Inscrisurile

=== Inscrisurile ===

CAPITOLUL I

DEMERS INTRODUCTIV

SECȚIUNEA I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND JUSTIȚIA ÎN

STATUL DE DREPT

În literatură și jurisprudență, conceptul de jurisdicție are mai multe accepțiuni, două dintre acestea fiind relevante în procesul de înfăptuire a justiției în statul de drept.

Într-o primă accepțiune, termenul de jurisdicție desemnează puterea de a decide asupra conflictelor apărute între diferite subiecte de drept prin aplicarea legii, iar într-o altă accepțiune „totalitatea organelor prin care statul distribuie justiția”.

Termenul de stat de drept a apărut în doctrina juridică germană, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, ca un principiu potrivit căruia statul nu poate acționa decât în virtutea unei abilitări juridice, exercițiul puterii se realizează prin competența instituită și limitată prin drept.

Statul de drept se caracterizează prin faptul că înfăptuiește domnia legii în întreaga lui activitate, fie în raporturile cu cetățenii, fie cu diferitele instituții sociale de pe teritoriul său. Problema statului de drept apare însă mai complicată, ca urmare a faptului că statul, ca organizație instituțională, înzestrată cu suveranitate, a populației unui teritoriu determinat, nu acționează niciodată ca atare în relațiile lui interne sau externe, ci prin intermediul diferitelor organe.

Această constatare este valabilă atât pentru așa zisele „democrații directe”, cât și pentru cele reprezentative.

S-a apreciat că democrația directă este caracterizată ca un sistem de guvernământ în care poporul exercită puterea publică el însuși, fără să recurgă la intermediul unui individ sau al unei grupări de indivizi. Această definiție are valoare mai mult teoretică decât practică, deoarece în democrația directă chiar funcția legislativă este exercitată de un organ: Adunarea populară, care se reunește periodic și aceasta numai cu participarea acelor cetățeni care au acest drept.

Democrația directă presupune o populație cu o serioasă educație cetățenească, precum și o opinie publică însuflețită de mult interes pentru bunul mers al treburilor obștești.

Democrația indirectă sau reprezentativă – specifică acelor sisteme care se caracterizează prin faptul că puterea supremă în stat nu se exercită direct de popor, ci prin intermediul unui parlament ales.

În aceste democrații activitatea legislativă este înfăptuită prin intermediul parlamentului, activitatea executivă, prin cel al guvernului și al organelor administrației de stat sau locale, iar activitatea jurisdicțională, de către instanțele judecătorești.

Statul organizat în parametrii democrației reprezentative acționează în mod obișnuit în relațiile concrete prin 3 categorii principale de organe:

parlamentul;

organele executive;

organele judecătorești.

Pentru a putea fi vorba de un stat de drept, în ipoteza unei asemenea democrații, nici unul dintre aceste organe nu va putea să își desfășoare activitatea după bunul plac, ci numai în conformitate cu normele juridice prestabilite prin lege.

Statul de drept trebuie considerat ca un simplu instrument în folosul oamenilor ce-l alcătuiesc. Pentru a fi în prezența unui stat de drept este necesar să existe un sistem legislativ călăuzit de preocuparea permanentă de a ocroti personalitatea umană în integralitatea ei și de a-i crea condiții optime de dezvoltare.

Pentru a exista un stat de drept nu este suficient să se instituie un mecanism juridic care să garanteze respectarea riguroasă a legii, ci este totodată necesar ca acestei legi să i se dea un anumit conținut, inspirat de ideea promovării drepturilor și libertăților umane într-un spirit liberal și un larg democratism. Statul de drept nu poate constitui o realitate atâta timp cât prin Constituție se consacră absolutismul unuia dintre organele statului, fie el legislativ sau executiv. De aceea, statul de drept presupune existența unei așezări politice bazate pe separația puterilor statului, adică pe un sistem de frâne și contragreutăți, capabil să împiedice organele publice să abuzeze de atribuțiile cu care au fost învestite, să se realizeze o separație clară între organele sistemului judiciar și celelalte organe ale statului de drept.

Statul de drept trebuie înțeles ca un stat care, organizat pe baza principiului separației puterilor statului, în aplicarea căruia justiția dobândește o reală independență, și urmărind prin legislația sa promovarea drepturilor și libertăților inerente naturii umane, asigură respectarea strictă a reglementărilor sale de către ansamblul organelor lui în întreaga lor activitate.

Astfel, în Documentul final al Reuniunii de la Copenhaga asupra dimensiunii umane – 29 iunie 1990 – s-a subliniat că „statul de drept nu înseamnă pur și simplu o legalitate formală ce asigură regularitate și coerență în instaurarea și punerea în aplicare a ordinii democratice, ci și o deplină acceptare a valorii supreme a persoanei umane, garantată de instituții, constituind un cadru pentru expresia sa cea mai completă.”

Ca urmare, instituirea unui control menit să satisfacă interesele justițiabililor presupune atribuirea lui unor organe separate de puterea executivă, organe care, având o poziție suficient de consolidată față de acestea, să fie în măsură să ia hotărâri în deplină independență, fără amestec, indiferent din partea cui ar interveni.

Fără îndeplinirea acestor condiții statul de drept ar rămâne ca un obiect lipsit de conținut, iar cetățeanul vătămat ar fi lipsit de un remediu împotriva actelor administrative ilegale.

Statul de drept ca teorie si realitate s-a impus mult mai târziu în istoria societății, în principiu atunci când s-a considerat că și autoritățile publice, guvernanții trebuie să se supună unor reguli juridice.

Ca urmare, caracteristica fundamentală a statului de drept o constituie cucerirea pe cale, legală a puterii, și apoi exercitarea sa în conformitate cu cerințele legalității, ceea ce implică și simțul compromisului. Într-un asemenea stat, dreptul îndeplinește misiunea sa de intermediar între idealurile morale, filosofice și forțele reale, sociologice, între ordine și viață.

Potrivit prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituție, România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate.

Referindu-ne Ia aceste caracteristici, în statul de drept întinderea puterii trebuie să fie compensată de scurtimea duratei sale. Izvorul oricărei puteri politice sau civile trebuie să fie voința suverană a poporului și aceasta trebuie să-și găsească formule juridice potrivite de exprimare, astfel încât să poată funcționa în mod real ca o democrație.

Se impune să existe acele canale intermediare prin care circulă puterea, să fie stabilite garanții constituționale eficiente pentru realizarea reparației și autolimitării puterilor în stat.

Guvernarea prin drept, în cadrul sistemului de drept își are determinațiile sale în raport de ansamblul condițiilor interne și internaționale specifice într-o etapă dată.

Ca urmare, puterea de stat nu se identifică, în statul de drept, cu puterea politică, deoarece statul are funcția de arbitrare a intereselor politice și sociale opuse, existente în societate.

Doctrina, consideră ca trăsături definitorii ale statului următoarele:

subordonarea puterii față de drept; structura piramidală a puterii și difuzarea ei unui număr mare de organisme;

garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor;

participarea cetățenilor la exercitarea puterii prin controlul jurisdicțional și controlul de natură politică;

limitarea fiecăreia dintre cele trei puteri (legislativă, executivă și judecătorească), de către celelalte două.

Existența unui stat de drept și democratic depinde de îndeplinirea unei triple condiții: legalitatea, efectivitatea și legitimitatea dreptului.

Statul de drept contemporan nu înseamnă simpla conformare a puterii față de drept, ci și garantarea demnității umane și promovarea unei societăți libere.

Statul de drept nu se confundă cu principiul legalității. Rămâne o simplă teorie dacă nu este constituit dintr-un sistem de garanții, inclusiv juridice, care să asigure reala încadrare a autorităților publice în coordonatele dreptului.

Ca urmare, statul de drept are un conținut complex și în acest sens se consideră că suntem în prezența unui stat de drept acolo unde: domnia dreptului este evidentă, conținutul acestui drept valorifică la dimensiunile lor reale drepturile și libertățile cetățenești, se realizează echilibrul, colaborarea și controlul reciproc al puterilor publice, se realizează accesul liber la justiție.

Statul de drept presupune deci o delimitare clară a raporturilor constituționale dintre cele trei funcții (puteri): legislativă, executivă și judecătorească.

SECȚIUNEA A II-A

PROCESUL CIVIL, MIJLOC DE REALIZARE A JUSTIȚIEI ÎN PRICINILE CIVILE

1. Considerații generale privind sarcinile justiției.

În literatura juridică s-a arătat că în statul de drept justiția poate fi privită sub două aspecte: ca sistem al organelor judecătorești și ca activitate desfășurată de aceste organe.

Actele normative de drept material recunosc persoanelor fizice și juridice drepturi civile (se au în vedere nu numai drepturile recunoscute prin legislația civilă, dar și cele care intră în conținutul raporturilor de dreptul muncii, familiei, de drept comercial etc.) în scopul satisfacerii intereselor materiale și de altă natură în acord cu interesul public, potrivit legii și regulilor de conviețuire socială.

În mod obișnuit aceste drepturi sunt valorificate de titularii lor potrivit legii și sunt respectate de celelalte persoane care au obligația de a nu face nimic care să stânjenească exercitarea lor normală în situația în care drepturile nu sunt respectate sau sunt contestate, legea a organizat modul de apărare și valorificare a acestora pentru a fi soluționate conflictele ce apar, de către instituții juridice specializate și nu de către cei aflați în cauză.

Așadar, sarcina de a face dreptate, de a înfăptui justiția într-un stat de drept, revine organelor statului, special constituite în acest sens.

Constituția, consacră la art. 21 că „orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și intereselor sale legitime”, iar în alin. (2) „nici o lege nu poate îngrădi acest drept”.

În acest fel, legislația noastră a fost aliniată la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care în art. 6 pct. 1 prevede: „orice persoană are dreptul sâ-i fie examinată cauza sa în mod echitabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va decide asupra drepturilor și obligațiilor sale civile sau asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală împotriva ei. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis persoanelor sau publicului în timpul întregului sau a unei părți din proces, în interesul moralității, ordinii publice sau al securității naționale într-o societate democratică, când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o cer sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, când datorită unor împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției”.

Prevederi referitoare la accesul liber la justiție se găsesc și în alte articole ale legii fundamentale.

Astfel în art. 48 alin. (1) din Constituție, se arată că: „persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal al unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei”„.

Cu privire la sistemul organelor judecătorești, în art. 125 din Constituție, se prevede că: „justiția se realizează prin Curtea Supremă de Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”, iar Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, prevede la art. 2 alin. (2) că: „Instanțele judecătorești înfăptuiesc justiția în scopul apărării și realizării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor precum și a celorlalte drepturi și interese legitime deduse judecății” și în continuare la alin. (3) „Instanțele judecă toate procesele privind drepturile juridice civile, comerciale, de muncă, de familie, administrative, penale și orice alte cauze pentru care legea nu stabilește o altă competență”*.'

Din prevederile actelor normative menționate rezultă cu claritate necesitatea garantării și ocrotirii drepturilor civile de către stat.

2.2. Definirea procesului civil

După cum am mai arătat, persoana ale cărei drepturi civile nu sunt recunoscute, ori a fost tulburată în exercitarea lor (reclamantul) se poate adresa instanțelor de judecată competente a restabili situația de drept.

Sesizarea organului competent se face prin cererea de chemare în judecată. Pentru a putea fi soluționat litigiul, judecătorul cheamă în fața sa și pe cel înlegătură cu care reclamantul pretinde că i-a nesocotit, încălcat dreptul (pârât). După stabilirea împrejurărilor în care s-au săvârșit faptele, instanța se retrage pentru deliberare și pronunțarea hotărârii. Dacă una dintre părți (reclamantul sau pârâtul) nu este mulțumită de hotărârea dată, aceasta poate fi atacată prin intermediul căilor de atac, reglementate de lege.

Hotărârea ce a rămas definitivă sau irevocabilă poate fi pusă în executare silită, dacă este susceptibilă de executare, în cazul în care debitorul nu-și îndeplinește de bună voie obligația.

Schema aceasta sumară ascunde o activitate deosebit de complexă desfășurată de organele de justiție și de persoane (instanța de judecată, reclamant, pârât, alte organe). în cadrul acestei activități se nasc anumite raporturi procesuale, acestea dând naștere, de fapt, procesului civil.

Se poate spune deci că, procesul civil este activitatea desfășurată de: instanță, organul de executare și alte organe sau persoane care participă la înfăptuirea ?/ în pricinile civile, precum și raporturile dintre acești participanți, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor ori intereselor civile deduse judecății și executării silite a hotărârilor judecătorești sau a altor titluri executorii conform procedurii stabilite de lege'.

