Inregistrarile Si Interceptarile Audio Video Mijloace de Proba In Procesul Penal
INTERCEPTAREA TRANSMISIILOR RADIO
– ÎNTRE LEGALITATE ȘI MORALITATE –
C U P R I N S
I N T R O D U C E R E
Am ales titlul lucrării „Interceptarea transmisiilor radio – între legalitate și moralitate” deoarece este un subiect de actualitate, intens și amplu dezbătut atât de clasa politică cât și de cetățenii de rând, având implicații în foarte multe sectoare ale vieții.
În lucrare am urmărit să realizez o prezentare cât mai completă asupra tuturor aspectelor de interes, începând de la prezentarea generală a transmisiilor radio și a interceptărilor, continuând cu prezentarea aspectelor privind legislația în vigoare și nu în ultimul rând a aspectelor privind moralitatea actului de interceptare și a diferitelor puncte de abordare.
Activitățile ilegale de culegere și transmitere a informațiilor se bazează tot mai mult pe folosirea mijloacelor tehnice, care facilitează accesul rapid și sigur al unor persoane la date secrete sau confidențiale din zonele de interes.
O bogată și atrăgătoare sursă de informare o reprezintă comunicațiile structurilor militare și ale altor instituții de stat, ori ale agenților economici care nu respectă strict regulile de trafic în rețelele proprii, care nu aplică măsuri de protecție capabile să înlăture sau să diminueze stările de pericol generate de vulnerabilitățile sistemelor de telecomunicații sau ale celor de securitate. Moda supravegherii electronice a devenit o preocupare curentă a unor agenți economici, aproape fiecare companie care "se respectă" având compartimente specializate pentru spionarea proiectelor și realizărilor concurenței. Această "modă" a pătruns și în România, fiind astfel create premise pentru fapte care pun în pericol libertatea de comunicare a cetățenilor și siguranța națională. Se evidențiază deja un fenomen de proliferare a acțiunilor de acest gen, ale căror victime sunt chiar și simpli cetățeni, care, în anumite împrejurari sunt privați în mod ilegal de dreptul constituțional la libera comunicare, la propria imagine, la intimitate, grație "strădaniei" celor care ignoră cadrul legislativ instituit.
Se știe că gama mijloacelor tehnice de culegere a informațiilor este deosebit de variată și diversificată, de la sateliții artificiali utilizați și în comunicații, până la dispozitivele improvizate de interceptare a convorbirilor telefonice sau a discuțiilor purtate în diferite locuri. În condițiile perfecționării aparaturii electronice de captare, înregistrare și transmitere a sunetului și a imaginii, cei care au preocupări în acest domeniu dispun de o gamă diversificată de mijloace, unele miniaturizate, realizate cu tehnologii moderne sau altele, cu performanțe apropiate, confecționate artizanal.
Obsesia microfoanelor instalate în abajururile lămpilor de la capătul paturilor din hoteluri sau în ghiveciul cu flori de la masa rezervată la restaurant a intrat și ea în colecția de antichități a serviciilor secrete. După cum s-a văzut în ultimii ani, chiar și servicii de spionaj de renume pot să cadă în plasa riscurilor pe care le implică instalarea unor microfoane în locuințe particulare, deoarece acțiunea în sine constituie un delict penal, adică violare de domiciliu. Cine cunoaște nivelul tehnicii electronice de astăzi se miră că se mai recurge la metode arhaice care pot fi demascate cu ajutorul unui detector de câmp electromagnetic. Primii agenți virtuali sunt robotul telefonic și telefonul fără fir care, în mai toate variantele lor de fabricație permit și o așa numită supraveghere a ambientului. Nu este de mirare că iscodirea partenerului a devenit un fel de sport național, dacă judecăm după cifra de vânzare a aparatelor care se găsesc în orice magazin de articole electronice. Cu aceste unelte, chiar și un novice poate afla secretul unei convorbiri, mai ales când se confruntă cu aparate funcționând în sisteme analogice.
Legislația din țările evoluate și standardele tehnice valabile pe tot globul obligă firmele producătoare să includă între echipamentele de comunicații și pe cele de interceptare și să le ofere autorităților, cu condiția ca abonații să nu poată detecta în vreun fel, dacă o convorbire le este interceptată. Problema care se poate pune este cine sunt aceste „autorități" și cât control există asupra lor. Se apreciază că prin cuplarea rețelelor de comunicații naționale la magistrala informațională globală, aceste „autorități" pot fi oriunde pe glob.
Progresul și comoditatea nu aduc neapărat și un spor de siguranță personală. Toți cei care au ceva de ascuns sau se simt vizați de atenția altora își interzic, lor și familiei, să umple casa cu instalații muzicale sau computere personale, considerând că tot ce emite, tot ce este legat la o rețea electrică de alimentare cu curent se situează într-un circuit violabil. Chiar și instalațiile de siguranță cu interfoane se pot transforma în spioni electronici, iar cea mai inocentă priză de perete nu este decât un potențial "turnător anonim". Mai nou, supravegherea și violarea sferei intime s-a extins de la universul foniei la cel vizual. Sistemele de supraveghere vizuală sunt încadrate în general, la rubrica sistemelor de siguranță. Se fabrică astazi camere de luat vederi miniaturizate care pot fi strecurate prin orificii de ordinul milimetrilor. Cu ajutorul unui emițător ce nu depășește dimensiunile unui pachet de tigări, imaginile video pot fi transmise la distanțe mari. Asemenea dotări figurează în cataloagele unor firme și se livrează pentru prețuri modice.
Capitolul I
GENERALITĂȚI PRIVIND INTERCEPTAREA TRANSMISIILOR RADIO
1.1. Transmisiile radio
1.1.1. Mediul de transmisie
Informația a devenit în ultimele decenii din ce în ce mai importantă, cu următoarele caracteristici de bază:
să fie utilă,
să fie de actualitate,
să apară în timp oportun.
Astfel, oamenii au încercat să facă transmiterea de informații cât mai rapidă și au creat medii de transmisie care să îndeplinească această cerință.
Mediile de transmisie pot fi împărțite în două mari categorii:
a) medii de transmisie cu suport fizic, care au în componență unul sau mai multe conductoare, închise într-un învelis. Acest tip de mediu de transmisie este, în general, utilizat pentru rețele locale, de dimensiuni mici. Cablurile transmit semnale aflate în zona inferioară a spectrului undelor electromagnetice. În această categorie intră:
cablul coaxial,
cablul torsadat,
fibra-optică.
b) medii de transmisie fără fir, care sunt utilizate în cazul rețelelor cu componente aflate la mare distanță unele față de altele, precum și în cazul rețelelor ce cuprind calculatoare mobile.
În cazul acestor medii de transmisie, se utilizează, în general, frecvențe înalte ale spectrului undelor electromagnetice. Din această categorie fac parte:
transmisii radio,
transmisii prin microunde,
transmisii în infraroșu.
„Revoluția Electronică, deși mai puțin cunoscută și recunoscută a fost foarte importantă. Consecința cea mai importantă a revoluției electronice, a constituit-o apariția radioului. În primii ani de dezvoltare, comunicațiile radio au fost numite telegrafie sau telefonie fără fir, expresii care nu au rezistat în timp, și care au fost înlocuite cu termenul generic radio. Cea mai largă folosire a radioului o constituie radiodifuziunea, cu al său caz particular și de mare amploare, televiziunea. Totuși radiotelegrafia și radiotelefonia reprezintă în continuare domeniile principale ale radiocomunicațiilor, inclusiv cele spațiale. Un subdomeniu de largă prezență în radiodifuziune este constituit de tehnica redării și înalta fidelitate a sunetului.”
1.1.2. Realizarea transmisiei radio
În realizarea unei transmisii radio intervin două tipuri de echipamente. Primul este echipamentul de emisie, care are rolul de a emite în eter informația utilă. Acesta, preia informația de voce sau altă sursă, printr-un microfon, o aplică unui amplificator pentru a-i amplifica semnalul, iar apoi semnalul este direcționat către un modulator. Aici are loc un amestec al semnalului util, cu un semnal de radiofrecvență, provenit de la un oscilator local. Din acest etaj, semnalul este injectat în etajul de radiofrecvență și apoi direct în antenă.
Denumirea de antenă vine de la cuvântul latin „antena", care înseamnă catarg, bară, tijă. Aceasta se explică prin faptul că primele antene utilizate au fost realizate sub formă de bare sau tije metalice. Antenele se leagă de emițător sau receptor prin intermediul liniei de alimentare numită și fider.
Cuvântul englezesc „feed" înseamnă a alimenta ,iar feeder înseamnă alimentator. Fiderul este destinat pentru transmiterea energiei de înaltă frecvență la antenă sau de la antenă la receptor. Ca fider se utilizează linia simetrică, nesimetrică sau ghidul de undă.
Energia dată de o sursă de curent continuu sau alternativ, pentru a putea fi radiată, trebuie să fie transformată, în prealabil, în energie a curenților de înaltă frecvență, iar pentru a transmite informații, acești curenți trebuie modulați. Curenții de înaltă frecvență modulați intră în antenă (fig. 1) care transformă energia lor în energie radiată prin undele radio.
În anumite cazuri, undele radio nu trebuie să fie radiate în toate direcțiile, ci numai într-o direcție determinată sau numai într-un anumit plan. De exemplu, la stațiile de radiodifuziune și televiziune este preferabil ca undele să se propage numai de-a lungul suprafeței Pământului (în plan orizontal); la stațiile terestre pentru legături prin sateliți artificiali ai Pământului, numai în direcția satelitului etc, deci este necesar ca instalațiile antenă-fider să aibă o selectivitate spațială numită directivitate.
În același timp, antenele funcționează bine numai în banda de frecvențe și cu instalația pentru care au fost proiectate, ceea ce înseamnă că au și o selectivitate în frecvență.
Antena de emisie are rolul de a transforma energia curenților de înaltă frecvență în energie a undelor electromagnetice și de a asigura radierea acestora în direcții bine determinate.
După ce semnalul a fost astfel transformat în radiație electromagnetică, intervine al doilea tip de echipament, cel mai cunoscut, și anume echipamentul de recepție sau mai pe scurt radioul. Aici, semnalul captat de antena receptorului, este demodulat, și apoi transmis unui amplificator de joasă frecvență.
Instalația de recepție are rolul principal de a reproduce semnalul purtător de informație din undele radiate de antena de emisie. Energia necesară pentru reproducere este luată de la o sursă locală (fig. 2).
Funcționarea instalației de recepție se complică datorită faptului că antena sa se găsește sub acțiunea unei multitudini de semnale perturbatoare, fie radiate de antenele altor stații radio fie provocate de descărcările electrice din atmosferă, de periile motoarelor electrice, de troleibuze etc. Acțiunea dăunătoare a acestor semnale se înlătură pe diferite căi.
După tipul de modulație se disting modulația în amplitudine (AM), modulație în fază, modulație în frecvență (FM), modulație în impulsuri (în poziție de durată, în cod) și modulație multiplă.
Orice sistem real de transmisie al informației poate fi interpretat utilizând modelul:
1.1.3. Wi-Fi, tehnologia viitorului
Astfel, nu trebuie să vedem în transmisiile radio numai vechea imagine a radioului sau numai antenele imense de pe blocuri. Trebuie să știm că și telefoanele mobile, care sunt și ele dispozitive de emisie-recepție, precum și dispozitivele W-LAN funcționează pe același principiu.
În ultimii ani W-LAN a cunoscut o dezvoltare semnificativă pe plan mondial, reprezentând o soluție alternativă la legăturile terestre. Conexiunile fără fir devin tot mai populare, deoarece ele rezolvă probleme ce apar în cazul cînd avem multe cabluri, conectate la multe dispozitive. Tehnologiile moderne pot interconecta echipamentele la distanțe mici, dar și la distanțe mari.
În prezent, există mai multe moduri de a capta datele din eter: Wi-Fi, Bluetooth, GPRS, 3G ș.a. Acestora li se adaugă o nouă tehnologie care poaologie care poate capta datele de șapte ori mai repede și de o mie de ori mai departe decât populara tehnologie Wireless Fidelity (Wi-Fi), numită WiMax.
Această tehnologie ar putea fi percepută ca Wi-Fi cu steroizi. În timp ce Wi-Fi are o rază de acțiune de aproximativ 30 m, WiMax utilizează o tehnologie de microunde radio care mărește distanța la aproximativ 50 km. Aceasta înseamnă că ar putea fi folosită ca o alternativă la firele de cupru și cablul coaxial pentru conectarea la Internet.
Dacă va avea succes, WiMax ar putea revigora competiția dintre companiile dominante din domeniul telecomunicațiilor și cablului, utilizând o întreagă nouă infrastructură, această tehnologie reprezentând o revoluție în telecomunicații.
1.2. Inteceptarea transmisiilor radio
1.2.1. Diferite moduri de interceptare
Cu aparatură artizanală sau achiziționată prin Internet, cu sprijinul firmelor specializate sau al funcționarilor unor operatori de telefonie, oricine poate fi spionat în mod sistematic. Dovadă stau zecile de cazuri depistate până în prezent de SRI.
Voi prezenta, în cele ce urmează, câteva din situațiile cel mai des întâlnite și a căror cunoaștere prezintă cel mai larg interes.
Prin „interceptare” (în sens tehnic) se înțelege acțiunea de a capta, cu ajutorul unui dispozitiv electronic special fabricat în acest scop sau a unui computer, impulsurile electrice, variațiile de tensiune sau emisiile electromagnetice care tranzitează în interiorul unui sistem informatic sau se manifestã ca efect al funcționării acestuia ori se aflã pe traseul de legătură dintre douã sau mai multe sisteme informatice care comunică.
Primii agenți virtuali sunt robotul telefonic și telefonul fără fir care, în mai toate variantele lor de fabricație, permit și o așa-numită supraveghere a ambientului. Cu aceste unelte chiar și un novice poate afla secretul unei convorbiri. Chiar și instalatiile de siguranță cu interfoane se pot transforma în spioni electronici, iar cea mai inocentă priză de perete nu este decât un potențial “turnător”anonim.
Cu toate limitările impuse prin legislație activităților de interceptare, structura rețelelor de telecomunicații și alți factori favorizanți permit accesul relativ simplu și direct la circuitele fizice care deservesc anumiți abonați. Gradul redus de protecție a circuitelor fizice pe unele porțiuni de traseu face posibilă interpunerea unor dispozitive de preluare, amplificare, ascultare, înregistrare sau chiar transmitere la distanță a comunicațiilor interceptate (convorbiri telefonice, transmisii de date, fax, discuții ambientale și imagini).
Mijloacele tehnice implantate în echipamentele centrale sau terminale de telefonie sau pe circuitele fizice aferente acestora facilitează interceptarea convorbirilor telefonice, a discuțiilor sau imaginilor ambientale și transmit semnalele utile către punctele de stocare/prelucrare.
Emițătorul modulat cu semnale audio sau video reprezintă un mijloc tehnic sigur de acces la informațiile vehiculate prin rețelele de comunicații (voce, date) sau în spațiile de interes (discutii ambientale, imagini), pentru că plasarea lui poate fi rapidă si relativ facilă, iar condițiile de recepție a semnalelor pot fi asigurate fără riscuri.
În anumite împrejurări, emițătorii sunt disimulați în aparatură electrică, electronică sau de telecomunicații existentă sau introdusă conform unui scenariu în spatiul vizat: o lampă electrică, o telecomandă pentru televizor, un fax, o mapă de birou, un obiect de artă sau un bibelou, un ceas, o carte etc.
Persoana interesată să plaseze mijloace de interceptare apelează fie la procedeul cadourilor sau donațiilor, fie racolează pe unul dintre cei care au acces frecvent în spațiul vizat sau care se ocupă de întreținerea unor obiecte, instalații sau echipamente.
Metodele practicate pentru implantarea unui emițător într-un spațiu de interes pot fi grupate astfel:
a) plasarea directă a emițătorului, de către o persoană racolată anterior, care, prin natura atribuțiilor de serviciu, are acces oficial în spațiul vizat, cu prilejul unei activități planificate sau conform unui scenariu abil regizat;
b) plasarea indirectă a emițătorului, mascat într-un obiect funcțional sau decorativ, oferit cadou unei persoane care lucrează în spațiul vizat;
c) plasarea indirectă a emițătorului, prin mascarea lui într-un obiect ce aparține unei persoane neavizate care participă frecvent la activitățile ce se desfășoară în spațiul aflat în atenție.
Geamul ferestrei unei încăperi în care se poartă discuții se poate transforma în emițător la mare distanță. Astfel, vibrațiile foii de sticlă provocate de zgomotele din interior pot fi “citite” cu ajutorul unui fascicul laser și decodificate prin interpretare electronică.
Alte sisteme de interceptare sunt concepute pe principiul activării, prin bombardare cu un fascicul de microunde, a unei cavități rezonante (cu formă și dimensiuni riguros determinate), mascată într-un obiect masiv din spațiul vizat (tablou, sculptură, lambriu, perete). Se obține astfel o sursă electrică de tensiune ce alimentează emițătorul cu microfon asociat, pasiv până în momentul activării, care poate fi exploatat de la distanță.
Cu un microfon direcțional perfecționat, amplasat într-o clădire, pot fi ascultate discuțiile purtate de anumite persoane în aer liber sau în alte spații, dacă există vizibilitate directă față de acestea.
O altă realizare de vârf o reprezintă posibilitatea captării semnalelor electromagnetice emise de un aparat fax sau de un computer în stare de funcționare, interpretarea lor și reconstituirea imaginilor transmise ori a celor afisate pe display.
1.2.2. Mijloace tehnice de interceptare a comunicațiilor folosite pentru culegerea ilegală de informații
În arsenalul tehnic folosit pentru culegerea ilegală de informații, o pondere importantă o dețin mijloacele de interceptare a convorbirilor telefonice, a comunicațiilor radio, a discuțiilor sau a imaginilor ce reproduc activități desfășurate în diferite spații închise sau în aer liber, a transmisiilor telegrafice, fax ori de date, care pot avea caracter secret sau confidențial, privat.
Preferința pentru folosirea mijloacelor tehnice de interceptare se datorează veridicității și rapidității cu care se transmit datele ce se obțin. Indiferent de tipul mijlocului tehnic utilizat, informațiile interceptate trebuie preluate și transportate într-un punct de ascultare-vizualizare-stocare.
În acest scop, mijloacele tehnice specifice de interceptare transformă sunetele, imaginile sau impulsurile electrice în semnale electrice analogice sau digitale și le transmit pe circuite clasice de telefonie sau fibră optică, pe rețeaua electrică, pe circuite de semnalizare sau de telecomandă, pe fideri de antene radio – TV, pe rețele de transmisii de date sau prin intermediul undelor electromagnetice.
a) Mijloace tehnice care transmit semnalele interceptate pe circuite fizice
Nevoile de comunicare au condus la dezvoltarea fără precedent a sistemelor de telecomunicații, telefonul putând fi întâlnit chiar și în cele mai izolate locuri ale mapamondului. Rapiditatea realizării legăturilor telefonice la distanțe foarte mari oferă și posibilitatea transmiterii prin aceste căi a unor informații cu caracter secret sau confidențial. Acest aspect nu poate scăpa atenției celor interesați să culeaga informații, care se dotează cu echipamentele corespunzătoare de interceptare.
