație denumită securitate activă.

Măsurile de protecție activă a hârtiei înlocuiesc filigranarea. De exemplu, în masa hârtiei sunt încorporate fibre colorate de 2-3mm/0,1mm, pastile colorate și fluorescente, de circa l,5mm diametru, fire de polietilenă metalizată, purtătoare de microimpresiuni ori magnetizate, imposibil de contrafăcut.

b. Imprimarea de securitate, concepută în funcție de natura imprimării (tipografică sau heliogravură) și prin grafica elementelor imprimate (linii, spirale, volute), realizate într-o formă deosebit de variată.

c. Perfecționarea elementelor succesorii de identificare. Astfel, la documentele de identitate s-a avut în vedere îmbunătățirea modului de capsare a fotografiilor și de aplicare a ștampilelor sau a timbrelor seci. În prezent se recurge la sistemul de laminare într-o folie de plastic, sub vid, procedeu aplicat de exemplu la pașapoarte.

La efectele bancare se generalizează protecția magnetică, folosindu-se benzi și cerneală magnetică, precum și imprimarea fotografiei posesorului pe documente fiduciare sau de identitate, inclusiv pașapoarte. Toate aceste măsuri de securitate aplicate în ultimii ani sunt destinate să descurajeze încercările de contrafacere și, totodată, să permită o mai sigură stabilire a autenticității lor.

Pentru început, expertul trebuie să acorde atenție stării generale a înscrisului, existenței unor eventuale urme de alterare, modificare, de înlocuire a fotografiei ș.a. În situațiile unor evidente încercări de contrafacere ori falsificare, ușor sesizabile de către organele judiciare, dacă alterarea are o anumită semnificație juridică, trebuie să se solicite părerea expertului criminalist, singurul în măsură să determine cu exactitate existența, natura și procedeele de falsificare sau contrafacere folosite de infractori.

Printre problemele care se cer clarificate deseori în procesul judiciar, îndeosebi în cazul înscrisurilor falsificate în care data reală ori momentul redactării nu corespunde cu data indicată în act, se numără frecvent vechimea înscrisurilor. Stabilirea vechimii se impune și atunci când anumite părți din înscris sunt redactate în perioade diferite de timp, contrar aparențelor, multe dintre acestea fiind tipice pentru falsul prin adăugare de text.

Privitor la terminologia folosită în literatura de specialitate, atunci când se abordează problema vechimii documentului, este necesar să precizăm că, în timp ce unii din autori vorbesc de stabilirea vechimii, alți autori se referă la stabilirea datei întocmirii actului, deși, în fapt, se are în vedere același aspect.

În ceea ce ne privește, considerăm că este mai oportun, mai apropiat de posibilitățile reale ale expertizei criminalistice, să se întrebuințeze termenul de vechime a înscrisului și nu cel de „dată” a întocmirii actului scris, aceasta presupunând o precizie absolută în determinarea momentului întocmirii, nu imposibil, însă greu de stabilit în unele cazuri.

Folosirea termenului de „vechime” previne anumite neînțelegeri din partea celor mai puțin avizați, care, prin „stabilirea datei”, se așteaptă la determinarea timpului precis, exprimat în termeni calendaristici, când a fost întocmit înscrisul.

Sunt, însă, frecvente împrejurările în care se poate stabili data exactă a redactării unui înscris, în special în cazul înlăturării acesteia și înlocuirii cu o altă dată, împrejurare în care ne aflăm în fața unui fals prin înlăturare de text. Uneori nici nu interesează data, întrucât este suficient să se stabilească neconcordanța perioadelor pentru a atrage nulitatea unui înscris. Astfel:

a. Neconcordanța dintre data pe care se pretinde că o are documentul și vechimea reală a înscrisului, cu alte cuvinte orice anacronism, după cum este denumit în mod sugestiv în literatura de specialitate, desprins din studiul elementelor sus-menționate, indică falsul.

Forma și conținutul textului, caracteristicile de fabricație ale hârtiei și cernelii, precum și gradul lor de îmbătrânire sunt elemente semnificative ale unui înscris, asupra cărora expertul trebuie să-și concentreze atenția, pentru stabilirea vechimii acestuia.

Anacronismele pot fi sesizate încă din prima fază a examinării, din ortografia folosită de autor, din denumirea unor străzi, localități, zone administrative, a unor întreprinderi, instituții, asociații, firme, societăți. Exemple sunt nenumărate: scrierea „s-au” în locul lui „sau” într-un text pretins a fi fost redactat în anul 1952 ori folosirea denumirii de Republica Socialistă România într-un act datat din anul 1964 sau aceeași denumire după 1990, sau aceea de Cluj-Napoca pentru anul 1970, ori continuarea folosirii denumirii de B-dul „6 martie”.

b. Vechimea unui înscris mai poate fi determinată și prin examinarea caracteristicilor hârtiei și a gradului ei de îmbătrânire. În acest sens, se determină compoziția și modul de fabricare specifice unei anumite perioade. Astfel de analize devin necesare în situația verificării vechimii reale a unui înscris, a cărui dată este anterioară fabricării hârtiei (act datat din anul 1945, scris pe o hârtie fabricată din stuf, la Călărași, în anul 1970).

c. În același scop se procedează la examinarea cernelurilor, ele oferind posibilitatea stabilirii vechimii înscrisului, ca urmare a proceselor fizico-chimice pe care la parcurge.

Astfel, gradul de oxidare, raportat și la condițiile de păstrare a înscrisului (căldură, lumină, umiditate), determină modificări ale nuanței de culoare a cernelii. Aceste modificări sunt și în funcție de tipul de cerneală folosit, în general culoarea stabilizându-se după un interval de 1 până la doi ani.

Gradul de migrare, de pătrundere în masa hârtiei a componentelor de clor și sulf din cerneală este un indiciu important al vechimii înscrisului. Migrarea clorurilor durează aproximativ 2 ani, în timp ce a sulfaților se întinde pe o perioadă ce depășește 10 ani.

Alte metode de stabilire a vechimii se bazează pe solubilitatea cernelurilor, care scade pe măsura timpului, ca și pe modul în care reacționează cu diverși reactivi.

d. Intersectarea trăsăturilor de cerneală indică diferențe de vechime. În situațiile normale, trăsăturile rândului inferior se suprapun peste cele ale rândului superior. Totodată, la intersectarea trăsăturilor nu se constată difuzări sau revărsări de cerneală. La trăsăturile executate în perioade diferite, cum este, de exemplu, falsul prin adăugare de text, se constată o suprapunere a traseului unui rând superior peste cel inferior, precum și o revărsare a cernelii din trăsătura proaspătă în trăsătura mai veche, uscată.

e. Elemente de stabilire a vechimii oferă și tipul de instrument scriptural, folosit în redactarea înscrisului. De pildă, un act scris cu un stilou cu pastă, denumit stilou cu bilă (pix) nu poate fi întocmit înainte de 1946, anul punerii sale în circulație.

CAPITOLUL V PROPUNERI DE LEGE FERENDA

Propunere pentru modificarea art. 172 din

Codul de procedură penală român

Expunere de motive

Statul de drept presupune nu numai asigurarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului de către autoritățile publice, fără discriminări, ci și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale celorlalți de către fiecare cetățean, în interiorul și în afara frontierelor naționale.

Integrarea României în Uniunea Europeană, care antrenează în tot mai mare măsură libertatea de circulație a persoanelor și forței de muncă, precum și eforturile statului român de a asigura pentru cetățenii săi condiții de călătorie sau de stabilire în toate statele lumii tot mai facile presupun și o responsabilitate sporită atât din partea autorităților, cât și din partea cetățenilor aflați sub protecția statului român.

Circuitul mondial de persoane și valori aduce în atenție, în mod tot mai pregnant, imaginea României și a poporului ei, iar statutul, drepturile și modul de viață al românilor de peste hotare depind de imaginea țării și a poporului din care provin.

