Inregistrari Audio Video, Mijloace de Proba In Procesul Penal
ÎNREGISTRĂRI AUDIO-VIDEO MIJLOACE DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL.
CUPRINS:
INTRODUCERE
Capitolul I. Considerații generale.
1.1. Principiul aflării adevărului
1.2. Probele și mijloacele de probă în procesul penal
1.2.1. Noțiunea de probe și importanța acestora
în procesul penal
1.2.2. Clasificarea probelor în procesul penal
1.2.3. Obiectul probațiunii
1.2.4. Mijloacele de probă în procesul penal
Capitolul II. Interceptările și înregistrările audio sau video
2.1. Noțiuni introductive
2.2. Noțiuni si cadrul legal al interceptărilor
2.3. Condiții de autorizare și efectuare a interceptărilor și
înregistrărilor audio sau video
Capitolul III. Procedura de efectuare a supravegherii tehnice
3.1. Procedura autorizării efectuări supravegherii tehnice
3.2. Procedura de efectuare a supravegherii tehnice
3.3. Certificarea înregistrărilor obținute
3.4. Valoarea probantă a înregistrărilor audio sau video
Capitolul IV. Aspecte privind legalitatea și
neconstituționalitatea supravegherii tehnice
4.1. Garantarea procesuală a autenticității înregistrărilor
4.2. Remedii și sancțiuni privind nerespectarea
procedurii efectuării supravegherii tehnice
4.3. Corelarea reglementărilor privind supravegherea
tehnică cu prevederile normelor internaționale
Capitolul V. Analizarea înregistrărilor audio sau video
cu ajutorul criminalisticii
5.1. Măsurarea înălțimii unei persoane pe baza imaginii digitale
5.2. Metode și tehnici moderne de identificare a persoanelor după
Voce și vorbire
LISTĂ DE ABREVIERI:
art. – articol;
ex. – exemplu;
nr. – numărul;
sec. – secolul;
pct. – punctul;
p. – pagina;
etc. – et ceterea/ și altel;
fig. – figura;
Introducere:
Am ales această temă, datorită actualității sale și dezvoltării rapide de-a lungul timpului. În ultimii ani tehnologia a cunoscut o evoluție continuă, ceea ce a produs schimbări în multe domenii precum medicina, domeniul militar, dar de asemenea și în domeniul juridic. Schimbările aduse în domeniul dreptului pot fi observate de la simpla înregistrare a unui proces fie prin mijloace audio sau video; folosirea unui sistem electronic de inventariere si arhivare a proceselor si situației lor pentru o accesibilitate mai usoară si bună; chiar și în practicile probatorii ale dreptului procesual penal, prin intermediul înregistrărilor audio-video aduse drept probă, sau a intstrumentelor electronice folosite în investigații folosite de organele de cercetare penală.
Evoluția tehnologiei a dus la diversificarea numărului de instrumente electronice ce pot fi utilizate pentru înregistrarea pe un suport a sunetelor și imaginilor, de asemenea și a instrumentelor ce permit editarea și modificarea imaginilor și sunetelor obținute și înregistrate. Astfel sistemul de drept procesual penal trebuie să aibă în vedere acest lucru cănd acceptă aceste probe și trebuie să constate cu ajutorul expertizelor realizate de specialiști veridicitatea acestor probe.
De asemenea această dezvoltare excesivă a tehnologiei și accesul liber la aceasta, au facilitat un control și o supraveghere totală a societății, orice agent fie al statului sau privat chiar dacă are sau nu o autorizație legală, poate supraveghea viața altor persoane, încălcând astfel dreptul la viață privată si intimitate a persoanei supravegheate.
Pentru a putea întelege și folosi corect aceste relativ noi mijloace de probă trebuie să definim conceptul de înregistrări precum și interceptări audio sau video, fiind necesar și definirea comunicării, aceasta fiind punctul comun al actiunilor menționate anterior.
Comunicarea poate fi definită drept transmiterea unui mesaj de către un emițător către un receptor prin intermediul unui canal. Cea mai răspândita forma de comunicare este cea interpersonală, care se desfăsoară față în față sau la telefon; fiind de obicei însoțită de comunicarea nonverbală prin care se transmit aproximativ 90% din informații.
Datorită faptului că o parte din acțiunile ce constituie elementul material al unora dintre infracțiunile prevăzute de Codul Penal se pot realiza prin simplu act de comunicare (ex.: infracțiunea de corupție, infracțiuni realizate prin promisiune, pretindere sau acceptare), înregistrarea acestor manifestări de voință oferă mijloacelor de probă caracter de argument probatoriu de gradul I, argumentele bazate pe temeiul lor dându-le o forță deosebit de puternică și admisibilitate irecuzabilă.
Înregistrarea semnifică imprimarea cu mijloace tehnice a sunetelor, fenomenelor luminoase, etc. Termenul audio reprezintă un element de compunere care se referă la frecvențele undelor sonore, iar audiofrecvența înseamnă frecvența cuprinsă în banda undelor sonore perceptibile pentru urechea umană. Termenul video reprezintă elementul care deservește proprietăți utilizate in televiziune în care sunt efectuate operații cu informația luminoasă conținută în imagini sau ceea ce este referitor la sistemele de înregistrare și transmitere a imaginii.
Prin legea nr. 141/1996 a fost introdusă secțiunea "Înregistrările audio sau video" lărgind astfel sfera mijloacelor de probă cu înregistrările audio și înregistrarile de imagini video sau foto. Ulterior prin legea nr. 281/2003 a fost mărită posibilitatea de administrare unor asemenea probe, titlu secțiunii fiind "Interceptările și înregistrările audio sau video", prin aceasta fiind reglementată interceptarea comunicațiilor, înregistrărilor audio sau video ca mijloc de probă.
Capitolul I. Considerații generale.
1.1. Principiul aflării adevărului:
Acest principiu este consacrat în noul cod de procedură penală prin art. 5: „Aflarea adevarului. (1) Organele judiciare au obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului. (2) Organele de urmărie penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea cu rea-credință a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancționează conform dispozițiilor prezentului cod.”.
Potrivit acestui principiu organele judiciare trebuie să constate fapta așa cum s-a petrecut, astfel încât între cele constatate și realitate să existe o concordanță deplină pentru a se afla adevărul. Obiectivul principal al procesului penal constă în stabilirea adevărului astfel încât orice infracțiune să fie descoperită și orice infractor să fie pedepsit, dar numai în măsura vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Din acest principiu reies de asemenea obligațiile care revin organelor judiciare în fiecare fază procesuală pentru stabilirea certă, prin probe obținute legal, a adevărului cu privire la existența vinovăției, la persoana făptuitorului precum si a circumstanțelor în care s-a săvârșit fapta. În esență aceste obligații constau în: constatarea existenței sau a inexistenței faptei penale; stabilirea certă a împrejurărilor concrete de timp, de loc, de mod si de mijloace prin care s-a realizat fapta, forma de vinovăție, mobilul și scopul faptei, natura și întinderea prejudiciului cauzat; stabilirea împrejurărilor care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Privitor la modul de realizare în practică a obligațiilor care asigura functionarea acestui principiu în procesul penal, prin desfășurarea unei activități probatorii complete pentru aflarea adevărului, în raport de fiecare din fazele în care se găsește procesul penal putem spune că:
– în faza de urmărire penală, organele de urmărire penală au obligația de a descoperi și strânge toate probele necesare atât în favoarea cât și în defavoarea învinuitului și inculpatului, chiar dacă el recunoaște fapta, pentru a stabili dacă există sau nu motive de trimitere în judecată.
– în faza de judecată, la fond, prima instanță are urmatoarele obligații: să verifice prin cercetare judecătorească, temeinicitatea și legalitatea probelor adunate în faza de urmarire penală, prin administrarea acestora în mod nemijlocit, oral și contradictoriu, în ședință publică; să administreze probele necesare aflării adevărului solicitate de procuror și de părți atunci când ele sunt admisibile, pertinente si concludente pentru aflarea adevărului; și în ultimul rând aflarea adevărului presupune obligația instanței de a dispune din oficiu administrarea probelor care se impun și care apar necesare în urma cercetării judecătoresti.
1.2. Probele și mijloacele de probă în procesul penal.
1.2.1. Noțiunea de probe și importanța acestora în procesul penal.
După ce o infracțiune a fost săvârșită, statul ca titular al ordinii de drept are obligația ca prin organele de urmărire penală să constate dacă infracțiunea există, să indentifice făptuitorul și să determine daca există sau nu temeiuri de trimitere în judecată. Constatarea împrejurărilor în care s-a produs infracțiunea se realizează prin activitatea de probațiune, unde organele judiciare se folosesc de probe obținute prin mijloacele de probă.
Probele reprezintă acea categorie juridică alcătuită din anumite împrejurări, realități, întâmplări, altfel denumite drept elemente de fapt, care datorită importanței lor informative servesc la aflarea adevărului și realizarea scopului procesului penal. Etimologic, noțiunea de probă provine din cuvântul latin "proba" (avi, atum, are) care înseamnă a dovedi și de la "probatio" care înseamnă dovadă.
Art. 97 din Noul Cod de procedură penală definește proba ca fiind orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.
Normele cu privire la instituția procesuală a probelor și a mijloacelor de probă prezintă o deosebită importanță datorită faptului ca întregul proces penal se bazează pe sistemul probelor și a mijloacelor de probă. Privind din punct de vedere istoric perfecționarea sistemelor de probațiune (reprezentând sistemul de probe si a mijloacelor folosite si considerate legale la acel timp) putem distinge trei faze. Aceste faze fiind:
– faza religioasa (care a durat pâna la jumătatea sec. XVII) unde în administrarea probelor era considerat ca numai divinitatea poate oferi justiției proba sigură a vinovăției sau nevinovăției, în această fază fiind folosite ordaliile (unde părțile erau suspuse unor probe precum ținerea mâinii în foc, în apă clocotită și alte probe de acest gen, iar cel care rezista acestor încercări era considerat că avea dreptatea de partea sa), duelul judiciar (judecătorul se pronunța în favoarea câștigătorului luptei) precum și jurământul religios.
– Faza sistemului de probe legale prin care legea determina anticipat ce probă se cerea pentru fiecare faptă, precum si forța probantă a mijloacelor de probă. Dacă legea considera proba ca fiind suficientă, judecătorul era obligat să condamne indiferent de opinia sa.
– Faza sistemului probei morale sau altfel spus a intimei convingeri, aceasta faza a fost introdusă în România prin adoptarea Codului de Procedură în 1864 de Carol al II-lea. În aceasta fază judecătorul dispune de capacitatea de a aprecia în mod liber admisibilitatea unui mijloc de probă precum și de forța probantă a fiecărei dovezi, după propria sa părere si convingere asupra faptelor prezentate prin aceste probe. Totuși judecătorul nu poate pronunța o souluție de condamnare decat daca în conștiința sa a dobândit certitudinea asupra vinovăției, iar in cazul in achitării certitudinea inocenței sau a neîntrunirii condițiilor prevazute de lege pentru existența infracțiunii.
În dreptul procesual penal român a fost adoptat principiul liberei aprecieri a probelor, acesta fiind reglementat in noul Cod de procedură penală de art. 103 conform căruia probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supususpuse unor probe precum ținerea mâinii în foc, în apă clocotită și alte probe de acest gen, iar cel care rezista acestor încercări era considerat că avea dreptatea de partea sa), duelul judiciar (judecătorul se pronunța în favoarea câștigătorului luptei) precum și jurământul religios.
– Faza sistemului de probe legale prin care legea determina anticipat ce probă se cerea pentru fiecare faptă, precum si forța probantă a mijloacelor de probă. Dacă legea considera proba ca fiind suficientă, judecătorul era obligat să condamne indiferent de opinia sa.
– Faza sistemului probei morale sau altfel spus a intimei convingeri, aceasta faza a fost introdusă în România prin adoptarea Codului de Procedură în 1864 de Carol al II-lea. În aceasta fază judecătorul dispune de capacitatea de a aprecia în mod liber admisibilitatea unui mijloc de probă precum și de forța probantă a fiecărei dovezi, după propria sa părere si convingere asupra faptelor prezentate prin aceste probe. Totuși judecătorul nu poate pronunța o souluție de condamnare decat daca în conștiința sa a dobândit certitudinea asupra vinovăției, iar in cazul in achitării certitudinea inocenței sau a neîntrunirii condițiilor prevazute de lege pentru existența infracțiunii.
În dreptul procesual penal român a fost adoptat principiul liberei aprecieri a probelor, acesta fiind reglementat in noul Cod de procedură penală de art. 103 conform căruia probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Adăugându-se de asemenea precizarea că în luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului instanța hotărăște motivat cu trimitere la toate probele evaluate, iar condamnarea se dispune doar când acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.
1.2.2. Clasificarea probelor în procesul penal.
Criteriile dupa care sunt clasificate probele în procesul penal sunt: în funcție de caracterul sau natura lor; sursa din care provin; legătura cu obiectul probațiunii.
În funcție de caracterul sau natura lor probele pot fi:
– probe în acuzare, acestea fiind cele care servesc la dovedirea vinovăției suspectului sau inculpatului sau a existenței unor circumstanțe agravante;
– probe în apărare, aceste probe servesc la dovedirea nevinovăției sau existența unor circumstanțe atenuante.
În funcție de sursa lor probele pot fi:
– probe imediate, sunt acele elemente de fapt obținute din sursa lor originară de către organele judiciare, cum ar fi: depoziția unui martor ocular, conținutul unui înscris original, rezultatul examinării directe a mijloacelor materiale de probă, etc.;
– probe mediate, aceste probe provin dintr-o sursă mai îndepărtată, alta decât cea originară, cum ar fi: declarația unui martor care relatează ce i-a povestit un martor ocular despre o anumită împrejurare.
În legătură cu obiectul probațiunii probele pot fi:
– probe directe, care dovedesc în mod nemijlocit vinovăția sau nevinovăția suspectului sau inculpatului, cum ar fi: prinderea făptuitorului în flagrant delict, declarația martorului ocular etc.;
– probe indirecte, care nu dovedesc in mod direct vinovăția sau nevinovăția făptuitorului, dar care prin coraborare cu alte probe pot duce la concluzii cu privire la existența sau inexistența vinovăției învinuitului sau a inculpatului precum și a faptei.
1.2.3. Obiectul probațiunii.
Obiectul probațiunii constituie ansamblul faptelor și împrejurărilor de fapt ce trebuiesc dovedite în vederea soluționării cauzei penale. În obiectul probațiunii se includ numai faptele și împrejurările de fapt, normele juridice nu trebuie sa fie dovedite întrucât se prezumă ca ele sunt cunoscute de organele judiciare și participanții la procesul penal, existănd însa și o excepție în unele situații în cazul existenței unei norme de drept străin ce trebuie dovedită, pentru că nu se poate pretinde cunoașterea legilor străine. Cunoașterea obiectului probațiunii este foarte important pentru soluționarea legală și temeinică a cauzelor penale, întrucât ne indică tot ce trebuie dovedit, stabilind limitele cercetării pentru organele judiciare.
Obiectul probațiunii poate fi generic sau abstract atunci când există categorii de fapte sau împrejurari de fapt ce trebuie dovedite în orice cauză penală. Obiectul generic al probațiunii presupune ca organele judiciare sa cunoască și să stabilească urmatoarele aspecte:
– existența a tuturor elementelor ce alcătuiesc conținutul juridic și constitutiv al infracțiunii (situația premisă, elementele laturii obiective și subiective, eventualul scop sau motiv);
– împrejurările care confirma sau înlătură caracterul penal al faptei, sau eventualele cauze justificative;
– circumstanțele care agravează sau atenuează raspunderea penală a făptuitorului precum și eventualele cauze care ar înlătura raspunderea penală.
– urmările infracțiunii (pentru a putea încadra juridic fapta și pentru a stabili cuantumul despăgubirilor);
– date referitoare la părți (pentru individualizarea pedepse, ajutând cunoasterea datelor ce caracterizează persoana inculpatului, precum și atitudinea de după săvârșirea faptei.);
– factorii care au determinat, înlesnit sau favorizat comiterea infracțiunii.
Obiectul probatiunii concret poate fi atunci când faptele sau împrejurările de fapt ce trebuie sa fie dovedite sunt specifice anumitor cauze penale. Obiectul concret variază în funcție de specificul fiecărei infracțiuni. Datorită dinamicii desfășurării procesului penal, obiectul probațiunii poate fi modificat prin intermediul restrângerii sau extinderii învinuirii, legea permițând dovedirea unor fapte și împrejurări și dupa pronunțarea unei hotărâri definitive.
Faptele și împrejurările care trebuiesc dovedite, în cursul procesului penal, se pot referi atât la fondul cauzei, cat si la nrmala desfășurare a procesului penal. Faptele care se referă la fondul cauzei se pot împărții în două categori: faptele principale și faptele probatorii. Faptele principale reprezintă chiar obiectul procesului penal, deoarece prin ele se poate face dovada existenței sau a inexistenței infracțiunii, identificarea făptuitorului si dovedirea vinovăției sau nevinovăției a acestuia, acestea având capacitatea de a duce singure la rezolvarea cauzei penale. Faptele probatorii sunt acelea prin care se poate stabili, pe cale indirectă faptele principale, faptele probatorii fiind altfel denumite drept probe indirecte sau indicii.