Cu toate limitările impuse prin legislație activităților de interceptare, structura rețelelor de telecomunicații și alți factori favorizanți permit accesul relativ simplu și direct la circuitele fizice care deservesc anumiți abonați.
Gradul redus de protecție al circuitelor fizice pe unele porțiuni de traseu face posibilă interpunerea unor dispozitive de preluare, amplificare, ascultare, înregistrare sau chiar transmitere la distanță a comunicațiilor interceptate (convorbiri telefonice, transmisii de date, fax, discuții ambientale și imagini).
Mijloacele tehnice implantate în echipamentele centrale sau terminale de telefonie sau pe circuitele fizice aferente acestora facilitează interceptarea convorbirilor telefonice, a discuțiilor sau imaginilor ambientale și transmit semnalele utile către punctele de stocare/prelucrare. Sistemele de telecomunicații aflate în serviciu, majoritatea complet automatizate permit, în anumite condiții, activarea de la mare distanță a unui mijloc tehnic conectat pe circuitul unui post telefonic.
Moda procurării unor aparate telefonice cu aspect estetic atrăgtor, sofisticate din punct de vedere al serviciilor oferite reprezintă un potential pericol, întrucât pot fi echipate chiar din fabricație cu elemente care permit interceptarea comunicațiilor, mascate special pentru a rezista controalelor de specialitate.
b) Mijloace tehnice care transmit semnalele interceptate prin unde electromagnetice
Emițătorul modulat cu semnale audio sau video reprezintă un mijloc tehnic sigur de acces la informațiile vehiculate prin rețelele de comunicații (voce, date) sau în spațiile de interes (discuții ambientale, imagini), pentru că plasarea lui poate fi rapidă și relativ facilă, iar condițiile de recepție a semnalelor pot fi asigurate fără riscuri majore.
Gradul de miniaturizare atins în construcția emițătorilor și a bateriilor permite mascarea acestora într-o gamă largă de obiecte, greu de imaginat. În anumite împrejurări emițătorii sunt disimulați în aparatura electrică, electronică sau de telecomunicații existentă sau introdusă conform unui scenariu în spațiul vizat: o lampă electrică, o telecomandă pentru televizor, un fax, o mapă de birou, un obiect de artă sau un bibelou, un ceas, o carte etc.
Persoana interesată să plaseze mijloace de interceptare apelează fie la procedeul cadourilor sau donațiilor, fie racolează pe unul dintre cei care au acces frecvent în spațiul vizat sau care se ocupă de întreținerea unor obiecte, instalații sau echipamente.
Metodele practicate pentru implantarea unui emițător într-un spațiu de interes pot fi grupate astfel:
plasarea directă a emițătorului, de către o persoană racolată anterior, care, prin natura atribuțiilor de serviciu are acces oficial în spațiul vizat, cu prilejul unei activități planificate sau conform unui scenariu abil regizat;
plasarea indirectă a emițătorului, mascat într-un obiect funcțional sau decorativ, oferit cadou unei persoane care lucrează în spațiul vizat;
plasarea indirectă a emițătorului, prin mascarea lui într-un obiect ce aparține unei persoane neavizate (purtător involuntar), care participă frecvent la activitățile ce se desfășoară în spațiul aflat în atenție.
Activitățile ilegale de culegere de informații prin mijloace tehnice nu se desfășoară la întâmplare, persoana interesată stabilindu-și din timp reperele care o orientează asupra locului, condițiilor concrete și duratei interceptărilor.
Alegerea metodei de plasare, a caracteristicilor tehnice ale emițătorului și a modalității de mascare se realizează pe baza datelor de studiu obținute anterior. Pentru o persoană interesată în culegerea ilegală de informații, elementul restrictiv în folosirea emițătorilor îl reprezintă durata redusă de funcționare a bateriilor de alimentare miniaturizate.
Eternul compromis între miniaturizare și performanță obligă la aplicarea soluției optime, care asigură obținerea unui maximum de informații. Acest neajuns este depășit prin folosirea emițătorilor telecomandați, care pot fi porniți și opriti de la distanță, asigurându-se astfel supravegherea cu intermitență a spațiului vizat, pe intervale de timp mai mari.
De asemenea, se utilizeaza emițători alimentați de la rețeaua electrică sau din liniile telefonice aflate în stare de funcționare. În astfel de situații, operațiunile de instalare și punere în funcțiune a emițătorilor presupun atât un volum mai mare de lucru cât și condiții speciale care se pot obține prin recurgerea la scenarii complexe și totodată cu un grad mai mare de risc.
c) Mijloace neconvenționale de interceptare
Toate rezultatele cercetărilor științifice de vârf din domeniile electronicii, fizicii și ciberneticii sunt analizate în profunzime în institute de specialitate, unde se fac evaluări privind posibilitățile de aplicare concretă a acestora în activitățile de culegere de informații. Spionajul tehnic cunoaște o dezvoltare deosebită în epoca modernă, fondurile ce-i sunt alocate fiind mari, pe măsura rezultatelor obținute.
În ultimii ani s-a facut remarcată tendința spre o nouă orientare în tehnica interceptării sunetului, urmărindu-se pe de o parte penetrarea măsurilor de protecție și obținerea de informații din zone bine asigurate, iar pe de altă parte, folosirea unor noi sisteme, necunoscute părții aflate în defensivă, care exclud pătrunderea în spațiul vizat.
Asemenea sisteme apelează la mijloace neconvenționale de interceptare a comunicațiilor, care nu necesită existența în spațiul vizat a unui traducător de captare a sunetelor, prin aceasta fiind îndepărtată urma materială a activității și îngreunată mult depistarea lor.
Merită să descriem felul în care geamul ferestrei unei încaperi în care se poartă discuții se transformă în emițător la mare distanță. Astfel, vibrațiile foii de sticlă provocate de zgomotele din interior pot fi "citite" cu ajutorul unui fascicul laser (care suferă variații de amplitudine și fază) și decodificate prin interpretare electronică. Alte sisteme de interceptare sunt concepute pe principiul activării prin bombardare cu un fascicul de microunde, a unei cavități rezonante (cu formă și dimensiuni riguros determinate), mascată într-un obiect masiv din spațiul vizat (tablou, sculptură, lambriu, perete).
Se obține astfel o sursă electrică de tensiune ce alimentează emițătorul cu microfon asociat, pasiv până în momentul activării, care poate fi exploatată de la distanță. Cu un microfon direcțional perfecționat, amplasat într-o cladire, pot fi ascultate discuțiile purtate de anumite persoane în aer liber sau în alte spații, dacă există vizibilitate directă față de acestea.
O altă realizare de vârf o reprezintă posibilitatea captării semnalelor electromagnetice emise de un aparat fax sau de un computer în stare de funcționare, interpretarea lor și reconstituirea imaginilor transmise ori a celor afișate pe display.
Dezvoltarea mijloacelor neconvenționale de interceptare este indisolubil legată de utilizarea intensă a computerelor pentru prelucrarea electronică a semnalelor captate în condiții dificile și aducerea lor la un nivel acceptabil de inteligibilitate.
Computerele sunt folosite azi în culegerea de informații nu numai pentru spargerea codurilor sau descifrarea comunicațiilor protejate prin sisteme electronice, ci și pentru efectuarea de analize spectrale ale vocii umane, pentru eliminarea zgomotelor parazite sau pentru extragerea informației utile dintr-o multitudine de semnale suprapuse.
De asemenea, echipamentele de interceptare sofisticate, computerizate, extrem de puternice, interconectate cu canale de comunicații asigurate prin sateliți sunt în măsură să controleze cvasi-totalitatea comunicațiilor telefonice internaționale, selectând din mulțimea convorbirilor care se poartă simultan, pe acelea care interesează la un moment dat.
În ultimii ani se vorbește tot mai mult despre existența unui sistem global folosit pentru interceptarea comunicațiilor prin telefon, telex, fax și e-mail, efectuate în rețelele de telecomunicații din lume, care ar putea afecta orice persoană care comunică, felul în care funcționează efectiv fiind mediatizat pentru prima data în 1996.
Astfel, se vehiculează ideea, că traficul internațional de telecomunicații se poate supraveghea cu ajutorul listelor de "cuvinte-cheie", chiar dacă nu există o suspiciune concretă privind comiterea unei infracțiuni (este vorba de așa-numita "supraveghere strategică") în vederea prevenirii atentatelor teroriste, proliferării la nivel internațional a armamentelor, a traficului cu materiale relevante din punctul de vedere al securității, falsificării și spălării banilor și contrabandei cu narcotice.
În unele țări, prin supravegherea comunicațiilor se culeg numai date referitoare la persoanele fizice sau la cele juridice cu capital majoritar străin, iar în cazul în care se evidențiază infracțiuni grave, datele culese sunt transmise altor autorități.
Cifrele declarate de autoritățile unui stat, în legătură cu acțiunile de supraveghere efectuate în acest fel se referă la cel mult 15.000 de legături de telecomunicații zilnic. Dintre acestea, circa 700 sunt transmise sistemului bazat pe "cuvinte-cheie". Doar în cazul a circa 70 de legături este gasit un "cuvânt-cheie" și doar aproximativ 20 dintre acestea sunt catalogate drept importante din punct de vedere penal.
Se poate aprecia că marea interceptare se face de sus, via satelit, direct de pe orbită, că în medie 700 de cetățeni dintr-un stat, care primesc un telefon, un fax, un telex sau un e-mail din străinătate sunt vizați și că an de an se ascultă și se citesc comunicările a milioane de oameni din întreaga lume, fără ca macar unii să aiba habar de aceasta.
Deși, din punct de vedere tehnic, sistemul de supraveghere menționat poate fi extins, acest demers implică totuși costuri foarte mari.
După evenimentele din 11 septembrie 2001, se pare că se utilizează în mod oficial un program de supraveghere, impus tuturor furnizorilor de servicii on-line din anumite state. Prin acest program, calculatoarele unor servicii de informații pot intercepta orice e-mail în baza unui ordin aprobat de un judecător. Se preconizează ca programul să fie perfecționat, astfel încât întregul trafic electronic din Internet să treacă prin serverele centrale, unde informațiile vor fi mult mai ușor de monitorizate.
Cercetătorii în domeniu au anunțat punerea la punct a altui program, care permite supravegherea totală a conexiunilor Internet, fără a putea fi detectat. Sistemul nou creat, prezentat ca instrument util profesioniștilor din marketingul "on-line" reprezintă o modalitate de investigare extrem de eficientă, întrucât poate fi instalat pe orice server, permite obținerea unui profil detaliat al internautului și livrează informații în timp real asupra site-urilor accesate.
Astfel de programe/sisteme sunt încă destul de scumpe pentru a fi achiziționate de orice persoane, dar sunt accesibile unor servicii de securitate. Variante comerciale ale acestora, cu performanțe mai reduse, sunt însă accesibile și altor categorii de persoane. Mesajele interceptate sunt colectate în computere performante, unde există o cantitate enormă de date stocate și sunt comparate cu banca de date care conține mii de nume și noțiuni, precum și coduri cifrate.
Căutarea anumitor mesaje se face printr-un program care le selectează automat după anumite "cuvinte și numere-cheie" pe care le conțin. Mii de mesaje simultane sunt înregistrate în timp real, iar unele dintre acestea, selectate după "cuvintele cheie" sunt citite apoi de un operator uman. Cine primește vreo veste din orice zonă a lumii, în cuprinsul căreia se află cuvinte ca "plutoniu", "heroina" sau "drog" trebuie să aibă în vedere că poate fi suspectat că se află în legăatură cu traficanți de droguri, de arme sau cu teroriști. Deci, cu împuternicirea statului se interceptează telefoanele și se examinează cu rigurozitate corespondența străinilor din întreaga lume și nu doar pe cele ale propriilor cetățeni.
Spre deosebire de supravegherea telefonică internă aprobată de procuratură, ascultarea sau citirea știrilor din străinătate nu este supusă nici unui control. Computerele filtrează circa 20.000 de faxuri, telexuri și telefoane din fluxul de date, iar "prada" este transmisă de la posturile de interceptare în centrală, pe canale de mare securitate, spre prelucrare.
Cercetarea radio este "inima" serviciilor secrete. Cât succes au în realitate incursiunile în rețelele globale de date reprezintă unul dintre cele mai stricte secrete pentru toate serviciile.
De multă vreme, comunicarea la nivel mondial este liberă ca pasărea cerului, iar miile de interceptări au devenit cutume ale guvernelor și serviciilor lor secrete. Doar posibilitățile tehnice și financiare pot ridica bariere. Cercetarea prin mijloace de radiocomunicații este delicată și pentru motivul că nu are în vedere doar dușmanii. Cu ajutorul unei stații din acest sistem a fost ascultat chiar și președintele unui stat, care, din cauza distrugerii rețelelor terestre de telefonie utiliza un canal de comunicații prin satelit. Unele servicii de informații supraveghează "canalele diplomatice străine", inclusiv telefoanele cifrate și faxurile ambasadelor, iar cu ajutorul supercomputerelor reușesc să decodifice comunicațiile interceptate.
1.2.3. Probleme ale serviciilor de telefonie mobilă
În sistemul NMT, care este considerat cel mai vulnerabil, informațiile sunt transmise în clar, iar monitorizarea convorbirilor este la îndemâna oricărei persoane interesate care și-a procurat un scanner, în timp ce în sistemele GSM, DCS si CDMA, informația este transmisă conform unui algoritm care asigură un anumit grad de protecție, putând fi interceptată doar cu aparatură adecvată, pe o rază de câțiva kilometri în jurul vorbitorului. Totuși, nici o rețea de telefonie mobilă nu asigură o securitate deplină a convorbirilor. Chiar și sistemul CDMA promovat recent este depășit, existând deja alternative mai performante. Doar apariția microprocesoarelor biologice, mai puternice decât cele actuale de câteva milioane de ori, îmbunătățește perspectiva în domeniul criptării.
Există și chiar se comercializează ilegal echipamente destinate interceptării convorbirilor sau blocării pe timp limitat a accesului unor abonați în rețelele de telefonie mobilă, angajații unor operatori ascultă convorbiri, divulgă informații despre traficul unor abonați ori selectează și înregistrează mesajele vocale sau scrise, iar unele persoane cercetează și experimentează tehnici de interceptare a comunicațiilor mobile cu sprijinul ilicit al unor angajați ai operatorilor. Prin particularitățile tehnice ale rețelelor GSM, interceptarea comunicațiilor pe aceste canale este totuși dificilă.
Toate acestea, împreună cu asigurările operatorilor de servicii GSM privind măsurile deosebite de criptare implementate în sistem, duc însă la o scădere a vigilenței utilizatorilor telefoanelor mobile. Cantitatea de informații ce poate fi obținută din canalele de comunicații mobile este foarte mare, iar costurile necesare achizitionării ilegale a echipamentelor de interceptare sunt justificate în anumite condiții.
1.2.4. Interceptarea telefoanelor mobile
Principalele riscuri ale utilizatorului de telemobil sunt:
identificarea abonatului (se pare că păstrarea confidențialității privind datele referitoare la abonați a rămas doar o reclamă ieftină, atât timp cât în presa publicitară sau pe site-urile din rețeaua publică Internet abundă anunțurile unor “specialiști” care, pentru câteva sute de dolari, modifică orice cod pentru telefoanele mobile ori vând compact-discuri cu bazele de date ale operatorilor);
determinarea legăturilor și activității unui abonat după listing-ul convorbirilor;
erori de programare a meniului aparatului mobil (activarea din greșeală a funcțiilor de redirecționare a apelurilor, de apel în așteptare sau de teleconferință și neprotejarea tastaturii față de acțiunile mecanice întâmplătoare constituie vulnerabilități ce pot fi exploatate);
monitorizarea convorbirilor telefonice (majoritatea echipamentelor de interceptare oferă această facilitate, indiferent de modul de conectare la reteaua GSM);
utilizarea mobilului ca mijloc de interceptare (unele modele de aparate telefonice GSM prezintă servicii ascunse ce pot fi activate în secret. Apelând un asemenea aparat mobil, el va răspunde automat fără să afișeze starea activă și realizează legătura cu corespondentul, care poate asculta ce discută purtătorul aparatului);
ascultarea mesageriei vocale “voice mail” (în cazul conectării direct în rețeaua de date a centralei telefonice GSM sau dacă mesajele vocale memorate în căsuțele poștale nu sunt protejate cu coduri individuale de acces, mesageria vocală poate fi la îndemâna celor interesați);
realizarea de clone ale cartelei SIM originale (cu ajutorul unor tehnologii speciale pot fi efectuate cartele SIM identice cu cele ale mobilului telefonic vizat. În acest mod se pot realiza convorbiri telefonice în contul abonatului respectiv).
1.2.5. Interceptarea în cadrul rețelelor radio Wi-Fi
În ceea ce privește rețelele radio Wi-Fi principalele atacuri ce se pot realiza sunt:
Monitorizarea pasivă care constă în interceptarea pachetelor de date prin rețelele fără fir neprotejate și exploatarea informațiilor incluse cu ajutorul unor instrumente software adecvate. Se pot afla, în acest mod, identificatori (nume) de utilizatori și parole asociate (furt de identitate a unui utilizator autorizat), numere de cărți de credit etc. Aplicațiile de acest tip permit captarea pachetelor și stocarea lor pentru examinare ulterioară. Prin analiza pachetelor este divulgat segmentul de date care, în funcție de serviciile interceptate, pot furniza informații deosebit de valoroase.
Accesul neautorizat presupune faptul că într-o retea Wi-Fi, neprotejată sau insuficient protejată, se poate ”integra” o stație client pirat prin asociere cu una din stațiile de bază (puncte de acces) localizate în cadrul rețelei. În absența unor măsuri de securitate adecvate, această stație poate accesa servere sau aplicații din rețea. Contracararea accesului neautorizat se face prin autentificare reciprocă între stația client și punctul de acces, autentificarea fiind operațiunea de dovedire a identității dispozitivului.
Blocarea serviciului care poate afecta funcționarea rețelei Wi-Fi sau o poate scoate total din funcțiune pentru o perioadă de timp nedefinită. Gravitatea unui atac DoS depinde de impactul pe care îl are inactivitatea rețelei. Atacurile DoS pot fi de următoarele tipuri:
atac prin ”forță brută” prin care se realizează inundarea rețelei cu un număr foarte mare de pachete de date, care suprasolicită toate resursele rețelei și o forțează să iasă din funcțiune;
utilizarea unui semnal radio puternic. Pentru un astfel de atac este necesar un emițător puternic la mică distanță de rețea, emițător care poate fi detectat cu instrumente de localizare;
interferențe neintenționate care constă în plasarea unui dispozitiv client, fictiv, între un client legitim și rețeaua wireless. Pentru aceasta se folosește protocolul de conversie a adreselor, ARP, utilizat uzual de rețelele TCP/IP;
puncte de acces neautorizate sau incorect configurate pot deveni o breșă importantă în securitatea rețelelor wireless. Folosirea incorectă a unor identificatori, care pot fi interceptați, pe post de parole, permite accesul neautoriat la structuri de date sau servicii ale rețelei;
abuzurile în rețea pot fi acțiuni neglijente ale unor utilizatori corecți, sau acțiuni deliberate pentru a afecta securitatea și performanțele rețelei.