în cadrul înfăptuirii justiției, procesul civil este deci activitatea pe care o desfășoară organele de stat competente, cu participarea părților interesate, în vederea rezolvării conflictelor ce se ivesc în circuitul civil.

Procesul civil servește ca formă specială a constrângerii de stat pentru valorificarea în concret a dreptului subiectiv încălcat și prin aceasta, la restabilirea ordinii de drept tulburate2.

în principiu, procesul civil parcurge două mari faze:

faza judecății propriu-zise care se desfășoară mai întâi în fața instanței de
fond și se finalizează cu deliberarea și pronunțarea hotărârii, urmată de judecata în
calea ordinară de atac (apelul), etapă după care hotărârea rămâne definitivă sau
irevocabilă, urmată, dacă este cazul, de judecata în căile extraordinare de atac –
recursul, contestația în anulare și revizuirea, recursul în interesul legii și recursului
anulare care vizează hotărârile definitive sau irevocabile;

faza executării silite a hotărârii judecătorești incluzând activitatea instanței
de executare și a executorilor judecătorești ce-și îndeplinesc atribuțiile procesuale
sub controlul instanței.

Prima fază poate să aibă mai multe etape, fiecare cu un obiectiv propriu, subordonat celui general al procesului civil în ansamblu său. Procesul civil parcurge astfel o etapa scrisă, constând din încunoștințarea reciprocă a părților despre: pretențiile, apărările și probele de care dispun; apoi etapa dezbaterii procesului în ședința de judecată, deliberarea și pronunțarea hotărârii; etapa căilor de atac. Nu este obligatoriu ca procesul civil să parcurgă toate aceste etape. Spre exemplu, este posibil ca procesul să se termine fără o judecată propriu-zisă atunci când reclamantul își retrage acțiunea sau renunță Ia dreptul său, tranzacționează ori lasă pricina în nelucrare ori partea interesată nu exercită căile de atac împotriva hotărârii pe care o consideră legală și temeinică

CAPITOLUL II

NOȚIUNI GENERALE DESPRE MIJLOACELE DE PROBĂ

1.1. Noțiunea și importanța probelor în procesul civil

într-un sens mai larg, prin probă înțelegem fie acțiunea de stabilire a existenței sau inexistenței unui anumit raport juridic, fie mijlocul prin care se poate stabili raportul juridic ce trebuie dovedit, fie rezultatul obținut prin folosirea mijloacelor de probă, adică măsura în care acestea au reușit să formeze convingerea judecătorului cu privire la existența sau inexistența raportului juridic dedus judecății.

într-un sens mai restrâns, noțiunea de probă este utilizată în două accepțiuni Prima accepțiune în sens restrâns este aceea de mijloc de probă, adică mijlocul prevăzut de lege prin care se poate dovedi un raport juridic. în acest sens, art. 1170 C. civ. prevede că dovada se poate face prin înscrisuri, martori, prezumții și mărturisirea uneia din părți, iar Codul de procedură civilă mai reglementează expertiza și cercetarea la fața locului, la toate acestea urmând a se mai adăuga și probele materiale. A doua accepțiune în sens restrâns este aceea de fapt probator, adică un fapt materni j care, odată dovedit printr-un mijloc de probă, este folosit, la rândul său, pentru a dovedi un alt fapt material, determinant în soluționarea pricinii. Din acest punct dej vedere, faptele sunt de două categorii: fapte principale (facta probanda sau na probandae), care constituie raportul juridic dedus judecății și care trebuie dovedau precum și fapte probatorii (facta probanîia sau res probantes), care nu consun* raportul litigios, dar care contribuie la dovedirea existenței sau inexistenței acestuia. I

Probele au o importanță primordială în procesul civil. Pentru a putea pronu hotărârea, judecătorul trebuie să cunoască raporturile juridice civile dintre pi faptele care au dat naștere conflictului de interese dedus judecății, iar apoi să apl la aceste fapte norma de drept corespunzătoare. Cum litigiul nu poate fi rez numai pe baza afirmațiilor părților, afirmații care, de regulă, sunt contradictorii, rez

pozitive sau negative, sunt aproape imposibil de dovedit, dar aceste fapte nu interesează într-un proces civil, unde este totdeauna vorba de fapte determinante. Si negativa indefinita probări non potest id non inde este quia negativa, sed quia indefinita, quum nec affirmativa indefinita potest. De exemplu, este aproape imposibil de probat că o persoană nu a fost niciodată într-o anumită localitate (fapt negativ nedefinit), însă, se poate proba că persoana respectivă nu a fost în acea localitate la o anumită dată, la care se pretinde că a săvârșit un accident de circulație, prin dovedirea faptului pozitiv că la data respectivă se afla într-o altă localitate. De asemenea, este foarte greu de dovedit că s-a exercitat tot timpul posesia asupra unui bun (fapt pozitiv nedefinit), dar se poate proba că acel bun a fost în posesia persoanei respective într-un anumit moment etc.

Menționăm că sunt și cazuri în care însăși legea impune dovedirea unui fapt negativ, cum ar fi: art. 16 din Decretul nr. 31/1954 (cel care solicită declararea dispariției sau a morții pe cale judecătorească trebuie să dovedească că un anumit timp, un an, respectiv patru ani, nu s-a primit nici o veste despre existența acelei persoane); art. 993 și art. 1092 C. civ. (cel care solicită restituirea plății nedatorate trebuie să facă dovada faptului că nu datora nimic celui căruia i-a făcut plata); art. 1017 C. civ. (cel care se prevalează de un drept supus unei condiții suspensive negative trebuie să facă dovada că acel eveniment nu s-a realizat); art. 1019 C. civ. (cel care solicită constatarea consolidării unui drept afectat de o condiție rezolutorie trebuie să facă dovada că evenimentul respectiv nu s-a realizat și nici nu se mai poate realiza în viitor) etc.

în cazul în care judecătorul cunoaște personal faptele care formează obiectul litigiului, el nu poate să respingă probele cerute de către părți, pe motiv că sunt inutile, ci trebuie să pronunțe hotărârea judecătorească numai în baza probelor care au fost administrate în cauză, deoarece, în caz contrar, instanța superioară ar fi în imposibilitate de a mai exercita controlul judiciar sub aspectul temeiniciei hotărârii. Dacă judecătorul cunoaște împrejurări de fapt și depoziția sa este necesară pentru soluționarea pricinii, el poate fi audiat ca martor, devenind însă, potrivit art. 24 alin. (2) C, proc. civ., incompatibil.

Faptele asupra existenței cărora toate părțile din proces sunt de acord, numite fapte necontestate, nu au o forță probantă deosebită, judecătorul având posibilitatea de a se convinge, pe bază de probe, de realitatea sau de fictivitatea acestora.

Instanța se poate folosi în pronunțarea soluției de un fapt notoriu, adică de un fapt cunoscut de un mare număr de persoane, părțile urmând a fi dispensate de a mai administra probe pentru dovedirea lui. în cazurile în care pentru aplicarea unei dispoziții legale se cere ca un fapt să fie notoriu, partea interesată va trebui să dovedească notorietatea acelui fapt.

Nu este necesară nici dovedirea faptelor constatate (prezumtive), legea însăși considerându-le existente. Astfel, odată dovedit faptul vecin și conex pe care se sprijină o prezumție legală, nu mai este necesar să se administreze dovezi pentru stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune.

în privința chestiunilor prealabile, menționăm că faptele stabilite în materialitatea lor în instanța penală, nu mai pot forma obiect de probă în instanța civilă, nici pentruconfirmarea lor, care ar fî inutilă, dar nici pentru infirmarea lor, care este inadmisibilă, deoarece art. 22 C. proc. pen. dispune că hotărârea penală are în civil putere de lucru judecat cu privire la existența faptei, persoana care a săvârșit-o și vinovăția acesteia,

în mod excepțional și normele juridice pot constitui obiect al probei. Astfel, conform art. 7 din Legea nr. 105/1992, „conținutul legii străine se stabilește de instanța judecătorească prin atestări obținute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau un alt mod adecvat”, iar „partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada conținutului ei” [alin. (3) al acestui articol prevede că în cazul în care este imposibilă stabilirea conținutului legii străine, se aplică legea română].

Se admite că obiceiul sau uzanța convențională, nefiind decât o clauză tacită sub-ințeleasă în contracte (art. 981 C. civ.), constituie o chestiune de fapt și ca atare poate forma obiectul probei. Aceeași este soluția și în cazul obiceiului locului (la care legea trimite uneori, de exemplu, articolele 607, 610, 970, 980, 1359, 1447 și art. 1452 C. civ.), care nu este decât o variantă a obiceiului convențional.

1.2.2. Sarcina probei

Potrivit art. 1169 C. civ., cel care face o propunere în fața instanței de judecată rebuie să o dovedească, deci sarcina probei revine celui care face o afirmație.

Procesul civil fiind pornit de către reclamant, prin introducerea cererii de chemare in judecată, este firesc ca el să-și dovedească pretenția pe care a supus-o judecății -:mis probandi incumbit actori; probatio incumbit ei qui dicit, non ei qui negat. Prin armare, sarcina probei revine reclamantului.

Dacă reclamantul a dovedit faptul generator al dreptului său, pârâtul este obligat să asă din pasivitate și să se apere, să dovedească netemeinicia pretenției reclamantului.

Sunt situații în care pârâtul este obligat să preia inițiativa probei. Dacă invocă o excepție procesuală, el trebuie să facă dovada acesteia – in excipiendo reusfit actor. De asemenea, când pârâtul dobândește calitatea de reclamant (formulând o cerere ■convențională, o cerere de chemare în garanție), atunci i se aplică în întregime ' regula comună cu privire la sarcina probei.

într-un proces obișnuit, în principiu, sarcina probei se împarte între reclamant și Irit.

Ca o concluzie generală, se poate spune că partea care pretinde un fapt nou, tarar poziției dobândite de adversar, trebuie să îl dovedească.

Există unele situații în care pârâtul, păstrându-și această calitate, are totuși imul sarcina probei.

el, în cazul prezumțiilor legale relative, când legea presupune că stării de fapt ^Jarespunde o anumită stare de drept, beneficiarul prezumției trebuie să dovedească ma faptul din care decurge prezumția, iar partea potrivnică, dacă dorește să |»aame această stare, este obligată să administreze proba contrară. Articolul 1202 11) C. civ. prevede că „prezumția legală dispensă de orice dovadă pe acela în ■■rea căruia este făcută”, însă formularea textului nu este riguros exactă, deoarece ^r'xiarul unei prezumții legale trebuie să dovedească faptul vecin și conex pe care ■pnjină prezumția respectivă (mult mai ușor de probat, uneori chiar evident), iardin acel moment sarcina probei este răsturnată (de exemplu, potrivit art. 1138 alin. (2) C. civ., remiterea actului autentic constatator al creanței către debitor este o prezumție de plată, așa încât debitorul nu mai este obligat să dovedească direct faptul libera-țiunii sale, ci este suficient să exhibe titlul constatator, urmând ca dovada contrară să fie făcută de către creditor, probând că titlul i-a fost furat, că 1-a pierdut etc). Aceeași este situația și în cazul prezumțiilor legale absolute ce pot fi răsturnate prin mărturisire (beneficiarul prezumției va dovedi faptul vecin și conex pe care se sprijină prezumția, urmând ca partea adversă să administreze interogatoriul pentru a încerca să obțină recunoașterea faptului contrar), precum și în cazul prezumțiilor calificate ca intermediare sau mixte, nu însă și în cazul prezumțiilor legale absolute irefragabile (care nu pot fi combătute prin nici un mijloc de probă) și nici al prezumțiilor simple.

Sarcina probei este răsturnată și în acele litigii de muncă în care angajatorul este pârât, deoarece, potrivit art. 287 C. muncii, „sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare”. Spre exemplu, în cazul contestației împotriva deciziei de concediere, sarcina probei nu revine mai întâi celui care pretinde că măsura respectivă este nelegală sau netemeinică (cel concediat, are poziția procesuală de reclamant), ci celui împotriva căruia se formulează această pretenție (angajatorul, care are poziția procesuală de pârât).

O altă situație în care sarcina probei este răsturnată este aceea prevăzută de art. 58 alin. (2) C. fam., potrivit căruia, „dacă recunoașterea de paternitate este contestată de mamă, de cel recunoscut sau de descendenții acestuia, dovada paternității este în sarcina autorului recunoașterii sau a moștenitorilor săi.” Prin urmare, deși cel recunoscut, mama sau descendenții acestuia au calitatea de reclamant, aceștia nu au mai întâi sarcina probei, ci autorul recunoașterii (respectiv moștenitorii acestuia în caz de deces), deși pârât, fără să se fi probat ceva împotriva sa, trebuie să probeze că recunoașterea de paternitate corespunde realității.