La rândul ei globalizarea, având și consecințe cum ar fi proliferarea criminalității trans-frontaliere, obligă statele, și în primul rând cele ale Uniunii Europene, să ia măsuri tot mai eficiente pentru diminuarea exportului de criminalitate.

În contextul acestor considerente, este de observat că legislația penală a României este anacronică, corespunzătoare perioadei statului totalitar, în care problema circulației în afara țării se punea mai mult sub aspectul delictelor de frontieră.

Statul de drept este obligat ca, garantând drepturile și libertățile fundamentale înscrise în tratatele internaționale pe care Ie-a ratificat, să ia, dacă este cazul, măsuri justificate și rezonabile într-o societate democratică, pentru ca drepturile și libertățile să nu fie exercitate în mod abuziv, sfidându-se ori încălcându-se drepturile celorlalți.

Este și cazul libertății fiecăruia de a circula și de a se stabili în orice țară. Aceste libertăți nu pot fi exercitate în scopul căutării anonimatului, pentru proliferarea unor dovedite înclinații antisociale, în special din categoria infracțiunilor îndreptate împotriva vieții, integrității și a libertății celorlalți, cum ar fi omuciderea, violul, tâlhăria, proxenetismul, pedofilia, sclavia, sechestrarea de persoane. Pentru creșterea climatului ordinii de drept, pentru a se evita exportul de înclinații infracționale, pentru a se proteja onoarea și reputația României și a poporului ei, pentru a se grăbi integrarea țării noastre în Uniunea Europeană, apare ca necesară crearea posibilității ca judecătorul faptelor din categoria celor enunțate să poată pronunța și pedeapsa complementară a interzicerii temporare a dreptului de a părăsi țara, după executarea pedepsei privative de libertate.

La fel de justificată este, pentru aceleași infracțiuni deosebit de periculoase, luarea măsurii preventive, de a nu părăsi țara, încă din faza de urmărire penală.

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

CAMERA DEPUTAȚILOR

SENATUL

LEGE

pentru modificarea alineatului 1 al articolului 172 din Codul de procedură penală

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

Articol unic. – Alineatul 1 al articolului 172 din Codul de procedură penală, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările și completările ulterioare, se modifică după cum urmează:

„În cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală și poate formula cereri și depune memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoștințat de data și ora efectuării actului. Încunoștintarea se face prin notificare telefonică, fax, internet sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal."

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1) din Constituția României, republicată.

PREȘEDINTELE CAMEREI

DEPUTAȚILOR

PREȘEDINTELE SENATULUI

Bogdan Olteanu

Nicolae Văcăroiu

Propunere pentru modificarea art. 64, 65 și 136 din

Codul de procedură penală român

Expunere de motive

Dreptul la apărare, drept fundamental, înscris în art.24 din Constituția României, este garantat în tot cursul procesului, părțile având dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu.

Restrângerea exercițiul unor drepturi, așa cum este consacrată în art.53 din Constituție, reprezintă, într-o societate democratică, o măsură de excepție și aceasta trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului.

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în articolul 6, a consfințit dreptul la judecarea în mod echitabil și că, orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.

În punctul 3 al art. 6 au fost stabilite drepturile acuzatului, printre acestea numărându-se „dreptul de a se apăra sau de a fi asistat de un apărător ales, dreptul de a întreba sau de a solicita audierea martorilor acuzării și de a obține citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării'*.

În mai multe rânduri, Curtea Constituțională (Deciziile nr. 121/1999, 32/2000, 126/2001, 402/2004, 95/2005 și 636/2006) a stabilit că dreptul la apărare, drept fundamental, trebuie respectat în procesul penal, care se desfășoară, respectiv în cele două faze, urmărirea penală cât și instanța de judecată.

În același timp Curtea Constituțională a considerat că termenul de acuzat, prevăzut de art. 6 pct.3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privește persoana căreia i se impută, formal și explicit sau implicit, prin efectuarea mai multor acte de urmărire penală îndreptate împotriva sa, săvârșirea unei infracțiuni.

La 21.07.2006 a fost promulgată Legea nr. 356, care încălcând principiile constituționale și prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertățile fundamentale a modificat prevederile art 172 din Codul de Procedură Penală, restrângând, nemotivat, dreptul la apărare în faza de urmărire penală.

Astfel, potrivit prevederilor modificate „în cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezența învinuitului sau inculpatului, căruia îi asigură apărarea."

Această prevedere poate de altfel crea și posibilitatea unor abuzuri din partea organelor de urmărire penală, singurele care apreciază dacă și când un avocat poate să asiste la efectuarea actelor de urmărire penală, lipsind practic de conținut dreptul la apărare.

Pentru aceste considerente am formulat prezenta inițiativă care transpune prevederile constituționale și cele cuprinse în convențiile internaționale la care România este parte, în dispozițiile Codului de Procedură Penală

PARLAMENTUL ROMÂNIEI SENAT

LEGE pentru modificarea si completarea Codului penal

și a Codului de procedură penală

Senatul adoptă următorul proiect de lege

Art.l. Codul penal al României se modifică și se completează după cum urmează:

1. Art.64 alineatul 1 se completează cu o literă nouă, litera f, care va avea următorul cuprins:

f) dreptul de a părăsi țara

2. Art.65 se completează cu un alineat nou, introdus după alin.2 (nenumerotat) și care va avea următorul cuprins:

în cazul infracțiunilor prevăzute în art.174, 175, 176, 189, 190, 191,' 197, 198, 211, 212 din Codul penai, aplicarea pedepsei complementare prevăzute în art.64 alin.1 litfeste obligatorie.

Art.ll Codul de procedură penală se modifică și se completează după cum urmează:

1. Art.136 din Codul de procedură penală se completează după alineatul (6) cu un alineat nou, numerotat (61), care va avea următorul cuprins:

(61) Măsura preventivă prevăzută la alin.(1) lit.c se aplică după punerea în mișcare a acțiunii penale pentru oricare dintre faptele menționate în art.64 alin.3 din Codul penal.

PREȘEDINTELE SENATULUI NICOLAE VĂCĂROIU

PREȘEDINTELE CAMEREI DEPUTAȚILOR BOGDAN OLTEANU

CAPITOLUL VI ASPECTE DESPRINSE DIN PRACTICA INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI

1. Neadministrarea probelor care să stabilească cu certitudine

autorul infracțiunii. Consecințe.

ROMÂNIA

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIȚIE

SECȚIA PENALĂ

Decizia nr. 195 Dosar nr. 815/2002

Ședința publică din 16 ianuarie 2003

La 8 ianuarie 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba lulia și părțile civile O.O.V. și O.C.E. Împotriva deciziei penale nr. 336/A din 1 noiembrie 2001 a Curții de Apel Alba lulia, privind pe inculpatul H. M. C.

Dezbaterile au fost consemnate în încheierea din data de 8 ianuarie 2003, iar pronunțarea deciziei s-a amânat la 16 ianuarie 2003.

CURTEA

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 137 din 2 mai 2001, Tribunalul Hunedoara a condamnat pe inculpatul H.M.C. la 2 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de lovituri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183, cu aplicarea art. 73 lit.b și art. 76 din Codul penal.

S-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 din Codul 'penal în condițiile art. 71 din Codul penal.

A fost respinsă cererea de despăgubiri civile formulată de părțile civile.

În baza art. 118 Ut. b din Codul penal, au fost confiscați un maieu și o pereche de pantaloni scurți.

În baza art. 191 din Codul de procedură penală a fost obligat inculpatul la plata sumei de 18.500.000 lei cheltuieli judiciare.

S-a reținut că, în seara zilei de 14 august 1999, în jurul orelor 21,30, grupul de copii compus din partea vătămată O.O. și martori rulau cu patinele pe roțile, pe aleea parcului situat în zona cetății Deva. Întrucât în localul Perla Cetății, situat lângă parc, era organizată discotecă, tinerii au pornit spre local, pe un drum în pantă, în același moment, dinspre local cobora inculpatul, pe o bicicletă M.K., care pentru a evita coliziunea cu grupul de tineri, i-a atenționat să se dea la o parte, iar apoi a frânat brusc și a căzut pe partea stângă.