1.3. Disfuncționalități ce pot apărea ca urmare a interceptării transmisiilor radio și a utilizării lor în scop infracțional
Am prezentat în subcapitolul anterior despre diferite atacuri ce se pot realiza ca urmare a interceptărilor transmisiilor radio. În funcție de nivelul la care se realizează aceste atacuri ele pot fi împărțite în:
atacuri ce aduc atingere siguranței naționale;
atacuri împotriva unor organizații, firme, instituții dar care nu aduc atingere siguranței naționale;
atacuri împotriva indivizilor. Dintre acestea enumerăm:
terorismul politic transnațional și internațional, sub formă informatică;
accesarea ilegală a sistemelor informatice;
acțiunile premeditate de afectare a imaginii României pe plan internațional;
agresiunea economico-financiară;
provocarea deliberată de catastrofe ecologice.
Din acestă împărțire se observă că atacurile cele mai periculoase sunt cele care aduc atingere siguranței naționale deoarece au un caracter deosebit și aduc prejudicii imense statului.
Să ne imaginăm numai un singur scenariu pentru a ne da seama de implicațiile ce pot apărea. Să presupunem că o grupare teroristă, folosind mijloace de interceptare, a intrat în posesia codurilor de acces de la centrala atomo-electrică de la Cernavodă și dorește să provoace o catastrofă ecologică datorită implicării armatei române într-un conflict, oricare ar fi acesta.
Aceste disfuncționalități apar datorită neprotejării suficiente a mijloacelor de comunicații precum și a informațiilor transmise prin acestea. Pentru a diminua numărul disfuncționalităților este nevoie de aplicarea unor tactici de control. Se apelează la două tactici de implementare a strategiei fundamentale privind protejarea informațiilor deosebite: controlul discreționar al accesului și controlul legal al accesului.
Prima tactică de control al accesului implementează principiul celui mai mic privilegiu: nici o persoană, în virtutea rangului sau a poziției ce o deține, nu are drepturi nelimitate de a vedea informațiile deosebite, iar persoanele care au o astfel de facilitate trebuie să le vadă numai pe cele care intră în sfera lor de activitate. Controlul discreționar al accesului este aplicat printr-o matrice de control. Pentru fiecare persoană (subiect) aflată pe listă și pentru fiecare informație (obiect), matricea arată ceea ce poate face fiecare subiect cu obiectele din listă: citire, scriere, execuție, aprobare.
Controlul legal al accesului își exercită forța pe baza legilor existente (legea securității naționale, legea energiei atomice ș.a.). Spre exemplificare, în SUA, prin lege, sunt stabilite două tipuri de structuri de control: ierarhizate și neierarhizate.
Structura ierarhizată încadrează informațiile senzitive în patru categorii: strict secrete, secrete, confidențiale și neclasificate. Primele trei categorii sunt referite printr-o denumire generică: informații clasificate. În alte țări NATO, inclusiv Canada, a patra categorie este cunoscută sub numele de informații restrictive.
În structura neierarhizată sunt două categorii: compartimentate și cu obiecții sau ascunse vederii unor categorii de persoane. Compartimentările pot avea nume scurte, suficient de sugestive, care să scoată în relief aspecte cum sunt: SECOM (securitatea comunicației), CRIPTA (criptare), COMSEC (comunicații secrete), HUMINT (Human INTeligence), SIGINT (SIGnal INTeligence), IMINT (IMage INTeligence) ș.a. Categoria „cu obiecții” privește îndeosebi naționalitatea potențialilor cititori și autori ai obiectelor. În SUA, contestațiile (obiecțiile) sunt: NOFOR (no foreign = neaccesibile străinilor), US/UK EYES ONLY (de văzut numai de către englezi sau americani).
Informațiile strict secrete, care sunt într-o anumită compartimentare, se numesc informații senzitive compartimentate și presupun o atenție deosebită la întrebuințare. Doar o categorie este superioară acesteia din urmă. Este vorba despre informațiile din planul operativ integrat unic sau răspunsul național în caz de război.
Atunci când o informație trebuie să fie clasificată ei i se va atribui un nivel de clasificare, ceea ce va evidenția importanța relativă a informației clasificate în sistemul național de securitate, specificându-se cerințele minime pe care trebuie să le îndeplinească acea informație.
Un sistem de clasificare eficient trebuie să se bazeze pe niveluri de clasificare definite cu mare claritate.
În sistemul american de clasificare a informațiilor există trei niveluri de clasificare: top secret (strict secret), secret și confidențial. Informațiile neclasificate constituie o altă categorie. În Legea 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, din România, informațiile clasificate din clasa secretelor de stat sunt încadrate în trei niveluri, astfel: strict secrete de importanță deosebită, strict secrete și secrete.
Informațiile strict secrete (SUA), cărora le corespund informațiile strict secrete de importanță deosebită (România), sunt informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune de o gravitate excepțională securității naționale.
Informațiile secrete (SUA), ceea ce echivalează cu informațiile strict secrete (România), sunt informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune grave securității naționale.
Informațiile confidențiale (SUA), corespunzătoare informațiilor secrete (România), sunt informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune securității naționale.
Apreciem că o nesincronizare a nivelurilor de clasificare din sistemul românesc cu cel american este o probă de neinspirație, cu atât mai mult cu cât intrarea în NATO și U.E. a generat deja multe disfuncționalități circulației informațiilor clasificate. Considerăm că, în timp, nivelurile securizării din România vor fi schimbate tocmai pentru eliminarea neajunsurilor menționate anterior.
1.4. Strategia de securitate a României privind protecția informațiilor clasificate
Orice persoană are dreptul de a avea acces la informațiile de interes public, drept garantat prin lege, dar accesul la informațiile clasificate este permis numai în cazurile, în condițiile și prin respectarea procedurilor prevăzute de lege. Datorită caracterului lor special, accesul la informațiile clasificate nu va putea fi interpretat în sensul limitării accesului la informațiile de interes public sau al ignorării Constituției, a Declarației Universale a Drepturilor Omului, a pactelor și a celorlalte tratate la care România este parte, referitoare la dreptul de a primi și răspândi informații.
Articolul 15 din Legea 182 din 12 aprilie 2002 privind protecția informațiilor clasificate stabilește următoarele definiții:
Informațiile reprezintă orice documente, date, obiecte sau activități, indiferent de suport, formă, mod de exprimare sau de punere în circulație;
Informațiile clasificate sunt acele informații, date, documente de interes pentru securitatea națională , care, datorită nivelurilor de importanță și consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate.
Clasele de secretizare sunt: secrete de stat și secrete de serviciu.
Informațiile secrete de stat sunt informațiile care privesc securitatea națională, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranța națională și apărarea țării.
Informații secrete de serviciu sunt informațiile a căror divulgare este de natură să determine prejudicii unei persoane juridice de drept public sau privat.
Nivelurile de secretizare se atribuie informațiilor clasificate din clasa secrete de stat și sunt:
strict secrete de importanță deosebită adică informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune de o gravitate excepțională securității naționale;
strict secrete adică informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune grave securității naționale;
secrete – informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune securității naționale.
Protecția juridică reprezintă ansamblul normelor constituționale și al celorlalte dispoziții legale în vigoare, care reglementează protejarea informațiilor clasificate.
Protecția prin măsuri procedurale reprezintă ansamblul reglementărilor prin care emitenții și deținătorii de informații clasificate stabilesc măsurile interne de lucru și de ordine interioară destinate realizării protecției informațiilor.
Protecția fizică este ansamblul activităților de pază, securitate și apărare, prin măsuri și dispozitive de control fizic și prin mijloace tehnice, a informațiilor clasificate.
Protecția personalului este ansamblul verificărilor și măsurilor destinate persoanelor cu atribuții de serviciu în legătură cu informațiile clasificate, spre a preveni și înlătura riscurile de securitate pentru protecția informațiilor clasificate.
Certificatele de securitate sunt documentele care atestă verificarea și acreditarea persoanei de a deține, de a avea acces și de a lucra cu informații clasificate.
Principalele obiective ale protecției informațiilor clasificate sunt protejarea informațiilor clasificate împotriva acțiunilor de spionaj, compromitere sau acces neautorizat, alterării sau modificării conținutului acestora, precum și împotriva sabotajelor ori distrugerilor neautorizate dar și de realizare a securității sistemelor informatice și de transmitere a informațiilor clasificate.
De aceea, măsurile ce decurg din aplicarea legii sunt destinate să prevină accesul neautorizat la informațiile clasificate, să identifice împrejurările, precum și persoanele care, prin acțiunile lor, pot pune în pericol securitatea informațiilor clasificate, să garanteze că informațiile clasificate sunt distribuite exclusiv persoanelor îndreptățite, potrivit legii, să le cunoască și să asigure protecția fizică a informațiilor, precum și a personalului necesar protecției informațiilor clasificate.
Serviciul Român de Informații este principalul serviciu de protecție a informațiilor clasificate.
În vederea coordonării activității și exercitării controlului asupra măsurilor privitoare la protecția informațiilor clasificate din sfera sa de competență, Serviciul Român de Informații are următoarele atribuții principale:
a) elaborează, în colaborare cu autoritățile publice, standardele naționale pentru informațiile clasificate și obiectivele de implementare a acestora;
b) supraveghează acțiunile întreprinse de autoritățile publice pentru aplicarea prevederilor legii;
c) acordă aviz de specialitate asupra programelor de prevenire a scurgerilor de informații clasificate, întocmite de autoritățile și instituțiile publice, regiile autonome și societățile comerciale deținătoare de asemenea informații;
d) verifică modul în care sunt respectate și aplicate normele legale privind protecția informațiilor clasificate de către autoritățile și instituțiile publice;
e) realizează la fața locului verificări și revizuiri de programe care vizează protecția informațiilor clasificate;
f) conlucrează cu Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat și cu Autoritatea Națională de Securitate în toate problemele privind aplicarea legii;
g) acordă sprijin pentru stabilirea obiectivelor și a locurilor care prezintă importanță deosebită pentru protecția informațiilor clasificate, la cererea conducătorilor autorităților și instituțiilor publice, a agenților economici și a persoanelor juridice de drept privat, și supune spre aprobare Guvernului evidența centralizată a acestora;
h) organizează și răspunde, potrivit dispozițiilor legale, de colectarea, transportul și distribuirea în țară a corespondenței cu caracter secret de stat și a corespondenței oficiale cu caracter secret de serviciu;
i) analizează și stabilește măsurile în legătură cu reclamațiile sau cu sugestiile legate de modul în care sunt aplicate programele de protecție a informațiilor clasificate;
j) constată nerespectarea normelor privind protecția informațiilor clasificate și aplică sancțiunile contravenționale prevăzute de lege, iar atunci când faptele constituie infracțiuni, sesizează organele de urmărire penală.
Capitolul II
ASPECTE PRIVIND LEGALITATEA INTERCEPTĂRII TRANSMISIILOR RADIO
2.1. Legislația în vigoare privind interceptarea transmisiilor radio în Uniunea Europeană
Consiliul Europei, în Convenția privind Infracționalitatea Informatică din 23 noiembrie 2001 a stabilit următoarele definiții în ceea ce privește reglementarea infracționalității informatice:
a) “sistem computerizat” înseamnă orice dispozitiv sau grup de dispozitive interconectate, dintre care unul sau mai multe, urmând un program, realizează o procesare automată de date;
b) “date în format electronic” înseamnă orice reprezentare de fapte, informații sau concepte într-o formă care să poată fi procesată de un sistem computerizat, inclusiv un program care să permită sistemului computerizat să realizeze o funcție;
c) “furnizor de servicii” înseamnă orice entitate publică sau privată care asigură celor ce folosesc serviciile ei posibilitatea de a comunica prin intermediul unui sistem computerizat, și orice altă entitate care procesează sau stochează date în format electronic în numele unor astfel de servicii de comunicare sau al unor utilizatori de astfel de servicii;
d) “trafic de date” înseamnă orice date în format electronic legate de comunicarea printr-un sistem computerizat, generate de un sistem computerizat care a format o parte din lanțul (procesul) de comunicare, indicând originea comunicării, destinația, ruta, ora, data, mărimea, durata sau tipul de servicii.
În ceea ce privește interceptarea transmisiilor radio Convenția stipulează că fiecare parte adoptă măsurile și legislația necesare pentru a desemna ca infracțiune sub legislația locală, atunci când este comisă cu intenție, interceptarea fără drept, prin mijloace tehnice, a transmisiilor de date non-publice, dintr-un sistem computerizat, inclusiv emisiile electromagnetice dintr-un sistem computerizat cu astfel de date în format electronic. O parte poate considera fapta infracțiune dacă este comisă cu intenție necinstită sau în relație cu alt sistem computerizat care este conectat la alt sistem.
În ceea ce privește răspunderea și sancțiunile Convenția menționează faptul că fiecare parte adoptă măsuri legislative și alte măsuri, de natură a incrimina ca infracțiune în cadrul propriului drept penal fapta, comisă cu intenție, de a ajuta sau instiga la comiterea infracțiunii de interceptare a transmisiilor radio fără drept, în scopul comiterii faptei.
De asemenea, fiecare parte va adopta măsuri legislative și alte măsuri, de natură a incrimina ca infracțiune în cadrul propriului drept penal tentativa, comisă cu intenție, de a săvârși interceptarea ilegală.
Totuși, părțile își pot rezerva dreptul de a nu aplica, parțial sau integral, dispozițiile legate de tentativă.
Toate statele vor adopta legile și măsurile necesare pentru a se asigura că persoanele juridice pot fi trase la răspundere pentru infracțiunea de interceptare ilegală, când fapta este comisă în folosul persoanei juridice de orice persoană fizică care acționează fie în nume propriu fie ca parte a unui organ de conducere al persoanei juridice, în temeiul:
a) puterii de reprezentare a persoanei juridice;
b) prerogativei de a lua decizii în numele persoanei juridice;
c) autoritatea de a exercita controlul în numele persoanei juridice.
Pe lângă cazurile specificate mai sus, fiecare stat va lua măsurile necesare pentru a se asigura că persoanele juridice vor fi considerate răspunzătoare legal în cazul în care lipsa de supraveghere sau de control asupra persoanei fizice la care se face referire a făcut posibilă comiterea infracțiunii stabilite în beneficiul acelei persoane juridice, de către o persoană fizică, acționând sub autoritatea persoanei juridice.
Conform legislației fiecărei părți, răspunderea unei persoane juridice poate fi penală, civilă sau administrativă. De asemenea existența răspunderii persoanei juridice nu va diminua răspunderea penală a persoanelor fizice care au comis în fapt infracțiunea.
În ceea ce privește sancțiunile, fiecare stat va adopta legile și măsurile necesare pentru a se asigura că infracțiunea de interceptare ilegală este pedepsibilă prin sancțiuni eficiente și proporționate, care să includă și privarea de libertate și că persoana juridică considerată răspunzătoare va fi supusă unor sancțiuni sau măsuri eficiente, proporționate, penale sau non-penale, inclusiv sancțiuni pecuniare.
Statele sunt obligate să garanteze că instituirea, introducerea și aplicarea competențelor și procedurilor prevăzute în Convenție sunt conforme cu condițiile și garanțiile stabilite prin legile proprii care contribuie la protecția drepturilor omului și libertăților cetățeanului, inclusiv drepturile născute prin ratificarea Convenției din 1950 a Consiliului Europei, pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, Acordului din 1966 al Organizației Națiunilor Unite asupra Drepturilor Civile și Politice și a altor acte de drept internațional privind drepturile omului, și care încorporează principiul proporționalității.
Aceste condiții și garanții vor impune, corespunzător naturii și forței lor, părților semnatare, să instituie obligativitatea existenței unui control judiciar sau a unei alte forme independente de control, definirea temeiurilor de aplicare și limitarea întinderii și duratei prerogativelor și procedurilor instituite în conformitate cu convenția.
De asemenea părțile vor putea ajusta impactul pe care prerogativele și procedurile instituite în virtutea prevederilor acestei Convenții îl vor avea asupra drepturilor, obligațiilor și intereselor legitime ale terților, până la concurența cu interesul public, și în special cu bunul mers al justiției.
Cu privire la interceptarea legală, orice stat va adopta legile și măsurile necesare în legătură cu o serie de delicte grave, ce vor fi specificate de legislația națională, pentru a conferi autorităților competente dreptul de a:
a) colecta sau înregistra, prin utilizarea de mijloace tehnice, pe teritoriul propriu, și
b) obliga un furnizor de servicii, în limita capacității tehnice existente:
– să colecteze și să înregistreze prin aplicarea metodelor tehnice pe teritoriul părții; sau
– să coopereze și să asiste autoritățile competente în colectarea și înregistrarea conținutului datelor în format electronic, în timp real, asociate unor comunicații determinate, pe teritoriul statului, efectuate prin intermediul unui sistem computerizat.
În cazul în care un stat, din cauza prevederilor sistemului legislativ propriu, nu poate adopta măsurile la care se face referire mai sus, poate adopta în loc legi și măsuri necesare pentru a asigura colectarea și înregistrarea în timp real a datelor de trafic ale anumitor comunicații transmise pe teritoriul său, prin aplicarea mijloacelor tehnice în respectivul teritoriu.
Totodată fiecare țară va adopta legile și măsurile necesare pentru a putea obliga furnizorii de servicii să păstreze confidențiale desfășurarea procedurilor și informațiile privind acestea.
Înțelegem deci că fiecărui stat îi revine decizia de a sancționa cum crede de cuviință infracțiunea de interceptare ilegală. Astfel statele au libertate de mișcare singura condiție cerută de Consiliul Europei fiind aceea de a incrimina interceptarea ilegală.
2.2. Legislația în vigoare privind interceptarea transmisiilor radio
2.2.1. Prevederile Codului de Procedură Penală
Conform art.91 din Codul de Procedură Penală interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecatorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, dacă sunt date temeinice privind pregătirea sau săvârșsirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întarziată.
Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare pot fi autorizate în cazul infracțiunilor contra siguranței naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr.78/2000 pentru prevenirea,descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, în cazul unor alte infracțiuni grave ori al infracțiunilor care se săvârșesc prin mijloace de comunicare electronică.
Autorizația se dă pentru durata necesară interceptării și înregistrării, dar nu pentru mai mult de 30 de zile, în camera de consiliu, de președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în prima instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
În lipsa președintelui instanței, autorizația se dă de către judecatorul desemnat de acesta.
Autorizația poate fi reînnoită, înainte sau după expirarea celei anterioare, în aceleași condiții, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile. Durata totală a interceptărilor și înregistrărilor autorizate, cu privire la aceeași persoană și aceeași faptă, nu poate depăși 120 de zile.
Înregistrarea convorbirilor dintre avocat și partea pe care o reprezintă sau o asistă în proces nu poate fi folosită ca mijloc de probă decât dacă din cuprinsul acesteia rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârșirea de către avocat a unei infracțiuni.
Procurorul dispune încetarea imediată a interceptărilor și înregistrărilor înainte de expirarea duratei autorizației dacă nu mai există motivele care le-au justificat, informând despre aceasta instanța care a emis autorizația.
La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării și înregistrării convorbirilor ori comunicărilor efectuate de aceasta prin telefon sau orice mijloc electronic de comunicare, indiferent de natura infracțiunii ce formează obiectul cercetării.