Stabilirea părții căreia îi incumbă sarcina probei prezintă o importanță deosebită, întrucât în lipsă de probe sau atunci când probele administrate sunt insuficiente .ti nici nu s-ar mai putea produce alte probe, va pierde cel căruia îi revenea sarcina probei. Deci, se poate întâmpla ca o parte să nu obțină câștig de cauză, deși ar avea j dreptate, pentru că îi lipsește mijloacele de probă necesare dovedirii pretenției salt Se poate spune, metaforic, că în fața justiției, din punct de vedere al rezultatului, jh nu avea probe” este același lucru cu „a nu avea dreptate” – idem est non esse aut tem probări. Cum, de regulă, reclamantul este cel care trebuie să probeze mai iod afirmațiile sale, rezultă că, dacă el nu reușește să facă această dovadă, pretenția sa t< fi respinsă – actore non probante, reus absolvitur. Cererea de chemare în judecați j fi respinsă ca nefondată (neîntemeiată), iar nu ca nedovedită, deoarece, în sisten nostru procesual, judecătorul este obligat să aibă un rol activ în materie probate putând să ordone probe și din oficiu, după ce le-a pus în prealabil în discuția păi .3. Reguli comune referitoare Ia admisibilitatea, administrarea și aprecierea probelor

1.3.1. Admisibilitatea probelor

Orice mijloc de probă, pentru a fi admisibil, trebuie să îndeplinească următoarele condiții generale:

– proba să fie legală, deci să nu fie oprită de legea materială sau procesuală. De
exemplu: în cazul înscrisurilor autentice, constatările personale ale organului instru-
nentator nu pot fi contestate decât prin înscrierea în fals; în cazul prezumțiilor legale
jc-olute irefragabile este inadmisibilă proba pentru combaterea acestora, iar celelalte
prezumții legale absolute pot fi răsturnate numai prin mărturisire judiciară; în proce-
<i de divorț, art. 612 alin. ultim C. proc. civ. interzice folosirea interogatoriului
pentru dovedirea motivelor de divorț; potrivit art. 31 alin. (2) C. proc. civ., motivele
4t recuzare nu pot fi dovedite prin interogatoriu etc;

proba să fie verosimilă, adică să nu contravină legilor naturii, să nu tindă la
K . edirea unor fapte imposibile, ci a unor fapte reale, demne de a fi crezute;

proba să fie pertinentă, deci să aibă legătură cu obiectul procesului;

– proba să fie concludentă, adică să poarte asupra unor împrejurări care sunt de
■«ură să ducă la rezolvarea cauzei respective [art. 167 alin. (1) C. proc. civ.; textul
permite însă încuviințarea probei, fără a se mai examina concludenta, dacă ar fi
primejdie ca ea să se piardă prin întârziere].

Orice probă concludentă este și pertinentă, dar este posibil ca o probă pertinentă ■A nu fie totuși concludentă. Astfel, într-un proces care are ca obiect repararea preju-Ariului cauzat printr-o faptă ilicită, proba cu martori solicitată de către pârât pentru a bvedi că au mai fost și alți participanți, deși este pertinentă, nu este și concludentă, n:\irece art. 1003 C. civ. prevede că răspunderea este solidară. Dacă însă pârâtul :-licită încuviințarea unei probe pentru a dovedi culpa concurentă a victimei, proba pertinentă și concludentă, întrucât răspunderea se împarte între autor și victimă. Pe lângă aceste condiții generale de admisibilitate, pentru unele mijloace de probă stă și condiții speciale de admisibilitate.

1.3.2. Administrarea probelor

Administrarea probelor presupune examinarea a trei aspecte: propunerea pro-r, încuviințarea lor și administrarea propriu-zisă.

Propunerea probelor se face în faza inițială a procesului. Reclamantul trebuie să în cererea de chemare în judecată dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de re (art. 112 pct. 5 C. proc. civ.), iar pârâtul, în întâmpinare, trebuie să indice •• ezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt de cerere (art. 115 pct. 3 C. proc. civ.) i formulează cererea reconvențională, va arăta dovezile pe care își întemeiază nțiile [art. 119 alin. (2), raportat la art. 112 pct. 5 C. proc. civ.]. Potrivit art. 132 . (1) C. proc. civ., reclamantul, la prima zi de înfățișare, poate cere instanței să îi rde un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum și pentru a rx>une noi dovezi, iar alineatul ultim al aceluiași articol permite reclamantului să ră un termen pentru a depune întâmpinare la cererea reconvențională și a propunedovezile în apărare. Pârâtul, la cererea întregită sau modificată de către reclamant, poate face o nouă întâmpinare [art. 132 alin. (1) teza a Ii-a C, proc. civ.], în care să indice dovezile cu care se apără față de noile pretenții ale reclamantului. Dacă pârâtul care nu este reprezentat sau asistat de avocat nu a depus întâmpinare, la prima zi de înfățișare, președintele îi va pune în vedere să arate excepțiile, dovezile și toate mijloacele sale de apărare, despre care se va face vorbire în încheierea de ședință [art. 118 alin. (3) C. proc. civ.]. De asemenea, în cazurile în care întâmpinarea nu este obligatorie, pârâtul poate propune probe 3a prima zi de înfățișare.

Rezultă că, în principiu, propunerea probelor trebuie făcută prin cererea de chemare în judecată și prin întâmpinare sau, în anumite cazuri, cel mai târziu, la prima zi de înfățișare.

Sancțiunea nerespectării acestor dispoziții constă în decăderea părților din dreptul de a propune probele cu care tind să-și dovedească pretențiile și apărările lor, art. 138 alin. (1) C. proc, civ. dispunând că „dovezile care nu au fost cerute în condițiile art. 112, art. 115 și art. 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul instanței.”

Același articol prevede și excepții de la această sancțiune, indicând trei situații în care partea poate să ceară probe, deși dispozițiile legale mai sus amintite nu au fost respectate:

când nevoia dovezii ar reieși din dezbateri și partea nu o putea prevedea;

când administrarea dovezii nu pricinuiește amânarea judecății;

când dovada nu a fost cerută în condițiile legii, din pricina neștiinței sau lipsei
de pregătire a părții care nu a fost reprezentată sau asistată de avocat.

Pentru prima și pentru cea de a treia situație din cele mai sus menționate, partea adversă are dreptul la contraprobă numai asupra aceluiași aspect.

Deși, aparent, ar fi firesc ca mai întâi să se facă dovada și numai după aceea să se facă și contradovada, art. 167 alin. (3) C. proc. civ. dispune că, pe cât posibil, dovada și dovada contrară vor fi administrate în același timp. Dacă se încuviințează o dovadă cu martori în condițiile art. 138 C. proc. civ., contradovada trebuie cerută în aceeași ședință, dacă ambele părți sunt de față, iar dacă partea potrivnică lipsește, în ședința următoare, ori, în caz de împiedicare, la prima zi când se înfățișează [art. 167 alin. (4) și (5) C. proc. civ.].

Așadar, părțile au obligația să propună probele în același timp.

Dacă o parte a renunțat la o dovadă pe care a propus-o, partea adversă poate să și-o însușească ea [art. 168 alin. (3) C. proc. civ.]. De asemenea, instanța poate ordona dovezile pe care le va găsi de cuviință, chiar dacă părțile se împotrivesc [art. 129 alin. (5) C. proc. civ.].

Probele propuse în aceste condiții trebuie puse de către instanță, înainte de a le încuviința, în discuția contradictorie a părților. După aceasta, instanța va da o încheiere de admitere sau de respingere a probelor propuse, care trebuie să fie motivată, în încheierea prin care se încuviințează dovezile trebuie să se arate faptele ce vor trebui dovedite, precum și mijloacele de dovadă încuviințate [art. 168 alin. (1) C. proc. civ.]. Când o parte s-a opus la o probă propusă de cealaltă parte, încheiere» va arăta și temeiurile pentru care proba a fost încuviințată sau respinsă, pentru diaceastă încheiere, formând corp comun cu hotărârea ce se va pronunța pe fond, este supusă controlului judiciar. Dacă instanța a încuviințat o probă, ea nu mai poate reveni asupra ei decât motivat și numai dacă proba a devenit neconcludentă sau inutilă.

în situația în care s-a încuviințat o dovadă ce necesită cheltuieli, sub sancțiunea decăderii, partea este obligată să depună în termen de 5 zile suma fixată de instanță. Acest termen poate fi prelungit până la 15 zile, dacă s-au încuviințat dovezi potrivit art. 138 pct. 2 și pct. 4 C. proc. civ. Depunerea sumei se va putea face și după împlinirea termenului, dacă prin aceasta nu se amână judecata(art. 170 C. proc. civ.). Dacă proba a fost ordonată de instanță din oficiu, suma se avansează de partea în folosul căreia se administrează.

Administrarea propriu-zisă a probelor se face în fața instanței de judecată, dacă legea nu dispune altfel [art. 169 alin. (1) C, proc. civ.], în ordinea statornicită de aceasta [art. 168 alin. (2) C. proc. civ.], înainte de începerea dezbaterilor asupra fon-Jului pretențiilor deduse judecății [art. 167 alin. (2) C. proc. civ.].

Sunt și situații în care probele nu sunt administrate de către instanța care judecă rrocesul: administrarea probelor prin comisie rogatorie [art. 169 alin. (4) C. proc. civ.]; pot rămâne câștigate cauzei probele administrate de o instanță necompetentă (art. 160 C. proc. civ.) sau de o instanță de la care pricina a fost strămutată [art. 40 alin. (4) :eza a Il-a C. proc. civ.], ori într-o cerere perimată [art. 254 alin. (2) C. proc. civ.].

De asemenea, prin recenta modificare legislativă au fost introduse dispoziții referitoare la cercetarea procesului în cazul administrării probelor de către avocați «art. 24l'-24122C. proc. civ.).

Recurgerea la procedura alternativă a administrării probelor de către avocații care asistă și reprezintă părțile din proces (respectiv de către consilierii juridici care reprezintă părțile) este posibilă numai în cazul litigiilor patrimoniale și numai dacă acestea nu au ca obiect drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție.

Procedura administrării probelor de către avocați este facultativă și presupune consimțământul tuturor părților din proces. Acest consimțământ poate fi exprimat fie in fața instanței, la prima zi de înfățișare, personal de către parte sau prin mandatar cu împuternicire specială, caz în care instanța va lua act prin încheiere, fie prin înscris riocmit în fața avocatului, care este obligat să certifice consimțământul și semnătura pirții pe care o asistă sau o reprezintă. Dacă sunt mai multe părți asistate de același r.ocat, consimțământul se va da de fiecare dintre ele separat. Consimțământul astfel oprimat, ca orice act juridic unilateral, nu poate fi revocat unilateral.

Fiecare parte este obligată să declare că, pentru procedura administrării probelor •jt către avocați, alege domiciliul la avocatul care o reprezintă.

După constatarea valabilității consimțământului dat de fiecare parte, instanța: va ezolva excepțiile ce se invocă ori pe care le poate ridica din oficiu; va hotărî asupra tcrerilor de intervenție formulate de părți sau de terțe persoane, în condițiile legii; va jeiamina fiecare pretenție și apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a ■limpinării și a explicațiilor avocaților; va constata care din pretenții sunt recunos-Lace și care sunt contestate; va dispune, la cerere, măsuri asigurătorii, măsuri pentru tarea reclamantului, de achiesarea pârâtului sau de tranzacția părților; va încuviința probele solicitate de părți, pe care le găsește concludente, precum și pe cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea procesului; va decide în legătură cu orice alte cereri care se pot formula la prima zi de înfățișare. Dacă, potrivit legii, cererile menționate mai sus pot fi formulate și ulterior primei zile de înfățișare, instanța poate acorda în acest scop un termen scurt dat în cunoștință părților reprezentate prin avocat.

Pentru administrarea probelor de către avocați, instanța va stabili un termen de până la 6 luni, ținând seama de volumul și complexitatea acestora. Termenul astfel stabilit va putea fi prelungit dacă, în cursul administrării probelor: se invocă o excepție sau un incident procedural asupra căruia, potrivit legii, instanța trebuie să se pronunțe, caz în care termenul se prelungește cu timpul necesar soluționării excepției sau incidentului; a încetat, din orice cauză, contractul de asistență juridică dintre una din părți și avocatul său, ipoteză când termenul se prelungește cu cel mult o lună pentru angajarea altui avocat; una dintre părți a decedat, situație în care termenul se prelungește cu timpul în care procesul este suspendat potrivit art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc.civ. sau cu termenul acordat părții interesate pentru introducerea în proces a moștenitorilor; a intervenit o altă cauză de suspendare a procesului, cu excepția celei prevăzute de art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc.civ., când termenul se prelungește cu perioada suspendării.

