Inregistrarea Persoanelor – Instrument CU Relevanta Demografica Si Administrativa
ÎNREGISTRAREA PERSOANELOR – INSTRUMENT CU RELEVANȚĂ DEMOGRAFICĂ ȘI ADMINISTRATIVĂ
CAPITOLUL 1. Sursele de informare ale demografiei………………..6
Recensământul populației……………………………………………………………………..7
Categorii de informații………………………………………………………………….7
Dificultățile acoperirii complete, simultaneității și periodicității…………..9
Tehnicile de recensământ…………………………………………………………..10
Starea civilă…………………………………………………………………………………………12
Istoricul stării civile în România……………………………………………………12
Atribuții principale ale serviciului de stare civilă……………………………..14
Conținut și prelucrare…………………………………………………………………16
Anchetele și monografiile socio-demografice……………………………………….16
Anchetele complementare de recensământ și marile anchete permanente………………………………………………………………………………17
Anchetele naționale ca substituit al recensământului sau al stării
civile………………………………………………………………………………………..18
Anchetele monografice………………………………………………………………19
Înregistrarea persoanelor și ținerea evidenței acestora……………………………………………………………………………………………………..20
Organizare și atribuțiile Inspectoratului Național pentru Evidența Persoanelor (I.N.E.P.)…………………………………………………………………………..20
Înregistrarea datelor la nivel local………………………………………………..21
Rolul și importanța ținerii evidenței persoanelor…………………………………..22
Organizarea activității de ținere a evidenței persoanelor……………………….22
Structura R.N.E.P. ……………………………………………………………………………….23
Componentele R.N.E.P. ……………………………………………………………………….25
Evidența centrală……………………………………………………………………….25
Evidența județeană…………………………………………………………………….26
Evidența locală………………………………………………………………………….26
Atribuții ale serviciului public comunitar de evidență a persoanelor………27
Înregistrarea datelor privind persoana fizică și actualizarea acestora…………………………………………………………………………….29
Înregistrarea mișcării naturale: nașterile și decesele…………………………….30
Înregistrarea în R.N.E.P. a nașterii………………………………………………32
Codul numeric personal (C.N.P.)…………………………………………………37
Înregistrarea în R.N.E.P. a decesului…………………………………………..42
Înregistrarea modificărilor intervenite asupra datelor de stare civilă……..46
Înregistrarea căsătoriei………………………………………………………………48
Înregistrarea divorțului……………………………………………………………….48
Disfuncționalități în activitatea de înregistrare a evenimentelor demografice……………………………………………………………………………..50
Înregistrarea mișcării migratorii……………………………………………………………51
Aspecte contemporane privind procesul tranziției demografice ………………………………………………………………………….56
Concluzii……………………………………………………………………..63
……………………………………………………………………………………………………….71
………………………………………………………………………………………..83
CAPITOLUL 1 – Sursele de informare ale demografiei
Populația este definită drept „colectivitate umană identificată printr-un ansamblu de caracteristici specifice și legități proprii de dezvoltare”. Este un subiect interdisciplinar deoarece nu există o știință unică a populației.
Studiul populației a dat naștere, in timp, mai multor ramuri și subramuri științifice: Statistică socială, geografie socială, polici economice și politici geografice.
Delimitarea corectă a unei anumite populații impune asocierea concomitentă a categoriilor de spațiu și timp. Se vorbește, astfel, de populația unei localități, a unei regiuni administrative, populația unei țări, populația diverselor continente sau populație mondială.
Sistem cu trăsături specifice, populația este în același timp unul din principalele subsisteme ale economiei naționale. Este de neconceput desfășurarea oricărei activități economice sau sociale, existența societății, în general, făcând abstracție de colectivitatea umană. Acest fapt explică și necesitatea cunoașterii populației, manifestată o dată cu apariția primelor forme de organizare statală.
Populația constituie una din cele mai complexe colectivități statistice datorită diversității caracteristicilor care fac obiectul observării, al multiplelor legături de intercondiționare și interdependențe dintre fenomenele demografice și cele social-economice (1).
Populația nu este doar un agregat statistic, o sumă de indivizi, un număr sau un sistem relativ autonom determinat de nașteri și de decese; populația se caracterizează printr-o mare complexitate; prin interdependențe în care factorii biologici se înlănțuiesc cu cei sociali, economici, culturali (2).
Una din preocupările fundamentale ale contemporaneității se referă la modalitățile în care poate fi rezolvată cursa inegală dintre creșterea populației și asicurarea mijloacelor de subzistență la un nivel decent, unul din elementele esențiale ale așa-numitei corelații demo-economice. În domeniul populației, conceptele și
1. V. Sora, I. Hristache, C. Mihăescu, Demografie și Statistică Socială, Editura Economică, București 1996
2. V. Trebici, I. Ghinciu, Demografie și Etnografie, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1986
metodele de analiză sunt oferite de către demografie, știință socială, având ca obiect
studiul populațiilor umane și tratând dimensiunea, structura, evoluția și caracteristicile lor.
Sistemul informațional demografic este constituit din mai multe verigi, fiecare având un scop bine precizat și care urmăresc să răspundă pe deplin necesităților formulate anterior.
Cele mai importante surse de informații în demografie sunt:
recensământul populației;
starea civilă;
anchetele și monografiile demografice.
Se beneficiază aproape peste tot în lume, dar cu o eficacitate foarte variabilă după loc, de un dublu sistem de procedură a statisticilor demografice, asociind înregiatrarea continuă a nașterilor și deceselor în registrul de stare civilă, încredințat autorităților locale, la colectarea periodică de observații asupra componenței populației metoda recensămintelor organizate de autoritățile centrale.
1.1. Recensământul populației
Recensământul populației este una din principalele forme de observare în statistica demografică. Scopul principal pe care îl urmărește este legat de necesitatea cunoașterii numărului și structurii populației la un moment dat.
Primul recensământ al populației pe teritoriul țării noastre, care îmbracă unele din trăsăturile recensămintelor moderne, este considerat cel efectuat în anul 1838 în timpul Regulamentului Organic.
Categorii de informații
Informații asupra localizării
Recensământul urmărește cu prioritate să surprindă, de o manieră exhaustivă gospodăriile și indivizii prezenți în diferite locuri în momentul înregistrării. Indivizii în deplasare sunt în general înregistrați la locul reședinței lor obișnuite. Când chestionarele sunt detaliate, ele pot merge până la informții privind locul de naștere, reședința anteriaoră, locul de muncă, etc.
Informațiile demografice propriu-zise
Toate recensămintele relevă vârsta și sexul indivizilor, și, în general, câteva date despre legăturile matrimoniale și familiale. Este, de exemplu, recomandat a se interesa asupra numărului total de copii pe care fiecare femeie îi aduce pe lume, pentru a-l confrunta cu cel de copii în viață. În cazuri din ce în ce mai frecvente, o serie de întrebări privesc căsătoria, divorțurile și componența gospodăriilor și a familiilor.
Informațiile socio – culturale
Adesea, o anume proritate este acordată datelor privind școlarizarea și gradul de instruire. Multe dintre recensăminte culeg informații asupra naționalității indivizilor, apartenența etnică și religioasă, ca și asupra limbilor folosite.
Informațiile socio – economice
Toate recensămintele moderne acordă o mare importanță chestiunilor privitoare la activitate, profesie și ramura de activitateeconomică a indivizilor. Ele oferă astfel, informții prețioase asupra funcționării sistemelor economice și, direct sau indirect, asupra principalelor mijloace de existență a familiilor.
Informații asupra locuinței
În destul de multe țări, recensămîntul gospodăriilor oferă ocazia de a întocmi inventarul locuințelor. El este însoțit de întrebări privind imobilele și locuințele, precum și tipul lor de ocupare. De fapt, conținutul recensămintelor este foarte valabil. În jurul unui nucleu de întrebări elementare, definite în funcție de centrele de interes ale guvernelor și de mijloacele pe care acestea vor și pot să le consacre scopului.
Un instrument în serviciul statului
Nu trebuie uitat că recensămîntul este un act oficial, ordonat de guvern și sub responsabiliatea sa și este organizat de către administrația publică. Dubla dimensiune, exhaustivă și teritoarială, a principalelor caracteristici a fiecărei persoane răspunde triplei folosințe pentru care statele o reclamă:
cunoașterea situației populației, în scopul unei mai bune administrări;
realizarea unei baze de date teritoriale pentru a asigura funcționarea administrației (repartizarea funcționarilor, subvențiilor sau echipamentelor, în funcție de efectivele populației locale, etc.);
dotarea cu un instrument fundamental pentru planificarea economică și socială și amenajarea regională;
1.1.2. Dificultățile acoperirii complete, simultaneității și periodicității
Recensământul nu poate să răspundă obiectivelor care îi sunt atribuite decât dacă este realizat cu atenție și rigoare, dar, în practică, completitudinea unui recensământ nu este niciodată totală, mai ales dacă teritoriul considerat este vast și eterogen. In țările dezvoltate, ecartul omisiunilor se situează între 1-3%, în timp ce în țările subdezvoltate, acesta este mult mai mare.
Practic, este imposibil de a recenza toți indivizii la același moment pe tot teritoriul. În lipsă, se adună ansamblul informațiilor la o oră precisă, la o anumită dată, ceea ce poate fi sursă de erori sau confuzii dacă operațiile de recensământ se întind prea mult în timp.
În fine, este de dorit ca operațiile de recensământ să se deruleze periodic. Națiunile Unite preconizează ca fiecare țară să le realizeze în cursul anilor care se termină în 0 sau 1. Dacă anumite țări urmează aceste recomandări și merg dincolo de acesta realizând recensăminte intermediare în anii terminați în 5 sau 6, multe altele sunt constrînse, din necesități tehnice sau financiare, sau de circumstanțe politice, să dea recensămintelor lor o peridicitate neregulată, care prejudiciază utilizarea lor științifică (1).
1. V. Sora, I. Hristache, C. Mihăescu, Demografie și Statistică Socială, Editura Economică, București 1996
1.1.3. mbracă unele din trăsăturile recensămintelor moderne, este considerat cel efectuat în anul 1838 în timpul Regulamentului Organic.
Categorii de informații
Informații asupra localizării
Recensământul urmărește cu prioritate să surprindă, de o manieră exhaustivă gospodăriile și indivizii prezenți în diferite locuri în momentul înregistrării. Indivizii în deplasare sunt în general înregistrați la locul reședinței lor obișnuite. Când chestionarele sunt detaliate, ele pot merge până la informții privind locul de naștere, reședința anteriaoră, locul de muncă, etc.
Informațiile demografice propriu-zise
Toate recensămintele relevă vârsta și sexul indivizilor, și, în general, câteva date despre legăturile matrimoniale și familiale. Este, de exemplu, recomandat a se interesa asupra numărului total de copii pe care fiecare femeie îi aduce pe lume, pentru a-l confrunta cu cel de copii în viață. În cazuri din ce în ce mai frecvente, o serie de întrebări privesc căsătoria, divorțurile și componența gospodăriilor și a familiilor.
Informațiile socio – culturale
Adesea, o anume proritate este acordată datelor privind școlarizarea și gradul de instruire. Multe dintre recensăminte culeg informații asupra naționalității indivizilor, apartenența etnică și religioasă, ca și asupra limbilor folosite.
Informațiile socio – economice
Toate recensămintele moderne acordă o mare importanță chestiunilor privitoare la activitate, profesie și ramura de activitateeconomică a indivizilor. Ele oferă astfel, informții prețioase asupra funcționării sistemelor economice și, direct sau indirect, asupra principalelor mijloace de existență a familiilor.
Informații asupra locuinței
În destul de multe țări, recensămîntul gospodăriilor oferă ocazia de a întocmi inventarul locuințelor. El este însoțit de întrebări privind imobilele și locuințele, precum și tipul lor de ocupare. De fapt, conținutul recensămintelor este foarte valabil. În jurul unui nucleu de întrebări elementare, definite în funcție de centrele de interes ale guvernelor și de mijloacele pe care acestea vor și pot să le consacre scopului.
Un instrument în serviciul statului
Nu trebuie uitat că recensămîntul este un act oficial, ordonat de guvern și sub responsabiliatea sa și este organizat de către administrația publică. Dubla dimensiune, exhaustivă și teritoarială, a principalelor caracteristici a fiecărei persoane răspunde triplei folosințe pentru care statele o reclamă:
cunoașterea situației populației, în scopul unei mai bune administrări;
realizarea unei baze de date teritoriale pentru a asigura funcționarea administrației (repartizarea funcționarilor, subvențiilor sau echipamentelor, în funcție de efectivele populației locale, etc.);
dotarea cu un instrument fundamental pentru planificarea economică și socială și amenajarea regională;
1.1.2. Dificultățile acoperirii complete, simultaneității și periodicității
Recensământul nu poate să răspundă obiectivelor care îi sunt atribuite decât dacă este realizat cu atenție și rigoare, dar, în practică, completitudinea unui recensământ nu este niciodată totală, mai ales dacă teritoriul considerat este vast și eterogen. In țările dezvoltate, ecartul omisiunilor se situează între 1-3%, în timp ce în țările subdezvoltate, acesta este mult mai mare.
Practic, este imposibil de a recenza toți indivizii la același moment pe tot teritoriul. În lipsă, se adună ansamblul informațiilor la o oră precisă, la o anumită dată, ceea ce poate fi sursă de erori sau confuzii dacă operațiile de recensământ se întind prea mult în timp.
În fine, este de dorit ca operațiile de recensământ să se deruleze periodic. Națiunile Unite preconizează ca fiecare țară să le realizeze în cursul anilor care se termină în 0 sau 1. Dacă anumite țări urmează aceste recomandări și merg dincolo de acesta realizând recensăminte intermediare în anii terminați în 5 sau 6, multe altele sunt constrînse, din necesități tehnice sau financiare, sau de circumstanțe politice, să dea recensămintelor lor o peridicitate neregulată, care prejudiciază utilizarea lor științifică (1).
1. V. Sora, I. Hristache, C. Mihăescu, Demografie și Statistică Socială, Editura Economică, București 1996
1.1.3. Tehnicile de recensământ
Implicând statul, orice recensământ este precedat de o fază prealabilă, politică și administrativă. Se cuvine mai întâi a fundamenta legal recensământul, a-i defini obiectivele, a stabili mijloacele umane și financiare necesare, apoi de a fixa calendarul celor trei serii succesive de operații: pregătirea, colectarea propriu-zisă și prelucrarea.
Faza pregătitoare
Această fază este cea mai delicată, deoarece de rogoarea execuției sale depinde în mare parte calitatea recensământului. Ea include mai multe operații distincte:
organizarea administrării recensământului, recrutarea și formarea personalului de colectare, control și sesizare;
conceperea și testarea chestionarului (formulalului);
testarea pe un eșantion limitat.
Faza de adunare a datelor
Aceasta este faza cea mai scurtă, când țările pot face alegerea gospodăririi, un agent colector vine apoi și adună buletinele care au fost completate sau ajută eventual la completarea lor. În țările subdezvolate, unde analfabetismul este încă foarte răspândit, se utilizează mai degrabă metoda interviului. Fiecare recenzor adună direct informațiile și le notează el însuși în formular.