Sunt anumite categorii de fapte ce nu au legătură directă cu faptele principale, dar pot să ajute la soluționarea unei cauze penale prin informațiile pe care le pot dezvălui, acestea fiind faptele auxiliare, similare și negative. Faptele auxiliare sunt acelea care ajută la aprecierea probelor administrate (ex.: declarația unuei persoane cu privire la sinceritatea depoziției unui martor.). Faptele similare sunt acele fapte săvarșite de învinuit sau inculpat în altă cauză, care se aseamănă cu faptele ce formează obiectul activității de probare, fără a se afla într-un raport de conexitate cu acestea. Faptele negative sunt acelea care nu s-au petrecut, aici putem preciza faptul ca se face o deosebire între faptele negative determinate care pot forma obiect al activității de probare, având posibilitatea dovedirii lor prin fapte pozitive (ex. : alibiul) și fapte negative nedeterminate care nu pot fi incluse în activitatea de probare, pentru ca nu pot fi dovedite.
Într-un proces penal în principiu este admisibilă orice probă concludentă și utilă. Însă acest lucru este limitat de reglementările noului Cod de procedură penală prin art. 100, art 101 si art. 102. Astfel că legiuitorul a considerat de cuviință să specifice cazurile în care probele nu pot fi admise, precum faptele care nu au relevanță în raport cu obiectul probațiunii în cauza, de asemenea probele obținute nelegal.
Sunt cazuri în care legea sau cunoștințele despre lume și societate consideră existente sau inexistente anumite fapte sau împrejurări, în aceste cazuri nu mai este necesară dovedirea acestora. Aceste cazuri pot fi clasificate drept:
– prezumții legale : absolute care nu admit proba contrară (ex.: minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu raspunde penal, legea prezumând lipsa de discernământ) și relative, acestea putând fi înlăturate prin probe contrare (ex.: pe baza unei expertize medico-legale psihiatrice se poate stabili daca minorul între vârsta de 14 și 16 ani a săvârșit fapta cu discernământ .);
– Faptele evidente sunt cunoștințele despre lumea înconjurătoare care au fost dobândite prin experiența vieții și nu trebuie dovedite (ex.: durata unei zile este de 24 de ore, apa îngheață la 0° C, obiectele cad de sus în jos, etc.).
– Faptele notorii sunt cele cunoscute de toată lumea sau de un cerc larg de persoane, aceasta putând fi notorietate generală sau locală. Caracterul notoriu al unui fapt este stabilit de organul judiciar, în funcție de împrejurarea în care i se da relevanță informativă și de gradul de instrucție al subiectului față de care se apreciază notorietatea.
– Faptele necontestate sunt împrejurările cu privire la care părțile sunt de acord. În cazul în care aceste fapte sunt esențiale în rezolvarea cauzei ele trebuie sa fie dovedite, dar daca ele sunt neesențiale, nu se cere dovedirea lor.
1.2.4. Mijloacele de probă în procesul penal.
Mijloacele de probă reprezintă mijloacele prevăzute de codul de procedură penală prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probe în procesul penal. Informațiile pe care le conține o probă pot fi folosite doar prin intermediul unor anumite activități prevăzute de legiuitor pentru descoperirea lor, aceste activități fiind mijloacele de probă.
Legislația enumerează exemplificativ mijloacele de probă acceptate în procesul penal prin art. 97 aliniatul (2) : „ Proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace: a) declarațiile suspectului sau ale inculpatului; b) declarațiile persoanei vătămate; c) declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente; d) declarațiile martorilor; e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă; f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.”.
Mijlocul de probă nu trebuie confundat cu subiectul probei, care este persoana ce furnizează elementul de informare, persoana putând fii un martor, un expert, inculpat, etc. După cum putem vedea la punctul f) aceasta enumerare în lege este doar una exemplificativă, singura limitare în folosirea acestor mijloace de probă fiind ca mijloacele de probă folosite sa nu fie interzise de lege, de altfel nici nu limitează organele judiciare la doar un anumit tip de mijloace de probă.
Procesul penal funcționează pe principiul libertății probelor, constănd în modul producerii lor, cât și al aprecierii acestora. Libertatea mijloacelor de probă presupune folosirea oricăror mijloace de probă.
O noutate în legislația noastră procesual penală a apărut prin introducerea legii nr. 281/2003, care în textul art. 64 din vechiul cod de procedură penală, prevedea că mijloacele de probă obținute ilegal nu pot fi folosite în procesul penal. Această schimbare a fost păstrată și în noul cod de procedură penală, prin art. 102. Justificarea acestei schimbări se explică prin necesitatea asigurării unei garantii reale pentru evitarea si descurajarea oricăror metode și practici abuzive, de incompetență sau de superficialitate în obținerea mijloacelor de probă.
Putem observa o schimbare facută de legiuitor prin introducerea art. 101 din noul cod de procedură penală, anterior reglementările acestui articol în vechiul cod penal fiind înscrise în art. 68, cu denumirea de „Principiul loialității administrării probelor”. Astfel vechiul art. 64, devine o completare a acestui nou principiu, arătând clar dorința legiuitorului de a elimina orice practică deficitara a organelor judiciare în obținerea mijloacelor de probă.
Aceste articole obligă organele judiciare la cunoașterea riguroasă a legilor privind modul de obținere a fiecărui mijloc de probă, precum și a respectării stricte a procedurii prevăzute de lege în activitatea de practică de cercetare, de adunare si administrare a probelor.
Nerespectarea sau încălcarea acestor dispoziții în legătură cu obținerea oricărui mijloc de probă din cele menționate anterior, atrage invaliditatea mijlocului de probă, a probelor obținute în mod nelegal, precum și a probelor derivate dacă au fost obținute din probe obținute în mod nelegal, și nu puteau fi obținute altfel. Într-o cauză penala aceasta invaliditate se traduce prin excluderea acelui mijloc de probă din rândul probelor ce pot constitui suportul probator al unei soluții.
Mijloacele de probă în funcție de procedeele comune de administrare pot fi clasificate în trei grupe: declarații ale părților și martorilor; înscrisuri și mijloace materiale de probă; constatarea tehnico-științifică, constatarea medico-legală și expertizele.
În grupa declarațiilor parților și a martorilor avem : declarația suspectului sau a inculpatului; declarațiile parții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente; declarațiile martorilor.
Declarația suspectului sau a inculpatului constituie un drept al acestuia și nu o obligație, în timp ce pentru organele judiciare ascultarea suspectului sau inculpatului constituie o obligație. Prin declarațiile sale, suspectul sau inculpatul poate pune la dispoziția organelor judiciare informații necesare și esențiale cu privire la faptele și împrejurările a căror cunoaștere pot servi la cunoașterea adevărului și rezolvarea cauzei. Aceste declarații au dublu rol, în primul rand furnizează informațiile necesare aflării adevărului, pe de altă parte însă constituie prima modalitate prin care cel care urmează să fie tras la răspundere penală să își exercite dreptul la apărare.
Ascultarea suspectului sau a inculpatului se realizează potrivit dispozițiilor noului cod de procedură penală, în mai multe momente în funcție de desfășurarea și evoluția procesuala, precum:
– în prima fază nepublică, suspectul sau inculpatul este ascultat la începutul urmăririi penale, în condițiile prevăzute de art. 108 unde i se aduce la cunoștință drepturile sale reglementate de art. 83 astfel fiind informat de ;
-în cursul urmăriri penale inculpatul are posibilitatea de a realiza un acord cu organele judiciare, ca urmare a recunoașterii vinovăției, pentru ca în cursul judecății să beneficieze de reducerea pedepsei prevăzute de lege dreptul de a păstra tacerea si a nu da nici o declarație, dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat, precum si încadrarea acesteia, dreptul de a avea un avocat, dreptul de a propune administrarea de probe, dreptul de a formula orice alte cereri privind soluționarea laturii penale si civile a cauzei, dreptul de a beneficia de un interpret, dreptul de a apela la un mediator, de asemenea el poate sa se consulte cu avocatul său atât înainte cât și în cursul audierii;
– înainte de a se propune arestarea preventivă, suspectul este mai întâi ascultat în prezența apărătorului, iar înainte de pronunțarea acestei măsuri, judecătorul are obligația de a-l asculta pe suspect;
– înainte de propunerea arestării preventive a inculpatului acesta este ascultat, iar judecătorul îl va asculta înainte de a se pronunța referitor la propunerea de arestare preventivă;
– când este în arest preventiv, inculpatul este ascultat de fiecare dată înainte de prelungirea arestării preventive;
– după punerea în mișcare a acțiunii penale și la prezentarea materialului de urmărire penală este chemat și ascultat.
Declarațiile suspectului sau a inculpatului se obțin prin trei procedee probatorii: prin prezentarea unei declarații cu privire la învinuirea ce i se aduce, ascultarea sa precum și confruntarea. Ascultarea suspectului sau inculpatului se realizează la sediul organului judiciar, cu excepția faptului când acesta se află în imposibilitatea de a se prezenta, atunci organul judiciar îl va asculta în locul unde se află.
Ascultarea suspectului sau a inculpatului se realizează în doua stadii, în primul stadiu se obțin datele personale ale acestuia fiind întrebat cu privire la nume, prenume, porecla, data si locul nasterii, numele si prenumele parintilor, cetatenie, studii, situatia militara, ocupatie, adresa, antecedente penale si alte date; și i se aduc la cunoștință drepturile sale. Al doilea stadiu este ascultarea propriu-zisă, aceasta fiind reglementată de art. 110, care prevede că declarațiile se consemnează în scris, în declarație fiind consemnate și întrebările adresate pe parcursul ascultării, menționănd persoana care le-a formulat, și se consemnează de fiecare dată ora începerii și ora încheierii ascultării. Suspectul sau inculpatul are posibilitatea să verifice dacă ceea ce a relatat a fost consemnat corect în declarația scrisă, în acest sens declarația este citită acestuia sau dacă cere i se dă sa o citească. Dacă este de acord cu conținutul declarației, acesta o semnează pe fiecare pagină și la sfârșit pentru a înlătura astfel posibilitatea inserării unor eventuale adăugiri, noul cod de procedură penală prevede faptul că și apărătorul suspectului sau inculpatului trebuie să semneze. Când învinuitul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze se face mențiune în declarația scrisă. Pentru a realiza caracterul oficial al declarației suspectului sau inculpatului, aceasta va fi semnată și de organul judiciar penal sau de președintele completului de judecată și de grefier, precum și de interpret cănd prezența acestuia a fost necesară.
Alin. 5 din art. 110 introduce o nouă regulă în cursul urmăririi penale : „ În cursul urmăririi penale, audierea suspectului sau inculpatului se înregistrează cu mijloace tehnice audio sau audiovideo. Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declarația suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă.”. Avantajele înregistrării sunt multiple, unele din ele fiind : organul judiciar are posibilitatea sa revizuiască înregistrările și să sesizeze nuanțe care în timpul efectuării procedeului probatoriu nu le-a sesizat; cel audiat nu poate să susțină că asupra sa s-au exercitat violențe, amenințări, îndemnuri sau promisiuni.
Declarațiile părții civile și părții vătămate sunt importante datorită perspectivei lor asupra împrejurărilor comiterii faptei și a făptuitorului, ele fiind de regulă prima sursă de informații a organelor de urmărire penală. Declarațiile părților ca orice mijloc de probă pot oferi organelor judiciare elemente de fapt care pot servi ca probă în procesul penal și pot contribui la justa soluționare a cauzei.
Noul cod de procedură penală prevede pentru organele judiciare obligația de a chema pentru a fi ascultate persoana care a suferit o vătămare prin infracțiune, precum și persoana civilmente responsabilă.
Înainte de depoziția persoanei vătămate, acesteia i se aduce la cunoștință ca are dreptul de a participa în proces în calitate de parte vătămată sau parte civilă, dacă a suferit o pagubă materială sau o daună morală. De asemenea i se aduce la cunoștință faptul că declarația de participare în proces ca parte vătămată sau de constituire ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în fața primei instanțe de judecată până la citirea actului de sesizare. Dacă persoana vătămată nu participă în proces ca parte vătămată sau civilă, ea poate fi ascultată în calitate de martor.
Noul cod de procedură penală prevede o dispoziție nouă prin care obligă organul judiciar de a aduce la cunoștință persoanei vătămate dispoziția privitoare la punerea în libertate a inculpatului, în cazul în care acesta a solicitat expres să fie încunoștințată.
Ascultarea părții vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente se face potrivit dispozițiilor privitoare la ascultarea suspectului sau inculpatului, cu o singură modificare, în sensul că înregistrarea prin mijloace tehnice audio sau audiovideo se realizează doar când organul de urmărire penală consideră necesar acest lucru, sau când persoana vătămată a solicitat aceasta în mod expres.
Pentru partea vătămată și partea civilă beneficiază atunci când viața, integritatea corporală sau libertatea acestora sau a rudelor apropiate sunt periclitate, aceasta poate fi ascultată fără să fie prezentă fizic la locul unde se află organul care intrumentează urmărirea penală, sau în locul în care se desfășoară ședința de judecată prin intermediul mijloacelor tehnice speciale. Declarația se înregistrează prin mijloace tehnice video și audio și se redă integral în formă scrisă. Suportul pe care a fost înregistrată declarația, sigilat cu sigiliu parchetului sau al instanței de judecată în fața căreia s-a facut depoziția, se păstrează în condiții de confidențialitate. Acest suport la terminarea urmăriri penale este înaintat instanței competente împreună cu dosarul cauzei, și este păstrat în aceleași condiții de confidențialitate.
Declarațiile date de martori reprezintă unul din cele mai frecvente folosite mijloace de probă pentru dovedirea faptelor și împrejurărilor care formează obiectul probațiunii. Datorita faptului că acest mijloc de probă este adesea șubred datorită existenței multiplilor factori ce actionează si influențează uneori declarația unui martor, organele judiciare trebuie să adopte mijloace tactice adecvate în obținerea acestor mijloace de probă și să verifice căt de căt de adevărate sunt declarațiile date.
Calitatea de martor o poate avea orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală. Această calitate o poate avea orice persoană indiferent de starea sa fizică (mut, orb, surd), vârstă (minorul de până la 14 ani este ascultat în prezența unui părinte, a tutorelui, sau a persoanei careia este încredințat spre creștere și educare), psihică (debili mintali) sau chiar și cei care au fost condamnați pentru mărturie mincinoasă.
Legislația prevede unor persoane dreptul de a refuza de a da declarații în calitate de martor, aceste persoane fiind: soțul sau persoana care a avut această calitate de soț al suspectului sau inculpatului; ascendenții și descendenții în linie dreaptă, precum și frații și surorile suspectului sau inculpatului.
Capitolul II. Interceptările și înregistrările audio sau video.
Interceptările și înregistrările audio sau video sunt mijloce de probă relativ noi, ce au fost asimilate în Noul Cod de procedură penală în procedura denumită drept supraveghere tehnică, care încep să aibă un impact din ce în ce mai mare în viața publică și privată a societății, întrucăt fapte din viața privată pot fi făcute publice prin intermediul lor. Acest lucru cere o reglementare corespunzătoare, care trebuie să aibă în vedere în același timp și faptul că acestea sunt foarte eficiente în combaterea infracțiunilor precum și prevenirea lor și a posibelelor acte teroriste. Chiar dacă este o metodă intrusivă în viața privată, ea aduce probe clare ce pot prezenta fară dubii atitudinea faptuitorului infracțiunii, arătând astfel circumstanțe agravante sau atenuante.
2.1. Noțiuni introductive.
Ca urmare a inviolabilității corespondenței și convorbirilor telefonice, consacrată ca drept fundamental al cetățeanului în constituțiile democratice, inițial nu era permisă folosirea în justiție a înregistrării unei convorbiri sau comunicări, ca acțiune a instanțelor judecătorești. Amplificarea fenomenului infracțional, a determinat acceptarea, în anumite condiții, a folosirii unor înregistrări și interceptări ale convorbirilor telefonice și altor comunicații. Astăzi, puține sunt legislațiile care nu reglementează ca mijloace de probă astfel de interceptări și înregistrări, audio sau video.
Realizarea interceptarii și înregistrării unor convorbiri sau înregistrării unor imagini, fără acordul persoanei vizate, reprezintă o restrângere a exercițiului dreptului la respectarea și ocrotirea de către autoritățile publice a vieții intime, familiale și private, precum și a exercițiului dreptului la inviolabilitatea secretului convorbirilor și al celorlalte mijloace legale de comunicare, drepturi fundamentale consacrate prin art.26 alin.(1) și art. 28 din Constituție.
Prin art. 8 din legea nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție se prevede că: dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței oricărei persoane poate fi restrâns doar în cazul în care este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care este necesară siguranței publice, securității naționale, apărării ordinii și prevenirea faptelor penale, protejării sănătății și a morale precum si pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.
Legislația română pentru prima dată prin intermediul legii nr.51/1991 privind siguranța națională a prevăzut posibilitate interceptării și înregistrării convorbirilor și a altor comunicații în cazul pregătirii în cazul pregătirii și săvârșirii de infracțiuni care sunt amenințări la adresa siguranței naționale.
Cu toate acestea Constituția prevede prin intermediul art.53, posibilitatea restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale, în cazuri și în condiții limitativ și precis determinate. Poate fi restrâns numai prin lege, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți, și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, iar măsura trebuie sa fie proporțională cu situația care a determint-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Pentru armonizarea legislației noastre procesual-penale cu prevederile legislației europene, dar și pentru o mai eficace combatere a infracțiunilor privind siguranța naționala a României, s-a reglementat în Codul nostru de procedură penală procedura interceptărilor și înregistrărilor audio și video. Aceasta reglementare a instituit un sistem riguros de garanții, menite să respecte și să aplice prevederile Convenției europene a Drepturilor Omului și ale Constituție României referitoare la inviolabilitatea secretului corespondenței și a mijloacelor de comunicare a unei persoane.