Autorizarea interceptării și a înregistrarii convorbirilor sau comunicărilor se face prin încheiere motivată, care va cuprinde: indiciile concrete și faptele care justifică măsura; motivele pentru care stabilirea situației de fapt sau identificarea ori localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată; persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii; perioada pentru care sunt autorizate interceptarea și înregistrarea.
2.2.2. Condiții speciale
Procurorul procedează personal la interceptările și înregistrările prevăzute în lege sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită potrivit Codului penal.
În caz de urgență, când întârzierea obținerii autorizării prevăzute în art.91, alin.1, 2 și 8 ar aduce grave prejudicii activității de urmărire penală, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanța motivată, înscrisă în registrul special prevăzut în art.228 alin.11, interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor, pe o durată de cel mult 48 de ore.
În termen de 48 de ore de la expirarea termenului de 48 de ore, procurorul prezintă ordonanța, împreună cu suportul pe care sunt fixate interceptările și înregistrările efectuate și un proces-verbal de redare rezumativă a convorbirilor, judecătorului de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în prima instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în vederea confirmării. Judecătorul se pronuntă asupra legalității și temeiniciei ordonanței în cel mult 24 de ore, prin încheiere motivată dată în camera de consiliu. În cazul în care ordonanța este confirmată, iar procurorul a solicitat prelungirea autorizării, judecătorul va dispune autorizarea pe mai departe a interceptării și înregistrării, în conditiile art.91, alin. 1-3 și 8. Dacă judecatorul nu confirmă ordonanța procurorului, va dispune încetarea de îndată a interceptărilor și înregistrărilor, iar cele efectuate vor fi șterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal care se comunică în copie instanței.
Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau nu contribuie la identificarea ori localizarea participanților se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidențialității, și pot fi transmise judecătorului sau completului investit cu soluționarea cauzei, la solicitarea acestuia. La soluționarea definitivă a cauzei, acestea vor fi șterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate pot fi folosite și în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârșirea unei alte infracțiuni dintre cele prevăzute la art.91, alin. 1 si 2.
2.2.3. Certificarea înregistrărilor
Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea participanților sunt redate integral într-un proces-verbal de procuror sau de lucrătorul din cadrul poliției judiciare delegat de procuror, în care se menționează autorizația dată pentru efectuarea acestora, numărul ori numerele posturilor telefonice sau alte date de identificare a legăturilor între care s-au purtat convorbirile ori comunicările, numele persoanelor care le-au purtat, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri ori comunicări în parte și numărul de ordine al suportului pe care se face imprimarea.
Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. Dacă săvârsirea unor infracțiuni are loc prin convorbiri sau comunicări care conțin secrete de stat, consemnarea se face în procese-verbale separate. Corespondențele în altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret.
La procesul-verbal se atașează, în plic sigilat, o copie a suportului care conține înregistrarea convorbirii. Suportul original se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, și va fi pus la dispoziția instanței, la solicitarea acesteia. După sesizarea instanței, copia suportului care conține înregistrarea convorbirii și copii de pe procesele-verbale se pastrează la grefa instanței, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziția exclusivă a judecatorului sau completului investit cu soluționarea cauzei.
La prezentarea materialului de urmărire penală, procurorul este obligat să prezinte învinuitului sau inculpatului procesele-verbale în care sunt redate convorbirile înregistrate și să asigure, la cerere, ascultarea acestora.
Dacă în cauză s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată, procurorul este obligat să înștiințeze despre această persoană ale cărei convorbiri sau comunicări au fost interceptate și înregistrate. Suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidențialitătii, și se păstrează până la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale pentru fapta ce a format obiectul cauzei, când se distrug, încheindu-se proces-verbal în acest sens.
După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate poate fi consultat sau copiat în cazul reluării cercetărilor sau în condițiile prevăzute în art.91, alin.5 și numai de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, iar în alte cazuri numai cu autorizarea judecătorului.
Dacă în cauză instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, rămasă definitivă, suportul original și copia acestuia se arhivează odată cu dosarul cauzei la sediul instanței, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidențialitatii. După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate poate fi consultat sau copiat numai în condițiile prevăzute în art.91, alin. 5, cu încuviințarea prealabilă a președintelui instanței.
Dispozițiile legii se aplică în mod corespunzător și în cazul înregistrărilor în mediul ambiental, localizării sau urmăririi prin GPS ori prin alte mijloace electronice de supraveghere.
Mijloacele de probă prevăzute în prezenta secțiune pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părților sau din oficiu.
Înregistrările prevăzute în prezenta secțiune, efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.
2.2.4. Interceptarea ilegală a transmisiilor radio
O cerințã a infracțiunii de interceptare ilegală este aceea că fãptuitorul sã fi acționat fãrã drept. Actul va fi legitim dacã persoana care procedeazã la interceptare:
are dreptul de a dispune de datele cuprinse în pachetele de transmisie (este cazul proprietarilor sau deținãtorilor sistemelor informatice);
dacã acționeazã în baza unui contract, la comanda sau cu autorizația participanților la procesul de comunicație (este cazul administratorilor de rețea, furnizorilor de servicii Internet – ISP);
dacã datele sunt destinate uzului propriu sau marelui public;
dacã, pe fondul unei dispoziții legale specifice, supravegherea este autorizatã în interesul securitãții naționale sau pentru a permite serviciilor speciale ale statului sã aducã la luminã infracțiuni grave (este cazul organelor specializate care dețin aparaturã corespunzãtoare și sunt abilitate prin lege).
Orice acțiune care se situeazã în afara celor de mai sus sau depășește termenii de legitimitate va fi consideratã în mod automat ca fiind fãrã drept.
2.3. Utilizarea transmisiilor radio în administrația publică
Informația este o resursă esențială în dezvoltarea unei societăți, iar utilizarea pe scară largă a tehnologiilor informației și comunicațiilor (TIC) este vitală. Administrația publică este cel mai important client și utilizator al tehnologiei informației și comunicațiilor, investind pentru creșterea performanțelor propriilor activități, dar mai ales pentru diversificarea și îmbunătățirea relației ei cu cetățenii. Informația pentru a fi percepută trebuie exprimată într-o formă concretă care se numește dată.
Datele constituie suportul simbolic al informațiilor, iar transformarea lor în informații devine posibilă numai printr-un proces de prelucrare cu diverse mijloace, în primul rând cu cele electronice parcurgând următorul flux:
introducerea datelor (culegere, verificare, codificare, transmitere);
prelucrarea datelor (clasificare, sortare, calcule, rezumare/sintetizare);
extragerea rezultatelor prelucrării (regăsire, decodificare, difuzare).
Sistemul informațional strict referitor la administrația publică poate fi definit ca fiind ansamblul de date, informații conținute în documente, circuite informaționale, fluxuri informaționale și mijloace de tratare a informațiilor implicate în procesul de fundamentare a deciziilor elaborate, care contribuie prin conținutul lor, la satisfacerea necesităților generale ale populației.
În administrația publică comunicațiile, și implicit transmisiile radio, și calitatea acestora sunt deosebit de importante pentru procesul decizional.
Trecerea la Societatea Informațională a fost unul din obiectivele strategice ale Guvernului României pentru perioada 2001-2004 și una din condițiile de preaderare la Uniunea Europeană.
Motorul societății informaționale îl constituie infrastructura informațională și de comunicații, care înglobează, în sens larg:
Infrastructura de comunicații;
Calculatoare și software-ul de bază;
Resursele informaționale de interes general (nomenclatoare, registre generale, bănci de date de interes public).
Susținerea societății informaționale este realizată de:
cadrul normativ și instituțional necesar pentru construirea și asigurarea accesului larg la infrastructura informațională în condiții de maximă performanță, securitate, confidențialitate și la prețuri accesibile;
schimbarea culturală orientată spre utilizarea serviciilor societății informaționale, facilitatea de dezvoltare a capabilităților, prin educație și comunicare.
Prin Hotărârea de Guvern nr.1007/2001, Guvernul României a adoptat Strategia privind Informatizarea Administrației Publice, creându-se astfel cadrul juridic, instituțional și tehnic pentru abordarea unitară a acestei importante componente a procesului de reformă a administrației publice.
Informatizarea administrației publice vizează îmbunătățirea calității actului administrativ și modificarea profundă a raportului dintre administrația publică și cetățean.
Modernizarea comunicării instituționale prin introducerea tehnologiei informației are ca rezultat creșterea eficienței activității administrației publice, eliminarea birocrației și creșterea calității serviciilor publice. Astfel, trecerea de la o administrație dirijată, centralizată, la o administrație descentralizată, aflată în slujba cetățeanului, determină redefinirea relației de tip ”Administrație–către cetățean” și ”Administrație-către-Administrație” utilizând mijloacele tehnologiei informației și comunicațiilor.
Informatizarea instituțiilor administrației publice locale este un proces continuu, existând preocupări majore în acest sens.
În articolul nr.9 din Strategia Națională de Informatizare se prevede utilizarea tehnologiei informației în vederea susținerii reformei în administrația publică pentru:
asigurarea informatizării omogene și coordonarea instituțiilor din administrația publică centrală și locală, inclusiv în sistemul justiției;
simplificarea procedurilor și practicilor administrative;
înlăturarea arbitrariului și corupției;
optimizarea comunicării și a fluxului de informații între instituțiile de la nivel local și central;
asigurarea cooperării interdepartamentale;
generalizarea treptată a schimbului de informații bazat pe documente electronice;
asigurarea accesului cetățenilor la informația publică: centre de informare, chioșcuri electronice plasate în locuri publice;
asigurarea compatibilității și interoperabilității sistemelor informatice din administrația publică, la nivel național și internațional, prin accelerarea elaborării și aplicării de metodologii, norme, standarde;
coordonarea achizițiilor publice de produse și servicii TIC, conforme cu reglementările europene;
Experiența multor state dezvoltate a arătat că, atât crearea, cât și dezvoltarea unei societăți informaționale implică acțiuni complexe, de lungă durată, foarte bine integrate într-un proces amplu coordonat și susținut de către stat. Fără îndoială că rolul determinant în succesul acestui proces de informatizare a instituțiilor publice revine reprezentanților managementului public, care trebuie să identifice modalitățile concrete de acțiune de la nivelul fiecărei instituții.
2.4. Modalități de combatere a abuzurilor ce pot apărea ca urmare a interceptării transmisiilor radio
Există un numãr substanțial de măsuri, relativ ieftine, de diminuare a pericolului răspândirii datelor prin intermediul radiațiilor necontrolate. Dintre ele amintim:
a) zonele sterile – se recomandã crearea unor zone sterile în jurul echipamentelor de prelucrare automatã a datelor, în special al monitoarelor și imprimantelor, prin îndepãrtarea tuturor corpurilor metalice din apropierea lor. Nu se recomandã folosirea birourilor metalice, nici măcar cu picioare din metal și nici coșuri de gunoi metalice;
b) telefoanele – monitoarele sunt veritabile surse de informații, iar pentru bunul mers al operării, alãturi de ele se plaseazã telefonul, numai că, în timp ce datele se afișează pe ecran, telefonul, chiar dacă este în repaus, poate transmite datele oriunde în afara organizației. De aceea, pe cât posibil, toate componentele telefonului, inclusiv cablurile, să fie ținute la distanță de echipamentele ce prelucreazã date speciale;
c) curenții filtranți – radiațiile necontrolate pot fi diminuate prin transmiterea în cablu a unor curenți filtranți;
d) accesul – un rol important va reveni controlului accesului în organizație al persoanelor sau al prezenței vehiculelor în apropierea centrului de prelucrare a datelor;
e) amplasarea echipamentelor în birouri – este recomandat a se evita plasarea echipamentelor de calcul lângă ferestre, monitoarele se vor poziționa cu ecranele spre interiorul camerei, deși radiațiile necontrolate pot fi oricum interceptabile. De asemenea, se vor plasa toate componentele fizice în centrul sălii sau clădirii, pentru a beneficia de rolul protector al zidurilor și altor materiale izolatoare;
f) echipamentele moderne – seturile actuale de echipamente electronice de calcul tind să dea mai puține radiații în afarã decât vechile modele. Preocupările au fost concentrate spre protejarea operatorilor de a nu mai fi expuși radiațiilor, ceea ce a dus implicit la diminuarea radiațiilor necontrolate;
g) curățirea ecranelor – scurgerile de date pot avea loc doar atunci când ele sunt afișate pe ecran sau în timpul procesului de imprimare. Personalul va trebui instruit sã șteargă ecranul după ce nu mai are nevoie de datele afișate și, de asemenea, nu se recomandã listarea de probă de prea multe ori a documentelor ce conțin date secrete;
h) derutarea – datele importante pot fi protejate prin crearea unui val de scurgeri de informatii nesemnificative, ceea ce se concretizeazã prin aglomerarea, în jurul pieselor de bazã ale centrului de prelucrare automatã a datelor, a unor echipamente care să prelucreze date lipsite de importanță, dar care vor fi interceptate de inamicii sistemului.
Totuși aceste măsuri nu pot opri infractorii să mai încerce și nici să-i identifice sau să-i sancționeze. De aceea trebuie să existe și anumite instituții care să îi caute și să îi tragă la răspundere.
Ministerul pentru Societatea Informațională, prin Direcția Generală Antifraudă în Tehnologia Informației, colaborează cu departamente similare din Ministerul Justiției, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Public, Serviciul Român de Informații, precum și cu furnizorii de servicii și mediul de afaceri, în vederea monitorizării faptelor de fraudă, piraterie informatică și interceptări care au loc pe teritoriul României sau care sunt comise de cetățeni români. La nivel național, în 2003 au fost circa 200 persoane cercetate, din care 25 arestate, prejudiciile fiind estimate la 500.000 dolari, din care au fost recuperați aproximativ 50.000 dolari.
In Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 388 din data de 2 iunie 2011 a fost publicată Hotărârea Guvernului nr. 494/2011 privind înființarea Centrului Național de Răspuns la Incidente de Securitate Cibernetică – CERT-RO.
Actul normativ prevede înființarea Centrului Național de Răspuns la Incidente de Securitate Cibernetică – CERT-RO, ca structură independentă de expertiză și cercetare-dezvoltare în domeniul protecției infrastructurilor cibernetice.
CERT-RO este o instituție publică cu personalitate juridică, în coordonarea Ministerului pentru Societatea Informațională (MSI), finanțată integral de la bugetul de stat prin bugetul MSI.
CERT-RO nu are competențe în domeniul infrastructurilor cibernetice destinate procesării, stocării sau transmiterii informațiilor clasificate.
Potrivit actului normativ, CERT-RO își desfășoară activitatea în conformitate cu legislația în vigoare și cu regulamentul propriu de organizare și funcționare, în scopul realizării prevenirii, analizei, identificării și reacției la incidente în cadrul infrastructurilor cibernetice ce asigură functionalități de utilitate publică ori asigură servicii ale societății informaționale.
Pentru infrastructurile cibernetice aflate în administrarea instituțiilor din domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale, CERT-RO îndeplinește doar atribuțiile de cooperare, în baza unor acorduri dedicate, încheiate cu structurile de tip CERT ale acestora.
În vederea îndeplinirii atribuțiilor ce îi revin, CERT-RO încheie protocoale de colaborare cu instituțiile publice sau alte persoane juridice de drept public sau privat, naționale sau internaționale, respectând competențele ce revin celorlalte autorități și instituții publice cu atribuții în domeniu, putând dezvolta și parteneriate publice-private.
Capitolul III
ASPECTE PRIVIND MORALITATEA INTERCEPTĂRII TRANSMISIILOR RADIO
3.1. Influența globalizării asupra valorilor morale
Proces prin care lumea tinde să devină un spațiu unic, globalizarea este fie contestată (de conservatori), promovată cu curaj (de liberali), ca măsură a prosperității universale, păcii și libertății, fie tratată ca pe un pericol, din unghiul suprateritorialității și dimensiunii planetare a relațiilor sociale (de critici). Hiperglobaliștii plasează globalizarea în domeniul economicului, tratând-o ca proces de „denaționalizare“ a economiilor, prin dezvoltarea unei economii fără granițe, cu instituirea unor rețele transnaționale de producție, comerț și finanțe, mult mai puternice decât statele înseși. Se consideră chiar că globalizarea economică creează și va crea noi forme de organizare socială ce vor înlocui în final statele-națiune tradiționale. Adepții hiperglobalizării, văzute ca fenomen, în primul rând, economic, preconizează o economie globală tot mai integrată, cu o polarizare crescândă în plan social, cu instituții de guvernare globală și extensie globală, de fapt o nouă ordine mondială, în care suveranitatea și autonomia statală se erodează continuu.
Scepticii resping ideea subminării puterii guvernelor naționale sau a suveranității statelor de către internaționalizarea economică sau guvernarea globală, care are o natură iluzorie. Transformativiștii văd în globalizare o puternică forță transformatoare a societăților, instituțiilor de guvernare și a ordinii mondiale, un proces istoric de durată, contradictoriu și modelat de factori conjuncturali, care duce la o stratificare globală de societăți și comunități tot mai angrenate în ordinea globală și, pe de altă parte, de societăți și comunități tot mai marginalizate, la ruperea relației dintre suveranitate, teritorialitate și puterea statală.
Definită ca proces de lărgire, adâncire și grăbire a interconectării globale, globalizarea este situată într-un continuum spațio-temporal al schimbării, cu „legarea și extinderea activității umane peste regiuni și continente“. O diferențiere a acestui proces de cele de localizare, naționalizare, regionalizare și internaționalizare duce, firesc, la definirea conceptului de globalizare nu ca stare singulară, ci ca proces sau set de procese teritoriale de structurare și stratificare globală a relațiilor și tranzacțiilor sociale, generator de fluxuri și rețele transcontinentale sau interregionale de activitate, interacțiune și exercitare a puterii.
Între definirea globalizării ca fenomen ce exprimă dezvoltarea relațiilor sociale și economice, care se extind în întreaga lume, potrivit lui Anthony Giddens, deci ca etapă viitoare a procesului de dezvoltare socială, politico-economică și culturală a omenirii, și ca „ansamblul fenomenelor ce rezultă din deschiderea crescândă a economiilor spre mărfuri și capitaluri străine“, după Bernard Guillochon, distingem similitudini privitoare la impactul globalizării asupra dezvoltării și integrării în structurile mondiale și la implicațiile sale profunde în toate domeniile de activitate umană. Este vorba aici de o deschidere activă și necesară a statelor și comunităților spre exterior, ca un răspuns util la complexitatea în continuă creștere a proceselor dintr-o lume tot mai interconectată.
Morala se constituie pe un ansamblu de reguli stabilite de comunitatea umanã în diferitele perioade sau faze ale evoluției social-istorice, care permit acțiunea pentru fiecare din reprezentanții sãi. În același timp etica este aceea care caută să înțeleagă originea, scopurile, justificarea și principiile întemeietoare pentru descifrarea acestor norme morale. În această ordine de idei Bernard Williams distinge între scopuri (bine, rău…), care pot fi dezbătute în absolut și concepte dense (toleranțã, demnitate, dreptate…), care necesită reflecție în mod esențial în perspectivã. Morala desemneazã ceea ce, în ordinea binelui și răului, se raportează la norme, la imperative, de asemenea, la interdicții.