Dacă în primul caz corectitudinea recensământului depinde înainte de numărul
de recenzori și de timpul de care dispune pentru fiecare interviu, dar, în același timp de posibilitățile reale de a contacta populațiile diseminate în locuri greu accesibile sau rebele la orice operație de control administrativ. Oricare ar fi metoda utilizată, anchetele de control permit evaluarea erorilor de înregistrare și calitatea răspunsurilor.
Faza de prelucrare
Chestionarele grupate sau aranjate de către agenții recenzori sunt regrupate, verificate și regrupate, apoi tratate informatic în funcție de un program de exploatare minimal prestabilit. Rezultatele sunt pubilcate în valuri succesive: în primul rând estimările, apoi rezultatele preliminare extrase din sondaje asupra ansamblului de buletine pe gospodării, apoi rezultatele definitive, rezultate din exploatarea exhaustivă a datelor. Prelucrările ulterioare permit extragerea la cerere a datelor care nu au fost considerate dezirabile sau utile de reținut în momentul primelor exploatări. Numai când toate aceste operațiuni sunt treminate, adică după un răstimp relativ lung, timp în care caracteristicile populației s-au schimbat deja, se pot dezvolta studii de toate tipurile privind populația.
Complexitatea și costul lor explică de ce recensămintele nu sunt totdeauna realizate cu frecvența și calitatea pe care le recomandă ONU. Nu numai că nu toate țările nu dispun de un recensământ recent, din ce în ce mai piține , ce-i drept, ca Omanul sau Afganistanul, nu au realizat niciodată o numărătoare completă a populațiilor lor.
În cursul secolului XX au avut loc în România opt recensăminte: 19 decembrie 1912, 29 decembrie 1930, 6 aprilie 1941, 25 ianuarie 1948, 21 februarie 1956, 15 martie 1966, 5 ianuarie 1977, 7 ianuarie 1992, 18 martie 2002 (vezi tabelul) (1).
Populația și densitatea populației la recensăminte a județului Galați
1. I.N.S., Anuarul statistic al României , ediția 2007, pg. 84
1.2. Starea civilă
Diferită prin forma și obiectul său de recensământ, starea civilă furnizează celălalt izvor fundamental al informării demografice, deși finalitatea sa științifică nu este mai evidentă decât cea a recensământului. Termenul de stare civilă este el însuși puțin ambiguu pentru că desemnează în același timp condiția unei persoane sub raportul nașterii sale, a legăturilor de familie și de rudenie, a căsătoriei sau decesului sau/și serviciul public însărcinat să constate și să ateste ansamblul acestor fapte.
Funcția sa este în mod fundamental legală, aflată, de regulă sub controlul magistraților. Prelucrarea statistică a datelor din registrele de stare civilă permite totuși urmărirea evoluției natalității, mortalității și a altor evenimente demografice.
Starea civilă începe odată cu nașterea persoanei și încetează la moartea sau declararea judecătorească a morții acesteia. Statutul civil cuprinde un ansamblu de elemente ce individualizează o persoană ca subiect de drepturi și obligații și îi stabilește poziția sa juridică față de familia din care face parte.
Istoricul stării civile în România
Statistica stării civile reprezintă totalitatea acțiunilor de culegere și prelucrare a informațiilor privitoare la nașteri, decese, căsătorii și divorțuri. Fiecare dintre aceste evenimente demografice este astăzi înregistrat oficial de către servicii ale statului având tocmai aceste funcțiuni. În țara noastră, dar și în multe altele, primele trei tipuri de evenimente se consemnează de serviciile de stare civilă ale primăriilor, în vreme ce divorțurile sunt notificate de tribunalul unde s-a emis sentința de divorț definitivă. În principiu, aceste evenimente se trec, pe de o parte, în registrele corespunzătoare, ce se păstrează la unitatea respectivă (primărie, tribunal), apoi se menționează în actele ce se înmânează celor în cauză sau familiilor acestora (certificate de naștere, de deces etc.) și, în sfârșit, se întocmesc așa-numitele buletine statistice, care se transmit organelor statistice oficiale.
Statistica actelor de stare civilă a fost mereu ameliorată și îmbogățită. Buletinele statisticii demografice (nașterii, decese, căsătorii, divorțuri) au fost perfecționate. Tratarea datelor este integral realizată de Comisia Națională pentru Statistică.
Pentru demografie, esențială este problema corectitudinii întocmirii buletinelor statistice, precum și cea a conținutului informației cuprinse în acestea. În societățile actuale, se apreciază că obligativitatea legală de a conduce această statistică a stării civile are drept consecință o tot mai corectă recoltare de informații privitoare la evenimentele demografice curente.
Organizarea activității de stare civilă, înțelegând prin aceasta evidența, se realizează de către autoritatea statală prin intermediul unor organe specializate, abilitate în mod expres de lege, autoritățile administrației publice locale.
Faptul că problematica de stare civilă este dată de lege în competența autorităților administrației publice locale nu trebuie să conducă însă la concluzia că starea civilă ar fi o problemă de interes local, ce ar putea fi tratată diferențiat de la o unitate administrativ-teritorială la alta. Autoritățile administrației publice locale se manifestă -în materia stării civile- ca purtătoare a autorității statului și nu ca reprezentante ale colectivităților locale.
Prin „înregistrări de stare civilă”, se înțeleg operațiunile juridice de consemnare, în registrele de stare civilă, a faptelor și actelor juridice ce privesc starea civilă, precum și altor elemente prevăzute de lege, operațiuni efectuate, în condițiile legii, de către organele cu atribuții de stare civilă (1).
Necesitatea și rolul înregistrărilor de stare civilă sunt relevate de art. 1 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă astfel: „Actele de stare civilă se
întocmesc în interesul statului și al persoanei și servesc la cunoașterea numărului și structurii populației, a situației demografice, la apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor”. Evidența datelor care identifică persoana fizică prezintă interes din multiple puncte de vedere: economic, social, cultural, demografic, al cunoașterii mișcării populației și structurii acesteia.
Legea nr. 119/16 octombrie 1996 cu privire la actele de stare civilă, cu modificările și completările ulterioare, a stabilit cadrul legal și pentru rezolvarea unor situații absolut noi cu care se confruntă oficiile de stare civilă. Pentru prima dată, noua
lege prevede și posibilitatea întocmirii actului de naștere în țară, pentru copiii născuți în străinătate și a căror naștere nu a fost înregistrată la misiunea diplomatică.
1. P. Pețu, E. Velicu, V. Mardare, Starea civilă – mijloc de identificare a personelor fizice, Editura Detectiv, București, 2007
Treptat, preoții încep să înregistreze botezurile, cununiile și înmormântările, la început la orașe, apoi și la sate, acestea fiind legate de ceremoniile religioase care se făceau cu ocazia nașterii, căsătoriei sau decesului. În fiecare parohie (fie că era vorba
de Biserica Catolică, Biserica Protestantă sau Biserica Ortodoxă) s-au consemnat aceste evenimente, cu o serie de informații despre persoanele în cauză. Registrele parohiale constituie de mai multe decenii un izvor bogat de informații (1).
1.2.2. Atribuții principale ale serviciului de stare civilă
Starea civilă îndeplinește următoarele atribuții: (2)
întocmește, la cerere sau din oficiu, potrivit legii, acte de naștere, de căsătorie și de deces și eliberează certificate doveditoare;
înscrie mențiuni, în condițiile legii și ale metodologiilor, pe marginea actelor de stare civilă aflate în păstrare și trimite comunicări de mențiuni pentru înscriere în registrele exemplarului I și II, după caz;
pentru îndeplinirea atribuțiilor și sarcinilor din competență, răspunde de aplicarea întocmai a dispozițiilor legale, a ordinelor și instrucțiunilor care reglementează activitatea pe linia regimului de stare civilă;
înregistrează toate cererile în registre corespunzătoare fiecărei categorii de lucrări în conformitate cu prevederile metodologiei de lucru;
arhivează și le păstrează în condiții de deplină securitate;
răspunde de corectitudinea datelor preluate din documentele primare înscrise în formulare;
eliberează extrase de pe actele de stare civilă, la cererea autorităților, precum și dovezi privind înregistrarea unui act de stare civilă, la cererea persoanelor fizice;
transmite comunicările nominale pentru născuții vii, cetățeni români, ori cu privire la modificările intervenite în statutul civil al persoanelor în vârstă de 0-14 ani precum și
actele de identitate ale persoanelor decedate ori declarațiile din care rezultă că persoanele decedate nu au avut acte de identitate;
1. M. Țarcă, Demografie, Editura Economică, București 1997
2. Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, publicată în Monitorul Oficial nr.282/11.11.1996
întocmește buletine statistice de naștere, de căsătorie și de deces;
ia măsuri de păstrare în condiții corespunzătoare a registrelor și certificatelor de stare civilă pentru a evita deteriorarea sau dispariția acestora;
atribuie codul numeric personal, pe baza listelor de coduri precalculate, pe care le
asigură reconstituirea prin copiere a registrelor de stare civilă pierdute ori distruse după exemplarul existent, certificând exactitatea datelor înscrise;
ia măsuri de reconstituire sau întocmire ulterioară a actelor de stare civilă, în cazurile prevăzute de lege;
înaintează serviciului public comunitar județean de evidență a persoanelor exemlarul II al registrelor de stare civilă;
sesizează serviciul județean de specialitate, în cazul dispariției unor documente de stare civilă cu regim special;
primește cereri și efectuează verificări cu privire la schimbarea (pre)numelui pe cale administrativă și transcrierea certificatelor de stare civilă procurate din străinătate;
la solicitarea instanțelor, efectuează verificări cu privire la anularea, completarea, rectificarea ori modificarea actelor de stare civilă, declararea disparișiei sau a morții pe cale judecătorească și înregistrarea tardivă a nașterii;
desfășoară activități de primire, examinare, evidență și rezolvare a petițiilor cetățenilor;
răspunde de activitățile de selecționare, creare, folosire și păstrare a arhivei.
Ca și recensământul, starea civilă utilizează principiul declarației. Este prezent același caracter exhaustiv, obligatoriu și teritorial. În alte țări, pastorul, primarul, șeful statului sau un funcționar însărcinat înregistrează declarațiile.
Înregistrarea completă și calitatea informației depinde fundamental de eficiența serviciului de stare civilă, excelent în țările cu puternică tradiție administrativă și adesea lacunară și mediocră acolo unde personalul este insuficient format, incompetent și mai ales supraaglomerat, depășit de masa de evnimente și întinderea teritoriului pe care îl are de acoperit. Declararea evenimentelor de consemnat este foarte valabilă după natura lor, mai bună pentru nașteri decât pentru decese și, mai bună pentru decese deci pentru căsătorii.
Înregistrarea actelor de stare civilă nu a devenit generală și fiabilă în Europa decât spre mijlocul secolului XIX-lea, și mai târziu în SUA. Nu trebie să ne mire deci, că, în țările subdezvoltate și mai ales în Africa Subsahariană, ea nu funcționează decât cu dificultăți și lacune, în particular în zonele rurale. Doar o treime din populația globului dispune astăzi de o stare civilă exhaustivă de tip european.
1.2.3. Conținut și prelucrare
Națiunile Unite au definit lista faptelor civile care se înregistrează: născuții vii, născuții morți, decesele, căsătoriile, divorțurile, adopțiile, legitimările, recunoașterile, anulările și separările legale. Fiecare înregistrare trebuie să facă mențiunea datei și locului evenimentului, a locului de naștere și sexului persoanei vizate și domiciliul acesteia. Ca regulă generală, declararea trebuie făcută într-un răstimp scurt.
Numeroase administrații sau întreprinderi dispun de fișiere individuale, purtând prețioase informații, mai ales despre schimbările de reședință ale clienților lor sau ale populațiilor pe care le administrează, despre componența familială, nivelul de informare sau al veniturilor. Totuși acestea nu sunt concepute pentru o exploatare științifică și legea poate interzice comunicarea unor asemenea fișiere, nominative sau care permit identificarea persoanei. În acest caz, fișierele nu pot fi utilizate decât pentru studii realizate sau comandate de către aceste organisme.
Câteva fișiere nominative și cu fundament teritorial sunt totuși publice ca și: listele electorale, adesea predispuse la cauțiune, sau registrele de populație, acestea existând însă în puține țări (Suedia, Belgia, Olanda, Danemarca, Italia). Dacă sunt bine ținute și în plus informatizate și centralizate, ele permit observarea indivizilor, familiilor și migrațiilor lor.
1.3. Anchetele și monografiile socio-demografice
Alături de sursele amintite care se apropie cel mai mult de informațiile complete, cercetătorul dispune de numeroase anchete care nu au ca obiect decât eșantioane de populație (1).
A recurge la anchetă înseamnă a accepta postulatul conform căruia ansamblul
1. V. Trebici, Demografie, Editura Știinșifică și Enciclopedică,București 1979, pg. 40
unei populații interesată de o problemă dată poate fi în mod valabil reprezentat printr-o mică parte din aceasta, judicios aleasă în funcție de criteriile de distribuție statistică. Dar riscul este enorm pentru studiul fenomenelor demografice, a căror frecvență este puțin importantă (rata în demografie se exprimă cel mai frecvent în promile). Introducerea subterfugiilor prost controlate sau a erorilor de eșantionaj sau de observație poate îndepărta orice semnificație științifică reală și problema intervalului de încredere este aici fundamentală. Ancheta oferă totuși două avantaje de necontestat în raport cu tehnicile grele de observație: prețul său mult mai scăzut și suplețea sa care îi permite posibilitatea de a selecta obiectivele investigației și de a împinge mai departe ansamblul de întrebări. Anchetele sunt de natură și concepție extrem de diversă, putând fi grupate în trei mari familii: anchetele complementare de recensământ și marile anchete permanente, anchetele naționale ca substituit al recensământului sau al stării civile și anchetele monografice.
1.3.1. Anchetele complementare de recensământ și marile anchete
permanente
Anchetele complementare s-au asociat de timpuriu operațiunilor de recensământ. Ancheta familială, care însoțește recensămintele în Franța, din 1954, furnizează un bun exemplu în acest sens. Chestionare specifice privind viața familială, conjugală și profesională sunr adăugate buletinelor individuale de recensământ ale unui număr de 300.000 de femei cu vârste între 19 și 64 ani, alese plecând de la un tiraj areolar de eșantion prealabil la recensământ. Cu totul diferite sunt anchetele care fac apel la tehnicile întrevederii. Recensămintele furnizează baza de tiraj a unor vaste eșantioane de populație chestionate în mod regulat (anual), asupra caracteristicilor mai degrabă socio-economice decât demografice. Ele dau o viziune destul de precisă caracteristicilor momentului, dar și asupra mecanismelor prin care se operează schimbarea lor. În SUA, de exemplu, Current Population Survey permite să se obțină în acest mod o cantitate de informații din domeniile cele mai variate. Este evident că asemenea operațiuni, prin amploarea și regularitatea lor, impun mijloace financiare și contabile considerabile, care se adaugă celor care mobilizează operațiunile de recensământ și ținerea evidenței stării civile și nu pot fi realizate decât în țările cele mai bogate.