în cel mult 15 zile de la încuviințarea probelor, avocații părților vor prezenta instanței programul de administrare a acestora, purtând semnătura avocaților, în care se va arăta locul și data administrării fiecărei probe. Programul se încuviințează de instanță, în camera de consiliu, și este obligatoriu pentru părți și avocații lor. Dacă este cazul, programul încuviințat de instanță va fi comunicat, de îndată, procurorului. Nerespectarea nejustificată a programului încuviințat de instanță atrage decăderea părții din dreptul de a mai administra proba respectivă.

Probele pot fi administrate în cabinetul unuia dintre avocați sau în orice alt loc convenit, dacă natura probei impune aceasta.

Părțile, prin avocați, sunt obligate să-și comunice înscrisurile și orice alte acte, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau în mod direct, sub luare de semnătură. Martorii vor fi ascultați, la locul și data prevăzute în programul încuviințat de instanță, de către avocații părților, în condițiile art. 192 și art. 196 C. proc. civ. Ascultarea martorilor se face fără prestare de jurământ, punându-li-se însă în vedere că, dacă nu vor spune adevărul, săvârșesc infracțiunea de mărturie mincinoasă. Despre toate acestea se face mențiune în declarația scrisă. Mărturia se va consemna întocmai de către o persoană convenită de părți și se va semna, pe fiecare pagină și la sfârșitul ei, de către avocații părților, de cel ce a consemnat-o și de martor, după ce acesta a luat cunoștință de cuprinsul consemnării. Orice adăugiri, ștersături sau schimbări în cuprinsul mărturiei trebuie încuviințate prin semnăturile celor menționați mai sus, sub sancțiunea de a nu fi luate în seamă. Dacă mărturia a fost stenodac-tilografiată, aceasta va fi transcrisă. Atât stenograma, cât și transcrierea ei vor fi semnate și depuse la dosar. Părțile pot conveni ca declarațiile martorilor să fie și autentificate de un notar public. în cazul în care este încuviințată o ■in 1, în programul administrării probelor părțile vor trece numele expertului pe r C ■- or alege prin învoiala lor, precum și numele consilierilor fiecăreia dintre ele.

■htuI este obligat să efectueze expertiza și să o predea avocaților părților, sub

kicură de primire, cu cel puțin 30 de zile înainte de termenul fixat de instanță

W- administrarea tuturor probelor. De asemenea, el are îndatorirea să dea expli-

■ avocaților și părților iar, după fixarea termenului de judecată, să se conformeze

■•miilor art. 211 și urm. C. proc. civ.

« cursul administrării probelor de către avocați, instanța va fi sesizată pentru

■ftvarea anumitor incidente. Astfel:

• dacă una dintre părți formulează o cerere, invocă o excepție, invocă inadmisibi-

vreunei probe sau orice alt incident privind administrarea probelor, instanța, i încheiere dată în camera de consiliu, cu citarea celeilalte părți, se va pronunța de sau în cel mult 30 de zile de la data la care a fost sesizată. încheierea poate fi numai odată cu fondul procesului. în aceleași condiții, instanța va hotărî cererii de înlocuire a martorilor, de ascultare din nou sau de confruntare a respectiv se va pronunța cu privire la cererea de a se admite noi martori sau t probe ce se dovedesc necesare și care nu puteau fi prevăzute;

• in cazul în care înscrisul este deținut de o autoritate sau de o altă persoană, soli-
^R£ înscrisului va fi făcută de către instanță, potrivit dispozițiilor art. 175 C. proc. civ.,

l 4upă depunerea înscrisului, acesta va fi comunicat în copie fiecărui avocat; •• dacă una dintre părți nu recunoaște scrisul sau semnătura dintr-un înscris, ^ar.ta. la solicitarea avocatului părții interesate, va proceda la verificarea de scripte;

– cercetare la fața locului se va face de către instanță. Procesul-verbal de consem-
k a celor constatate la fața locului va fi întocmit în atâtea exemplare câte părți sunt

La fi înmânat avocaților acestora, în cel mult 5 zile de la efectuarea cercetării;

– interogatoriul va fi luat de către instanță, la termenul stabilit, cu citarea părților
k camera de consiliu. Copii de pe interogatoriul astfel luat, precum și de pe cel

|bus și primit potrivit art. 222 alin. (1) C. proc. civ. vor fi înmânate de îndată avo-■pior părților;

– martorii la care se referă art. 195 C. proc. civ. (minorul sub 14 ani și cel lipsit de
^:;mământ) vor fi ascultați numai de către instanță;

– dacă părțile nu se învoiesc asupra alegerii expertului, instanța, la cererea păr-
■r. va proceda la desemnarea acestuia, potrivit art. 202 C. proc. civ.;

aplicarea măsurii amenzii judiciare și obligarea la plata de despăgubiri, în cazu-condițiile prevăzute de dispozițiile art. 108!-1084C. proc. civ., pot fi dispuse de ațâ. la cererea avocatului sau a părții interesate.

ipă administrarea tuturor probelor încuviințate de instanță, reclamantul, prin tul său, va redacta concluziile scrise privind susținerea pretențiilor sale. Aceste tii vor fi trimise, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, sau vor nate în mod direct, sub luare de semnătură, celorlalte părți din proces și, când razul, Ministerului Public. După primirea concluziilor scrise ale reclamantului, parte, prin avocatul său, va redacta propriile concluzii scrise. Acestea vor ficommunicate, în același mod, reclamantului, celorlalte părți, precum și, când este cazul, Ministerului Public.

Avocații părților vor alcătui pentru fiecare parte câte un dosar și unul pentru instanță, în care vor depune câte un exemplar al tuturor înscrisurilor prin care, potrivit legii, se constată administrarea fiecărei probe. Dosarele vor fi numerotate, șnuruite și vor purta semnătura avocaților părților pe fiecare pagină.

Dosarul cauzei astfel întocmit va fi prezentat instanței, la expirarea termenului stabilit de instanță în acest scop, de către avocații părților, împreună. Primind dosarul, instanța va fixa termenul de judecată, care se dă în cunoștință părților, iar acest termen nu va putea fi mai lung de o lună de la data primirii dosarului. La termenul astfel fixat, instanța poate proceda la judecarea în fond a procesului, acordând părților cuvântul pentru a pune concluzii prin avocat.

La termenul fixat pentru judecată, instanța, dacă socotește necesar, va dispune, prin încheiere motivată, să fie administrate nemijlocit în fața sa toate sau numai unele dintre probele administrate de avocați. într-o asemena situație, pentru administrarea probelor instanța va stabili termene scurte, în continuare, date în cunoștință părților.

1.3.3. Aprecierea probelor

Aprecierea probelor constă în operațiunea mentală pe care o va face instanța pentru a determina puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale tuturor probelor împreună. Judecătorul va examina cu atenție probele administrate în cauză, pronunțând soluția pe baza acestora, în raport de intima sa convingere.

Trebuie menționat că în anumite cazuri, puterea de apreciere a judecătorului cunoaște unele îngrădiri, pe care le vom evidenția atunci când ne vom ocupa de forța probantă a fiecărui mijloc de probă în parte.

1.4. Asigurarea dovezilor

în mod obișnuit, probele se administrează în cursul dezbaterilor judiciare, deci după sesizarea instanței cu judecarea cauzei. Sunt însă situații când un mijloc de probă ce ar putea servi la soluționarea pricinii poate dispărea încă înainte de începerea procesului, ori chiar în cursul procesului, dar mai înainte de faza propunerii și administrării probelor. Dacă persoana interesată ar fi limitată la administrarea acestei probe pe calea obișnuită, adică în cursul desfășurării procesului, este posibil ca ea să nu mai fie în măsură să-și dovedească pretenția sau, după caz, apărarea. Pentru a preveni o astfel de situație, legea a reglementat procedura asigurării dovezilor (art. 235-241 C. proc. civ.), care mai este cunoscută și sub denumirea de «ancheta in futurum», procedură care are ca scop conservarea unei probe necesare într-un eventual proces sau chiar într-un proces pendente.

Articolul 235 C. proc. civ. prevede că oricine are interes să constate de urgenți . mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea unor lucruri mișcătoare sau nemișcătoare, ori să dobândească recunoașterea unui înscris, a unui fapt sau a unui drept, va putea cere administrarea acestor dovezi dacă este primejdie ca ele să dispari sau să fie greu de administrat în viitor. Pericolul dispariției sau îngreunarăadministrării dovezii în viitor este o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanței. Cererea poate fi făcută chiar dacă nu este primejdie în întârziere, în cazul în care pârâtul (cel care urmează a fi chemat în instanță pentru asigurarea dovezii, iar nu eventualul pârât din procesul în care se va folosi proba) își dă învoirea.

Persoana interesată, care poate fi oricare dintre părțile viitorului proces, trebuie să facă o cerere pentru asigurarea dovezii, ce va cuprinde, pe lângă elementele necesare oricărei cereri adresate instanței judecătorești (art. 82 C. proc. civ.) și elementele >pecifice acestei materii, anume: dovezile a căror administrare o pretinde, faptele ce roiește să dovedească, precum și primejdia întârzierii sau învoirea pârâtului [art. 236 alin. (2) C. proc. civ.].

Asigurarea probelor se poate cere pe cale principală, deci înainte de a exista o ecată asupra fondului, situație în care competența aparține judecătoriei în cir-scripția căreia se află martorul sau obiectul cercetării, dar și pe cale incidentală, în timpul judecății, dacă nu s-a ajuns la faza administrării probelor, situație în ic este competentă instanța care judecă procesul principal. Considerăm că asigu-k* probelor pe cale principală trebuie făcută de către judecătorie și în cazurile în e cererea asupra pretenției dedusă judecății ar fi de competența în primă instanță a banalului, art. 236 alin. (1) teza I C. proc. civ. reprezentând o normă specială în ^r,e de competență, iar, ca orice normă specială, se aplică prioritar ori de câte ori I ■• ?rba de un caz ce intră sub incidența prevederilor sale.

Cererea se judecă în camera de consiliu, cu sau, în caz de urgență deosebită, fără părților. Instanța se pronunță printr-o încheiere, iar în situația în care cererea ute. se va dispune administrarea dovezii de îndată sau la un termen ulterior, ce •~.\a prin încheierea respectivă. Instanța trebuie să limiteze soluția la scopul . deci întinderea cercetării instanței se va mărgini numai la aprecierea admi-țx\ probei și la verificarea îndeplinirii cerințelor prescrise de lege pentru i procedură.1

:i asigurarea s-a cerut pe cale principală, încheierea, care este executorie, fi atacată cu recurs. Termenul de recurs este de 5 zile, însă curge de la pro-t sau de la comunicare, după cum încheierea s-a dat cu sau fără citarea r Așadar, dacă încheierea s-a dat cu citarea părților, ea poate fi recurată în I de 5 zile de la pronunțare, iar dacă încheierea s-a dat fără citarea părților, ca va trebui să fie comunicată părților, iar termenul de recurs este de 5 zile de ■B.-care.

i figurarea s-a cerut pe cale incidentală, încheierea poate fi atacată numai » hotărârea ce se va pronunța asupra fondului.

d s-a solicitat consemnarea mărturiei unei persoane, efectuarea unei expertize, ^•crea unui anumit înscris, a unui fapt sau a unui drept, administrarea acestordovezi se va face potrivit regulilor privitoare la administrarea probei cu martori, a expertizei sau a recunoașterii.

Dacă o persoană interesată cere constatarea de urgență a unei anumite stări de fapt, care ar putea să înceteze sau să se schimbe până la administrarea dovezilor, președintele instanței în circumscripția căreia urmează a se face constatarea va delega un executor judecătoresc din aceeași circumscripție să constate la fața locului această stare de fapt. Președintele poate încuviința efectuarea constatării fără înștiințarea aceluia împotriva căruia se cere. Executorul judecătoresc va consemna într-un pro-ces-verbal toate împrejurările cu privire la starea de fapt respectivă. Dacă la efectuarea constatării, cel împotriva căruia s-a cerut nu a fost de față, acestuia i se va comunica, în copie, procesul-verbal de constatare. Procesul-verbal de constatare întocmit de executorul judecătoresc face dovada până la proba contrară. în practică, aceste prevederi, înscrise în art. 239 C. proc. civ., sunt relativ frecvent utilizate înainte de declanșarea unor procese de partaj, în cazurile în care bunurile se află în folosința exclusivă a unuia dintre coproprietari (coindivizari) sau devălmași și există pericolul ca unele dintre acestea să dispară ori să fie ascunse.