Moralitatea timpurilor noastre este în suferință datorită escaladării sărăciei, șomajului cronic, a revenirii bolilor fizice și psihice grave la mari mase de oameni din fostele țări socialiste din Centrul și Estul Europei. Noile mutații politice produse prin descompunerea unor mici federații (Cehoslovacia și R.S.F.Jugoslavia) sau prin amenințarea marii federații ruse de mișcările centrifuge, au mulțumit pe unii, dar au întărâtat pe alții să revină la practici violente, rasiste, xenofobe, antisemite etc.
Etica valorilor și virtuților morale invită la eforturi noi pentru regăsirea echilibrului, prin definirea de noi criterii axiologice, conforme cu noile situații create.
Valorile și virtuțile morale, normele și principiile moralității suferă mutații importante astăzi și sub influența mondializării modelelor de viață de tip occidental, a noilor sisteme tehnologice de comunicare globală (sateliți geostaționari, Internet), a dominației pieței financiare mondiale de către dolarul american și moneda Comunității Europene, a creșterii rolului limbii engleze în toate genurile de comunicare, a intensificării proceselor de migrație a populațiilor din zonele subdezvoltate ale lumii spre zonele cu mare potențial de absorbție a forței de muncă și standarde ridicate de viață social-culturală.
Moralitatea trece, așadar, prin procese complexe: pe de o parte, în a doua jumătate a secolului XX valorile și virtuțile, principiile și normele morale occidentale au fost validate în cadrul unor reforme reușite ale vieții sociale, dar care au făcut și mai bogate țări și popoare cu un grad de prosperitate ridicat; pe de altă parte, în aceeași perioadă de timp a crescut sărăcia și subdezvoltarea, înapoierea spirituală și morală la popoarele care nu au reușit să copieze modelul de stat democrat occidental, fiind constrânse să rezolve prin agresiuni și violențe problemele și diferendele comunitare.
3.2. Contextul social și încrederea în instituțiile statului
Țările și macroregiunile de care acestea aparțin sunt puternic diferențiate sub aspectul modului de raportare la instituții. Încrederea într-o anume instituție este semn al intensității așteptărilor pozitive față de respectiva instituție. Sursele acestor așteptări sunt diferite, de la persoană la persoană, de la instituție la instituție.
În unele cazuri este vorba de temeiul experienței directe: am apelat la o asociație a consumatorilor, m-a ajutat și, în consecință, mă aștept să se comporte la fel și altă dată când voi avea nevoie. Prin urmare, declar ca „am încredere”. Sau, o altă situație: am un prieten care a avut recent un proces în justiție și și-a găsit dreptatea fără nici un gen de intervenții, numai după litera și spiritul legii. De aceea pot susține că „am încredere în justiție”. Și situațiile pot fi multiplicate ca diversitate. Profilul de încredere instituțională pentru români, așa cum rezultă din Eurobarometrul 68.2 făcut în toamna anului 2007 de către Comisia Europeană este pe deplin consistent cu ceea ce știam din sondajele anterioare:
Biserica și armata au cel mai mare grad de încredere în percepția populației. Preferința pentru armată este comună cu cea întâlnită pe ansamblul UE.
Încrederea foarte mare în instituțiile religioase (77%) pare să fie specifică României. Un nivel identic al încrederii în instituțiile religioase este înregistrat și în Danemarca dar, în cazul acestei țări, el este depășit de cel al încrederii în alte instituții.
Încrederea în UE, cu un scor de 68%, este egală cu cea asociată armatei. Cu acest scor, românii se replasează, alături de estonieni, pe primul loc în privința gradului de încredere în UE. În primăvara anului 2007 încrederea românilor în UE era de nivel 65%. Creșterea de trei puncte procentuale nu este însă una semnificativă sub aspect statistic. Schimbarea esențială nu s-a produs în România, ci la nivelul UE unde procentul de încredere în Uniune a scăzut de la 57%, în primăvara 2007, la 48% în toamna aceluiași an. Practic, nivelul mediu de încredere în Uniune a revenit, pe total UE27, la nivelul din toamna anului 2006. Este o scădere drastică, produsă la fel de brusc ca și creșterea care o precede (între toamna anului 2006 și primăvara 2007).
Rangul trei în încrederea instituțională, după biserică, armată și UE revine televiziunii și radioului (61%). Presa scrisă se află în apropierea pozițiilor ocupate de TV și radio, dar cu un scor mult mai mic, de numai 53%. Pe ansamblu, încrederea în mass media – TV, radio, presă scrisă – este mai mare în România decât în UE.
Încrederea în internet are scorul de 36% pentru România, 37%. Cifrele sunt extrem de instabile, mai ales că ponderea celor care nu au o opțiune de încredere este foarte mare, de 40-45%.
Nivelurile minime de încredere sunt înregistrate în România pentru guvern (21%), parlament (17%) și partide politice (11%).
Pe linia percepției instituțiilor, românii se aseamănă foarte mult cu polonezii, slovacii, letonii și lituanienii. România se aseamănă cel mai mult cu Polonia, cu scoruri mari de încredere în armată și în UE.
În gruparea de profil similar – cu Lituania, Letonia și Slovacia – încrederea în radio este maximă, nu cea în armată sau în U.E. Deși au diferențieri între ele, cele cinci țări estice sunt evident mult diferite de gruparea țărilor cu stare de spirit înalt pozitivă (cu pondere foarte mare a celor care consideră că sunt mulțumiți de viață și vor avea un viitor la fel de bun). În această ultimă grupare, 13 dintre cei 14 indicatori de încredere au scoruri mai mari decât în grupa țărilor estice, cu nivel relativ redus de dezvoltare economică. Excepția este dată de raportarea la UE: populația din cele patru țări puternic dezvoltate este mai critică față de UE, cu scoruri semnificativ mai mici decât în România și Polonia.
Tendința dominantă pe ansamblul UE este aceea a sporului de încredere în justiție în ultima jumătate de an. Pentru România și țările din grupa balcanică – central-europeană – baltică nu apare o astfel de tendință. Aici, dimpotrivă, scorul de încredere în justiție fie rămâne la fel, fie se reduce. Este chiar partea de Europă unde populația este foarte preocupată de ce se întâmplă cu justiția. Este grupa țărilor fie de puțină vreme intrate în UE, precum România și Bulgaria, fie aparținătoare fostului spațiu iugoslav sau din zona baltică.
Așa cum am menționat anterior nivelurile minime de încredere sunt înregistrate pentru guvern, parlament și partide politice. De asemenea, nici încrederea în justiție nu are un nivel ridicat. În acest context, când fapte de corupție apar atât de des în mass-media, populația este îndreptățită să fie reticentă la acordarea de noi prerogative instituțiilor care se ocupă de interceptare și să considere imoral acest proces.
3.3. Moralitatea interceptarii transmisiilor radio în funcție de scopul lor
După cum am observat anterior o problemă de moralitate are în spate mult mai multe premise decât am fi tentați să credem. Aspectele legate de globalizare creează noi moduri de gândire, noi curente și, implicit, seturi noi de valori morale. Ceea ce acum câteva decenii părea de neconceput și considerat imoral, acum se întâlnește pretutindeni și este considerat normal.
Continuând la nivel regional fiecare țară are un context social propriu și o ”evaluare”, din punct de vedere al moralității, a conducătorilor din partea cetățenilor săi. Într-o țară în care zilnic se semnalează cazuri de corupție, abuzuri și fraude din partea autorităților este clar că populația nu va mai avea încredere în autorități.
În privința moralității interceptării transmisiilor radio în funcție de scop întâlnim mai multe scenarii:
interceptarea este ilegală și imorală; aici lucrurile sunt clare, interceptarea este condamnată atât legal cât și moral;
interceptarea este legală dar imorală; aceasta este situația cea mai des întâlnită și cea mai controversată. Interceptarea are fundament legal, se face pentru realizarea justiției, dar populația nu este de acord cu ea, considerând-o imorală. Aceasta apare datorită neîncrederii în instituțiile statului și a ideilor preconcepute de genul “de unde știu eu că acea interceptare este intr-adevăr pentru securitatea statului și protecția cetățenilor și nu pentru interesele meschine ale unora sau altora?”. Nenumăratele cazuri prezentate în presă de interceptări ilegale făcute de membri ai unor instituții care trebuiau să fie integri și să stopeze astfel de acte au scăzut, din păcate, încrederea populației și în România;
interceptarea este legală și morală; aceasta este situația ideală în care cetățeanul se simte protejat și instituțiile statului îndeplinesc funcțiile care le au.
De aici observăm că problema interceptărilor, din punct de vedere moral, are două “ramuri” pe care trebuie să le acopere simultan:
problema intimității și a vieții private;
problema încrederii în instituțiile statului
Dacă asupra problemei încrederii în instituțiile statului am discutat în subcapitolul anterior, în continuare ne vom apleca si asupra problemei intimității și a vieții private.
Preocuparea pentru protecția vieții private nu este, din punct de vedere filozofic, politic și cultural, o preocupare de dată recentă. Pledoariile pentru toleranța religioasă au fost, s-ar putea spune, primele forme de legitimare a libertății persoanelor de a opta în sfera privată – cea a convingerilor sau ideilor, indiferent dacă opțiunile respective sunt “corecte” sau nu.
Celelalte aspecte clasice ale dreptului la o sferă privată – inviolabilitatea domiciliului și a corespondenței – au încurajat și ele același mod de raportare: indiferent dacă ceea ce face persoana la ea acasă este bun sau rău (moral sau imoral), dreptul ei la privacy în interiorul clădirii trebuie respectat; indiferent dacă ceea ce scrie ea în corespondența personală este adevarat sau fals, moral sau imoral, “educativ” sau “corupător”, secretul acesteia este inviolabil, fiecare persoană având dreptul de a se dezvolta din punct de vedere psihologic, emoțional, potrivit modului de percepție al realității sociale, caracterului și principiilor de viață, fie acestea adoptate sau autoimpuse. Astfel, așa cum am observa, starea de intimitate a persoanei și, implicit, liberatatea ei de a avea o sferă proprie și care să se manifeste, nesupusă nici unui aspect sau control, decât propria conștiință, ar cuprinde nu doar un spațiu propriu, inviolabil în care să-și manifeste personalitatea intimă ( împotriva violării abusive a locuinței sau reședinței, ori a locurilor aparținând de acestea ), dar și un domeniu propriu al gândurilor, al manifestărilor intime, al convorbirilor, comunicărilor confidențiale, nesupuse nici unei cenzuri.
Respectul pentru viața privată a fost teoretizată filozofic încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, prin elogiul adus de autori ca Benjamin Constant libertății private, privită ca fundament al vieții moderne și prin principiul lui John Stuart Mill, care afirma că singura justificare a intruziunii în viața personală este pericolul lezării altor persoane.
Mai multe evoluții care au afectat în mod iremediabil modul de conviețuire al oamenilor, au evidențiat și stabilit limitele sferei private. Prima dintre acestea este de ordin pur tehnic: dezvoltarea mijloacelor de investigare (chimică, medicală, radiologică, genetică etc.) a generat noi posibilități utile de “invadare” a spațiului privat, a corpului omenesc și a vieții intime; simultan, tehnicile de înregistrare audio și video au creat posibilitatea supravegherii manifestărilor umane, inclusiv în viața personală.
A doua evoluție este de ordin moral: relaxarea stringențelor și interdicțiilor morale (inclusiv a celor fundamentate religios) a permis practici care anterior nu fuseseră localizate în sfera libertății private, pur și simplu fiindcă erau considerate “perverse”, “nenaturale”, “demonice” sau odioase (avorturile, practicile sexuale alternative, transplantul de organe, chirurgie estetică etc.).
Cea de a treia evoluție ține de sfera socială: multietnicismul și multiculturalitatea, ca și diversificarea stilurilor de viață, au adus la un loc (în același spațiu public) populații și grupuri cu practici și opțiuni sensibil diferite în sfera privată.
În condițiile în care individualismul modern și-a menținut sau chiar amplificat revendicările, toate aceste procese au multiplicat problemele legate de privacy și au revigorat disputele cu privire la modul în care trebuie înțeles dreptul la viață privată. Dar sfera de viață privată tinde să aibă extinderi diferite, în dependență de cultură ( popor ), mentalitate – privite ca aspecte care țin de un grup, precum și de statutul social al persoanei, privită ca individ.
Astfel, se evidențiază faptul că germanii au nevoie de locuri etanșe, construiesc reședințe ale căror balcoane sunt ferite de privirile indiscrete sau sunt înconjurate de garduri înalte, în timp ce, la polul opus, meridionalul francez preferă locuri publice, localul de servit cafea, restaurante, grădini, locuiește în case adesea aglomerate și nu are nevoie presantă de intimitate.
Între aceste două contraste se găsesc societățile americane și engleze: americanul dorește să aibă propriul său birou, iar englezul nu va avea, de obicei, nici un birou de afaceri și încă din tinerețe el se va obișnui să trăiască în comunități, în așa zisele “nursery”, chiar membrii Parlamentului nu au nici un cabinet și tranșează afacerile în grădini publice. Și totuși, în contrast cu meridionalii, ei impun vecinilor să le respecte convorbirile private și cercul lor de intimitate.
În privința statutului social, desigur, oricine are dreptul la viață privată, dar sfera de intimitate se restrânge proporțional cu celebritatea individului, de aici având și o importanță mai deosebită convorbirile intime pe care le poartă, fotografiile sau peliculele în care apare.
Evaluarea unei manifestări ca aparținând sau nu de sfera intimă a persoanei poate fi făcută după două criterii. Un prim criteriu ar fi locul unde s-a petrecut această manifestare. Dacă ea a avut loc într-un cadru strict privat (locuință sau reședință), se va putea decide că manifestarea a avut un caracter intim într-o asemenea accepție a manifestării, deși ar fi greu să li se refuze acestor manifestări caracterul lor privat, intim.
Un al doilea criteriu ar fi acela al caracterului manifestării, indiferent de locul unde a avut loc. În acest caz, trebuie să se facă dovada că, prin natura sa, manifestarea a avut un caracter confidențial, intim, dovadă nu ușor de făcut dacă ținem seama că evaluarea ca intimă a unei manifestări care a avut loc în public poate fi ușor contestată, mai ales când caracterul confidențial nu apare cu maximă evidență.
Astfel, noțiunea de viață privată acoperă mai multe domenii: chestiunile ce țin de orientarea sexuală a individului și/sau discriminările determinate de aceasta (homosexualitatea, transexualitatea), supravegherea persoanei, inviolabilitatea domiciliului, interceptarea corespondenței scrise și telefonice, strângerea datelor, colectarea, păstrarea și dezvăluirea informațiilor etc.
O deosebită importanță a căpătat, mai ales odată cu dezvoltatea tehnico-științifică, tehnologică, prevenirea și protejarea încălcării prin orice mijloace de interceptare a dreptului la viață privată. Astfel, deși evenimentul din 1876, când Thomas Watson a confecționat primul telefon pentru inventatorul acestuia Alexander Graham Bell a fost un mare salt pentru comunicare, odată cu răspândirea acestuia și, mai ales, odată cu descoperirea din 1947 a conceptelor de bază a telefoanelor celulare și cu inventarea telefonului mobil modern realizată de Doctorul Martin Cooper, răspândirea telefonului a căpătat un caracter universal, devenind, în același timp, și o modalitate de intruziune în viața privată a persoanelor, fapt care necesită un sistem juridic și un cadru legislativ care să garanteze și să ofere o prevenire și o pedepsire utilă a încălcării dreptului la viață privată prin interceptarea convorbirilor și captarea de imagini săvârșite în mod ilegal.
Capitolul IV
ÎNREGISTRĂRILE ȘI INTERCEPTĂRILE AUDIO-VIDEO
– MIJLOACE DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL –
4.1. Precizări de ordin istoric
Este util de precizat că în Codul de procedură penală de la 1968, publicat în B.Of.nr.145-146 din 12 noiembrie 1968, înregistările audio și video nu erau prevăzute ca mijloace de probă la art. 64, din redactarea atunci în vigoare.
Abia prin adoptarea Legea nr.51 din 1991 privind siguranța națională a României (publicată în M.Of.nr.163 din 7 august 1991), la art.13, se prevede posibilitatea culegerii informațiilor prin intermediul interceptărilor și înregistrărilor comunicațiilor, cu autorizarea prealabilă a procurorului, cu respectarea Codului de procedură penală.
Însă, în Codul de procedură penală, înregistrările audio sau video sunt prevăzute ca mijloace de probă în art.64 abia prin modificarea acestuia în virtutea Legii nr. 141/1996 (publicată în M. Of. nr. 289 din 14 noiembrie 1996); totodată, tot conform dispozițiilor Legii nr. 141 din 1996 este prevăzută o procedură precisă de administrare a probelor prin intermediul înregistrărilor audio sau video, prin introducerea unei secțiuni noi, nr. V1 în cadrul Capitolului II privind mijloacele de probă din Titlul III privind Pobele și Mijloacele de Probă.
Secțiunea V privind Interceptările și înregistrările audio sau video suferă ultimele modificări prin Legea nr. 281/2003, Legea nr.356/2006 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 60/2006.
Rămâne de subliniat faptul că deosebirea esențială în privința înregistrărilor audio și video între Legea nr. 51/1991 și modificările aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 141/1996, pe de o parte, și modificările aduse Codului de procedură penală aprobare prin Legea nr. 281/2003 și Legea nr.356/2006, pe de altă parte, este aceea că în timp ce în cazul Legii nr.51/1991 și a Legii nr.141/1996 autorizarea pentru interceptare și înregistrare revine procurorului, pe când în cazul Legii nr.281/2003 și a Legii nr.356/2006 (în concret, Codul de procedură penală în vigoare) aceasta revine instanței, la cererea procurorului.
4.2. Noțiunea și cadrul legal al înregistrărilor audio sau video și al fotografiilor
Prin adoptarea Legii nr.141/1996 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală au fost adăugate noi mijloace de probă la cele prevăzute expres în cod, și anume, înregistrările audio sau video și fotografiile.
În cadrul enumerării limitative a mijloacelor de probă, din art. 64 C. pr. pen., aceste noi mijloace de probă au fost intercalate între înscrisuri și mijloacele materiale de probă.
În ceea ce privește procedura de efectuare, înregistrările audio sau video au fost reglementate prin introducerea în Capitolul II al Titlului III al Părții generale a Codului de procedură penală a Secțiunii V1 denumită „Înregistrările audio sau video" (art 91-91).
Adăugarea acestor mijloace de probă a reprezentat o expresie a modernizării sistemului nostru de probațiune, cu atât mai mult cu cât în privința lor au fost manifestate unele rezerve, în trecut, datorită faptului că pot fi falsificate destul de ușor.
Prin Legea nr.281/2003 a fost modificată, însă, și Secțiunea V1 din capitolul destinat mijloacelor de probă (în Titlul III al Părții generale a Codului de procedură penală), inclusiv în ceea ce privește denumirea sa, care se schimbă din „Înregistrările audio sau video” în "Interceptările și înregistrările audio sau video”.