1.3.2. Anchetele naționale ca substituit al recensământului sau al stării civile
În țările în curs de dezvoltare anchetele pot servi ca paleative ale sistemelor de recenzare sau de înregistrare deficiente sau prea costisitoare. Dar costul și greutatea lor nu sunt totuși neglijabile pentru țările sărace și, rar li se poate da regularitatea necesară. De altfel, absența bazei de sondaj ca și în țările cu recensăminte regulate pune enorme probleme de eșantionaj și de generalizare pentru datele observate. Cele trei tehnici curent utilizate se bucură atât de argumente pro cât și contra.
Cazul cel mai simplu este cel al anchetei retrospective cu pasaj unic, de uz curent pentru studiul fecundității, în care se intervievează femeile asupra descendenței lor actuale sau asupra numărului de nașteri succesive. Aceasta este metoda cea mai ieftină, dar și cea mai puțin fiabilă căci ea nu dispune de nici un veritabil mijloc de estimare a variațiilor introduse. În toate cazurile se încearcă reconstituirea istoriei trecute a indivizilor și de obținere astfel, a unui trend explicativ în lipsa unei măsuri a parametrilor demografici. Tehnica anchetei cu pasaje repetate este mai complexă. Ea necesită repetarea chestionarului aceluiași eșantion la intervale de timp alese și permite astfel controlul fiabilității răspunsurilor.
Dar ea nu dă rezulatate decât dipă intervale relativ lungi și comportă riscul modificării eșantionului între fiecare pasaj. Costul unor asemenea anchete și mobilizarea mijloacelor tehnice importante, constituie un alt obstacol în dezvoltarea lor. Ele au cunoscut totuși un anumit succes în cursul ultimilor ani, mai ales în Africa. În sistemele de anchetă cu dublă colectă se reiau metodele de anchetă cu pasaj unic, dar eșantionul este interviecat de două ori cu chestionare independente și anchetatori diferiți. Această tehnică este utilizată pentru a controla acoperirea sistemelor de stare civilă. Cea mai importantă operațiune de acest tip este Registration Scheme care funcționează în India din 1968.
1.3.3. Anchetele monografice
Când cel care dorește să realizeze o anchetă demografică nu dispune de datele de care are nevoie, fie le culege el însuși, fie apelează la serviciile unui organism specializat. Ținând cont de costurile și eforturile pentru realizarea unei anchete, se ghicește usor că fiecare reprezintă un compromis între obiectivele științifice și mijloacele de realizare. Realizarea anchetelor direct de către cercetător întâmpină mai multe dificultăți în demografie decât în sociologie pentru că ea presupune luarea în considerare a unui eșantion de populație întotdeauna voluminos și cu atât mai mult în demografie unde trebuie făcută și specializarea acesteia.
Astăzi, recurgerea la informatică privilegiază prezentarea statisticilor sub forma fișierelor informatizate. Dar în conținutul lor, acestea nu diferă de prezentările clasice sub formă de tabele, adunate în anuare, culegeri de date sau microfișe. Important este de a accede la sistemele de informare cele mai vaste posibile, care să permită confruntarea datelor provenind din surse diverse.
S-a evidențiat o anumită lipsă a celor două surse clasice de informații (recensămintele și statistica stării civile). Cu toată bogăția de informații, ele nu pot permite însă o aprofundare a proceselor demografice, a legăturilor cauzale, a relațiilor dintre variabilele demografice, a relațiilor dintre variabilele demografice și cele economice. În plus, informația pe care ele o oferă este la nivel macrodemografic.
În felul acesta, s-a impus tot mai mult necesitatea unei a treia surse informaționale, anume a anchetelor demografice, care sunt de mai multe feluri. Astăzi, în majoritatea cazurilor ele se efectuează prin sondaj, pe bază de eșantion. În unele cazuri ele sunt anchete complexe, cu caracter sociologic, economic, demografic, altă dată ele sunt demografico-medicale sau demografice, medicale sau antropologice.
Numeroase anchete se fac astăzi pentru cercetarea opiniei publice față de problemele demografice. Oricum, la aceste anchete trebuie să participe demografi, statisticieni, economiști, medici, sociologi, urbaniști etc. Sub raport metodologic, prezintă interes faptul că unele anchete demografice sunt asociate recensământului.
Mișcarea migratorie (cu schimbarea domiciliului stabil și cea pendulatorie) este cercetată cu ajutorul anchetelor, după cum și aspectele formării centrelor urbane sunt investigate eficient cu această formă de observare.
CAPITOLUL 2 – Înregistrarea persoanelor și ținerea evidenței acestora
În activitatea de stare civilă, în afară de principalele reglementări legale se va apela la practica judiciară și la literatura de specialitate. În prezent, ca principale acte normative, referitoare la starea civilă avem: Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă cu modificările și completările ulterioare, Metodologia pentru aplicarea unitară a dispozițiilor Legii nr.119/1996, Ordonanța Guvernului nr.41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, aprobataă cu modificări și completări prin legea nr.323/2003, Ordonanța de urgentă a Guvernului nr.97/2005 privind eviența, domiciliul, reședința și actele de identtate ale cetățenilor români, aprobată cu modoficări și completări prin Legea nr. 290/2005 și Ordonanța Guvernului nr. 84/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor, aprobată prin Legea 372/2002 cu modificările și completările ulterioare.
Datorită facilităților oferite de tehnici electronice de calcul, s-au realizat progrese însemnate pe linia așa-numitei „înregistrări continue a populației” pe baza registrelor naționale ale populației, adevărate bănci de date care stochează informațiile referitoare la populație. Pentru a se putea realiza acest obiectiv s-a reglementat înființarea Sistemului Național Informatic de Evidență a Populației.
2.1. Organizare și atribuțiile Inspectoratului Național pentru Evidența Persoanelor (I.N.E.P.)
I.N.E.P. este un organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, ce funcționează în subordinea Ministerului Administrației și Internelor, înființat prin reorganizarea Direcției de evidență a populației din cadrul Direcției Generale de Evidență Informatizată a Persoanei, care exercită atribuțiile ce îi sunt date în competență prin lege, cu privire la organizarea și coordonarea activității de evidență a persoanelor.
Inspectoratul asigură, prin coordonarea și controlul metodologic al serviciilor publice comunitare de evdemță a persoanelor, punerea în aplicare, într-o concepție unitară, a legislației în vigoare în domeniul evidenței persoanelor și a programelor de reformă privind modernizarea relațiilor dintre administrația publică centrală și locală și cetățean.
Pentru îndeplinirea funcțiilor ce îi revin, Inspectoratul colaborează cu ministerele și cu alte organe ale administrației publice centrale și locale, potrivit prevederilor legale în vigoare.
2.1.1. Înregistrarea datelor la nivel local
Din punct de vedere administrativ înregistrarea datelor la nivel local se realizează în cadrul Serviciului Public Comunitar Local de Evidența Persoanei (S.P.C.L.E.P.), înființat conform Hotărârii Consiliului Local, nr. 81 din 17 martie 2005.
Serviciul public comunitar de evidență a persoanelor s-a organizat în subordinea Consiliului Local (și județean) și este o instituție publică de interes local (județean), cu sau fără personalitate juridică, constituit în temeiul art. 4 alin.1 din Ordonanța Guvernului nr. 84 din 2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 372 din 2002 precum și de Ordonanța nr. 50 din 2001, aprobată și modificată prin Legea nr. 520 din 2004.
Scopul serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor este acela de a exercita competențele ce îi sunt date prin lege pentru punerea în aplicare a prevederilor actelor normative care reglementează activitatea de evidență a persoanelor, precum și eliberarea documentelor.
În vederea îndeplinirii atribuțiilor, serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor este constituit, potrivit art. 4 alin.1 din OG nr. 84 din 2001, prin reorganizarea serviciului de stare civilă din aparatul propriu al Consiliului Local și al Biroului de evidență a populației din cadrul Serviciului de evidență informatizată a persoanei. Acest serviciu are în componență servicii, birouri și compartimente.
În îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor coopereeză cu celelalte structuri ale Consiliului Local, ale Consiliului Județului, ale Ministerului Internelor și Reformei Administrative și dezvoltă relații de colaborare cu autoritățile publice, societăți, agenți economici, precum și cu persoane fizice, pe probleme de interes comun, potrivit prevederilor actelor normative în vigoare (1).
2.2. Rolul și importanța ținerii evidenței persoanelor
Activitatea de evidență a persoanelor reprezintă modul operațiunilor realizate pentru înregistrarea și stocarea datelor cu caracter personal ale cetațenilor români, necesară cunoașterii populației, mișcării acesteia, furnizării de date și informații instituțiilor publice, persoanelor fizice și juridice interesate. Evidența persoanelor și actvitățile de eliberare a actelor de identitate se realizează de către Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative, denumit în continuare I.N.E.P., de către serviciile publice comunitare de evidență a persoanelor. Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor și serviciile publice comunitare de evidență a persoanelor răspund de organizarea, crearea, păstrarea și exploatarea evidențelor pe care le au organizate în cadrul Registrului național de evidență a persoanelor, denumit în continuare R.N.E.P., din cadrul Sistemului națioanl informatic de evidență a persoianelor în conformitate cu prevederile legale în vigoare.
2.3. Organizarea activității de ținere a evidenței persoanelor
Evidența persoanelor se realizează la nivel central de către Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor, iar la nivel local de către serviciile publice comunitare de evidență a persoanelor, pentru cetățeni români care au domiciliul sau reședința în raza de competență teritorială. Pentru unitățile administrativ-teritoriale în care funcționează servicii publice comunitare de profil, ținerea de evidență și de eliberare a actelor de
1.Ordonanța Guvernului, nr. 84/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilo publice comunitare de evidență a persoanelor aprobată prin Legea nr. 372/2002, cu modificările și completările ulterioare.
identitate este asigurată de serviciile publice comunitare la care sunt arondate aceste localități.
Din punct de vedere structural, activitatea de evidență a persoanelor este organizată astfel:
Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor gestioneză, în sistem informatizat, evidența cetățenilor români cu domiciliul sau reședința în România, în cadrul Registrului Național de Evidență a Persoanelor, asigurând organizarea, coordonarea și controlul metodologic al activității serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor, județene, locale, al municipiului București, respectiv ale sectoarelor municipiului București, în condițiile legii;
Serviciile publice comunitare județene și al municipiului București de evidență a persoanelor, gestionează, în sistem informatizat, evidența cetățenilor români cu domiciliul sau reședința în unitățile administrativ-teritoriale respective, în cadrul componentei județene a Registrului Național de Evidență a Persoanelor, asigurând organizarea, coordonarea și controlul metodologic al activității serviciilor publice comunitare locale de evidență a persoanelor, respectiv ale sectoarelor municipiului București.
Serviciile publice comunitare locale de evidență a persoanelor, organizate la nivelul municipiilor, al sectoarelor municipiului București, al unor orașe și al unor comune, gestionează, în sistem informatizat, evidența cetățenilor români cu domiciliul sau reședința pe raza lor de competență, în cadrul componentei locale a Registrului Național de Evidență a Persoanelor.
2.4. Structura R.N.E.P.
Registrul Național de Evidență a Persoanelor reperezintă ansamblul datelor cu caracter personal ale cetățenilor români, rezultate în urma procesării automate, într-o concepție unitară, în scopul cunoașterii numărului, structurii și mișcării populației pe teritoriul României. Registrul Național de Evidență a Persoanelor este organizat pe principiul locului de domiciliu al cetățenilor și este structurat pe 3 niveluri: local, județean și central.
La nivel local, Registrul Național de Evidență a Persoanelor este constituit din ansamblul datelor persoanale ale cetățenilor români domiciliați ori care au reședința în raza teritorială de competență a serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor și în localitățile arondate la acesta.
La nivel județean, Registrul Național de Evidență a Persoanelor este constituit din ansamblul datelor personale ale cetățenilor români cu domiciliul ori reședința pe raza județului respectiv sau a municipiului București.
La nivel central, Registrul Național de Evidență a Persoanelor este constituit din ansamblul datelor presonale ale tuturor cetățenilor români cu domiciliul în România sau cu domiciliul în străinătate, precum și din fotografiile cetățenilor români cu domiciliul în țară, cărora li s-au eliberat acte de identitate.
Constituie evidența activă următoarele date referitoare la persoana fizică, înegistrate în Registrul Național de Evidență a Persoanelor:
datele personale principale: numele și prenumele, sexul, data nașterii, localitatea de naștere, prenumele părinților, codul numeric personal, soț/soție și copii în întreținere, statutul civil;
datele personale generale: studiile, ocupația și, după caz, situația militară;
datele despre domiciliu și reședință: județul, localitatea/sectorul, strada, numărul, blocul, scara, etajul, apartamentul, data stabilirii domiciliului sau a reședinței;
datele privind documentele de identitate eliberate persoanelor de către serviciile publice comunitare de evidență a persoanelor: tipul actului de identitate, seria, numărul, instituția emitentă, data eliberării, termenul de valabilitate, datele privind certificatele de naștere, de căsătorie, referitoare la seria, numărul, data și locul eliberării, emitentul, numărului actului de stare civilă, anul, localitatea, județul, precum și alte documente;
fotografia color a persoanei posesoare a cărții de identitate provizorii.
Constituie evidența pasivă următoarele date referitoare la persoana fizică, înregistrate in Registrul Național de Evidență a Persoanelor:(1)
datele privind certificatele de deces, referitoare la seria, numărul, data și locul eliberării, emitentul, numărul actului de stare civilă, anul, localitatea, județul, precum și data decesului;
1. Ordonanța de Urgență a Guvernului, nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români, publicată cu modificări și completări prin Legea nr. 290/2005.
datele referitoare la pierderea cetățeniei române;
datele privind stabilirea domiciliului în străinătate: data stabilirii, statul.
2.5. Componentele R.N.E.P.
Registrul Național de Evidență a Persoanelor este constituit din următoarele componente: evidența centrală, evidența județeană si evidența locală.
2.5.1. Evidența centrală
Evidența centrală manuală a cetățenilor români cu domiciliul în România, întocmită începând cu data de 15 iulie 1949 și actualizată până la data de 1 iulie 2000, aflată în conservare la nivelul Registrului Național de Evidență a Persoanelor ; aceasta conține fișele de evidență centrală ale cetățenilor români cărora le-au fost eliiberate acte de identitate și domiciliază în România, ale celor care au decedat , au renunțat ori ale celor cărora li s-au retras cetățenia română, precum și ale celor care au dobândit statutul de cetățean român cu domiciliul în străinătate, cartate strict alfabetic, separat pe sexe.
Evidența centrală informatizată a cetățenilor români, constituiă începând cu data de 1 ianuarie 1980, administrată de Centrul Național de Administrare a Bazelor de Date privind Evidența Persoanelor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, denumit în continuare C.N.A.B.D.E.P., și actualizată de către serviciile publice comunitare de evidență a persoanelor.
Evidența operativă informatizată privind persoanele date în urmărire generală sau locală, precum și pe cele împotriva cărora s-a dispus măsura interzicerii de a se afla în anumite localități sau a obligării de a nu părăsi localitatea.
Evidența buletinelor de identitate eliberate în perioada 15 iulie 1949 – 1 aprilie 2003, pe bază de registre și microfișe.
Evidența schimbărilor de nume pe cale administrativă, pe bază de dosare și registru opis, precum și în sistem informatic, pentru perioada 1991 până la zi.
Evidența certificatelor de stare civilă pentru uz extern, eliberate persoanelor din țară și din străinătate până la data de 31 decembrie 1997, pe bază de fișe.
