Inscrisurile Ca Mijloace DE Proba In Procesul Penal
C U P R I N S
INTRODUCERE ……………………………………………………………………………. 3
CAPITOLUL I – Probele și mijloacele de probă – noțiune, clasificare, obiect și
importanță ………………………………………………………………. 5
Secțiunea I – Aspecte generale privind probele …………………………………………….. 5
§1. Probele în procesul penal – noțiune ………………………………………………… 5 §2. Clasificarea probelor ………………………………………………………………… 7
A. Clasificarea probelor în funcție de izvorul din care provin ……………………. 8 B. Clasificarea probelor după legătura cu obiectul probațiunii ……………………. 8
§3. Obiectul probațiunii ………………………………………………………………… 10
A. Noțiunea de obiect al probațiunii și conținutul lui …………………………… 10 B. Fapte și împrejurări care trebuie dovedite ……………………………………. 10 C. Fapte și împrejurări care nu trebuie dovedite …………………………………. 12 D. Fapte și împrejurări care pot fi dovedite ………………………………………. 13 E. Fapte și împrejurări care nu pot fi dovedite …………………………………… 14
§4. Importanța probelor în procesul penal ……………………………………………… 14
Secțiunea a II-a – Mijloacele de probă ……………………………………………………. 16
§1. Noțiunea și importanța mijloacelor de probă ……………………………………… 16 §2. Clasificarea mijloacelor de probă ………………………………………………… 18
A. Clasificarea mijloacelor de probă după criteriul formei de exprimare ……… 18 B. Clasificarea în raport de criteriul sediului materiei …………………………… 19
CAPITOLUL II – Înscrisurile ca mijloace de probă …………………………………… 21 Secțiunea I – Noțiunea și importanța înscrisurilor ………………………………………… 21 Secțiunea a II- a – Clasificarea înscrisurilor ………………………………………………. 23 Secțiunea a III-a – Locul proceselor-verbale în cadrul înscrisurilor și cuprinsul acestora .. 24
§1. Procesele-verbale – mijloc de probă ………………………………………………. 24 §2. Cuprinsul proceselor-verbale ………………………………………………………. 26
Secțiunea a IV-a – Valoarea probatorie a înscrisurilor ca mijloace de probă …………….. 28 Secțiunea a V-a – Procedee de descoperire și de ridicare a înscrisurilor ………………… 29
§1. Ridicarea de înscrisuri ……………………………………………………………… 29 §2. Percheziția …………………………………………………………………………. 32
A. Noțiune, clasificare și alte generalități ………………………………………… 32 B. Procedura efectuării percheziției ……………………………………………… 35
§3. Cercetarea la fața locului …………………………………………………………… 42
Secțiunea a VI-a – Aspecte generale privind manipularea, stabilirea autenticității,
refacerea și reconstituirea înscrisurilor ……………………………… 44
CAPITOLUL III – Aspecte desprinse din jurisprudența instanțelor românești
și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului …………… 48
Secțiunea I – Aspecte desprinse din jurisprudența instanțelor românești
referitoare la probe și înscrisuri ……………………………………………… 48
Secțiunea a II-a – Aspecte desprinse din jurisprudența Curții Europene
a Drepturilor Omului în baza art. 6 și altele din Convenție …………… 59
CAPITOLUL IV – Concluzii ……………………………………………………………. 68
Bibliografie ………………………………………………………………………………… 71
INTRODUCERE
Procesul penal nu ar putea fi imaginat fără existența probelor și a mijloacelor de probă. De la apariția actului de sesizare și până la pronunțarea unei soluții de netrimitere (neînceperea urmăririi penale, scoatere de sub urmărire penală, clasarea) sau de trimitere în judecată, în faza de urmărire penală, ori de încetare a procesului penal sau de achitare, în faza de judecată, activitatea organelor judiciare se întemeiază exclusiv pe existența probelor în acuzare și în apărare. Concluzia de vinovăție nu poate fi stabilită după libera apreciere a organelor judiciare, ci doar atunci când o astfel de apreciere este rezultatul analizei unui material probator existent la dosarul cauzei.
Mai mult, importanța probelor este reliefată nu doar de obligația organelor judiciare de a strânge toate probele necesare pentru a dovedi existența faptei, identitatea autorului acesteia, vinovăția sa și alte împrejurări ale cauzei, ci și de dreptul părților din proces de a propune probe și de a cere administrarea acestora, precum și dreptul tuturor participanților la procesul penal – organe judiciare și părți – de a propune contraprobe pentru a dovedi contrariul unor fapte deja confirmate.
Însă probele, ca elemente de fapt ce trebuie dovedite, nu ar putea ajunge la cunoștința participanților din cadrul procesului penal fără intermediul mijloacelor de probă – modalități concrete prin care sunt dezvăluite și confirmate fapte și împrejurări ale cauzei. Așadar legătura dintre probe și mijloace de probă este una de la general la particular. Aceasta și datorită faptului că, dacă probele sunt guvernate de principiul admisibilității oricărei probe, în cazul mijloacelor de probă operează principiul legalității acestora, potrivit căruia sunt permise doar acele mijloace de probă prevăzute în mod expres de lege.
Dintre mijloacele de probă permise de legea penală, un loc important îl ocupă înscrisurile, cu toate că aici ele nu se regăsesc pe același loc de frunte pe care îl au în procesul civil. Dacă în cazul unor infracțiuni importanța acestora este aproape neînsemnată, de exemplu în infracțiunile contra persoanei (omor, vătămare corporală, avort, viol etc.), în cazul altor infracțiuni aceste mijloace de probă sunt de neînlocuit: înșelăciunea în cazul unui contract sau în caz de emitere a unei file de cec, denunțarea calomnioasă, mărturia mincinoasă, exercitarea fără drept a unei profesii, nerespectarea unei hotărâri judecătorești etc.
Însă cea mai evidentă dovadă a importanței înscrisurilor printre mijloacele de probă este consacrarea de către Codul penal a unor reglementări exprese în ceea ce le privește. Constituie astfel infracțiuni: sustragerea sau distrugerea de înscrisuri (art. 242), reținerea sau distrugerea de înscrisuri emanând de la un organ de urmărire penală, instanță de judecată sau alt organ jurisdicțional (art. 272); consacrarea unui întreg capitol cu privire la falsuri în înscrisuri, cum ar fi: falsul material în înscrisuri oficiale (art. 288), falsul intelectual (art. 289), falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290), uzul de fals (art. 291), falsul în declarații (art. 292) etc.
Lucrarea de față cuprinde mai întâi o scurtă introducere în materia probelor și a mijloacelor de probă, introducere necesară pentru a înțelege locul și rolul înscrisurilor în cadrul probațiunii. După ce se tratează diferența dintre principalele noțiuni legate de instituția probelor – respectiv probă, mijloc de probă, procedee de probațiune și rezultatul probațiunii -, în continuare probele sunt analizate sub aspectul clasificării, al obiectului și al importanței lor.
Următorul capitol ne introduce în tema principală a lucrării – înscrisurile ca mijloace de probă. Analiza acestora începe cu o evidențiere a noțiunii și a importanței înscrisurilor. Un loc de frunte în cadrul înscrisurilor îl ocupă procesele verbale, motiv pentru care lor le este dedicată o întreagă secțiune, iar următoarea secțiune are menirea de a scoate în evidență valoarea probatorie a înscrisurilor. Tema studiată nu ar fi avut o abordare completă fără precizarea unor aspecte specifice privind procedeele de descoperire și de ridicare a înscrisurilor: ridicarea de înscrisuri, percheziția și cercetarea la fața locului. În încheierea acestui capitol sunt prezentate câteva mențiuni legate de manipularea înscrisurilor, refacerea și reconstituirea lor precum și de stabilirea autenticității sau a vechimii înscrisurilor.
Materia probelor a suscitat un viu interes nu doar în literatura de specialitate ci și în practica instanțelor de judecată, românești sau străine. De aceea în lucrarea de față un capitol este rezervat jurisprudenței naționale cu privire la aspecte controversate în legătură cu probele sau mijloacele de probă, precum și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie.
Ca un corolar al celor spuse până acum se poate afirma că studiul probelor și al mijloacelor de probă prezintă interes atât din punct de vedere teoretic, pentru a evidenția toate controversele posibile în activitatea de probațiune, cât și un interes practic, pentru o mai bună administrare a dovezilor în procesul penal în vederea angajării corecte a răspunderii penale.
CAPITOLUL I
PROBELE ȘI MIJLOACELE DE PROBĂ –
NOȚIUNE, CLASIFICARE, OBIECT ȘI IMPORTANȚĂ
Secțiunea I – Aspecte generale privind probele
§1. Probele în procesul penal – noțiune
Sistemul judiciar penal se întemeiază pe prezumția de nevinovăție, conform căreia orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă. În consecință, cel care aduce o învinuire trebuie să o dovedească, iar nu cel care este învinuit va trebui să își probeze nevinovăția.
În practica judiciară penlă se face, de multe ori, confuzia între probe, mijloace de probă, procedeele probatorii și rezultatul probațiunii.
Conform art. 63 alin. 1 constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei. Succint putem spune ca probele sunt fapte și împrejurări care ne arată existența sau inexistența unor unor acțiuni sau inacțiuni incriminate de legea penală drept infractiuni. De exemplu, într-o infracțiune de omor, probe pot fi: prezența suspectului la locul crimei în momentul săvârșirii ei, existența armei cu care s-a comis omorul în buzunarul hainei suspectului, existența unor pete de sânge pe mâinile și hainele lui, dușmănia acestuia față de victimă etc.
Mijloacele de probă sunt niște căi, niște modalități concrete și recunoscute de lege prin care faptele și împrejurările ce constituie probe pot fi dovedite și aduse la cunoștința organelor judiciare. În exemplul nostru, prezența suspectului la locul crimei poate fi dovedită printr-un martor, printr-o înregistrare audio-video etc.; existența armei asupra suspectulu poate fi cofirmată prin arma însăși ca mijloc material de proba, prin amprentele acestuia pe armă etc.; existența unor pete de sânge pe hainele suspectului poate fi demonstrată prin hainele însele ca mijloace materiale de proba, prin expertiză ADN etc.
Mijloacele de probă se obțin prin diferite procedee de probațiune. Astfel, relatările martorului se obțin prin audirerea acestuia, concretizată în declarații scrise, aflarea adevărului în cazul unor declarații contradictorii ale mai multor persoane se face prin confruntarea acestora între ele, pentru a dovedi capacitatea armei de a produce efectul letal se poate folosi experimentul judiciar, după cum reconstituirea poate dezvălui unele aspecte importante sau de detaliu ale împrejurărilor comiterii faptei penale.
În sfârșit, constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, identificarea persoanei care a săvârșit-o, stabilirea gradului de vinovăție și cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei reprezintă rezultatul probațiunii.
Din cele relatate mai sus rezultă cel puțin o dublă funcționalitate a probelor – instrument de cunoaștere și instrument de dovedire.
Proba este în primul rând un instrument prin care organele judiciare află despre existența faptei penale și împrejurările acesteia, ca primă etapă a înfăptuirii justiției penale. Ulterior cunoașterea își lărgește sensul către aflarea adevărului, fiecare împrejurare nouă reprezentând un instrument prin care se realizează apropierea treptată de adevăr, până la dezvăluirea sa completă.
Nu în ultimul rând proba este cel mai important instrument de dovedire. De la începutul procesului penal și până la finalizarea lui toate problemele cauzei vor fi soluționate numai în temeiul probelor. În acest sens, art. 62 C.p.p dispune că, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe. De altfel, din punct de vedere etimologic, termenul probă provine din latinescul probo, -are, -avi, -atum, care înseamnă a dovedi, sau de la probation, care înseamnrobele sunt fapte și împrejurări care ne arată existența sau inexistența unor unor acțiuni sau inacțiuni incriminate de legea penală drept infractiuni. De exemplu, într-o infracțiune de omor, probe pot fi: prezența suspectului la locul crimei în momentul săvârșirii ei, existența armei cu care s-a comis omorul în buzunarul hainei suspectului, existența unor pete de sânge pe mâinile și hainele lui, dușmănia acestuia față de victimă etc.
Mijloacele de probă sunt niște căi, niște modalități concrete și recunoscute de lege prin care faptele și împrejurările ce constituie probe pot fi dovedite și aduse la cunoștința organelor judiciare. În exemplul nostru, prezența suspectului la locul crimei poate fi dovedită printr-un martor, printr-o înregistrare audio-video etc.; existența armei asupra suspectulu poate fi cofirmată prin arma însăși ca mijloc material de proba, prin amprentele acestuia pe armă etc.; existența unor pete de sânge pe hainele suspectului poate fi demonstrată prin hainele însele ca mijloace materiale de proba, prin expertiză ADN etc.
Mijloacele de probă se obțin prin diferite procedee de probațiune. Astfel, relatările martorului se obțin prin audirerea acestuia, concretizată în declarații scrise, aflarea adevărului în cazul unor declarații contradictorii ale mai multor persoane se face prin confruntarea acestora între ele, pentru a dovedi capacitatea armei de a produce efectul letal se poate folosi experimentul judiciar, după cum reconstituirea poate dezvălui unele aspecte importante sau de detaliu ale împrejurărilor comiterii faptei penale.
În sfârșit, constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, identificarea persoanei care a săvârșit-o, stabilirea gradului de vinovăție și cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei reprezintă rezultatul probațiunii.
Din cele relatate mai sus rezultă cel puțin o dublă funcționalitate a probelor – instrument de cunoaștere și instrument de dovedire.
Proba este în primul rând un instrument prin care organele judiciare află despre existența faptei penale și împrejurările acesteia, ca primă etapă a înfăptuirii justiției penale. Ulterior cunoașterea își lărgește sensul către aflarea adevărului, fiecare împrejurare nouă reprezentând un instrument prin care se realizează apropierea treptată de adevăr, până la dezvăluirea sa completă.
Nu în ultimul rând proba este cel mai important instrument de dovedire. De la începutul procesului penal și până la finalizarea lui toate problemele cauzei vor fi soluționate numai în temeiul probelor. În acest sens, art. 62 C.p.p dispune că, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe. De altfel, din punct de vedere etimologic, termenul probă provine din latinescul probo, -are, -avi, -atum, care înseamnă a dovedi, sau de la probation, care înseamnă dovadă.
Însă nu orice faptă sau împrejurare constituie o probă, de aceea în literatura de specialitate se vorbește despre probe pertinente, concludente și utile.
Sunt probe pertinente acele împrejurări care au legătură cu fapta penală supusă analizei, iar împrejurări nepertinente sunt orice alte împrejurări care nu au legătură cu aceasta. În exemplul nostru sunt probe pertinente aspecte legate de prezența suspectului la locul crimei, cele legate de existența armei asupra acestuia etc.
O probă este concludentă atunci când poate duce la aflarea adevărului, iar utilă este atunci când este strict necesară pentru aflarea adevărului și soluționarea cauzei. Așadar, probele concludente sunt și probe pertinente, dar nu toate probele pertinente sunt și probe concludente. De asemenea, nu orice probă concludentă este și utilă, pentru că nu orice probă este strict necesară. De exemplu, în cazul unei infracțiuni la care a asistat o mulțime mare de oameni (o infracțiune săvârșită în public) pot exista un număr foarte mare de martori care au aceeași depoziție, la dosarul cauzei fiind utile însă doar câteva dintre acestea. La fel, din cele câteva rapoarte de expertiză cu concluzii identice este util cauzei unul dintre acestea, celelalte nefiind strict necesare. Dacă însă rapoartele au concluzii diferite, fiecare dintre ele poate constitui o probă utilă.
Codul de procedură penală folosește si noțiune de probe necesare, înțelegând prin acestea probe concludente și utile care trebuie administrate (art. 202, 262, 378). Contraproba este nu numai concludentă ci și utilă, deoarece probele de vinovăție pot fi inexacte și numai prin confruntarea loc cu probele în apărare se poate constata adevărul.
§2. Clasificarea probelor
În literatura de specialitate s-au propus mai multe criterii de clasificare a probelor, fără a exista un punct de vedere unitar cu privire la acestea ori cu privire la importanța lor. Între criteriile cele mai des invocate se numără: funcția procesuală a probelor (probe în acuzare și în apărare), izvorul lor (probe imediate și mediate) și obiectul lor (probe directe și indirecte). Unii autori arată însă că pot exista și alte criterii de clasificare, cum ar fi legătura cu obiectul infracțiunii (probe principale si secundare – cele care privesc circumstanțele săvârșirii faptei penale), raportul cu fondul judecății (probe de fond și probe incidentale – privesc incidentele procedurale), raportul cu realitățile la care se referă (probe preexistente – o împrejurare de fapt care există anterior comiterii infracțiunii, și probe survenite – fapte produse sau percepute în momentul savârșirii infracțiunii sau chiar ulterior). De asemenea au mai fost amintite și probe materiale și personale, probe judiciare și extrajudiciare, probe precise și conjuncturale, probe dubioase și sigure, probe perfecte și imperfecte – care nu stabilesc vinovăția în mod categoric (mai multe probe imperfecte pot alcătui o probă perfectă) etc.
Cele mai importante criterii de clasificare sub aspect practic rămân însă izvorul probelor și legătura lor cu obiectul probațiunii. Funcția procesuală a probelor, deși nu lipsită total de importanță practică, nu are o relevanță atât de mare întrucât organele judiciare oricum au obligația de a strânge atât probele în acuzare cât și cele în apărare (art. 202 C.p.p.).
A. Clasificarea probelor în funcție de izvorul din care provin
În funcție de izvorul din care provin probele sunt imediate și mediate.
Probele imediate, numite și probe nemijlocite sau primare, sunt probe cunoscute de către organele judiciare din surse directe, nemijlocite, originale. Sunt astfel de probe relatările martorului ocular despre ceea ce a văzut sau auzit el personal – ex propriis sensibus, conținutul unui înscris original, înregistrările audio-video, cercetarea corpurilor delicte etc.
Prin probe mediate, derivate, secundare sau mijlocite, se înțeleg acele elemente de fapt care sunt cunoscute printr-un intermediar, din surse mai îndepărtate. Pot fi date ca exemplu copia unui înscris, relatările unui martor despre împrejurări pe care le-a auzit de la o altă persoană – mărturia per relationem, fotografii judiciare, procesul verbal de cercetare la fața locului etc.
Importanța acestei clasificări este dată de faptul că organele judiciare urmăresc să obțină, în primul rând, probe imediate care sunt mai sigure și doar apoi probe mediate. În plus, probele mediate trebuie să fie coroborate cu celelalte probe existente la dosarul cauzei și, totodată, trebuie verificate sub aspectul exactității. Cu cât intervin mai multe verigi față de prima sursă, cu atât este mai puțină siguranță cu privire la exactitatea probei. De asemenea probele mediate, în special mărturiile „din auzite”, trebuie să fie confirmate de cel puțin o probă nemijlocită pentru a putea fi folosite ca mijloc de probă în cauza penală.
B. Clasificarea probelor după legătura cu obiectul probațiunii
După legătura cu obiectul probațiunii probele sunt directe și indirecte.
Sunt probe directe acele împrejurări care dovedesc faptul principal ce formează obiectul cauzei deduse judecății. Pot fi date ca exemplu declarațiile martorilor care au văzut cum făptuitorul a împușcat victima cu arma, concluziile medicului legist, înscrisul contrafăcut pentru infracțiunea de fals, prinderea făptuitorului în flagrant, mărturisirea făptuitorului, stabilirea unui alibi etc.
Probele indirecte nu pot dovedi în mod nemijlocit vinovăția sau nevinovăția făptuitorului, acestea putând fi deduse în măsura în care probele indirecte se coroborează cu întregul material probator. Sunt astfel de probe, dușmănia dintre făptuitor și victimă, amenințarea cu moartea a victimei de către făptuitor în preziua faptei, prezența făptuitorului în apropierea locului faptei imediat după săvârșirea ei, glontele găsit în cadavrul victimei este de calibru armei descoperite asupra suspectului etc.
În doctrină s-au formulat mai multe opinii cu privire la probele indirecte. Astfel, s-a susținut că probațiunea prin probe indirecte trebuie să urmeze următoarele reguli:
– o singură probă indirectă dovedește un singur fapt probator;
– în probațiunea cu probe indirecte sunt necesare mai multe probe indirecte;
– probele indirecte trebuie să se înlănțuie perfect pentru a duce la o singură concluzie; dacă concluzia este alternativă trebuie continuată probațiunea până rămâne o singură versiune.