Asemenea modelului francez, prin legea nr. 141/1996 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală a fost introdus pentru prima dată în procedura penală română, în Codul de procedură penal român Secțiunea V, în capitolul II, după secțiunea V și înregistrările audio/video printre mijloacele de probă prevăzute de lege, stabilind astfel statutul acestora. Denumirea secțiunii a fost modificată în „Interceptările și înregistrările audio sau video” prin Legea nr. 281/2003. O dată cu introducerea Noului Cod de procedură penală această secțiune a fost mutată în titlu IV, capitolul IV, sub denumirea de metode speciale de supraveghere sau cercetare, interceptarea și inregistrarile audio sau video fiind asimilate de termenul de supraveghere tehnică.
Potrivit regulilor tactice criminalistice, mijloacele thenico-științifice utilizate în investigarea infracțiunii reprezintă modalități de a surprinde și fix elemente de fapt care pot ajuta la constatări în legătură cu existența sau inexistența unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la săvârșirea tuturor împrejurărilor în care aceasta s-a consumat, precum și o modalitate de a înregistra și fixa manifestări, atitudini ale persoanelor implicate.
În cadrul procesului penal s-au stabilit condiții stricte de efectuare și utilizare a interceptărilor și înregistrărilor audio sau video precum :
– cazurile și condițiile în care se poate utiliza acest procedeu probator sunt strict și limitativ prevăzute de lege (art. 139 alin 1., alin. 2 și alin. 3 Noul Cod de procedură penală)
– durata pentru care se dă autorizația interceptării și înregistrării, condițiile de prelungire a acesteia precum și durata maximă a înregistrărilor sunt fixate prin lege;
– certificarea și conservarea înregistrărilor;
– posibilitatea verificării prin expertiză tehnică a înregistrărilor efectuate.
Interceptările și înregistrările convorbirilor precum și înregistrările de imagini sunt definite drept mijloace de investigație utilizate de organele de urmărire penală în vederea descoperirii infracțiunilor, a identificării infractorilor și a stabilirii adevărului în procesul penal. Practica de urmărire penală a arătat utilitatea înregistrărilor audio și video în rezolvarea unor activități infracționale complexe, comise în domeniul afacerilor și a infracțiunilor de corupție conexe criminalități economico-financiare. Înregistrările operative audio sau video asigură obținerea unor probe unice și indispensabile pentru rezolvarea cauzei penale în curs de cercetare sau pentru descoperirea de noi infracțiuni.
La includerea acestei reglementări în Noul Cod de procedură penală s-au avut în vedere, în special, infracțiunile care aparțin criminalității organizate și care presupune frecvent organizarea de trafic, fiind foarte greu de demonstrat.
2.2. Noțiuni si cadrul legal al interceptărilor.
Interceptarea și înregistrarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare reprezintă interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare.
Înregistrarile la care se refera legea (atât înregistrarile pe bana magnetica sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri, cât si înregistrările de imagini) nu sunt altceva decât mijloace de investigație folosite de organele judiciare (organele de urmarire penală), în vederea descoperirii infracțiunilor, a identificării infractorilor și a stabilirii adevărului în procesul penal.
Aceste se înscriu într-un cadru procesual bine delimitat, fiind reglementate de o serie întreagă de texte legislative și făcând parte din mijloacele de probă, în sensul că este obligatorie începerea urmăririi penale în cauză. Prin intervenția judecătorului în procedura de emitere a dispoziției de supraveghere, putem concluziona ca se are în vedere interesul enorm privind protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, având în vedere și organele judiciare ce desfășoară aceste activități (altele decât actele premergătoare începerii urmăririi penale).
Datorită faptului ca pot fi trucate destul de ușor s-au manifestat rețineri și rezerve asupra folosirii ca probe a acestora. Extinderea și evoluția fenomenului infracțional prin folosirea mijloacelor tehnice de comunicare a determinat, în anumite condiții acceptarea folosirii unor interceptări și înregistrări a convorbirilor telefonice precum și a altor comunicații, mai ales în cazul acelor infracțiuni a căror probațiune nu era posibilă altfel.
În acest sens putem observa legea nr. 51/1991 privind siguranța națională, care prevede posibilitatea interceptării și inregistrării convorbirilor și a altor comunicații în cazul pregătirii și săvârșirii de infracțiuni care sunt considerate amenințări la adresa siguranței naționale, precum și legea nr. 26/1994 privind Poliția Română care a extins această posibilitate pentru crima organizată și a unor infracțiuni grave, daca era necesară pentru efectuarea urmăririi penale.
Putem vedea că Noul Cod de procedură penală renunță la indicare ca mijloc de probă a înregistrărilor audio sau video, deși fotografia continuă să fie menționată distinct, dar acest lucru nu împiedică folosirea lor ca mijloc de probă în condițiile alin. (2) lit. f) din art. 97: „orice alt mijloc de probă care nu este interzis de lege”.
Se poate observa că nu interceptările și înregistrarile constituie mijloace de probă, ci procesele-verbale în care se consemnează aceste înregistrări, cu condiția ca din conținutul înregistrărilor efectuate să rezulte elementele de fapt ce constituie probe în sensul art. 97 din Noul Cod de procedură penală. De asemenea se definește procedeul probatoriu, definiție inexistentă în vechea reglementare, dar constant folosită de doctrină, de unde a și fost preluată. În concluzie, proba se obține prin mijloace de probă, iar mijloacele de probă se obțin prin procedee probatorii.
Întrucât procedeele probatorii analizate sunt prevăzute de lege și sunt supuse unor condiții si cerințe obligatorii, au un caracter judiciar, ceea ce le deosebește de activitățile de interceptare, înregistrare audio sau video realizate întâmplator, de exemplu de un amator (radioamator) sau profesionist (reporter TV), care sunt extrajudiciare.
Modul reglementării interceptărilor și înregistrărilor audio sau video se încadrează în dispozițiile constituției, pentru a nu aduce atingere existenței drepturilor cetățenilor, precum și a restricțiilor prevăzute în Declarția Universală a Drepturilor Omului, ratificată de țara noastră, privind imxtiunile arbitrare în viața personală, în familie, în domiciuliu sau în corespeondența, pentru a determina proporționalitatea care a determinat efectuarea acestora și fapta investigată, neaducând astfel atingere existenței dreptului.
2.3. Condiții de autorizare și efectuare a interceptărilor și înregistrărilor audio sau video.
Noul cod de procedură penală stabilește condițiile și cazurile de interceptare și înregistrare a convorbirilor sau comunicațiilor:
– interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau a comunicărilor efectuate prin telefon ori oricare alt mijloc de comunicare se poate realiza cu autorizarea dată de procuror pentru maxim 48 de ore, pentru a evita on intârziere substanșială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor, sau a unui pericol la adresa persoanei vătămate ori a martorului, iar în termen de cel mult 24 de ore de la dispunerea măsurii trebuie sesizat judecătorul de dreptul și libertăți de la instanța căreia i-ar fi revenit judecarea cauzei în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul procurorului ce a emis ordonanța;
– precum și cu autorizarea motivată a judecătorului la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt indicii temeinice cu privirea la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impune pentru stabilirea situației de fapt ori pentru identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace.
Pentru autorizarea interceptărilor și a înregistrărilor convorbirilor și a comunicărilor, trebuie respectate următoarele condiții:
– obligația să fie începută urmărirea penală in rem (cu privire la faptă);
– să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu;
– existența unei proporționalități între măsura dispusă și restrângerea dreptului și libertăților fundamentale, raportat la particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor care se vor a fi obținute sau gravitatea infracțiunii;
– activitatea este justificată pentru stabilirea situației de fapt, pentru identificarea și localizarea participanților, care nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată (Pentru ca această ultimă condiție să fie îndeplinită nu trebuie ca toate cele trei situații să fie realizate, fiind suficientă numai una dintre acestea (imposibilitatea, pericolul, siguranța)).;
– infracțiunea să fie una din cele menționate alin. 2 din art. 139 din Noul Cod de procedură penală.
Interceptările nu pot avea ca obiect orice infracțiune, doar pe cele prevăzute expres de legiuitor în conținutul art. 139 alin. 2.
Interceptările și înregistrările convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare pot fi autorizate în cazul infracțiunilor contra siguranței naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, fasificare de monede sau alte valori, în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție ori ale unor alte infracțiuni grave sau ale infracțiunilor care se săvârșesc prin mijloace de comunicare electronică.
Capitolul III. Procedura de efectuare a supravegherii tehnice.
Datorită dezvoltării tehnologiei și a modalitătilor de comunicare aceast lucru a însemnat mărirea sferei de aplicare a interceptărilor și la accesare unui sistem informatic, culegerea de date informatice, precum și localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice. Acest lucru a determinat legiuitorul să schimbe termenul de interceptare în termenul de „supraveghere tehnică”, pentru a putea include noile tehnici, la bază rămânând aceeași acțiune de a intercepta informații în legătură cu o infracțiune.
Astfel față de vechiul Cod de procedură penală, secțiunea ce purta denumirea de înregistrări audio sau video reglementată prin art. 91ˡ a fost redenumită în Noul Cod de procedură penală în supravegherea tehnică reglementată prin art. 139. Art. 139 este completat de art. 138 care definește în ce constă supravegherea tehnică.
3.1. Procedura autorizării efectuării supravegherii tehnice.
Competența exclusivă de autorizare a interpretărilor și înregitrărilor revine astăzi, potrivit Noului Cod de procedură penală, judecătorului de drepturi și libertăți, nu procurorului sau instanței asa cum se prevedeau reglementările anterioare. Autorizația se dă în camera de consiliu, printr-o încheiere motivată in concreto, la cererea procurorului, în cazurile și condițiile prevăzute de lege. În termenii modificărilor intervenite prin Noul Cod de procedură penală, este vorba de judecătorul de drepturi și libertăți căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau al instanței corespunzătoare în grad primei instanțe la a cărei circumscripție iși are sediul parchetul din care face parte procurorul care efectuează sau care supraveghează urmărirea penală.
În ceea ce privește procedura, Noul Codul de procedură penală prevede că judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță în camera de consiliu, prezența procurorului fiind obligatorie, iar autorizarea interceptării și înregistrării convorbirilor sau comunicărilor (supravegherea tehnică) se face prin încheiere motivată care va cuprinde indiciile concrete și faptele care justifică măsura; motivele pentru care stabilirea situației de fapt sau identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată; persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii; perioada pentru care sunt autorizate interceptarea și înregistrarea; în cazul supravegherii video, audio sau prin fotografiere în spații private mențiunea autorizării organleor de urmărire penală de a pătrunde în spații private pentru a activa sau dezactiva mijloacele tehnice ce urmează să fie folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice.
Vechiul cod de procedură penală preciza faptul că autorizația putea să fie reînnoită, înainte sau după expirarea celei anterioare, în aceleași condiții, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile, durata totală a interceptărilor și înregistrărilor autorizate, cu privire la aceeași persoană și aceeași faptă, nu puteau depăși 120 de zile.
Ca titlu de noutate, Noul Cod de procedură penală prevede ca supravegherea tehnică să fie dispusă, în cursul urmăririi penale, pe o durată de timp de cel mult 30 de zile. O nouă cerere de încuviințare a aceleiași măsuri poate fi formulată numai dacă au apărut ori s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute la momentul soluționării cererii anterioare de către judecătorul de drepturi și libertăți.
Excepție face Legea nr. 51/1991 cu modificările și completările ulterioare (siguranța națională), în cazul căreia începând cu data de 1 februarie 2014 este instituită o procedură care diferă în parte de cea prevăzută în Noul Cod de procedură penală. Legiuitorul a avut în vedere specificul activităților care trebuie efectuate de organele abilitate în raport cu natura și periculozitatea sporită a infracțiunilor prin care se aduce atingere siguranței naționale și intereselor colectivității umane inclusiv bunurilor acesteia, care a necesitat o reglementare mai strictă. Astfel, propunerea de autorizare a activității se înaintează procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție care în termen de 24 ore trebuie să se pronunțe caz în care dacă apreciază că solicitarea nu este întemeiată o respinge prin ordonanță motivată, urmând ca în caz afirmativ să solicite în scris președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție autorizarea activităților propuse. Solicitarea este examinată de urgență în Camera de Consiliu de către judecătorul desemnat de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Autorizarea este valabilă timp de maxim 6 luni, putând fi prelungită pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 3 luni, durata maximă a autorizării fiind de doi ani. Se observă că cererea de autorizare nu se adresează ca în celelalte situații, judecătorul de drepturi, libertăți ci președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție. Solicitarea se formulează nu de oricare procuror ci de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori înlocuitorul de drept al acestuia.
Această procedură în parte diferită de cea reglementată de Noul Cod de procedură penală este aplicabilă și în cazul Legii nr. 535/2004 dacă infracțiunile prevăzute în această lege sunt de natură a constitui o amenințare la adresa siguranței naționale a României.
O altă excepție de la regula autorizării a activității de înregistrare o reprezintă înregistrările realizate de părți sau de alte persoane, acestea pot constitui mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții, de asemenea orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.
Noul Codul de procedură penală conține o prevedere nouă, pe care o apreciez ca fiind pozitivă, deoarece reprezintă o garanție a respectării dreptului persoanei la viața privată și păstrarea confidențialității conținutului convorbirilor sau comunicărilor care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau participanții. Astfel, se prevede că suportul ce conține rezultatul activității de supraveghere tehnică, care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau nu contribuie la identificarea ori localizarea participanților, se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, cu asigurarea confidențialității și pot fi transmise judecătorului sau completului investit cu soluționarea cauzei, la solicitarea acetuia. De asemenea, s-a introdus și obligația procurorului de a le distruge după un an de la soluționarea cauzei, încheind un proces verbal în acest sens.
În cazul în care există o urgență, iar obținerea mandatului de supraveghere tehnică după condițiile art. 140 a Noului Cod de procedură penală ar duce la o întârziere substanțială a cercetărilor, alterarea sau distrugerea probelor ori a pune în pericol siguranța pesoanei vătămate, a martorilor sau a membrilor familiei acestora, procurorul poate autoriza supravegherea tehnică pentru o perioadă de maxiumum 48 de ore. Autorizarea dată de procuror trebuie să respecte și să se încadreze în condițiile alin. 1 si 2 din art. 139 Noul Cod de procedură penală. Aceste aliniate conțin următoarele condiții:
– alin. 1 din art.139: „ (1) Supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. (2); b) măsura să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii; c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.” ;
– alin. 2 din art. 139: „ (2) Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, precum și cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicații electronice ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.”.
După 24 de ore de la expirarea măsurii procurorul are obligația de a sesiza judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar fi revenit judecarea cauzei în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad a acesteia, în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul. Această sesizare se efectuează pentru a confirma măsura, fiind în același timp înaintat un proces verbal în care se rezumă activitățile de supraveghere tehnică efectuate precum și dosarul cauzei.
Autorizarea efectuării supravegherii tehnice se poate realiza și la solicitarea motivată a persoanei vătămate care va adresa cererea procurorului ce (după ce apreciază cu privire la veridicitatea acesteia) va solicita sau nu judecătorului autorizarea interceptării. Solicitarea va viza interceptarea și înregistrarea convorbirilor ori comunicărilor efectuate de persoana vătămată prin telefon sau orice mijloc electronic de comunicare, indiferent de natura infracțiunii ce formează obiectul cercetării.
Putem concluziona ca autoritățile competente de a autoriza efectuarea procedurii de interceptarea și înregistrare a comunicațiilor și convorbirilor, altfel denumite drept supravegherea tehnică sunt: judecătorul de drepturi și libertăți; președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție; în unele situații pentru un termen scurt, de 48 de ore, de procuror.
3.2. Procedura de efectuare a supravegherii tehnice.
După ce s-a evaluat materialul probator, în cazul în care se constată existența cazurilor și condițiilor prevăzute de lege, precum și necesitatea folosirii acestor mijloace de investigare, în vederea aflării adevărului, se dispune autorizarea efectuării supravegherii tehnice.
Mandatul prin care se autorizează supravegherea tehnică trebuie să cuprindă următoarele: denumirea instanței; data, ora și locul emiterii; numele, prenumele și calitatea persoanei care a dat încheierea și a emis mandatul; indicarea măsurii concrete încuviințate; perioada și scopul pentru care s-a autorizat măsura; numele persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică ori datele de identificare ale acesteia, dacă sunt cunoscute; indicarea elementelor de identificare a fiecărui telefon, a punctului de acces la un sistem informatic, a oricăror date cunoscute pentru identificarea căii de comunicare sau a numărului de cont, în cazul în care este necesar față de natura măsurii încuviințate; în cazul măsurii de supraveghere video, audio sau prin fotografiere în spații private, mențiunea privind încuviințarea solicitării ca organele de urmărire penală să pătrundă în spații private pentru a activa sau dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice; semnătura judecătorului și ștampila instanței.
După obținerea mandatului de autorizație a supravegherii tehnice din partea judecătorului de drepturi și libertăți desemnat, sau în caz de urgență, în baza ordonanței sale motivate, procurorul procedează personal la interceptări și inregistrari, sau poate dispune efectuarea acestora de catre organul de cercetare penală, și ca titlu de noutate Noul Cod de procedură penală prevede că punerea în executare a supravegherii tehnice poate fi efectuată și de lucrători specializați din cadrul poliției ori de alte organe specializate ale statului.