Evidența certificatelor eliberate de autoritățile străine și transcrise în registrele de stare civilă române, pe bază de fișe.
Evidența verificărilor efectuate în străinătate, la solicitarea instanțelor, în dosarele având ca obiect înregistrarea tardivă a nașterii, pe bază de fișe.
Evidența actelor de identitate eliberate de Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor, pe bază de registre.
2.5.2. Evidența județeană
Evidența județeană sau a municipiului București informatizată, constituită începând cu data de 1 iunie 1992, administrată de structurile teritoriale ale Centrului Național de Administrare a Bazelor de Date privind Evidența Persoanelor și actualizată de serviciile publice comunitare de evidență a persoanelor.
Evidența buletinelor de identitate eliberate cetățenilor cu domiciliul sau reședința în în unitățile administrativ-teritoriale ale județului sau municipiului București, în perioada 1979 – 2003, pe bază de registre (exemplarul I) care au fost microfilmate la Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor.
Evidența actelor de identitate eliberate de serviciul public comunitar județean de evidență a persoanelor, respectiv al municiliului București, pe bază de registre.
Evidența actelor și faptelor de stare civilă, înregistrate de structurile de stare civlă ale unităților administrativ-teritoriale din cadrul județului, pe bază de registre (exemplarul II).
2.5.3. Evidența locală
Evidența locală manuală a cetățenilor români cu domiciliul sau reședința pe raza de competență, întocmită începând cu data de 15 iulie 1949 și actualizată până la data de 1 iulie 2000, aflată în conservare la nivelul serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor; aceasta este constituită din fișele de evidență locală ale cetățenilor români, pentru persoanele cu acte de identitate, cartate strict pe sexe și medii (urban sau rural), precum și a persoanelor decedate, ale celor care au renunțat ori si-au retras cetățenia română sau au dobândit statutul de cetățean român cu domiciliul în străinătate, strict alfabetic, fără a se ține cont de sex și de mediu.
Evidența locală informatizată, constituiă începând cu luna iunie 1992 și actualizată de serviciul public local de evidență a persoanelor.
Evidența buletinelor de identitate eliberate, pe bază de registre – exemplarul II.
Evidența cărților de identitate, a cărților de identitate provizorii, adeverințelor de identitate și a buletinelor de identitate care s-a aplicat cea de-a doua fotgrafie, pe registre, într-un singur exemplar.
Exemplarul II al cărții de imobil, constituit pe bază de fișe de apartament, întocmite și actualizate până la data de 1 iulie 2000, ținute în mape speciale și organizate pe străzi în ordinea crescătoare a numerelor.
Exemplarul II al cărții de imobil, pentru unitățile de protecție socială, cămine, internate sau alte locuri de cazare în comun.
2.6. Atribuții ale serviciului public comunitar de evidență a persoanelor
În prima parte a anului 2005 au fost înființate serviciile publice comunitare de evidență a persoanelor, prin reorganizarea structurilor de stare civilă din aparatul propriu al consiliilor locale, județene, al municipiului București și ale sectoarelor capitalei, și a formațiunilor de evidență a populației din structura Ministerului Administrației și Internelor. Aceste servicii au fost înființate prin hotărâri ale consiliilor locale, județene, ale sectoarelor municipiului București și al Consiliului General al Capitalei.
Serviciul public comunitar local de evidență a personelor are următoarele atribuții:
întocmește, ține evidența și eliberează certificate de stare civilă;
înregistrează actele și faptele de stare civilă, precum și mențiunile și modificările intervenite în statutul civil, în domiciliul și reăedința persoanei, în condițiile legii;
întocmește și păstrează registrele de stare civilă, în condițiile legii;
întocmește, completează, rectifică, anulează sau reconstituie actele de stare civilă și orice mențiuni făcute pe actele de stare civilă, în condițiile legii;
actualizează, utilizează și valorifică Registrul local de evidență a persoanei care conține datele de identificare și adresele cetățenilor care au domiciliul în raza de competență teritorială a serviciului public comunitar;
furnizează, în cadrul Sistemului național informatic de evidență a populației, datele necesare pentru actualizarea Registrului permanent de evidență a populației;
furnizează, în condițiile legii, datele de identificare și de adresă ale persoanei către autortățile și instituțiile publice centrale, județene și locale, agenți economici și către cetățeni;
întocmește listele electorale permanente;
constată contravențiile și aplică sancțiuni, în condițiile legii;
primește cererile și documentele necesare în vederea eliberării cărților de identitate, cărților de alegător;
ține registrele de evidență pentru fiecare categorie de documente eliberate.
Serviciile publice comunitare locale de evidență a persoanelor, organizate la nivelul municipiilor, al sectoarelor municipiului București, al unor orașe și al unor comune, gestionează, în sistem informatizat, evidența cetățenilor români cu domiciliul sau reședința pe raza lor de competență, în cadrul componentei locale a Registrului Național de Evidență a Persoanelor.
CAPITOLUL 3 – Înregistrarea datelor privind persoana fizică și actualizarea acestora
Actualizarea datelor ce formează conținutul Registrul Național de Evidență a Persoanelor se realizează prin înregistrarea continuă a informațiilor privind modificările interevenite în datele referitoare la persoana fizică pe baza:
documentelor prezentate de fiecare cetățean când solicită serviciului public comunitar de evidență a persoanelor eliberarea unui act de identitate sau înscrierea mențiunii privind stabilirea reședinței ori când primește înțtiințarea scrisă de la serviciul public comunitar, care conțin datele proprii sau, după caz, datele copiilor minori;
comunicărilor și documentelor transmise serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor și Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor de unele structuri din cadrul Ministerului Administrației și Internelor , Ministerul Justiției, Ministerul Afacerilor Externe, instanțele judecătorești,precum și de celelalte servicii publice comunitare de evidență a persoanelor, pentru actualizarea Registrului Național de Evidență a Persoanelor, în condițiile prezentelor norme metodologice.
În vederea înregistrării și actualizării datelor privind persoana fizică, fac obiectul comunicărilor următoarele evenimente sau situații:
nașterea pentru nou-născuții vii, modificările intervenite în starea civilă a persoanei fizice și decesul ;
dobândirea, redobândirea sau pierderea cetățeniei române;
dobândirea statutului de cetățean român cu domiciliul în străinătate
interzicerea de a se afla în anumite localități sau obligarea de a nu părăsi localitatea;
interzicerea drepturilor de a alege sau sau de a fi ales;
schimbarea denumirii, reorganizarea ori trecerea într-un alt rang a unor unități administrativ-teritoriale;
înființarea, desființarea sau schimbarea denumirii străzilor;
renumerotarea imobilelor cu destinație de domiciliu sau reședință.
3.1. Înregistrarea mișcării naturale: nașterile și decesele
Nașterile și decesele formează „mișcarea naturală” a populației. În cazul în care modificările înregistrate în efectivul populației, într-o perioadă de timp determinată sunt datorate numai mișcării naturale, se vorbește de așa numita „populație de tip închis”.
Fiecare fenomen al mișcării populației este supus mai întâi analizei demografice prin metode specifice, iar ulterior, se procedează la generalizarea concluziilor în scopul desprinderii tendințelor de evoluție a populației.
Natalitatea este un indicator care exprimă condițiile de viață ale populației. Spre deosebire de mortalitate, natalitatea este un fenomen demografic mult mai complex, el fiind influențat nu numai de condițiile de viață dar și de factorii economic – structurali, sociali, culturali, religioși, legislativi și de politică demografică și, nu în ultimul rând, de tradiția existentă în domeniul respectiv.
Factorii de influență ai natalității sunt foarte numeroși și acțiunea lor se împletește cu procesul istoric de trecere la economia tradițională predominant agrară, la economia modernă industrială și postindustrială.
Conform datelor furnizate de ultimele două recensăminte, perioada 1992 – 2002 s-a caracterizat prin reducerea numărului populației, fenomen influențat de micșorarea accentuată a natalității. Principalii factori care au determinat scăderea natalității au fost: intensificarea procesului de atragere a femeilor pe piața muncii și emanciparea lor pe o scară mult mai largă decât în trecut; dezvoltarea învățământului de toate gradele; creșterea timpului liber; extinderea utilizării mijloacelor anticoncepționale și creșterea siguranței lor precum și extinderea egoismului în rândurile unei părți din populația tânără.
Decesul este fenomenul demografic definit ca încetarea definitivă a funcțiilor vitale după trecerea unei anumite perioade de la naștere. Fenomenul demografic cunoscut sub denumirea de mortalitate reprezintă masa deceselor survenite în cadrul populației într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an calendaristic. Studiul mortalității populației aprofundează prin analiza particularităților de manifestare a acesteia în cadrul diverselor subcolectivități specifice.
Principalele aspecte sunt:
mortalitatea specifică pe sexe și vârste;
mortalitatea pe medii în profil teritorial și pe categorii socio – economice ale populației;
mortalitatea pe cauze de deces;
sezonalitatea mortalității.
Mortalitatea generală și cea infantilă și, respectiv, speranța de viață la naștere sunt influențate de consumul alimentar și stilul de viață, de dezvoltarea științelor medicale și a sectorului sanitar, de igiena colectivă și individuală, de accesul populației la actul medical, precum și de gradul de cultură și educație al populației. Viața relevă că între acești factori și indicatorii mortalității generale și infantile și ai speranței de viață se stabilesc legături destul de strânse, progresul alimentar, igienico-sanitar și de educație, ducând la reducerea mortalității și la creșterea speranței de viață.
În timp, mortalitatea s-a redus mai întâi la vârstele tinere și mediane, iar în ultimele decenii reducerea mortalității are loc și în rândurile populației vârstnice. Dacă în primul caz, progresele în stăpânirea bolilor infecțioase au avut un rol central, în al doilea caz, unde prevalează bolile aparatului circulator și al aparatului respirator, reducerea mortalității și extinderea speranței de viață sunt intim legate de promovarea unei alimentații raționale, de progresele medicinei și de reducerea consumului exagerat de alcool și tutun. În România, conform datelor I.N.S., bolile cronice afectează aproape jumătate dintre persoanele cu vârsta peste 50 de ani. Incidența bolilor scade pe măsură ce persoanele sunt mai instruite (1).
Rata mortalității, indicatorul tradițional cheie în domeniul sănătății reflectă și el tendințele de declin al sistemului de sănătate. Bolile circulatorii și tumorile sunt principalele cauze ale morții și ambele manifestă tendința de creștere (2).
În studiul „Profilul demografic al României” se arată că dificultățile pe care le-au întâmpinat persoanele cu deficiențe de sănătate, multe dintre ele vârstnice, în accesul la asistența și procurarea medicamentelor au determinat creșterea mortalității acestei categorii de persoane în ultimul an.
Mortalitatea infantilă este o expresie fidelă a gradului de civilizație materială și spirituală a populației. Aproape un sfert din decesele infantile sunt provocate de maladii ale aparatului respirator.
1. Condițiile de viață ale populației din România, I.N.S. 2007, București, pg. 47
2. Raportul (R.N.U.) nr. 2, pg. 31
Mișcarea naturală a populației în județul Galați (1)
Notă: Datele pentru anul 2007 sunt definitive și se referă la momentul producerii evenimentului; datele pentru 2008 sunt operative și se referă la momentul înregistrării fenomenului. Fenomenele au fosr repartizate după domiciliul născuții-vii după domiciuliul mamei, decesele după domiciliul decedatului și divorțurile după ultimul domiciliu comun al soților.
3.1.1. Înregistrarea în R.N.E.P. a nașterii
Înregistrarea nașterii se face pe baza declarației verbale date în fața ofițerului de stare civilă de către oricare dintre părinți, iar dacă din motive diferite, nu o pot face, obligația revine medicului, persoanelor care au fost de față la naștere sau personalului din unitatea în care a avut loc nașterea, rudelor ori vecinilor care au luat cunoștință despre nașterea unui copil (2).
Certificatul medical constatator al nașterii, atât pentru copilul născut viu, cât și pentru copilul născut mort, se întocmește în termen de 24 ore de la naștere.
În registrul de nașteri, se înregistrează copilul născut viu și copilul născut mort. Nașterea trebuie să fie declarată în termenul prevăzut de lege. În cazul în care copilul născut viu a decedat și nașterea nu a fost înregistrată, mai întâi se înregistrează
1. I.N.S. Anuarul Statistic al județului Galați, ediția 2007, pg. 120
2. P. Pețu, E. Velicu, V. Mardare, Starea civilă, mijloc de identificare a persoanei fizice, Editura Detectiv, București 2007, pg. 58;
nașterea și apoi decesul. Pentru copilul născut mort se întocmește numai actul de naștere (1).
Înregistrarea gemenilor, precum și a gemenilor siamezi, se face prin întocmirea actului de naștere, separat pentru fiecare copil (anexele nr. 1 și 2).
Personalul cu atribuții de stare civilă întocmește comunicările nominale de naștere, pentru născuții vii, cetățeni români, și le transmite, până la data de 5 a lunii următoare înregistrării nașterii, serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor la care este arondată localitatea în care s-a înregistrat nașterea.
Personalul cu atribuții pe linia evidenței persoanelor din cadrul serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor efectuează verificări în evidențe pentru a stabili dacă de la data înregistrării nașterii au survenit modificări în ceea ce privește domiciliul părinților.
În funcție de rezultatul verificărilor, se procedează astfel:
pentru născuții vii ai căror părinți au domiciliul pe raza de competență, datele sunt înregistrate în competenta locală a Registrului Național de Evidență a Persoanelor;
pentru născuții vii ai căror părinți nu au domiciliul pe raza de competență, comunicările se transmit de îndată, cu adresă, serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor la care este arondată localitatae de domiciliu a părinților, pentru înregistrarea datelor în componenta locală a Registrului Național de Evidență a Persoanelor.
În cazul în care părinții nu figurează în competenta locală a Registrului Național de Evidență a Persoanelor, se efectuează verificări în evidența centrală, în registruzl de stare civilă în care a fost întocmit actul de naștere și, dacă este cazul, în teren, pentru identificarea domiciliului acestora.
Pentru părinții care au domicilii diferite, comunicarea se înaintează serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor la care este arondată localitatea de domiciliu a copilului, stabilit în condițiile legii.
În situația născuților vii înregistrați la misiunile diplomatice ale României, actele din primul exemplar al registrelor de stare civilă, împreună cu documentele primare pe baza cărora s-a întocmit actul, se transmit, prin Ministerul Afacerilor Externe, Serviciului
1. Metodologia nr. 1 din 13.10.1997, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 318 bis din 19.11.1997, pentru aplicarea unitară a dispozițiilor Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.
Public Comunitar de Evidență a Persoanelor al Sectorului 1 al Municipiului București; acest serviciu întocmește comunicări către serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor la care este arondată localitatea de domiciliu a părinților, care vor urma procedurile prevăzute la art. 19 – 22.
Pentru copiii care au decedat în cadrul termenului legal de declarare și înregistrare a nașterii, personalul cu atribuții de stare civilă completează și transmite serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor comunicarea de naștere, pe care se înscrie mențiune de deces, specificându-se numărul actului, data și locul înregistrării.