Dacă, în general, este unanim acceptat că o singură probă indirectă nu poate duce la soluționarea cauzei penale, unii autori susțin că probele indirecte, luate singure, oricâte ar fi acestea, nu pot duce la soluționarea cauzei penale, în timp ce, o singură probă directă poate duce la stabilirea vinovăției sau nevinovăției unei persoane.
Pe lângă aceste clasificări comune tuturor categoriilor de infracțiuni, există și clasificări specializate, care privesc doar anumite tipuri de infracțiuni. În materia infracționalității informatice, de exemplu, se pot reține următoarele clasificări:
– probe digitale – valoarea unei informații într-un caz care este stocată sau transmisă într-un format digital;
– date despre obiecte (data objects) – valoarea unei informații într-un caz penal care este asociată cu elemente fizice;
– elemente fizice (physical items) – suporturile fizice de date în care informația digitală este stocată sau prin care informația digitală este transmisă sau transferată.
Probele digitale pot fi clasificate în: probe digitale originale (care sunt elemente fizice și date despre obiecte existente în momentul confiscării) și probe digitale duplicate (care se referă la o reproducere digitală exactă a tuturor datelor despre obiectele conținute într-un articol fizic original).
Probele mai pot fi clasificate în: probe demonstrative și probe de documentare. Probele demonstrative sunt acelea care reconstruiesc scena infracțiunii prin grafice, tabele, liste, desene, schițe, diagrame.
Probele de documentare se referă de obicei la documentele scrise care constituie probe.
§3. Obiectul probațiunii
A. Noțiunea de obiect al probațiunii și conținutul lui
Prin obiect al probațiunii – thema probandum – se înțelege totalitatea faptelor și a împrejurărilor de fapt care trebuie dovedite în vederea soluționării cauzei, adică existența infracțiunii, stabilirea identității făptuitorului, stabilirea gradului de vinovăție precum și a oricăror alte împrejurări care ar putea duce la aflarea cât mai exactă a adevărului. Noțiunea de faptă definește o acțiune săvârșită de făptuitor care nu mai poate fi schimbată, care este definitivă, și totodată ea reprezintă un lucru petrecut în realitate, în timp ce împrejurarea reprezintă o situație în care se află cineva, o circumstanță, o întâmplare.
Sunt anumite categorii de fapte sau împrejurări care trebuie dovedite în orice cauză penală, ele alcătuind obiectul generic al probațiunii, cum ar fi obiectul infracțiunii, urmarea produsă, autorul faptei, vinovăția acestuia, aspecte privind agravarea sau atenuarea răspunderii penale etc., precum si fapte sau împrejurări care trebuie dovedite numai pentru anumite infracțiuni, în funcție de specificul acestora – obiectul concret al probațiunii. Din această categorie se pot aminti împrejurări de loc, de timp, de mod, de mijloace în care este comisă fapta, circumstanțe care țin de persoana făptuitorului etc.
B. Fapte și împrejurări care trebuie dovedite
Între faptele și împrejurările care trebuie dovedite se face distincție între cele care privesc fondul cauzei și cele de care depinde buna desfășurare a procesului penal.
În prima categorie se regăsesc faptele principale și faptele probatorii:
a) faptele principale (res probandae) sunt fapte care formează obiectul cauzei penale. Sub aspectul clasificării probelor, faptele principale sunt probe directe care duc la confirmarea existenței sau inexistenței faptei, a autorului acesteia, stabilirea gradului de vinovăție, a urmărilor socialmente periculoase și a altor împrejurări care pot duce la aflarea adevărului. Faptele principale pot conduce singure la soluționarea cauzei penale. De exemplu, în cazul infracțiunii de omor este fapt principal acțiunea prin care a fost curmată viața victimei, în cazul infracțiunii de furt – acțiunea de sustragere a bunului etc.;
b) faptele probatorii (res probantes) sunt fapte indirecte prin intermediul cărora se poate dovedi existența sau inexistența faptelor principale. Sub aspectul clasificării probelor, faptele probatorii sunt probe indirecte din care se deduc aspecte ale săvârșirii infracțiunii ce permit tragerea la răspundere penală a făptuitorului. Aceste fapte se mai numesc și indicii. Conform art. 681 C.p.p. sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârșit fapta. Indiciile temeinice au o dublă funcționalitate: conduc la stabilirea faptelor principale și permit luarea unor măsuri pentru buna desfășurare a procesului penal (de exemplu măsura arestului preventiv conf. art. 143 alin. 1 C.p.p.).
Faptele care trebuie dovedite privesc atât latura penală a procesului, cât și latura civilă, în condițiile legii.
Astfel, cu privire la latura penală trebuie dovedite:
– existența sau inexistența faptei, elementele constitutive ale acesteia, formele infracțiunii etc.;
– identitatea autorului precum și gradul de vinovăție;
– raportul de cauzalitate și urmarea socialmente periculoasă pentru infracțiunile de rezultat;
– existența unui caz care înlătură caracterul penal al faptei (art. 10 lit. a-e C.p.p.) sau un caz de nepedepsire care înlătură răspunderea penală (art. 10 lit. f-j C.p.p.);
– circumstanțele de loc, timp, mod, mijloace;
– circumstanțele atenuante sau agravante;
– împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârșirea infracțiunii, precum și orice alte date de natură să servească la soluționarea cauzei (art. 202 alin. 4 C.p.p.).
Sub aspectul laturii civile în procesul penal trebuie dovedite:
– existența sau inexistența prejudiciului material sau moral;
– împrejurările de fapt din care rezultă raportul de cauzalitate între prejudiciu și infracțiunea săvârșită;
– natura, valoarea și întinderea prejudiciului;
– modalitatea de reparare a prejudiciului (prin echivalent sau în natură);
– cheltuielile judiciare;
– în cazul în care făptuitor este un minor iar în proces s-a introdus partea responsabilă civilmente se va stabili si discernământul minorului precum și îndeplinirea condițiilor răspunderii civile pentru ocrotitorul legal al acestuia.
Fapte de care depinde buna desfășurare a procesului penal.
Aceste categorii de fapte nu au implicații asupra fondului cauzei, însă ele trebuie dovedite pentru a stabili dacă sunt incidente unele dispoziții legale care obligă organele judiciare sau părțile la o anumită conduită precum și pentru e evita viciile de procedură.
De exemplu, sunt asemenea situații:
– judecarea în lipsă a inculpatului minor este posibilă numai dacă se dovedește că acesta se sustrage de la judecată;
– arestarea preventivă se poate dispune fără ascultarea învinuitului sau inculpatului doar dacă se dovedește că el este dispărut, se află/respectiv locuiește în străinătate sau se sustrage de la urmărirea penală;
– suspendarea judecății poate avea loc dacă se stabilește, prin expertiză medico-legală, că inculpatul suferă de o boală ce îl împiedică să participe la judecată;
– împrejurări care impun necesitatea luării unor măsuri de siguranță sau a unor măsuri asigurătorii etc.
C. Fapte și împrejurări care nu trebuie dovedite
Conform art. 62 din C.p.p. organele judiciare sunt obligate să lămurească toate aspectele cauzei pe bază de probe. De la această regulă există însă și anumite excepții, fie pentru că legea prezumă existența anumitor fapte sau împrejurări, fie cunoștințele noastre despre lume și societate presupun existența acestora, nemaifiind necesară dovedirea lor.
Sunt fapte și împrejurări care nu trebuie dovedite:
a) prezumțiile legale absolute. De exemplu, conform art. 22 C.p.p. hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența faptei, persoana care a săvârșit-o și vinovăția acesteia. În consecință aceste aspecte nu mai trebuie dovedite. Tot așa, art. 99 C.pen. dispune că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal;
b) prezumțiile legale relative nu trebuie dovedite nici ele. Dar, în cazul lor, este admisibilă contra-dovada. Astfel, minorul între 14 și 16 ani nu răspunde penal afară de cazul în care a avut discernământ. Așadar avem o prezumție relativă de nerăspundere penală ce poate fi răsturnată prin expertiza medico-legală prin care să se ateste existența discernământului la momentul săvârșirii faptei;
c) faptele evidente sunt cunoștințe despre lumea înconjurătoare dobândite de omenire din experiența vieții motiv pentru care ele nu mai trebuie dovedite. De exemplu, nu trebuie dovedit că un obiect cade de sus în jos datorită forței gravitaționale, nu trebuie dovedit că ziua are 24 de ore după cum nu trebuie dovedit nici ca la orele 24 este noapte și întuneric;
d) faptele notorii sunt cele cunoscute de un număr foarte larg de oameni – notorium non est probandum. Notorietatea poate fi locală – de exemplu că Teatru Național din București este situat în Piața Universității, sau generală – de exemplu că București este capitala României;
e) faptele necontestate sunt acele fapte recunoscute de toate părțile procesului. În măsura în care aceste fapte sunt esențiale pentru justa soluționare a cauzei, organele judiciare au obligația să facă dovada acestora pentru a evita fraudarea legii de către părți printr-o înțelegere concertată (cel mai elocvent exemplu fiind situația în care cineva preia asupra lui săvârșirea infracțiunii pentru a îl scăpa de răspundere pe adevăratul făptuitor).
D. Fapte și împrejurări care pot fi dovedite
În procesul penal există o categorie de fapte care, deși nu este obligatoriu, pot forma obiectul probațiunii în măsura în care pot duce la clarificarea unor aspecte ale cauzei – faptele similare, auxiliare și negative. În doctrină nu există un punct de vedere unitar cu privire la includerea acestor categorii în obiectul probațiunii, unii autori fiind pentru iar alții având unele rezerve. Astfel, se consideră că faptele similare pot fi dovedite doar in cazul infracțiunii continuate sau de obicei, în timp ce faptele negative nu pot fi dovedite.
Faptele auxiliare sunt acele fapte care nu folosesc la dovedirea împrejurărilor referitoare la fapta penală săvârșită, dar ele sunt utile pentru a lămuri aspecte legate de celelalte probe, cum ar fi exactitatea acestora, pertinența, concludența etc. De exemplu, pot fi considerate fapte auxiliare, afirmația unei persoane cu privire la sinceritatea unui martor care a fost audiat în proces sau indicii legate de dușmănia dintre expertul care a efectuat expertiza în cauză și învinuit sau inculpat.
Faptele similare sunt fapte asemănătoare sau identice cu faptul principal, fără să existe însă o legătură de cauzalitate între cele două, comise de același învinuit sau inculpat. În această categorie pot fi amintite săvârșirea unei infracțiuni în mod repetat la diferite intervale de timp, așa numiții infractori „în serie”, sau comiterea doar aceleiași categorii de infracțiuni de către un făptuitor – infractorii „specializați”. Modul de comitere a infracțiunii, care se repetă cu exactitate – modus operandi – poate conduce la identificarea făptuitorului. Pornind de la ideea că există o „amprentă” a modului de operare pentru fiecare infractor, în știința criminalistică se vorbește de tehnica de cercetare numită M.O.S. – modus operandi sistem.
Faptele negative sunt acele fapte care sub aspect probator trebuie dovedit că nu s-a întâmplat ceva. Ele sunt de două feluri la rândul lor: fapte negative nedeterminate și determinate. Cele nedeterminate nu pot forma obiectul probațiunii întrucât ele nu se pot proba. De exemplu nu se poate proba că o persoană nu a fost niciodată într-o anumită localitate. Faptele negative limitate și determinate pot fi dovedite prin faptul pozitiv contrar. În exemplul nostru, se poate proba că persoana nu a fost într-o anumită localitate, la o anumită dată și oră, deoarece tocmai atunci se afla într-o altă localitate. Ceea ce se poate proba este prezența sa în cealaltă localitate – faptul pozitiv contrar (alibiul).
E. Fapte și împrejurări care nu pot fi dovedite
Legislația procesual penală a stabilit ca principiu admisibilitatea oricărei probe care poate duce la corecta soluționare a cauzei. Totuși, din rațiuni de stabilitate juridică, acest principiu cunoaște unele limitări:
– faptele negative, nedefinite și nedeterminate;
– limitări legale. În cazul acestora legea interzice în mod expres administrarea unor probe. Astfel, conform art. 79 alin. 1 C.p.p. persoana obligată a păstra secretul profesional nu poate fi ascultată ca martor cu privire la faptele și împrejurările de care a luat cunoștință în exercițiul profesiei, fără încuviințarea persoanei sau a unității față de care este obligată a păstra secretul;
– limitări impuse de concepțiile omenirii despre lume și societate. De exemplu nu se poate dovedi că o decesul victimei se datorează unor fantome, stafii sau vrăjitorii, deoarece un asemenea fapt nu poate fi conceput ca real;
– nu se pot dovedi faptele contrare prezumțiilor legale absolute. În acest sens, nu se poate dovedi ca minorul sub 14 ani a avut discernământ și răspunde penal în consecință.
§4. Importanța probelor în procesul penal
De la declanșarea procesului penal și până la soluționarea lui definitivă printr-o soluție de trimitere sau de netrimitere în judecată, în faza de urmărire penală, ori printr-o condamnare, încetare a procesului sau achitare, în faza de judecată, întrgul proces de angajare a răspunderii penale se întemeiază pe probe, care la un loc formează sistemul probator.
Organul de urmărire penală poate trimite în judecată pe inculpat doar în măsura în care a strâns toate probele necesare pentru dovedirea vinovăției acestuia. Conform art. 262 C.p.p. dacă procurorul constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare și legal administrate, procedează, după caz, la pronunțarea unei soluții de neîncepere a urmăririi penale, de scoatere de sub urmărire penală, de clasare sau de trimitere în judecată. Când procurorul constată că urmărirea penală nu este completă, sau că nu au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală, sau trimite cauza la alt organ de urmărire, în vederea completării sau refacerii urmăririi penale (art. 265 C.p.p.).
Instanța de judecată în fond îl poate condamna pe inculpat doar dacă din administrarea probelor nemijlocit în ședința de judecată își formează convingerea că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat (art. 345 alin. 2 C.p.p.). Instanța de apel are obligația de a verifica dacă în cauză au fost administrate toate probele necesare pentru aflarea adevărului, având totodată dreptul de a administra orice altă probă pe care o consideră necesară. Cu ocazia judecării apelului, instanța este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, atunci când acesta nu a fost ascultat la instanța de fond, precum și atunci când instanța de fond nu a pronunțat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare. În vederea soluționării apelului, instanța poate da și o nouă apreciere probelor administrate în fața primei instanțe (art. 378 C.p.p.). În sfârșit, instanța de recurs verifică dacă în celelalte faze ale judecății nu s-a produs vreo omisiune cu privire la probele esențiale ori nu s-a comis o eroare gravă de fapt. Conform art. 3859 C.p.p., printre motivele de recurs se numără și situația în care instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului, ori cea în care s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare.
Importanța probelor nu este dată numai de obligația organelor judiciare de a strânge și de a administra probe, ci și de dreptul părților de a propune probe și de a cere administrarea acestora, drept prevăzut de art. 67 C.pen.
Pe de altă parte, dintr-un alt sens al noțiunii de importanță a probelor, trebuie precizat că în legislația noastră probele nu au o importanță prestabilită, ele fiind guvernate de principiul liberei aprecieri a probelor de către organele judiciare. În acest sens, art. 63 alin. 2 C.p.p. dispune că probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Secțiunea a II-a – Mijloacele de probă
§1. Noțiunea și importanța mijloacelor de probă
Probele pot fi administrate în procesul penal prin intermediul anumitor mijloace prevăzute în mod expres de Codul de procedură penală, care sunt denumite mijloace de probă. Asa cum am arătat la începutul acestei lucrări, mijloacele de probă sunt niște căi, niște modalități concrete și recunoscute de lege prin care faptele și împrejurările ce constituie probe pot fi dovedite și aduse la cunoștința organelor judiciare.
Dacă pentru probe se aplică principiul admisibilității oricărei probe care nu este interzisă de lege, pentru mijloacele de probă se aplică principiul legalității acestora, potrivit căruia nu pot fi administrate decât acele probe prevăzute în mod expres de lege. Într-un alt sens, în doctrină s-a arătat că și mijloacelor de probă li se aplică principiul libertății, căci faptele sau împrejurările deduse judecății pot fi probate prin orice mijloc de probă considerat necesar de organele judiciare.
Art. 64 C.p.p. dispune astfel: mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt:
– declarațiile învinuitului sau ale inculpatului, declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor;
– înscrisurile;
– înregistrările audio sau video, fotografiile;
– mijloacele materiale de probă;
– constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale și expertizele.
Mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal. În doctrină s-a ridicat și problema dacă poligraful sau „detectorul de minciuni” poate fi folosit ca mijloc de probă. Uneori el poate fi folosit, însă numai cu acceptul persoanei supuse acestui test, dar el nu este un mijloc de probă în procesul penal.
Stabilirea regimului juridic al probelor cunoaște două modalități de reglementare. Potrivit primei modalități se recurge la enumerarea limitativă a mijloacelor de probă în textul de lege, așa cum prevede și Codul de procedură penală român. Enumerarea fiind limitativă rezultă că probele pot fi administrate numai prin intermediul acestora, nefiind permise alte modalități (Germania, Olanda). În celălalt sistem, enumerarea mijloacelor de probă este exemplificativă, organele judiciare având posibilitatea de a adăuga și alte mijloace de probă (Italia, Portugalia, Belgia).
Fiecare mijloc de probă are procedee specifice de administrare. Unele din acestea sunt specifice doar unei probe, altele corespund mai multora dintre ele. Declarațiile pot fi administrate prin ascultare, confruntare sau prin înregistrarea cu ajutorul mijloacelor tehnice audio-video. Înscrisurile și mijloacele materiale de probă au ca procedee de administrare predarea obiectelor și înscrisurilor (art. 97 C.p.p.), reținerea și predarea corespondenței și a înscrisurilor (art. 98), ridicarea silită de obiecte și înscrisuri (art. 99) și percheziția (art. 100).
Rezultă așadar că sunt situații când prin același procedeu probator se administrează mijloace de probă diferite, de exemplu, audierea învinuitului, inculpatului și a martorului se face potrivit aceluiași procedeu probator. Este însă posibil ca același mijloc de probă să aibă abordări diferite în ceea ce privește administrarea, fiind folosite procedee probatorii diferite, de exemplu, un înscris poate fi cercetat folosindu-se procedee diferite, examinarea prin comparație cu alte scripte, cercetarea directă sau traducerea.
Enumerarea făcută de legiuitor nu este însă lipsită de orice critică. Deși sunt trecute printre mijloacele de probă, înregistrările audi și video, constatările tehnico-științifice și cele medico-legale precum și expertizele sunt în realitate procedee probatorii. Înregistrarea este procedeul prin care se fixează, printr-un mijloc tehnic ce poate fi folosit sau printr-o transcriere, conținutul unei convorbiri care constituie probă; concluziile specialiștilor și ale experților, care sunt probe, ajung la conoștința organelor judiciare prin intermediul rapoartelor scrise de constatare tehnico-științifică și medico-legală sau a rapoartelor de expertiză, care sunt mijloace de probă, acestea, la rândul lor, fiind întocmite pe baza unor activități care constituie procedee probatorii.
În sfărșit, sub aspectul importanței trebuie spus ca nici pentru mijloace de probă legea nu dispune o ordine prestabilită de administrare a acestora sau de apreciere. Valoarea fiecărui mijloc de probă va fi dată de coroborarea sa cu întregul material probator existent la dosarul cauzei. Pe de altă parte, din moment ce întreg procesul penal, de la debutul său și până la pronunțarea unei soluții, se întemeiază pe probe, este evidentă importanța mijloacelor de probă care au menirea de a scoate la lumină faptele și împrejurările cauzei ce trebuie dovedite pentru angajarea răspunderii penale. Din acest motiv legea penală și procesual penală prevede o serie de garanții procesuale menite sa asigure respectarea legalității strangerii și administrării de probe și o serie de sancțiuni pentru cei care încalcă acest principiu.