Cei cinci copii s-au amuzat de situație și au început să râdă, continuându-și cursa cu patinele pe rotile.

Inculpatul, enervat de căzătură și de comportamentul tinerilor, s-a ridicat și a pornit în urmărirea copiilor, prinzându-l pe O.O. și aplicându-i două palme și un pumn. Apoi inculpatul a urmărit și pe martorul G.S., pe care a reușit să-l ajungă și să-l bruscheze, fără a-i lovi.

La scurt timp, tinerii s-au reunit și au pornit împreună spre restaurantul Perla Cetății, la discotecă.

Aici, după câteva minute victima O.O. a acuzat dureri de cap, astfel că, toți au pornit spre casa de cultură.

Victima a fost condusă acasă de martorul D.l. care apoi s-a întors la casa de cultură, unde îl așteptau ceilalți copii. In timp ce martorii D.l. și D.A. stăteau pe bordură, în fața case de Cultură, primul l-a văzut pe inculpat circulând cu bicicleta, astfel că imediat a pornit, pe patinele cu rotile după inculpat, dând două ture pe lângă el și observându-l cu atenție.

Victima O.O., ajunsă acasă, Ie-a spus părinților că a fost lovit la cap, în parc, de un tânăr, care circula cu o bicicletă, apoi a acuzat puternice dureri de cap și a fost imediat internat în spitalul județean. A fost apoi transportată la Spitalul Timișoara, dar la data de 21 august 1999, a decedat.

Din raportul medico-legal nr. 515/A din 21 august 1999, rezultă că moartea numitului victimei a fost violentă, ea datorându-se traumatismului cranio-cerebral complicat în evoluție cu edem cerebral și edem pulmonar acut.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, părțile civile și inculpatul.

Parchetul a criticat sentința pentru greșita reținere a stării de provocare, solicitând înlăturarea dispozițiilor art. 73 lit.b din Codul penal și pentru că s-a omis obligarea inculpatului la plata cheltuielilor de spitalizare.

Părțile civile au criticat sentința pentru că în mod greșit nu le-au fost acordate daunele morale de 200.000 lei și pentru a se înlătura circumstanțele atenuante reținute inculpatului.

Inculpatul a solicitat admiterea apelului și achitarea sa pentru că nu a comis această faptă.

Curtea de Apel Alba lulia, prin decizia penală nr. 366/A din 18 octombrie 2001 a admis apelul inculpatului H.M.C., a desființat sentința apelată și rejudecând, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. c din Codul de procedură penala l-a achitat pentru infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 din Codul penal.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

S-au respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul ds pe lângă Tribunalul Hunedoara și părțile civile 0.0. V. și O.C.E.

Părțile civile apelante au fost obligate să plătească statului sumele de câte 100.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în apel.

Instanța de apel a motivat soluția prin aceea că, din nici o probă nu dovedește că inculpatul ar fi autorul agresiunii, iar dovezile administrate în cauză creează un puternic dubiu asupra persoanei care a agresat victima (aceasta putând fi o altă persoană, care ar trebui descoperită) și pentru că adevăratul vinovat trebuie adus în fața justiției, iar inculpatul este un prezumtiv vinovat, pe care probele nu îl confirmă ca autor al acestei fapte.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba lulia și părțile civile 0.0. V. și O.C.E.

Parchetul a solicitat admiterea recursului și condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 183 din Codul penal, întrucât instanța de apel, fără a administra alte probe și interpretând unilateral aceste probe s-a ajuns la concluzia că acesta nu este autorul faptei.

Părțile civile nu și-au motivat recursurile și nici nu s-au prezentat în instanță la termenul stabilit pentru soluționarea acestora.

Recursul parchetului este fondat, dar numai în ce privește neadministrarea altor probe care să stabilească cu certitudine autorul infracțiunii.

Verificând actele dosarului în raport cu motivul de recurs cât și din oficiu se constată următoarele:

Inculpatul inițial în declarația din data de 16 august 1999 a recunoscut fapta, însă ulterior, a negat-o, susținând că în data de 14 august 1999, de la orele 20,00, a fost acasă cu mama sa, cu bunica sa și cu martorele G.E. și E.M.

De asemenea, inculpatul a negat că ar fi avut vreodată, o bicicletă Mountain Bike și că leziunile pe care le prezenta la cap și la picioare, în partea stângă, i-au fost produse, în data de 13 august, la locul de muncă.

Certificatele medico-legale de la dosar prezintă contradicții, în sensul că, cel înregistrat sub nr. 581568/R din 17 august 1999 al L.M.L. Deva, se referă la accidentarea inculpatului, în data de 14 august 1999, cel înregistrat sub nr. 1002/C al L.M.L Deva, din-aceeași dată, 17 august 1999, se referă la accidentarea inculpatului din 13 august 1999, ambele concluzionând că leziunile s-au putut produce prin proiectare pe plan dur cu suprafață neregulată, iar cel înregistrat sub nr. 1017 C al L.M.L. Deva, din data de 19 august 1999 se referă la o agresiune din 16 august 1999, inculpatul prezentând leziuni produse prin lovire cu corp dur.

Rezultă necesitatea efectuării unei noi expertize medico-legale, care să clarifice contradicțiile de mai sus, mecanismul de producere a leziunilor pe care le prezenta inculpatul și dacă a existat un contact, rezultat din căderea sa pe o suprafață dură.

Din analizarea actelor dosarului mai rezultă că, declarațiile martorilor sunt contradictorii în ceea ce privește existența bicicletei, marca și folosirea ei de către inculpat, astfel că, aceste aspecte se impun a fi clarificate.

În declarația, dată la urmărirea penală, martorul DA. arată că, fapta s-a petrecut în jurul orelor 22,00, iar în final, menționează că nu știe dacă prietenii săi l-au văzut așa bine pe agresor, întrucât, în parc, era întuneric, iar acesta era în timpul mersului pe bicicletă.

Același martor, în fața instanței de fond, a declarat că l-a recunoscut pe inculpat, care i-a fost prezentat, singur, la organul de poliție, în special după frizură, deși atunci nu era așa înalt, probabil a mai crescut între timp. În aceeași declarație arată că, panta, unde s-a petrecut fapta, era neluminată, că inculpatul se afla la 10 metri de statuia lui Eminescu, și că, în parc, se reflecta lumina de la acea statuie.

Din aceste declarații nu rezultă cu claritate că martorul l-ar fi putut recunoaște pe inculpat.

Rezultă că este necesar să se efectueze un experiment judiciar care să stabilească dacă martorii puteau, la lumina din parc, de la ora producerii evenimentului, să identifice pe inculpat.

Întrucât, administrarea probelor necesare lămuririi cauzei nu s-ar putea efectua decât cu mare întârziere în fața instanței, se va dispune restituirea dosarului la organul de urmărire penală care va adânci investigarea și în raport de aceste elemente de fapt, inclusiv cu privire la identitatea autorului.

Ca urmare în baza dispozițiilor art. 38515 pct. 2 lit.c din Codul de procedură penală se va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba lulia și se va trimite cauza la Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, în vederea completării urmăririi penale.

În ce privește recursurile părților civile O.O.V. și O.CE. acestea se vor respinge, ca nefondate, în baza art. 38515 pct. 1 lit.b din Codul de procedură penală, cu obligarea la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba lulia împotriva deciziei penale nr. 336/A din 1 noiembrie 2001 a Curții de Apel Alba lulia, privind pe inculpatul H. M. C.

Casează decizia atacată și sentința penală nr. 137 din 2 mai 2001 a Tribunalului Hunedoara.

În baza art. 333 din Codul de procedură penală dispune restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, în vederea completării urmăririi penale.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de părțile civile O.O.V. și O.C.E. Împotriva aceleiași decizii.

Obligă pe recurentele părți civile să plătească statului sumele de câte 400.000 lei cheltuieli judiciare.