Dacă din măsurile de supraveghere tehnică rezultă date ce pot fi folosite și în altă cauză penală, cu condiția ca din acestea să rezulte date sau informații concludente și utile cu privire la pregătirea sau somiterea unei alte infracțiuni și să fie o infracțiune din cele prevăzute la art. 139 alin. (2).
Activitățile de interceptare a comunicațiilor, înregistrarea audio sau video se realizează prin mijloace specifice. Mijloacele de interceptare sunt intrumente, instalații produse artizanal sau industrial, unicate sau în seie, fabricate intern sau extern, cu ajutorul cărora se pot surprinde și controla o convorbire telefonică, o corespodență intre doua sau mai multe persoane, legatura, contractul de comunicatie prin posta, radio, telefon, televiziune, cinema, fax, etc. Legea cere ca aceste mijloace de interceptare să fie caracteristice scopului de a intercepta, nu un mijloc care pe lângă destinația sa principală să aibă și aptitudinea secundara de a realiza interceptarea.
Mijloacele necesare punerii în executare a procedeelor probatorii autorizate, sunt alcătuite dintr-o mulțime de elemente și componente tehnico-științifice, care presupun o tehnologie deosebită și un anumit mode de utilizare cu caracter secret și obscur, care să se desfășoare intr-o asemenea manieră încât să nu îl prevină pe subiectul pasiv, pentru ca acesta să nu iși falsifice sau să iși denatureze manifestările sau chiar să renunțe la ele. Enumerarea acestor mijloace, chiar și exemplificativă, nu iși are rostul într-un text de lege, eventul poate fi menirea științei criminalisticii în acest sens, adaptarea cuceririlor tehnologice și științifice, la metodele tehnico-științifice criminalistice în slujba investigării infracțiunilor și prin stabilirea tacticii și metodologiei de utilizare.
Datorită faptului că supravegherea tehnică presupune cunoștinte specializate, precum și echipamente și mijloace tehnice complexe, în unele cazuri procurorul sau organul de cercetare penală poate apela la concurusul tehnic al altor persoane ce iși desfășoară activitatea în instituții din afara sistemului judiciar.
Aceste persoane sunt specialiștii sau tehnicienii din cadrul altor instituții, de regulă servicii sau structuri specializate în culegerea și prelucrarea informațiilor. Ei sunt autorizați să dețină și să folosească mijloace adecvate pentru verificarea, prelucrarea și stocarea informașiilor, în condițiile prevăzute de lege. Sunt autorizate următoarele instituții:
– Serviciul Român de Informații;
– Ministerul Internelor și Reformei Administrative, prin Direcția Generală de Informații și Protecție Internă, Direcția Generală Anticorupție și Direcția Generală de Combatere a Criminalității Organizate.
– Ministerul Apărării Naționale, prin Direcția Generală de Infromații a Apărării.
Existența unei structuri tehnice care să deservească parchetele ar avea efecte pozitive în planul operativității și calității actelor de urmărire penală, ținând cont de legaturile directe și permanente cu echipele de anchetă, și faptul ca membri unor asemenea structuri tehnice dețin (în general) și cunoștințe de cercetare penală.
De asemena putem observa ca prin alin (2) din art. 142 din Noul Cod de procedură penală sunt obligați, furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare, să colaboreze cu organele de urmărire penală și cu procurorul pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică.
Alegerea organului ce va pune în executare autorizația de interceptare se realizează în funcție de mai mulți factori, precum:
– competența oferită prin legile de organizare și funcționare organelor din care fac parte persoanele chemate să dea concurs tehnic;
– competența (inclusiv cea teritorială) a diferitelor structuri organizatorice din cadrul acestor organe;
– posibilitățile tehnice ale acestora, mijloacele, echipamentele și specialiștii de care dispun;
– elementele care țin de natura și caracteristicile cauzei penale respective.
Specialiștii și tehnicienii sunt obligați să păstreze secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită potrivit Codului penal.
Supravegherea tehnică presupune o gamă largă prin care se poate realiza, această putănd fi clasificată și în funcție de mediul folosit pentru a realiza supravegherii. Avem astfel:
– supravegherea audio care se poate realiza prin: interceptarea convorbirilor telefonice, interceptarea convorbirilor prin intermediul internetului (voice over internet protocol), plasarea de microfoane în anumite locuri pentru înregistrarea discuțiilor;
– supravegherea video: amplasarea de camere video ascunse, camere video amplasate în mașină, dispozitive video de înregistrare purtate pe corp (camere de filmat micro încorporate în rama de la ochelari, camere video micro încorporate în pixuri, etc.), folosisrea imaginii termale (fig. 1) sau infraroșii (fig. 2), precum și a camerelor de supraveghere CCTV ( CCTV reprezintă un sistem de camere de luat vederi, folosit într-o anumită locație de interes, pentru a transmite mai departe, pe unul sau mai multe monitoare, imaginile captate pe tot parcursul zilei);
– supravegherea prin localizare: sisteme de poziționare globală (gps), telefoane mobile, dispozitive de identificare prin frecvențe radio (RFID), tehnologiile ce folosesc informația biometrică;
– supravegherea datelor informatice: monitorizarea calculatorului prin intermediul utilizării unui spyware sau cookies, monitorizarea prin intermediul unui keylogger a informațiilor tastate de utilizatorul monitorizat; precum și monitorizare informațiilor de pe telefoane mobile.
Voi prezenta pe scurt utilitatea acestor procedee probatorii,astfel cum a fost evidențiată în literatura de specialitate. Prin punerea sub ascultare a telefonului fix, este posibilă aflarea numerelor de telefon de la care se apelează, respectiv cele care se formează de la aparatul respectiv, conținutul convorbirilor, data, ora și locul din care s-au efectuat. Ulterior, pot fi identificați titularii celorlalte posturi telefonice care au intrat în legătură cu suspectul. Supravegherea unui telefon mobil poate furniza, pe lângă informația furnizată prin apeluri telefonice, și informații referitoare la poziția sau traseul în teritoriu al deținătorului, precum și conținutul mesajelor transmise.
Autorizarea supravegherii unui telefon public este posibilă dacă sunt date clare că suspectul folosește în mod constant acel telefon și dacă nu sunt posibile interceptarea și urmărirea altor telefoane. Prin punerea sub urmărire a pager-elor se poate obține o evidență reală despre telefoanele și codurile folosite de posesorii acestora. Se poate emite autorizație de supraveghere și pentru un fax care transmite sau care primește informația sau chiar pentru un fax care transmite copii după tot ce a fost transmis de la și către fax-ul în cauză. Cerințele de interceptare minimă sunt destul de complicate pentru acest tip de urmărire, motiv pentru care infractorii folosesc acest mijloc de comunicare pentru a evita controlul activității lor. Uneori se poate ajunge la acest tip de supraveghere ca urmare a interceptării pe cale electronică a telefoanelor clasice de la care suspecții își cer mesaje pe fax. Accesarea și supravegherea computerelor oferă anchetatorilor posibilitatea de a afla numeroase informații, computerul fiind atât un mijloc de comunicare, cât și unul de stocare a datelor. Prin urmărirea comunicațiilor realizate prin e-mail este posibil să se cunoască cuprinsul conversației, data, ora și locul din care s-a efectuat transmisia.
Internetul este și gazda unor grupuri de discuție un exemplu ar fi forumurile. Acestea permit utilizatorilor să afișeje mesaje care pot fi citite de oricine. Teoretic, fiecare mesaj afișat este accesibil oricui navighează pe Internet, putând fi copiate de oricare dintre utilizatori. Prin această metodă este posibil ca suspecții să își transmită mesaje codate cu privire la comiterea unor infracțiuni. Interceptarea acestora este posibilă numai dacă se cunosc adresele de e-mail ale suspecților. Pentru a evita interceptarea convorbirilor telefonice, infractorii pot utiliza Internet Relay Chat sau alte sisteme de comunicație similare. Chiar și aceste “discuții” pot fi supravegheate și înregistrate dacă se cunoaște că suspecții comunică în mod constant în acest mod și dacă se cunosc parolele.
Casele de marcat sunt utile din punctul de vedere al modului de stocare a datelor întrucât acestea pot oferi informații despre sumele de bani cheltuite de respectivii, obiectele cumpărate, date, ora și locul de unde au fost cumpărate, cantitatea și prețul acestora. Accesarea și supravegherea bancomatelor pot da relații despre ridicări sau depuneri de bani efectuate de suspecți, putându-se verifica data, locul și ora efectuării tranzacției, beneficiarul sumelor depuse sau contul din care provin sumele ridicate. Cititoarele de carduri permit aflarea de informații despre mișcările de capital efectuate de posesorii cardurilor, ceea ce presupune cunoașterea de către anchetator a tipului de card folosit de suspect, a băncii emitente și a numărului de cont.
Comunicațiile private sau de stat, prin telefonia fixă, mobilă, fax sau modem sunt extrem de vulnerabile. Cu aparatură artizanală sau achiziționată prin Internet, cu sprijinul unor firme specializate sau al funcționarilor unor operatori de telefonie, oricine poate fi spionat în mod sistematic. O dovadă în acest sens o reprezintă zecile de cazuri depistate de S.R.I. și prezentate într-un amplul documentar: un student din București a confecționat și vândut 5.000 de mijloace telefonice de interceptare destinate culegerii de informații; cu sprijinul unui angajat al unei firme de telefonie, un inginer șomer a spionat ilegal convorbirile telefonice ale unui patron; un magistrat a fost șantajat în urma supravegherii sale prin mijloace foto-video; un cabaret a fost “garnisit” cu aparatură de înregistrare pentru șantajarea clienților etc. Aceste cazuri au fost predate Parchetului.
În ceea ce privește mijloacele tehnice de “spionaj”, primii agenți virtuali sunt robotul telefonic și telefonul fără fir. Chiar și instalațiile de siguranță cu interfoane se pot transforma în spioni electronici; opriză de perete nu este decât un potențial “turnător anonim”. Gradul redus de protecție a circuitelor fizice pe unele porțiuni de traseu face posibilă interpunerea unor dispozitive de preluare, amplificare, ascultare înregistrare sau chiar transmitere la distanță a comunicațiilor interceptate.
Mijloacele tehnice implantate în echipamentele centrale sau terminale de telefonie sau pe circuitele fizice aferente acestora facilitează interceptarea și transmiterea semnalelor utile către punctele de stocare/prelucrare. Emițătorul modulat cu semnale audio sau video reprezintă un mijloc tehnic sigur de acces la informațiile vehiculate prin rețelele de comunicații sau în spațiile de interes, deoarece plasarea lui poate fi rapidă și facilă, iar condițiile de recepție a semnalelor pot fi asigurate fără riscuri.
Emițătorii pot fi disimulați în aparatură electrică, electronică sau de telecomunicații existentă sau introdusă în spațiul vizat (de exemplu, o lampă electrică, un fax etc.). Geamul ferestrei unei încăperi în care se poartă discuții se poate transforma în emițător la mare distanță. Astfel, vibrațiile foii de sticlă, provocate din interior, pot fi “citite” cu ajutorul unui fascicul laser și decodificate prin interpretare electronică.
Cu un microfon direcțional perfecționat, amplasat într-o clădire, pot fi ascultate discuțiile purtate de anumite persoane în aer liber sau în alte spații. Este posibilă și captarea semnalelor electromagnetice emise de un aparat fax sau de un computer în stare de funcționare, interpretarea lor și reconstituirea imaginilor transmise ori a celor afișate pe display.
Dintre mijloacele prezentate mai sus, trebuie menționat faptul ca sistemul de monitorizare prin intermediul camerelor de supraveghere CCTV, nu necesită mandat pentru utilizarea imaginilor înregistrate, datorită faptului ca acest sistem este folosit pentru monitorizarea spațiilor publice, unde filmarea și colectarea informațiilor este permisă. De asemenea folosirea mijloacelor de înregistrare în locurile publice este permisă, atăta timp căt se realizează în situațiile și spațiile în care subiectul supravegherii, nu poate avea o așteptare rezonabilă la intimitate.
Cea mai mare parte din supravegherea tehnică a unui sistem informatic în vederea obținerii datelor informatice, constă în monitorizarea datelor și a traficului pe internet. Există prea multe date pe internet pentru ca anchetatorii umani să caute manual prin toate, astfel ei folosesc calculatoare automatizate de supraveghere a internetului pentru a cerceta amanunțit marea cantitate de trafic de internet interceptat, să identifice și să raporteze investigatorilor umani acel trafic considerat interesant datorită folosirii anumitor cuvinte sau fraze ”declanșatoare” a atenției programului, vizitarea anumitor tipuri de site-uri web, sau comunicările realizate prin e-mail sau chat cu presoane sau grupuri suspecte. De asemenea datele localizate pe un calculator pot tința supravegherii tehnice, întrucât acestea pot fi accesat prin intermediul unor programe anume dezvoltate precum Magic Lantern dezvoltat de FBI și CIPAV. Datele pot fi accesate prin contact direct cu calculatorul sau la distanță prin intermediul supravegherii tehnice cunoscute drept "van Eck phreaking", care presupune citirea emantațiilor eletromagnetice a calculatorului, pentru a putea extrage datele de la distanțe de cateva sute de metrii.
Interceptarea convorbirilor telefonice este una dintre cele mai răspândite tehnici de supraveghere folosite. În acest sens statul român a înființat ANCOM prin ordonanța de urgența 111 din 2011 privind comunicațiile electronice, care reglementează obligația acesteia de a ajuta organele autorizate de a efectua interceptări a comunicațiilor, aceasta este stipulată de art. 8: „(1) ANCOM elaborează și actualizează autorizația generală pentru tipurile de rețele și de servicii, prin care stabilește condițiile în care acestea pot fi furnizate, determinând astfel drepturile și obligațiile care revin furnizorilor fiecărui tip de rețea sau de serviciu. (2) Condițiile stabilite potrivit alin. (1) vor fi obiectiv justificate în raport cu tipul de rețea sau de serviciu în cauză, nediscriminatorii, proporționale și transparente. Acestea pot viza: […] g)prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în domeniul comunicațiilor electronice, conform legislației naționale în domeniu; […] k)interceptarea legală a comunicațiilor de către autoritățile și instituțiile abilitate în acest sens, inclusiv suportarea de către furnizorii de rețele sau de servicii de comunicații electronice a costurilor aferente, și asigurarea confidențialității prin sisteme proprii, acreditate în condițiile actelor normative în vigoare;”
Monitorizarea apelurilor la fel ca supravegherea informatică nu mai necesită agenți umani, datorită existenței programelor de tip ” Speech-to-text” care repoduc convorbirea interceptată într-un text. De asemenea și aici pot fi folosite cuvinte cheie care să declanșeze o operațiune a programului prin care acesta să atragă atenția agenților umani asupra convorbirii care ar putea prezenta importanță pentru agenți.
Pe langă interceptarea și înregistrarea apelului, microfonul telefonului poate fi activat de la distanță prin accesarea carteristicii de diagnostic sau întreținere a telefonului, pentru a putea asculta și înregistra conversațiile din apropierea persoanei care deține telefonul. De asemenea prin intermediul telefonului se poate colecta datele în vederea locației posesorului telefonului. Localizarea geografică a telefonului poate fi determinată cu ușurință, chiar și atunci cănd telefonul nu este utilizat, folosind o tehnică cunoscută sub numele de multilaterație pentru a calcula diferențele de timp pentru ca un semnal să se deplaseze de la telefonul mobil la mai multe turnuri de telecomunicații din apropierea proprietarului telefonului.
Camerele de supraveghere pot fi camere video folosite pentru a supraveghea anumite zone publice, sau pot fi camere video ascunse ce pot monitoriza o zona privată. Camerele video ce supraveghează o zonă publică pot fi conectate la un dispozitiv de înregistrare sau la o rețea IP, și pot fi vizionate de un agent de securitate sau de un ofițer de aplicare a legii. Camerele video și echipamentul de înregistrare erau destul de costisitoare și necesitau personal pentru a monitoriza imaginile captate de aceste aparate, dar analiza imaginilor a fost făcută mai ușoară cu software-ul automat care organizează imaginile video digitale într-o bază de date și de un software de analizare a imaginilor video. Cantitatea de material înregistrat este de asemenea redus în mod drastic prin senzori de mișcare care declanșează înregistrarea video numai atunci când este detectată o mișcare. Prin intermediul tehnicilor de producție mai ieftine, camerele de supraveghere sunt mai simple și ieftine astfel încât să poate fi utilizate în sistemele de securitate pentru case și pentru supravegherea de zi cu zi.
Camera video ascunsă este o cameră folosită pentru a filma persoanele fără ca acestea să conștientizeze acest lucru, aceasta este considerată ”ascunsă” datorită faptului ca nu este vizibilă pentru subiectul monitorizat sau este deghizată ca un alt obiect. Camerele ascunse au devenit populare pentru supravegherea casei, și poate incorporat în obiectele de uz casnic obișnuite, cum ar fi dectectoare de fum, radiouri, ceasuri, detectoare de fum, telefoane mobile sau deghizate drept plane. Camera ascunsă poate fi cu fir, caz în care va fi conectată la un televizor sau un recorder video digital, sau poate fi o cameră ascunsă fără fir (wireless) poate fi folosită pentru a transmite un semnal video la un receptor pe o rază mică (de până la câteva sute de metri).