Principala modificare, în această materie, a constat în adăugarea referirii, în Secțiunea V1, și la interceptări, ceea ce înseamnă că și efectuarea interceptărilor trebuie să se realizeze în cazurile și condițiile prevăzute expres în lege. Trebuie menționat, însă, că interceptarea în sine nu are forță probantă, mijlocul de probă fiind considerat numai înregistrarea audio sau video (de aceea nu a fost modificat și conținutul art.64, alin.1 C.pr.pen., în care sunt enumerate mijloacele de probă).
De asemenea, atât prin Legea nr.281/2003, cât și prin Legea nr.356/2006 și O.U.G. nr. 60/2006 au fost aduse modificări și completări în privința condițiilor și cazurilor în care se pot face interceptări și înregistrări audio sau video, precum și a procedurii de efectuare a acestora.
Ca noțiune, prin înregistrări audio sau video, ca mijloace de probă, în sensul avut în vedere de legiuitor, urmează să înțelegem înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri sau comunicări și înregistrările de imagini din al căror conținut rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.
Legiuitorul face distincție, din punctul de vedere al procedurii de efectuare, între interceptările și înregistrările convorbirilor și comunicărilor pe de o parte, și înregistrările de imagini pe de altă parte.
În categoria înregistrărilor de imagini, putem include, pe lângă înregistrările video, și pe cele fotografiate. Deși denumirea Secțiunii V1 se referă doar la înregistrările video, considerăm că textul vizează și fotografiile, întrucât, pe de o parte, art. 915 (din cuprinsul acestei secțiuni) are ca denumire marginală „Inregistrările de imagini”, fără a se face vreo distincție în privința acestora, iar, pe de altă parte, enumerând fotografiile alături de celelalte mijloace de probă în art. 64, legiuitorul nu a reglementat expres și procedura de administrare a acestora (înțelegând să le includă, din acest punct de vedere, în categoria înregistrărilor de imagini, alături de înregistrările video).
4.3. Procedura de efectuare a interceptărilor și înregistrărilor
4.3.1. Interceptările și înregistrările convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare
a) Condiții și cazuri (art. 911 C. pr. pen.)
Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.
Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare pot fi autorizate în cazul infracțiunilor contra siguranței naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificarea de monede sau alte valori, în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, în cazul unor alte infracțiuni grave ori al infracțiunilor care se săvârșesc prin mijloace de comunicare electronică.
Autorizația se dă pentru durata necesară interceptării și înregistrîrii, dar nu pentru mai mult de 30 de zile, în camera de consiliu, de președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia, in a cărei circumscripție se aflî sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supravegheazî urmîrirea penală. În lipsa președintelui instanței, autorizația se dă de către judecătorul desemnat de aceasta.
Autorizația poate fi reînnoită, înainte sau după expirarea celei anterioare, în aceleași condiții, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile.
Durata totală a interceptărilor și înregistrărilor autorizate, cu privire la aceeași persoană și aceeași faptă, nu poate depăși 120 de zile.
Înregistrarea convorbirilor dintre avocat și partea pe care o reprezintă sau o asistă în proces nu poate fi folosită ca mijloc de probă decât dacă din cuprinsul acesteia rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârșirea de către avocat a unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin.1 și 2 ale art911 C.pr.pen.
Procurorul dispune încetarea imediată a interceptărilor și înregistrărilor înainte de expirarea duratei autorizației dacă nu mai există motivele care le-au justificat, informând despre aceasta instanța care a emis autorizația.
La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării și înregistrării convorbirilor ori comunicărilor efectuate de aceasta prin telefon sau orice mijloc electronic de comunicare, indiferent de natura infracțiunii ce formează obiectul cercetării.
Autorizarea interceptării și a înregistrării convorbirilor sau comunicărilor se face prin încheiere motivată, care va cuprinde: indiciile concrete și faptele care justifică măsura; motivele pentru care stabilirea situației de fapt sau identificarea ori focalizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată; persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii; perioada pentru care sunt autorizate interceptarea și înregistrarea.
Legea prevede (în art 912 alin.2 C.pr.pen.) că, în caz de urgență, când întârzierea obținerii autorizării judecătorului ar aduce grave prejudicii activității de urmărire penală, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanță motivată, înscrisă în registrul special prevăzut în art.228 alin.11 (registrul în care se înregistrează rezoluția de începere a urmăririi penale), interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor, pe o durată de cel mult 48 de ore.
În termen de 48 de ore de la expirarea termenului prevăzut în art 912 alin.2, procurorul prezintă ordonanța, împreună cu suportul pe care sunt fixate interceptările și înregistrările efectuate și un proces-verbal de redare rezumativă a convorbirilor, judecătorului de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în prima instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscriptie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în vederea confirmării. Judecătorul se pronunță asupra legalității și temeiniciei ordonanței în cel mult 24 de ore, prin încheiere motivată dată în camera de consiliu. În cazul în care ordonanța este confirmată, iar procurorul a solicitat prelungirea autorizării, judecătorul va dispune autorizarea pe mai departe a interceptării și înregistrării. Dacă judecătorul nu confirmă ordonanța procurorului, va dispune încetarea de îndată a interceptărilor și înregistrărilor, iar cele efectuate vor fi șterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal care se comunică în copie instanței (art. 912 alin. 3 C. pr. pen.).
b) Competența efectuării (art. 912 C. pr. pen.)
Competența efectuării interceptărilor și înregistrărilor revine procurorului care procedează personal la efectuarea acestor operațiuni sau dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală; bineînțeles că aceste activități se desfășoară cu concursul tehnic al unor persoane care au obligația păstrării secretului operațiunii efectuate.
Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau nu contribuie la identificarea ori localizarea participanților se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidențialității, și pot fi transmise judecătorului sau completului investit ca soluționarea cauzei, la solicitarea acestuia. La soluționarea definitivă a cauzei, acestea vor fi șterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
Convorbirile sau comunicarile interceptate și înregistrate pot fi folosite și în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârșirea unei alte infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 911 alin.1 și 2 C.pr.pen.
c) Procedura de certificare (art 913 C. pr. pen.)
Convorbirile sau comunicările interceptate și ănregistrate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea participanților sunt redate integral într-un proces-verbal de procuror sau de lucrătorul din cadrul poliției judiciare delegat de procuror, ăn care se menționează autorizația dată pentru efectuarea acestora, numărul ori numele posturilor telefonice sau alte date de identificare a legăturilor între care s-au purtat convorbirile ori comunicările, numele persoanelor care le-au purtat, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri ori comunicări în parte și numărul de ordine al suportului pe care se face imprimarea.
Procesul-verbal este certificat pentru autenticitatea de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. Dacă săvârșirea unor infracțiuni are loc prin convorbiri sau comunicări care conțin secrete de stat, consemnarea se face în procese-verbale separate, a caror prezentare sau predare se face în condiții care să asigure păstrarea secretului ori a confidențialității. Corespondențele în altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret.
La procesul-verbal se atașează, în plic sigilat, o copie a suportului care conține înregistrarea convorbirii. Suportul original se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, și va fi pus la dispoziția instanței, la solicitarea acesteia. După sesizarea instanței, copia suportului care conține înregistrarea convorbirii și copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanței, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziția exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluționarea cauzei.
La prezentarea materialului de urmărire penală, procurorul este obligat să prezinte învinuitului sau inculpatului procesele-verbale în care sunt redate convorbirile înregistrate și să asigure, la cerere, ascultarea acestora.
Dacă în cauză s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată, procurorul este obligat să înștiințeze despre această persoană ale cărei convorbiri sau comunicări au fost interceptate și înregistrate. Suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidențialității, și se păstrează până la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale pentru fapta ce a format obiectul cauzei, când se distrug, încheindu-se proces-verbal în acest sens.
După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate poate fi consultat sau copiat în cazul reluării cercetărilor sau în condițiile prevăzute în art 912 alin.5 C.pr.pen. (când convorbirile pot fi folosite și în altă cauză penală) și numai de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, iar în alte cazuri numai cu autorizarea judecătorului.
Dacă în cauză instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, rămasă definitivă, suportul original și copia acestuia se arhivează odată cu dosarul cauzei la sediul instanței, în locuri speciale, în plic sigilat cu asigurarea confidențialității. După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate poate fi consultat sau copiat numai în condițiile prevăzute în art.912 alin.5 C.pr.pen. (adică, numai dacă pot fi folosite și în altă cauză penală), cu încuviințarea prealabilă a președintelui instanței.
Dispozițiile privind condițiile și cazurile de interceptare și înregistrare, organele care efectuează interceptarea și înregistrarea, precum și dispozițiile care se referă la certificarea înregistrărilor se aplică în mod corespunzător și în cazul înregistrărilor în mediul ambiental, localizării sau urmăririi prin GPS ori prin alte mijloace electronice de supraveghere (art 914 C.pr.pen.).
4.3.2. Înregistrările de imagini
După cum reiese din conținutul art.915 C.pr.pen., în privința condițiilor, cazurilor, procedurii de efectuare și de certificare a înregistrărilor de imagini se aplică aceleași dispoziții ca și în cazul înregistrărilor convorbirilor, cu excepția redării în formă scrisă, după caz.
Valoarea probatorie a înregistrărilor, ca mijloace de probă
Conform principiului liberei aprecieri a probelor, înregistrările audio și înregistrările de imagini nu au o valoare preferențială, fiind egale, ca forță probantă, cu celelalte mijloace de probă.
Totuși, la aprecierea acestor mijloace de probă, organele judiciare trebuie să acorde o atenție sporită, având în vedere riscul falsificării lor. Acesta este și motivul pentru care, alături de reglementarea condițiilor de efectuare și certificare a acestor înregistrări, legiuitorul a introdus o dispoziție expresă privind verificarea acestor mijloace de proba (art.916 alin.1 C.pr.pen.), prin posibilitatea supunerii lor unei expertize la cererea procurorului, a părților, ori din oficiu.
Totodată, potrivit art.916 alin.2 C.pr.pen., înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.
În legătură cu momentul utilizării acestui mijloc de probă, literatura juridică a recunoscut posibilitatea efectuării înregistrărilor, în caz de necesitate, și înainte de începerea urmăririi penale, situație în care acestea au semnificația unor acte premergătoare, în sensul prevederilor art.224 C.pr.pen., putând fi valorificate, pe plan probator prin intermediul procesului-verbal de consemnare a actelor premergătoare.
În condițiile în care interceptările și înregistrările audio și video au deschis noi dimensiuni în materia mijloacelor de probă, acestea acționează la limita a ceea ce constituțional este interzis, iar în anumite cazuri și condiții prevăzute de lege este permis, împrejurări care le conferă un caracter de excepție. De asemenea, datorită problemelor tehnice ridicate, a mecanismului concret de realizare, acest mijloc de probă prezintă un grad sporit de dificultate în administrare, astfel încât se recurge la utilizarea sa numai în situația în care elucidarea unei cauze complexe nu este posibilă prin folosirea altor mijloace de probă.
4.4. Mijlocul de probă în procesul penal în cazul interceptărilor și înregistrărilor audio sau video
În mod preliminar, se impune a fi precizat faptul că în cazul interceptărilor și înregistrărilor audio sau video mijlocul de probă în procesul penal este constituit de procesul-verbal de redare scriptică a înregistrărilor (așa cum impune art.913 C.pr.pen.) și nu de înregistrarea propriu-zisă sau de suportul magnetic al acesteia.
Aceasta întrucât numai prin operațiunea certificării (de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală) convorbirile, comunicările, imaginile interceptate și înregistrate dobândesc valențe probatorii, iar mijlocul recunoscut de lege prin care sunt acestea relevate este constituit de procesul-verbal de redare scriptică a acestora, în conformitate cu dispozițiile art.913 C.pr.pen.
4.5. Evoluția reglementării ca mijloace de probă a interceptărilor și înregistrărilor audio sau video
Ca urmare a inviolabilității corespondenței și a convorbirilor telefonice, consacrată ca drept fundamental al cetățeanului în constituțiile democratice, inițial nu era permisă folosirea în justiție a înregistrării unei convorbiri sau comunicări, ca acțiune a instanțelor judecătorești. Amplificarea fenomenului infracțional, prin folosirea mijloacelor tehnice de comunicare, a determinat acceptarea, în anumite condiții, a folosirii unor interceptări și înregistrări ale convorbirilor telefonice și ale altor comunicații, mai ales în cazul acelor infracțiuni a căror probațiune nu era posibilă altfel. Astăzi puține sunt legislațiile care nu reglementează ca mijloace de probă astfel de interceptări și înregistrări, audio și video.
Potrivit art.8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. În alin.(2) al acestui articol s-a prevăzut, însă, posibilitatea restrângerii acestui drept, dar numai în cazul în care „acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății și a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora”. Din aceste prevederi rezultă că autorizarea unor interceptări și înregistrări a comunicațiilor private este supusă unor condiții stricte, pe care legea trebuie să le prevadă. Cu privire la necesitatea unor garanții ferme pentru interceptarea și înregistrarea comunicațiilor, C.E.D.O. s-a pronunțat prin mai multe decizii35, în sensul justificării unei legislații de interceptare a convorbirilor și comunicațiilor, cu condiția, însă, ca sistemul de supraveghere adoptat să fie însoțit de suficiente garanții împotriva exceselor.
In țara noastră, Legea nr.51/1991 privind siguranța națională (art.13) a prevăzut posibilitatea interceptării și înregistrării convorbirilor telefonice și a altor comunicații în cazul pregătirii și săvârșirii de infracțiuni care sunt amenințări la adresa siguranței naționale; apoi, Legea nr.26/1994 privind organizarea și funcționarea Poliției Române a extins această posibilitate și în cazul crimei organizate și a unor infracțiuni grave, dacă era necesară pentru efectuarea urmăririi penale. Prin Legea nr.141/1996 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală a fost introdusă în Cod o nouă Secțiune, cu art.9 V-916, sub denumirea de „înregistrările audio sau video", după ce, prin art.64, s-au adăugat la mijloacele de probă și înregistrările audio sau video și fotografiile. În fine, după o perioadă de aplicare a noilor dispoziții, prin Legile nr.281/2003 și 356/2006 s-au adus noi reglementări: Secțiunea a V-a a căpătat o denumire mai largă „Interceptările și înregistrările audio sau video", limitându-se sfera lor de acțiune și întărindurse cadrul legal în care pot fi folosite.
Așa cum am mai arătat, potrivit art.53 din Constituție, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns prin lege pentru apărarea siguranței naționale, a ordinii, sănătății și a moralei publice, drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale. Modul în care au fost reglementate interceptările și înregistrările audio sau video se înscrie în această dispoziție constituțională, mai ales că restrângerea nu a adus atingere existenței dreptului, fiind proporțională cu situația care a determinat-o. Curtea Constituțională, sesizată fiind cu o excepție de neconstituționalitate a prevederilor art.911-915, a statuat că aceste prevederi „sunt clare și conțin garanții corespunzătoare împotriva interpretării și aplicării lor arbitrare, precum și că, fiind publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, orice cetățean are posibilitatea să ia la cunoștință de ele și să prevadă consecințele ce decurg din lege". Aceasta nu împiedică îmbunătățirea reglementării cu noi garanții reținute în practica Curții Europene a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește noțiunea de „interceptări", ea cuprinde intervenirea organelor autorizate în orice fel de convorbiri sau comunicații telefonice sau prin orice mijloc electronic de comunicare – radio, televiziune particulară și de interior, nesupuse publicității – care implică ideea de confidențialitate între cei care o efectuează. Înregistrările audio cuprind imprimările pe bandă magnetică sau pe orice alt suport ale unor convorbiri sau comunicări, fie că sunt interceptate autorizat ori urmează a fi efectuate în viitor, într-un anumit moment și într-un anumit loc, între două sau mai multe persoane; se au în vedere microfoane puse în anumite camere, în anumite locuri, care să înregistreze convorbirile sau comunicările, fără ca cei care efectuează să știe că sunt înregistrate.
Legea se referă și la înregistrările video – de imagini – care cuprind fotografiile și filmele operative, executate de organele de urmărire penală fără aprobare sau fără cunoștința celor înregistrați. Înregistrările de imagini cuprind și înregistrările făcute prin aparatura ascunsă privirilor, în bănci, instituții, marile magazine, prin care se înregistrează persoanele care intră, acționează și părăsesc locurile unde se fac înregistrările, constituind mijloace de identificare a persoanelor ce eventual pregătesc sau săvârșesc infracțiuni. Se pot efectua, în condițiile legii, înregistrări și în mediul ambiental, localizări sau urmăriri prin G.P.S. ori prin alte mijloace electronice de supraveghere. În sfârșit, pot fi făcute înregistrări audio sau video de persoanele care sunt sau pot deveni părți într-o cauză penală, prin aparatură proprie audio sau video.
4.6. Condițiile necesare pentru autorizarea de interceptare și înregistrare audio sau video
a) Limite privind infracțiunile pentru care se pot autoriza interceptările și înregistrările audio sau video
Legea nr.141/1996 a autorizat înregistrările audio sau video în cazul în care sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu, deschizând un front larg de derogare de la inviolabilitatea convorbirilor telefonice și a corespondenței, a vieții intime, deoarece infracțiunile pentru care urmărirea penală depindea de plângerea prealabilă a părții vătămate, de sesizarea sau autorizarea organului competent erau într-un număr restrâns.
În vederea restrângerii sferei infracțiunilor pentru care astfel de înregistrări pot fi autorizate, prin Legea nr.281/2003 s-au prevăzut, pe lângă limita inițială, ca urmărirea penală să poată fi efectuată din oficiu și tipurile de infracțiuni pentru care se poate da autorizarea de înregistrare: infracțiunile contra siguranței naționale, prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, cele de trafic de stupefiante, trafic de arme și trafic de persoane, acte de terorism, spălarea banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție ori a altor infracțiuni grave. În această ultimă situație, caracterul grav al infracțiunii se stabilește de autoritatea care emite autorizarea de interceptare și de înregistrare audio sau video, luându-se drept criteriu pedeapsa prevăzută de lege, cum ar fi, de exemplu, detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 10 ani. Pentru a dispune autorizarea, este necesară îndeplinirea și a unei alte condiții prevăzute de lege, anume că, pentru asemenea infracțiune gravă, nenominalizată de lege, interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt sau pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.
Autorizarea se poate da și în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin comunicare telefonică sau prin alte mijloace de comunicare electronică. Prin determinarea infracțiunilor pentru care se poate da autorizație de interceptare și de înregistrare, autoritatea care cere sau va da o asemenea autorizație trebuie să se încadreze în această sferă, păstrând legalitatea măsurii, motivând acolo unde este necesar caracterul grav al infracțiunii și necesitatea măsurii pentru descoperirea infracțiunii și identificarea infractorilor.