Ca o aplicație a art. 97 C. proc. civ., art. 240 C. proc. civ. stabilește că, în caz de urgență deosebită, președintele poate încuviința că administrarea dovezii sau constatarea prin executorul judecătoresc să se facă și în zilele de sărbătoare ori în afara orelor legale.

Dovezile conservate prin această procedură pot fi folosite și de partea care nu a cerut administrarea lor [art. 241 alin. (1) C. proc. civ., text ce constituie o aplicație a principiului general desprins din art. 168 alin. (3) C. proc. civ., anume că dovezile nu aparțin părților, ci cauzei].

în cursul procesului asupra fondului cauzei, aceste probe au aceeași valoare probantă ca și în cazul în care s-ar fi administrat în cursul judecății, putând fi combătute prin alte mijloace de probă. Instanța care judecă fondul va avea în vedere și cheltuielile prilejuite de administrarea probelor prin procedura mai sus prezentată

CAPITOLUL III

ÎNSCRISURILE CA MIJLOC DE PROBĂ

2.1. Definiția și clasificarea înscrisurilor

Prin înscris se înțelege orice declarație, despre un act juridic sau fapt juridic stricto sensu, făcută prin scriere de mână, dactilografiere, litografiere, imprimare pe hârtie sau pe orice alt material.

înscrisurile se clasifică în înscrisuri preconstituite (acelea care au fost întocmite cu intenția de a fi folosite ca mijloc de probă în cazul ivirii unui eventual litigiu) și înscrisuri nepreconstituite (care nu s-au întocmit în scopul de a fi folosite ca mijloc de probă într-un litigiu, dar care, în mod accidental, sunt totuși utilizate pentru dovedirea raportului juridic litigios).

După scopul pentru care au fost întocmite, precum și după efectul lor, înscrisurile preconstituite se împart în originare sau primordiale (sunt întocmite în vederea constatării încheierii, modificării sau stingerii unui raport juridic), recognitive (suntiite în scopul recunoașterii existenței unui înscris originar pierdut, pentru a-1 și confirmative (sunt întocmite pentru a confirma un act juridic lovit de jțbce relativă).

M funcție de modul lor de întocmire, înscrisurile preconstituite (și semnate) se

*xă in înscrisuri autentice și înscrisuri sub semnătură privată.

D-ră raportul dintre ele, înscrisurile se împart în originale și copii. Articolul 1188

■v. se ocupă de situația înscrisurilor autentice de pe care s-au scos copii legali-

I Aceste copii fac dovada, sub rezerva prezentării originalului. Dacă originalul nu

h>L copiile legalizate au o putere doveditoare diferită, în funcție de distincțiile

mc în alin. (2) al aceluiași articol. însă, duplicatele de pe înscrisurile notariale

■r- ve scot cu citarea părților) au aceeași forță probantă ca și originalul (art. 55 din

be> nr. 36/1995), iar certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au

■ri?: putere doveditoare ca și actele întocmite în registrele de stare civilă (art. 13

fcUgeanr. 119/1996).

I 2-2. înscrisurile autentice

I 2-2.1. Noțiune

Arucolul 1171 C. civ. definește înscrisurile autentice ca fiind acelea care s-au mm. cu solemnitățile cerute de lege, de un funcționar public, care are dreptul de a kpona în locul unde actul s-a încheiat.

| A>adar, pentru ca înscrisul autentic să fie valabil, trebuie îndeplinite cumulativ ■ condiții: să fie întocmit de un funcționar public; acesta să fie competent din punct jiedere material și teritorial; să fie respectate formalitățile prescrise de lege.

Tonstituie înscrisuri autentice: înscrisurile autentice notariale, actele de stare «ti. hotărârile judecătorești, procesele-verbale întocmite de agenții procedurali icinați cu înmânarea actelor de procedură, actele de procedură îndeplinite de jtorii judecătorești etc.

1 :. 2. Avantajele înscrisului autentic. Forța probantă

in unele situații, încheierea actului juridic în formă autentică este prevăzută de

: pentru însăși valabilitatea actului ca operațiune juridică (negotîum).

In alte situații, deși pentru valabilitatea operațiunii juridice nu este necesară forma

atică, părțile recurg totuși la aceasta, în considerarea avantajelor pe care le

ntă înscrisul autentic. Astfel:

– înscrisul autentic se bucură de o prezumție de autenticitate și validitate, astfel încât
I care îl folosește este scutit de orice dovadă, proba contrară revenind celui care îl

stă. Așadar, înscrisul, care prin forma și aparența sa (semnătura funcționarului, I:al autorității etc.) are înfățișarea unui înscris autentic regulat întocmit, se bucură de jmția că el emană în realitate de la cei care figurează ca semnatari, iar dacă i se estă autenticitatea, cel care invocă înscrisul nu are a face nici o dovadă, sarcina ei trecând asupra părții care contestă sinceritatea și autenticitatea înscrisului;

– înscrisul autentic notarial care constată o creanță certă și lichidă, în momentul în
: aceasta ajunge la scadență, are putere executorie (art. 66 din Legea nr. 36/1995deci poate fi pus în executare, fără a mai fi nevoie de vreo judecată și nici măcar de învestirea cu formulă executorie. Executarea silită a obligației constatată în înscrisul autentic se suspendă de drept în cazul în care se pune în mișcare acțiunea penală împotriva pretinsului autor al falsului, însă, dacă înscrisul autentic este defăimat ca fals, pe cale incidentală, în fața unei instanțe civile, suspendarea executării este lăsată la aprecierea instanței [art. 1173 alin. (2) C. civ.];

data înscrisului autentic face credință până la înscrierea în fals, fiind opozabilă și
terților;

înscrisul autentic face dovadă până la declararea falsului (fiind deci necesară
înscrierea în fals) în ceea ce privește constatările personale ale agentului instrumen-
tator, percepute prin propriile lui simțuri; celelalte mențiuni fac dovadă până la proba
contrară (mențiunea că prețul a fost deja plătit de cumpărător, valabilitatea consimță
mântului exprimat de părți în fața agentului etc.).1 Potrivit art. 1174 alin. (1) C. civ.,
fac dovadă până la proba contrară și mențiunile accidentale, care depășesc obiectul
propriu-zis al actului, însă numai dacă au un raport oarecare la acel obiect. în schimb,
mențiunile referitoare la fapte străine de obiectul actului juridic constatat prin înscrisul
autentic nu au decât puterea unui început de dovadă scrisă [art. 1174 alin. (2) C. civ.].2

2.2.3. Opozabilitatea erga omnes a înscrisului autentic

Codul civil consacră opozabilitatea erga omnes a celor constatate prin înscrisul autentic, prevăzând în art. 1173 alin. (1) că înscrisul autentic are deplină credință în privința oricărei alte persoane despre dispozițiile și convențiile ce le constată. Această dispoziție trebuie interpretată în corelație cu art. 1174 alin. (1) C. civ., ceea ce înseamnă că opozabilitatea actului față de terți privește drepturile și obligațiile părților contractate, considerate ca fapte a căror existență nu poate fi ignorată de către terți.

Precizăm că dacă terții pretind că actul a fost întocmit în vederea fraudării intereselor lor, ei nu trebuie să se înscrie în fals, deoarece nu contestă constatările personale ale agentului instrumentator, ci fondul (conținutul) actului. într-o astfel desituație, terții nu sunt ținuți nici de dispozițiile art. 1192 alin. (2) C. civ., întrucât actul juridic al părților reprezintă pentru ei un simplu fapt juridic. în consecință, terții pot face dovada contrară prin orice mijloc de probă. Dacă însă ei ar contesta data înscrisului autentic sau orice alte mențiuni ce sunt rezultatul constatărilor proprii și directe ale agentului, este nevoie de înscrierea în fals.

2.2.4. Conversiunea înscrisului autentic în înscris sub semnătură privată sau în început de dovadă scrisă

Cât privește consecințele juridice ale înscrisului nevalabil ca înscris autentic, urmează să deosebim după cum forma solemnă era sau nu cerută pentru însăși validitatea actului juridic.

Astfel, pentru situația în care forma nu era cerută ad validitatem, art. 1172 C. civ. dispune că actul care nu poate fi autentic din cauza necompetenței sau a incapacității funcționarului ori datorită neîndeplinirii condițiilor de formă (de exemplu, lipsește încheierea de autentificare în cazul actelor notariale,1 nu sunt semnate ștersăturile, adăugirile și rectificările, nu s-a trecut mențiunea că înscrisul a fost semnat de părți în fața agentului instrumentator etc.) este valabil ca înscris sub semnătură privată, dacă este semnat de părțile contractante. în cazul în care nu este semnat, valorează început de dovadă scrisă.

Dacă însă forma solemnă era cerută ad validitatem, actul juridic este lovit de nulitate absolută și nu se mai pune problema probei.

2.3. înscrisurile sub semnătură privată 2.3.1. Precizări introductive

înscrisurile sub semnătură privată sunt acele înscrisuri întocmite de părți, fără intervenția vreunui organ al statului, semnate de părțile sau de partea de la care emană.

Condiția generală pentru valabilitatea înscrisului sub semnătură privată este semnătura părții sau, după caz, semnăturile părților de la care emană înscrisul.

Pentru anumite înscrisuri sub semnătură privată se cere și îndeplinirea unor condiții speciale.

în cele ce urmează vom analiza numai condițiile prevăzute de art. 1179 C. civ. (formalitatea multiplului exemplar) și de art. 1180 C. civ. (mențiunea „bun și aprobat”), mulțumindu-ne să precizăm că este posibil ca legea să ceară în unele cazuri și alte condiții speciale. De exemplu, testamentul olograf trebuie să fie scris în întregime, semnat și datat de mâna testatorului, cerințe care sunt necesare pentru însăși validitatea actului; cambia trebuie să cuprindă mențiunile arătate în art. 1 din Legea nr. 58/1934, biletul la ordin pe cele arătate de art. 104 din aceeași lege, iar cecul pecele din art. 1 din Legea nr. 59/1934, titlul de valoare căruia îi lipsește vreuna din aceste mențiuni neputând avea valoarea juridică a unei cambii, a unui bilet la ordin sau, după caz, a unui cec, afară de cazurile expres admise de lege.

2.3.2. Formalitatea multiplului exemplar

Această formalitate este cerută în cazul înscrisurilor sub semnătură privată care constată convenții sinalagmatice.

Formalitatea multiplului exemplar presupune ca înscrisul să fie redactat în atâtea exemplare originale câte persoane (părți) cu interese contrare sunt, iar pe fiecare exemplar să se facă mențiune de numărul originalelor întocmite [art. 1179 alin. (1) și alin. (2) C. civ.]. Lipsa de mențiune că originalele s-au întocmit în număr îndoit, întreit etc. nu poate fi opusă de acela care a executat din parte-i convenția constatată prin act [art. 1179 alin. (3) C. civ.], iar în practică s-a decis că această dispoziție se aplică și în cazul în care înscrisul nu s-a redactat în mai multe exemplare.

Eventualele deosebiri de redactare între exemplarele originale ale unui înscris sub semnătură privată, care însă nu afectează înțelesul convenției, nu influențează validitatea și puterea doveditoare ale înscrisului. Dacă diferențele se referă la întinderea obligației uneia dintre părți, înscrisul va fi considerat valabil pentru obligația cea mai mică (art. 983 C. civ.). Dacă lipsa de conformitate a exemplarelor originale vizează alte aspecte privitoare la fondul convenției sinalagmatice, instanța va aprecia, ținând cont de împrejurările pricinii, care a fost sensul exact al convenției, iar când constată contradicții care nu pot fi conciliate, va considera înscrisul nevalabil. Se va putea totuși proba, prin orice mijloc (însuși înscrisul poate constitui un început de dovadă), eroarea sau frauda care a dus la această situație. Se admite că partea care prin frauda ei a contribuit la producerea neconcordanței nu va putea invoca nevalabilitatea înscrisului.