Potrivit art. 64 alin. 2 C.p.p. mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal. Este oprit a se întrebuința violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obține probe. De asemenea, este oprit a determina o persoană să săvârșească sau să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe (art. 68). Codul penal sancționează mărturia mincinoasă în art. 260, iar în prin art. 266 alin. 2 și 3 incriminează cercetarea abuzivă: (2) întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe împotriva unei persoane aflate în curs de cercetare, anchetă penală ori de judecată, pentru obținerea de declarații, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani; (3) cu aceeași pedeapsă se sancționează și întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe față de un martor, expert sau interpret.
§2. Clasificarea mijloacelor de probă
În literatura de specialitate nu a existat o preocupare deosebită pentru clasificarea mijloacelor de probă așa cum se întâmplă cu preocuparea pentru clasificarea probelor, fapt de înțeles din moment ce mijloacele de probă sunt enumerate în mod expres de lege. Cele mai utilizate criterii de clasificare sunt forma de exprimare și sediul materiei, adică legea în care sunt reglementate.
A. Clasificarea mijloacelor de probă după criteriul formei de exprimare
Criteriul formei de exprimare privește modalitatea în care se regăsesc, se procură sau se administrează mijloacele de probă. Din acest punct de vedere avem următoarele categorii de mijloace de probă:
a) mijloace de probă orale:
– declarațiile martorilor;
– declarațiile învinuitului sau inculpatului;
– declarațiile părții vătămate;
– declarațiile părții civile și ale părții responsabile civilmente;
b) mijloace de probă scrise:
– înscrisurile:
– prezumțiile;
c) mijloace materiale de probă:
– probele materiale;
d) mijloace de probă tehnice:
– înregistrările audio-video și fotografiile;
– constatările tehnico-științifice și medico-legale;
– expertizele.
O asemenea clasificare nu este lipsită de orice critică. Ea nu poate determina o delimitare strictă între mijloacele de probă prevăzute de lege. De exemplu, declarațiile scrise personal care se iau de organele de urmărire penală învinuitului sau inculpatului sunt trecute printre mijloacele de probă orale deși ele nu se obțin prin ascultare. Unele mijloace materiale de probă sunt înscrisuri falsificate, iar urmele lăsate de infractor nu pot fi valorificate decât prin expertizarea lor, rapoartele de expertiză se prezintă sub formă scrisă etc.
B. Clasificarea în raport de criteriul sediului materiei
În raport de legea care reglementează mijloacele de probă, acestea se pot clasifica în:
a) mijloace de probă comune procesului civil și procesului penal:
– proba cu martori (testimonială);
– înscrisurile;
– expertizele;
– probele materiale;
– cercetarea la fața locului;
b) mijloace de probă specifice procesului civil, reglementate doar de către legea procesual civilă:
– mărturisirea (recunoașterea);
– prezumțiile;
c) mijloace de probă specifice procesului penal, reglementate doar de legea procesual penală:
– declarațiile învinuitului sau ale inculpatului;
– declarațiile părții vătămate;
– declarațiile părții civile și ale părții responsabile civilmente;
– constatările tehnico-științifice;
– constatările medico-legale;
– înregistrările audio-video și fotografiile judiciare.
Pe lângă aceste mijloace de probă se mai pot aminti și o serie de procedee auxiliare de probațiune, generale sau speciale. printre procedeele generale se pot aminti: confruntarea, ridicarea de obiecte și înscrisuri, percheziția și reconstituirea.
Potrivit articolului 27 din Legea 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism1, cu modificările și completările ulterioare, când sunt indicii temeinice cu privire la săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor sau de finanțare a actelor de terorism, în scopul strângerii de probe sau al identificării făptuitorului pot fi dispuse următoarele măsuri: a) punerea sub supraveghere a conturilor bancare și a conturilor asimilate acestora; b) punerea sub supraveghere, interceptarea sau înregistrarea comunicațiilor; c) accesul la sisteme informatice; d) livrarea supravegheată a sumelor de bani.
CAPITOLUL II
ÎNSCRISURILE CA MIJLOC DE PROBĂ
Secțiunea I – Noțiunea și importanța înscrisurilor
Cu toate că în materie penală înscrisurile nu au același rol indispensabil ca în procesul civil, înscrisurile joacă totuși un rol important în sistemul probator penal, dovadă fiind reglementările procesuale speciale care privesc acest mijloc de probă. Prin excepție, chestiunile prealabile de natură civilă trebuie dovedite cu înscrisurile pe care le cere legea civilă (art. 44 alin. 2 C.p.p.).
Dacă în cazul unor infracțiuni importanța acestora este aproape neînsemnată, de exemplu în infracțiunile contra persoanei (omor, vătămare corporală, avort, viol etc.), în cazul altor infracțiuni aceste mijloace de probă sunt de neînlocuit: înșelăciunea în cazul unui contract sau în caz de emitere a unei file de cec, denunțarea calomnioasă, mărturia mincinoasă, exercitarea fără drept a unei profesii, nerespectarea unei hotărâri judecătorești etc. Însă cea mai evidentă dovadă a importanței înscrisurilor printre mijloacele de probă este consacrarea de către Codul penal a unor reglementări exprese în ceea ce le privește. Constituie astfel infracțiuni: sustragerea sau distrugerea de înscrisuri (art. 242), reținerea sau distrugerea de înscrisuri emanând de la un organ de urmărire penală, instanță de judecată sau alt organ jurisdicțional (art. 272); consacrarea unui întreg capitol cu privire la falsuri în înscrisuri, cum ar fi: falsul material în înscrisuri oficiale (art. 288), falsul intelectual (art. 289), falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290), uzul de fals (art. 291), falsul în declarații (art. 292) etc.
Din economia dispozițiilor art. 96-99 C.p.p. rezultă că sunt mijloace de probă în procesul penal înscrisurile care în conținutul lor arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului. Sunt mijloace de probă numai acele înscrisuri care, în conținutul lor, cuprind un act de gândire și voință prin care se pot dovedi faptele și împrejurările cauzei. În acest sens putem aminti un jurnal al făptuitorului în care sunt menționate date cu privire la comiterea infracțiunii, scrisori de amenințare sau șantaj, certificate de stare civilă, adeverințe, registre, contracte, acte contabile etc. Aceste înscrisuri pot fi realizate ca procedeu prin scriere cu mâna, dactilografiere, litografiere ori imprimare, pe hârtie sau pe orice alt material (pânză, lemn, metal etc.).
În literatura de specialitate s-a iscat o controversă cu privire la înscrisurile care pot intra în categoria mijloacelor de probă ale procesului penal. Astfel, într-o primă opinie se susține că pot fi acceptate doar acele înscrisuri care conțin semnele scrierii fonetice. Așadar, în sensul legii penale, prin înscris nu se înțelege orice exprimare a gândirii într-un obiect material ci numai exprimarea prin scris. De aceea nu pot fi incluse în această categorie schemele, planșele, fotografiile, schițele și alte asemenea, care pot fi eventual folosite ca mijloace materiale de probă. Se aduc ca argumente în acest sens și dispozițiile art. 915 C.p.p. Într-o altă opinie, se susține că și aceste înscrisuri pot fi mijloace de probă în procesul penal, inclusiv înscrisurile într-o limbă cu scriere ideografică (de exemplu, unele limbi asiatice, cum ar fi limba chineză).
Pe de altă parte, nu sunt înscrisuri ca mijloc de probă în sensul legii procesual penale acele înscrisuri care, prin aspectul lor exterior sau datorită locului unde au fost folosite ori găsite, ajută la aflarea adevărului. De exemplu, un înscris pe care se găsesc amprente digitale, urme de sânge, o chitanță pe numele victimei ridicată cu ocazia percheziției de la făptuitor etc. În aceste situații înscrisurile pot fi folosite ca mijloace materiale de probă. Tot mijloace materiale de probă sunt și schemele, planșele, fotografiile, schițele și alte asemenea.
În materie procesual penală noțiunea de înscris are două sensuri. În sens larg, prin înscris se înțelege orice act scris ce va fi folosit în procesul penal, fiind incluse aici și formele scrise în care se consemnează celelalte mijloace de probă: declarațiile părților, declarațiile martorilor, rapoartele de expertiză etc. În sens restrâns, prin înscrisuri se înțeleg numai acele acte care, prin conținutul lor, contribuie la aflarea adevărului, fără să reprezinte forme scrise de manifestare a celorlalte mijloace de probă (chitanțe, registre, acte contabile, scrisori etc.). Din acest punct de vedere, într-o opinie s-a afirmat că dispozițiile art. 891 C.p.p. ar trebui să fie cuprinse la dispozițiile legale referitoare la declarații, iar nu la înscrisuri. Potrivit acestui articol formularele în care urmează să se consemneze orice declarație, în faza de urmărire penală, vor fi în prealabil înregistrate și înseriate, ca formulare cu regim special, iar după completare vor fi introduse în dosarul cauzei.
Înscrisurile care conțin probe necesare cauzei pot fi prezentate de părți, pot fi solicitate de către organele de urmărire penală sau de către instanța de judecată, pot fi descoperite cu ocazia perchezițiilor, pot fi descoperite cu ocazia cercetării la fața locului sau pot fi ridicate de la persoanele fizice ori juridice la care se află. Potrivit art. 65 alin. 2 C.p.p., la cererea organului de urmărire penală ori a instanței de judecată, orice persoană care cunoaște vreo probă sau deține vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoștință sau să le înfățișeze.
Secțiunea a II-a – Clasificarea înscrisurilor
Doctrina penală nu a manifestat același interes pentru clasificarea înscrisurilor la fel cu cea dovedită în acest sens de către literatura de specialitate din dreptul procesual civil. Cele mai importante criterii de clasificare în materie procesual penală sunt:
– după sursa de la care provin pot fi: înscrisuri oficiale, care provin de la instituții publice sau care aparțin unei asemenea instituții (acte de stare civilă, acte de studii, adeverințe, acte medicale etc.) și înscrisuri sub semnătură privată, atunci când înscrisul este menit să producă efecte juridice în mediul privat, între particulari (scrisori, chitanțe, acte juridice sub semnătură privată sau autentice, însemnări, jurnale personale; inclusiv acte de la persoane juridice, cum ar fi: registre, fișe, state de funcții, state de plată etc.);
– după modul în care pot fi folosite există înscrisuri originale sau copii certificate pentru conformitate cu originalul. Autoritățile publice și persoanele juridice certifică înscrisurile cu formula „conform cu originalul”, semnătura și ștampila unității, iar persoanele fizice cu aceeași formulă, numele în clar și semnătura;
– după scopul întocmit la încheierea lor avem înscrisuri necaracterizate și caracterizate, sau constituite și preconstituite. Înscrisurile necaracterizate sau constituite sunt acele înscrisuri care nu au fost întocmite cu scopul de a servi ca mijloc de probă dar care datorită conținutului său pot dovedi fapte sau împrejurări ale cauzei (de exemplu un contract de vânzare-cumpărare este încheiat pentru a dovedi înstrăinarea bunului). Înscrisurile caracterizate sau preconstituite sunt acelea care au fost întocmite în mod expres cu scopul de a fi folosite ca mijloc de probă în procesul penale, de exemplu procesele verbale încheiate de organele judiciare în urma cercetării la fața locului;
– după momentul întocmirii lor în raport de momentul săvârșirii infracțiunii înscrisurile sunt: anterioare acesteia (de exemplu, încheierea unui contract urmat de neexecutarea acestuia sau executarea frauduloasă), concomitente cu săvârșirea infracțiunii (cum ar fi declarația calomnioasă) sau ulterioare în raport de împrejurările de fapt ce trebuie dovedite (de exemplu, un înscris întocmit ulterior pentru a ascunde urmele infracțiunii).
În doctrină s-au mai propus și următoarele clasificări:
– înscrisuri care conțin fapte, împrejurări sau raporturi juridice ce constituie situația premisă ale unor infracțiuni sau ale altor infracțiuni în cazul în care și conținutul acestora constituie obiectul material al unei infracțiuni de sine stătătoare (de exemplu, contractul de depozit sau de mandat care dovedește existența raportului juridic patrimonial ce constituie premisa infracțiunii de abuz de încredere. Conținutul acestui contract putea constitui el însuși o infracțiune aparte, de exemplu înșelăciune);
– înscrisuri care conțin informații, relatări, mărturii sau mărturisiri privind fapta dedusă judecății, autorul acesteia, vinovăția sau împrejurările comiterii infracțiunii (cum ar fi scrisori prin intermediul cărora făptuitorul dă instrucțiuni complicilor în legătură cu modul comiterii infracțiunii);
– înscrisuri care au contribuit la săvârșirea unei infracțiuni prin conținutul lor scriptic iar nu prin utilizarea lor ca obiect material (de exemplu, declarația în infracțiunea de denunțare calomnioasă) și înscrisuri care dovedesc fapta în mod incidental (cum ar fi un contract care constituie premisa unei alte infracțiuni);
– înscrisuri care provin de la părți sau de la alte persoane fizice (scrisori, chitanțe, însemnări personale, jurnale personale etc.), înscrisuri care emană de la instituții sau autorități publice (certificate de stare civilă, acte de studii, acte doveditoare ale situației materiale, adeverințe de orice fel, acte medicale etc.), înscrisuri care provin de la persoane juridice (acte de evidență contabilă, state de funcții sau de salarii, registre, contracte etc.) și înscrisuri ale organelor judiciare sau jurisdicționale speciale, care pot servi ca mijloc de probă (procese-verbale de constatare).
Secțiunea a III-a – Locul proceselor verbale în cadrul înscrisurilor și cuprinsul acestora
§1. Procesele verbale – mijloc de probă
Înscrisurile prin care persoana autorizată de lege să constate în mod direct fapte și împrejurări ce pot duce la aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei se numesc procese-verbale. Dacă celelalte înscrisuri sunt, de regulă, extrajudiciare, procesele-verbale sunt acte judiciare pentru că ele emană de la organe judiciare sau jurisdicționale speciale care au constatat fapte sau împrejurări cu propriile lor simțuri – propiis sensibus. Constatările făcute de persoanele autorizate să încheie procese-verbale sunt probe.
Din punct de vedere probator, procesele-verbale se împart în două categorii:
– procese-verbale cu valoare probatorie pe fondul cauzei, prin care sunt dovedite fapte sau împrejurări care constituie aspecte ale săvârșirii infracțiunii (procesele-verbale de constatare a infracțiunilor); și
– procese verbale prin care se constată și atestă efectuarea unor acte procedurale (de exemplu, procesul-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală, de efectuare a percheziției, de afișare a citației etc.).
Din cele menționate până acum rezultă faptul că este mijloc de probă de sine stătător doar acel proces-verbal care conține constatări personale ale organului judiciar sau jurisdicțional special, atunci când acestea se referă la faptele și împrejurările cauzei deduse judecății. Dacă în conținutul său sunt consemnate relatările altei persoane (făptuitor, martor, alte părți din proces) ori concluziile unui specialist, expert, medic etc., în acest caz relatările consemnate nu vor fi valorificate ca proces-verbal ci ca mijloc de probă distinct, respectiv ca declarație de martor, raport de expertiză etc. În sens contrar s-a exprimat opinia potrivit căreia aceste procese-verbale își păstrează individualitatea.
Organele care pot încheia procese-verbale ca mijloc distinct de probă sunt:
– organele de cercetare penală (poliția judiciară) și procurorii (art. 90 C.p.p., art. 108 C.p.p., art. 131 C.p.p., art. 222 C.p.p. etc.);
– instanța de judecată și președintele instanței (art. 90 C.p.p. și art. 299 C.p.p.);
– organele de constatare speciale. Conform art. 214 C.p.p. Sunt obligate să procedeze la luarea de declarații de la făptuitor și de la martorii care au fost de față la săvârșirea unei infracțiuni și să întocmească proces-verbal despre împrejurările concrete ale săvârșirii acesteia: a) organele inspecțiilor de stat, alte organe de stat, precum și ale unităților la care se referă art. 145 din Codul penal, pentru infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează potrivit legii; b) organele de control și cele de conducere ale administrației publice, ale altor unități la care se referă art. 145 din Codul penal, pentru infracțiunile săvârșite în legătură cu serviciul de cei aflați în subordine ori sub controlul lor. c) ofițerii și subofițerii din cadrul Jandarmeriei Române pentru infracțiunile constatate pe timpul executării misiunilor specifice. Procesele-verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de probă. De asemenea, conform art. 215 C.p.p., obligațiile și drepturile prevăzute în art. 214 alin. 1 și 2 le au și următoarele organe: a) comandanții de nave și aeronave pentru infracțiunile săvârșite pe acestea, pe timpul cât navele și aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor; b) agenții de poliție de frontieră, pentru infracțiunile de frontieră;
– conform art. 224 C.p.p., în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare și lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum și din celelalte organe de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale, anume desemnați în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, amenințări la adresa siguranței naționale. Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă;
– în sfârșit, cadrele din celelalte organe de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale și investigatorii sub acoperire (art. 2241 C.p.p.).
§2. Cuprinsul proceselor-verbale
Cu privire la cuprinsul acestor mijloace de probă putem constata câteva condiții de fond și formă impuse de lege.
Procesul-verbal cuprinde o parte introductivă, o parte descriptivă și o parte finală. Conform art. 91 C.p.p., în partea introductivă el trebuie să conțină:
– data și locul unde a fost încheiat;
– ora la care a început și ora la care s-a terminat încheierea procesului-verbal;
– numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie;
– numele, prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți atunci când aceștia sunt prezenți la întocmirea lui.
Partea descriptivă cuprinde următoarele mențiuni:
– descrierea amănunțită a celor constatate, precum și a măsurilor luate;
– numele, prenumele, ocupația și adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecțiile și explicațiile acestora;
– mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale. De exemplu, potrivit art. 108 alin. 2 și 3 procesele verbale de percheziție și de ridicare a obiectelor și înscrisurilor trebuie să mai cuprindă următoarele mențiuni: locul, timpul și condițiile în care înscrisurile și obiectele au fost descoperite și ridicate, enumerarea și descrierea lor amănunțită, mențiuni despre obiectele care nu au fost ridicate, precum și de acelea care au fost lăsate în păstrare.
Partea finală conține semnăturile persoanelor prezente la întocmirea procesului-verbal. În acest sens legea procesual penală dispune: procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de cel care îl încheie, precum și de persoanele care au participat la întocmirea lui. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune despre aceasta.
Nerespectarea condițiilor de fond și a celor de formă poate duce la nulitatea relativă sau absolută a proceselor-verbale, în funcție de caracterul neregularității și al normei încălcate. În acest sens, art. 197 alin. 2 prevede că dispozițiile relative la competența după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanței, la compunerea acesteia și la publicitatea ședinței de judecată sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute. De asemenea, sunt prevăzute sub sancțiunea nulității și dispozițiile relative la participarea procurorului, prezența învinuitului sau a inculpatului și asistarea acestora de către apărător, când sunt obligatorii, potrivit legii, precum și la efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori. Această nulitate nu poate fi înlăturată în nici un mod. Ea poate fi invocată în orice stare a procesului și se ia în considerare chiar din oficiu.
Dimpotrivă, încălcarea oricărei alte dispoziții legale decât cele prevăzute în alin. 2 atrage nulitatea actului numai atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act și numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului.
Procesele-verbale, fiind înscrisuri oficiale în sensul art. 150 alin. 2 C.pen., beneficiază de o protecție expresă prevăzută de legea penală. În consecință ele nu pot fi falsificate, reținute sau distruse. Codul penal în art. 288-294 reglementează infracțiunile de fals în înscrisuri, iar dintre acestea, dispozițiile art. 288 (falsul material în înscrisuri oficiale), art. 289 (falsul intelectual) și art. 291 (uzul de fals) sunt aplicabile și proceselor-verbale ca mijloace de probă, iar art. 272 reglementează infracțiunea de reținere sau distrugere de înscrisuri.
Secțiunea a IV-a – Valoarea probatorie a înscrisurilor ca mijloace de probă
Înscrisurile, inclusiv procesele-verbale, în lumina dispozițiilor art. 63 alin. 2, nu au o valoare probatorie dinainte stabilită sau preferențială în raport de celelalte mijloace de probă, fiind supuse principiului liberei aprecieri a probelor. De asemenea, nu există o preferință a legii nici printre diferitele categorii de înscrisuri. De exemplu, procesele-verbale au aceeași forță probantă teoretică precum orice alt înscris existent în ansamblul probator al cauzei.