Ca o noutate în domeniul supravegherii video este supravegherea video realizată de vehicule aeriene fără pilot, care poartă camere ce sunt capabile de a identifica un obiect de marimea unei cutii de lapte de la altitudinea de 18,300 de metrii și sunt doate cu dispozitie infraroșu care pot detecta căldura corpului uman de la distanțe de pâna la 60 de kilometri. Acestea iși au aplicarea în domeniul militar, dar evoluția tehnologiei de producție pot facilita folosirea acestora și pentru monitorizarea suspecților sau a inculpaților, ele au avantajul că pot acoperie o arie mare și pot monitoriza o perioadă îndelungată deplasarea subiectului monitorizat făra a fi depistate.
3.3. Certificarea înregistrărilor obținute.
Privind procedura de certificare a interceptărilor și înregistrărilor rezultate din urma supravegherii tehnice, procurorul sau organul de cercetare penală redă integral într-un porces-verbal fiecare activitate de supraveghere tehnică, în care sunt precizate: rezultatele activitățiilor efectuate ce privesc fapta care formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea sau localizarea persoanelor, datele de identificare ale suportului ce conține rezultatul activităților de supraveghere tehnică, numele persoanelor la care se referă, în cazul în care se cunoaște, sau alte date de identificare, de asemenea data și ora la care a început activitatea de supraveghere precum și data și ora la care s-a încheiat.
Putem observa importanța procesului-verbal ca mijloc de probă, fiind condiționat de faptul că doar „Procesul-verbal ce cuprinde constatările personale ale organului de urmărire penală sau ale instanței de judecată este mijloc de probă.”, înregistrările audio sau video nemafiind în sine menționate drept mijloace de probă în noua reglementare legislativă, fotografiile însă fiind în continuare considerate drept mijloace de probă fiind menționată în continuare în art. 97, alin. (2), lit. e.
Potrivit art. 199 Noul Cod de procedură penală, procesul-verbal trebuie să îndeplinească anumite condiții de fond și de formă precum:
– în partea introductivă se vor menționa, numele, prenumele și calitatea celui care încheie procesul-verbal; locul unde este încheiat, data la care s-a încheiat procesul verbal; numele, prenumele, codul numeric personal și adresa persoanelor ce au fost prezente la întocmirea procesului-verbal, cu menționarea calității acestora;
– partea descriptivă va cuprinde data și ora la care a început și s-a sfârșit activitatea consemnată în procesul-verbal; descrierea amănunțită a celor constatate, precum și a măsurilor luate; numele, prenumele, codul numeric personal și adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecțiile și explicațiile acestora; mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale;
– partea finală, referitoare la semnarea procesului-verbal pe fiecare pagină și la sfârșit de cel care îl încheie, precum și de persoanele ce au fost prezente la întocmirea procesului-verbal, precum și de persoana la care se referă acesta, dacă vreuna din aceste persoane refuză să semneze se va face mențiune despre acest lucru.
La acest proces-verbal se atașează într-un plic sigilat, o copie a suportului ce conține rezultatul activităților de supraveghere tehnică. La sediul parchetului în locuri speciale se va păstra suportul sau o copie certificată a acestuia, în plic sigilat, și va fi pus la dispoziția instanței când aceasta va solicita. După sesizarea completului de judecată, copia suportului care conține activitățile de supraveghere tehnică și copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanței, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziția exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluționarea cauzei.
Convorbirile, comunicările sau conversațiile purtate într-o altă limbă decât româna, vor fi transcrise în limba română cu ajutorul unui interpret, care are obligația de a păstra confidențialitatea.
Procesul verbal care redă convorbirile înregistrate, împreună cu suportul în original, făcând parte integrantă din procesul verbal, constituie mijloace de probă nefiind necesară pentru acesta confirmarea ulterioară, ca urmare a modificărilor introduse prin Legea nr. 356/2006 . După redactarea procesului verbal și semnarea lui de procuror sau de organul de cercetare penală, procesul-verbal este supus unei proceduri interne de calificare pentru autenticitate în cadrul Ministerului Public de către procurorul care supraveghează urmărirea penală, care de asemenea hotărăște care dintre informațiile culese prezintă interes în cercetarea și soluționarea cauzei, punând o rezoluție în acest sens.
Datele care privesc fapta ce formează obiectul cercetării penale ori ajută la identificarea sau localizarea persoanelor, sunt redate de organul de cercetare penală sau procuror într-un proces-verbal în care se precizează mandatul emis pentru efectuarea acestora, numele posturilor telefonice, datele de identificare ale sistemelor informatice sau ale punctelor de acces, numele persoanelor care au efectuat comunicările, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri sau comunicări. Acest proces-verbal va fi certificat pentru autenticitate de către procuror.
Convorbirile sau comunicările ce conțin secrete profesionale sau secrete de stat, nu se menționează în procesul-verbal care va fi depus la dosarul cauzei și vor putea fi consultate de către persoanele interesate, redarea integrală a interceptărilor sau convorbirilor făcându-se într-un porces-verbal separat, care va fi păstrat în condiții de securitate și confidențialitate.
Cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, procurorul are obligația de a arăta suspectului sau inculpatului procesele-verbale în care sunt redate convorbirile înregistrate și de a asigura, la cerere, ascultarea acestora, pentru a putea garanta exercitarea dreptului la apărare.
În cazul în care se adoptă o soluție de netrimitere în judecată, procurorul este obligat să înștiințeze persoana ale cărei convorbiri și comunicări au fost interceptate și înregistrate, asupra posibilității de a aprecia dacă este sau nu cazul să acționeze în judecată statul pentru încălcarea dreptului la viața intimă și privată. De asemenea dacă datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică nu conțin informații sau nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau care nu contribuie la identificarea sau localizarea persoanelor, dacă nu sunt folosite în alte cauze penale, se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, asigurându-se confidențialitatea datelor.
Dacă se reiau cercetările penale în cauza respectivă sau pentru alte infracțiuni, suportul poate fi consultat sau copiat numai de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. După un an de la soluționarea definitivă a cauzei, acestea sunt distruse de procuror, care va întocmi un proces-verbal în acest sens.
Ca titlu de noutate Noul Cod de procedură penală conține dispoziții noi, prin art. 142¹, conform cărora orice persoană autorizată care realizează activități de supraveghere tehnică sau care transmite date rezultate din asemenea activități, sau care primește astefel de date au posibilitatea de a asigura semnarea electronică a datelor rezultate, transmise sau verificate sub aspectul integrității, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditate.
De asemenea orice persoană autorizată care primește date rezultate din activitățile de supraveghere tehnică are posibilitatea de a verifica integritatea datelor primite și să certifice această integritate prin semnarea datelor, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat și care permite identificarea clară a persoanei autorizate.
Textul de lege are în vedere situația în care persoana autorizată care realizează activitățile prevăzute, folosește o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat.
Instituirea acestor prevederi legale a avut în vedere creșterea responsabilității persoanelor care desfășoară asemenea activități, precum și crearea posibilității de identificare a persoanei autorizate. Din acest considerent s-a prevăzut expres că fiecare persoană care certifică datele sub semnătură electronică răspund potrivit legii pentru securitatea și integritatea acestor date.
Semnătura electronică este reglementată de legea nr. 455/2001 "Legea semnăturii electronice", care stabilește regimul juridic al semnăturii electronice și al înscrisurilor în formă electronică, precum și condițiile furnizării de servicii de certificare a semnăturilor electronice.
Utilitatea semnăturii electronice poate fi vazută din dispozițiile alin. din art. 4 conform căreia: „ semnătura electronică extinsă reprezintă acea semnătură electronică care îndeplinește cumulativ următoarele condiții: a) este legată în mod unic de semnatar; b) asigură identificarea semnatarului; c) este creată prin mijloace controlate exclusiv de semnatar; d) este legată de datele în formă electronică, la care se raportează în așa fel încât orice modificare ulterioară a acestora este identificabilă;”. Din conținutul acestui aliniat putem observa utilitățile semnăturii electronice, întrucât aceasta antrenează responsabilitatea persoanei autorizate prin identificarea acestuia datorită faptului ca semnătura este unică și creată doar prin mijloacele controlate de acesta. Cel mai important lucru însă este acela ca semnătura electronică semnaleaza orice modificare ulterioară a datelor, în cazul datelor obținute din supravegherea tehnică, asigură integritatea datelor precum și semnalarea faptului dacă au fost editate sau modificate.
Persoanele autorizate care realizează copii ale unui suport de stocare a datelor informatice care conține rezultatul activităților de supraveghere tehnică are posibilitatea să verifice integritatea datelor incluse în suportul orogonal, de asemenea după efectuarea copiei poate să semneze datele incluse în aceasta, folosind o semnătură elctronică extinsă bazată pe un certificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat și care permite identificarea clară a persoanei autorizate, acesta asumându-și prin acest mod responsabilitatea în ceea ce privește integritatea datelor.
Putem astfel observa că prin acestă semnătură electronică legiuitorul a dorit să introducă o noua măsură de protejare și prevenire a editării datelor obținute în supravegherea tehnică efectuată, astfel încât la baza soluționării cauzei penale să stea doar adevărul.
După încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul are obligația, conform art. 145 din Noul Cod de procedură penală de a informa în scris, în termen de cel mult 10 zile, pe fiecare subiect care a fost obiect al unui mandat de supraveghere tehnică. După ce a fost informată, persoana supravegheată are dreptul de a lua la cunoștință, la cerere, de conținutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activitățile de supraveghere tehnică effectuate. De asemenea, tot la cerere, procurorul trebuie să asigure ascultarea convorbirilor, comunicațiilor sau conversațiilor ori vizionare imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnică. Termenul de formulare a cererii este de 20 de zile de la data comunicării informării de executare a mandatul de supraveghere tehnică ce a fost emis pentru monitorizarea sa.
Procurorul poate amâna motivate efectuarea informării sau a prezentării suporturilor pe care sunt stocate activitățile de supraveghere tehnică sau a proceselor-verbale de redare, daca sunt motive că aceasta ar putea duce la: perturbarea sau periclitarea bunei desfășurări a urmăririi penale în cauză; punerea în pericol a siguranței victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora; precum și dificultăți în supravegherea tehnică a altor personae implicate în cauză.
3.4. Valoarea probantă a înregistrărilor audio sau video.
Libertatea organelor judiciare în administrarea probelor trebuie situate în echilibrul care trebuie să existe între principiul legalității, ce presupune în principal, respectarea legii formale, al cărui camp a fost extins în România o data cu ratificarea Convenției europene a drepturilor omului, prin legea nr. 30 din 18 mai 1994, și celelalte principii fundamentale ale procesului penal, între care dreptul la un process echitabil este de primă importanță . În literatura de specialitate s-a evidențiat faptul că principiul dreptului la un proces echitabil implică dreptul suspectului sau a inculpatului de a-i fi asigurate drepturile procesuale cu respectarea tuturor regulilor procesului penal.
Având în vedere mijloacele tehnice moderne de investigație în procesul penal, respectarea intimității vieții private a dobândit o importanță din ce în ce mai mare. O dovadă în acest sens o reprezintă faptul că în practica judiciară, părțile invocă în mod constant violarea art. 8 al Convenției europene a drepturilor omului pentru a solicita astfel anularea unei probe produse de către o parte sau printr-un act de administrare a probei.
Trebuie menționat faptul că atât particularii, cât și agenții autorităților publice, trebuie să respecte viața privată a persoanei în administrarea probelor. Sub acest aspect Convenția europeană a prevăzut în art. 8 alin.2, ca o excepție de la principiu, facultatea pentru un stat membru de a autoriza o „ingerință a autorității publice în exercițiul acestui drept", sub rezerva ca ea să fie necesară. Așa cum s-a remarcat în doctrină, protecția intimității vieții private este asigurată suficient prin însăși crearea cadrului legal de administrare a probelor, existând posibilitatea ca o probă obținută cu violarea intimității vieții private, altfel spus obținută în mod ilegal, să poată fi cenzurată prin prisma principiului legalității, reglementând faptul ca astfel de probe nu pot fi folosite în procesul penal, inclusiv cele derivate din acestea. De pildă, percheziția, executată legal, nu antrenează, în principiu, nici o violare excesivă a vieții private. De asemenea, în legătură cu înregistrările audio sau video, Curtea europeană a considerat drept compatibilă cu Convenția predarea către judecător a suportului ce conține înregistrarea unei convenții telefonice cu o persoană care îl solicita pentru asasinarea soției sale.
În practica Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la corespondență apare uneori distinct, alteori fiind alăturat dreptului la viață privată precum și a dreptului la viață familială. Astfel, Curtea a decis că în situația în care o comunicare între doi membri ai aceleiași familii este interceptată, ne aflăm în fața unei duble ingerințe în exercițiul dreptului la viața de familie și a dreptului la corespondență. Ingerința autorităților statale în exercițiul dreptului la corespondență constă în interceptarea pe orice cale a comunicării de orice fel. Dacă documentele sau mesajele care fac obiectul comunicării nu au fost expediate sau au ajuns deja la destinatar, ingerința statului ar putea ține de nerespectarea dreptului la viață privată.
Posibiliatea efectuării supravegherii tehnice și a înregistrării convorbirilor telefonice sau a oricărui alt mode de comunicare sau conversație este prevăzută în legisațiile tuturor statelor semnatare ale Convenției, fiind în general legată de lupta împotriva criminalității.
Societățile democratice sunt amenințate de forme complexe de spionaj și de terorism. Pentru a combate eficient astfel de amenințări, trebuie să se permită statelor să supravegheze elementele subversive care acționează pe teritoriul lor.Curtea a admis că existența unor dispoziții legale care să permită interceptarea corespondenței în situații excepționale este necesară într-o societate democratică, în vederea asigurării securității naționale, apărării ordinii publice și prevenirii săvârșirii de infracțiuni, însă realizarea unor interceptări ale convorbirilor telefonice comportă nu doar riscul producerii de prejudicii unei anumite persoane, ci poate avea consecințe negative pentru societatea democratică în ansamblul său. De aceea, garanțiile împotriva interceptărilor abuzive sunt indispensabile.
Se poate totuși observa ca în conformitate cu par. 2 din art. 8 din Convenție, ingerințele autorităților publice trebuie să fie prevăzute de lege și să fie necesare într-o societate democratică pentru atingerea unui scop legitim. O a treia condiție, care este o creație a jurisprudenței organelor Convenției, ar fi ca ingerența să fie proporțională cu scopul urmărit, acest lucru a condus la formularea unui nou princicpiu, cel al proporționalității. Toate acestea presupun determinarea existenței unei nevoi sociale importante ce necesită impunerea ingerenței în dreptul la corespondență.
Interceptarea și înregistrarea convorbirilor se impun pentru aflarea adevărului, atunci când stabilirea situației de fapt, sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe. Această autorizare poate fi acordată în cazul infracțiunilor contra siguranței naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, ori a altor infracțiuni grave, care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace, ori în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin mijloace de comunicare telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicații, fiind determinată, astfel, în concret, sfera infracțiunilor.
De asemenea, sunt menționate perioada până la care poate fi acordată autorizarea, posibilitatea prelungirii acesteia pentru motive temeinic justificate. Totodată, norma prevede, în mod distinct, felul actului procedural prin care se autorizează interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau a comunicărilor, respectiv încheiere, al cărui cuprins este concretizat, reprezentând o particularitate în raport cu dispozițiile art. 370 referitoare la încheierea de ședință. Încheierea de ședință va cuprinde, în partea introductivă, instanța, numărul de dosar, numărul încheierii, felul ședinței de judecată, numele judecătorului și grefierului, parchetul care a formulat solicitarea pentru autorizarea interceptării și a înregistrării convorbirilor pentru persoana indicată, indiciile concrete și faptele care justifică măsura, motivele pentru care măsura este indispensabilă aflării adevărului, persoana, mijlocul de comunicare, sau locul supus supravegherii, perioada pentru care sunt autorizate interceptarea și înregistrarea. În mod distinct de încheierea de ședință, președintele instanței competente va emite autorizația, în baza încheierii date, privind autorizarea interceptării și înregistrării convorbirilor telefonice sau comunicărilor, ori a altor înregistrări, indicând persoana, postul telefonic, durata până la care sunt acordate.
În cazul în care unele probe au fost obținute în mod ilegal, Curtea trebuie să verifice dacă procedura în ansamblul său a fost echitabilă. Ca o chestiune de principiu, Art. 6 din Convenție garantează dreptul la un proces echitabil, fără a prevedea reguli privind admisibilitatea probelor ca atare, problemă de drept intern. Dacă s-ar folosi ca procedee de probă înregistrările ilegal obținute în procesul penal, s-ar putea ca drepturile apărării să nu fie luate în considerare, dacă partea interesată ar avea posibilitatea de a contesta autenticitatea înregistrărilor și de a se opune la utilizarea lor, precum și de a folosi și alte probe. Înregistrarea nu trebuie să fie singura probă pe care condamnarea să fie bazată.
Nivelul de protecție a drepturilor omului, în cadrul căruia dreptul la respectarea vieții private și a demnității persoanei și-au păstrat o poziție fundamentală, reprezintă o componentă majoră a condiției umane, un imperativ dictat de necesitatea de progres a societății contemporane, adevărata libertate fiind posibilă numai într-o organizare în care sunt create condițiile de exercitare optimă a drepturilor intim legate de ființa umană și de protecție a acesteia față de arbitrariul autorităților și a pericolelor care o amenință.