Legea cere să existe date și indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea uneia din infracțiunile la care se referă art.911; prin date se înțeleg informațiile provenite din orice surse, cum ar fi plângeri, denunțuri, note informative etc.; sunt „indicii temeinice" în înțelesul art.681, atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârșit fapta.
b) Limite cu privire la persoane. Menținându-se și condiția ca, pentru infracțiunea în pregătire sau săvârșită, urmărirea să poată începe din oficiu, înseamnă că, deși s-a săvârșit una din aceste infracțiuni la care se referă art.91' alin.(2), nu se va putea acorda autorizație dacă legea prevede, în legătură cu persoana făptuitorului, începerea urmăririi penale numai la sesizarea sau autorizarea prealabilă a organului prevăzut de lege, cum ar fi pentru miniștri [art.109, alin.(2) din Constituție], pentru persoana care a săvârșit o infracțiune contra reprezentantului unui stat străin (art.171 C.pen.), deoarece, potrivit art.221 alin.(2), este împiedicată începerea urmăririi penale din oficiu în lipsa unei astfel de sesizări sau autorizări prealabile.
c) Limitări în timp a acordării autorizației de interceptare și de înregistrare audio și video. Autorizarea de interceptare și de înregistrare audio sau video se dă pe durata necesară, dar nu pentru mai mult de 30 de zile; autorizarea poate fi reînnoită înainte sau după expirarea celei anterioare, în aceleași condiții în care a fost dată, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile, stabilindu-se la 120 de zile durata maximă a înregistrărilor autorizate pentru aceeași persoană și faptă.
Se pune problema dacă autorizarea de interceptare și de înregistrare audio sau video se poate da numai după începerea urmăririi penale sau și înainte de aceasta, ca act premergător al urmăririi penale. S-a arătat că prin Legea nr.281/2003 s-a completat art.100, în sensul că percheziția nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale, ceea ce nu s-a prevăzut și pentru interceptările și înregistrările audio sau video, deși și textele privind aceste mijloace de probă au fost modificate.
Întrucât înregistrările audio sau video pot fi autorizate atunci când sunt date și despre pregătirea săvârșirii unor infracțiuni grave și pentru identificarea sau localizarea infractorilor, ceea ce implică și o muncă de informare, în lipsa unui text prohibitiv, aceste înregistrări pot fi efectuate și ca act premergător, dacă sunt autorizate potrivit legii. Procurorul este obligat să dispună încetarea imediată a interceptării și înregistrării audio sau video, chiar înainte de expirarea duratei autorizației, dacă nu mai există motivele care le-au justificat, informând despre aceasta instanța care a emis autorizația.
În ordonanța de efectuare a interceptărilor este rațional să se indice eventualele căi de interceptare și locul efectuării interceptării. Aceasta însă nu înseamnă că procurorul nu este în drept să efectueze și interceptarea altor căi de comunicare (a altor numere de telefon etc.).
În toate cazurile procurorul este obligat să anunțe judecătorul de instrucție care examinează această modificare a căilor de interceptare după regula prevăzută de alin.,2, art.135.
Judecătorul de instrucție care, în cel mult 24 de ore, se va pronunța asupra ordonanței procurorului și, dacă o confirmă, va autoriza, în caz de necesitate, interceptarea în continuare, iar dacă nu o confirmă, dispune încetarea imediată a interceptărilor și nimicirea înregistrărilor efectuate (art.135, alin.2).
Prevederile alin.3 al art.135 sunt interpretate extensiv, adică pot cere expres interceptarea comunicărilor nu numai partea vătămată, martorul sau membrii familiei lor, ci și apărătorii, reprezentanții sau avocatul martorului, dacă există amenințări reale de aplicare a violenței, de estorcare sau de comitere a altor infracțiuni împotriva acestora. În orice caz este necesară cererea persoanelor ale căror convorbiri vor fi ascultate, în care va fi indicat faptul că există amenințări de aplicare a violenței prin intermediul comunicărilor.
Interceptarea comunicărilor ce se efectuează în cadrul urmăririi penale se autorizează pentru o durată de cel mult 30 de zile. Interceptarea poate fi prelungită în aceleași condiții pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile. Durata totală a interceptării comunicărilor nu poate depăși 6 luni. În orice caz, interceptarea comunicărilor nu poate dura mai mult decât până la terminarea urmăririi penale, deoarece este dispusă în cadrul urmăririi penale. (art.135, alin.4)
Interceptarea comunicărilor poate fi anulată înaintea expirării duratei pentru care a fost autorizată de către procuror îndată ce au dispărut motivele care au justificat-o.
Judecătorul de instrucție, în cursul urmăririi penale, după terminarea interceptării autorizate, solicitând opinia procurorului care conduce sau efectuează urmărirea penală, în termen rezonabil, dar nu mai târziu de terminarea urmăririi penale, anunță, în scris, persoanele ale căror convorbiri au fost interceptate și înregistrate.
Având în vedere cele menționate și în opinia dlui T. Oșoianu, specialist în procesul de urmărire penală, ascultarea convorbirilor telefonice, părere susținută integral, necesită o consacrare conceptual-teoretică. În caz contrar, în practica aplicării acestui act se pot comite erori de interpretare a normelor Codului de Procedură Penală. Pentru a exclude aceste posibile erori, aici e cazul să ne amintim de Comisia permanentă interdepartamentală de experți pentru elaborarea și promovarea politicii tehnico-științifice în lupta contra criminalității.
Principiul inviolabilității convorbirilor trebuie corelat în mod necesar cu alte principii constituționale de o incontestabilă importanță pentru ființa umană-inviolabilitatea vieții intime, familiale și private și inviolabilitatea domiciliului ocrotite prin Constituție.
Exercitarea drepturilor fundamentale, prevăzute în aceste norme constituționale ca și a oricăror altor drepturi constituționale, comportă și anumite restrângeri determinate de apărarea unor valori statale, umane ori publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor, la desfășurarea urmăririi penale. Restrângerea trebuie să fie proporțională cu situația, care a determinat-o și nu poate avea ca efect suprimarea dreptului sau a libertății.
Interceptarea și înregistrarea comunicărilor se efectuează de către organul de urmărire penală. Persoanele care sunt chemate să asigure tehnic interceptarea și înregistrarea comunicărilor sunt obligate să păstreze secretul acțiunii procesuale, secretul corespondenței și poartă întreaga răspundere pentru încălcarea acestei obligații în conformitate cu prevederile art. 178 și 315 din Codul penal. Despre explicarea acestor obligații se consemnează în procesul-verbal al interceptării.
Despre efectuarea interceptării și înregistrării comunicărilor, organul de urmărire penală întocmește un proces-verbal conform Codului de procedură penală, în care, suplimentar, se menționează autorizația dată de judecătorul de instrucție, numărul sau numerele de telefon, adresa posturilor telefonice, de radio sau ale altor mijloace tehnice prin care s-au purtat convorbirile, numele persoanelor care le-au purtat dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri separate și numărul de ordine al casetei pe care se face înregistrarea.
Comunicările înregistrate se redau integral în scris, se certifică de către organul de urmărire penală, se verifică și se contrasemnează de către procurorul care exercită nemijlocit sau conduce urmărirea penală și se anexează la procesul-verbal. Comunicările în altă limbă decât cea în care se desfășoară urmărirea penală se traduc de traducător. La procesul-verbal se anexează, de asemenea, caseta care conține înregistrarea comunicării în original, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală.
Caseta cu înregistrarea comunicărilor, reproducerea în scris a acestora și procesul-verbal al interceptării și înregistrării comunicărilor se transmit, în termen de 24 de ore, procurorului, care apreciază care din informațiile culese au importanță pentru cauza respectivă și, în acest sens, întocmește un proces-verbal.
Casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoțite de reproducerea integrală în scris a înregistrării și de copiile de pe procesele-verbale, se transmit judecătorului de instrucție care a autorizat interceptarea pentru păstrare în locuri speciale, într-un plic sigilat.
Instanța judecătorească va dispune, prin încheiere sau prin sentință, distrugerea înregistrărilor care nu au importanță pentru cauză. Celelalte înregistrări vor fi păstrate până la depozitarea dosarului la arhivă.
Înregistrările de imagini se efectuează în condițiile și modalitățile de efectuare a interceptării comunicărilor, prevăzute la art.135 și 136, care se aplică în mod corespunzător. Ea constă în fixarea prin intermediul mijloacelor tehnice a anumitor fapte, acțiuni, importante pentru cauza penală, care sunt incluse în obiectul probațiunii.
Spre deosebire de înregistrările audio, înregistrarea prin imagini poate fi efectuată doar după pornirea urmăririi penale în baza unei ordonanțe a procurorului, cu autorizația judecătorului de instrucție.
Rezultatele înregistrării se anexează la dosar, prin câteva căi: audierea persoanelor care au efectuat înregistrările (inclusiv a specialistului); anexarea la dosar a materialelor obținute (fotografiilor, imprimărilor sonore sau video înregistrate prin intermediul mijloacelor tehnice). Verificarea ulterioară se va efectua prin intermediul expertizei.
În ordonanța privind efectuarea înregistrării de imagini este necesar să se indice atât date generale, cât și particulare, cum ar fi: perioada efectuării înregistrării de imagini, persoana care va efectua înregistrarea de imagini, aparatajul la care se va efectua înregistrare (tipul aparatului de înregistrat, pelicula) și alte date care vor confirma în instanță legalitatea efectuării înregistrării.
4.7. Autoritatea care poate încuviința interceptările și înregistrările audio sau video
Potrivit art.13 din Legea nr.51 din 1991 privind siguranța națională, autorizarea înregistrărilor audio sau video, precum și a altor acte de investigație pentru prevenirea, descoperirea și combaterea faptelor care constituie un pericol pentru siguranța națională, revine ca atribuție unui procuror desemnat în acest scop de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În același sens, s-a prevăzut pentru polițiști, în combaterea crimei organizate, prin Legea nr.26/1994 privind organizarea și funcționarea Poliției Române. O modificare în această privință s-a produs prin Legea nr.141/1996 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală, când s-au introdus în Cod articolele 911-915, în sensul că o astfel de autorizare poate fi dată de procurorul desemnat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, ceea ce a însemnat o lărgire a competenței la cei 16 procurori generali ai curților de apel.
Pe linia trecerii atribuțiilor privind îngrădirea drepturilor constituționale de la procurori la judecători, cum s-a intervenit în materie de arestare preventivă cu ocazia revizuirii Constituției, prevederile Legii nr.281/2003 au încredințat atribuția de a autoriza interceptările și înregistrările audio sau video președintelui instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau judecătorului anume desemnat de acesta.
Prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.60/2006 s-a prevăzut și o alternativă, autorizarea putând fi emisă și de președintele instanței corespunzătoare în grad în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. în lipsa președintelui instanței, autorizarea se dă de judecătorul desemnat de acesta. Autorizația se dă în camera de consiliu, ceea ce asigură confidențialitatea măsurii. Autorizarea urmează a fi dată de judecător și în cazul infracțiunilor contra siguranței naționale, reglementată prin lege specială .
In caz de urgență, când întârzierea obținerii autorizației din partea judecătorului ar aduce grave prejudicii activității de urmărire penală, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanță specială, înscrisă într-un registru special, interceptarea și înregistrarea pe bandă magnetică sau pe orice alt suport a unor convorbiri sau comunicări, pe o durată de cel mult 48 de ore. In următoarele 48 de ore, procurorul trebuie să prezinte ordonanța, împreună cu suportul pe care sunt fixate interceptările și înregistrările efectuate, cu transcrierea lor în rezumat într-un proces-verbal, judecătorului de la instanța căreia i-ar reveni competența, în vederea confirmării. Fiind un caz de excepție, pentru a nu se transforma în regulă, judecătorul trebuie să se pronunțe în cel mult 24 de ore asupra ordonanței procurorului, prin încheiere dată în camera de consiliu, dispunând, dacă socotește necesar, autorizarea pe mai departe a interceptării și a înregistrărilor, în condițiile art. 911 alin. (1)-(3). Dacă instanța nu confirmă ordonanța procurorului, acțiunea de interceptare încetează, iar înregistrările făcute vor fi șterse sau, după caz, distruse de procuror, care va prezenta instanței procesul-verbal încheiat cu acest prilej.
Autorizarea interceptărilor și înregistrărilor comunicațiilor se dispune prin încheiere motivată, care va cuprinde indiciile concrete și faptele care justifică măsura, precum și motivele pentru care măsura este indispensabilă aflării adevărului, persoana, mijlocul de comunicare sau locul supravegherii, perioada pentru care este autorizată interceptarea și înregistrarea. în acest mod se creează condițiile unui control asupra autorizațiilor date, cu privire la infracțiunile pentru care s-a dispus măsura, a informațiilor care o justifică, duratei de timp autorizată, control de natură a împiedica orice abuz.
4.7.1. Obligativitatea autorizării de către judecător a interceptării și înregistrării audio sau video în cadrul procesului penal actual
Consider că singura în măsură să dispună autorizarea interceptării și înregistrării convorbirilor telefonice în cadrul procesului penal, odată cu apariția Legii nr.281/2003 este instanța de judecată, așa cum dispune art. 911 C.pr.pen.
Față de succesiunea legilor în timp, față de domeniul special reglementat, extrem de restrâns, al interceptării și înregistrării audio sau video reglementat de art.9 V-916 C.pr.pen. (introdus prin Legea nr.281/2003) și față de faptul că există o dispoziție expresă în alin.2 al art.911 C.pr.pen. care impune autorizarea acestor interceptări pentru infracțiuni reglementate atât în Codul penal, cât și în legi speciale contra siguranței naționale (și, care așa cum am precizat, se regăsesc ”convertite” în activități de amenințare a siguranței naționale în art.3 din Legea 51/1991), textul care reglementează acest domeniu în procesul penal este art.9 V-916 C.pr.pen., care prevalează față de art.13 din Legea nr.51/1991; acest punct de vedere este susținut chiar de conținutul art.13 din Legea nr.51/1991, care prevede ca procedura interceptării comunicațiilor să se desfășoare conform dispozițiilor Codului de procedură penală, or aceste dispoziții exclud competența procurorului la autorizarea interceptărilor.
Interpretarea din punct de vedere istorico-legislativ este de asemenea în favoarea opiniei după care doar judecătorul poate autoriza interceptările, întrucât în timpul adoptării Legii nr. 51/1991 și al configurării art.13 din această lege, Codul de procedură penală nu reglementa procedura interceptării convorbirilor telefonice, pe care de altfel nu le cataloga ca fiind mijloace de probă în procesul penal, așa cum am precizat mai sus și astfel acest domeniu era reglementat exclusiv de Legea nr.51/1991; apariția ulterioară a Legii nr.281/2003, după îndelungi și serioase ezitării legislative, vine să tranșeze odată pentru totdeauna rolul exlusiv al judecătorului privind autorizarea interceptărilor convorbirilor telefonice.
Singurul caz în care procurorul poate autoriza el însuși interceptarea și înregistrarea convorbirilor, comunicațiilor sau imaginilor este cel prevăzut de art.912 alin.2 și 3 din C.pr.pen., însă pe un timp limitat de 48 de ore maximum și în condiții stricte ce urmează a fi verificate și validate în 48 de ore de la finalizarea înregistrărilor tot de către un judecător imparțial; dacă judecătorul nu confirmă ordonanța de receptare și înregistrare provizorie, înregistrările nu dobândesc valențe probatorii, fiind șterse sau disruse, după caz.
4.8. Condițiile în care se efectuează interceptările și înregistrările audio sau video
După obținerea autorizației din partea judecătorului desemnat sau, în caz de urgență, în baza ordonanței sale motivate, procurorul procedează personal la interceptări și înregistrări ori poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. La efectuarea interceptărilor și înregistrărilor audio sau video dau concurs tehnic specialiști din Serviciul de Telecomunicații Speciale sau din alte servicii informative, care sunt obligați să păstreze secretul operațiunii efectuate, sub sancțiune penală. Înregistrările se fac pe bandă magnetică, role sau casete, ori pe oricare tip de suport.
Despre efectuarea interceptărilor și înregistrărilor autorizate, procurorul sau organul de cercetare penală întocmește un proces-verbal în care se menționează autorizația dată de instanță pentru efectuarea acestora, numărul sau numerele posturilor telefonice între care s-au purtat convorbirile, numele persoanelor care le-au purtat, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri în parte și numărul de ordine al suportului pe care s-a făcut imprimarea.
Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă și se atașează la procesul-verbal, cu certificarea pentru autenticitate de către organul de cercetare penală, certificat și contrasemnat de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în acea cauză.
Dacă interceptarea sau înregistrarea s-a făcut de procuror, verificarea și contrasemnarea se face de procurorul ierarhic superior. La procesul-verbal se atașează banda magnetică sau orice alt tip de suport care conține înregistrarea convorbirii, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală. Aceleași condiții de autorizare, de înregistrare și de certificare se aplică înregistrărilor de imagini, cu excepția redării în forma scrisă.
La prezentarea materialului de urmărire penală învinuitului sau inculpatului, procurorul este obligat să-i prezinte acestuia procesele-verbale în care sunt redate convorbirile înregistrate și să asigure, la cerere, ascultarea acestora. Dacă în cauză s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată, procurorul este obligat să înștiințeze despre aceasta persoana ale cărei convorbiri sau comunicări au fost interceptate, păstrându-se în plic sigilat suportul la sediul parchetului.
La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării și înregistrării convorbirilor și comunicărilor efectuate de aceasta prin telefon sau orice mijloc de comunicare. În acest caz nu se cere drept condiție ca infracțiunea la care se referă cererea persoanei vătămate să fie una din cele pentru care este admisibilă înregistrarea convorbirilor.
Banda magnetică sau orice alt tip de suport cu înregistrarea convorbirii, redarea în scris a acesteia și procesul-verbal se înaintează instanței care, după ce ascultă procurorul și părțile, hotărăște care din informațiile culese prezintă interes în cercetarea și soluționarea cauzei, încheind un proces-verbal în acest sens. Convorbirile sau comunicările care conțin secrete de stat sau profesionale nu se menționează în procesul-verbal. Dacă săvârșirea unei infracțiuni are loc prin convorbiri sau comunicări care conțin secrete de stat, consemnarea în scris se face prin procese-verbale separate. Banda magnetică sau orice alt tip de suport, însoțită de transcrierea integrală și copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanței în locuri speciale, în plic sigilat.
Părțile sau avocatul acestora pot consulta, cu aprobarea instanței, părțile din înregistrare și din transcrierea integrală, depuse la grefă, care nu sunt consemnate în procesul-verbal. Înregistrările care nu au fost folosite ca mijloace de probă în cauză se distrug în baza încheierii instanței de judecată. Celelalte înregistrări sunt păstrate până la trecerea dosarului în arhivă.
4.9. Valoarea probantă a înregistrărilor audio sau video
În art.64 din C.pr.pen., înregistrările audio sau video sunt trecute printre mijloacele de probă. În realitate acestea sunt procedee probatorii, deoarece constau dintr-o serie de operațiuni tehnice, de înregistrare și transcriere, efectuate de tehnicieni, cu certificări corespunzătoare, care se finalizează într-un proces-verbal, devenit mijlocul de probă în care sunt consemnate convorbirile și comunicările ori în care sunt imaginile, care sunt probe.
Fiind trecute printre mijloacele de probă, se înscriu în regula generală că probele nu au valoare dinainte stabilită, ceea ce înseamnă că pot contribui la aflarea adevărului în măsura în care formează încrederea că reflectă corect existența și conținutul unor convorbiri sau imaginea unor persoane, obiecte, locuri. Fără îndoială că, pentru cei care au obligația să facă aprecierea probelor, aceste interceptări și înregistrări le produc încredere, deoarece ele au fost obținute fără ca cei care au fost înregistrați audio sau video să știe și să ascundă fapte reale sau să inventeze fapte ireale.