Pronunțată în ședință publică, azi 16 ianuarie 2003.

2. Aprecierea incompletă a probelor. Omisiunea de a evalua conținutul unor probe din care rezultă contribuția diferențiată a inculpaților la săvârșirea infracțiunii.

ROMÂNIA

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIȚIE

SECȚIA PENALĂ

Decizia nr. 1001/2003 Dosar nr. 3909/2002

Ședința publică din 27 februarie 2003

Asupra recursului în anulare de față; în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1551 din 5 iulie 1999, Judecătoria Oradea a achitat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C.proc.pen., pe inculpatul A.M.G. pentru infracțiunea de contrabandă și asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, prevăzute de art. 72 lit. a) și c) din Legea nr. 30/1978 și, respectiv, art. 323 alin. (1) C. pen.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor se reținuse că inculpatul a organizat și condus un grup de 5 persoane, care a reușit să sustragă de la vămuire, la 14 octombrie 1994, 10.800 sticle votcă și 15.600 kg cafea, cauzând statului un prejudiciu total de 88.815.215 lei.

Tribunalul Bihor prin decizia penală nr. 284/A/21 aprilie 2000, a respins apelul declarat de procuror și a admis apelul declarat de alți inculpați (condamnați în aceeași cauză).

Curtea de Apel Oradea, prin decizia penală nr. 735/R din 27 noiembrie 2001, a admis recursul declarat de procuror și a condamnat pe inculpatul A.M.G. la 3 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 72 lit. a) și c) din Legea nr. 30/1978 cu aplicarea art. 13 și art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, menținând celelalte dispoziții.

Procurorul general a declarat recurs în anulare, invocând greșita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, solicitând înlăturarea aplicării art. 81 C. pen.

Recursul în anulare este fondat.

În urma examinării datelor și elementelor de ordine obiectiv și subiectiv, avute în vedere de legiuitor în cazul suspendării condiționate a executării pedepsei, în raport de particularitățile participației penale a inculpatului A.M.G., se constată că, într-adevăr, privitor ia acesta, s-a dispus greșit, suspendarea condiționată a executării pedepsei.

Privitor la participația penală a inculpatului, rezultă că instanța nu a avut în vedere, în suficientă măsură, faptul că principalul rol în organizarea și conducerii grupului celor 5 persoane în sustragere de la vămuire a celor 10.800 sticle de votcă și 15.600 kg cafea, l-a avut acesta.

Așa fiind, Curtea de Apel Oradea trebuia să diferențieze contribuția primordială a acestui inculpat, la săvârșirea infracțiunii de contrabandă, în raport cu contribuțiile mai reduse ale celorlalți inculpați și acordând semnificația corespunzătoare acestui rol preponderent al inculpatului, la realizarea infracțiunii de contrabandă, să rețină gradul ridicat de pericol social al faptei acestuia, precum și periculozitatea sa socială, mult mai mare decât a celorlalți inculpați.

În consecință, la individualizarea pedepsei, instanța, pe baza acestor date și elemente, trebuia să ajungă la concluzia că numai o pedeapsă cu executarea în regim privativ de libertate poate realiza, în cazul acestui inculpat, scopul și funcțiile arătate de art. 52 C. pen.

Pentru aceste considerente, se va admite recursul în anulare și se va casa decizia Curții de Apel Oradea, numai referitor la greșita aplicare a dispozițiilor art. 81 C. pen., care vor fi înlăturate, inculpatul urmând să execute pedeapsa de 3 ani închisoare în regim privativ de libertate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, împotriva deciziei penale nr. 735 din 27 noiembrie 2001 a Curții de Apel Oradea, privind pe inculpatul A.M.G.

Casează decizia atacată numai cu privire la greșita, aplicare a dispozițiilor an. 81 C. pen., pe care le înlătură, astfel încât, inculpatul A.M.G. urmează să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare în regim de detenție.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor.

Pronunțată în ședință publică, azi 27 februarie 2003.

3. Obiectul probațiunii. Necesitatea dovedirii prin probe a tuturor cerințelor de care depinde existența laturii obiective a infracțiunii.

ROMÂNIA

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIȚIE SECȚIA PENALĂ

Decizia nr. 1011/2003 Dosar nr. 3034/2002

Ședința publică din 27 februarie 2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 84 din 4 decembrie 2001, Tribunalul Călărași a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (1) Ut. d) C. pen., cu aplicarea art. 37 Ut. b) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 208 alin. (1), art. 209 Ut. g) cu aplicarea art. 37 Ut. b) C. pen. și în baza art. 11 pct. 2 Ut. a) raportat la art. 10 Ut. bf C.proc.pen., a achitat pe inculpatul S.N. pentru infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 208 alin. (1) și art. 209 Ut. g) C. pen., cu aplicarea art. 37 Ut. b) C. pen.

În baza art. 181 alin. (3) C. pen., cu referire la art. 91 Ut. c) C. pen., a aplicat inculpatului S.N. amendă administrativă de 1.500.000 lei.

Prin aceeași hotărâre, instanța de fond a luat act că părțile vătămate P.N. și S.C. „E.” S.A. București nu s-au constituit părți civile în cauză.

S-a reținut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oltenița, din data de 25 iulie 2001, inculpatul S.N. a fost trimis în judecată, reținându-se în sarcina sa următoarea situație de fapt:

În seara zilei de 28 ianuarie 2001, L.N. și P.N. au hotărât să facă o supraveghere a secției după vagoanele staționate în triajul C.F.R., la aproximativ 50 m depărtare de secție.

Cei doi paznici, neînarmați, aveau asupra lor o lanternă, în zonă fiind întuneric.

La un moment dat cei doi paznici au observat o persoană care se îndrepta spre secția pe care ei o țineau sub observație.

După puțin timp, aceștia au auzit un zgomot din direcția secției și au presupus că persoana respectivă a spart lacătul de la ușa de acces.

Cei doi paznici s-au deplasat la ușa de acces la birouri, constatând că lacătul este intact.

L.N. a deschis ușa, a luat un băț și a spus celuilalt paznic că merge în spatele clădirii să vadă unde este persoana văzută mai devreme.

În momentul în care s-a apropiat de colțul clădirii, din podul acesteia a sărit un bărbat, care imediat a început să-l lovească cu pumnii. După ce acesta a căzut, persoana respectivă s-a urcat cu genunchii pe abdomenul său, continuând să-l lovească.

Alertat de strigătele de ajutor ale colegului său, L.N. a alergat înspre acesta și, de la aproximativ 2-3 m, a văzut cum colegul său este agresat. Fiind întuneric și nemaiauzind strigătele colegului său, L.N. a presupus că acesta a fost înjunghiat sau lovit cu o rangă metalică, ceea ce l-a determinat să-i aplice agresorului, cu bățul, o singură lovitură, în cap, în urma căreia acesta a căzut într-o parte.

În baza probelor administrate, prima instanță a reținut o altă situație de fapt, în sensul că nici un moment inculpatul nu l-a trântit pe paznic la pământ și nu l-a lovit. Ca atare, nu există nici o probă concludentă în sensul exercitării de către inculpat a unor acte de violență, pentru a-și asigura scăparea, după ce a săvârșit furtul.

Rezultă așadar că în seara zilei de 28 ianuarie 2001, inculpatul S.N. a mers la Depozitul Curcani al S.C. „E.” S.A. București, secția Periș, a pătruns în podul clădirii și a desprins, prin lovire cu piciorul, o porțiune din sageacul depozitului, care a căzut pe pământ.

Inculpatul S.N. nu a mai putut să intre în posesia scândurii desprinse de el din sageac, întrucât a fost descoperit de paznicii depozitului.

Împotriva hotărârii primei instanțe au declarat apel, atât Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași, cât și inculpatul S.N.

Parchetul a susținut că, nejustificat, instanța de fond a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu.

În susținerea reținerii în sarcina inculpatului a săvârșirii infracțiunii de tâlhărie, se invocă declarațiile martorului L.N. și a părții vătămate P.N., privitoare la comportamentul agresiv al inculpatului.