Serviciile publice comunitare locale de evidență a persoanelor preiau, în componenta locală a Registrului Național de Evidență a Persoanelor, următoarele date din comunicările de naștere:
codul numeric personal;
numele;
prenumele;
prenumele părinților;
codurile numerice personale ale părinților;
numărul actului de naștere;
localitatea de naștere și județul unde a fost înregistrat copilul, dacă este născut în România, iar în cazul nașterii în străinătate, țara și denumirea localității;
domiciliul născutului, în condițiile legii;
informațiile referitoare la certificatul de naștere emis, respectiv: seria, numărul, data emiterii, structura emitentă și localitatea în care a fost înregistrată nașterea.
Lunar, până la data de 5, se va urmării, pe bază de grafic, ca autoritățile administrației publice locală să înainteze către serviciile publice comunitare locale la care sunt arondate comunicările nominale pentru născuții vii, cetățeni români, ori cu privire la modificările intervenite în statutul civil al persoanelor în vârstă de la 0 până la 14 ani, certificatele anulate la completare, pentru crearea și, după caz, actualizarea Registrului Național de Evidență a Persoanelor (anexele 3 și 4).
Termenul pentru declararea și înregistrarea nașterii copilului este de:
15 zile de la data nașterii, pentru copilul născut viu și aflat în viață;
3 zile de la data nașterii pentru copilul născut mort;
24 ore de la data decesului, pentru copilul născut viu care a decedat înăuntrul termenului de 15 zile;
întocmirea actului de naștere al copilului găsit se face în termen de 30 zile de la data găsirii copilului;
în acelaș termen de 30 de zile se întocmește actul de naștere al copilului părăsit de mamă în maternitate. (1)
Înregistrarea nașterii copilului se face pe baza declarației verbale, prezentându-se următoarele documente:
certificatul medical constatator al nașterii, întocmit pe formular tip care va trebui să poarte număr de înregistrare, dată certă, sigiliu unității sanitare, semnătura și parafa medicului;
certificatul de naștere și actul de identitate al mamei și al declarantului, dacă nașterea nu este declarată de mamă;
certificatul de căsătorie al părinților copilului dacă sunt căsătoriți. (2)
Când declarația a fost făcută după expirarea termenelor prevăzute de lege, dar înăuntrul unui an de la data nașterii, înregistrarea nașterii se face cu aprobarea primarului, respectiv a șefului misiunii diplomatice sau oficiullui consular de carieră al României, dată pe declarația scrisă. În cuprinsul declarației se va menționa motivul înregistrării. Dacă declarația a fost făcută după trecerea unui an de la data nașterii, actul de naștere se întocmește în baza hotărârii judecătorești, definitive și irevocabile, privind încuviințarea înregistrării tardive, care trebuie să conțină toate datele necesare înregistrării.
Întocmirea actului de naștere pentru copilul găsit sau abandonat de mamă în unității sanitare se face în termen de 30 de zile pe baza următoarelor documente:
declarația scrisă a persoanei care l-a găsit ori referatul reprezentantului autorității tutelare din cadrul primăriei în raza căreia a fost găsit copilul;
procesul verbal întocmit de poliție, medic și reprezentantul autorității tutelare din cadrul primăriei. Procesul verbal se va înregistra la primărie și va cuprinde:
anul, luna și ziua când a fost găsit copilul;
1. P. Pețu, E. Velicu, V. Mardare, Starea civilă, mijloc de identificare a persoanei fizice, Editura Detectiv, București 2007, pg. 57.
2. Metodologia nr. 1 din 13.10.1997, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 318 bis din 19.11.1997, pentru aplicarea unitară a dispozițiilor Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.
sexul copilului;
locul și împrejurările în care a fost găsit copilul;
numele de familie, prenumele și domiciliul persoanei care l-a găsit și al martorilor (atunci când sunt);
denumirea și adresa instituției sau numele persoanei căreia i-a fost încredințat copilul;
vârsta copilului găsit, stabilită de medic prin indicarea obligatorie a anului, lunii și zilei de naștere, chiar dacă acestea sunt aproximative;
rezultatul primelor cercetări efectuate de poliție pentru identificarea părinților.
În situația în care copilul născut viu a decedat și nașterea nu a fost înregistrată, se înregistrează mai întâi nașterea și apoi decesul. În cazul în care ofițerul de stare civilă care înregistrează decesul nu are competență teritorială și pentru întocmirea actului de naștere va trimite primăriei loculuide naștere declarația motivată a persoanei care a solicitat înregistrarea decesului împreună cu certificatul medical constatator al neșterii, și va comunica datele referitoare la deces, pentru înscrierea mențiunii. Întocmirea actului de naștere se face cu aprobarea primarului, iar, la cerere, se eliberează certificat de naștere cu mențiunea de deces.
Pentru copilul născut mort se întocmește numai actul de naștere. În acest caz, nu se completează rubricile privind „prenumele” și „cetățenia”, iar în rubrica „din care rezultă că s-a născut un copil…” se înscrie cuvântul „mort”. În baza actului se eliberează, la cerere, o dovadă cu privire la înregistrarea făcută ori un certificat de naștere cu mențiunea COPIL NĂSCUT MORT.
Codurile numerice personale sunt atribuite de către ofițerii de stare civilă, din listele emise și distribuite anual de către C.N.A.B.D.E.P. din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative. Atunci când numărul codurilor precalculate nu acoperă nevoile de atribuire pentru o anumită zi, se solicită în scris prin serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor și prin Biroul Județean de Administrare a bazelor de date privind evidența persoanelor (B.J.A.B.D.E.P.) un cod numeric personal de la C.N.A.B.D.E.P.
În dreptul codului numeric personal prelaut din listă se va menționa numărul actului de naștere și anul înregistrării. În cazul când pentru persoana respectivă există deja un C.N.P. atribuit se va solicita eliberarea unui alt C.N.P. numai în cazul rectificării actului de naștere.
3.1.2. Codul numeric personal (C.N.P.)
Noțiunea codului numeric personal
În conformitate cu prevederile art.6 alin.(3) din O.U.G. nr. 97/2005, fiecărei persoane fizice i se atribuie, începând de la naștere, un cod numeric personal care se înscrie în actele și certificatele de stare civilă și se preia în celelalte acte cu caracter oficial, emise persoanei respective, precum și în Registrul Național de Evidență a Persoanelor (1).
Codul numeric personal (C.N.P.) reprezintă un număr semnificativ ce
individualizează o persoană și constituie singurul identificator pentru toate sistemele informatice care prelucrează date nominale privind persoana fizică.
Atribuirea, înscrierea și gestionarea C.N.P.
Atribuirea codului numeric personal de către ofițerul de stare civilă se face pe baza datelor înscrise în actul de naștere, cu privire la:
sex;
data nașterii;
Codul numeric personal atribuit unei peroane nu poate fi schimbat decât în cazurile în care se modifică, potrivit legii, datele privind sexul și data nașterii, ori când a fost atribuit în mod eronat.
La întocmirea unui nou act de naștere, ca urmare a adopției cu efecte depline, se preia codul numeric personal atribuit anterior.
Gestionarea și verificarea atribuirii C.N.P. revin serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor (s.p.c.e.p.), sub conducerea Inspectoratului Național pentru Evidența Persoanelor (I.N.E.P.).
1. Ordonanța de urgență a guvernului nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români (M. Of. nr. 641/20.07.2005), aprobată, cu modificări și completări, prin Legea nr. 290/2005 (M. Of. Nr. 959/28.10.2005), cu completările ulterioare (O.U.G. nr. 83/2006, publicată în M. Of. nr. 897/03.11.2006, aprobată prin Legea nr. 54/2007, publicată în M. Of. nr. 192/21.03.2007) și Legea nr. 53/2007 publicată în M. Of. nr. 506/27.07.2007.
Modificarea codului numeric personal atribuit sau înscris greșit în actele de stare
civilă se face la cererea persoanei în cauză sau a reprezentantului legal al acesteia, ori
din oficiu, numai cu avizul serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor și cu aprobarea primarului. Aprobarea se dă pe baza procesului verbal de constatare a erorii întocmit de ofițerul de stare civilă.
În actul de stare civilă, la rubrica „mențiuni”, se înscrie numărul procesului-verbal și data efectuării mențiunii, aplicându-se ștampila cu noul cod numeric personal. Codul atribuit sau înscris greșit se va anula cu o linie orizontală (roșie).
Noul cod numeric personal se va comunica structurii de evidență a persoanei din cadrul s.p.c.e.p. local. Comunicarea se face prin fromularul „Comunicare de modificare”. Odată ce a fost atribuit unei persoane, codul numeric personal rămâne al acesteia, neputând fi atribuit, ulterior, alteia, nici după decesul primei persoane.
Istoricul procedurii de acordare a C.N.P.
Datele înscrise pe fișele de evidență locală (F.E.L.) au fost prelucrate în sistem automat după anul 1990, astfel:
pentru persoanele născute înainte de 01.01.1966, atribuirea de C.N.P. s-a realizat în sistem automat, pe măsura implementării datelor în vederea constituirii Registrului Național de Evidență a Persoanelor (R.N.E.P.);
pentru persoanele născute în perioada 1966-1978, atribuirea de C.N.P. s-a realizat în momentul eliberării primului act de identitate (la împlinirea vârstei de 14 ani), din listele de coduri numerice personale precalculate, distribite anual, de la formațiunile de evidența populației (din iulie 2000 devenite formațiuni de evidență informatizată a persoanei), pe raza cărora persoanele aveau domiciliul unde s-a identificat fișa de evidență locală – F.E.L. (fără a se ține cont de județul de naștere);
pentru persoanele născute în anul 1979, acordarea de C.N.P. s-a realizat în sistem automat, la împlinirea vârstei de 14 ani;
începând cu anul 1980, s-au tipărit liste cu C.N.P. precalculate, pentru ficare oficiu de stare civilă din cadrul primăriilor. Pe baza acestor liste, la oficiul de stare civilă, C.N.P. corespunzător sexului și datei de naștere a fost înscris pe actul de naștere și pe certificatul de naștere;
la nivelul municipiului București, acordarea de C.N.P. de la naștere s-a efectuat începând cu 01 octombrie 1979;
începând cu 01.01.2004, s-au repartizat liste de C.N.P. precalculate pentru fiecare misiune diplomatică sau oficiu consular de carieră ale României, de către Centrul Național de Administrare a Bazelor de Date privind Evidența Persoanelor (C.N.A.B.D.E.P.).
Generarea și administrarea C.N.P.
Codurile numerice peronale sunt generate și administrate prin mijloace informatice de către Centrul Național de Administrare a Bazelor de Date privind Evidența Persoanelor, care emite și distribuie anual către serviciile publice comunitare județene de evidență a persoanelor, Serviciul Public comunitar de evidență a persoanelor al municipiului București și Direcția Generală Afaceri Consulare din M.A.E. listele conținând codurile numerice personale precalculate pentru anul în curs.
Structura codului numeric personal
Codul numaric personal este alcătuit din 13 cifre, având următoarea structură:
O parte semnificativă, alcătuită din 7 cifre, care exprimă sexul, secolul și data nașterii, sub forma SAALLZZ, unde S reprezintă sexul și secolul în care s-a născut persoana, iar AALLZZ reprezintă data nașterii, astfel:
S poate fi:
1 – pentru persoanele de sex masculin născute în secolul XX (1900-1999);
2 – pentru persoanele de sex feminin născute în secolul XX (1900-1999);
3 – pentru persoanele de sex masculin născute în secolul XIX (1865-1899);
4 – pentru persoanele de sex feminin născute în secolul XIX (1865-1899);
5 – pentru persoanele de sex masculin născute în secolul XXI (2000-2099);
6 – pentru persoanele de sex feminin născute în secolul XXI (2000-2099).
AALLZZ cuprinde ultimele două cifre ale anului nașterii (AA), luna nașterii, cu valori între 01 și 12 (LL) și ziua nașterii, cu valori între 01 și 28, 29, 30 sau 31, după caz (ZZ).
O parte secvențială, formată din 5 cifre, sub forma NNNNN, din care primele două pot fi înlocuite cu JJ.
JJ reprezintă secvența atribuită județului sau sectorului în care s-a născut persoana ori în care aceasta avea domiciliul în momentul acordării C.N.P.;
NNN reprezintă un număr de secvență (între 001 și 999) repartizat pe puncte de atribuire, prin care se diferențiază persoanele d același sex, născute în același loc și cu aceeași dată de naștere (an, lună, zi).
O cifră de control (c) dată de calculator, care permite depistarea eventualelor erori de înlocuire sau inversare a cifrelor din componența C.N.P. și care este rezultatul unui calcul matematic.
Lista de coduri numerice personale precalculate
Codurile numerice personale sunt atribuite de către ofițerii de stare civilă, din listele emise și distribuite anual de către C.N.A.B.D.E.P. din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative.
Distribuirea se face către fiecare punct de atribuire (primărie), prin intermediul serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor (compartimentele de stare civilă).
Atunci când numărul codurilor precalculate nu acoperă nevoile de atribuire pentru o anumită zi, se solicită, în scris – prin serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor și prin Biroul județean de administrare a bazelor de date privind evidența persoanelor (B.J.A.B.D.E.P.) – un cod numeric personal de la C.N.A.B.D.E.P.
Codul astfel atribuit se înscrie în lista de coduri precalculate, la locul corespunzător.
Ofițerul de stare civilă are obligația ca, atunci când primește listele de coduri precalculate, să verifice dacă listele aparțin locului de atribuire și dacă acestea conțin toate codurile cuprinse în secvența repartizată.
Listele de coduri precalculate sunt înregistrate, în mod obligatoriu, îndosariate și au termen de păstrare timp de 100 de ani.
Ofițerul de stare civilă are obligația de a lua măsuri de conservare și de asigurare a securității listelor de coduri precalculate.
Procedura atribuirii codului numeric personal
Atunci când se întocmește actul de naștere și se completează buletinul statistic al actului de naștere pentru „născuți vii”, se va extrage din lista de coduri precalculate primul cod liber corespunzător:
datei de naștere a persoanei;
grupei corespunzătoare sexului.
Aceste date se vor prelua integral în:
actul de naștere;
certificatul de naștere;
buletinul statistic;
comunicarea de naștere pentru luarea în evidență a populației.
Atribuirea codului numeric personal se face numai în cazul persoanelor care s-au născut vii, chiar dacă, la data înregistrării nașterii, acestea nu se mai aflau în viață.
Copiilor născuți în România ai căror părinți nu sunt cetățeni români nu li se vor acorda C.N.P. din listele de coduri precalculate. Dacă este cazul, acestora li se vor acorda C.N.P. de la Autoritatea pentru Străini (A.p.S.).
În cadrul codului numeric personal preluat din listă, se va menționa numărul actului de naștere și anul înregistrării.
Codul atribuit va fi barat cu o linie orizontală, în lista de coduri precalculate.
În cazul persoanelor născute anterior anului în care se înregistrează nașterea, atribuirea codului numeric personalse face din listele corespunzătoare anului de naștere (este cazul înregistrării tardive a nașterii sau a transcrierii).
Dacă nu există o astfel de posibilitate, și pentru orice alte situații de excepție, se solicită, prin prin serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor și, respectiv, prin biroul județan de administrare a bazelor de date (B.J.A.B.D.E.P.), un cod numeric personal de la C.N.A.B.D.E.P. din Ministerul Internelor și Reformei Administrative, care generează C.N.P. suplimentar, în vedera atribuirii lui persoanei fizice.