Conform principiului liberei aprecieri a probelor, procesul-verbal al înregistrarilor audio sau video precum și fotografiile, nu au valoare preferențială, fiind egale ca forță probantă cu celelalte mijloace de probă.
Însă la aprecierea acestor mijloace de probă organele judiciare trebuie să acorde o atenție sporită având în vedere riscul falsificării a acestora. Datorită acestui lucru, pe lângă reglementarea condițiilor de efectuare și certificare a acestor date, legiuitorul a introdus o dispoziție expresă în acest sens privind verificarea acestor mijloace de probă, prin posibilitatea supunerii lor unei expertize la cererea procurorului, a părților sau din oficiu. De asemenea înregistrările realizate de părți sau alte persoane pot constituii mijloace de probă doar atunci când privesc propriile convorbiri sau comunicări care le-au purtat cu terții.
Datorită problemelor tehnice ridicate, a mecanismului concret de realizare, supravegherea thenică prezintă un grad sporit de dificultate în administrare, astfel încât se recurge la utilizarea sa numai în situația în care rezolvarea unei cauze complexe nu este posibilă prin intermediul altor mijloace de probă.
Înregistrarile audio sau video sunt procedee probatorii, datorită faptului că acestea sunt constituite dintr-o serie de operațiuni tehnice, de înregistrare și transcriere, efectuate de tehnicieni cu certificări corespunzătoare, care se finalizează într-un proces-verbal, devenit mijlocul de probă în care sunt consemnate convorbirile și comunicările sau în care sunt imaginile care sunt probe.
Pentru cei care au obligația de a face aprecierea probelor aceste împrejurări și înregistrări produc încredere datorită faptului că ele au fost obținute fără ca cei ce au fost înregistrati audio sau video să știe acest lucru și să ascundă fapte reale sau să inventeze fapte ce nu sunt adevărate.
Însă se știe că tehnica din ziua de azi, poate permite ca unele înregistrări să fie falsificate, fie prin preluarea numai anumitor părți din convorbire sau comunicările ce au avut loc în trecut și declarate ca înregistrate recent; prin înlăturarea din text a unor părți din convorbiri sau comunicări; fie prin transpunerea sau îndepărtarea unor imagini. În cazul în care există suspiciuni de falsificare a acestor date, la cererea părților, procurorului sau din oficiu, instanța poate dispune suspendarea înregistrărilor audio sau video, și să fie supuse unei expertizei tehnice care să verifice autenticitatea și continuitatea înregistrărilor.
Drept urmare, aceste înregistrări audio sau video servesc ca procedee probatorii, iar prin procesele-verbale în care sunt transcrise informațiile acestor înregistrări serversc ca mijloace de probă în procesul penal, dacă nu sunt contestate, sau prin confirmarea lor de expertiza tehnică în cazul în care au existat îndoieli cu privire a conformității lor cu realitatea. În cazul în care expertiza tehnică constată lipsa de autenticitate a înregistrărilor sau intervenirea în text prin mixaje sau înlăturări de pasaje din convorbiri ori prin trucaje de imagini, înregistrările audio sau video, precum și procesele-verbale ale acestora nu pot fi reținute în soluționarea cauzei, de asemenea nu pot fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal atunci cănd au fost făcute cu încălcarea dispozițiilor legale. Potrivit art. 139 înregistrarea convorbirilor dintre avocat și partea pe care o reprezintă sau o asistă în proces nu poate fi utilizată ca mijloc de probă, cu excepția cazului în care din cuprinsul acesteia ar rezulta date sau informații concludente și utile cu privire la pregătirea sau săvârșirea de către avocat a unei infracțiuni, dintre cele prevăzute de lege drept condiție pentru autorizarea efectuării supravegherii tehnice.
Înregistrările audio sau video prezentate de părți pot servi ca procedee probatorii atunci când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții, aceste înregistrări pot fi efectuate de amatori sau profesioniști înainte de proces sau în timpul procesului.
Capitolul IV. Aspecte privind legalitatea și neconstituționalitatea supravegherii tehnice.
4.1. Garantarea procesuală a autenticității înregistrărilor.
Înainte de modificările intervenite prin Legea nr. 356/2006, Legea nr 281/2003 prevede, ca o garanție distinctă, obligativitatea înștiințării persoanei interesate despre faptul înregistrării. Astfel în vechea reglementare, art. 91², ultimul alin. din Codul de Procedură penală, în vechea redactare, prevedea expres că „instanța dispune până la terminarea urmăririi penale, aducerea la cunostință, în scris, persoanelor ale căror convorbiri sau comunicări au fost interceptate și înregistrate, datele la care s-au efectuat acestea”. Daca părțile sunt ascultate cu privire la relevanța informațiilor obținute prin înregistrările efectuate, înseamnă că, în mod obligatoriu, acestora le-au fost aduse la cunoștință aceste înregistrări, inclusiv transcrierile și procesele verbale pe care le-au semnat alături de organele de urmărire penală.
Sub acest aspect, dispoziția cuprinsă in fostul articol alin (5) Codul de Procedură penală, potrivit căruia „instanța poate aproba la cererea motivată a inculpatului, a părții civile sau a avocatului acestora, consultarea părților din înregistrare și din transcrierea integrală, depusă la grefă, care nu sunt consemnate în procesul verbal”, era inutila din moment ce , fata de prevederea referitoare la ascultarea partilor cu privire la selectare și evaluarea probelor obținute în urma inregistrărilor, consultarea acestora în întregime și a transcrierilor făcute ab initio de organele de urmărire penală și consemnate în procesele verbale inițiale era obligatorie, nefiind lăsată la aprecierea instanței. De altfel, numai în acest fel a devenit eficient dreptul procesual al celui interesat de a obține supunerea mijloacelor de probă care decurg din înregistrările expertizei tehnice menționate în art. , alin. (1), C proc. Pen.
Datele obținute din supravegherea tehnică precum înregistrările audio sau video a unor convorbiri, conversații, comunicări sau efectuarea unor anumite acte infracționale, pentru a putea proba și a ajuta la soluționarea corectă a cauzei penale, admiterea și utilizarea acestor date în proces pot fi realizate doar atunci când nu se efectueaza editări prin care se modifică aceste procedee probatori, alterând forța lor probantă devenind contrare adevărului. În acest sens putem observa introducerea semnăturii electronice pentru a evita și a proteja datele, pe langă aceasta procesul – verbal prin care se consemneaza convorbirile înregistrate, folosirea propriu-zisă a înregistrărilor realizându-se doar atunci când se consideră că pe lângă procesul verbal se necesită o analizare mai amplă dar a înregistrărilor în sine. Putem însă observa o excepție a posibilității editării acestor probe, atunci cănd prin acea editare se realizează alipirea a mai multor convorbiri, fară a modifica în vreun fel prin intermediul editării informațiile fiecărei convorbiri în parte.
În privința suportului pe care sunt înregistrate convorbirile interceptate, acesta se păstrează în original la parchet, atât în faza de urmărire penală cât și în faza de judecată pentru cazul în care cauza a fost trimisă instanței spre judecare sau până la împlinirea termenului de prescripție pentru cazul în care s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată.
În prezent, este menținută obligativitatea înștiințării persoanei interesate despre faptul înregistrării, dar într-o altă modalitate. Legea stabilește că procurorul are obligația de a informa persoane interceptată cu privire la ingerința efectuată în viața sa privată. Potrivit acestor prevederi, procurorul este obligat a-l înștiința pe învinuit sau inculpat despre această măsură, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală fiind permis apărării să consulte procesele verbale în care sunt redate convorbirile înregistrate sau să asculte înregistrările la cererea expresă a acesteia.
În derularea procesului penal, la un moment dat, în funcție de tactica criminalistică adoptată de organul care efectuează urmărirea penală privind ascultarea suspectului (inculpatului) dar, nu mai târziu de momentul prezentării materialului de urmărire penală și înainte de trimiterea in judecată, subiectului pasiv al procedeelor probatorii analizate, care poate deține calitatea de suspect sau inculpat în cauza instrumentata, i se aduce la cunoștință și rezultatul activităților de interceptare a comunicațiilor, înregistrarea audio-video materializate în înscrisurile și obiectele prezentate în secțiunea anterioara.
Momentul încunoștințării învinuitului sau inculpatului în legătură cu aceste procedee probatorii este lăsat la latitudinea organelor de urmărire penală, ca element de tactică criminalistica al ascultării înregistrărilor sau interceptărilor. În situația în care în cauză se dispune neînceperea urmaririi penale, clasarea sau scoaterea de sub urmărire penală, momentul respectiv nu este obligatoriu de a se consuma.
Odată cu subiectul pasiv al procedeelor probatorii discutate ia cunostință despre conținutul acestor procedee (percepe imaginile, convorbirile înregistrate), poate să constate autenticitatea imaginilor ori cuvintelor înregistrate ori fotografiate, legea acordându-i dreptul de a solicita efectuarea unei expertize tehnice atât în faza de urmărire penală cât și în faza de cercetare judecătorească. Mijloacele de probă despre care vorbim pot fi supuse expertizei tehnice nu doar la cererea suspectului sau inculpatului, ci și la cererea procurorului și a celorlalte parti din proces sau chiar din oficiu.
4.2. Remedii și sancțiuni privind nerespectarea procedurii efectuării supravegherii tehnice.
Pentru a proteja drepturile subiective a fiecărui cetățean privind dreptul la intimitate și dreptul la viața de familie, dar în același timp să permită organelor judiciare să aplice legea prin soluționarea cazurilor penale, precum și prevenirea actelor infracționale, legiuitorul a trebuit să realizeze un compromis între cele doua drepturi (dreptul la intimitate si dreptul la siguranță). Astfel pentru a permite organelor judiciare să combată într-un mod cât mai eficient elementele infracționale, legiuitorul a elaborat cu reglementări precise procedura efectuării expertizei tehnice. Ca orice reglementare penală, aceasta trebuie să conțină și sancțiunile în cazul în care sunt încălcate reglementările.
Având în vedere cadrul în care sunt efectuate aceste supravegheri tehnice, acestea trebuiesc limitate nu doar de cadrul procesual al efectuării acestora, dar și de un cadru punitiv (sancționator), un prim astfel de cadru sancționator ar fi acela că orice înregistrare audio sau video obținută în mod ilegal precum și orice alte probe derivate din aceasta nu poate fi folosită într-un proces penal.
Înainte de introducerea Noului Cod de procedură penală, legea Nr. 281/ 2003 modificată de Legea nr. 356/2006 aducea în cuprinsul Codului de procedură penală o garanție procesuală nouă, necunoscută până atunci in dreptul nostru: distrugerea înregistrărilor care nu sunt folosite ca mijloace de probă în cauză. În art. 91³ alin.(5), Codul de procedură penală că „suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate se arhivează la sediul parchetului în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidențialității și se păstrează până la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale pentru fapta ce a format obiectul cauzei, când se distrug, încheindu-se proces verbal în acets sens.” Aici trebuie menționat de asemenea faptul că înregistrările, ce nu aduc nici o informație care să ajute la soluționarea cazuei penale, sau sa conțină informații cu privire la săvârșirea unei alte infracțiuni sau punerea la cale a uneia, sunt păstrate la sediul parchetului în condiții de confidențialitate, după ce trece perioada prin care acestea se perimează, vor fi distruse.
În situația în care persoana în cauză contestă cuvintele atribuite (în cazul înregistrărilor convorbirilor) ori autenticitatea imaginilor(în cazul inregistrării de imagini) sau originalitatea suporților tehnici pe care sunt imprimate convorbirile sau înregistrările ce formează obiectul interceptărilor și înregistrărilor, poate solicita efectuare unei expertize, fie în cursul urmăririi penale, fie în cursul judecății.
4.3. Corelarea reglementărilor privind supravegherea tehnică cu prevederile normelor internaționale.
Exercitarea libertății individuale este pentru omul care trăiește în societate primul dintre toate bunurile,ce a cărui conservare interesează cel mai mult fericirea lui. Guvernanții și legea trebuie deci să o protejeze și să o apere cu o atenție religioasă contra oricărui act arbitrar din partea miniștrilor și a agenților lor.
Libertatea, în accepțiunea sa generală, privește capacitatea oamenilor de a acționa fără opreliști și este o valoare socială inestimabilă, dat fiind că ea conferă posibilitatea valorificării tuturor însușirilor, atributelor, intereselor și aspirațiilor legitimie și raționale ale ființei umane, în limitele admise de lege. În societatea democratică, Statul, fiind organism politic care dispune de forță și decide cu privire la întrebuințarea ei, garantează juridic și efectiv libertatea și egalitatea indivizilor, procedând la propria sa limitare.
În majoritatea țărilor lumii, reglementările juridice privind efectuarea interceptarilor și utilizarea informațiilor astfel obținute reprezintă un mijloc legal folosit, în general, pentru realizarea siguranței naționale.
Într-un stat de drept, ce se întemeiază pe respect față de legi și pe respectul față de drepturile și libertățile fundamentale ale omului, sunt stabilite proceduri adecvate și modalități de control pentru executarea legală a interceptării comunicațiilor, în scopul prevenirii utilizării abuzive a acestui mijloc și a informațiilor obținute22.
În continuare voi prezenta câteva aspecte legate de înregistrările audio sau video, cum sunt ele reglementate în țările europene.
Franța:
În Franța sediul materiei este reglementat prin legea numărul 91-646/1991 cu privire la secretul corespondenței transmise pe calea telecomunicațiilor dar și în prevederile Codul de procedură penală ce guvernează materia probelor. Astfel, la articolul 427 din Codul de procedura penală se prevede că, în afara cazurilor când legea dispune altfel, infracțiunea poate fi stabilită prin orice mijloc de probă.
Sfera infracțiunilor pentru care se poate dispune interceptarea și înregistrarea comunicațiilor vizează în principal securitatea națională, apărarea elementelor esențiale ale potențialului științific și economic al Franței, precum și prevenirea terorismului, criminalității și delicvenței organizate.
Instrumentul juridic prin care se autorizează interceptarea comunicațiilor este autorizația emisă, în cazul situațiilor ce vizează siguranța statului, de Primul-Ministru sau una din cele două persoane special delegate de acesta.
Durata aplicării măsurilor de interceptare a comunicațiilor este de 4 luni, iar măsura poate fi reînnoită în aceleași condiții de formă și durată. Controlul măsurii de interceptare a comunicațiilor se face, în cazul interceptărilor de securitate, de Comisia Națională de Control a Interceptărilor de Securitate. Comisia poate, din proprie inițiativă sau la cererea oricărei persoane interesate, să controleze orice interceptare de securitate pentru verificare legalității acesteia.
Legislația franceză interzice „interceptarea comunicațiilor unui avocat fără avizul decanului baroului din care acesta face parte”
Germania:
Interceptările și înregistrările audio sau video sunt statuate în legea numărul 57/1968 privind îngrădirea drepturilor la secretul corespondenței și a comunicațiilor, dar și în dispozițiile Codului Penal German sau în legea privind regimul străinilor. Sfera infracțiunilor pentru care poate fi dispusă interceptarea și înregistrarea convorbirilor este largă.
În cazul în care există indicii temeinice că o persoană ar fi comis în calitate de autor sau participant, infracțiuni contra siguranței statului, de înaltă trădare sau care pun în pericol siguranța națională, pot fi autorizate aceste măsuri.
De asemenea, aceste măsuri pot fi utilizate și în cazul comiterii unor fapte de investigare sau complicitate la dezertare ori de instigare la insubordonare, săvârșite de către o persoană care nu are calitatea de militar (art. 16, art.19 raportate la art. 1, alin. 3 din Legea penală a militarilor) tot în aceeași lege sunt cuprinse și infracțiunile contra siguranței trupelor NATO staționate pe teritoriul Germaniei și pentru care se pot dispune acest tip de măsuri.
Autorizarea interceptărilor și înregistrărilor se pot face și pentru infracțiuni de drept comun, cum ar fi: falsificarea de monedă, trafic de persoane, omor simplu, omor calificat sau genocid, furt comis în bandă, tâlhărie, șantaj, tăinuire dar și pentru încălcarea legii privind regimul special al armelor și munițiilor, precum și a legii referitoare la regimul special al stupefiantelor și al altor substanțe interzise.
Ordonarea acestei măsuri nu poate viza decât pe învinuit sau inculpate ori persoanele despre care există indicii că ar primi sau transmite anumite informații provenind de la inculpat ori adresate acestuia.
Spania:
În Spania interceptarea comunicațiilor se face potrivit legii de procedura penală. Conform articolului 579 “judecătorul poate autoriza reținerea corespondentei private, poștale și telegrafice pe care persoana anchetată o trimite sau o primește, precum și deschiderea și verificarea acesteia dacă sunt indicii că prin aceste măsuri s-ar descoperi sau s-ar dovedi vreun fapt sau circumstanță importantă pentru ancheta respectivă”.
În caz de urgență, când este vorba de infracțiuni legate de bande armate sau grupări teroriste, măsura interceptării poate fi dispusă și de către Ministerul de Interne sau în lipsa acestuia de către Directorul pentru siguranța statului. Această dispoziție este obligatoriu a fi comunicată judecătorului competent care, în termen de cel mult 72 de ore poate confirma sau revoca aceasta rezoluție.
Datorită common law-ului, procedura penală anglo-saxonă, bazată mai ales pe precedentul judiciar (hotărâre judiciară anterioară ce poate fi invocată într-un litigiu similar actual), îmbracă o formă cu mult mai diferită de cea din dreptul continental.