S-a mai arătat, cu referire la aceeași critică, că, chiar dacă în speță nu s-ar fi conturat infracțiunea de tâlhărie, în momentul aplicării art. 334 C.proc.pen., instanța trebuia să rețină furtul calificat în forrqă consumată și nu tentativă la această infracțiune.

Totodată, s-a susținut că, în mod greșit instanța l-a achitat pe inculpat, întrucât fapta comisă de către acesta prezintă în concret gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Inculpatul S.N., recunoscând săvârșirea infracțiunii de furt, a solicitat reducerea cuantumului amenzii, întrucât nu are mijloace materiale pentru a o achita.

Curtea de Apel București, secția a ll-a penală, prin decizia penală nr. 291/A din 16 mai 2002, a admis apelul declarat de către inculpat, a desființat în parte sentința atacată și a redus cuantumul amenzii administrative de la 1.500.000 lei la 100.000 lei.

Prin aceeași hotărâre, apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași a fost respins, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a apreciat că prima instanță a stabilit corect starea de fapt și că, în raport de modul și mijloacele de săvârșire a faptei de către inculpat, de scopul urmărit, de urmarea produsă, de persoana și conduita acestuia, în mod legal s-a reținut că fapta acestuia nu constituie o infracțiune.

Însă, față de starea fizică a inculpatului, care a rămas cu o infirmitate fizică permanentă, căsătorit, are doi copii minori și posibilități materiale reduse pentru întreținere, se impune reducerea amenzii administrative aplicate acestuia.

Împotriva ambelor hotărâri pronunțate în cauză Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 3859 pct. 17 și 171 C.proc.pen.

S-a susținut, că în mod greșit instanța de fond a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei, atâta timp, cât din cercetările efectuate în cauză, a rezultat însușirea bunului și violența exercitată pentru păstrarea bunului apropriat în mod ilicit.

S-a mai susținut că în mod greșit s-a apreciat că faptei săvârșite de către inculpat îi lipsește gradul de pericol social al unei infracțiuni. În acest sens s-a arătat că valoarea prejudiciului, într-adevăr modică, nu este singurul criteriu de apreciere prevăzut de art. 181 C. pen. Astfel, fapta săvârșită pe timp de noapte, în stare de ebrietate, prin agresarea victimei, nu poate fi considerată ca lipsită în mod vădit de importanță.

În concluzie, Parchetul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și rejudecarea cauzei.

Recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În raport de dispozițiile art. 211 C. pen., tâlhăria apare ca o infracțiune complexă, constând dintr-o acțiune principală de furt și o acțiune adiacentă de exercitare a violenței, de amenințare sau de folosire al altor mijloace de constrângere.

Administrând probe, instanța de fond a constatat că exercitarea actelor de violență de către inculpat nu este dovedită.

Ca atare, în mod judicios prima instanță a reținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie.

În consecință, sub acest aspect, atât hotărârea primei instanțe, cât și a celei de control judiciar nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 38S9 pct. 17 C.proc.pen.

Dacă s-ar accepta teza contrară, în sensul recursului declarat în cauză, ar însemna ca o persoană să poată fi condamnată pentru o anumită infracțiune, fără ca fapta săvârșită să întrunească toate elementele constitutive cerute de lege pentru existența acelei infracțiuni, ceea ce apare cu evidență ca o soluție inadmisibilă în raport cu principiul legalității incriminării.

Însă, potrivit art. 208 C. pen., pentru existența infracțiunii de furt este necesar, sub aspectul laturii subiective, ca prin luarea unui bun din posesia sau detenția altei persoane, împotriva voinței acesteia, făptuitorul să urmărească însușirea fără drept a acelui bun, adică să comită fapta cu intenția de a trece bunul în proprietatea sa, ceea ce s-a dovedit în cauză.

Pe de altă parte, infracțiunea de furt se consumă în momentul când făptuitorul, luând bunul mobil, îl scoate din posesia sau detenția părții vătămate, fără consimțământul acesteia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, și se comportă față de el ca și cum i-ar aparține.

În cauză, așa cum rezultă din probele administrate, inculpatul a desprins o scândură din sageac, a lăsat-o jos și s-a deplasat pe latura din față a depozitului pentru a mai sustrage alte scânduri.

În consecință, pătrunderea de către inculpat în podul clădirii, printr-un orificiu existent la nivelul acoperișului, folosindu-se de grilajul ce asigura fereastra și desprinderea unei părți din sageac, prin lovire cu piciorul, în scopul sustragerii de scânduri pentru care acesta se deplasase la Depozitul Curcani, constituie infracțiunea de furt consumată și nu de tentativă la această infracțiune, întrucât deposedarea părții vătămate de bunul său s-a înfăptuit în momentul desprinderii acelei părți din sageac.

Ca atare, reținând în sarcina inculpatului tentativa la furt calificat și nu săvârșirea infracțiunii de furt calificat, faptei comise i s-a dat o greșită încadrare juridică, așa încât recursul este fondat, hotărârile pronunțate în cauză, sub acest aspect, fiind supuse cazului de casare prevăzut de art. 38f? pct. 17 C.proc.pen.

Faptul că inculpatul a fost surprins de către paznici, este lipsit de relevanța juridică acordată de către cele două instanțe, în raport de împrejurarea, că în momentul surprinderii sale, inculpatul intrase deja în stăpânirea bunului mobil formând obiect al sustragerii.

Potrivit art. 181 alin. (2) C. pen., la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ține seama de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului.

Se constată că prima instanță a avut în vedere toate aceste criterii de apreciere și nu numai valoarea prejudiciului, așa cum se susține în recurs.

În sensul aprecierii gradului de pericol social, prin recurs se susține că nu se poate face abstracție de modalitățile săvârșirii faptei și persoana inculpatului, cu referire la agresarea paznicului.

Or, modalitatea de săvârșire a faptei nu depășește sfera mijloacelor comune, iar violența afirmată nu a fost dovedită în cauză.

Ca atare, sub acest aspect, hotărârile pronunțate în cauză, urmare unei corecte aplicări a dispozițiilor art. 18 C. pen., nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 38ff pct. 171 C.proc.pen., invocat prin recurs.

În consecință, pentru considerentele ce preced, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C.proc.pen., Curtea va admite recursul, va casa hotărârile atacate numai cu privire la încadrarea juridică a faptei, va schimba încadrarea juridică din tentativă la infracțiunea de furt calificat în infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 și art. 209 lit. g) C.pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., va achita pe inculpat întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni și în baza art. 91 lit. c) C. pen., va aplica acestuia o amendă administrativă, potrivii dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, împotriva sentinței nr. 84 din 4 decembrie 2001 a Tribunalului Călărași și deciziei nr.291 din 16 mai 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a, privind pe inculpatul S.N.

Casează hotărârile atacate numai cu privire la încadrarea juridică a faptei.

În baza art. 334 C.proc.pen., schimbă încadrarea juridică a faptei din tentativă la infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 208 și art. 209 lit. g) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., în infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 și art. 209 lit. g) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

Potrivit art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b)1 C.proc.pen., cu referire la art.181 C. pen., achită pe inculpatul S.N. pentru infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 și art. 209 lit. g) C. pen., cu aplicarea art! 37 lit. b) C. pen., întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Conform art. 91 lit. c) C. pen., aplică inculpatului o amendă administrativă de „ 2.000.000 lei.

Onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 300.000 va fi plătit din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi 27 februarie 2003.

4. Rolul și scopul probelor descoperite și strânse la urmărirea penală.

ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIȚIE

SECȚIA PENALĂ

Decizia nr. 453/2003 Dosar nr. 2796/2002

Ședința publică din 30 ianuarie 2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 232 din 21 martie 2002, Tribunalul București, secția a ll-a penală, I-a condamnat pe inculpatul Z.P. la 5 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 208 alin. (1) și art. 209 Ut. e) C. pen. și la 2 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 293 C. peri., dispunându-se, executarea pedepsei cele mai grele de 5 ani închisoare.