Atribuirea codului numeric personal pentru cetățenii români născuți în străinătate
Pentru cetățenii români născuți în străinătate, codul numeric personal se atribuie astfel:
dacă nașterea a fost înregistrată la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare de carieră ale României din străinătate, de către Primăria Sectorului 1 al municipiului București, unde se păstrează aceste acte;
dacă nașterea a fost înregistrată la organele locale competente ale statului respectiv, de către ofițerul de stare civilă al locului unde se transcrie actul de naștere;
dacă nașterea a fost înregistrată în străinătate, iar actul de naștere nu este transcris în țară, din listele de coduri numerice ale Primăriei Sectorului 1 al municipiului București.
În acest caz, în dreptul codului preluat din listă, care se barează cu o linie orizontală, se vor menționa: numele și prenumele persoanei, CRDS (cetățean român cu domiciliul în străinătate) și anul atribuirii codului.
În situația în care numărul codurilor precalculate nu acoperă nevoile de atribuire pentru o anumită zi, se solicită, în scris – prin formațiunea locală de evidență a populației – , un cod numeric personal de la Direcția de evidență a populației. Codul astfel atribuit se înscrie în locul corespunzător din lista de coduri precalculate.
La primirea listelor de coduri precalculate, ofițerul de stare civilă verifică dacă listele aparțin locului de atribuire și dacă acestea conțin toate codurile cuprinse în secvența repartizată.
Listele de coduri precalculate, îndosariate pe ani, se înregistrează în mod obligatoriu și se păstrează timp de 100 de ani, luându-se măsuri de conservare și de asigurare a securității acestora de către ofițerul de stare civilă.
Înregistrarea în R.N.E.P. a decesului
Personalul cu atribuții de stare civilă care a înregistrat decesul transmite serviciilor publice comunitare locale de evidență a persoanelor la care este arondată localitatea pe raza căreia persoana a avut ultimul domiciliu, până la data de 5 a fiecărei luni, pentru luna anterioară, următoarele categorii de documente:
comunicări de modificări pentru minorii sub 14 ani;
actele de identitate ale persoanelor decedate sau, după caz, declarațiile motivate ale declarantului decesului privind lipsa acestora și extrasele de pe actele de deces transcrise, reconstituite, precum și cele întocmite ulterior ca urmare a stabilirii identității persoanelor din categoria cadavrelor cu identitate necunoscută ori ca urmare a unei hotărâri judecătorești declarative de moarte.
După verificarea documentelor, personalul cu atribuții pe linia evidenței persoanelor din cadrul serviciilor publice comunitare locale de evidență a persoanelor actualizează Registrul Național de Evidență a Persoanelor cu informațiile referitoare la certificatul de deces, numărul actului, data și locul înregistrării decesului (anexa nr. 5).
În situația în care decesul a fost înregistrat în străinătate, se preiau datele privind numărul actului, data acestuia, denumirea statului și a localității în care a fost înregistrat decesul.
Datele privind decesul survenit în străinătate se comunică de instituțiile abilitate de lege la Serviciul Public Comunitar de Evidență a Persoanelor al Sectorului 1 al Municipiului București, care întocmește comunicări către serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor unde se păstrează actul de naștere și către cel pe raza căruia persoana a avut ultimul domiciliu, pentru efectuarea mențiunilor corespunzătoare în actul de naștere și, după caz, de căsătorie, precum și în scopul actualizării componentei locale a Registrului Național de Evidență a Persoanelor (1).
Actele de identitate împreună cu celelelalte documente referitoare la deces se distrug, trimestrial, la nivelul serviciilor publice comunitare locale, pe bază de proces verbal, după ăactualizarea componentei locale a Registrului Național de Evidență a Persoanelor.
Actul de deces se întocmește la primăria municipiului, sectorului municipiului București, orașului ori comunei în a cărei rază de acțiune teritorială s-a produs decesul (anexele nr. 6 și 7).
1. Ordinul Ministrului Internelor și Reformei Administrative nr. 1260 din 10.04.2006 pentru aprobarea metodologiei privind oraganizarea și funcționarea ghișeului unic în cadrul serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor.
Declarația de deces se face, verbal, în termen de 3 zile de la data încetării din viață a persoanei, de către persoanele prevăzute de lege. În acest termen se cuprinde atât în ziua în care s-a produs decesul, cât și ziua în care se face declarația.
O dată cu declarația de deces, declarantul va depune următoarele acte:
certificatul medical constatator al decesului, întocmit și semnat de medicul sau cadrul mediu sanitar care a făcut constatarea, în care trebuie consemnată cauza decesului, fără prescurtări;
actul de identitate al celui decedat;
livretul militar sau adeverința de recrutare, după caz, pentru persoanele supuse obligațiilor militare.
Când decesul se datorează unei sinucideri, unui accident sau altor cauze violente, precum și în cazul găsirii unui cadavru, declarația se face în termen de 48 de ore, socotit din momentul decesului sau al găsirii cadavrului.
În astfel de cazuri, înregistrarea se face pe baza certificatului medical constatator al decesului și a dovezii eliberat de poliție sau de parchet, din care să rezulte că una dinre aceste autorități a fost sesizată despre deces.
În cazul în care decesul nu a fost declarat și înregistrat în termenele legale, întocmirea actului de deces se face numai cu aprobarea parchetului.
După întocmirea actului de deces, ofițerul de stare civilă eliberează declarantului o adeverință de înhumare sau incinerare a cadavrului, făcând mențiune despre acestea pe verso certificatului constatator al decesului.
În actul de deces întocmit ca urmare a unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile declarative de moarte, se înscriu datele de stare civilă și data decesului, așa cum rezultă din această hotărâre.
Întocmirea actului de deces, în acest caz, se face la primăria competentă, potrivit art. 41 din Legea nr. 119/1996.
Înregistrarea decesului prin hotărâre judecătorească declarativă de moarte
În actul de deces întocmit ca urmare a unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile declarative de moarte, se înscriu datele de stare civilă și data decesului, așa cum rezultă din hotărâre. Întocmirea actului de deces, în acest caz, se face la primăria competentă, potrivit art. 41 din Legea nr. 119/1996.
Se are în vedere faptul că întocmirea actului de deces, în baza unei hotărâri judecătorești definitive de moarte, se face din oficiu sau la cererea persoanei interesate, după caz, la autoritatea administrației publice locale de la:
locul de naștere al celui declarat mort;
domiciliul celui declarat mort, în cazul când actul de naștere a fost întocmit la autoritățile locale din străinătate;
domiciliul persoanei care a solicitat declararea judecătorească a morții, în situația în care locul nașterii și domiciliul decedatului nu sunt cunoscute.
Cererea de declarare a dispariției unei persoane se introduce la instanța judecătorească în circumscripția căreia această persoană și-a avut ultimul domiciliu.
Primind cererea președintelui instanței dispune ca, prin organele primăriei și prin organele poliției, să se culeagă cât mai multe informații cu privire la persoana a cărei dispariție se cere declarată.
Totodată, va dispune să se facă, la ultimul domiciliu al acestuia și la primăria locală, afișarea cererii, cu invitația ca orice persoană care ar putea da informații pentru soluționarea cererii să le comunice instanței.
Președintele instanței va putea sesiza autoritatea tutelară, de la domiciliul celui a cărui dispariție se cere a fi declarată, spre a se face, dacă e cazul, aplicația art. 152 din Codul familiei referitoare la numirea procuratorului.
După trecerea a 45 de zile de la afișare, președintele va fixa termen de judecată, cu citirea părților. Persoana a cărei dispariție se va cere a fi declarată, se citează la ultimul domiciliu; în cazul când a avut un mandatar general, va fi citată și la acesta. Judecata se va face ascultând concluziile procurorului.
Prin îngrijirea instanței, hotărârea de declarare a dispariției, rămasă definitivă , se va afișa timp de 30 de zile la ușa instanței de fond și a primăriei de la ultimul domiciliu al celui dispărut.
Hotărârea de declarare a morții, rămasă definitivă, va fi comunicată serviciului de stare civilă pentru a fi înscrisă în registrul actelor de stare civilă. Cererea de anulare a hotărârii care declara moartea unei persoane se face la instanța care a pronunțat hotărârea.
Judecata se face de urgență cu citarea persoanelor care au fost părți la procedura declarativă de moarte și ascultând concluziile procurorului.
În cazul în care se dovedește că cel declarat mort trăiește, instanța va anula hotărârea, dispunând să se comunice aceasta serviciului de stare civilă pentru a face cuvenită rectificare în registrul actelor de stare civilă.
Înregistrarea decesului unui cetățean străin în România
Aceeași procedură e și pentru cetățenii români. Pașaportul sau carnetul de identitate sau legitimația provizorie se înaintează de îndată cu adresa Serviciului Pașapoarte, împreună cu un extras de pe actul de deces.
În lipsa actelor de identitate se înaintează numai extrasul de pe actul de deces, împreună cu declarația motivată a declarantului.
Înhumarea sau incinerarea cadavrului unui cetățean român, de origine română sau originar din România, al cărui deces s-a produs în străinătate, se face pe baza adeverinței eliberate de primăria în a cărei raze administrativ-teritotială urmează să se facă înhumarea sau incinerarea.
În acest sens, distingem următoarele situații:
Dacă decesul unui cetățean român s-a înregistrat la autoritățile locale din străinătate sau la misiunea diplomatică ori la oficiul consular de carieră al României, adeverința se va elibera pe baza certificatului de deces întocmit la una din aceste autorități.
Atunci când decesul cetățeanului român s-a produs pe o aeronavă aflată în afara teritoriului României sau pe o navă aflată în afara apelor teritoriale române, iar cadavrul este transportat în țară, eliberarea adeverinței de înhumare sau de incinerare se face pe baza dovezii eliberate de comandantul navei sau aeronavei.
Daca nu a fost eliberat un certificat de deces sau decesul nu a fost înregistrat, adeverința de înhuumare sau de incinerare se va elibera cu aprobarea parchetului.
3.2. Înregistrarea modificărilor intervenite asupra datelor de stare civilă
Personalul cu atribuții de stare civilă întocmește comunicările de modificări asupra datelor de stare civilă, pe care le transmite, până la data de 5 a fiecărei luni, pentru luna anterioară, serviciilor publice comunitare locale de evidență a persoanelor la care este arondată localitatea în care s-au înregistrat modificările.
Fac obiectul comunicării următoarele modificări intervenite asupra datelor de stare civilă ale minorilor cu vârsta mai mică de 14 ani:
stabilirea filiației, prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă;
încuviințarea purtării numelui de familie;
contestarea recunoașterii sau tăgăduirea paternității;
adopția, desfacerea sau anularea acesteia;
schimbarea numelui de familie și/sau a prenumelui pe cale administrativă;
schimbarea numelui de familie și/sau a prenumelui părinților;
anularea, modificarea, rectificarea sau completarea certificatului de naștere și a mențiunilor înscrise pe acesta;
schimbarea sexului, ca urmare a unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
La primirea comunicărilor, personalul cu atribuții pe linia evidenței persoanelor din cadrul serviciilor publice comunitare locale de evidență a persoanelor efectuează verificări în evidențe pentru identificarea minorului și a părinților acestuia și actualizează Registrul Național de Evidență a Persoanelor, cu informațiile din documentele care atestă modificarea statutului civil, respectiv:
tipul de document prezentat;
denumirea instituției emitente a documentului;
numărul și data emiterii documentului;
localitatea în care își are sediul instituția emitentă;
datele de stare civilă modificate: numele și/sau prenumele titularului, numele și/sau prenumele părinților, anul nașterii, data nașterii;
data emiterii documentului pe baza căruia se modifică datele de stare civilă.
Anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe marginea acestora se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Anularea se poate cere în cazul când:
actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător;
actul nu trebuia întocmit la primăria respectivă;
faptul sau actul de stare civilă nu există;
nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului de stare civilă;
mențiunea a fost înscrisă pe alt act de stare civilă;
mențiunea a fost operată de un text greșit.
Înregistrarea căsătoriei
Căsătoria și divorțul sunt elemente de bază în analiza „ciclului de viață familială”.
Declarația de căsătorie, care face parte din dosarul prevăzut în anexa nr. 8, se face personal, de către viitorii soți, în scris, la primăria locului de domiciliu sau de reședință al unuia dintre ei.
Căsătoria se poate încheia la expirarea termenului de 10 zile, în care se cuprind atât ziua când a fost făcută declarația de căsătorie, cât și ziua în care se oficiază căsătoria. Termenul de 10 zile se socotește de la data când s-a primit declarația la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.
După expirarea termenului de 10 zile, căsătoria se poate încheia numai până la expirarea termenului de valabilitate a certificatelor medicale (anexele 9 și 10). În cazul expirării termenului de valabilitate a acestora, viitorii soți sunt obligați să depună noi certificate medicale referitoare la starea sănătății lor. Oficierea căsătoriei se face în limba română, de către ofițerul de stare civilă.
Localitatea în care se poate încheia căsătoria este cea în care se află domiciliul sau reședința oricăruia dintre soți (art. 11 din Codul Familiei). Operațiunea de înregistrare a căsătoriei nu are valoare constatativă, ci reprezintă doar un element de probă al căsătoriei (art. 18 din Codul Familiei reglementează: „căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă”).
3.2.2. Înregistrarea divorțului
Înscrierea divorțului se face din oficiu, prin mențiune pe marginea actului de căsătorie, în baza hotărârii judecătorești, definitivă și irevocabilă, comunicată de instanța judecătorească. De asemenea, înscrierea divorțului se face și la cererea oricăruia dintre foștii soți, care va trebui să depună copie legalizată de pe hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă.
Ofițerul de stare civilă care primește o hotărâre judecătorească, pentru înscrierea divorțului, operează pe actul de căsătorie mențiunea respectivă, după care înscrie mențiunea de divorț și pe actele de naștere ale foștilor soți, în cazul în care aceștia sunt născuți în acea localitate. În caz contrar, trimite comunicări de mențiuni primăriilor care păstrează exemplarul I al actelor de naștere ale foștilor soți.
Încetarea căsătoriei, prin decesul sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți, se înscrie prin mențiune pe actul de căsătorie și pe cele de naștere ale foștilor soți, pe baza comunicării primite de la ofițerul stării civile care a întocmit actul de deces. Tot astfel se înscriu și mențiunile privind anularea unei hotărâri declarative de moarte ori de rectificare a datei morții.
Acțiunea de divorț aparține numai soților, iar cererea de divorț va conține mențiunile cerute de lege pentru orice cerere de chemare în judecată. Din momentul în care hotărârea de divorț a rămas definitivă și irevocabilă, instanța are obligația să comunice din oficiu serviciului de stare civilă care a încheiat căsătoria pentru a se opera pe marginea actului de căsătorie mențiunile cuvenite.
Căsătoria este considerată ca fiind desfăcută de la data când hotărârea a rămas irevocabilă, respectiv:
când hotărârea pronunțată în primă instanță nu a fost atacată cu apel;
când hotărârea dată în apel nu a fost atacată în recurs, în termenul legal;
când a fost dată hotărârea în recurs.