Pornindu-se de la ideea de ocrotire a părților contractante care au interese contrare, în literatura de specialitate și în practica judiciară s-a arătat că nu este necesară îndeplinirea formalității multiplului exemplar în următoarele situații:

când un înscris este nevalabil ca înscris autentic, dar este valabil ca înscris sub
semnătură privată. Această concluzie se desprinde și din interpretarea per a contrario
a art. 1172 C. civ., care, referindu-se la înscrisul autentic neregulat, cere numai con
diția semnării lui pentru a fi valabil ca înscris sub semnătură privată. Prin urmare, nu
mai este necesară formalitatea multiplului exemplar sau, după caz, mențiunea «bun și
aprobat» pentru validitatea ca înscris sub semnătură privată;

în cazul în care convenția sinalagmatică este constatată printr-o hotărâre judecă
torească;

în situația în care s-a redactat un singur exemplar, care a fost lăsat în păstrare
unui terț;

în cazul contractelor încheiate prin corespondență;

în materie comercială, cu excepția acelor situații în care legislația comercială
cere întocmirea actului în scrisîn cazul în care înscrisul este recunoscut expres de părți sau când una din părți
nu se opune la folosirea exemplarului unic în instanță de către partea potrivnică;

în cazul în care una dintre părți și-a executat integral obligația asumată prin
convenția sinalagmatică, înainte sau odată cu semnarea înscrisului, deoarece cealaltă
parte nu mai are interesul de a avea la dispoziție, un exemplar original, drepturile sale
fiind pe deplin realizate;

prin ipoteză [art. 1179 alin. (1) C. civ. interpretat per a contrario], formalitatea
nu este cerută pentru actele juridice unilaterale și nici pentru înscrisurile ce constată
convenții unilaterale;

– lipsa mențiunii numărului exemplarelor se acoperă dacă toate exemplarele se
prezintă în instanță;

– terții nu se pot prevala de lipsa mențiunii multiplului exemplar.
Nerespectarea formalității multiplului exemplar atrage nevalabilitatea înscrisului

ca mijloc de probă cu acest titlu, fără însă a fi afectată valabilitatea convenției, care va putea fi dovedită prin alte mijloace de probă. De altfel, însuși înscrisul respectiv constituie început de dovadă scrisă,1 în considerarea faptului că semnăturile părților sub același text denotă intenția și voința lor de a-și însuși cuprinsul acelui text, deci se poate vorbi de o scriere care să emane de la partea căreia i se opune.

2.3.3. Mențiunea «bun și aprobat»

Mențiunea „bun și aprobat” este cerută în cazul înscrisurilor sub semnătură privată care constată obligații unilaterale.

Articolul 1180 alin. (1) C. civ. prevede că actul sub semnătură privată prin care o parte se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie să fie înscris în întregime de acela care 1-a semnat, ori cel puțin acesta, înainte de a semna, să adauge la sfârșitul actului cuvintele «bun și aprobat», arătând întotdeauna în litere suma sau câtimea (cantitatea) lucrurilor și apoi să semneze.

în caz de nepotrivire între suma indicată în cuprinsul înscrisului și cea din formula „bun și aprobat”, debitorul se consideră obligat la suma cea mai mică, soluție valabilă și atunci când atât cuprinsul actului, cât și formula «bun și aprobat» au fost scrise în întregime de mâna debitorului, însă este îngăduită dovada contrară (art. 1181 C. civ., care reprezintă o aplicație a principiului prevăzut de art. 983 C. civ., potrivit căruia, în caz de îndoială, obligația se interpretează în favoarea celui care se obligă; în materie de cambie și bilet la ordin, se dă prioritate sumei scrise în litere și numai dacă suma a fost scrisă de mai multe ori, iar între acestea există nepotriviri, se ia în considerare suma cea mai mică).

în privința condiției impuse de art. 1180 C. civ. trebuie făcute următoarele precizărimențiunea «bun și aprobat» nu este o formulă sacramentală, putând fi înlocuită
prin alta echivalentă, fiind însă obligatoriu ca suma ori cantitatea să fie arătată în
litere (sau și în litere alături de cifre, dar nu numai în cifre);

mențiunea «bun și aprobat» de la sfârșitul actului nu este necesară dacă înscrisul
este scris în întregime de cel ce se obligă;

formalitatea este necesară numai în cazul obligațiilor unilaterale (deci nu se
aplică acelor contracte care produc obligații reciproce între părți) care au ca obiect o
sumă de bani sau o câtime determinată de lucruri determinate generic (nu și atunci
când obiectul obligației este un lucru cert, ori atunci când este vorba de o obligație
nedeterminată);

articolul 1180 C. civ. nu se aplică în cazul înscrisului nevalabil ca înscris
autentic, dar care este semnat de cel ce se obligă;

formalitatea nu este necesară nici în cazul chitanțelor liberatorii, acestea vizând
executarea unor obligații, iar nu nașterea lor;

formalitatea nu este aplicabilă comercianților și nici meseriașilor [art. 1180 alin. (2)
C. civ.], dispoziție care își are justificarea în experiența profesională a unor asemenea
debitori;

dacă mai multe persoane se obligă prin același act către un singur creditor,
înscrisul se va întocmi într-un singur exemplar, fiind vorba de obligații unilaterale,
însă fiecare dintre debitori va trebui să adauge înainte de semnătură mențiunea „bun
și aprobat”;

formalitatea se aplică nu numai obligațiilor principale, dar și celor accesorii,
precum fidejusiunea;

art. 1180 C. civ. se aplică și în cazul înscrisurilor care constată obligația uni
laterală de a plăti o rentă sau o sumă de bani în urma unei dări de socoteli, ori prin
care se recunoaște primirea în depozit;

formalitatea este necesară și în cazul în care o obligație unilaterală este consta
tată într-un înscris în formă aparentă de convenție sinalagmatică, precum și atunci
când obligația unilaterală este asumată cu ocazia încheierii unei convenții sinalag-
matice, fiind consemnată în înscrisul întocmit pentru constatarea convenției sinalag-
matice, deoarece, în realitate, este vorba de două operațiuni juridice.

Sancțiunea nerespectării formalității cerute de art. 1180 C. civ. este aceeași ca și în cazul lipsei formalității multiplului exemplar, adică înscrisul respectiv nu este valabil ca înscris sub semnătură privată, fără însă a fi afectată valabilitatea obligației unilaterale, deci actul juridic va putea fi dovedit prin alte mijloace de probă, însuși înscrisul respectiv valorând început de dovadă scrisă.1

2.3.4. Forța probantă a înscrisului sub semnătură privată

Articolul 1177 alin. (1) C. civ. și art. 177 alin. (1) C. proc. civ., într-o redactare asemănătoare, stabilesc că acela căruia i se opune un înscris sub semnătură privată este dator fie să recunoască, fie să tăgăduiască semnătura sau, dacă este cazul, scrisul(scrierea). Partea care dorește să nu recunoască un înscris sub semnătură privată ce i se opune este obligată să tăgăduiască formal scrisul ori semnătura sa, deoarece, dacă nu protestează împotriva folosirii înscrisului respectiv sau nu se pronunță nici într-un sens nici în celălalt, o astfel de atitudine se prezumă a fi o recunoaștere tacită.

Potrivit art. 1177 alin. (2) C. civ. și art. 177 alin. (2) C. proc. civ., dacă înscrisul este opus moștenitorilor sau succesorilor în drepturi ai aceluia de la care se pretinde că înscrisul provine, aceștia pot declara că nu cunosc scrisul sau semnătura autorului lor.

în cazul în care scrierea sau semnătura a fost tăgăduită de parte ori declarată ca necunoscută de moștenitorii sau succesorii ei în drepturi, se va trece la procedura verificării de scripte.

Articolul 1176 C. civ. dispune că înscrisul sub semnătură privată recunoscut de acela căruia i se opune sau privit, după lege, ca recunoscut are același efect ca și înscrisul autentic, între cei care l-au semnat și între cei care reprezintă drepturile lor (este vorba de succesorii în drepturi ai celor care au semnat înscrisul respectiv). Deci, cuprinsul înscrisului, cu mențiunile sale privitoare la actul juridic pe care îl constată sau la faptele relatate, face credință, ca și cuprinsul înscrisului autentic, până la dovada contrară, care se va putea face potrivit dispozițiilor legale referitoare la admisibilitatea probelor. Dacă însă se pretinde că înscrisul a fost falsificat după semnare în ceea ce privește conținutul său, prin ștersături, adăugiri sau îndreptări, ori că s-a săvârșit un fals intelectual, partea interesată va putea să defăimeze înscrisul ca fals.

Cât privește forța probantă a înscrisului nesemnat de părți sau de una dintre părți, acesta nu este valabil ca instrumentam, însă, în măsura în care forma scrisă nu este cerută ad validitatem, operațiunea juridică (negotium) rămâne valabilă, putând fi dovedită prin alte mijloace de probă, de exemplu, recunoașterea. Chiar înscrisul respectiv poate constitui început de dovadă scrisă, însă numai dacă este opus părții care 1-a scris. Pentru ipoteza în care înscrisul este semnat, dar nu s-a îndeplinit formalitatea multiplului exemplar sau, după caz, mențiunea «bun și aprobat», acesta valorează întotdeauna început de dovadă scrisă. în sprijinul acestei soluții s-a mai adus ca argument și faptul că, dacă diferite înscrisuri, precum însemnări, note sau scrisori, chiar nesemnate, pot constitui un început de dovadă scrisă, afortiori trebuie admis ca început de dovadă scrisă acel înscris semnat de părți, care nu îndeplinește condițiile formale cerute de art. 1179 și de art. 1180 C. civ., dar care a fost preconsti-tuit ca instrumentar probator.

2.3.5. Data înscrisului sub semnătură privată

Data întocmirii unui înscris sub semnătură privată este un fapt material. Indicarea datei în înscris1 este însă numai o mențiune a părților, care nu poate să aibă altă putere probatorie decât celelalte mențiuni ale înscrisului. Așadar, în raporturile dintre părți, data înscrisului sub semnătură privată este supusă condiției recunoașterii, eventual verificării de scripte, ca de altfel întreg cuprinsul înscrisului. Proba contrară seva putea face în aceleași condiții ca și împotriva celorlalte mențiuni ale înscrisului, ceea ce înseamnă că, în principiu, data trecută în înscris nu va putea fi combătută decât tot printr-un înscris [art. 1191 alin. (2) C. civ.], găsindu-și aplicare însă toate derogările de la regula înscrisă în textul menționat, derogări de care ne vom ocupa atunci când vom analiza admisibilitatea probei cu martori.

în cazul în care cel care semnează înscrisul sub semnătură privată este reprezentantul convențional sau legal al părții, mențiunea datei face credință până la dovedirea contrară atât față de reprezentant, cât și față de reprezentantul care 1-a semnat, aceeași fiind situația și în cazul minorului cu capacitate restrânsă asistat de ocrotitorul său legal.

Față de terți, spre deosebire de celelalte mențiuni care formează cuprinsul înscrisului sub semnătură privată și care au putere doveditoare (evident în ceea ce privește drepturile și obligațiilor părților contractante) până la proba contrară (care poate fi făcută prin orice mijloc de probă), data înscrisului, prin ea însăși, nu face credință. Această abatere de la regula puterii doveditoare a înscrisului sub semnătură privată până la proba contrară se explică prin grija legiuitorului de a ocroti pe terți împotriva pericolului care poate să îl reprezinte pentru ei trecerea unei date fals în înscris, de regulă, antedatarea înscrisului.

Articolul 1182 C. civ. stabilește că terților le este opozabilă numai data certă, care se dobândește printr-una din următoarele patru modalități:

din ziua în care înscrisul a fost prezentat la o instituție publică;1

din ziua înscrierii lui într-un registru anume destinat;2

din ziua morții părții care a semnat înscrisul sau a uneia dintre părțile care a semnat;

prin trecerea actului, chiar și în prescurtare, în acte întocmite de funcționari
publici, cum ar fi procese-verbale pentru punere de sigilii, de inventariere etc.

Enumerarea este limitativă, așa încât, orice altă împrejurare, chiar dacă ar avea aceeași putere de certitudine, nu poate conferi dată certă înscrisului sub semnătură privată. Așadar, ștampila poștei aplicată pe înscrisul expediat, amputarea sau paralizarea ambelor mâini ale semnatarului, moartea celui care a scris actul fără să-1 fi și semnat, executarea ce a urmat întocmirii înscrisului, declararea judecătorească a dispariției unuia dintre semnatari etc. nu pot conferi dată certă înscrisului sub semnătură privată.