A fost dedusă din pedeapsa rezultantă durata arestării preventive a inculpatului de la 22 noiembrie 1998, la 19 mai 1999.

În baza art. 350 C.proc.pen., s-a dispus arestarea inculpatului.

Ș-a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă.

În esență s-au reținut următoarele:

Potrivit actului de sesizare a instanței, la 22 noiembrie 1998, agenții însărcinați cu paza Hotelului E. au imobilizat o persoană de sex masculin care a încercat să sustragă un autoturism ce se afla parcat în fața Hotelului E. din București.

În momentul imobilizării, persoana respectivă a propus să dea o sumă de bani pentru a-l lăsa să plece.

La sosirea organelor de poliție s-a prezentat sub o identitate falsă, atribuindu-și numele de Z.M.

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în fața căruia inculpatul s-a prezentat, susținând că nu recunoaște faptele, a respins apelul inculpatului.

Prin recursul declarat, inculpatul a invocat că hotărârile pronunțate sunt nelegale și netemeinice, deoarece instanța de fond a pronunțat soluția de condamnare fără să efectueze cercetarea judecătorească potrivit legii pentru a se stabili adevărul.

Recursul este fondat.

Potrivit art. 200 C.proc.pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Din economia textului de lege enunțat rezultă în mod clar că probele strânse în cursul urmăririi penale, nu servesc drept temei de condamnare ci doar ca temei de trimitere în judecată.

Pentru a servi drept de condamnare, aceste probe trebuie în mod obligatoriu verificate de către instanță în faza de judecată, în condițiile prevăzute de art. 289 și art. 290 C.proc.pen., adică în ședință publică, oral, nemijlocit și contradictoriu.

Numai după verificarea de către instanță a probelor descoperite și strânse la urmărirea penală, cu respectarea principiilor publicității, oralității, nemijlocirii și contradictorialității și după administrarea oricăror alte probe care apar necesare pentru aflarea adevărului, se va putea ajunge la convingerea motivată, asupra probelor care exprimă adevărul și asupra celor care dimpotrivă, trebuie înlăturate.

Or, în cauză se constată că instanța de fond, a pronunțat soluția de condamnare numai pe baza probelor strânse în cursul urmăririi penale, neverificate în condițiile prevăzute de textele art. 289 și art. 290 C.proc.pen.

Astfel, în perioada 22 noiembrie 1999-21 martie 2002 la Tribunalul București, secția a ll-a penală, instanța nu a făcut nici un act de cercetare judecătorească.

Lipsa de preocupare a instanței de fond pentru efectuarea cercetării judecătorești în conformitate cu prevederile impuse de textele dispozițiilor art. 289 și art. 290 C.proc.pen., este de neînțeles și nejustificată în condițiile în care, la termenul din 7 septembrie inculpatul s-a prezentat la instanță, asistat de apărătorul său (inculpatul s-a prezentat la instanță și la termenul din 20 noiembrie 2000).

Privitor la cei doi martori, CC. Și A.S., pe declarațiile cărora s-a bazat rechizitoriul, instanța și la acest termen, din 7 septembrie 2001, în loc să dispună aducerea lor cu mandat prin organele de poliție pentru a fi ascultați, s-a limitat inexplicabil la dispoziția de a-i amenda cu 200.000 lei, iar apoi, la termenul următor din 4 decembrie 2002, a amânat iarăși cauza (inițial la 31 mai 2002, termen preschimbat la 14 martie 2002), fără să mai dispună nimic privitor la acești martori, care nu s-au prezentat.

La termenul următor din 14 martie 2002, reținându-se greșit că dosarul se află în stare de judecată, instanța a pronunțat sentința de condamnare.

Curtea de Apel București, secția a ll-a penală, investită cu judecarea apelului inculpatului, deși a procedat la ascultarea apelantului care a negat faptele și vinovăția, invocând, în apărare, prezența martorului A.S. În principalele momente ale desfășurării faptei; la același termen din 20 iunie 2002 a respins apelul, confirmând soluția instanței de fond, pronunțată fără efectuarea cercetării judecătorești.

În concluzie, Curtea constată că în cauză, au fost încălcate prevederile art. 289 și art. 290 C.proc.pen., prin neefectuarea cercetării judecătorești, ceea ce echivalează cu lipsa fazei de judecată, astfel că soluția instanței de fond, confirmată de instanța de apel, este nelegală și netemeinică.

Drept urmare, se va admite recursul inculpatului, vor fi casate hotărârile atacate și se va trimite dosarul la instanța de fond pentru judecarea cauzei, potrivit dispozițiilor art. 289, art. 290 și urm. C.proc.pen., inclusiv pentru efectuarea cercetării judecătorești privitor la probele testimoniale invocate în rechizitor și prin administrarea oricăror alte probe ce vor apare necesare pentru aflarea adevărului și pentru adoptarea unei soluții legale și temeinice.

Se va menține dispoziția de arestare a inculpatului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de inculpatul Z.P. Împotriva deciziei nr. 39 din 20 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală.

Casează decizia atacată și sentința, nr. 238 din 21 martie 2002 a Tribunalului București, secția a ll-a penală și trimite cauza pentru rejudecare la prima instanță (Tribunalul București).

Pronunțată în ședință publică, azi 30 ianuarie 2003.

5. Art. 63 alin. 2 C.pr.pen. Aprecierea greșită a probelor. Consecințe asupra încadrării juridice a faptei.

ROMÂNIA CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIȚIE

SECȚIA PENALĂ

Decizia nr. 808 Dosar nr. 3874/2002

Ședința publică din 18 februarie 2003

CURTEA

Prin sentința penală nr. 337 din 3] octombrie 2001 pronunțată de Tribunalul Prahova a schimbat încadrarea juridică a faptei, conform art. 334 Cod procedură penală, din infracțiunea de tentativă la omor calificat în infracțiunea de vătămare corporală prevăzută și pedepsită de art. 181 cu aplicarea art. 37 lit.b Cod penai, privind pe partea vătămată N.Ș. și a încetat procesul penal prin împăcarea părților, conform art. 11 pct. 2 lit.b combinat cu art. 10 lit.h Cod procedură penală pornit împotriva inculpatului M.A.

Prin aceeași sentință, în temeiul art. 11 pct. 2 lit.b combinat cu art. 10 lit.h Cod procedură penală, s-a încetat procesul penal și pentru infracțiunea de lovire prevăzută și pedepsită de art. 180 alin. 2 cu aplicarea art. 73 lit.b Cod penal, prin împăcarea inculpatului cu partea vătămată G.F.

S-a revocat această măsură a arestării preventive și s-a dispus punerea sa de îndată în libertate, computându-se detenția la zi.

În latura civilă, s-a reținut că nu s-au constituit părți civile persoanele agresate N.Ș. și G.F.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în baza probelor administrate, următoarea situație de fapt:

În seara zilei de 29 decembrie 2000, conform obiceiului, la sediul S.C.P.C.N., în sala de protocol, societate aparținând martorului D.C., s-a organizat o partidă de remi, la care au participat mai multe persoane, printre care și partea vătămată N.Ș.

La un moment dat, a intrat în acea încăpere și partea vătămată G.F., nepotul lui N.Ș. și s-a așezat în fața inculpatului M.A., incomodându-l în mod vizibil, luându-i posibilitatea de a asista la desfășurarea partidei de remi.

Inculpatul a încercat să treacă în fața lui G.F., dar acesta l-a Insultat, spunându-i cioară, după care a început să-l lovească.

Dat fiind că erau foarte multe persoane de față, care au încercat să intervină, să aplaneze conflictul dintre cei doi, masa de joc a fost răsturnată, piesele de remi s-au împrăștiat pe jos și atunci partea vătămată N.Ș. a luat un scaun, l-a ridicat deasupra capului și s-a îndreptat cu intenția vădită de a-l lovi pe inculpat în cap, deși martorii au încercat să-l oprească, moment în care inculpatul a luat o bucată de marmură de la o sobă de teracotă și a aruncat-o către agresor N.Ș. -, provocându-i o leziune la nivelul mâinii și capului, pentru care au fost necesare 40 – 45 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.