Anglia:
Instrumentul juridic prin care se autorizează interceptarea comunicațiilor este mandatul său ordinul emis de către secretarul de stat sau altă autoritate competentă. Autorizația trebuie să fie în scris și trebuie să conțină motivele pentru care a fost emisă, să conțină rangul și autoritatea emitentului, precum și datele referitoare la convorbirile ce urmează a fi interceptate.
Durata măsurii este de o lună, începând cu data de la care este acordată autorizația sau este notificat organul interesat. Măsura poate fi prelungită dacă este necesar. Legea definește, de asemenea, și sintagma “interceptare legală” și stabilește condițiile în care acesta măsură poate fi autorizată.
Sfera infracțiunilor pentru care poate fi dispusă măsura:
– în interesul siguranței naționale;
– pentru prevenirea și detectarea crimelor sau pentru a preveni dezordinea publică;
– pentru protejarea intereselor economice ale Regatului Unit;
– în scopul protejării sănătății publice;
– în scopul colectării taxelor și impozitelor;
– pentru orice alt scop dacă este autorizat de secretarul de stat.
Partea a 3-a a legii este dedicată investigării informațiilor în format electronic protejate prin încriptare. Spre deosebire de interceptarea convorbirilor, autorizarea datelor în format electronic este permisă într-un număr mai mic de cazuri. Astfel, autorizația este dispusă doar:
– în interesul siguranței naționale;
– pentru prevenirea și detectarea crimelor;
– pentru protejarea intereselor economice ale Regatului Unit; (art. 49. alin. 3)
Legea este completată în materia interceptării și înregistrărilor cu dispozițiile cuprinse în legi speciale, precum Legea Comunicațiilor Electronice, Legea Serviciilor și Piețelor Financiare, Legea Terorismului.
În România se pune problema corelării art. 138, 139, 140, 141, 142, 142¹, 143, 144, 145, 146 din Noul Cod de procedură penală cu prevederile Convenției Europene a drepturilor omului.
Permisibilitatea înregistrarii unor convorbiri sau a unor imagini în vederea abtinerii de probe în procesul penal, în lumina prevederilor Codului de procedura penala, ridica problema de a sti daca se încalca sau nu dispozitiile imperative cuprinse în art. 8 din Conventia europeana de la Strasbourg si în articolele din Constitutia României, care consacra principiul secretului corespondentei si a vietii private, în general.
Astfel, potrivit art. 8 din Conventia europeana privind protectia drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (CEDO), ratificata de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, „orice persoana are dreptul la respect pentru viata sa privata si de familie, domiciliul si corespondenta sa”. De principiu, art. 8 paragraful 1 al CEDO, protejând viata privata a persoanei, interzice ascultarile telefonice16 (interceptarea comunicatiilor, înregistrarile audiovideo).
În paragraful urmator al articolului amintit mai sus, se stipuleaza: „Nu este admis amestecul unei autoritati publice în exercitarea acestui drept decât în masura în care acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, într-o societate democratica, este necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, sau protejarea drepturilor si libertatilor altora”.
Rezulta, deci, ca CEDO admite restrângerea dreptului la intimitatea vietii private si de familie, la inviolabilitatea domiciliului si a corespondentei, numai cu respectarea cumulativa a patru conditii:
1) Interferenta (actiunea autoritatilor nationale) sa fie prevazuta de legea nationala;
2) Interferenta sa fie luata în scopul protejarii de catre stat a cel putin uneia dintre urmatoarele valori: securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, sau protejarea drepturilor si libertatilor altora;
3) Interferenta sa fie necesara într-o societate democratica;
4) Procedura legala din norma interna a statului a carui autoritate realizeaza interferenta cu drepturile prevazute de art. 8(1) trebuie sa enunte cu precizie conditiile si modalitatile cu care opereaza restrictia inviolabilitatii respective.
Trebuie menționat de asemenea faptul că și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale admite, prin prevederile art. 8 paragraful 2, amestecul unei autorități publice în exercitarea dreptului la respectarea vieții private și familiale a persoanei, a domiciliului său și a corespondenței sale, "în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale […]". Culegerea de informații și date cu privire la pregătirea săvârșirii unor infracțiuni sau la derularea acțiunilor cu caracter infracțional se realizează, fără îndoială, în scopul "desfășurării instrucției penale" (chiar dacă se face anterior momentului începerii urmăririi penale) și constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace de "prevenire a faptelor penale".
Articolul 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată și promulgată de Adunarea generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 217 A (III) din 10 decembrie 1948, prevede că "Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondență, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri". Același document internațional prevede însă, la pct. 2 al art. 29, că "În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurării recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți și în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale, într-o societate democratică".
Putem concluziona ca legiuitorul român a putut reglementa un cadru procesual pentru admisibilitatea înregistrărilor audio-video, în cadrul unui proces penal, ca procedee probatorii, respectând în același timp tratatele la care România este semnatară, precum și corelarea legislației cu cele ale altor state din uniunea europeană.
Capitolul V. Analizarea înregistrărilor audio sau video cu ajutorul criminalisticii.
5.1. Măsurarea înălțimii unei persoane pe baza imaginii digitale.
Atunci când se realizează fotografierea probelor criminalistice trebuie avută în vedere una dintre cele mai elementare reguli, aceea că fotografiile trebuie realizate întotdeauna cu un reper sau un etalon metric. Necesitatea efectyării unor măsurători pe fotografiile realizate poate să nu fie aparentă în momentul realizării fotografiilor. Ulterior, după ce probele nu mai există sau nu mai sunt accesibile, iar fotografiile efectuate sunt singurele surse de informații privin unele măsurători importante care au fost realizate eronat sau omise, această necesitate devine extrem de importantă.
„Simpla includere în imagine a unui etalon metric nu este suficientă pentru realizarea unei fotografii metrice corecte. Pentru aceasta este necesar ca planul filmului/ senzorului fotografic să fie paralel cu planul pe/în care se afla proba fotografiată, iar etalonul metric să fie în același plan cu obiectul ce trebuie măsurat. ”
Acestea fiind spuse, un etalon metric plasat în prim-planul unei imagini oblice nu oferă suficiente informații pentru măsurarea distanțelor în alte porțiuni ale imaginii. Informațiile metrice pe un etlaon liniar sunt strict unidimensionale, limitându-se la o linie dreaptă aflată în imagine.
Când suprafața fotografiată și planul filmului/ senzorului fotografic sunt paralele între ele, imaginea rezultată poate fi calibrată pe baza raportului dintre dimensiunea reală măsurată pe imagine. Acest raport se numește factor de mărire. În cazul imaginilor digitale, programul informatic calculează dimensiunea unui pixel din imagine pe baza raportului dintre numărul de pixel cuprinși în etalonul ilustrat în imagine și dimensiunea reală a acelui etalon, pe care o introduce utilizatorul. După calibrarea unei imagini, factorul de mărire este teoretic același în orice punct al planului ce conține etalonul metric, deci orice distanță poate fi stabilită cu ușurință.
Problemele intervin atunci când planul în care se află obiectul de interes (de exemplu, solul, podeaua, o intersecție etc.) și planul fotografic nu sunt paralele între ele (așa cum este în majoritatea situațiilor fotografice, indiferent de motive). În aceste cazuri, când imaginile sunt oblice, este necesar ca etalonul de referință să fie bidimensional pentru a permite efectuarea de măsurători pe baza imaginii. Cerințele minime ale acestui etalon de referință bidimensional sunt existența a minim patru puncte necoliniare (nu se află pe aceeași dreaptă) și coplanare (aflate în același pla) și cunoașterea prealabilă a distanței dintre acestea.*
Aceste cerințe sunt îndeplinite cu ușurință de un pătrat sau de o cruce realizată prin intersecția perpendiculară și mediană a două benzi. Cele două tipuri de etaloane sunt utilizate frecvent în fotogrammetria ciminalistică pentru stabilirea grilei de perspectivă, cu ajutorul căreia este posibiliă măsurarea și stabilirea poziției obiectelor aflate în același plan. În lipsa etaloanelor special introduse în imagine, pot fi utilizate și elemente din fotografie a căror formă permite trasarea grilei de perspectivă, de exemplu, plăci de gresie sau faianță, o coală din hârtie, etc., cu condiția ca acestea să fie în planul corespunzător și să aibă dimensiuni cunoscute.*
Fotogrammetria clasică este utilă pentru stabilirea dimensiunilor obiectelor de interes și a relațiilor dintre acestea doar în cazurile în care acestea se află în același plan cu pătratul (respectiv grila) de referință. Deci, în esență, măsurătorile sunt bidimensionale și nu sunt aplicabile, de exemplu, măsurării unei persoane aflate în picioare (ori a oricărui obiect vertical) este necesar ca măsurătorile să fie efectuate în planul vertical în care se află persoana respectivă.*
Problemele intervin atunci când trebuie trasată o grilă de referință care să respecte aceeași perspectivă cu pătratul de referință (aflat de regulă în planul orizontal al solului sau podelei), dar în același timp să fie perpendiculară pe acesta. Deși însăși poziția verticală a persoanei poate și este utilizată în prezent în acest scop, marja de eroare a acestei operațiuni este foarte mare, pentru că este foarte dificilă aprecierea manuală a unghiului de 90º între planul orizontal și cel vertical. De asemenea, comprimarea perspectivei datorită poziționării camerei video/aparatului foto face foarte dificilă efectuarea manuală a măsurătorilor.
Pătratul de referință poate fi amplasat și în alt plan decât cel orizontal, dar este important de amintit că numărul de grile derivate din grila de referință, în scopul trasării planului vertical în care se află persoana, trebuie să fie cât mai mic cu putință pentru a minimaliza erorile (marja de eroare crește în progresie aritmetică (fig. 3 și 4). Ideal, pătratul de referință trebuie să se afle în plan orizontal (pe cât posibil în locul în care s-a aflat persoana ce prezintă interes), iar planul vertical al persoanei să fie derviat direct din acesta.
Toate aspectele menționate anterior pot fi realizate practic cu ajutorul programului Adobe® Photoshop®*, considerat unul dintre cele mai performante editoare grafice.* Prin intermediul funcției „Vanishing Point” (Filter- Vanishing Point), acesta permite trasarea perspectivei imaginii pe baza unui plan de referință și apoi crearea unei grile de perspectivă.
După calibrarea grilei de perspectivă, pe baza etalonului (în exemplul de mai sus acesta este lățimea a trei plăci consecutive de gresie) este posibilă efectuarea unor măsurători corecte în întreg planul de perspectivă, chiar dacă vizual unele distanțe sunt de dimensiuni mai mari decât altele. O liniede măsurare prezintă două valori: o valoare ce indică lungimea liniei și o valoare ce indică unghiul sub care linia a fost trasată față de planul de perspectivă.
Din grila de perspectivă orizontală se poate deriva cu ușurință o grilă verticală care respectă aceeași perspectivă cu cea orizontală și ia în considerare și calibrarea. Ân partea superioară stânga a ferestrei de lucru se poate observa că grila verticală este perpendiculară pe cea orizontală (marcajul de culoare roție fig. 5)*
Măsurarea înâlțimii subiectului se realizează cu ajutorul utilitarului „Measure” din fereastra funcției Vanishing Point (fig 6)*, pe baza calibrării anterioare efectuate pe grila de perspectivă orizontală. Pentru o măsurătoare corectă este important ca linia de măsurătoare să aibă un unghi de 90° sau de 0° față de grila de perspectivă verticală din care face parte, iar punctele de controlde la extremitățile acesteia să fie poziționate corespunzător.
În exemplu abordat anterior au fost utilizate plăcile de gresie de pe podea pentru trasarea și calibrarea planului de referință și pentru crearea grilelor de perspectivă. Dacă însă în imagine nu sunt prezente elemente care să poată fi utilizate în acest scop, atunci este posibil ca în unele situații acestea să fie introduse ulterior. Pentru ca acest lucru să fie posibil este absolut necesar ca imaginea care conține etalonul să fie preluată în exact aceleași condiții de rezoluție, compresie și dimensiuni cu imaginea în litigiu, iar poziția sistemului de preluare a imaginii trebuie să fie neschimbată.
Aceste aspecte reprezintă marele avantaj al camerelor de supraveghere al sistemelor CCTV. Figura 7 reprezintă o imagine care ilustrează o persoană în poziție ortostatică, a cărei înălțime trebuie măsurată, iar în fig. 8 se observă etalonul pătrat de culoare albă, care a fost introdus pentru trasarea grilelor de perspectivă și efectuarea măsurătorilor.
Cele două imagini au fost suprapuse la aceeași scară cu ajutorul programului Adobe® Photoshop®, a fost trasat planul de referință și a fost calibrat prin metoda descrisă anterior. Întrucât cele două imagini au exact aceeași perspectivă este posibilă transferarea planului și grilelor de perspectivă, inclusiv a calibrării, de pe imaginea ce conține etalonul pe imaginea ce conține persoana a cărei înălțime trebuie măsurată.
Trebuie menționat faptul că înainte de trasarea planului de referință, realizarea calibrării și a extinderii grilelor de perspectivă a fost corectată cu aproximație aberația tip butoi*.
Acuratețea măsurătorilor este substanțial influențată de aberațiile geometrice ale imaginii, în special de aberația de tip butoi pentru că aceasta duce la deformarea elementelor din imagine și este frecvent întâlnită. Situația este agravată dacă subiectul a cărui înălțime trebuie măsurată nu se află în centrul imaginii (unde aberația este minimă), ci către margini (unde aberația are cea mai mare influență). Din acest motiv este important ca aberația tip butoi să fie corectată cât de bine se poate înainte de trasarea grilei de perspectivă și efectuarea măsurătorilor. Acest lucru poate fi realizat prin intermediul funcției „Lens Correction” din programul Adobe® Photoshop®.
Trasarea planului de referință poate fi influențată negativ de utilizator( care nu poziționează precis colțurile acestuia), de calitatea etalonului utilizat și de dimensiunile reduse ale imaginii. Dacă primele două probleme pot fi în majoritatea cazurilor rezolvate, în cazul celei de-a treia situația este mai complicată pentru că de multe ori imaginile puse la dispoziție de organele penale sunt de calitate redusă, în special cele care provin de la camerele sistemelor de supraveghere de tip CCTV.
Dimensiunile reduse ale imaginii fac dificilă și cresc gradul de subiectivism în alegerea unor repere importante, cum ar fi limita superioară a capului subiectului sau partea mediană a încălțamintei acestuia.
În plus față de acestea, dimensiunile reduse înseamnă că un număr redus de pixeli reprezintă câțiva centimetri în imagine. Un calcul simplu ne arată că dacă avem o imagine cu dimensiunile de 800×600 de pixeli care ilustrează o suprafață de 800×600 cm atunci 1 pixel reprezintă 1 cm din suprafața reală. Însa, de regulă, imaginile provenind de la camerele sistemelor de supraveghere furnizează imagini de dimensiuni mai mici și ilustrează suprafețe mai mari (cum ar fi interiorul unei societăți comerciale, o bezinărie, o parcare etc.), aspecte care agravează situația. De exemplu, în cazul unei imagini cu dimensiunile de 480×360 pixeli care ilustrează o suprafață de 1000×750 cm 1 pixel reprezintă mai mult de 2 cm din suprafața reală.*
Din situațiile exemplificate mai sus este ușor de observat faptul că o eroare de poziționare a unui punct de măsurare de numai 3, 4 pixeli poate avea consecințe importante asupra corectitudinii măsurătorii (mai ales dacă luăm în considerare că erorile se transmit în progresie aritmetică de la un plan de referință la altul).
Din aceste motive este imporant ca fiecare etapă a metodei de măsurare prezentate în cuprinsul lucrării să fie realizată cu cea mai mare atenție, recomandându-se ca întregul flux de lucru să fie repetat de cel puțin 10 ori, iar valoarea finală să reprezinte media aritmetică a tuturor măsurătorilor, cu indicarea marjei de eroare.*
5.2. Metode și tehnici moderne de identificare a persoanelor după voce și vorbire.
Identificarea persoanei după voce se înscrie, în prezent, printre metodele tehnico-științifice moderne pe care Criminalistica le pune în slujba stabilirii adevărului și descoperirii autorului. Referitor la această metodă nouă de identificare, se impune precizarea că ea nu se restrânge numai la cauzele penale, putând fi folosită cu succes și în cauzele civile.*
Sunt multe cazuri când reclamantul deupune în instanță, în procesele civile, pentru dovedirea plângerii sale, benzi magnetice sau înregistrari audio în format digital, pe care sunt înregistrate discuții din care rezultă, în mod indubitabil, dovada de care acesta are nevoie fie în susținerea pretențiilor, fie în identificarea pârâtului (de exemplu: acțiuni în constatare, acțiuni de divorț sau tăgadă a paternității, acțiuni pentru recunoașterea calității de moștenire și altele). În aceste cazuri, prin expertiza vocii și vorbirii, se poate stabili dacă fonogramele magnetice sau digitale în litigiu sunt autentice sau falsificate, metoda de falsificare și se poate identifica persoana căreia îi aparține vocea în litigiu.
Vocea poate fi definită ca rezultatul variațiilor periodice de presiune ale aerului în cavitățile supraglotice cu participarea mecanismului lingnopalatal.
Individualitatea vocii și vorbirii, determinată de diverse particularități anatomice și fiziologice, permite identificarea sigură a unei persoane de alta, pe baza unor caracteristici de natură diferită (atunci când există urme sonore ale vocii și vorbirii,c are au fost înregistrate fonic cu ajutorul mijloacelor electronice, în timpul comiterii faptei) ori a unuia din episoadele sale.