Înscrierea divorțului se face din oficiu, prin mențiune pe marginea actului de căsătorie în baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile, comunicate de instanța judecătorească; se face la cererea oricăruia dintre foștii soți, care va trebui să depună copie legalizată de pe hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă. Ofițerul de stare civilă care primește hotărâre judecătorească pentru înscrierea divorțului procedează astfel:
operează pe actul de căsătorie mențiunea respectivă;
înscrie mențiunea de divorț pe actele de naștere ale foștilor soți în cazul în care aceștia sunt născuți în acea localitate;
în caz contrar, trimite comunicări de mențiuni primăriilor care păstrează exemplarul I al actelor de naștere ale foștilor soți.
Înscrierea divorțului pronunțată în străinătate, privind un cetățean român, se va face numai după ce hotărârea străină, definitivă și irevocabilă, a fost recunoscută de către tribunalul competent conform prevederilor art. 166 și 170 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.
Disfuncționalități în activitatea de înregistrare a evenimentelor demografice
O categorie de probleme o reprezintă înregistrarea propriu-zisă a unor evenimente. De exemplu, asupra erorilor ce afectează numărul născuților vii, datorită faptului că unii dintre aceștia, decedați în primele ore sau zile după naștere pot fi trecuți din diverse motive, în rândul celor născuți morți. Nu e vorba, desigur, de o eroare de diagnostic (deși se poate întâmpla câteodată să fie greu de decis dacă un născut e viu sau mort), ci efectiv de o tendință clar evidențiată în anumite țări de a supraestima numărul născuților morți pe seama celor vii (în principiu, un născut viu devine un cetățean al țării respective, în adevăratul sens al cuvântului și decesul său ridică mai multe probleme de înregistrare în cazul unui născut mort, pentru care se întocmește un simplu buletin statistic). Căsătoriile și divorțurile ridică și ele multe probleme, nu atât legate de „corectitudinea” înregistrărilor, ci datorită particularității că ele se pot produce de facto mult înainte să fie sancționate de jure. Aici este vorba, în principal, de conviețuirile în cupluri necăsătorite (concubinaj) sau de cuplurile despărțite în fapt dar, din diverse motive nedivorțate.
Deosebit de importantă este informația cuprinsă în buletinele statistice întocmite pentru evenimentele demografice ce țin de starea civilă. Ele oferă date nu doar asupra persoanelor în cauză (născut, decedat, căsătoriți, divorțați), ci și asupra familiilor acestora (părinți, copii).
În orice societate există subpopulații complet marginalizate excluse trăind în condiții asupra cărora comunitatea, în ansamblul ei, nu are practic niciun control. Astfel de indivizi pot procreea sau pot deceda fără ca aceste evenimente să fie înregistrate undeva. Se întâlnesc asemenea tipuri de persoane care individual sau în grup, ies de sub controlul autorităților. Cu cât o țară este mai mult dezvoltată, cu atât ponderea acestor categorii este mai redusă, chiar și numai pentru faptul că respectivele societăți prin politicile de asistență socială, cointeresează oamenii să intre în legalitate, pentru a putea beneficia de astfel de drepturi.
3.3. Înregistrarea mișcării migratorii
Mișcarea migratorie internă și externă oferă elemente suplimentare pentru caracterizarea condițiilor de viață ale populației. Schimbarea de către o persoană a localității de domiciliu, în interiorul aceleiași țări sau în alte țări, de regulă, este determinată de cerințe economice, de căutarea unor condiții de viață mai bune. Spunem, de regulă, întrucât migrația (fie internă, fie externă) este determinată și de alți factori, mai importanți fiind: în cazul migrației interne – căsătoria și urmarea localității de domiciliu a soțului – soției, iar în cazul migrației externe emigrarea în vederea evitării persecuțiilor pentru convingeri politice și religioase (persoanele migrante fiind cunoscute sub denumirea de refugiați) repatrierea, reîntregirea familiei, studii, dorința de a trăi în altă țară etc.
Mișcarea migratorie externă a contribuit substanțial la scăderea numărului populației din ultimul deceniu.
Așa cum s-a arătat, în intervalul celor zece ani dintre recensămintele populației din 1992 și 2002, populația României a scăzut cu 1129,1 mii de persoane. Potrivit datelor statistice oficiale, în intervalul amintit, sporul natural negativ a fost de 291,4 mii de persoane și soldul negativ al migrației externe înregistrat de 128,3 mii de persoane (datele se referă la perioada 1992-2001).
Analiza datelor menționate ridică și o altă problemă, respectiv a mișcării migratorii neînregistrate sau ilegale, fenomenul fiind deopotrivă valabil atât pentru emigrări cât și pentru imigrări.
În afară de emigrația definitivă, există și o migrație temporară, cu deosebire a persoanelor care se deplasează în alte țări pentru a presta diferite activități, mai mult sau mai puțin calificate, în agricultură, construcții, industrie și sectorul de servicii. În ultimul timp, această migrație a căpătat o largă extindere în România. Date oficiale privind dimensiunea emigrației temporare nu există, în mass-media se apreciază însă că numărul persoanelor plecate în străinătate, cu sau fără forme legale, ar fi ajuns, în 2004, la circa două milioane de persoane, din care în jur de un milion de persoane în Italia și aproape 400 de mii în Spania.
Principal, mișcarea populației dintr-un loc într-altul este un fenomen social pozitiv și comunitatea internațională a consacrat-o ca un drept fundamental al omului. Astfel, în „Declarația universală a drepturilor omului”, adoptată de ONU în 1948, se arată: „orice persoană are dreptul să circule liber și să-și aleagă reședința în interiorul unui stat”.
Raportând localitatea de naștere la localitatea de recenzare, se observă că aproape o treime din populația stabilă s-a născut într-o altă localitate decât care a fost recenzată. Se constată diferențe între migrația populației masculine. Femeile prezentau o mobilitate teritorială mai mare decât a bărbaților.
Migrația motivată economic presupune, pe de o parte, existența unor localități și zone geografice cu economie slab dezvoltată sau aflate în recesiune, cu forța de muncă subocupată și cu venituri scăzute și, pe de altă parte, existența unor localități și zone geografice mult mai dezvoltate, cu o economie înfloritoare și care au nevoie de mai multă forță de muncă decât cea oferită pe plan local. În acest cadru menționăm două situații cu implicații pentru migrația internă și respectiv externă.
În decursul istoriei mediul urban, unde s-au concentrat industria și sectorul de servicii, a constituit un debușeu pentru forța de muncă agricolă din mediul rural. Pe lângă faptul că locurile de muncă create în urban au depășit oferta proprie de forță de muncă, ele au fost și mai sunt încă mult mai eficiente decât cele din mediul rural unde predomină munca agricolă.
Cu toate progresele înregistrate în societatea modernă, agricultura din multe țări, inclusiv agricultura românească, prezintă mari decalaje de eficiență față de cea din industrie și alte sectoare neagricole, populația agricolă are venituri foarte scăzute și constituie un important potențial migratoriu. În plus, după 1990, s-au conturat două procese negative contrare tendinței progresului contemporan:
scăderea eficienței economice;
creșterea populației agricole de la 28% în 1989 la 36,2% în 2002.
Societatea contemporană este marcată de o puternică polarizare a dezvoltării economico-sociale pe țări și pe mari regiuni geografice.
Mișcarea migratorie ca factor al creșterii și descreșterii populației, complementar cu excedentul (sporul) natural, este o temă de interes atât pentru demografie cât și pentru celelalte științe care se ocupă cu studiul dinamicii populației. Efectele se pot înregistra cu precădere la nivelul populațiilor naționale.
Imigrările au aceeași semnificație cu nașterile; emigrările reprezintă pierderi din populația națională; diferența dintre imigrări și emigrări este soldul migrației sau soldul migratoriu, care poate fi pozitiv, nul sau negativ. La nivelul migrației internaționale, când imigrația este mai mare decât emigrația se spune, de obicei, imigrație netă; în același caz, vom vorbi despre emigrație netă. În mod corespunzător vom distinge țări primitoare și țări de emigrație sau țări care alimentează imigrația. Între ele se formează curente sau fluxuri migratorii, care pot avea o anumită intensitate și o anumită direcție, în funcție de influența unor factori conjuncturali, istorici, politici sau de altă natură.
Migrația internațională, ca și cea internă, se caracterizează prin motivațiile personale ce se angajează într-un flux migratoriu, ea este selectivă sub raportul unor caracteristici cum sunt sexul, vârsta, gradul de instruire, profesia etc. și generează consecințe atât pentru populația de sosire cât și pentru cea de plecare.
Migrația internă determinată de schimbarea domiciliului, pe medii (1)
În linii mari, motivațiile care stau la baza deciziei de a părăsi sau schimba un loc cu altul sunt de natură economică. Modelele gravitaționale de tipul atracție – respingere, bine cunoscute în geografie și în sociologie, acționează atât la nivelul migrației interne cât și internaționale.
Migrația internațională poate fi înregistrată atât în țara de plecare cât și în țara de sosire. Prelucrarea acestor informații este prima sursă de cunoaștere a fluxurilor migratorii, rezultatele fiind însă, adesea, afectate de inexactitate, ca urmare a influenței migrației internaționale ilegale. Caracterul aproximativ al datelor folosite la un moment
1. I.N.S. Anuarul Statistic al județului Galați
dat în analiza mobilității populației pot fi extrem de aproximative și datorită ignorării, prin specificul înregistrărilor statistice, a migrațiilor intermediare.
O persoană născută în țara A și domiciliată definitiv în țara B, ar fi putut schimba mai multe țări de domiciliu până la stabilirea finală, dar aceste deplasări sunt încă greu de decelat și monitorizat.
Migrația internă reprezintă mișcarea migratorie care are loc între granițele aceleiași țări. Ca tendință principală, în epoca contemporană, se remarcă deplasarea populației din mediul rural spre cel urban. Cauzele migrației interne sunt multiple, fiind determinate de nivelul de dezvoltare economico-social, de ritmul de creștere a populației, de distribuția în teritoriu a forței de muncă etc. În interiorul acestei mișcări s-au distins numeroase tipuri de deplasări care au fost structurate în subcategorii de migrație: migrație colectivă, de lucru, de reîntoarcere, individuală, inversă, în trepte, normală, parțială, pendulatorie, sezonieră sau spontană.
Cum în procesul migratoriu, atât intern căt și internațional sunt antrenate subpopulații cu anumite caracteristici demografice, economice și socio – culturale (migrație selectivă) se înțelege impactul acesteia asupra evoluției și a structurii populației.
Privitor la statistica migrației, se știe că, la nivelul unei țări, se vorbește despre migrație externă și despre migrație internă. Prima vizează actele de părăsire a populației țării (emigrări) sau de integrare a unor indivizi în populația statului respectiv (imigrări). Cea de-a doua formă de migrație se referă la schimbările de domiciliu sau reședința în interiorul țării, între diversele unități administrative, unități după care, în mod oficial, este organizat teritoriul statului.
Rămânând pentru moment doar la migrația externă – cea care contează efectiv pentru numărul indivizilor din populație – , vom observa următoarele:
Nu există la ora actuală un sistem statisti de înregistrare satisfăcătoare a evenimentelor de imigrareși emigrare.
Informațiile se referă îndeosebi la: (i) anumite tipuri de vize acordate de serviciile consulare pentru cetățenii țărilor care nu pot intra decât cu viză; (ii) cărți de identitate sau de sejur acordate de organele de evidență a populației; (iii) permise de muncă sau alte acte de această natură acordate străinilor.
În România, migrația externă este exprimată oficial doar prin schimbările de cetățenie aprobate legal. Publicațiile oficiale oferă, în principal, informații despre emigrări, respectiv despre renunțarea la cetățenia română și dobândirea altei cetățenii. În ultima vreme însă, țara noastră a devenit un loc de imigrare pentru persoane din anumite țări, care, chiar dacă nu intenționează să se stabilească definitiv la noi, rămân aici perioade îndelungate, devenind imigranți „de facto”.
Nu orice ieșire de pe teritoriul unei țări (sau intrare) înseamnă migrație. Un astfel de act, pentru a deveni migratoriu, trebuie să întocmească mai multe condiții.
În conformitate cu reglementările statisticii europene, la recensământul din 2002 s-a calculat populația stabilă a țării excluzând cetățenii români placați din țară de peste un an (dinainte de 18 martie 2001) și incluzându-i pe străinii rezidenți în România de cel puțin un an. Primii sunt deci considerați emigranți, iar ultimii, imigranți „de facto”.
Un alt aspect ce deosebește actul migratoriu de celelalte evenimente demografice constă în faptul că, o migrație nu se poate diagnostica întotdeauna în momentul producerii ei. Actul poate căpăta o consfințire legală, dar aceasta întâmplându-se, de fapt, mult mai târziu.
Un al patrulea aspect major ce afectează înregistrările actelor migratorii îl constituie existența și ponderea însemnată a migrației ilegale.
În sfârșit, faptul că o statistică exactă privitoare la migrație e greu de ținut și pentru că, pe o perioadă de timp, numărul migrațiilor nu coincide cu numărul migranților. Diferența dintre cele două cifre e cu atât mai mare cu cât perioada e mai îndelungată, pentru că aceasta permite repetarea de către un același individ a evenimentelor migratorii. Aceste probleme legate de înregistrarea migrațiilor – și încă multe altele – fac ca acest fenomen să nu poată fi evaluat satisfăcător prin înregistrări directe curente, așa cum se întâmplă cu celelalte fenomene demografice principale. Consecința este că, pentru estimări cât mai corecte ale intensității migrației, se recurge la evaluări indirecte, obținute din datele privitoare la evoluția populației, din care se elimină influența mișcării naturale.
Mișcarea migratorie antrenează cu precădere populația tânără. Particularitățile care apar în modul de manifestare a procesului de îmbătrânire demografică își găsesc explicația în evoluția factorilor principali care determină schimbarea structurii populației pe vârste, natalității și mortalității populației la care se adaugă migrația. În condițiile unei populații de tip închis (în absența migrației) îmbătrânirea demografică a populației este precedată de obicei de scăderea natalității – ca tendință de lungă durată – și a mortalității populației în cadrul tuturor grupelor de vârstă.
CAPITOLUL 4 – Aspecte contemporane privind procesul tranziției demografice
Tranziția demografică sau revoluția demografică este un proces evolutiv, observat într-un număr mare de populații, început în secolul al XVIII – lea , caracterizat printr-o scădere importantă a natalității și mortalității. Tranziția demografică face ca populațiile să treacă de la regimul demografic vechi caracterizat prin niveluri înalte ale natalității, la regimul demografic modern cu natalitate și mortalitate având niveluri joase (1), „situația unei populații în care natalitatea și mortalitatea, sau cel puțin unul dintre aceste fenomene au părăsit nivelurile lor tradiționale pentru a se îndrepta spre niveluri joase asociate cu fertilitatea dirijată și cu folosirea mijloacelor moderne de combatere a mortalității. De obicei tranziția începe cu scăderea mortalității.” (2).
Parte intengrantă a revoluției generale moderne (științifică, economică, mintală), tranziția demografică, a pornit din Europa Occidentală în timpul Renașterii cuprinzând rând pe rând restul Europei și propagâmdu-se apoi pe întreaga planetă. Ea a atins, și continuă încă să atingă, societățile în ceea ce au ele mai complex și mai profund, apărând astfel ca o dimensiune demografică a modernizării sociale și economice, a îmbunătățirii modului de trai.