Instanța de fond a considerat că inculpatul a acționat sub impulsul unui puternic sentiment de frică și că a comis faptele în stare de provocare, conform art. 73 lit. b Cod penal.

În ceea ce privește încadrarea juridică, s-a considerat ca nu sunt întrunite în cauză elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor calificat, date fiind împrejurările în care a acționat și anume pentru a se apăra de un atac iminent din partea părții vătămate, că leziunile provocate nu i-au pus în primejdie viața, așa cum s-a stabilit prin raportul medico-legal de la dosar, iar intensitatea loviturii nu conduce la concluzia intenției inculpatului de a ucide.

Împotriva sentinței instanței de fond a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, susținând, în esență, că în mod greșit s-a schimbat încadrarea juridică a faptei comisă de inculpat asupra părții vătămate din infracțiunea de tentativă la omor calificat prevăzută și pedepsită de art. 20 raportat la art. 174-175 lit.i Cod penal, deoarece obiectul folosit și aruncat în zona capului conduce la intenția inculpatului, indirectă, de a ucide, chiar dacă leziunea provocată acesteia nu i-a pus viața în primejdie.

S-a mai susținut că, în mod greșit s-a reținut circumstanța atenuantă legală a scuzei provocării, prevăzută de art. 73 lit.b Cod penal.

Curtea de Apel Ploiești prin decizia penală nr. 188 din 8 mai 2002 a respins ca nefondat apelul declarat de Parchet.

A motivat instanța de apel că situația de fapt a fost corect reținută de instanță iar încadrarea juridică reținută de vătămare corporală prevăzută de art. 181 Cod penal este legală.

Inculpatul nu a acționat cu intenția de a ucide, împrejurare care rezultă din aceea că aruncarea cu bucata de marmură nu a avut o intensitate mare, leziunea provocată victimei nepunându-i viața în primejdie. Ca urmare a declarației părților că s-au împăcat, corect s-a dispus încetarea procesului penal.

S-a concluzionat că sentința instanței de fond este legală și temeinică sub toate aspectele reținute, astfel că apelul declarat de Parchet este nefondat.

Împotriva hotărârilor pronunțate a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, criticându-le sub aspectul reținerii greșite a încadrării juridice a faptei comise de către inculpat și a circumstanței atenuante a provocării prevăzute de art. 73 lit.b din Codul penal.

Recursul declarat de Parchet este întemeiat numai sub aspectul reținerii greșite în sarcina inculpatului a infracțiunii de vătămare corporală prevăzută de art. 181 Cod penal în loc de tentativă la omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 Cod penal.

În cauză nu se contestă că față de atitudinea agresivă a părții vătămate în cadrul conflictului din 29 decembrie 2000 la care au participat mai multe persoane, încercând să-l lovească pe inculpat cu un scaun metalic, pe care l-a ridicat deasupra capului, inculpatul a luat o placă de marmură de pe etajera sobei și a aruncat-o asupra părții vătămate care se afla la circa 1,5 -1,7 m depărtare.

Cu un gest reflex N.Ș. a parat lovitura, punând mâna în dreptul capului, reușind parțial să împiedice impactul cu capul său.

În urma loviturii aplicate, partea vătămată și-a pierdut cunoștința căzând la pământ.

Din raportul de expertiză medico-legală rezultă că partea vătămată a prezentat fractură bază metacarpian V stâng cu mică deplasare, fractură os hamat stâng la mâna stângă precum și fractură fronto-etmoidală stânga fără deplasare, întinsă la nivelul ambilor pereți ai sinusului frontal stâng cu hemosinus, necesitând pentru vindecare 40-45 zile îngrijiri medicale, nepunându-i în pericol viața.

Aruncarea plăcii de marmură în greutate de 2,5 kg, care prezenta muchii ascuțite, de la o distanță mică de circa 1,5 m asupra capului părții vătămate, cu consecințele arătate în raportul medico-legal, caracterizează intenția inculpatului de a ucide. Această lovitură, deși nu a pus în primejdie viața victimei așa cum s-a arătat în raportul medico-legal trebuie considerată, datorită intensității sale, a regiunii vitale vizate și a instrumentului folosit, ca fiind săvârșită cu intenția de a ucide. Numai o împrejurare independentă de voința inculpatului, și anume pararea loviturii de către victimă cu mâna stângă, a reușit să atenueze rezultatul mai grav moartea.

Pe acest aspect urmează a admite recursul declarat de Parchet și a casa hotărârile atacate cu privire la încadrarea juridică reținută faptei comise de inculpat și în conformitate cu art. 334 Cod procedură penală urmează a schimba încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută de art. 181 Cod penal cu aplicarea art. 73 Ut. b din Codul penal în infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 Cod penal cu aplicarea art. 73 lit.b din Codul penal.

Recursul declarat de Parchet cu privire la înlăturarea circumstanței atenuante a povocării nu este fondat.

Sub aspect probator este dovedit că inculpatul a acționat pe fondul unei provocări cauzate de partea vătămată care a încercat să-l lovească cu un scaun metalic pe acesta, fiind împiedicată de intervenția martorilor DA. și M.D.

La individualizarea pedepsei ce se va aplica inculpatului se va avea în vedere pericolul social al faptei, împrejurările în care a fost comisă cu reținerea stării de provocare și că este la prima încălcare a legii.

Se va deduce din pedeapsă perioada arestării preventive de la 6 aprilie 2001 la zi.

Recursul declarat de Parchet urmează a fi admis în conformitate cu art. 38515 pct. 2 lit.d din Codul de procedură penală, în sensul celor reținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva deciziei penale nr. 188 din 8 mai 2002 a Curții de Apel Ploiești, privind pe intimatul inculpat M.A.

Casează decizia atacată și sentința penală nr. 337 din 31 octombrie 2001 a Tribunalului Prahova cu privire la încadrarea juridică reținută faptei.

Conform art. 334 Cod procedură penală schimbă încadrarea juridică din infracțiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 181 Cod penal, cu aplicarea art. 73 lit.b Cod penal în tentativă la infracțiunea de omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 Cod penal, cu aplicarea art. 73 lit.b Cod penal, texte de lege în baza cărora condamnă pe inculpatul M.A. la pedeapsa de 2 ani închisoare și 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit.a,b Cod penal.

Face aplicarea prevederilor art. 71, 64 Cod penal.

Deduce din pedeapsă durata arestării preventive de la 6 aprilie 2001 până la data punerii efective în libertate.

Pronunțată în ședință publică, azi 18 februarie 2003.

Bibliografie

Al. Țuculeanu, Ocrotirea drepturilor și libertăților constituționale în cazul percheziției corporale, în „Dreptul”, nr. 1/1999;

Anastasiu Crișu, Drept procesual penal. Parte Generală, Ed. All Beck, București 2004;

C. Dumitrescu, Curs de tehnică criminalistică vol. II, editat de Școala militară de ofițeri a Ministerului de Interne, București, 1983;

C.E.O'Hara, Principii de bază ale cercetărilor penale, Ed.Charles Thomas, Illinois, SUA, 1976;

Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Universul Juridic, București 2007;

G. Levasseur, A. Chavanne, Droit pénale et procédure pénale, Paris, Sirey, 1972;

Gr. Theodoru, Rolul activ al organelor judiciare și sarcina probațiunii in procesul penal, în R.R.D., nr.4,1968;

Gr. Theodoru, Drept procesual penal, Iași 1987;

I. Buta, Tratat practic de criminalistică, vol.II, Ed.Ministerului de Interne, București, 1980;

Ioan Griga, Drept procesual penal, Partea generală, Ed. Oscar Print, București 2004;

I.Neagu, Drept procesual penal, Tratat, Ed. Global Lex, 2006;

I. Stoenescu, și Gr. Porumb, Drept procesual civil român. Ed. Did. și Ped., București, 1966;

Ketty Mioara Guiu, Asupra probațiunii penale, în R.R.D. nr. 4/1995;