Terți în această materie sunt persoanele care au dobândit, cu titlu particular, drepturi de la părțile contractante, precum și creditorii părților atunci când, invocânddrepturi proprii, acționează pe calea acțiunii revocatorii (pauliene). Nu sunt însă terți succesorii universali și cei cu titlu universal, cu excepția moștenitorilor rezervatari cărora le este atinsă rezerva succesorală prin acte cu titlu gratuit. De asemenea, nu sunt terți nici creditorii chirografari ai părților, când invocă drepturi ale debitorului lor.

Sunt unele situații în care terțul nu s-ar putea prevala de lipsa datei certe, de exemplu, dacă a recunoscut formal realitatea datei trecută în înscris, dacă a participat el însuși la trecerea unei date neadevărate în înscris.

Există înscrisuri ce constată acte juridice care dobândesc dată certă prin alte mijloace prevăzute de lege. Astfel:

cesiunea de creanță este opozabilă terților numai după notificarea cesiunii făcută
debitorului sau după acceptarea cesiunii de către debitor prin înscris autentic (art. 1393
C. civ.) ori după înscrierea acesteia în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare;

în cazul privilegiilor și al ipotecilor, preferința față de alți creditori privilegiați
sau ipotecari se stabilește prin rangul inscripției (art. 1738-1743 și art. 1778 C. civ.),
iar gajul și garanția reală mobiliară sunt opozabile terților de la data înscrierii în
Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare;

actele supuse formalităților de publicitate imobiliară sunt opozabile terților nu
mai din momentul înscrierii în cartea funciară.1

De asemenea, există unele înscrisuri care fac dovada față de terți în ce privește data trecută în ele, fără a fi necesar ca această să fi devenit dată certă prin vreunul din mijloacele prevăzute de art. 1182 C. civ. Astfel:

chitanțele prin care se constată primirea unor sume de bani fac dovada și față de
terți despre data trecută în ele, până la proba contrară. Această excepție și-ar găsi
justificarea în inconvenientele care s-ar ivi dacă înscrisuri atât de frecvente ar fi
supuse formelor prevăzute de lege pentru ca data lor să fie opozabilă terților;

testamentul olograf face dovadă prin el însuși atât de conținutul său care cuprin
de ultima voință a testatorului, cât și data sa, care este un element constitutiv al
acestuia (art. 859 C. civ.). De altfel, dacă formalitățile cerute de art. 1182 C. civ. ar
trebui îndeplinite, s-ar aduce atingere caracterului secret al dispozițiilor testamentare;

în materie comercială, înscrisurile sub semnătură privată nu sunt supuse preve
derilor art. 1182 C. civ., iar, în ceea ce privește stabilirea datei, când aceasta este con
testată, se poate administra orice mijloc de probă admis de legea comercială [art. 57
alin. (2) C. com.]. Această soluție își găsește justificarea în necesitatea ca operațiu
nile comerciale, care se caracterizează printre altele și prin celeritate, să nu fie stânje
nite prin îndeplinirea formalităților de dobândire a datei certe.

2.4. înscrisul în formă electronică

Articolul 4 alin. (2) din Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică desemnează prin noțiunea de înscris în formă electronică „o colecție de date în formă r^ectronică între care există relații logice și funcționale și care redau litere, cifre sau

orice alte caractere cu semnificație inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar.”

Articolul 5 din aceeași lege asimilează, în privința condițiilor și efectelor, cu înscrisul sub semnătură privată acel înscris în formă electronică, căruia i s-a încorporat, atașat ori i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă,1 în măsura în care această semnătură îndeplinește două condiții: este bazată pe un certificat calificat2 nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv; este generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice.

Dacă pentru actul juridic constatat prin înscrisul în formă electronică este necesară, potrivit legii, forma scrisă ad probationem sau ad validitatem, înscrisul în formă electronică este considerat a îndeplini această cerință de formă în măsura în care poate fi asimilat înscrisului sub semnătură privată, deci atunci când i s-a încorporat, atașat ori i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat și generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice (art. 7 din Legea nr. 455/2001).

Sub aspectul forței probante a înscrisului în formă electronică, art. 6 din Legea nr. 455/2001 conține o dispoziție asemănătoare celei înscrise în art. 1176 C. civ., prevăzând că înscrisul în formă electronică, ce i s-a încorporat, atașat ori i s-a asociat logic o semnătură electronică, dacă este recunoscut de către cel căruia i se opune, are, între cei care l-au subscris și între cei care le reprezintă drepturile, același efect ca și înscrisul autentic. Pentru ipoteza în care una dintre părți nu recunoaște înscrisulsau semnătura, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 455/2001 obligă instanța să dispună efectuarea unei expertize tehnice de specialitate.

2.5. Administrarea probei prin înscrisuri 2.5.1. Producerea înscrisurilor

Odată cu cererea de chemare în judecată, reclamantul, dacă înțelege să se folosească în dovedirea pretențiilor sale de proba prin înscrisuri, trebuie să depună copii certificate de pe înscrisurile ce le posedă, în atâtea exemplare câte părți sunt, plus un exemplar pentru instanță (art. 112 C. proc. civ.). Potrivit aceluiași text de lege, se poate depune și numai o parte dintr-un înscris privitor la pricină, însă instanța poate dispune, la nevoie, prezentarea înscrisului în întregime. Dacă reclamantul nu a alăturat la cererea de chemare în judecată copii de pe înscrisurile pe care înțelege să le folosească în dovedirea pretențiilor sale, ar trebui să se admită, contrar soluției oferite în doctrină și în jurisprudență, că el nu va putea depune aceste copii la prima zi de înfățișare, deoarece art. 132 C. proc. civ. se referă numai la probe noi.

Aceeași obligație o are și pârâtul, care trebuie să alăture la întâmpinare copii de pe înscrisurile cu care înțelege să se apere împotriva pretențiilor reclamantului, în atâtea exemplare câți reclamanți sunt, plus un exemplar pentru instanță. Dacă mai mulți reclamanți au un singur reprezentant, ori un reclamant stă în judecată în mai multe calități juridice (deci unul dintre reclamanți este și reprezentantul altui reclamant), se va depune pentru aceste părți câte o singură copie (art. 116 C. proc. civ.).

Proba prin înscrisuri poate fi încuviințată și după prima zi de înfățișare, în condițiile prevăzute de art. 138 C. proc. civ., situație în care, dacă procesul s-a amânat, partea este obligată să depună cu cel puțin 5 zile înainte de termenul de judecată copiile certificate de pe înscrisurile respective, sub sancțiunea decăderii.

Părțile sunt datoare să aibă asupra lor în ședință originalul înscrisului sau să îl depună la grefa instanței, sub pedeapsa de a nu se ține seama de înscris [art. 139 alin. (1) C. proc. civ.].

înscrisurile depuse de părți rămân dobândite judecății și nu se mai pot retrage fără învoirea părții adverse. Dacă înscrisurile sunt depuse în original, acestea nu pot fi retrase decât după ce se vor lăsa copii legalizate la grefa instanței (art. 140 C. proc. civ.).

Articolele 172-176 C. proc. civ. reglementează situațiile în care înscrisurile nu se găsesc la partea care dorește să le folosească.

Astfel, dacă una dintre părți învederează că partea potrivnică deține un înscris privitor la pricina ce se judecă, instanța poate ordona înfățișarea lui.

Articolul 172 alin. (2) C. proc. civ. prevede că instanța este obligată să dispună înfățișarea în următoarele cazuri: înscrisul este comun părților; partea potrivnică s-a referit în proces la acest înscris; potrivit legii, partea potrivnică este obligată să înfățișeze acel înscris.

în schimb, art. 173 C. proc. civ. prevede că instanța va trebui să respingă cererea de înfățișare a înscrisului, în întregime sau în parte, în următoarele situații: cuprinsul înscrisului privește chestiuni cu totul personale; înfățișarea înscrisului ar încălcaîndatorirea de a păstra secretul; înfățișarea înscrisului ar atrage urmărirea penală împotriva părții sau a unei alte persoane, ori ar expune-o disprețului public.

Dacă s-a făcut dovada deținerii înscrisului și nu există motive pentru respingerea cererii de înfățișare a acestuia, partea adversă este obligată să prezinte înscrisul. în cazul în care aceasta refuză să îl înfățișeze ori să răspundă la interogatoriul propus pentru dovedirea deținerii sau existenței înscrisului, ori dacă se dovedește că 1-a distrus sau 1-a ascuns, instanța va putea socoti ca dovedite pretențiile părții care a cerut înfățișarea, cu privire la cuprinsul acelui înscris.

In situația în care înscrisul se găsește în păstrarea unei autorități sau a altei persoane, instanța va dispune aducerea lui în termenul fixat în acest scop. Cel care deține înscrisul este îndreptățit să refuze aducerea înscrisului în cazurile prevăzute de art. 173 C. proc. civ. înfățișarea și aducerea înscrisului se fac pe cheltuiala părții care a cerut dovada, suma de plată fiind stabilită de instanță prin încheiere irevocabilă. Potrivit art. 108 pct. 2 lit. e) C. proc. civ., neprezentarea înscrisului de către cel care îl deține la termenul fixat în acest scop de instanță constituie abatere și se sancționează cu amendă judiciară, cel în cauză putând fi obligat și la plata de despăgubiri pentru paguba cauzată prin amânare.

în ipoteza în care înfățișarea înscrisului nu este posibilă datorită faptului că el este necesar funcționării autorității respective (legea arată, exemplificativ, că nu vor putea fi cerute și trimise cărțile funciare, planurile, registrele autorităților, precum și înscrisurile originale depuse la alte instanțe sau la notarii publici), cercetarea acestor înscrisuri se poate face la locul unde acestea se găsesc, de către un judecător delegat (întrucât, la judecata în primă instanță pricina se soluționează de un singur judecător, acesta ar urma să cerceteze înscrisul, iar nu un alt judecător; în schimb, la judecata în apel sau la judecarea fondului după casarea cu reținere sau cu trimitere la instanța de apel, ar putea fi desemnat un judecător care să cerceteze înscrisul la locul unde acesta se găsește), cu citarea părților, ori, dacă autoritatea își are sediul în altă localitate, prin comisie rogatorie.

înscrisurile depuse în termen și necontestate de părți vor fi avute în vedere la pronunțarea hotărârii. Instanța nu poate lua în considerare un înscris depus după închiderea dezbaterilor, fără a fi fost pus în discuția părților.

Dacă înscrisul depus de una din părți este contestat de partea adversă, ori dacă instanța are îndoieli asupra autenticității înscrisului, se va recurge la verificarea de scripte sau, după caz, la procedura falsului.

2.5.2. Procedura verificării de scripte

Procedura verificării de scripte, reglementată în art. 177-179 C. proc. civ., intervine în cazul în care se contestă un înscris sub semnătură privată de către partea căreia i se opune înscrisul respectiv, în sensul că aceasta tăgăduiește scrierea sau, după caz, semnătura sa, precum și atunci când moștenitorii ori alți succesori în drepturi ai aceluia de la care se pretinde că ar emana înscrisul declară că nu cunosc scrisul sau semnătura autorului lor.

Procedura verificării de scripte vizează nu numai situația în care reclamantul își sprijină pretențiile pe un înscris ce emană de la pârât sau când pârâtul opunereclamantului un înscris care provine de la acesta din urmă, ci și situația în care înscrisul emană de la un terț.

Menționăm că în doctrină este controversată problema de a ști dacă procedura verificării de scripte se aplică numai în cazul în care se contestă scrierea sau semnătura de pe un înscris sub semnătură privată ori, dimpotrivă, de pe orice înscrisuri, deci și de pe scrisori, registre etc. în ce ne privește, înclinăm spre această din urmă soluție, deoarece, pentru a se afla adevărul și a se pronunța o hotărâre temeinică, dacă se contestă scrierea sau semnătura de pe orice fel de înscris, este necesară verificarea acelui înscris, pentru a se vedea dacă mijlocul de probă respectiv va fi sau nu reținut în proces.

Metodele de cercetare în procedura verificării de scripte sunt următoarele: confruntarea înscrisului cercetat cu scrierea sau semnătura făcută în fața instanței; confruntarea de către instanță a înscrisului tăgăduit sau nerecunoscut cu alte înscrisuri (piese de comparație), ori cu porțiunea din înscris care nu este tăgăduită; expertiza.

Judecătorul sau, după caz, președintele completului îl va obliga pe cel care nu recunoaște înscrisul ori semnătura să scrie și să semneze, după dictarea sa, porțiuni din înscris. Refuzul de a scrie ori de a semna va putea fi socotit ca o recunoaștere a scrisului ori a semnăturii. Este vorba de o prezumție simplă de recunoaștere tacită a scrisului sau a semnăturii, pe care art. 178 alin. (3) C. proc. civ. o recomandă instanței, dar pe care aceasta din urmă o poate reține sau nu, în funcție de împrejurările speței.