Așadar, înscrisurile vor avea acea forță probatorie care rezultă din aprecierea coroborată a tuturor mijloacelor de probă. Totodată, cele consemnate în înscrisuri pot fi combătute prin orice alt mijloc de probă. Examinând înscrisul contestat în ansamblul probelor administrate, organul judiciar îl poate înlătura, atunci când și-a format convingerea că nu constată fapte și împrejurări exacte, însă doar motivat.
Cu toate că doctrina este unanimă în a considera că înscrisurile nu au o valoare probatorie deosebită față de celelalte mijloace de probă, s-a afirmat totuși opinia potrivit căreia înscrisurile oficiale emană de la organe ale statului cu competență deosebită, de aceea lor ar trebui să li se acorde încredere, cu atât mai mult cu cât falsul intelectual constituie infracțiune sancționată de legea penală. Aceasta nu exclude ca unele înscrisuri și chiar procese-verbale să cuprindă fapte și împrejurări care nu corespund adevărului datorită nepriceperii, relei-credințe, abuzurilor, neglijenței etc. De aceea organul judiciar are libertatea de a acorda sau nu încredere unui înscris, existând posibilitatea ca motivat, să îl rețină ori să îl înlăture.
În plus, în faza de urmărire penală este obligatoriu sub sancțiunea nulității absolute ca declarațiile învinuitului, inculpatului, părții vătămate, părții civile, martorului să se ia pe formulare cu regim special, înregistrate și înseriate, care după completare sunt introduse în dosarul cauzei. Este încă o garanție a faptului că aceste mijloace de probă nu pot fi contrafăcute sau conținutul lor nu poate fi alterat.
Secțiunea a V-a – Procedee de descoperire și de ridicare a înscrisurilor
§1. Ridicarea de înscrisuri
Atunci când anumite înscrisuri care pot duce la aflarea adevărului cu privire la faptă, făptuitor și vinovăție se găsesc în posesia unor persoane juridice, iar organele judiciare au cunoștință despre o astfel de împrejurare, obligația acestora este de ale ridica, de a le prelua, în scopul folosirii loc ca mijloc de probă în procesul penal. Potrivit art. 96 C.p.p. organul de urmărire penală sau instanța de judecată are obligația să ridice obiectele și înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal. Diferența dintre actul procedural al ridicării de obiecte și înscrisuri, pe de o parte, și percheziție, de cealaltă parte, este aceea că primul presupune cunoașterea de către organul judiciar a existenței înscrisurilor precum și a locului unde acestea se găsesc, în timp ce percheziția se efectuează pentru a le descoperi și a le identifica.
Organul de urmărire penală dispune ridicarea de înscrisuri prin rezoluție, iar instanța de judecată prin încheiere. Organul de urmărire penală se prezintă la persoana sau instituția care le deține, solicită înscrisurile, iar dacă acestea i se predau, le ridică întocmind un proces-verbal despre operațiunea efectuată. Instanța le solicită celor care le dețin prin adresă, aceștia având obligația de a le depune în termenul stabilit.
Obligației organelor judiciare de a ridica înscrisurile utile cauzei penale îi corespunde obligația corelativă în sarcina celor care le dețin de a le preda. În acest sens, art. 97 alin. 1 C.p.p. dispune: orice persoană fizică sau persoană juridică, în posesia căreia se află un obiect sau un înscris ce poate servi ca mijloc de probă, este obligată să-l prezinte și să-l predea, sub luare de dovadă, organului de urmărire penală sau instanței de judecată, la cererea acestora.
Organul judiciar dispune, de regulă, ridicarea înscrisurilor originale. Dacă organul de urmărire penală sau instanța de judecată apreciază că și o copie de pe un înscris poate servi ca mijloc de probă, reține numai copia (art. 97 alin. 2). Dacă obiectul sau înscrisul are caracter secret ori confidențial, prezentarea sau predarea se face în condiții care să asigure păstrarea secretului ori a confidențialității. Conform art. 252 C. pen., nerespectarea acestor dispoziții legale constituie infracțiune.
Reglementări speciale au fost instituite cu privire la înscrisurile încredințate unor unități poștale sau de transport de către învinuit sau inculpat, în vederea expedierii lor, sau care sunt deținute de asemenea unități și care sunt destinate învinuitului ori inculpatului direct sau indirect, deci care îi sunt adresate lui. În acest sens, art. 98 alin. 1 C.p.p. dispune că instanța de judecată, la propunerea procurorului, în cursul urmăririi penale, sau din oficiu, în cursul judecății, poate dispune ca orice unitate poștală sau de transport să rețină și să predea scrisorile, telegramele și oricare altă corespondență, ori obiectele trimise de învinuit sau inculpat, ori adresate acestuia, fie direct, fie indirect.
În doctrină s-a pus problema concordanței între aceste prevederi legale și dispozițiile art. 28 și 53 din Constituția României. Potrivit art. 28 secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil. Exercițiul acestui drept poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grave. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății (art. 53).
Pentru punerea în aplicare a art. 98 alin. 1 C.p.p. trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții:
– trebuie să fie vorba despre corespondență aflată în posesia unor unități poștale sau alte unități de transport ori curierat;
– corespondența are o legătură directă sau indirectă cu învinuitul sau inculpatul. Așadar, procedura nu poate fi aplicată altor participanți din cadrul procesului penal (parte vătămată, parte civilă, martori etc.);
– fiind vorba de învinuit sau inculpat, rezultă că procedeul poate fi dispus numai după începerea urmăririi penale (nu și în faza actelor premergătoare);
– măsura prevăzută în alin. 1 se dispune dacă sunt întrunite condițiile și cazurile de interceptare și înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare prevăzute la art. 911 C.p.p. Astfel, interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată;
– reținerea și predarea scrisorilor, telegramelor și a oricăror alte corespondențe ori obiecte pot fi dispuse, în scris, în cazuri urgente și temeinic justificate și de procuror, care este obligat să informeze de îndată despre aceasta instanța. În acest caz, procurorul are obligația de a informa de îndată instanța cu privire la dispunerea reținerii și a predării corespondenței, iar nu obligația de a prezenta judecătorului ordonanța, în vederea confirmării, așa cum se prevede în art. 912 alin 3 C.p.p. cu privire la interceptările și înregistrările audio sau video. Rezultă așadar că în situații obișnuite competența aparține numai instanței de judecată, din oficiu sau la propunerea procurorului; în procedura dării în urmărire competența aparține instanței de executare.
Corespondența și obiectele ridicate care nu au legătură cu cauza se restituie destinatarului (art. 98 alin. 4 C.p.p.).
Dacă obiectul sau înscrisul cerut nu este predat de bunăvoie, organul de urmărire penală sau instanța de judecată dispune ridicarea silită. În cursul judecății dispoziția de ridicare silită a obiectelor sau înscrisurilor se comunică procurorului, care ia măsuri de aducere la îndeplinire prin organul de cercetare penală (art. 99). Pe de altă parte, în doctrină s-a afirmat că, în cursul urmăririi penale, ridicarea silită a înscrisurilor de la domiciliu se poate dispune numai de către judecător potrivit procedurii percheziției domiciliare.
Sub aspect procedural, ridicarea de obiecte și înscrisuri se face potrivit dispozițiilor referitoare la percheziție.
§2. Percheziția
A. Noțiune, clasificare și alte generalități
Percheziția, și în special percheziția domiciliară, a suscitat mult interes în doctrină și practica judiciară datorită faptului că această procedură aduce atingere unor drepturi apărate la cel mai înalt nivel legislativ.
Potrivit art. 27 din Constituția României domiciliul și reședința sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reședința unei persoane fără învoirea acesteia. De la prevederile anterioare se poate deroga prin lege pentru următoarele situații: a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești; b) înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane; c) apărarea securității naționale sau a ordinii publice; d) prevenirea răspândirii unei epidemii. Percheziția se dispune de judecător și se efectuează în condițiile și în formele prevăzute de lege. Perchezițiile în timpul nopții sunt interzise, în afară de cazul infracțiunilor flagrante.
În Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la art. 8 domiciliul este protejat conform următoarelor prevederi: orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului și a corespondenței sale. Nu este admisă ingerința unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora.
Din aceste motive nu este de mirare că sediul materiei percheziției domiciliare, respectiv art. 100-105, a suferit numeroase modificări legislative de-a lungul timpului.
Percheziția reprezintă actul procedural care constă în cercetarea efectuată asupra îmbrăcămintei unei persoane sau la locuința acesteia, cu scopul de a găsi și ridica obiecte sau înscrisuri, cunoscute organului judiciar, dar nepredate de bunăvoie, precum și în vederea eventualei descoperiri a unor alte mijloace de probă necesare soluționării cauzei penale. Conform art. 100 C.p.p. când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris tăgăduiește existența sau deținerea acestora, precum și ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziții este necesară pentru descoperirea și strângerea probelor, se poate dispune efectuarea acesteia. Doctrina a mai adăugat un caz de percheziție, respectiv percheziția pentru prinderea făptuitorului atunci când există indicii temeinice că acesta se află ascuns într-o locuință. De asemenea, este posibilă, dispunerea percheziției domiciliare în scopul identificării, căutării, localizării și prinderii persoanelor date în urmărire (art. 4933 alin. 1 lit. c C.p.p.).
Obiectele sau înscrisurile căutate diferă de la o infracțiune la alta, în funcție de specificul acestora. De exemplu, în cazul infracțiunii de omor vor fi căutate obiectele folosite la săvârșirea acesteia, cum ar fi arma de foc sau cuțitul, iar în cazul infracțiunii de înșelăciune cu ocazia încheierii unui contract vor fi căutate înscrisuri, cum ar fi contractul, acte adiționale, chitanțe sau facturi, documente contabile etc.
Sub aspectul clasificării se pot identifica mai multe criterii. În funcție de legătura cu derularea unui proces penal, percheziția poate fi:
– judiciară (percheziție domiciliară, corporală și asupra vehiculelor); și
– extrajudiciară (percheziție vamală, percheziția efectuată la accesul într-o instituție publică, aeroport, complex sportiv etc.).
În funcție de obiectul lor sau locul unde se desfășoară, perchezițiile judiciare pot fi:
– domiciliare;
– corporale; și
– asupra vehiculelor.
După calitatea persoanei asupra căreia se desfășoară, avem:
– percheziție asupra persoanelor fizice; și
– percheziție asupra persoanelor juridice.
După faza procesuală în care se desfășoară, distingem:
– percheziție în timpul urmăririi penale; și
– percheziție în timpul judecății.
La aceste clasificări surprinse de literatura de specialitate se mai adaugă percheziția informatică, prevederi despre această categorie aflându-se în Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.
În ceea ce privește întinderea noțiunii de domiciliu, trebuie subliniat că art. 27 alin. 1 din Constituție se referă atât la domiciliu, cât și la reședință. În dreptul civil, domiciliul unei persoane fizice coincide cu locul unde aceasta își are locuința statornică și principală. Iar potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul art. 8 din Convenție, domiciliul vizează spațiul legal ocupat sau dobândit, orice alt spațiu de locuit dacă există legături suficiente și continue, precum și spațiile profesionale (cabinete profesionale sau sedii de firme).
Percheziția corporală constă în căutarea de obiecte și înscrisuri în îmbrăcămintea ori asupra corpului unei persoane, inclusiv în bagaje sau mijloacele de transport în comun în care persoana călătorește. Făptuitorul este percheziționat corporal în mod obligatoriu în caz de infracțiune flagrantă. Cercetarea poate fi extinsă și asupra corpului persoanei percheziționate pentru a se descoperi eventuale urme de violență sau alte semne revelatoare ale faptei săvârșite. Putem deduce, în mod similar, noțiunea percheziției asupra vehiculelor.
Percheziția domiciliară se dispune doar de către judecător, din oficiu sau la propunerea procurorului. În cursul judecății, instanța poate proceda la efectuarea percheziției cu ocazia unei cercetări locale. În celelalte cazuri, dispoziția instanței de judecată de a se efectua o percheziție se comunică procurorului, în vederea efectuării acesteia.
Percheziția corporală și cea asupra vehiculelor pot fi dispuse atât de judecător cât și de procuror.
Legea reglementează unele imunități procedurale care vizează și instituția percheziției:
– în timpul mandatului Președintele României nu poate fi percheziționat (art. 84 alin. (2) din Constituției);
– deputații și senatorii nu pot fI percheziționați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, cu excepția infracțiunilor flagrante (art. 72 din Constituție);
– judecătorii, procurorii și magistrații asistenți nu pot fi percheziționați, fără încuviințarea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepția infracțiunilor flagrante (art. 95 din Legea nr. 303/2004);
– Avocatul Poporului nu poate fi percheziționat fără încuviințarea președinților celor două Camere ale Parlamentului (art. 31 din Legea nr. 35/1997);
– persoanele care se bucură de imunitate diplomatică.
Efectuarea la timp și în bune condiții a perchezițiilor și a ridicării de obiecte și înscrisuri asigură procurarea unor probe indispensabile, iar uneori unice, pentru rezolvarea cauzei.
B. Procedura efectuării percheziției
Se face distincție după cum e vorba despre percheziția domiciliară, percheziția corporală sau ce a vehiculelor.
Percheziția domiciliară se dispune doar de către judecător, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale la cererea procurorului, sau în cursul judecății. Chiar și în cazul infracțiunilor flagrante sau când există acordul persoanei în cauză, efectuarea percheziției poate avea loc numai în urma dispoziției scrise și motivate a judecătorului.
În cursul urmăririi penale, percheziția domiciliară se dispune de judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. În acest scop, în cadrul instanței judecătorești sunt desemnați unul sau mai mulți judecători autorizați să încuviințeze efectuarea de percheziții. În cursul judecății competența materială de a autoriza efectuarea percheziției domiciliare aparține judecătorului ce face parte din completul la care a fost repartizată aleatoriu cauza.
Percheziția domiciliară se dispune în camera de consiliu, fără citarea părților. Participarea procurorului este obligatorie (art. 100 alin. 3 și 4 C.p.p.). Încheierea pronunțată în camera de consiliu nu este supusă nici unei căi de atac; după respingerea primei cereri o nouă cerere de percheziție domiciliară formulată pentru aceleași motive și în privința acelorași locuri este inadmisibilă cu excepția situației în care, după soluționarea primei cereri, apar fapte sau împrejurări noi, când procurorul poate formula o nouă cerere de încuviințare a efectuării percheziției domiciliare.
Din textul legii rezultă că în cursul urmăririi penale percheziția domiciliară poate fi cerută numai de către procuror. Partea vătămată, organele de cercetare ale poliției judiciare sau alți participanți la procesul penal nu au acest privilegiu.
De asemenea, percheziția domiciliară poate fi dispusă numai după începerea urmăririi penale, nu și în faza actelor premergătoare (art. art. 100 alineat final). În practica judiciară s-a decis că nu constituie percheziție domiciliară ridicarea de obiecte conținând droguri, dacă acestea au fost descoperite de către lucrătorii de poliție într-o locuință în urma unei sesizări pentru tulburarea ordinii și liniștii publice, chiar înainte de începerea urmăririi penale. În doctrină soluția a fost apreciată și criticată deopotrivă.
În temeiul art. 53 din Constituție și a Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională (art. 13 și 15), se permite efectuarea percheziției chiar fără autorizare, dar aprobată ulterior de judecător, în situațiile în care este necesară înlăturarea unor pericole iminente pentru siguranța națională. În aceste cazuri percheziția se efectuează de cadre anume desemnate de către S.R.I., conform Legii nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații.
Percheziția domiciliară se efectuează de către organele operative ale poliției judiciare, la care poate participa și procurorul. Potrivit art. 102 C.p.p., în cursul judecății, instanța poate proceda la efectuarea percheziției cu ocazia unei cercetări locale desfășurată conform art. 129 C.p.p. În celelalte cazuri, dispoziția instanței de judecată de a se efectua o percheziție se comunică procurorului, în vederea efectuării acesteia.
În baza încheierii, judecătorul emite de îndată autorizația de percheziție, care trebuie să cuprindă:
a) denumirea instanței;
b) data, ora și locul emiterii;
c) numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis autorizația de percheziție;
d) perioada pentru care s-a emis autorizația;
e) locul unde urmează a se efectua percheziția;
f) numele persoanei la domiciliul sau reședința căreia se efectuează percheziția;
g) numele învinuitului sau inculpatului.
Autorizația poate fi folosită o singură data.
Ridicarea de obiecte și înscrisuri, precum și percheziția domiciliară se pot face între orele 6,00–20,00, iar în celelalte ore numai în caz de infracțiune flagrantă sau când percheziția urmează să se efectueze într-un local public. Percheziția începută între orele 6,00–20,00 poate continua și în timpul nopții. Coroborând aceste dispoziții cu cele ale art. 27 alin. 4 din Constituția României, potrivit cărora percheziția pe timpul nopții este interzisă în afara de cazul infracțiunilor flagrante, rezultă că prevederile Codului de procedură penală care extind permisiunea și pentru perchezițiile ce urmează a se efectua într-un local public sunt neconstituționale și nu mai sunt de actualitate, chiar dacă ele nu au fost înlăturate în mod expres de legiuitor.
Organul judiciar care urmează a efectua percheziția este obligat ca, în prealabil, să se legitimeze și, în cazurile prevăzute de lege, să prezinte autorizația dată de judecător, fără această autorizație persoana supusă percheziției având dreptul să se opună. Prezentarea autorizației nu este obligatorie doar în situația în care procedura este efectuată de chiar instanța de judecată în timpul cercetării la fața locului.
Ridicarea de obiecte și înscrisuri precum și percheziția domiciliară se fac în prezența persoanei de la care se ridică obiecte ori înscrisuri, sau la care se efectuează percheziția, iar în lipsa acesteia, în prezența unui reprezentant, a unui membru al familiei, sau a unui vecin, având capacitate de exercițiu. Când persoana la care se face percheziția este reținută ori arestată, va fi adusă la percheziție. În cazul în care nu poate fi adusă sau atunci când există o imposibilitate obiectivă de participare la procedură (persoana se află internată în spital, nu poate ajunge la timp datorită transportului etc.), ridicarea de obiecte și înscrisuri, precum și percheziția domiciliară se fac în prezența unui reprezentant ori a unui membru de familie, iar în lipsa acestora, a unui vecin, având capacitate de exercițiu.
Este interzisă efectuarea în același timp cu percheziția a oricăror acte procedurale în aceeași cauză, care prin natura lor împiedică persoana la care se face percheziția să participe la percheziție (art. 104 alin. 5). Prin acest text de lege sunt vizate doar acele acte procedurale care presupun în mod necesar prezența persoanei la locul unde se face percheziția.
Atunci când persoana la care se face percheziția este prezentă trebuie observate în permanență reacțiile acesteia, urmând să se insiste în căutarea înscrisurilor sau obiectelor în acele locuri în care se observă accentuarea tensiunii emoționale a celui percheziționat.
La efectuare operațiunilor de percheziție este necesar să participe și martori asistenți, pentru a oferi garanții că această activitate se desfășoară în condițiile legii. De asemenea, învinuitul sau inculpatul poate fi asistat de un apărător. Prezența apărătorului nu este obligatorie dacă persoana percheziționată nu solicită, dar aducerea la cunoștință a acestui drept de către organele judiciare este obligatorie.
Organul judiciar care efectuează percheziția are dreptul să deschidă încăperile sau alte mijloace de păstrare în care s-ar putea găsi obiectele sau înscrisurile căutate, dacă cel în măsură să le deschidă refuză aceasta.
Organul judiciar trebuie să ia măsuri ca faptele și împrejurările din viața personală a celui la care se efectuează percheziția și care nu au legătură cu cauza, să nu devină publice.
Percheziția domiciliară la sediile unităților publice, în sensul art. 145 C. pen., și la sediul altor persoane juridice cunoaște unele reglementări speciale. Organul care efectuează percheziția trebuie sa contacteze reprezentantul unității publice sau persoanei juridice, respectiv conducătorul unității sau delegatul acestuia, iar actele procedurale se vor efectua numai în prezența sa. În ceea ce privește martorii asistenți, aceștia pot fi recrutați din rândul personalului unității. La finalul percheziției, se predă reprezentantului unității o copie a procesului-verbal de ridicare a obiectelor sau înscrisurilor.