Nicu Jidovu, Drept procesual penal, Ed. C.H. Beck, București 2006;

Nicolae Volonciu, ,Tratat de procedură penală, Ed. Paidea, București 1998;

P.E. Trousse, La preuve des infractions, în Revue de Droit pénal et de Criminologie, nr. 8, 1959;

R.S. Schmidit, La narcoanalyse et son aplications pratique, în Revista internațională de criminologie și poliție tehnică, 1956;

V. Dongoroz și colectivul, Explicații teoretice ale codului român de procedură penală, vol. IV, Ed. Academiei, București 2002;

V. Papadopol ș.a., Codul de procedură penală adnotat. vol. 1, partea generală, Editura Albastră, București,1996;

V. Papadopol, Culegere de practică judiciară pe anul 1997, Holding Reporter, 1998.

=== Propunere de lege ferenda ===

Propunere pentru modificarea art. 172 din

Codul de procedură penală român

Expunere de motive

Statul de drept presupune nu numai asigurarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului de către autoritățile publice, fără discriminări, ci și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale celorlalți de către fiecare cetățean, în interiorul și în afara frontierelor naționale.

Integrarea României în Uniunea Europeană, care antrenează în tot mai mare măsură libertatea de circulație a persoanelor și forței de muncă, precum și eforturile statului român de a asigura pentru cetățenii săi condiții de călătorie sau de stabilire în toate statele lumii tot mai facile presupun și o responsabilitate sporită atât din partea autorităților, cât și din partea cetățenilor aflați sub protecția statului român.

Circuitul mondial de persoane și valori aduce în atenție, în mod tot mai pregnant, imaginea României și a poporului ei, iar statutul, drepturile și modul de viață al românilor de peste hotare depind de imaginea țării și a poporului din care provin.

La rândul ei globalizarea, având și consecințe cum ar fi proliferarea criminalității trans-frontaliere, obligă statele, și în primul rând cele ale Uniunii Europene, să ia măsuri tot mai eficiente pentru diminuarea exportului de criminalitate.

În contextul acestor considerente, este de observat că legislația penală a României este anacronică, corespunzătoare perioadei statului totalitar, în care problema circulației în afara țării se punea mai mult sub aspectul delictelor de frontieră.

Statul de drept este obligat ca, garantând drepturile și libertățile fundamentale înscrise în tratatele internaționale pe care Ie-a ratificat, să ia, dacă este cazul, măsuri justificate și rezonabile într-o societate democratică, pentru ca drepturile și libertățile să nu fie exercitate în mod abuziv, sfidându-se ori încălcându-se drepturile celorlalți.

Este și cazul libertății fiecăruia de a circula și de a se stabili în orice țară. Aceste libertăți nu pot fi exercitate în scopul căutării anonimatului, pentru proliferarea unor dovedite înclinații antisociale, în special din categoria infracțiunilor îndreptate împotriva vieții, integrității și a libertății celorlalți, cum ar fi omuciderea, violul, tâlhăria, proxenetismul, pedofilia, sclavia, sechestrarea de persoane. Pentru creșterea climatului ordinii de drept, pentru a se evita exportul de înclinații infracționale, pentru a se proteja onoarea și reputația României și a poporului ei, pentru a se grăbi integrarea țării noastre în Uniunea Europeană, apare ca necesară crearea posibilității ca judecătorul faptelor din categoria celor enunțate să poată pronunța și pedeapsa complementară a interzicerii temporare a dreptului de a părăsi țara, după executarea pedepsei privative de libertate.

La fel de justificată este, pentru aceleași infracțiuni deosebit de periculoase, luarea măsurii preventive, de a nu părăsi țara, încă din faza de urmărire penală.

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

CAMERA DEPUTAȚILOR

SENATUL

LEGE

pentru modificarea alineatului 1 al articolului 172 din Codul de procedură penală

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

Articol unic. – Alineatul 1 al articolului 172 din Codul de procedură penală, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările și completările ulterioare, se modifică după cum urmează:

„În cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală și poate formula cereri și depune memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoștințat de data și ora efectuării actului. Încunoștintarea se face prin notificare telefonică, fax, internet sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal."

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1) din Constituția României, republicată.

PREȘEDINTELE CAMEREI

DEPUTAȚILOR

PREȘEDINTELE SENATULUI

Bogdan Olteanu

Nicolae Văcăroiu

Propunere pentru modificarea art. 64, 65 și 136 din

Codul de procedură penală român

Expunere de motive

Dreptul la apărare, drept fundamental, înscris în art.24 din Constituția României, este garantat în tot cursul procesului, părțile având dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu.

Restrângerea exercițiul unor drepturi, așa cum este consacrată în art.53 din Constituție, reprezintă, într-o societate democratică, o măsură de excepție și aceasta trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului.

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în articolul 6, a consfințit dreptul la judecarea în mod echitabil și că, orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.

În punctul 3 al art. 6 au fost stabilite drepturile acuzatului, printre acestea numărându-se „dreptul de a se apăra sau de a fi asistat de un apărător ales, dreptul de a întreba sau de a solicita audierea martorilor acuzării și de a obține citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării'*.

În mai multe rânduri, Curtea Constituțională (Deciziile nr. 121/1999, 32/2000, 126/2001, 402/2004, 95/2005 și 636/2006) a stabilit că dreptul la apărare, drept fundamental, trebuie respectat în procesul penal, care se desfășoară, respectiv în cele două faze, urmărirea penală cât și instanța de judecată.

În același timp Curtea Constituțională a considerat că termenul de acuzat, prevăzut de art. 6 pct.3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privește persoana căreia i se impută, formal și explicit sau implicit, prin efectuarea mai multor acte de urmărire penală îndreptate împotriva sa, săvârșirea unei infracțiuni.

La 21.07.2006 a fost promulgată Legea nr. 356, care încălcând principiile constituționale și prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertățile fundamentale a modificat prevederile art 172 din Codul de Procedură Penală, restrângând, nemotivat, dreptul la apărare în faza de urmărire penală.

Astfel, potrivit prevederilor modificate „în cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezența învinuitului sau inculpatului, căruia îi asigură apărarea."

Această prevedere poate de altfel crea și posibilitatea unor abuzuri din partea organelor de urmărire penală, singurele care apreciază dacă și când un avocat poate să asiste la efectuarea actelor de urmărire penală, lipsind practic de conținut dreptul la apărare.

Pentru aceste considerente am formulat prezenta inițiativă care transpune prevederile constituționale și cele cuprinse în convențiile internaționale la care România este parte, în dispozițiile Codului de Procedură Penală

PARLAMENTUL ROMÂNIEI SENAT

LEGE pentru modificarea si completarea Codului penal și a Codului de procedură penală

Senatul adoptă următorul proiect de lege

Art.l. Codul penal al României se modifică și se completează după cum urmează:

1. Art.64 alineatul 1 se completează cu o literă nouă, litera f, care va avea următorul cuprins:

f) dreptul de a părăsi țara

2. Art.65 se completează cu un alineat nou, introdus după alin.2 (nenumerotat) și care va avea următorul cuprins:

în cazul infracțiunilor prevăzute în art.174, 175, 176, 189, 190, 191,' 197, 198, 211, 212 din Codul penai, aplicarea pedepsei complementare prevăzute în art.64 alin.1 litfeste obligatorie.

Art.ll Codul de procedură penală se modifică și se completează după cum urmează:

1. Art.136 din Codul de procedură penală se completează după alineatul (6) cu un alineat nou, numerotat (61), care va avea următorul cuprins:

(61) Măsura preventivă prevăzută la alin.(1) lit.c se aplică după punerea în mișcare a acțiunii penale pentru oricare dintre faptele menționate în art.64 alin.3 din Codul penal.

PREȘEDINTELE SENATULUI NICOLAE VĂCĂROIU

PREȘEDINTELE CAMEREI DEPUTAȚILOR BOGDAN OLTEANU