Dacă verificarea înscrisului cu scrisul sau semnătura făcută în fața instanței ori cu alte piese de comparație nu este concludentă, se va dispune efectuarea unei expertize. Odată cu numirea expertului, instanța va obliga părțile să depună piesele de comparație care vor servi la efectuarea expertizei, precum, înscrisuri autentice, înscrisuri sub semnătură privată netăgăduite de părți, partea de înscris netăgăduită, scrisul sau semnătura făcută înaintea instanței. înscrisurile depuse pentru verificare vor fi semnate spre neschimbare de judecător (președintele completului), grefier și părți. Efectuarea expertizei se face potrivit regulilor din Codul de procedură civilă referitoare la acest mijloc de probă.

Rezultatul verificării de scripte va fi consemnat într-o încheiere interlocutorie. Dacă se constată că înscrisul nu emană de la persoana căreia i se opune sau i se atribuie, acesta va fi înlăturat din proces. înscrisul va fi reținut și folosit ca mijloc de probă dacă se constată că el emană de la partea care 1-a tăgăduit sau de la persoana căreia i se atribuie. Partea care a cerut o verificare de scripte va putea fi condamnată la o amendă și la eventuale despăgubiri către adversar, dacă se dovedește că înscrisul provine de la ea [art. 1081 alin. (1) lit. e) C. proc. civ.].

Verificarea de scripte se face în fața instanțelor de fond (prima instanță sau, după caz, instanța de apel ori instanța ce judecă fondul după casarea cu reținere). însă, instanța de apel va proceda la o verificare de scripte numai în cazul înscrisurilor care nu au fost înfățișate la judecata în primă instanță, fiind depuse direct în apel, precum si în cazul în care apelul este îndreptat nu numai împotriva hotărârii pe fond, ci și împotriva încheierii în care este consemnat rezultatul verificării de scripte făcute de prima instanță, deci atunci când apelantul contestă acest rezultat. în schimb, în instanța de apel nu va mai putea avea loc o verificare de scripte în cazul unor

înscrisuri depuse la judecata în primă instanță și necontestate de cel căruia i-au fost opuse, deoarece este vorba de o recunoaștere tacită a acestor înscrisuri, recunoaștere asupra căreia nu se mai poate reveni.

Având în vedere că în recurs pot fi depuse înscrisuri noi (art. 305 C. proc. civ.), se ridică problema de a ști cum va proceda instanța de recurs atunci când înscrisurile noi sunt contestate de părți, deci dacă instanța de recurs poate să facă o verificare de scripte. Aparent, răspunsul ar trebui să fie negativ, deoarece acestea sunt verificări de fapt, incompatibile cu structura recursului. Numai că o astfel de soluție ar face practic inaplicabilă dispoziția înscrisă în art. 305 C. proc. civ., întrucât ar fi suficient ca, în cazul în care se depune un înscris nou în susținerea sau în combaterea recursului, adversarul să îl tăgăduiască sau, după caz, să nu îl recunoască, obținând astfel înlăturarea lui din proces (cât privește soluția ipotetică de a se trimite chestiunea verificării de scripte la instanța de fond, ni se pare că aceasta nu poate fi admisă, deoarece, pe de o parte, nu este autorizată de nici un text de lege, iar, pe de altă parte, ar trebui să se suspende judecata recursului, însă nu ar exista nici un temei legal, art. 244 pct. 1 C. proc. civ. vizând o cu totul altă ipoteză). în sprijinul tezei că însăși instanța de recurs va proceda la verificarea de scripte, se poate aduce ca argument și faptul că procedura verificării de scripte reprezintă un incident procedural, care este de competența instanței sesizate cu cererea pe care se grefează acesta (cererea de recurs). Dacă însă recursul poate fi admis și fără a se ține cont de înscrisul nou, urmează ca verificarea de scripte să fie făcută de instanța care judecă fondul după casare.

De asemenea, procedura verificării de scripte poate avea loc și în cursul judecării unei cereri de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., dacă intimatul contestă veracitatea înscrisului depus de revizuient.

Se mai observă că art. 177-179 C. proc. civ. se ocupă numai de verificarea de scripte pe cale incidentală, adică în cursul unui proces pendente. Se poate oare trage de aici concluzia că verificarea de scripte nu poate avea loc pe cale principală? Ni se pare că o astfel de concluzie ar fi eronată, deoarece legea se ocupă de verificarea de scripte pe cale incidentală, aceasta fiind cea mai frecventă în practică – lex statuit de eo quod plerumque fit. Nu este interzisă însă verificarea de scripte pe cale principala. Mai mult, art. 235 C. proc. civ., privitor la asigurarea dovezilor, se referă și la dobândirea recunoașterii unui înscris, iar, dacă ar fi vorba despre un înscris sub semnături privată ce constată o obligație neexigibilă, creditorul ar putea avea interesul să obținl recunoașterea înscrisului respectiv de către debitorul său, în considerarea faptului ci. dacă ar interveni decesul acestuia, verificarea de scripte ar fi mai dificilă întrsj» litigiu în care moștenitorii (de bună sau de rea-credință) ar declara că nu cunosc] scrierea ori semnătura autorului; dacă însă înscrisul sub semnătură privată este reoai noscut de debitor sau este privit de lege ca recunoscut, el capătă forța probantă a unaj înscris autentic, putând fi opus și celor care reprezintă drepturile autorului. S-ar puteai susține că și în exemplul dat este vorba de o verificare de scripte pe cale incidental^ deoarece ea presupune o tăgăduire a scrierii sau semnăturii de către cel căruia i a opune înscrisul, deci de către pârâtul din cererea de asigurare a dovezii pe ca principală. O astfel de susținere ar fi însă nejustificată, întrucât, prin ipotezăexistă un litigiu pe fond, adică nu există încă o pretenție supusă judecății, ci numai o cerere având ca scop declararea veracității unui înscris în legătură cu o posibilă pretenție în justiție, cerere care conduce fie la o recunoaștere a înscrisului, fie la o verificare de scripte.

2.5.3. Procedura falsului

Procedura falsului, reglementată de art. 180-184 C. proc. civ., poate fi folosită în cazul înscrisurilor autentice, care, în privința constatărilor personale ale agentului instrumentator, fac dovadă până la declararea falsului, precum și în cazul înscrisurilor sub semnătură privată ce au fost defăimate ca false.

Cercetarea și stabilirea falsului se fac de către organele de urmărire și judecată penală, însă art. 184 C. proc. civ. prevede că falsul va fi cercetat de către instanța civilă, pe cale incidentală, prin orice mijloace de dovadă, dacă nu este caz de judecată penală sau dacă acțiunea penală s-a stins ori s-a prescris.

Procedura falsului debutează cu o fază ce se desfășoară în fața instanței civile, în care se ia mai întâi act de declarația părții care defăimează înscrisul că se înscrie în fals. Dacă partea care folosește înscrisul nu este prezentă, instanța va amâna judecata și va dispune înfățișarea părților, personal sau prin mandatar cu procură specială dacă se dovedește o împiedicare bine întemeiată de prezentare a părții pe care o reprezintă. La termenul acordat, cel care a invocat înscrisul îl va depune pentru verificare și va indica mijloacele sale de apărare. Reglementarea amănunțită a acestei prime faze din cadrul procedurii falsului, ce se desfășoară în fața instanței civile, cu unele formalități care aparent ar fi excesive, se justifică pe considerentul că dacă falsul nu se dovedește, partea ce s-a înscris în fals este pasibilă de urmărire penală pentru denunțare calomnioasă, iar dacă falsul se dovedește, autorul acestuia este pasibil de urmărire penală.

Judecătorul sau, după caz, președintele completului va constata, prin proces-ver-bal, starea materială a înscrisului, dacă există pe el ștersături, adăugiri sau îndreptări, iar apoi îl va semna împreună cu grefierul și părțile, spre neschimbare, înscrisul depunându-se la grefă. Dacă părțile nu vor sau nu pot să semneze, se va menționa aceasta în procesul-verbal.

La termenul fixat, judecătorul (președintele completului) întreabă partea care a depus înscrisul dacă înțelege să se folosească de acesta. Dacă partea nu se prezintă, refuză să răspundă sau declară că nu se mai folosește de înscris, acesta va fi înlăturat din proces. Așadar, atât tăcerea părții care a depus înscrisul, cât și lipsa acestei părți la termenul fixat sunt considerate de lege ca renunțări tacite, dar neîndoielnice, la folosirea înscrisului defăimat ca fals, deci suntem în prezența unei prezumții legale.

Dacă partea ce a depus înscrisul arată că înțelege să se folosească în continuare de acel înscris, însă partea care a defăimat înscrisul ca fals nu se prezintă, refuză să răspundă sau nu mai stăruie în declarație, înscrisul va fi socotit ca recunoscut. Și în acest caz este vorba de o prezumție legală, anume că lipsa sau tăcerea părții care a defăimat înscrisul este considerată de art. 182 alin. (3) C. proc. civ. ca o renunțare a acestei părți la pretenția de înlăturare a înscrisului ca falsîn situația în care se stăruie în defăimarea înscrisului ca fals, instanța trimite înscrisul procurorului, împreună cu procesul-verbal, urmând ca procurorul să sesizeze instanța penală în măsura în care constată săvârșirea unei infracțiuni. Odată cu sesizarea procurorului, dacă partea care s-a înscris în fals arată și pe autorul sau pe complicele falsului, instanța poate suspenda judecata. Dacă instanța nu a suspendat judecata, iar actul este declarat fals, hotărârea pronunțată este susceptibilă de a fi revizuită (art. 322 pct. 4 C. proc. civ.).

Dacă înscrisul va fi declarat fals, el nu va mai putea fi folosit în proces. Dacă însă falsul nu a fost constatat, înscrisul va fi menținut ca mijloc de probă.

Precizările făcute în legătură cu posibilitatea ca verificarea de scripte să fie făcută și în fața instanței de apel, a instanței de recurs sau a instanței de revizuire sunt valabile și în ceea ce privește procedura falsului. Adăugăm doar că, în cazul revizuirii, cercetarea falsului pe cale incidentală poate avea loc nu numai dacă s-a invocat motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., ci și atunci când cererea de revizuire este întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 4 teza a Ii-a C. proc. civ., iar acțiunea penală nu mai poate fi pusă în mișcare sau, după caz, nu mai poate fi exercitată.

Articolele 180-184 C. proc. civ. au în vedere situația în care partea care intenționează să se înscrie în fals împotriva unui înscris așteaptă ca acesta să fie produs într-un litigiu pendente, fiind deci vorba de falsul incidental. Această parte poate să formuleze, independent de existența unui litigiu civil, o plângere penală împotriva presupusului autor al falsului. Când însă acțiunea penală nu mai poate fi pusă în mișcare sau nu mai poate fi exercitată, se ridică problema de a ști dacă este posibil ca înscrisul să fie declarat fals, de către instanța civilă, pe cale principală. în ce ne privește, considerăm că se impune soluția afirmativă, cu atât mai mult cu cât, în funcție de împrejurările speței, se poate recurge la o cerere în constatare, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 111 C. proc. civ. Cu titlu de exemplu, menționăm că o cerere în constatarea falsului ar fi admisibilă: în cazul în care este îndreptată împotriva unui înscris autentic ce constată un act juridic solemn, deoarece reclamantul solicită practic constatarea inexistenței unui drept subiectiv al pârâtului; dacă se urmărește declararea falsității procesului-verbal de comunicare a hotărârii, în scopul de a se introduce ulterior o cerere de apel sau, după caz, de recurs fără a mai exista riscul de a se opune excepția de tardivitate; când se solicită constatarea falsului unui înscris ce a stat la baza pronunțării unei hotărâri a cărei revizuire urmează a se cere ulterior, în temeiul art. 322 pct. 4 teza a Ii-a C. proc. civ. etc. Pentru ultimele două exemple, s-ar putea obiecta că nu este vorba de constatarea existenței sau inexistenței unui drept subiectiv, ci a unei situații de fapt, așa încât, potrivit art. 111 C. proc. civ., cererea ar fi inadmisibilă. Totuși, se poate da și o interpretare mai largă, în sensul că acțiunea (cererea) în constatare nu ar viza o situație de fapt, ci un drept al reclamantului din cererea în constatare (deci al celui care urmărește să exercite apelul, recursul sau revizuirea), mai exact, o manifestare particulară a dreptului subiectiv pus în discuție în pricina în care s-a pronunțat hotărârea împotriva căreia se va introduce calea de atac