Percheziția corporală poate fi dispusă de procuror sau judecător. Ea se efectuează de organul judiciar care a dispus-o care, în prealabil, trebuie să se legitimeze și să prezinte autorizația dată de judecător. Organele de cercetare penală ale poliției judiciare pot face percheziția cu autorizația procurorului sau fără această autorizație în doua situații: există consimțământul scris al persoane sau în caz de infracțiune flagrantă.
Percheziția corporală se face numai de către o persoană de același sex cu persoana percheziționată. În cazuri extreme, din motive de securitate, se pot căuta arme în îmbrăcămintea exterioară sau în poșete, pachete etc. ale persoanelor de sex opus. Cu ocazia efectuării percheziției corporale trebuie evitată supunerea celui percheziționat la tratamente inumane sau degradante.
Percheziția corporală poate fi dispusă, și efectuată și în faza actelor premergătoare începerii urmăririi penale. O astfel de soluție, deși prevăzută la nivel legislativ, este totuși considerată ca fiind neconstituțională în raport de art. 23 din Constituție care consacră nu doar inviolabilitatea domiciliului ci și inviolabilitatea persoanei.
Reguli distincte de percheziție corporală sunt prevăzute pentru organele de constatare speciale. Conform art. 215 C.p.p. comandanții de nave și aeronave pentru infracțiunile săvârșite pe acestea, pe timpul cât navele și aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor, precum și agenții de poliție de frontieră, pentru infracțiunile de frontieră pot efectua percheziții corporale asupra făptuitorului și pot verifica lucrurile pe care acesta le are cu sine. Astfel, se disting trei abateri de la regula generala:
– din cauza locului și a împrejurărilor lipsește autorizația organului judiciar;
– deși acest act procedural este efectuat în afara procesului penal, totuși procesul verbal încheiat constituie mijloc de probă (alin. 6);
– percheziția se efectuează înainte de începerea urmăririi penale.
În doctrină s-a afirmat că ar putea dispune percheziție corporală și reprezentanții autoritarilor care au atribuții în legătură cu asigurarea ordinii și securității publice (de pildă, polițiștii, jandarmii etc.), potrivit art. 31 lit. f și g din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române. Într-o altă opinie, această percheziție nu are caracter procesual penal, ci urmărește doar înlăturarea unui pericol public ori descoperirea de arme, droguri sau alte obiecte a căror deținere este interzisă.
Activitățile realizate cu ocazia efectuării percheziției corporale sunt consemnate într-un proces-verbal care constituie mijloc de probă.
Percheziția corporală judiciară, în scopul strângerii de probe, nu trebuie confundată cu percheziția extrajudiciară efectuată cu ocazia controlului vamal, a accesului într-o instituție publică etc., aceasta din urmă constituind un act administrativ cu caracter special.
Percheziția vehiculelor este procedeul probatoriu ce constă în examinarea exteriorului sau interiorului unui vehicul sau a unui alt mijloc de transport, ori a componentelor acestora când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris tăgăduiește existența sau deținerea acestora, precum și ori de câte ort există indicii temeinice că efectuarea unei percheziții este necesară pentru descoperirea și strângerea probelor. Acest tip de percheziție a fost introdus prin Legea nr. 356/2006 – pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, și este guvernată de aceleași reguli ca si percheziția corporală.
Art. 107-110 C.p.p. dispune reguli comune cu privire la obiectele și înscrisurile ridicate în urma oricărei categorii de percheziție.
Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor și înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârșită; obiectele sau înscrisurile a căror circulație sau deținere este interzisă se ridică totdeauna (art. 105 alin. 2). Obiectele și înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziției și care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparțin. Obiectele supuse confiscării nu se restituie.
Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, pot fi restituite persoanei căreia îi aparțin, chiar înainte de soluționarea definitivă a procesului, afară de cazul când prin această restituire s-ar putea stânjeni aflarea adevărului. Organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere persoanei căreia i-au fost restituite obiectele, că este obligată să le păstreze până la soluționarea definitivă a cauzei. Nerespectarea obligației de păstrare se sancționează cu amendă judiciară de la 500 la 5000 lei.
Obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate și celor care asistă, pentru a fi recunoscute și a fi însemnate de către acestea spre neschimbare, după care se etichetează și se sigilează. Obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica etichete și sigilii se împachetează sau se închid, pe cât posibil laolaltă, după care se aplică sigilii. Obiectele care nu pot fi ridicate se sechestrează și se lasă în păstrare fie celui la care se află, fie unui custode. Prezentarea obiectelor și înscrisurilor martorilor asistenți are rolul de a garanta că ele au fost găsite și ridicate de la domiciliul învinuitului sau inculpatului, ori asupra făptuitorului sau vehiculului său și de a evita o contestație ulterioară din partea acestora.
Probele pentru analiză se iau cel puțin în dublu și se sigilează. Una din probe se lasă celui de la care se ridică, iar în lipsa acestuia, uneia din persoanele arătate în art. 108 alin. final.
Despre efectuarea percheziției și ridicarea de obiecte și înscrisuri se întocmește proces-verbal. Procesul-verbal trebuie să cuprindă, în afară de mențiunile prevăzute în art. 91, și următoarele mențiuni: locul, timpul și condițiile în care înscrisurile și obiectele au fost descoperite și ridicate, enumerarea și descrierea lor amănunțită, pentru a putea fi recunoscute. În procesul-verbal se face mențiune și despre obiectele care nu au fost ridicate, precum și de acelea care au fost lăsate în păstrare. Potrivit art. 108 alin. final, copie de pe procesul-verbal se lasă persoanei la care s-a făcut percheziția sau de la care s-au ridicat obiectele și înscrisurile, ori reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei, iar în lipsă, celor cu care locuiește sau unui vecin și, dacă este cazul, custodelui. Procesul-verbal constituie mijloc de probă.
Organul de urmărire penală sau instanța de judecată dispune ca obiectele ori înscrisurile ridicate care constituie mijloace de probă să fie, după caz, atașate la dosar sau păstrate în alt mod. Obiectele și înscrisurile ridicate, care nu sunt atașate la dosar, pot fi fotografiate. În acest caz fotografiile se vizează și se atașează la dosar. Până la soluționarea definitivă a cauzei, mijloacele materiale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată la care se găsește dosarul, dar acestea pot fi și restituite persoanei de la care s-au ridicat, așa cum am arătat mai sus.
Posibilitatea restituirii bunurilor este și o măsură procesuală de reparație vremelnică a prejudiciului cauzat prin infracțiune. De altfel, art. 169 C.p.p., intitulat „restituirea lucrurilor” are conținut aproape identic: dacă procurorul sau instanța de judecată constată că lucrurile ridicate de la învinuit ori inculpat, sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra, sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deținerea sa, dispune restituirea acestor lucruri persoanei vătămate; restituirea lucrurilor ridicate are loc numai dacă prin aceasta nu se stingherește aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei și cu obligația pentru cel căruia îi sunt restituite să le păstreze până la rămânerea definitivă a hotărârii.
Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă sunt dintre acelea arătate în art. 165 alin. 2 (bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre prețioase, mijloacele de plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă și de muzeu, colecțiile de valoare, precum și sumele de bani) și dacă nu este cazul a fi restituite, se conservă sau se valorifică potrivit dispozițiilor acelui articol.
§3. Cercetarea la fața locului
Cercetarea la fața locului se efectuează atunci când este necesar (art. 129 alin. 1 C.p.p.):
– să se facă constatări cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii;
– să se descopere și să se fixeze urmele infracțiunii;
– să se stabilească poziția și starea mijloacelor materiale de probă; și
– să se stabilească împrejurările în care infracțiunea a fost săvârșită.
Prin locul săvârșirii faptei trebuie avut în vedere atât sensul art. 30 alin. 4 C.p.p. (locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia), cât și locul unde s-au descoperit urmele infracțiunii ori în care s-au extins urmările ei.
Această activitate procedurală este deosebit de importantă deoarece, pe lângă posibilitatea clarificării unor aspecte ce țin de împrejurările săvârșirii infracțiunii, cercetarea la fața locului poate fi prilejul ridicării de obiecte, înscrisuri ori constatarea unor indicii pentru efectuarea unei percheziții ulterioare.
Competența efectuării cercetării la fața locului aparține atât instanței de judecată, care dispune prin încheiere motivată, cât și organului de urmărire penală, procedura fiind însă diferită. În doctrină s-a apreciat că instanța are competență doar în mod excepțional, regula în materie fiind organul de urmărire penală sau organele de cercetare penală ale poliției judiciare.
Organul de urmărire penală efectuează cercetarea la fața locului în prezența martorilor asistenți, afară de cazul când aceasta nu este posibil. Cercetarea la fața locului se face în prezența părților, atunci când este necesar. Neprezentarea părților încunoștințate nu împiedică efectuarea cercetării.
Când învinuitul sau inculpatul este reținut ori arestat, dacă nu poate fi adus la cercetare, organul de urmărire penală îi pune în vedere că are dreptul să fie reprezentat și îi asigură, la cerere, reprezentarea. La cercetare poate participa și apărătorul părții vătămate, al părții civile și al părții responsabile civilmente.
Atunci când cercetarea se face de către instanță, aceasta efectuează cercetarea la fața locului cu citarea părților și în prezența procurorului, când participarea acestuia la judecată este obligatorie.
Între cele două proceduri pot fi sesizate următoarele diferențe:
– în timp ce organul de urmărire penală încunoștințează părțile, instanța le citează;
– atunci când cercetarea se face de către instanță, participarea procurorului este obligatorie când participarea acestuia la judecată este obligatorie, în timp ce, în cazul efectuării cercetării de către organele de cercetare penală ale poliției judiciare, participarea procurorului nu este obligatorie.
Pentru buna desfășurare a cercetării, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate interzice persoanelor care se află ori vin la locul unde se efectuează cercetarea, să comunice între ele sau cu alte persoane, ori să plece înainte de terminarea cercetării. O astfel de justificare e dată de faptul că între unele persoane ar putea exista legături de natură să împiedice buna desfășurare a procedurii.
Despre efectuarea cercetării la fața locului se încheie proces-verbal, care trebuie să cuprindă, în afara mențiunilor arătate în art. 91, descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie și pe cât posibil cu dimensiunile respective.
În caz de reconstituire a modului în care a fost săvârșită fapta, se consemnează amănunțit și desfășurarea reconstituirii.
În toate cazurile se pot face schițe, desene sau fotografii, ori alte asemenea lucrări, care se vizează și se anexează la procesul-verbal.
Secțiunea a VI-a – Aspecte generale privind manipularea, stabilirea autenticității, refacerea și reconstituirea înscrisurilor
Operațiunile de manipulare a înscrisurilor, de stabilire a autenticității și a vechimii lor, de refacere și reconstituire, privesc atât înscrisurile ca mijloace de probă prin conținutul lor exprimând o reprezentare grafică a gândirii umane, cât și înscrisurile ca mijloace materiale de probă purtătoare de urme ale unei infracțiuni.
Manipularea înscrisurilor prezintă importanță pentru înscrisurile a căror vechime a dus la deteriorarea acestora sau pentru înscrisurile ca mijloace materiale de probă. Scopul pentru care aceste înscrisuri trebuie ridicate, inventariate și depozitate cu precauție este acela de conservare a înscrisului în starea în care a fost găsit și ridicat. Doctrina și practica judiciară au stabilit câteva reguli de bază cu privire la tactica criminalistică de manipulare a înscrisurilor:
– înscrisurile vor fi ridicate de colțuri, cu o pensetă, clemă sau mănuși;
– ele vor fi depozitate astfel încât să fie ferite de factorii externi care ar putea duce la degradarea lor (lumină, umezeală, căldură extremă etc.);
– pe înscrisuri nu se fac nici un fel de însemnări, notițe, sublinieri sau alte mențiuni, și, în nici un caz, nu se alterează elementele esențiale ale înscrisului pentru fapta ce urmează a fi dovedită în urma expertizei (de exemplu, semnătura, scrieri olografe pe acte tipărite, zone purtătoare de urme de sânge, amprente digitale etc.);
– înscrisurile care urmează a fi expertizate nu se pliază altfel decât sunt pliate deja, afară de cazul când este absolut necesar;
– înscrisurile purtătoare de urme materiale ale săvârșirii infracțiunii nu se capsează și nu se cos la dosar. Îndosarierea se va face în mape speciale sau în folii de plastic transparente;
– în sfârșit, expertizarea poate duce la degradarea înscrisului. De aceea el trebuie mai întâi fixat pe fotografii, pe cât posibil color, ori xerocopiat sau filmat.
Stabilirea autenticității și a vechimii unui înscris sunt operații care presupun atât expertizarea documentelor cât și analiza lor după aspectele exterioare ale acestora. Întotdeauna prima operațiune constă în analiza vizuală simplă a înscrisurilor în funcție de semnele exterioare pe care acestea le afișează, cum ar fi semnătură, ștampilă, antetul instituției etc.
Principalele elemente de stabilire a autenticității unui înscris sunt:
– condițiile de formă ale înscrisului. Acestea privesc data, semnătura, ștampila, antetul instituției, număr de înregistrare, numerotare, sigiliu etc. Condițiile legale privind forma și conținutul înscrisurilor variază mult în funcție de natura acestora;
– data nașterii înscrisului și/sau termenul de valabilitate. Majoritatea documentelor, indiferent de categoria din care fac parte, sunt datate;
– elemente de identificare ale persoanelor: nume, cod numeric personal, fotografie, domiciliu etc. Aceste elemente pot fi confruntate cu alte înscrisuri sau documente pentru a stabili un termen de comparație;
– elementele de protecție sau de securitate ale înscrisului sau documentului, cum ar fi timbru sec, ștampilă, semnătură, cod de bare, imagini holografice, timbre fiscale sau judiciare, fire filigran în interiorul acestora etc. Principalele măsuri de securitate sunt: securitatea hârtiei prin compoziție specială a hârtiei, prin filigranare sau prin încorporarea în masa hârtiei a unor fibre colorate, fire de polietilenă magnetizate, pastile fluorescente sau suprafețe speciale de protecție; imprimarea de securitate prin imprimare heliogravură sau prin grafica imprimării (modele diverse de linii, spirale, volute etc., de regula complexe și greu de imitat); elemente de protecție de ultimă generație, cum ar fi laminare sub vid, benzi și cerneală magnetică, imprimarea fotografiei etc.
Stabilirea vechimii privește atât înscrisul în ansamblul său, cât și diferite părți ale înscrisului, mai ales atunci când există suspiciuni că unele părți ale scriiturii sunt redactate la momente diferite. De asemenea, stabilirea vechimii poate presupune determinarea datei întocmirii sale, perioadele la care acesta se referă sau elemente de fals material. Printre elementele de stabilire a vechimii unui înscris amintim: neconcordanța dintre data menționată în document și unele cuvinte din conținutul acestuia (anacronism); neconcordanța perioadelor descrise în cuprinsul înscrisului; forma și conținutul textului; elemente materiale ale înscrisului, cum ar fi caracteristici de fabricație ale hârtiei, ale cernelii, gradul de îmbătrânire a acestora; analiza chimică a documentelor, cum ar fi gradul de oxidare, gradul de pătrundere a cernelii în stratul de hârtie, concentrația de elemente chimice din hârtie sub influența factorilor externi (clor, sulf, plumb etc.) ș.a.m.d.
Refacerea și reconstituirea înscrisurilor poate avea un sens judiciar și un sens criminalistic.
În sens judiciar, refacerea și reconstituirea înscrisurilor este reglementată de dispozițiile art. 508-512 din Codul de procedură penală.
Astfel, în cazul dispariției unui dosar judiciar sau a unui înscris care aparține unui astfel de dosar, organul de urmărire penală sau președintele instanței la care se găsea dosarul sau înscrisul întocmește un proces-verbal prin care constată dispariția și arată măsurile care s-au luat pentru găsirea lui. Când dosarul sau înscrisul dispărut este reclamat de un interes justificat și nu poate fi refăcut potrivit procedurii obișnuite, procurorul prin ordonanță sau instanța de judecată prin încheiere dispune, după caz, înlocuirea sau reconstituirea dosarului ori înscrisului dispărut. Încheierea instanței se dă fără citarea părților, afară de cazul când instanța consideră necesară chemarea acestora. Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac.
Înlocuirea sau reconstituirea se efectuează de organul de urmărire penală ori de instanța de judecată înaintea căreia cauza se găsește pendinte, iar în cauzele definitiv soluționate, de instanța la care dosarul se găsește în conservare. Când constatarea dispariției s-a făcut de un organ de urmărire penală sau de o instanță de judecată, altele decât cele arătate în alineatul precedent, organul de urmărire penală sau instanța de judecată care a constatat dispariția trimite organului de urmărire penală sau instanței de judecată competente toate materialele necesare efectuării înlocuirii ori reconstituirii înscrisului dispărut.
Înlocuirea înscrisului dispărut are loc atunci când există copii oficiale de pe acel înscris. Organul de urmărire penală sau instanța de judecată ia măsuri pentru obținerea copiei. Copia obținută ține locul înscrisului original până la găsirea acestuia. Persoanei care a predat copia oficială i se eliberează o copie certificată de pe aceasta.
Când nu există o copie oficială de pe înscrisul dispărut, se procedează la reconstituirea acestuia. Reconstituirea unui dosar se face prin reconstituirea înscrisurilor pe care le conținea. În vederea reconstituirii pot fi folosite orice mijloace de probă. Rezultatul reconstituirii se constată, după caz, prin ordonanța organului de urmărire penală confirmată de procuror sau prin hotărârea instanței dată cu citarea părților. Hotărârea de reconstituire este supusă apelului, iar hotărârea pronunțată de instanța de apel este supusă recursului.
În sens criminalistic pot fi reconstituite numai acele înscrisuri degradate sau distruse parțial. Reconstituirea poate fi judiciară, cazul reconstituirii criminalistice, și extrajudiciară, în cazul degradării prin inundație, incendii, vechime etc. a unor documente aparținând altor unități publice sau private, altele decât organele judiciare.
Refacerea sau reconstituirea criminalistică poate privi înscrisuri degradate sau distruse prin rupere sau tăiere, prin incendiere, prin umezeală sau în urma unor inundații etc., fiecare având reguli aparte.
De exemplu, refacerea documentelor rupte sau tăiate începe cu identificarea bucăților de hârtie în funcție de aspectul materialului, de dispoziția scriiturii, de culoarea cernelii etc., apoi începe operațiune de refacere, de la marginile documentului către centru (muchiile sunt mai ușor de identificat datorita marginii drepte pe care o au). Documentul reconstituit se fixează între două plăci de sticlă sau între două folii transparente de plastic. Se pot folosi si benzi ușor adezive, care se pot desprinde după, dar în nici un caz bucățile de hârtie nu se lipesc.
Reconstituirea unui înscris ars este o operațiune mult mai laborioasă, care presupune folosirea unor tehnici și substanțe chimice moderne. De exemplu, ridicarea de la fața locului a unui înscris în stare avansată de carbonizare se poate face numai după pulverizarea acestuia cu soluție de șerlac sau fixativ de păr. De asemenea pentru analiza de laborator înscrisul trebuie mai întâi pulverizat cu vapori de apa, ulei de ricin sau soluții de polimeri, ele asigurând elasticitatea hârtiei sau un strat de peliculă transparentă care conservă documentul. Revelarea scriiturii pe hârtia carbonizată se face prin fotografiere separatoare de culori, radiații ultraviolete sau radiații infraroșii.
Înscrisurile suferă un grad diferit de deteriorare sub acțiunea apei, în funcție de calitatea hârtiei și a cernelii, de vechimea documentului dar și de proprietățile apei – aciditate, gradul de poluare, temperatură, viteza de curgere etc. Prima operațiune de reconstituire constă în uscarea hârtiei. Uscarea se va face la temperatura constantă, nu foarte ridicată și ferit de lumina soarelui pentru a evita îngălbenirea puternică. Foile de hârtie se usucă separat iar apoi se întind prin presare între două plăci de sticlă. Revelarea scriiturii pe documentele a căror urme de cerneală au fost șterse de apă se face prin fotografiere de contrast, fotografiere separatoare de culori, amplificare electronică, teleexaminare, cu radiații ultraviolete, infrarosșii sau roentgen ori cu reactivi chimici, ca ultimă soluție.