Examinarea criminalistică a urmelor sonore pentru identificarea persoanelor, inclusiv pentru constatarea unor împrejurări în care a fost săvârșită o infracțiune, a devenit posibilă datorită punerii la punct a unor metode și mijloace științifice, la care și-au adus o contribuție importantă și cercetătorii români. Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, fundamentul științific al acestei metode constă în specificitatea elementelor anatomo-fiziologice și patologice proprii fiecărei voci, adică particularitățile ce determină individualitatea vocii fiecărei persoane și care sunt următoarele:
a) Modificările vocii în funcție de vârstă urmează calea evoluției fiziologice a organismului, începând cu etapa de formare a vocii (în copilărie, în tinerețe), etapa vocii stabilizate a adultului și suferind unele modificări de involuție la oamenii în vârstă.
După pubertate( în special la băieții între 12-15 ani) vocea se stabilizează pentru tot restul vieții până la bătrânețe, ceea ce presupune că în tot acest interval de timp caracteristicile generale și individuale proprii anatomiei și fiziologiei aparatului fonator al fiecărei persoane își mențin o stare relativ neschimbătoare. Odată cu înaintarea în vârstă scade debitul vocal, respectiv numărul mediu de sunete sau cuvinte emise în unitatea de timp. Drept urmare, se constată că la oamenii vârstnici ritmul verbal este mai lent decât la adulți. De multe ori se instalează chiar un fel de răgușeală sau, mai bine zis, o deformare a timbrului vocii, caracterizată de o frecvență joasă și o intensitate mai slabă.
De asemenea, odată cu înaintarea în vârstă se produc modificări în articularea frazelor, timpul de fonație se lungește datorită ritmului mai lent, iar perioada de emisiune a vocalelor se scurtează în funcție de dificultățile debitului respirator. La unele persoane apare și fenomenul de voce termurată ca urmare a neconcordanței între stimulii primiți și răspunsul dat de mușchii coardelor vocale.
b) Particularitățile de construcție ale aparatului fonorespirator. Toate componenetele aparatului fonorespirator (plămâni, trahee, laringe, coarde vocale, cavitate bucală, mușchiul diafragm, orificiile nazale) au o construcție proprie fiecărei persoane, care se înscrie în cadrul anatomic general. Cu alte cuvinte, configurația gâtului, a cavității bucale, inclusiv fosele nazale fac astfel încât sunetele emise să se situeze pe o anumită bandă de frecvență specifică fiecărui individ. De asemenea, lungimea, grosimea și gradul de elasticitate ale coardelor vocale, care ocupă un loc important în actul fonator, contribuie la generarea unor caracteristici individuale ale vocii.
c) Particularități prezentate de funcția fonatorie. În fiziologia actului respirator pot apărea o serie de particularități care se reflectă în intensitatea și durata vocii, exercitând totodată și o influență miotatică, mai mult sau mai puțin a tonului coardelor vocale.*
Particularitățile funcției fonatorii sunt determinate de fiziologia specifică actului respirator și, îndeosebi, de modul de comportare a coardelor vocale. Intensitatea sunetului este în funcție de rezistența coardelor vocale, de presiunea și viteza aerului expirat. Vibrațiile coardelor vocale sunt amplificate în cavitatea bucală și modificate cu ajutorul limbii. Aceste particularități se reflectă în cele trei caracteristici principlae ale vocii: timbru, frecvență și intensitate. Primele două prezintă o importanță deosebită pentru identificarea persoanei, întrucât scapă controlului conștient al acesteia.
d) Particularități determinate de modificări ale apratului fonorespirator. Acestea apar, de regulă ca urmare a unor maladii, cum ar fi: laringitele, faringitele, paraliziilem diafoniile de natură psihică, ce includ o gamă de modificări, de la o simplă răgușeală până la afonie. Pot apărea, de asemenea, unele dizormonii constituționale, caracteristice fiecărei persoane, cum ar fi:
– discrepanțele dintre un aparat respirator mare și un laringe mic;
– discrepanțele între un aparat respirator slab dezvoltat și un laringe puternic;
– existența unei respirații inverse sau respirației de tip costal, etc.
Toate acestea contribuie alături de celelalte elemente descrise anterior la individualizarea vocii unei perosane.
Praticularitățile enunțate nu ar putea servi pe deplin identificării persoanei după voce, dacă vocea nu ar avea proprietatea de a fi stabilă. Din momentul schimbării vocii la pubertate, aceasta rămâne relativ stabilă pe întreaga durată a vieții. Bineînțeles că aumite modificări apar pe măsura înaintării în vârstă sau în ipoteza unor maladii ale aparatului fonorespirator.
e) Particularități determinate de unele maladii ale aparatului fonorespirator. Sunetul vocal prezintă întotdeauna aceleați caracteristici generale și individuale, cu condiția ca starea funcțională a tuturor elementelor ce contribuie la elaborarea lui să fie normală. Orice modificare ce apare la nivelul apratului respirator, coardele vocale, laringelui, faringelui, sinusurilor, cavităților nazale și bucale va produce modificări ale vocii.*
Disfoniile hipochinetice, paraliziile miopatice sau laringiene, asociate cu laringitele cronice și disfoniile psihice fac să apară perturbări ale vocii, cum sunt: răgușelile, diminuarea intensității, scăderea înălțimii tonului, apariția unor pauze tot mai lungi între fraze, atimbrarea vocii, amputarea sfârșitului cuvintelor sau frazelor, apariția sunetelor bitonate, ștrangularea vocii și uneori chiar instalarea afoniei. Atunci când persoana de la care s-a înregistrat vocea și vorbirea în litigiu și cea de comparație suferă de una din maladiile enunțate, acesta va conduce la apariția unor caracteristici individuale suplimentare, care vor contribui alături de celelalte la realizarea identificării.
Pentru determinarea și aprecierea științifică a caracteristicilor vocii și vorbirii sunt necesare mijloace tehnice speciale de înregistrarem de tipul sonografelor, care permit analizarea complexă a caracteristicilor generale și individuale fonoacustice. Aceste aparate vizualizează caracteristicile vocii prin transcrierea lor grafică, sub forma "vocogramelor".
Principalii parametrii fizici ai sunetelor evidențiați de sonograf sunt: frecvența, intensitatea și durata acestora. Expertiza criminalistică a vocii și vorbirii, a imaginii de caracteristici generale și individuale importante pentru identificarea persoanelor.
Caracteristicile vocii pot fi:
a) Caracteristicile acustice generale ale vorbirii:
– Configurația de ansamblu a formanților transcriși pe vocogramă. Formanții reprezintă transcrierea vocalelor și consoanelor sub formă de desene caracteristice care redau frecvențele centrale, corespunzătoare cu frecvențele de rezonanță ale cavității bucale.
– Durata de pronunțare a unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte.
– Intensitatea vocii.
Toate aceste caracteristicii generale servesc la restrângerea cercului de persoane suspecte. Întrucât fiecare limbă își are particularitățile fonetice proprii* a apărut necesitatea elaborării unei metode de identificare a persoanelor după voce și vorbire în limba română. Sunetele care oferă caracteristici generale și individuale de identificare a persoanelor după voce și vorbire sunt vocalele și consoanele.
b) Caracteristicile acustice individuale sunt formate dintr-un complex de frecvențe alcătuit din:
– frecvența de rezonanță a cavității aparatului vocal (formanții);
– frecvența specifică sunetelor nazale și frecvența vocii, în examinarea frecvenței vocii se are în vedere frecvența formanților și, mai ales, frecvența tonului fundamental (apreciată ca o caracteristică neschimbătoare a vocii).*
Vorbirea se caracterizează, în general, prin particularități de expresie și stil, specifice unui anumit grup de persoane. Elementele de natură să permită individualizarea vorbitorului se grupează în:
– particularități fonetice (accent, intonație, prescurtări de cuvinte, pronunțarea cuvintelor străine);
– particularități fonetice străine. (întâlnite la persoanele care au o altă limbă maternă decât cea vorbită în momentul audiției):
– defecțiunile de pronunție și particularitățile lexicale, cum sunt, de exemplu, cele specificate regiunii din care provine vorbitorul sau cele caracteristice anumitor profesii.
Aceste particularități privind modul de a vorbi al unei persoane pot fi recunoscute de către martori sau victimă cu ocazia prezentării pentru recunoaștere a unui suspect, după voce și vorbire, activitate ce o desfășoară organul judiciar după anumite reguli tactice specifice.
Recunoașterea persoanei după voce se poate realiza și prin metode biometrice. Una dintre cele mai simpe metode biometrice de identificare a unei persoane este recunoașterea vocală. Caracteristicile vocale ale persoanelor sunt determinate de aspectele fiziologice ale sistemului vocal uman. Vibrațiile sonore sunt produse de corzile vocale. Ulterior oscilațiile sunt modificate de mărimea cavității bucale, de poziția limbii, de forma și mărimea buzelor. Toți acești factori fac unică vocea unei persoane.
Spre exemplificare sunt prezentate în anexă două grafice (fig. 9 și 10) ale intesităților vocale produse de două persoane diferite, la pronunțarea unei fraze.
Comportamentele spectrale conțin multe informații care ar fi dificil de păstrat în totalitate. Aceste informații sunt filtrate într-un automat bazat, de regulă, pe un model Markov, care elimină informația redundantă, simplificând mult procedura de identificare.
Informația achiziționată este memorată (când se urmărește înscrierea în baza de date) dacă se dorește identificarea.
Dispozitivul electronic este capabil să facă diferența între puterile spectrale ale semnelor, cu schema bloc (fig. 11), convertește semnalul analogic într-un semnal digital (ADC- Analog to Digital Converter), semnal care apoi este descompus în componentele sale spectrale printr-o transformare rapidă FFT (Fat Fourier Transform).
Timpul necesar recunoașterii poate varia (de la producător la producător) de la 6 la 20 de secunde.
Organele de urmărire penală, instanțele de judecată, cât și părțile în procesul penal, în conformitate cu prevederile legislației în vigoare, pot solicita efectuarea de expertize criminalistice de identificare a persoanelor pe baza vocii și vorbirii înregistrate pe diferite suporturi, de autentificare a înregistrărilor audio, în vederea probării vinovăției sau lămuririi împrejurărilor, în care s-a comis o infracțiune.
Prin destinația și problemele pe care le poate rezolva, expertiza criminalistică a vocii și vorbirii nu se rezumă doar la identificarea persoanei, ci și la alte aspecte pentru care se pot oferi răspunsuri utile la întrebările adresate de organele judiciare, cum ar fi: stabilirea autenticității înregistrărilor audio; identificarea persoanei vorbitoruluicu respectarea anumitor condiții de calitate privind înregistrarea în litigiu și având la dispoziție modele de comparație, pe baza cărora se pot obține date privind sexul,vârsta, profesia, zona din care provine vorbitorul, eventuale afecțiuni ale aparatului fonorespirator, dacă a citit sau a vorbit liber, dacă a fost constrâns să vorbească, dacă se afla în stare de stres etc. ; stabilirea eventualelor deghizări ale vocii și vorbirii, realizate prin acoperirea telefonului cu o batistă, vorbirea în șoaptă, modificarea tonalității, astuparea nasului etc.; stabilirea infracțiunilor care se pot realiza pe cale vocală se pot distinge cele de amenințare, șantaj, insulta, ofensă, ultraj, propuneri idencente, trafic de influență, dare și luare de mită, corupție, denunțare calomnioasă, mărturie mincinoasă, precum și cele de amenințare la adresa siguranței naționale, etc.*
Cu privire la posibilitățile teoretice și practice de efectuare a expertizei vocii, trebuie subliniată utilitatea pe care o au metodele de depistare a încercărilor de falsificare a înregistrărilor audio.
Metoda de expertiză a vocii și vorbirii în limba română stabilește mijloacele, principiile, procedeele și tehnicile folosite în examinarea urmelor sonore ale vocii și vorbirii, precum și a modelelor de comparație, pentru a putea răspunde ăntrebărilor formulate de organele judiciare. Prin urmă sonoră a vocii și vorbirii se înțelege amprenta magnetică purtătoare a caracteristicilor generale și individuale proprii vorbitorului imprimată pe pista unei benzi de magnetofon, reportofon, bandă video-magnetică, a cărei examinare într-un laborator fonocriminalistic poate conducela identificarea vorbitorului și stabilirea falsurilor.
„Metoda de expertiză elaborată de dr. Ion Anghelescu este o metodă complexă în cadrul căreia se parcurg mai multe etape de examinare și demonstrație, folosind procedee și tehnici de lucru specifice examinării vocii și vorbirii. Etapele parcurse de expert, potrivit metodei românești de expertiză fonocriminalistică a vocii și vorbirii, sunt următoarele:
– etapa examinării preliminare a materialului supus expertizei;
– etapa examinării separate a pieselor în litigiul și a modelelor de comparație;
– etapa examinării comparative a caracteristicilor generale și individuale ale vocii și vorbirii;
– etapa demonstrării asemănărilor sau deosebirilor constante;
– etapa formulării concluziilor de către expert (certe pozitiv sau negativ, de probabilitate sau de imposibilitate a rezolvării problemei). ”
Concluzii.
În urma aspectelor prezentate în această lucrare, pot doar să concluzionez, că amplificarea elementului infracțional precum și evoluția constantă a tehnologiei, care pe de o parte ajută la realizarea unor infracțiuni, iar pe de altă parte ocupă un rol foarte important în combaterea elementelor infracționale. Însă pentru a putea utiliza aceste noi thenologii în combaterea infracțiunilor, trebuie ca acestea să încalce anumite drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul la intimitate și dreptul familiei.
De asemenea consider că legiuitorul român încearcă să permită combaterea eficientă a infracțiunilor cu un efect intrusiv minim în drepturile cetățenilor, dar în același timp să permită utlizarea în parametrii optimi a noii tehnologii pentru eliminarea și stoparea infracțiunilor. În acest sens putem observa recalificarea statutului a înregistrărilor audio sau video în procedee probatori, de asemena utlizarea unei noi sintagme „supravegherea tehnică” pentru a putea permite introducerea noilor elemente produse de dezvoltarea tehnologiilor ce pot ajuta în soluționarea cauzelor penale, dar care în același timp au în comun cu interceptările și realizările de înregistrări audio sau video factorul intrusiv în viața subiecților monitorizați.
ANEXE
Fig. 1:
Fig. 2:
Fig. 3:
Fig. 4:
Fig. 5:
Fig. 6:
Fig. 7:
Fig. 8:
Fig. 9:
Fig 10:
Fig. 11:
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, monografii, cursuri universitare și alte lucrări de specialitate
1. Traian Pop, Drept procesual penal, vol. III, Cluj, 1947;
2. Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ediția a 2-a, editura Hamagiu;
3. Vincent Berger, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului;
II. Articole și studii de specialitate
1. Christopher D. Duncan, Advanced Crime Scene Photography, Boca Raton, Florida, editura CRC Press LLC;
2. Metode și tehnici moderne de identificare a persoanelor după voce și vorbire, Conf. Univ. dr. Adrian Iacob, Lector univ. dr. Ioan Liviu Tâut, Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, revista de criminalistică nr. 6, decembrie 2011, Vol. XI.
3. Măsurarea înâlțimii persoanelor aflate în poziție ortostatică pe baza imaginilor digitale, subcomisar Valentin Iulian Eupure, expert criminalist, Institutul Național de Criminlaistică, revista de criminalistică nr. 5, octombrie 2012, vol. XII.
III. Acte normative
1. Noul Cod de procedură penală;
2. Legea nr. 141/1996 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală;
3. Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale;
4. Legea nr. 26/1994 privind organizarea și funcționarea Poliției Române;
5. Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României;
6. Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului;
7. Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică;
IV. Surse Internet
1. http://en.wikipedia.org/wiki/Surveillance
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, monografii, cursuri universitare și alte lucrări de specialitate
1. Traian Pop, Drept procesual penal, vol. III, Cluj, 1947;
2. Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ediția a 2-a, editura Hamagiu;
3. Vincent Berger, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului;
II. Articole și studii de specialitate
1. Christopher D. Duncan, Advanced Crime Scene Photography, Boca Raton, Florida, editura CRC Press LLC;
2. Metode și tehnici moderne de identificare a persoanelor după voce și vorbire, Conf. Univ. dr. Adrian Iacob, Lector univ. dr. Ioan Liviu Tâut, Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, revista de criminalistică nr. 6, decembrie 2011, Vol. XI.
3. Măsurarea înâlțimii persoanelor aflate în poziție ortostatică pe baza imaginilor digitale, subcomisar Valentin Iulian Eupure, expert criminalist, Institutul Național de Criminlaistică, revista de criminalistică nr. 5, octombrie 2012, vol. XII.
III. Acte normative
1. Noul Cod de procedură penală;
2. Legea nr. 141/1996 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală;
3. Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale;
4. Legea nr. 26/1994 privind organizarea și funcționarea Poliției Române;
5. Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României;
6. Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului;
7. Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică;
IV. Surse Internet
1. http://en.wikipedia.org/wiki/Surveillance
ANEXE
Fig. 1:
Fig. 2:
Fig. 3:
Fig. 4:
Fig. 5:
Fig. 6:
Fig. 7:
Fig. 8:
Fig. 9:
Fig 10:
Fig. 11:
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Inregistrari Audio Video, Mijloace de Proba In Procesul Penal (ID: 128240)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.