Se știe, însă, că tehnica permite astăzi ca unele înregistrări să fie falsificate, fie prin preluarea numai a unor părți din convorbiri sau comunicările care au avut loc în trecut și declarate ca înregistrate recent, prin înlăturarea din text a unor părți din convorbiri sau comunicări, fie prin transpunerea sau îndepărtarea unor imagini.
Este dreptul celor interesați – părțile din proces, procurorul, instanța de judecată – să aibă îndoieli asupra corectitudinii celor înregistrate, în total sau în parte, mai ales dacă nu se încadrează în ansamblul probelor administrate.
În cazul unor astfel de suspiciuni de falsificare, la cererea procurorului, a părților sau din oficiu, instanța poate dispune supunerea înregistrărilor audio sau video expertizei tehnice, care să verifice autenticitatea și continuitatea înregistrărilor. Ca urmare, aceste înregistrări audio sau video servesc ca mijloace de probă în procesul penal prin ele însele, dacă nu sunt contestate, sau prin confirmarea lor de expertiza tehnică, dacă au existat îndoieli asupra conformității lor cu realitatea.
În cazul în care expertiza tehnică constata lipsa de autenticitate a înregistrarilor sau intervenirea în text prin mixaje sau înlăturări de pasaje din convorbiri ori prin trucaje de imagini, înregistrările audio sau video nu pot fi reținute în soluționarea cauzei; în baza art.64 alin.(2) nu pot fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal atunci când au fost făcute cu încălcarea dispozițiilor legale.
Potrivit art.91, alin.(6), înregistrarea convorbirilor dintre avocat și partea pe care o reprezintă sau o asistă în proces nu poate fi folosită ca mijloc de probă decât dacă din cuprinsul acesteia rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârșirea de către avocat a unei infracțiuni, dintre cele prevăzute de lege drept condiție pentru autorizarea interceptării.
Înregistrările audio sau video prezentate de părți pot servi ca mijloace de probă; aceste înregistrări pot fi efectuate de amatori sau profesioniști, înainte de proces sau în timpul procesului; ele pot servi ca mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege, cum ar fi cele privind viața privată a unei persoane în scop de șantaj, de pornografie etc.
Progresul tehnologic face ca secretul corespondenței să fie tot mai greu de păstrat. Mijloacele tehnice de „spionaj” vor fi mereu cu un pas în fața legislației. În toate cazurile în care se face aplicarea acestora, trebuie efectuată o expertiză.
Expertiza înregistrărilor audio se realizează prin prezentarea suportului magnetic ce conține înregistrarea audio efectuată prin examinare de către un specialist în expertiza vocii și a vorbirii, pentru ca acesta să se pronunțe dacă înregistrarea este autentică sau reprezintă o copie sau o contrafacere. Fără o astfel de certitudine înregistrarea de pe suportul magnetic nu poate fi acceptată ca mijloc de probă.
Conform prevederilor standardului AES 27-1996, o înregistrare audio pe suport magnetic este autentică dacă: a fost realizată simultan cu evenimentele acustice conținute pe acesta și nu reprezintă o copie; nu conține eventuale intervenții; a fost realizată cu echipamentul tehnic înaintat expertului.
Atunci când raportul de expertiză este singura probă în cauză și concluziile acestuia sunt negative, condamnarea pe baza înregistrării a inculpatului este ilegală. Prin sentința nr. 49/2004, fosta Curte Supremă de Justiție a Romîniei a condamnat pe inculpată și pentru infracțiunea de trafic de influență. Soluția s-a întemeiat, din punct de vedere probator, pe înregistrări audio. Deși concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză au fost negative – înregistrările nu erau autentice și conțineau mai multe intervenții (ștersături) – instanța nu a ținut cont de concluziile raportului, considerând și convorbirile înregistrate ca fiind autentice.
O situație asemănătoare se prezintă și în dosarul nr. 632/2002 al Tribunalului București; concluziile raportului de expertiză criminalistică au fost negative, înregistrările de pe casetele audio supuse expertizei nefiind originale, benzile magnetice conținând intervenții tehnice (copiere, editare, ștergere, inserare și montaj audio).
Evident, prin îmbogățirea conținutului acestor mijloace de probă prin Legea nr.281/2003, s-a urmărit evitarea arbitrariului în utilizarea acestora în desfășurarea procesului penal. Concepția aceasta este veche și se impune cu atât mai mult în gândirea noastră juridică procesual penală, în măsura în care ea se sprijină pe fundamentele statului de drept.
În măsura în care unele probe au fost obținute ilegal, Curtea trebuie să cerceteze dacă procedura în ansamblul său a fost echitabilă. Ca o chestiune de principiu, art.6 din Convenție garantează dreptul la un proces echitabil, fără a conține reguli privind admisibilitatea probelor, care este o problemă de drept intern. Dacă s-ar folosi ca mijloc de probă înregistrările ilegal obținute în procesul penal s-ar putea ca drepturile apărării să fie nesocotite, dacă partea interesată ar avea posibilitatea de a contesta autenticitatea înregistrărilor și a se opune la utilizarea lor, precum și de a utiliza și alte probe. Înregistrarea nu trebuie să fie singura probă pe care să se bazeze condamnarea.
Nivelul de protecție a drepturilor omului, în cadrul cărora dreptul la respectarea vieții private și a demnității persoanei și-au conservat o poziție fundamentală, reprezintă o componentă majoră a condiției umane, un imperativ dictat de necesitatea de progres a societății contemporane, adevărata libertate fiind posibilă numai într-o orânduire în care sunt create condițiile de exercitare optimă a drepturilor intim legate de ființa umană și de protecție a acesteia față de arbitrariul autorităților și de pericolele care o amenință.
Autorizarea instanței se dă la cererea procurorului sau la cererea motivată a persoanei vătămate privind comunicările ce-i sunt adresate. Desigur, și cererea procurorului trebuie motivată, deoarece instanța trebuie să verifice îndeplinirea condițiilor pentru interceptare.
Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea participanților sunt redate integral într-un proces-verbal de procuror sau lucrătorul din cadrul poliției judiciare delegat de procuror, iar după atașarea redării integrale, în formă scrisă a convorbirilor înregistrate, procesul-verbal va fi certificat pentru autenticitate, verificat și contrasemnat de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea în cauză.
Dacă săvârșirea unor infracțiuni are loc prin convorbiri sau comunicări care conțin informații secrete de stat, consemnarea se face prin procese-verbale separate și în condițiile care să asigure păstrarea secretului ori a confidențialității, iar corespondențele în altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret.
La procesul-verbal se va atașa în plic sigilat, o copie a suportului care conține înregistrarea convorbirii.
În opinia mea, prevederea relativă la atribuția instanței de a hotărî care din informațiile obținute prin interceptarea și înregistrarea convorbirilor prezintă interes în activitatea de cercetare penală, respectiv în soluționarea cauzei în faza de urmărire penală, nu se află în deplină concordanță cu dispozițiile generale cu valoare de principiile fundamentale în materia probațiunii.
În procesul penal obligația de a dovedi existența faptei și a vinovăției cade în sarcina subiectului procesului penal care exercită acțiunea penală. În cursul urmăririi penale exercitarea acțiunii penale cade în sarcina procurorului.
În cursul urmăririi penale obligația de a strânge probele necesare aflării adevărului revine organului de urmărire penală, instanța având, în general, rolul de a readministra în cursul judecății probele administrate în cursul urmăririi penale (controlul probelor) și, în unele situații, de a administra probe noi.
Potrivit principiului liberei aprecieri a probelor, aprecierea fiecărei probe se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate. Probele nefiind ierarhizate în vreun fel, nici consemnările instanței din procesul-verbal nu au o valoare probatorie diferită în raport de restul probelor.
Ca atare, pentru a hotărî dacă informațiile culese prezintă interes în activitatea de urmărire penală, instanța ar trebui să le examineze în conexiune cu celelalte probe administrate în cursul urmăririi penale or, în situația comentată, această posibilitate este exclusă, competența revenind numai organului de urmărire penală.
Nu se poate concepe, din punct de vedere juridic, ca aceeași autoritate judiciară să decidă – în privința aprecierii probelor și soluției – atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată, acest cumul de funcții judiciare fiind de natură să atragă incidența reglementărilor referitoare la cazurile de incompatibilitate.
C O N C L U Z I I
Numeroasele sinucideri și depresii nervoase cauzate prin divulgarea anchetelor guvernamentale publice sau prin dezvăluirile făcute de ziariști, demonstrează pericolul expunerii secretelor vieții private a cetățeanului. De altfel, extrema diminuare a sferei de intimitate cauzată de urbanizarea crescândă duce la o creștere a depresiilor nervoase și a maladiilor mentale. Omul are nevoie de intimitate.
Intimitatea nu este doar un factor esențial al binelui psihologic, dar ea este și o nevoie pentru înflorirea și dezvoltarea individului, progresul spiritual al omului depinzând de o interiorizare aproape unicat într-un context de intimitate profundă.
Legiuitorul român a instituit o serie de mijloace de protecție în sensul apărării vieții private, mijloace de drept constituțional, administrativ, penal, civil sau de dreptul familiei însă, în contextul realității socio-juridice actuale, par a fi insuficiente.
Tehnica de astăzi permite ca unele înregistrări să fie falsificate prin diferite modalități cum ar fi preluarea numai a unor părți din convorbirile sau comunicările care au avut loc în trecut și declarate înregistrate recent, prin înlăturarea din text a unor părți din convorbiri sau comunicări fie prin indepărtarea unor imagini.
Autorizarea unor interceptări și înregistrări a comunicațiilor private este supusă unor condiții stricte, pe care legea trebuie să le prevadă iar realizarea acestor interceptări audio sau video să țină cont de respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței persoanei, fiind realizată doar în cazurile în care legea o cere.
Pe de altă parte, societatea nu trebuie să uite de pericolul social care ar apărea în cazul în care interceptările ar fi total interzise. Unele cazuri nu ar mai putea fi elucidate, criminalii ar scăpa din cauza lipsei probelor, iar posibile atentate teroriste nu ar mai putea fi oprite.
Amplificarea fenomenului infracțional, a determinat folosirea unor interceptări și înregistrări ale convorbirilor telefonice mai ales în cazul acelor infracțiuni a căror probațiune nu era posibilă. Astăzi puține sunt țările care nu reglementează ca mijloace de probă astfel de interceptări și înregistrări, audio sau video.
Înregistrările și interceptările audio sau video, ca mijloace de probă dețin un rol deosebit de important în cadrul procesului penal deoarece contribuie la aflarea adevărului în cazul producerii unor infracțiuni.
Interceptările și înregistrările audio video sunt procedee probatorii, dat fiind faptul că pentru obținerea acestora sunt necesare un șir de acțiuni procesuale, iar procesele-verbale, care urmează a fi încheiate, în urma efectuării acestora, mențin calitatea de mijloace de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.
Ele pot fi obținute și înainte de începerea urmăririi penale, în faza actelor premergătoare și, prin derogare, pot constitui mijloc de probă în procesul penal, distinct de procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare. Aceasta, deoarece sunt obținute cu autorizarea instanței și au un grad ridicat de fidelitate față de faptele ce formează obiectul probațiunii. Eventualele deformări pot fi descoperite prin expertiză tehnică.
Executarea înregistrărilor nu a fost reglementată sub aspectul organelor care sunt obligate să acorde concurs tehnic procurorului la interceptări. Apreciem că s-ar putea lua model în acest sens reglementarea din legea germană, care asigură respectarea drepturilor fundamentale. Astfel, în art.100/b al. 3 se prevede: „În baza ordinului, serviciul poștal federal și orice alt serviciu de telecomunicații destinat publicului vor facilita judecătorului, parchetului, precum și funcționarilor auxiliari din cadrul organelor de poliție (art.52 din Legea de organizare judecătorească) interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice. În situația în care nu mai sunt îndeplinite condițiile enumerate în art.100a, măsurile vor fi revocate. Revocarea va fi comunica judecătorului și serviciului poștal federal sau unui alt serviciu de telecomunicații public.”
În acest context consider că o armonizare a legislației, eliminarea ambiguităților și a elementelor ce dau legilor legate de interceptări o notă de suspiciune, precum și o creștere a încrederii populației în instituțiile care se ocupă de interceptări este, în continuare, de actualitate.
De asemenea, se resimte necesitatea unei colaborări active și utile a instituțiilor cu responsabilități în acest domeniu, existența transparenței și legalității în ceea ce înseamnă interceptările, situațiile când se fac, de ce se fac, și mai ales populația să fie asigurată de profesionalismul și etica celor care se ocupă de ele.
Bibliografie
Literatură română
Adrian Petre și Cătălin Grigoraș, Înregistrările audio și audio-video, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2010.
Anca-Lelia Lorincz, Drept procesual penal, Editura Universul juridic ed. a II-a, București 2011.
Marian Rizea, Securitatea informațiilor clasificate, Editura Academiei Naționale de Informații, București, 2006.
Dan Apostol, Tiberius Barbaracioru, Revista de drept penal, Asociația Română de Științe penale, nr.1, anul XVI, ianuarie-martie 2009.
Dumitru Oprea, Globalizarea și riscul securității informațiilor, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași.
Dumitru Sandu, Raportul național EB68.2”,2007
Eliodor Tanislav, Dreptul la singurătate, Editura Semne, București, 1998
Eliodor Tanislav, Ocrotirea penala a dreptului la intimidate, în Revista de drept penal, nr.3 / 1998, p.42.
Maxim Dobrinoiu, Infracțiunea de interceptare ilegală a unei transmisii de date informatice, Revista Română de Dreptul Proprietății Intelectuale, nr 2/2006.
Mircea Mureșan, Globalizare, integrare, dezvoltare – pilonii unei lumi durabile, Impact Srategic nr. 1/2005.
Vasile Popa, Implicațiile globalizării asupra securității naționale, București. Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2005.
Literatură străină
Anthony Giddens, Sociology , Cambridge, Plity Press, 1991.
David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton, Transformări globale. Politică, economie și cultură, Editura Polirom, 2004.
Edward T Hall, The hidden dimension, Editura Daubleday & Company, Inc., New-York, 1969.
Eleonore, Youngs Gillian, Globalization. Theory and Practice, Pinter, London, 1996.
Mario G Losano, Legea italiană în privința protecției vieții private, Editura All Beck, București, 2004.
Legislație
Acordul din 1966 al Organizației Națiunilor Unite asupra Drepturilor Civile și Politice.
Codul penal.
Codul de Procedură Penală.
Constituția României.
Convenția din 1950 a Consiliului Europei pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Convenția privind Infracționalitatea Informatică din 23 noiembrie 2001.
Hotărârea de Guvern nr.1007/2001 privind Strategia de Informatizare a Administrației Publice.
Hotărârea de Guvern. nr.585 din 2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România.
Hotărârea de Guvern nr.353 din 2002 pentru aprobarea Normelor privind protecția informațiilor clasificate ale NATO în România.
Hotărârea de Guvern 185/2005.
Hotărârea de Guvern 2202/2004.
Hotărârea de Guvern 590/2004.
Legea 151 din 1991 privind Siguranța Națională a României.
Legea 182 din 2002 privind protecția informațiilor clasificate.
Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție
Legea nr.506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice
Ordinul 160 din 2006 privind aprobarea Normelor cadru privind securitatea informațiilor U.E. clasificate
Ordonanța de Urgență a Guvernului 16/2005
Proiectul de lege privind noua Lege a securității României
Standardul ISO 17799
Decizia nr.57/2002 a Curții Constitutionale, în Curierul Judiciar nr.4/2002
Pagini WEB
http://ro.wikipedia.org/wiki/Radio
http://news.softpedia.com/news/1/2003/June/2680.shtml
http://www.gsmland.ro
http://www.sri.ro/index.php?nav=despre&subnav=cadru
http://www.sts.ro
http://www.orniss.ro/ro/proceduri.html
http://www.ceris.
Bibliografie
Literatură română
Adrian Petre și Cătălin Grigoraș, Înregistrările audio și audio-video, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2010.
Anca-Lelia Lorincz, Drept procesual penal, Editura Universul juridic ed. a II-a, București 2011.
Marian Rizea, Securitatea informațiilor clasificate, Editura Academiei Naționale de Informații, București, 2006.
Dan Apostol, Tiberius Barbaracioru, Revista de drept penal, Asociația Română de Științe penale, nr.1, anul XVI, ianuarie-martie 2009.
Dumitru Oprea, Globalizarea și riscul securității informațiilor, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași.
Dumitru Sandu, Raportul național EB68.2”,2007
Eliodor Tanislav, Dreptul la singurătate, Editura Semne, București, 1998
Eliodor Tanislav, Ocrotirea penala a dreptului la intimidate, în Revista de drept penal, nr.3 / 1998, p.42.
Maxim Dobrinoiu, Infracțiunea de interceptare ilegală a unei transmisii de date informatice, Revista Română de Dreptul Proprietății Intelectuale, nr 2/2006.
Mircea Mureșan, Globalizare, integrare, dezvoltare – pilonii unei lumi durabile, Impact Srategic nr. 1/2005.
Vasile Popa, Implicațiile globalizării asupra securității naționale, București. Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2005.
Literatură străină
Anthony Giddens, Sociology , Cambridge, Plity Press, 1991.
David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton, Transformări globale. Politică, economie și cultură, Editura Polirom, 2004.
Edward T Hall, The hidden dimension, Editura Daubleday & Company, Inc., New-York, 1969.
Eleonore, Youngs Gillian, Globalization. Theory and Practice, Pinter, London, 1996.
Mario G Losano, Legea italiană în privința protecției vieții private, Editura All Beck, București, 2004.
Legislație
Acordul din 1966 al Organizației Națiunilor Unite asupra Drepturilor Civile și Politice.
Codul penal.
Codul de Procedură Penală.
Constituția României.
Convenția din 1950 a Consiliului Europei pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Convenția privind Infracționalitatea Informatică din 23 noiembrie 2001.
Hotărârea de Guvern nr.1007/2001 privind Strategia de Informatizare a Administrației Publice.
Hotărârea de Guvern. nr.585 din 2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România.
Hotărârea de Guvern nr.353 din 2002 pentru aprobarea Normelor privind protecția informațiilor clasificate ale NATO în România.
Hotărârea de Guvern 185/2005.
Hotărârea de Guvern 2202/2004.
Hotărârea de Guvern 590/2004.
Legea 151 din 1991 privind Siguranța Națională a României.
Legea 182 din 2002 privind protecția informațiilor clasificate.
Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție
Legea nr.506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice
Ordinul 160 din 2006 privind aprobarea Normelor cadru privind securitatea informațiilor U.E. clasificate
Ordonanța de Urgență a Guvernului 16/2005
Proiectul de lege privind noua Lege a securității României
Standardul ISO 17799
Decizia nr.57/2002 a Curții Constitutionale, în Curierul Judiciar nr.4/2002
Pagini WEB
http://ro.wikipedia.org/wiki/Radio
http://news.softpedia.com/news/1/2003/June/2680.shtml
http://www.gsmland.ro
http://www.sri.ro/index.php?nav=despre&subnav=cadru
http://www.sts.ro
http://www.orniss.ro/ro/proceduri.html
http://www.ceris.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Inregistrarile Si Interceptarile Audio Video Mijloace de Proba In Procesul Penal (ID: 128243)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.