CAPITOLUL III
ASPECTE DESPRINSE DIN JURISPRUDENȚA INSTANȚELOR ROMÂNEȘTI
ȘI JURISPRUDENȚA C.E.D.O.
Secțiunea I – Aspecte desprinse din jurisprudența instanțelor românești referitoare la probe și înscrisuri
Tribunalul București, Secția I penală, decizia nr. 238 din 8 martie 2005
Necesitatea administrării probelor atât în faza de urmărire penală, cât și în cea de cercetare judecătorească – art. 63 C. proc. pen.
Chiar dacă probele din cursul urmăririi penale conturează Vinovăția inculpatului, instanța» în baza rolului activ, este obligată să efectueze cercetarea judecătorească,, administrând nemijlocit probele care s-au strâns în faza de urmărire penală, precum și orice alte probe pe care le consideră utile, pertinente și concludente pentru aflarea adevărului.
Prin decizia penală nr. 238 din 8 martie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2033/2005 al Tribunalului București, Secția I penală, s-a dispus admiterea apelului declarat de către inculpatul C.C. împotriva sentinței penale nr. 2865 din 10 decembrie 2004, pronunțată în dosarul nr. 226/2004 al Judecătoriei Buftea, desființarea sentinței penale atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.
Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut următoarele:
Prin sentința penală nr. 2865 din 10 decembrie 2004, Judecătoria Buftea a dispus, în baza art. 208 alin. (1) C. pen., condamnarea inculpatului C.C. la o pedeapsă de 1 an închisoare. în baza art. 865 C. pen., raportat la art. 85 alin. (1) C. pen., a anulat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere de 3 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 1533/2003 a Tribunalului București, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 664/2004 a Curții de Apel București. S-a făcut aplicarea art. 865 alin. (2) C. pen. raportat la art. 85 alin. (1) C. pen. și art. 34 lit. b) C. pen., inculpatul având de executat o pedeapsă de 3 ani închisoare. Aceasta a fost suspendată sub supraveghere pe o durată de 6 ani, reprezentând termen de încercare.
Instanța de fond a reținut următoarele:
În data de 18 septembrie 2003, inculpatul CC i-a solicitat părții vătămate T.C., în timp ce se aflau în curtea sa din localitatea Voluntari, jud. Ilfov, să-i împrumute telefonul mobil pentru a efectua un apel telefonic. După ce partea vătămată i-a remis telefonul mobil, inculpatul a părăsit curtea și nu i-a mai restituit părții vătămate telefonul.
În speță, a motivat judecătorul fondului, ne aflăm în unul din acele cazuri desemnate în literatura juridică prin expresia „deținere supravegheată" și care se caracterizează prin aceea că posesia sau detenția în sensul legii civile asupra bunului mobil – obiect material al furtului – aparține unei alte persoane decât cea care exercită deținerea prin posesie. în aceste situații, autorul furtului este un simplu detentor de fapt, în sensul comun al noțiunii, care în baza însărcinării primite, exercită doar o putere fizică asupra bunului aflat în paza sa, în numele, în interesul și sub supravegherea proprietarului, fiind un simplu instrument al posesiei sau detenției. In acest context, fapta detentorului exclusiv material, inculpatul C.C., de a converti caracterul deținerii sale, pur fizică, a telefonului mobil într-o deținere efectivă echivalează cu luarea bunului din posesia părții vătămate T.C., fără consimțământul acesteia, în scopul însușirii pe nedrept și întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de furt, prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen.
Examinând actele și lucrările dosarului, Tribunalul a apreciat că hotărârea instanței de fond nu este legală și temeinică, motiv pentru care a desființat-o cu trimitere spre rejudecare.
Din analiza actelor dosarului, tribunalul a constatat că judecătorul fondului a pronunțat o hotărâre de condamnare fără să administreze în mod direct și nemijlocit mijloacele de probă din acte și, eventual, cele de care înțelegea să se folosească în apărare inculpatul, așa încât în cauză nu a fost efectuată cercetarea judecătorească, ceea ce echivalează cu o nesoluționare a fondului.
Astfel, deși inculpatul a fost prezent la termenele din 30 ianuarie 2004, 13 februarie 2004 și 10 septembrie 2004, acesta nu a fost audiat pe motivul lipsei unui act prin care să-și dovedească identitatea și, cu toate acestea, instanța l-a condamnat fără să efectueze nici un act de cercetare judecătorească (în afară de comisia rogatorie dispusă în vederea audierii martorului V.A.M. de Judecătoria Giurgiu, declarație ce se reduce la 3 rânduri).
Totodată, deși partea vătămată a fost prezentă atât la termenul din 30 ianuarie 2004, cât și la termenul din 13 februarie 2004, nici aceasta nu a fost audiată în legătură cu împrejurările în care a fost comisă fapta și nici nu a fost întrebată dacă înțelege sau nu să se constituie parte civilă în cauză, dacă și-a recuperat bunul sustras, în ce modalitate etc.
Prin urmare, pentru toate aceste considerente, tribunalul a constatat că judecătorul fondului nu a efectuat o cercetare judecătorească în conformitate cu prevederile legale.
Tribunalul București, Secția I penală, sentința nr. 991 din 31 august 2006
Imposibilitatea audierii părții vătămate și a martorilor în faza de cercetare judecătorească. Consecințe – C. proc. pen., art. 323 alin. (3), art. 327 alin. (3).
Împrejurările obiective care au condus la imposibilitatea de audiere a părții vătămate și a martorilor în faza de cercetare judecătorească nu pot constitui prin ele însele un argument în reținerea apărării inculpaților, potrivit căreia sunt victimele unei înscenări din partea acestora, câtă vreme fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză confirmă versiunea oferită de partea vătămată și martori în faza de urmărire penală, prin care susțin săvârșirea faptei de către inculpați.
Mai mult, chiar în condițiile în careta fost declarat apel de către procuror, instanța de apel, în limitele efectului devolutiv al acestei căi ordinare de atac, era obligată ca, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept.
În acest context, instanța de apel avea obligația, în condițiile apariției unei noi legi, și anume Legea nr. 289 din 11 octombrie 2005. privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea fenomenului infracțional în domeniul transportului pe calea ferată, publicată în Monitorul Oficial nr. 922 din 17 octombrie 2005 – care în art. 6 reglementează sustragerea de componente ale căii ferate, de bunuri din vagoanele care sunt în compunerea unui tren aflat în circulație sau programat pentru circulație – să pună în discuție această infracțiune, în raport cu infracțiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, pe calea dispozițiilor art. 334 C. proc. pen. referitoare la schimbarea încadrării juridice și în condițiile legii penale mai favorabile statuate în art. 13 C. pen., urmând să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecății, pentru a-și putea pregăti apărarea, obligație pe care însă nu a respectat-o.
Totodată, instanța de apel, judecând cauza, a omis să constate că inculpatul nu a fost ascultat la prima instanță, întrucât nu a fost prezent, și, având posibilitatea ca în apel să-l asculte, în conformitate-cu art. 378 alin. (2) cu referire la art. 323 C. proc. pen., prima instanță. de control judiciar a încălcat această obligație.
Astfel, în raport cu nerespectarea dispozițiilor legale sus arătate, în cauză este incident cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen.
Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate avea în vedere solicitarea procurorului, în recurs, de a se efectua schimbarea încadrării juridice din art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (3) lit. f) C. pen. în art. 6 din Legea nr. 289/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen., reținând cauza spre rejudecare, deoarece s-ar încălca dublul grad de jurisdicție, precum și limitele impuse în art. 385h alin. (1) C. proc. pen., în condițiile unei cercetări judecătorești deficitare, în care au fost ascultați numai o parte din martorii indicți în rechizitoriu, inculpatul nefiind ascultat nici cu privire la fapta pentru care a fost trimis în judecată, fiind lipsit și de posibilitatea formulării de cereri și probe în apărare, așa încât nu este aplicabil în acest stadiu procesual față de contextul concret al cauzei, cazul de casare prevăzut în art. 3851 pct. 17 C. proc. pen.
Față de considerentele ce preced, recursul inculpatului a fost admis, sentința penală nr. 309 din 23 iunie 2005 și decizia penală nr. 485 din 6 decembrie 2005 au fost casate și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.
Notă: Date fiind exigențele art. 3859 C. proc. pen., ale efectului devolutiv parțial al recursului, instanța de control judiciar este obligată, eu excepția situațiilor prevăzute în art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., să se limiteze la a analiza hotărârea atacată numai pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri noi, care îi sunt prezentate.
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penată, decizia nr. 973 din 14 martie 2006
Probe administrate în cursul urmăririi penale. Hotărâre de condamnare bazată exclusiv pe acestea – C. proc. pen., art. 62.
Instanța nu-și poate întemeia hotărârea de condamnare exclusiv pe probe administrate în faza de urmărire penală, având obligația de a le readministra nemijlocit în cadrul cercetării judecătorești.
Prin decizia penală, nr. 973 din 14 martie 2006 pronunțată în dosarul nr. 21009/1/1005, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, a admis recursul declarat de inculpatul S.C. împotriva, deciziei penală nr. 710/A din 23 septembrie 2005 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. A casat decizia penală atacată și sentința penată nr. 1019 din 14 iulie 2005 a Tribunalului București, Secția a II-a penală, și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București.
În baza lucrărilor din dosar, s-au constatai următoarele:
Tribunalul București, Secția a II-a penală, prin sentința penală nr. 1019 din 14 iulie 2005, l-a condamnat pe inculpatul S.C. la 6 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. după exercitarea pedepsei închisorii, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri, prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 lit. a) și art. 76 lit. a) C. pen. În temeiul art. 88 C. pen., a dedus din pedeapsă timpul reținerii și arestării preventive de la 12 iulie 2002 la zi, iar în temeiul art. 350 C. proc. pen., a menținut starea de arest a inculpatului.
A constatat consumată în procesul analizelor de laborator cantitatea de 0,09 g heroină în amestec cu cofeină.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarea situație de fapt:
La data de 12 iulie 2004, pe peronul central al Gării de Nord, inculpatul S.C., zis C., agent de pază al firmei B., i-a vândut martorului denunțător B.R. 3 bile de heroină, în schimbul sumei de 900.000 lei, fiind surprins, imediat după efectuarea tranzacției, de către polițiștii din cadrul, I.G.P.R.-B.C.C.O.A. București, având asupra sa suma de 900.000 lei formată din 9 bancnote de câte 100.000 lei, ale căror serii coincideau cu cele consemnate anterior într-un proces-verbal adresat în vederea efectuării flagrantului.
Aceste împrejurări de fapt sunt convingător dovedite prin constatările procesului-verbal de depistare încheiat la 12 iulie 2004 de polițiștii care au supravegheat tranzacția dintre inculpat și martorul denunțător și care au observat ex propriis sensibus cum acesta din urmă s-a întâlnit cu un individ în uniformă (cămașă albastră și pantalon de culoare închisă) și au făcut un schimb.
După aceea, martorul a predat organelor de poliție trei pungulițe din plastic transparent ce conțineau o substanță pulverulentă de culoare maronie, închise prin răsucire și ardere ce au fost luate și introduse într-un plic de hârtie sigilat.
Inculpatul S.C. a fost imediat imobilizat, iar la percheziția corporală asupra acestuia s-au găsit banii.
Procesul-verbal de depistare în flagrant a fost întocmit în prezența martorului asistent T.I.M., care a constatat prezența banilor asupra inculpatului.
De asemenea, martorul asistent a perceput în mod direct întâlnirea dintre inculpatul S.C. și B.R., observând ca după ce inculpatul a primit banii, cei doi și-au dat noroc, strângându-se de mâini. Declarația martorului asistent este susținută de declarația martorului B.R., care a arătat ca s-a dus la C. și i-a spus că are suma de 900.000 lei și vrea „bile", inculpatul i-a spus ca are bile și i-a dat banii, iar după ce a luat, a întins mâna dreaptă și a dat noroc cu el, lăsându-i în palmă cele trei pungulițe (predate apoi poliției), care conțineau heroină, potrivit concluziilor raportului de constatare tehnico-științifică nr. 2882885 din 12 iulie 2005.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul S.C., care a solicitat desființarea sentinței de fond și achitarea sa în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. În subsidiar a solicitat o reapreciere a circumstanțelor atenuante de care poate beneficia inculpatul.
Prin decizia penală nr. 710/A din 23 septembrie 2005, Curtea de Apel București, Secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie, a respins ca nefondat apelul.
Nemulțumit și de această hotărâre, inculpatul a atacat-o cu recurs. Prin recursul scris și prin apărător, a criticat decizia și sentința ca nelegale și netemeinice, cerând casarea lor și achitarea conform art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. A susținut că tot procesul este o înscenare, iar probatoriul administrat este neconcludent. In subsidiar a solicitat reducerea pedepsei.
Recursul este întemeiat.
Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
Din dispozițiile art. 200 C. proc. pen., rezultă că probele descoperite și strânse în cursul urmăririi penale nu pot servi drept temei de condamnare, ci numai pentru trimiterea în judecată. Potrivit art. 287 alin. (2) C. proc. pen., instanța își formează convingerea pe baza probelor administrate.
Probele strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate de către instanță, în cursul judecății, care se desfășoară în condițiile art. 289 și art. 290 C. proc. pen., adică prin administrarea lor în ședință publică, oral, nemijlocit și în contradictoriu.
Instanța trebuie să ajungă motivat la o soluție temeinică și legală numai în urma verificării probelor administrate-în cursul urmăririi penale și prin exercitarea rolului activ (art. 287 C. proc. pen.), prin administrarea oricăror altor probe care apar necesare.
În cauză, deși inculpatul a negat de la bun început săvârșirea infracțiunii și a susținut propria sa variantă, în sensul că a fost contactat de o femeie care 1-a rugat să primească niște bani de la un prieten de-al ei, iar după arestarea sa a susținut că procesul este o înscenare din partea poliției și denunțătorilor, prima instanță, contrar obligațiilor ce-i reveneau din textele de lege anterior menționate, nu i-a audiat pe frații B.R. și C., denunțători, și T.I.M., martor asistent la constatarea infracțiunii flagrante.
Citarea și audierea fraților B.R. și C, era necesară, pentru că, așa cum rezultă din declarațiile lor date în cursul urmăririi penale, ei au fost cei care nu numai că l-au denunțat pe S.C., dar au oferit și suma necesară organizării flagrantului, iar declarațiilor lor au reprezentat pentru procuror probe pe baza cărora s-a întocmit actul de sesizare a instanței.
Audierea martorilor denunțători și eventual confruntarea cu inculpatul este necesară pentru a se stabili cronologic activitățile desfășurate de cei doi, momentele din ziua de 12 iulie 2004, când se fac denunțurile, când se pregătesc banii și se realizează deplasarea la Gara de Nord.
Este necesară audierea direct, nemijlocit a martorului T.I.M., martor asistent, care să fie chestionat cu privire la aceleași aspecte, timpul, orele când a început operațiunea și când s-a terminat, eventualele contacte ale denunțătorilor cu alte persoane, fie direct fie prin legături telefonice și dacă acțiunea a fost filmată.
Audierea martorului T.I.M. este cu atât mai necesară cu cât din actele întocmite de agenții procedurali rezultă că refuzul martorului de a se prezenta în instanță pentru a fi audiat se datorează unor amenințări.
Așa cum rezultă din procesul verbal încheiat la 13 iunie 2005, martorul citat de prima instanță s-a prezentat în două rânduri pentru a fi audiat, însă datorită faptului că nu i s-a asigurat protecție și a fost amenințat în permanență cu bătaia el, soția și copilul, a plecat din instanță. Din același proces-verbal mai rezultă că, în situația în care va fi obligat să depună mărturie, martorul își va schimba declarațiile date inițial.
În urma audierii denunțătorilor și martorului asistent, instanța va trebui să administreze din oficiu orice alt probe care vor apărea necesare pentru a stabili dacă inculpatul a săvârșit infracțiunea ori fapta este rezultatul înscenării de către denunțători din dorința de a profita de dispoziții Ie art. 16 din Legea nr. 143/2000.
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, decizia nr. 5748 din 4 noiembrie 2004
Acte care nu suportă amânarea. Ridicare de obiecte și înscrisuri. Percheziție. Diferențiere – C. proc. pen., art. 96, art. 98, art. 100, art. 213.
Exigențele art. 213 C. proc. pen. impun organului de cercetare penală efectuarea unor acte ce nu suportă amânarea pentru a împiedica dispariția unor obiecte, înscrisuri sau pentru a le conserva. Aceste acte de cercetare penală nu reprezintă o percheziție – pentru a cărei efectuare se impune autorizarea judecătorului – și sunt supuse cenzurii procurorului care exercită supravegherea activității organului ce le-a efectuat sau procurorului competent.
Prin sentința penală nr. 4 din 15 ianuarie 2004, Tribunalul Covasna a condamnat pe inculpatul T.P. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 14 lit. c) din aceeași lege.
Instanță a reținut că, la 4 octombrie 2003, inculpatul a dat minorului G.Z. o pungă cu frunze și semințe de cânepă sălbatică. În seara aceleiași zile, cei doi au participat la o petrecere, unde mai mulți tineri au consumat băuturi alcoolice și au fumat țigări în care s-au introdus frunze și inflorescențe de canabis puse la dispoziție de minor. Efectuând o descindere la locuința respectivă, o patrulă de poliție a descoperit punga ce conținea canabis și a ridicat-o în vederea cercetărilor.
Curtea de Apel Brașov, prin decizia penală nr. 132/2004, a admis apelul procurorului și, rejudecând cauza, a achitat pe inculpat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu motivarea că procesul-verbal întocmit de lucrătorii de poliție, cu ocazia percheziției efectuate la 5 octombrie 2003, nu poate constitui mijloc de probă, fiind obținut în mod ilegal, întrucât la data respectivă nu era începută urmărirea penală în cauză, iar percheziția s-a efectuat fără a exista în acest scop dispoziția judecătorului.
Recursul declarat de procuror, prin1'care s-a cerut casarea deciziei instanței de apel și menținerea sentinței pronunțate de prima instanță, este fondat.
Potrivit art. 96 C. proc. pen., organul de urmărire penală sau instanța de judecată are obligația să ridice obiectele și înscrisurile ce pot servi ca mijloacele probă în procesul penal.
Percheziția, așa cum este reglementată în art. 100 C. proc. pen., are loc când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris dintre cele arătate în art. 98 tăgăduiește existența sau deținerea acestuia, precum și ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea .unei percheziții este necesară pentru descoperirea și strângerea probelor.
Din actele dosarului rezultă că în cauză nu a fost efectuată o percheziție domiciliară în sensul art. 100 C. proc. pen., lucrătorii de poliție deplasându-se la locuința respectivă în urma sesizării făcute de colocatari pentru tulburarea liniștii publice, ocazie cu care, descoperind punga ce conținea canabis, deținută ilegal, au procedat la ridicarea acesteia și au predat-o organelor de urmărire penală competente. Totodată, punga ce conținea canabis a fost predată de bună-voie lucrătorilor de politie.
Înlăturarea de către instanța de apel a mijloacelor de probă administrate de lucrătorii de poliție înaintea începerii urmăririi penale nu se justifică, întrucât organul de cercetare penală este obligat, potrivit art. 213 C. proc. pen., să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competența lui, iar lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, procurorului competent.
În consecință, recursul procurorului a fost admis, decizia atacată a fost casată și s-a dispus menținerea sentinței pronunțate de prima instanță.
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, decizia nr. 159 din 11 ianuarie 2005
Înscrisurile ca obiect material al infracțiunii. Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri – C. pen., art. 242, art. 272.
Reținerea sau distrugerea înscrisurilor emise de către un organ de cercetare penală și care reprezintă probă în procesul penal întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 272 C. pen.
Prin sentința penală nr. 68 din 15 iunie 2004, Curtea de Apel Timișoara a condamnat pe inculpatul S.D. pentru săvârșirea, între altele, a infracțiunii de sustragere de înscrisuri prevăzută de art. 242 alin. (1) și (3) C. pen.
Cu privire la această infracțiune, instanța a reținut că inculpatul, având calitatea de adjunct al șefului unei secții de poliție a preluat de la subordonații care au încheiat actele de constatare a unui accident rutier procese-verbale și flacoane cu probe biologice recoltate în vederea analizelor cerându-le să întocmească un alt proces-verbal mai favorabil celor răspunzători de accident. Probele biologice și procesele-verbale însoțitoare au rămas la inculpat, care le-a sustras și distrus.
Recursurile declarate de procuror și de inculpat cu privire la încadrarea juridică dată acestei fapte sunt fondate.
Examinând temeinicia criticilor formulate de recurenți, s-a constatat că distrugerea unui înscris emis de un organ de urmărire penală se încadrează în prevederile art. 272 C. pen., constituind o infracțiune care împiedica înfăptuirea justiției; infracțiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri prevăzută în art. 242 alin. (l) și (3) din același cod este o infracțiuni contra autorității, având ca obiect material alte înscrisuri decât cele aparținând sau destinate organelor de urmărire penală, instanțelor de judecată ori unui alt organ de jurisdicție. În speță conținutul infracțiunii prevăzute în art. 272 C. pen. este pe deplin realizat, actele dispărute fiind emise de un organ de cercetare penală și erau necesare soluționării unei cauze. ..
În consecință, constatând că faptei de distrugere de înscrisuri i s-a dat o greșită încadrare juridică, recursurile au fost admise, s-a schimbat încadrarea juridică din prevederile art. 242 alin. (1) și (3) în cele ale art. 272 C. pen., în baza cărui text de lege s-a dispus condamnarea inculpatului.
Judecătoria Sectorului 4 București, sentința nr. 2619 din 5 octombrie 2004
Expertiză grafologică. Limitele acesteia. Stabilirea obiectivelor expertizei în funcție de aspectele reclamate în sesizare – C. proc. pen., art. 116.
Obiectivele expertizei grafologice încuviințate în cauză trebuie stabilite astfel încât aceasta să clarifice toate aspectele reclamate, nefiind de acceptat ca aceasta să se limiteze doar la a se preciza dacă o persoană a întocmit sau nu un înscris, ci și – atunci când răspunsul este negativ și există scripte de comparație – să indice și persoana care a redactat înscrisul controversat.
Prin sentința penală nr. 2619 din 5 octombrie 2004, pronunțată în dosarul nr. 3279/2004 al Judecătoriei Sectorului 4 București, s-a dispus achitarea inculpaților P.G., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 288, art. 289, art. 291 și art. 293 C. pen., și T.M., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 26 raportat ia art. 288, art. 2&9, art. 291, art. 292 și art. 293 C. pen., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.
A fost respinsă acțiunea civilă formulată de partea civilă N.V.E.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, la data de 31 martie 2004, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București a trimis spre competentă soluționare plângerea formulată de N.V.E., în contradictoriu cu intimații P.G. și T.M., împotriva rezoluției Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București. Prin rezoluția susmenționată s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a plângerii formulate de N.V.E. împotriva rezoluției nr. 7484/P/2004, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimați, sub aspectul infracțiunilor enunțate.
În motivarea cererii adresate instanței, petenta a arătat că este nemulțumită de soluția pronunțată de Parchet, având în vedere că P.G. este fostul său ginere și cu două zile înainte de moartea fiicei sale a „fabricat" semnătura acesteia pe un contract de vânzare-cumpărare, prin care și-a înstrăinat un bun propriu cumpărat înainte de căsătorie din banii petentei; fiica sa avea cancer generalizat, nu era capabilă să țină în mână nici o linguriță; a solicitat efectuarea unei expertize grafologice care nu s-a efectuat.
La data de 22 august 2004 a fost audiată petenta – parte vătămată și s-a dispus efectuarea expertizei grafologice având ca obiective: dacă înscrisurile depuse drept scripte de comparație sunt semnate de una și aceeași persoană, P.V., și dacă contractul de vânzare-cumpărare este semnat de aceeași persoană care a semnat și scriptele de comparație. S-a efectuat raportul de expertiză, care a concluzionat că, deși există asemănare între cele două specimene de semnătură, respectiv de pe contract și de pe scriptele de comparație, nu se poate stabili dacă semnăturile vânzătoarei, a declarantei și mandantei de pe cerere și de pe contractul de vânzare-cumpărare au fost sau nu executate de P.V.
În instanță, după administrarea probelor, respectiv declarațiile părților, ale martorilor audiați și a expertizei criminalistice s-a reținut că defuncta P.V. a vândut lui T.M. apartamentul proprietate personală, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 953 din 11 mai 2001 al Biroului Notarului Public L., cu suma de 11.200 RON, scutind Judecătoria Sectorului 4 București de verificarea registrelor de sarcini. La data încheierii acestui contract de vânzare-cumpărare, deși vânzătoarea era foarte bolnavă, cu diagnosticul neoplasm ovarian operat, a avut discernământul nealterat, actul încheiat constituind o modalitate ca soțul său să rămână în continuare în apartament după decesul ei, deoarece în mod cert petenta – parte vătămată, mama sa, numita N.V.E., afirmase față de mai multe persoane că după decesul fiicei sale își va da ginerele afară din casă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel partea civilă, criticând-o pentru nelegalitate.
Prin decizia penală nr. 62 din 21 ianuarie 2005, pronunțată în dosarul nr. 6423/2004, Tribunalul București, Secția I penală, s-a admis apelul declarat de partea civilă N.V.E. împotriva sentinței penale susmenționate, s-a desființat sentința atacată și, în baza art. 2781 alin. (8) C. proc. pen., s-a admis plângerea formulată de petenta – parte vătămată împotriva rezoluției nr. 7484/P/2002 din 27 octombrie 2003 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București. S-a desființat rezoluția atacată și s-a trimis cauza Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București, în vederea efectuării de cercetări față de numiții P.G. și T.M., în sensul audierii unor martori și efectuării unei expertize grafice.
Tribunalul și-a motivat decizia astfel:
Tribunalul a reținut că în cadrul cercetării judecătorești instanța de fond a administrat mai multe probe, printre care și proba constând în expertiza criminalistică, având ca obiectiv stabilirea identității persoanei care a semnat documentele puse Ia dispoziție, ca scripte de comparație, respectiv dacă această semnătură aparține defunctei, printre înscrisurile avute în vedere de către expertul grafic aflându-se contractul de vânzare-cumpărare a imobilului, autentificat sub nr. 953 din 11 mai 2001 al Biroului Notarului Public L., declarația autentificată sub nr. 954 din 11 mai 2001, precum și procura încheiată cu același prilej, autentificată sub nr. 955 din II mai 2001.
În mod eronat s-a stabilit ca expertiza să aibă în vedere doar acest aspect, fără a se reține cele arătate în mod constant de către partea vătămată N.V.E., care a arătat în cuprinsul plângerii penale și al declarațiilor date ulterior că înțelege să reclame raptul că inculpatul P.G,, ajutat de către inculpata T.M., a falsificat semnătura defunctei sale fiice de pe contractul de vânzare-cumpărare a imobilului. În aceste condiții, expertiza ar fi trebuit să clarifice aspectele reclamate, respectiv dacă vreunul dintre intimații-inculpați au semnat înscrisurile arătate mai sus în locul defunctei, acesta trebuind să constituie, un obiectiv suplimentar al lucrării științifice. Dovadă că această verificare se impunea este și faptul că expertiza grafică a concluzionat – în limita obiectivului stabilit – că nu se poate stabili dacă semnăturile de pe actele în discuție aparțin defunctei P.V., iar fără a se stabili1 dacă aceste semnături aparțin sau nu unuia dintre inculpați, nu se poate pronunța o soluție legală și temeinică și nu se poate vorbi despre rolul activ al instanței care a făcut toate demersurile necesare aflării adevărului în cauză, așa cum impun dispozițiile art. 62 C. proc. pen.
Prin decizia nr. 597 din 5 aprilie 2005, pronunțată în dosarul nr. 603/2005, Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare.
Secțiunea a II-a – Aspecte desprinse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în baza art. 6 și altele din Convenție
Dănilă contra României – CEDO, secția a III-a, hotărârea Dănilă contra României, 8 martie 2007, 53897/00
În fapt, reclamantul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită. Printr-o hotărâre din data de 19 februarie 1997, reclamantul a fost achitat de instanța de fond, cu motivarea că faptele imputate nu au fost probate. Instanța a reținut că declarațiile unuia dintre martorii acuzării, concubinul persoanei care a formulat plângerea penală împotriva reclamantului, erau contradictorii. În plus, ele se contraziceau cu cele ale altor martori și cu alte probe administrate în cauză.
Apelul Parchetului a fost respins ca nefondat. Curtea de Apel a reținut, ca și instanța de fond, contradicția dintre declarațiile martorului acuzării și mai ales contradicția dintre acestea și declarațiile altor martori. Parchetul a formulat recurs.
La termenul de judecată reclamantului i s-a acordat ultimul cuvânt. Nici persoana care a formulat plângerea penală, nici martorii și nici reclamantul nu au fost audiați.
Printr-o hotărâre din data de 15 iulie 1998, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul parchetului și l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa de 4 ani închisoare cu executare și interzicerea drepturilor civile pentru o perioadă de doi ani.
Reclamantul s-a plâns Curții Europene că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața Curții Supreme de Justiție, care l-a condamnat fără a-l fi audiat și fără a fi audiat persoana care l-a denunțat.
Curtea a reținut că aspectele pe care Curtea Supremă de Justiție le-a examinat în vederea soluționării cauzei au avut un caracter predominant factual. Trebuia stabilit dacă reclamantul a atins o sumă de bani și dacă a primit mai multe bunuri din partea denunțătoarei.
Curtea a constatat că, spre deosebire de cauza Constantinescu împotriva României, prezenta cauză nu implică aplicabilitatea art. 3856 alin. 3 din Codul de procedură penală, potrivit căruia în cadrul unei proceduri de recurs împotriva unei hotărâri care nu este supusă căii de atac a apelului instanța este obligată să examineze cauza sub toate aspectele. Cu toate acestea, Curtea a remarcat că, deși Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat în cadrul unei proceduri de recurs împotriva unei hotărâri care a format obiectul unui apel, ea trebuia să procedeze totuși la propria apreciere a faptelor pentru a stabili dacă acestea sunt suficiente pentru a permite condamnarea reclamantului. Curtea a mai arătat că deși reclamantul nu a solicitat expres să fie audiat de instanța supremă, aceasta trebuia să ia măsuri pozitive în acest scop. Prin urmare, condamnarea reclamantului fără a fi fost audiat, mai ales având în vedere achitarea sa de instanțele inferioare, este contrară exigențelor unui proces echitabil.
Cu privire la absența audierii denunțătoarei, considerată principalul martor al acuzării, care, potrivit afirmațiilor concubinului său, plecase în Germania anterior trimiterii în judecată a reclamantului, Curtea a arătat că declarațiile date de aceasta în faza de urmărire penală au contribuit într-o măsură determinantă la condamnarea reclamantului. Or, numai instanța de fond a dispus citarea cu mandat de aducere a acesteia, pentru a fi audiată în calitate de martor, celelalte două instanțe limitându-se la a o cita în calitate de denunțător. Nu reiese din actele dosarului dacă autoritățile naționale au încercat să afle noua adresă, din Germania, a denunțătoarei, sau să verifice dacă aceasta a părăsit, cu adevărat, România.
Presupunând totuși că ar fi fost imposibilă asigurarea prezenței denunțătoarei în fața instanțelor și că autoritățile naționale au depus diligențele necesare pentru aducerea acesteia în fața instanței, Curtea remarcă faptul că instanța supremă a fost prima care l-a condamnat pe reclamant, după achitarea acestuia de instanțele inferioare, fără să facă o apreciere directă a declarațiilor reclamantului și a martorilor. Astfel, Curtea Supremă s-a pronunțat pe baza actelor aflate la dosarul primei instanțe, același dosar în baza căruia reclamantul fusese achitat în prima instanță și în apel.
În aceste condiții, potrivit Curții Europene, instanța supremă trebuia să procedeze la administrarea directă a probelor și să-i audieze din nou pe reclamant și pe unii martori, având în vedere, în special, chestiunile pe care le avea de tranșat și importanța acestora pentru reclamant. Ea trebuia s-o citeze pe denunțătoare și, dacă era necesar, să solicite audierea acesteia prin comisie rogatorie.
În consecință, Curtea Europeană a apreciat că, prin condamnarea reclamantului în absența audierii denunțătoarei, a fost încălcat art. 6 alin. 3 lit. d) din Convenție.
Khan contra Marea Britanie – CEDO, secția III, hotărârea Khan contra Marea Britanie, 12 mai 2000, 35394/97
Probă ilegală Consecințe.
Sarcina Curții este aceea de a verifica echitabilitatea procedurii privită în ansamblul său, ceea ce implică și examenul „ilegalității” probei administrate.
O conversație în cursul căreia reclamantul a admis să fie complice al unei importante rețele de droguri a fost înregistrată de poliție, care instalase un aparat de ascultare în care lui B., la care reclamantul fusese în vizită. Poliția nu se așteptase ca reclamantul să meargă să îl vadă pe B., care era plasat sub supraveghere. Deși a admis că pe înregistrare este vocea sa, reclamantul a pledat inițial nevinovat, însă după ce judecătorul a admis valabilitatea acelei probe, în ciuda faptului că parchetul a fost de acord că înregistrarea a constituit o atingere a vieții private a reclamantului, reclamantul și-a schimbat poziția și a pledat vinovat. Camera Lorzilor, sesizată de reclamant, a considerat că regula din common law după care elementele de probă pertinente obținute de o manieră abuzivă sau chiar ilegală rămân admisibile se aplică și în cazul utilizării unor aparate de înregistrare. Camera Lorzilor a mai considerat că utilizarea în cursul unui proces penal a unor înregistrări obținute cu violarea art. 8 din Convenție nu face ca procedura să fie inechitabilă.
Art. 6. Echitabilitatea procedurii. Curtea a considerat că nu este atribuția sa de a se pronunța asupra admisibilității unor mijloace de probă sau asupra culpabilității unei persoane, sarcina sa fiind aceea de a verifica echitabilitatea procedurii privită în ansamblul său, ceea ce implică și examenul „ilegalității” probei administrate. Curtea a constatat că înregistrarea în litigiu nu a fost ilegală prin raportare la dreptul intern, spre deosebire de situația din afacerea Schenk, ilegalitatea acesteia fiind raportată la art. 8 din Convenție care, la acel moment, nu făcea parte din dreptul intern britanic. Pe de altă parte, însă, Curtea a constatat că acea înregistrare a fost unica probă contra reclamantului, care s-a declarat vinovat doar după ce judecătorul a admis înregistrarea ca și mijloc de probă. Totuși, Curtea a observat că înregistrarea era un element de probă serios și care nu suscita niciun dubiu, astfel încât nevoie unei justificări foarte importante a modului în care a fost obținută era mai puțin importantă. În consecință, ținând cont și de faptul că reclamantul a încercat în toate stadiile procedurii să conteste înregistrarea, Curtea a considerat că nu există niciun motiv de a considera că procedura, privită în ansamblul său, a fost inechitabilă.
Shannon contra Marea Britanie – CEDO, secția IV, decizia Shannon contra Marea Britanie, 6 aprilie 2004, 67537/01
Administrarea echitabilă a probelor Înregistrări obținute de un particular.
Mijloacele de probă obținute de către un particular prin înșelarea unei persoane pot conduce uneori la o lipsă de echitate a procedurii.
Reclamantul, actor într-un serial televizat, a fost abordat de un jurnalist care s-a prezentat ca fiind un șeic din Dubai și care, în cursul unei seri petrecute în oraș, l-a întrebat dacă poate să îi facă rost de droguri pentru o seară. Jurnalistul a înscenat povestea după ce primise o informație potrivit căreia reclamantul ar furniza droguri în mediul actorilor. Reclamantul a procurat câteva doze de cocaină și canabis, iar toată povestea a fost înregistrată și publicată. Ulterior reclamantul a fost inculpat pentru trafic de stupefiante. În cursul procesului, acesta a cerut excluderea probelor obținute de către jurnalist prin înregistrarea discuțiilor din seara respectivă, însă instanța a respins cererea sa pe motiv că proba nu este provocată, întrucât el s-a angajat că poate face rost de drogurile respective.
Art. 6 „Dreptul la un proces echitabil” parag. 1. Echitabilitatea procedurii. Nu se poate exclude faptul că mijloacele de probă obținute de către un particular prin înșelarea unei persoane pot conduce uneori la o lipsă de echitate a procedurii. În speță, însă reclamantul s-a oferit să facă rost de droguri și niciodată în cursul procesului nu a afirmat că cele expuse în fața instanței nu corespundeau adevărului. De aceea, procedura a avut un caracter echitabil în ansamblul său, iar plângerea este lipsită de fundament.
Lucà contra Italia – CEDO, secția I, hotărârea Lucà contra Italia, 27 februarie 2001, 33354/96
Probe obținute în cursul urmării penale Administrarea probelor în fața instanței Obligativitate.
Atunci când o soluție de condamnare se fondează exclusiv sau într-o măsură determinantă pe depoziția unei persoane pe care inculpatul nu a putut-o niciodată interoga, Curtea a considerat că dreptul la apărare este restrâns de o manieră incompatibilă cu exigențele art. 6.
Fiind găsiți având asupra lor cocaină, N. și C. au fost arestați. N. a declarat la poliție că s-a dus împreună cu C. la locuința reclamantului, care s-a arătat dispus să le vândă drogurile. Inițial considerat doar martor, N. a fost ulterior considerat ca fiind „o persoană suspectată de a fi comis o infracțiune” și a fost interogat de către un procuror. Reclamantul și C. au fost trimiși în judecată pentru trafic de droguri, în timp ce împotriva lui N. s-a deschis o procedură distinctă pentru detenție de droguri. Chemat să depună mărturie în cadrul procesului reclamantului, N. a preferat să își exercite dreptul la tăcere pe care i-l recunoștea legea internă, ținând cont că era învinuit de comiterea unei infracțiuni. În acest condiții, instanța a utilizat declarațiile făcute inițial de către N. în fața procurorului, pe baza acestor reclamantul fiind condamnat la 8 ani de închisoare.
Art. 6 § 3 lit. d. Elementele de probă, trebuie, în principiu, să fie prezentate în prezența inculpatului, în audiență publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Acest principiu poate suferi excepții, atâta vreme cât nu sunt realizate în detrimentul drepturilor apărării. Dacă uneori poate fi necesar recursul la declarații oferite în cursul urmăririi penale de către martori care, ulterior, de teama de repercusiuni sau alte motive refuză să le mai susțină în fața instanței, inculpatul trebuie să aibă posibilitatea adecvată și suficientă de a le contesta în cursul urmăririi penale sau a dezbaterilor. Atunci când o soluție de condamnare se fondează exclusiv sau într-o măsură determinantă pe depoziția unei persoane pe care inculpatul nu a putut-o niciodată interoga, Curtea a considerat că dreptul la apărare este restrâns de o manieră incompatibilă cu exigențele art. 6.
Noțiunea de „martor” pe care o utilizează art. 6 § 3 lit. d) din Convenție constituie o noțiune autonomă în sistemul Convenției și vizează nu doar martorii în sens strict, ci orice persoană care oferă o declarație în fața organelor judiciare și care poate fi luată în calcul pentru pronunțarea unei soluții. În consecință, chiar dacă N. nu a fost martor în sensul strict al termenului, art. 6 § 3 lit. d) este aplicabil în speță, iar faptul că reclamantul nu a putut să îl interogheze niciun moment, în ciuda faptului că declarația sa a constituit principala probă a acuzării, constituie o violare a art. 6 § 3 lit. d) din Convenție.
Kostovski contra Olanda – CEDO, Plenul, hotărârea Kostovski versus Olanda, 20 octombrie 1989, 11454/85
Probe obținute în cursul urmării penale Administrarea probelor în fața instanței Obligativitate.
În principiu, elementele de probă trebuie administrate în fața acuzatului în ședință publică, în vederea unei dezbateri contradictorii.
Art. 6. Administrarea echitabilă a probelor. Curtea a considerat că, în principiu, elementele de probă trebuie administrate în fața acuzatului în ședință publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Cu toate acestea, utilizarea unor mărturii oferite în faza de urmărire penală nu este, prin sine, contrară prevederilor art. 6, în măsura în care sunt respectate regulile apărării. Ca și regulă generală, aceste drepturi impun statului să îi acorde posibilitatea o ocazie adecvată și suficientă de a contesta mărturia împotriva sa și de a-l interoga pe autor la momentul depoziției sau mai târziu. Curtea admite că, la stadii anterioare ale anchetei, lupta împotriva criminalității organizate poate impune utilizarea unor surse oculte, anonime, însă fondarea unei hotărâri de condamnare în mod exclusiv pe astfel de probe face ca procedura să fie, privită, în ansamblu inechitabilă.
Servesc contra Franta – CEDO, secția III, decizia Serves versus Franța, 4 mai 2000, 38642/97
Probe obținute cu încălcarea dreptului la tăcere. Efecte.
Utilizarea de către acuzarea unor elemente de probă obținute prin constrângere sau prin presiuni, în contra voinței acuzatului, contravine dreptului acestuia din urmă de a nu contribui la propria incriminare.
În cursul unei patrulări, militarii plasați sub comanda reclamantului în Republica centr-africană au deschis focul asupra unui braconier, care a fost rănit mortal. Pus la curent, reclamantul a ordonat soldaților său de a nu povesti cele petrecute și a omis să își informeze superiorii asupra incidentului. Cu toate acestea, cele petrecute au fost descoperite de comandatul unității, care a declanșat o anchetă internă, care a constat în principal în interogarea celor implicați. Raportul realizat de către un ofițer de rang înalt acredita teza după care braconierul a fost îngropat după ce fusese doar rănit, responsabilitatea reclamantului fiind calificată ca fiind gravă. Reclamantul a fost ulterior trimis în judecată pentru complicitate la omor, fiind condamnat la patru ani de închisoare, una dintre probele existente în dosarul penal fiind raportul realizat de către ofițerii armatei, care conținea și declarații ale sale.
Art. 6. Echitabilitatea procedurii. În ceea ce privește utilizarea în cadrul procedurii penale a rapoartelor comandamentului militar, Curtea amintește că Convenția nu reglementează regimul probelor. Totuși, în materie penală, utilizarea de către acuzarea unor elemente de probă obținute prin constrângere sau prin presiuni, în contra voinței acuzatului, contravine dreptului acestuia din urmă de a nu contribui la propria incriminare. În speță, rapoartele au fost redactate în urma unei anchete a comandamentului militar conduse de către un înalt ofițer al armatei cu privire la aceleași fapte pentru care reclamantul a fost trimis în judecată în fața instanței penale. Pare evident că reclamantul a fost obligat să răspundă la întrebările ce i-au fost adresate în cadrul anchetei interne, întrucât interogatoriile au fost conduse de către superiorii săi ierarhici, iar refuzul de a răspunde îl putea supune unor sancțiuni disciplinare severe. Totuși, pentru a concluziona existența unei violări a art. 6., este important de verificat importanța acestor probe în cursul procesului penal. Or, în speță, nu rezultă din hotărârea de condamnare că instanța ar fi luat în calcul de o manieră cât de cât importantă declarațiile făcute de către reclamant în cadrul anchetei interne a armatei, ci mai degrabă decizia de condamnare s-a fundament pe declarațiile luate în cursul urmăririi penale și a procedurii de judecată. De aceea, constatând că raportul respectiv nu a avut nicio implicație în privința condamnării reclamantului, Curtea a constatat că echitabilitatea procedurii nu a avut de suferit de pe urma depunerii acelui raport la dosarul cauzei, astfel încât plângerea este inadmisibilă, fiind vădit nefondată.
Ernst și alții contra Belgiei – CEDO, secția II, hotărârea Ernst și alții contra Belgia, 15 iulie 2003, 33400/96
Identificarea sursei jurnalistice. Percheziții. Proporționalitate.
Realizarea unei percheziții care are drept scop identificarea sursei unor jurnaliști constituie o ingerință importantă în libertatea lor de exprimare.
La data evenimentelor, presa a publicat mai multe articole cu privire la activitatea parchetelor, care părea a fi imputabilă unui procuror din cadrul parchetului curții de apel Liège. Judecătorul de instrucție care conducea urmărirea penală contra acelui procuror pentru violarea secretului profesional a dispus efectuarea unor percheziții la domiciliile reclamanților, care erau ziariști, precum și la redacția jurnalului la care lucrau. De asemenea, perchezițiile au vizat și autoturismele a doi dintre reclamanți. Reclamanții nu au fost informați despre motivele percheziției în condițiile în care niciunul dintre ei nu era parte la procedură. Reclamanții au formulat plângeri penale contra judecătorului de instrucție și s-au constituit parte civilă, însă constituirea lor ca parte civilă a fost respinsă pe motivul existenței unui privilegiu al magistratului pentru actele realizate în timpul exercitării funcției. Reclamanții au intentat o acțiune în răspundere delictuală contra statului, care este încă în fază de judecată.
…………
3. Art. 10 („Libertatea de exprimare”). Perchezițiile realizate la domiciliile reclamanților constituie o ingerință în dreptul acestora la liberă exprimare. În raport de necesitatea unei astfel de măsuri într-o societate democratică, Curtea a constatat că perchezițiile au fost dispuse pentru a fi identificată sursa unor informații jurnalistice. În acest context, Curtea se întreabă dacă autoritățile nu ar fi avut la dispoziție și alte mijloace de a afla care dintre magistrații suspectați au violat secretul profesional, constatând că statul pârât ar fi trebuit să verifice prima dată existența unei violări a secretului profesional în cadrul organelor sale judiciare, înainte de a verifica implicarea reclamanților în această afacere. De aceea, Curtea a considerat că, deși motivele invocate pentru realizarea perchezițiilor sunt pertinente, ele nu sunt suficiente pentru a justifica o acțiune de asemenea amploare. De aceea, art. 10 a fost violat.
4. Art. 8 („Dreptul la respectarea vieții private și de familie”). Inviolabilitatea domiciliului. Fiind evident faptul că perchezițiile realizate constituie ingerințe în dreptul la viață privată și a respectului inviolabilității domiciliului reclamanților, Curtea trebuie să cerceteze dacă în speță au existat suficiente garanții contra arbitrariului. În acest context, Curtea a constatat că mandatele de percheziție au fost extrem de generale, întrucât nu precizau nimic despre fapta anchetată, asupra locurilor care făceau obiect al percheziției ori asupra bunurilor care trebuiau ridicate, lăsând astfel la dispoziția anchetatorilor aspecte extrem de importante. Ca urmare, un mare număr de obiecte, inclusiv memoriile calculatoarelor reclamanților, au fost ridicate, timp în care reclamanții au rămas într-o stare de ignoranță completă cu privire la motivele acestei operațiuni. De aceea, Curtea a considerat că modul de realizare a perchezițiilor a fost lipsit de proporționalitate, astfel că art. 8 a fost violat.
CAPITOLUL IV
C O N C L U Z I I
Probele în procesul penal reprezintă marea provocare a organelor judiciare atunci când apare necesitatea aplicării legii penale la un caz individual determinat. Potrivit art. 262 C.p.p. procurorul poate dispune trimiterea în judecată doar în măsura în care a strâns toate probele necesare pentru dovedirea vinovăției făptuitorului infracțiunii, iar instanța de judecată îl poate condamna pe inculpat doar dacă din administrarea probelor nemijlocit în ședința de judecată își formează convingerea că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat (art. 345 alin. 2 C.p.p.).
Mai mult chiar, strângerea probelor nu se poate face oricum, ci doar respectând anumite reguli impuse de legea procesual penală. Astfel, organul de urmărire penală adună probe atât în favoarea cât și în defavoarea inculpatului (art. 202 C.p.p.). Pe de altă parte, potrivit art. 64 alin. 2, mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.
În limbajul comun se face des confuzia între probă și mijloc de probă. Așa cum este definită de art. 63 alin. 1, constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei, în timp ce mijloacele de probă sunt niște căi, niște modalități concrete și recunoscute de lege prin care faptele și împrejurările ce constituie probe pot fi dovedite și aduse la cunoștința organelor judiciare.
Printre mijloacele de probă ce pot fi folosite în procesul penal, enumerate de art. 64 C.p.p., se află și înscrisurile. Din acest punct de vedere, al planului probator, înscrisurile pot avea o triplă semnificație:
– înscrisuri ca mijloc de probă prin conținutul lor ce reprezintă o expresie scrisă, fonetică, a gândirii și a voinței umane – sensul restrâns al noțiunii de înscris ca mijloc de probă în procesul penal, cel la care se referă art. 64 C.p.p.;
– înscrisurile în sens larg, aici urmând să fie cuprinse și înscrisurile care cuprind o redare a altor mijloace de probă, cum ar fi declarațiile părților din proces, rapoartele de expertiză, transcrierile interceptărilor audio-video etc.;
– înscrisurile ca mijloc material de probă, atunci când ele au valoare probatorie nu prin conținutul lor ci prin urmele infracțiunii pe care le poartă sau prin locul în care au fost găsite, ca de exemplu urme de sânge, amprente, un înscris găsit în buzunarul făptuitorului etc.
Cele mai importante înscrisuri ca mijloace de probă sunt procesele-verbale. Acestea pot emana de la:
– organele de poliție judiciară, procuror, instanța de judecată;
– organele inspecțiilor de stat, alte organe de stat, precum și ale unităților publice; organele de control și cele de conducere ale administrației publice și ale unităților publice; ofițerii și subofițerii din cadrul jandarmeriei; comandanții de nave și aeronave, agenții de poliție de frontieră;
– lucrători operativi și alte cadre ce fac parte din organele de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale, inclusiv investigatori sub acoperire.
Procesele-verbale încheiate de aceștia constituie mijloace de probă dacă sunt consemnate în cuprinsul lor constatări personale prin propriile simțuri ale agentului constatator referitoare la săvârșirea infracțiunii. Dimpotrivă, dacă sunt cosemnate relatările altor persoane, sau concluzii ale unor specialiști ele pot fi folosite doar ca mijloace de probă distincte, ca de exemplu declarații, rapoarte de expertiză etc.
Obținerea înscrisurilor necesare probării vinovăției în procesul penal se poate face prin mai multe procedee. Două dintre ele sunt foarte asemănătoare, respectiv ridicarea de înscrisuri și percheziția, dacă nu chiar identice așa cum a constatat și literatura de specialitate. Diferența constă în faptul că, în timp ce la procedeul de ridicare de înscrisuri se cunoaște existența înscrisurilor, locul acestora și, uneori, cine le deține, în cazul percheziție aceasta se întreprinde cu scopul descoperirii unor astfel de înscrisuri, a căror existență nu se cunoaște, dar, eventual, se bănuiește.
Ambele procedee, pe lângă eficiența pe care o demonstrează, au și aspecte negative, cele mai disputate fiind încălcarea unor libertăți constituționale: secretul corespondenței (art. 28 din Constituție) și inviolabilitatea domiciliului (art. 27 din Constituție). În lumina acestor dispoziții este pe deplin înțeles de ce ridicarea de înscrisuri și percheziția beneficiază de reglementări exprese și de strictă interpretare.
Prin urmare, ridicare corespondenței poștale se poate dispune numai de către instanța de judecată față de învinuit sau inculpat (deci după începerea urmării penale) dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar ridicarea corespondenței se impune pentru stabilirea situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată. În cazuri urgente, ridicarea poate fi dispusă și de către procuror cu autorizarea ulterioară a instanței.
Cele mai aprigi controverse le-a provocat însă percheziția domiciliară, întrucât inviolabilitatea domiciliului este un principiu consacrat la cele mai înalte nivele legislative posibile, atât de către Constituția României cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 8). În consecință, percheziția poate fi dispusă doar de către instanța de judecată, prin încheiere motivată, numai după începerea urmăririi penale iar autorizația emisă putând fi folosită o singură dată. Percheziția poate fi începută numai între orele 06:00 – 20:00, în prezența persoanei al cărei domiciliu se percheziționează sau, în caz de imposibilitate, în prezența unui reprezentant, cu participarea unor martori asistenți. Este interzisă efectuarea în același timp cu percheziția a oricăror acte procedurale în aceeași cauză, care prin natura lor împiedică persoana la care se face percheziția să participe la percheziție (art. 104 alin. 5). Organul care efectuează percheziția trebuie să se legitimeze și să prezinte autorizație, fără de care persoana percheziționată are dreptul să se opună. Procedura percheziției se consemnează într-un proces-verbal.
Toate aceste prevederi legale sunt tot atâtea garanții împotriva arbitrariului care ar putea aduce atingere libertății individuale.
În final, după obținerea întregului ansamblu probator, ultima operațiune care trebuie aplicată în vederea angajării răspunderii penale este aprecierea probelor.
În acest sens, probele nu au o valoare prestabilită, ci instanța de judecată își va forma convingerea din analiza întregului material probator. Pentru o apreciere corectă instanța de judecată nu se poate limita la materialul probator adunat de în faza de urmărire penală, ea fiind nevoită, potrivit art. 345 alin. 2 C.p.p., să administreze toate probele pe care le consideră pertinente, concludente și utile în mod nemijlocit în ședința de judecată.
În baza probelor analizate, procesul de aplicare a legii penale se finalizează cu stabilirea unei soluții, care poate fi, în faza de urmărire penală, neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală, clasarea sau trimiterea în judecată, iar în faza de judecată, încetarea procesului penal, achitarea ori condamnarea atunci când probele dovedesc săvârșirea infracțiunii cu vinovăție.
BIBLIOGRAFIE
Cesare Beccaria, Despre infracțiuni și pedepse, Editura Științifică, București,1965
Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Traian Cornel Briciu, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, Editura CH Beck, București, 2011
Rodica Conescu (Stănoiu), Obiectul probațiunii judiciare în procesul penal, Studii și Cercetări Juridice, nr. 3/1963
R.M. Cornescu, Obiectul probațiunii judiciare în procesul penal, în “Studii și cercetări juridice”, nr. 3/1963
Anastasiu Crișu, Drept procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2011
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu, Explicații teoretice ale codului de procedură penală român.Partea generală, Editura Academiei, București , 1975, vol. I
Constantin Dumitrescu, Curs de tehnică criminalistică, vol. II, editat de Școala militară de ofițeri a Ministerului de Interne, București, 1983
Coca George, Instituții de drept procesual penal. Curs universitar, Editura Wolters Kluwer, România, 2010
Ioan Griga, Drept procesual penal, Partea generală, Ed. Oscar Print, București, 2004
Ciolcă Iulia, Probele în procesul penal: practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2007
Nicu Jidovu, Bica Gheorghe, Drept procesual penal, Editura Fundația România de Mâine, București, 2007
Gheorghiță Mateuț, Procedura penală, partea generală, vol II, Editura Fundației “Chemarea”, Iași, 1997
Adrian Cristian Moise, Probele în criminalitatea informatică, Doctrină și Jurisprudență, PICCJ, nr. 4/2009
Ion Neagu, Tratat de procedură penală – partea generală, Editura Universul Juridic, 2010
Grațian Porumb, Drept procesual civil român, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1966
Dumitru Sandu, Criminalistică, vol. II, Editura Academia Universitară Atheneum, București, 1993
Emilian Stancu, Investigarea științifică a infracțiunilor, Tipografia Universității București, 1986
Camil Suciu, Criminalistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972
Grigore Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2007
Alexandru Țuculeanu, Ocrotirea drepturilor și libertăților constituționale în cazul percheziției corporale, în „Dreptul”, nr. 1/1999
Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, Editura CH Beck, București, 2010
Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. I, Editura Paidea, București, 1997
Buletinul Jurisprudenței 2004. Culegere de decizii pe anul 2004, Colectiv – Înalta Curte de Casație și Justiție, Editura C.H. Beck, 2005
Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1976, Colectiv – Tribunalul Suprem, ediție îngrijită de Ionescu Elisabeta, Sălăjan Ioan și Brancovici Ioan, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977
Culegere de practică judiciară penală pe anul 1996, Colectiv – Curtea de Apel București. Note de Vasile Papadopol, Editura Holding Reporter, București, 1998
Hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, culegere selectivă, vol. III, Editura Polirom, București, 2003
Probleme de criminalistică și criminologie, nr. 1, Procuratura României, 1981
Revista Română de Drept, nr. 1/1977
www.cdep.ro/pls/legis/ – Parlamentul României, Camera Deputaților, repertoriu legislativ
www.scj.ro – site-ul oficial al Înaltei Curți de Casație și Justiție
http://jurisprudentacedo.com/dreptul-la-un-proces-echitabil.htm – colecție a celor mai importante hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului
http://echr.coe.int/echr/en/hudoc – site-ul oficial al Curții Europene
http://www.avocatnet.ro – pagina juridică și colecție de hotărâri ale Curții Europene
Pentru Convenția Europeană a Drepturilor Omului a se vedea și – http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/E7126929-2E4A-43FB-91A3-B2B4F4D66BEC/0/ROU_CONV.pdf
BIBLIOGRAFIE
Cesare Beccaria, Despre infracțiuni și pedepse, Editura Științifică, București,1965
Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Traian Cornel Briciu, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, Editura CH Beck, București, 2011
Rodica Conescu (Stănoiu), Obiectul probațiunii judiciare în procesul penal, Studii și Cercetări Juridice, nr. 3/1963
R.M. Cornescu, Obiectul probațiunii judiciare în procesul penal, în “Studii și cercetări juridice”, nr. 3/1963
Anastasiu Crișu, Drept procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2011
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu, Explicații teoretice ale codului de procedură penală român.Partea generală, Editura Academiei, București , 1975, vol. I
Constantin Dumitrescu, Curs de tehnică criminalistică, vol. II, editat de Școala militară de ofițeri a Ministerului de Interne, București, 1983
Coca George, Instituții de drept procesual penal. Curs universitar, Editura Wolters Kluwer, România, 2010
Ioan Griga, Drept procesual penal, Partea generală, Ed. Oscar Print, București, 2004
Ciolcă Iulia, Probele în procesul penal: practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2007
Nicu Jidovu, Bica Gheorghe, Drept procesual penal, Editura Fundația România de Mâine, București, 2007
Gheorghiță Mateuț, Procedura penală, partea generală, vol II, Editura Fundației “Chemarea”, Iași, 1997
Adrian Cristian Moise, Probele în criminalitatea informatică, Doctrină și Jurisprudență, PICCJ, nr. 4/2009
Ion Neagu, Tratat de procedură penală – partea generală, Editura Universul Juridic, 2010
Grațian Porumb, Drept procesual civil român, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1966
Dumitru Sandu, Criminalistică, vol. II, Editura Academia Universitară Atheneum, București, 1993
Emilian Stancu, Investigarea științifică a infracțiunilor, Tipografia Universității București, 1986
Camil Suciu, Criminalistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972
Grigore Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2007
Alexandru Țuculeanu, Ocrotirea drepturilor și libertăților constituționale în cazul percheziției corporale, în „Dreptul”, nr. 1/1999
Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, Editura CH Beck, București, 2010
Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. I, Editura Paidea, București, 1997
Buletinul Jurisprudenței 2004. Culegere de decizii pe anul 2004, Colectiv – Înalta Curte de Casație și Justiție, Editura C.H. Beck, 2005
Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1976, Colectiv – Tribunalul Suprem, ediție îngrijită de Ionescu Elisabeta, Sălăjan Ioan și Brancovici Ioan, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977
Culegere de practică judiciară penală pe anul 1996, Colectiv – Curtea de Apel București. Note de Vasile Papadopol, Editura Holding Reporter, București, 1998
Hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, culegere selectivă, vol. III, Editura Polirom, București, 2003
Probleme de criminalistică și criminologie, nr. 1, Procuratura României, 1981
Revista Română de Drept, nr. 1/1977
www.cdep.ro/pls/legis/ – Parlamentul României, Camera Deputaților, repertoriu legislativ
www.scj.ro – site-ul oficial al Înaltei Curți de Casație și Justiție
http://jurisprudentacedo.com/dreptul-la-un-proces-echitabil.htm – colecție a celor mai importante hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului
http://echr.coe.int/echr/en/hudoc – site-ul oficial al Curții Europene
http://www.avocatnet.ro – pagina juridică și colecție de hotărâri ale Curții Europene
Pentru Convenția Europeană a Drepturilor Omului a se vedea și – http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/E7126929-2E4A-43FB-91A3-B2B4F4D66BEC/0/ROU_CONV.pdf
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Inscrisurile Ca Mijloace DE Proba In Procesul Penal (ID: 128244)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.