Cu cât ea începe mai târziu, cu atât ea se propagă mai rapid, în funcție de efectivul populației, de omogenitatea ei sau de situația ei geografică. Cursul revoluției demografice are specificități proprii naționale. Nimic neașteptat nu e în acest fapt, date fiind diferențele de structură socială, economică și etnică, diferențele regionale, diversitatea tradițiilor culturale și religioase. Datele naționale nu sunt decât o medie ponderată a datelor sub-naționale.
În ordine cronologică primul progres, cel mai decisiv, a constat în a rezista morții.
Acesta le-a condiționat pe celelalte care au urmat, de la limitarea nașterilor până la multiplicarea structurilor familiale, și trecând prin dezvoltarea orașelor și diversificarea formelor de activitate economică.
1. C. Mureșan, Evoluția demografică a României, Editura Presa Universitară Clujeană, 1999
2. R. Pressat, Analiză Demografică, Editura Stiințifică, București, 1994
Cu cât tranziția este mai tardivă, cu atât tinde să fie mai explozivă. O consecință a tranziției demografice este îmbătrânirea demografică. Numărul persoanelor în vârstă crește mai mult timp și mai rapid decât restul populației.
Declinul demografic poate fi rezultatul unei creșteri a mortalității populației și situarea acesteia deasupra nivelului natalității, al unei scăderi a natalității la o valoare inferioară celei a mortalității ori a unei migrații nete negative mai mari decât creșterea naturală. Aceste mecanisme pot acționa concomitent ori separat în timp. Prin creșterea mortalității, excesul de mortalitate se plasează la populația vârstnică și uneori la cea adultă. Migrația afectează cu predilecție populația adultă. În primul caz, putem vorbi de regretabilă pierdere umană dar potențialul reproductiv nu suferă alterări semnificative care să-și pună amprenta pe evoluțiile viitoare. În cazul migrației, există un anumit impact negativ asupra potențialului reproductiv, prin diminuarea segmentului fertil al populației, dar numai dacă migrația este importantă ca dimensiune și de lungă durată. Altfel, stau lucrurile atunci când motorul declinului demografic se află în scăderea natalității. Vom face observația că prin exces de mortalitate și migrație negativă sunt majorate ieșirile dintr-o populație, în timp ce prin scăderea natalității sunt afectate intrările care au loc permanent într-o populație noile generații având dimensiuni mai reduse.
Acolo unde fertilitatea și mortalitatea sunt deja mici, fenomenul aparține trecutului iar măsura poate fi cunoscută cu precizie; în schimb acolo unde fertilitatea n-a prea scăzut (declinul mortalității este, de câteva decenii, un fenomen universal), există un grad de incertitudine legat de felul în care se va defășura scăderea viitoare.
O consecință a tranziției demografice este transformarea piramidei vârstelor: ea tinde să basculeze în jurul părții ei centrale putând chiar, în caz extrem (adică menținerea îndelungată a unei fertilități foarte scăzute și o puternică alungire a duratei de viață), să ia forma unui triunghi cu baza în sus. Acest proces este larg cunoscut purtând denumirea de îmbătrânire demografică.
1. Revista „Academica”, nr. 64-65, articolul „Declinul demografic și viitorul demografic al României”, V. Ghețău, Director Centru de Cercetări Demografice „Vladimir Trebici” al Academiei Române, profesor, Facultatea de Sociologie, București
În ultima perioadă, România, ca și majoritatea țărilor europene, se confruntă cu scăderea numerică și îmbătrânirea populației, realitate care are multiple implicații fundamentale și consecințe pe termen mediu și lung.
Acest fenomen afectează toate sferele societății, structura familiei, economia, tipurile de consum, sistemele de educație, medicale, de pensii și are o cauzalitate complexă:
nivelele de fertilitate scăzute, ceea ce înseamnă că populația nu se reînnoiește suficient;
îmbătrânirea generației născute în perioada de după cel de-al doilea război mondial, care conduce la un număr crescând de persoane de vârsta pensionării;
creșterea continuă a speranței de viață, o realizare importnată a societății europene moderne (1).
Tranziția demografică nu constă doar în schimbarea regimurilor de mortalitate și de fertilitate. Ea antrenează și o transformare paralelă a regimului migratoriu. Anii tranziției au indus noi tendințe privind migrația internă a populației; în prim plan se remarcă:
o tendință de prevalare a migrării populației din urban spre rural;
o reducere a migrației interne, interjudețene și respectiv o creștere a ponderii migrației în interiorul județelor.
Multe persoane se mută din orașe și probabil se reîntorc în localitățile de origine și cu deosebire în mediul rural. În fapt, populație care migrează din orașe la sate, este sensibil mai mare decât cea care rezultă din schimbarea legală a domiciliului. În ultimul timp, s-a conturat un nou tip de migrație de la orașe la sate, respectiv migrația sezonieră, din urban în rural a personelor care au moștenit o mică gospodărie agricolă și dispune de suprafețe de teren agricol prin reconstituirea dreptului de proprietate asupra pământului în urma desființării cooperativelor agricole de producție.
Pentru a înțelege problema tranziției demografice sunt necesare unele precizări preliminarii. Populația umană este un sistem demografic relativ autonom guvernat de legi ce îi sunt proprii. Ca sistem, populația se definește prin variabile de stare reprezentând stocurile populației efective și stocuri demografice modificate în
1. Revista „Academică”, nr. 64-65, articolul „Populația România în context european”, M. Horga, Centrul de Cercetări Demografice „Vladimir Trebici”, Academia Română
permanență de fluxuri, nașteri și decese, formând mișcarea naturală a populației. Evoluția numărului populației ca și a structurii sale demografice este determinată de natalitate și mortalitate, iar acești factori fundamentali ai mișcării fundamentale sunt condiționați de factori sociali, economici, culturali, într-un cuvânt de întreg context economico-sociali.
Din modificarea fenomenelor demografice în anii tranziției, importante sunt doar două aspecte legate, pe de o parte de scăderea numărului populației pe total țară și pe județe și, pe de altă parte, de mișcarea migratorie interjudețeană.
Scăderea populației s-a conturat ca o tendință de lungă durată pe țară și pe județe, iar continuarea acestei tendințe pe termen lung este de natură să genereze anumite probleme pentru stabilitatea și rolul familiei în societate, precum și pentru dezvoltarea economiei și protecția socială a persoanelor vârstnice. Ținând seama de rolul copiilor în familie și societate se impune formularea unei politici demografice active și coerente care să tindă la limitarea scăderii naturale a populației. Rolul primordial în această privință ar trebui să-l aibă redresarea natalității și a fertilității, domeniu care presupune extinderea și perfecționarea măsurilor existente în prezent, inclusiv de ordin financiar, care să stimuleze natalitatea și ridicarea calității populației. În acest sens, toate femeile din România cu venituri modeste, indiferent de statutul lor, de persoane salariate sau nesalariate, fie ele agricultoare sau casnice, ar urma să fie tratate egal, nediscriminatoriu sub aspectul ajutoarelor și indemnizațiilor pentru creșterea copiilor.
Involuțiile de mișcare a populației în anii tranziției se manifestă nu numai sub aspectul scăderii numărului absolut al populației, dar și în deteriorarea structurii sale pe vârste – se reduce numărul contingentelor tinere de populație și crește în schimb, numărul și ponderea persoanelor vârstnice. Se observă o accentuare puternică a procesului de îmbătrânire demografică, fapt ilustrat în primul rând de modificarea proporției populației vârstnice și acelei tinere în totalul populației.
Privită ca atare îmbătrânirea populației este un fenomen pozitiv, el fiind determinat de creșterea speranței de viață la naștere, de sporirea fără precedent a numărului de ani trăiți de către persoanele contemporane. Îmbătrânirea populației rezultă și din reducerea fertilității sub nivelul necesar înlocuirii generațiilor, fapt ce duce la scăderea numărului absolut al populației și la reducerea substanțială a ponderii populației tinere și, în consecință, la deteriorarea raportului dintre populația activă și populația inactivă.
Evocarea succintă a unor realizări social-economice și a schimbărilor survenite, cu impact evident asupra populației și tendințelor demografice este indispensabilă pentru explicarea evoluției fertilității a comportamentului reproductiv, problemă fundamentală a demografiei românești. Modernizarea economiei naționale, a societății românești în ansamblul ei, mobilitatea socială și profesională, afirmarea tot mai largă a rolului femeii în conformitate cu statutul politic, social și economic conferit de societate nu puteau să influențeze societatea și familia. Cauzele care au determinat în țara noastră, ca și în celelalte țări din Europa scăderea natalității sunt numeroase; de ele se ocupă numeroasele teorii socio-economice și cultural-antropologice și etnografice ale fertilității.
Cu anumite particularități, tendințele demografice care s-au conturat la nivelul țării în anii tranziției se regăsesc într-o formă sau alta, în toate județele și regiunile de dezvoltare. Avem în vedere, în primul rând scăderea numărului populației și deteriorarea structurii acesteia pe grupe de vârstă, ca urmare a diminuării fertilității, a sporului natural și a migrației externe. De acum, sporul natural al populației înregistrează mărimi negative în aproape toate județele țării, precum și în mediul rural, care în trecut a contribuit hotărâtor la dinamica pozitivă a populației. Menționăm, de asemenea, că în ultimul timp în migrația internă prevalează o proporție tot mai mare a persoanelor care-și schimbă domiciliul în mediul rural decât în cel urban.
Modificări teritoriale însemnate s-au înregistrat și în privința populației active și a num ărului de salariați, între județele țării existând substanțiale diferențe sub aspectul structurii indicatorilor amintiți, precum și în ceea ce privește proporția salariaților în report cu numărul total al populației (1).
Scăderea numerică a populației a fost însoțită și de o schimbare a structurii pe vârste, tendința fiind de accentuare a procesului de îmbătrânire demografică, generat pe
de o parte de scăderea natalității iar pe de altă parte de creșterea migrației externe îndeosebi a populației tinere fapt ce va afecta negativ piața forței de muncă pe termen mediu. Criza demografică în care se află România după anul 1991, se caracterizează printr-o scădere a natalității, creșterea mortașității, o durată a vieții semnificativ mai redusă, comparativ cu țările din Europa. La toate acestea se mai adaugă și rata
1. C. Grigorescu, Probleme Economice, volumul 146, 2005, Colecția Biblioteca Economică, Centrul de Informare și Documentară Economică
mortalității infantile și migrația externă. Se înregistrează reducerea populației tinere (0-14) și creșterea populației vârstnice peste 65 de ani. Evoluția ponderii populației adulte reflectă un proces lent dar continuu de îmbătrânire a populației. Generațiile născute în anii 1980 au determinat creșterea în prezent, a ponderii populației 25-29 de ani și 35-39 de ani (1).
Principalele șanse pe termen lung în ameliorarea situației demografice a României, o constituie creșterea mortalității și menținerea unui echilibru al mobilității externe. Nivelul relativ ridicat al natalității din perioada anterioară anului 1990 era consecința politicii forțate și a fost evidentă. Scăderea acesteia după accesul la mijloacele de planificare familială, întreruperea sarcinii care generează pe termen scurt o scădere drastică a numărului populației.
Migrația afectează, cu predilecție, populația adultă. În primul caz, putem vorbi de o regretabilă pierdere umană dar potențialul reproductiv nu suferă alterări semnificative care să-și pună amprenta pe evoluțiile viitoare.
Pierderea prin migrație nu lasă consecințe la fel de nocive și etalate în timp pentru evoluția viitoare a unei populații, ca și cele generate de scăderea naturală, când aceasta este detereminată, în mod preponderent, de reculul natalității și menținerea acesteia la valori scăzute pentru o perioadă atât de lungă cum este cea în care se află România.
Sunt necesare politici demografice pro-active care pe termen scurt și mediu nu vor putea opri descreșterea demografică dar pot reduce declinul populației și atenua impactul asupra potențialului forței de muncă și dezvoltării economice și sociale ale României (2).
Fenomenele demografice și mișcarea migratorie pot fi privite și ca indicatori ai nivelului de trai. Avem în vedere că procesele respective sunt puternic influențate de ansamblul factorilor care definesc calitatea vieții. Practic, toate fenomenele demografice – natalitatea, mortalitatea, nupțialitatea și divorțialitatea, precum și migrația internă și externă – înregistrează, într-un fel sau altul influența factorilor care determină nivelul de trai al populației. Ca atare, toți indicatorii care definesc nivelul și dinamica fenomenelor demografice amintite sunt și indicatori ai nivelului de trai.
1. I.N.S. Revista Română de Statistică nr. 4, 2007, pg. 5
2. I.N.S. Revista Română de Statistică nr. 4, 2007, pg. 6
Departe de a evolua după o schemă uniformă, tranziția demografică din România a urmat un curs sinuos și a manifestat o serie de particularități deseori singulare, mai ales în ampluarea efectelor pe care le-au generat. Cu toate acestea, ea nu se deosebește, în linii mari, de evoluțiile demografice ale altor țări europene. Declinul demografic actual nu este nici el singular în Europa. Cele mai multe state Est-Europene se află în aceeași situație, iar cele Vest-Europene se găsesc într-o stare de stagnare, fiind puternic îmbătrânite demografic. În orice caz, ponderea populațiilor europene în populația mondială se află în scădere accelerată. Pentru România, viitorul apropiat ți cel mediu înseamnă nu doar bătălia pentru ieșirea din criza economică și pentru consolidarea democrației, ci și surmontarea unor dificultăți rezultate din evoluțiile demogarfice deja trecute, dar a căror consecințe vor afecta populația încă mult timp de acum înainte (1).
Conjunctura demografică actuală ne oferă o fereastră de oportunitate de câțiva ani, timp în care pot fi luate măsurile de reformă adecvate, care să ne permită adaptarea și ajustarea. Este timpul ca decidenții să acționeze. Este timpul ca România să dezvolte o strategie națională pentru abordarea acestei probleme. Această strategie trebuie să aibă la bază o viziune largă a „echilibrului populațional”, care să combine aspectele evoluției demografice cu cele ale capitalului uman, pornind de la principiul că oamenii reprezintă avuția unei națiuni (2).
1. C. Mureșan, Evoluția Demografică a României, Editura Presa Universitară Clujeană, 1999, pg. 220
2. Revista „Academica”, nr. 64-65, articolul „Declinul demografic și viitorul demografic al României”, V. Ghețău, Director Centru de Cercetări Demografice „Vladimir Trebici” al Academiei Române, profesor, Facultatea de Sociologie, București
CAPITOLUL 5 – Concluzii
Populația constituie una din cele mai complexe colectivități statistice datorită diversității caracteristicilor care fac obiectul observării, al multiplelor legături de intercondiționare și interdependențe dintre fenomenele demografice și cele social-economice.
Sistem cu trăsături specifice, populația este în același timp unul din principalele subsisteme ale economiei naționale. Este de neconceput desfășurarea oricărei activități economice sau sociale, existența societății, în general, făcând abstracție de colectivitatea umană. Acest fapt explică și necesitatea cunoașterii populației, manifestată o dată cu apariția primelor forme de organizare statală.
Demografia este o știință socială care are ca obiect studiul colectivității umane, al fenomenelor și proceselor demografice specifice, în scopul cunoașterii legităților care determină evoluția efectivului, structurii și mișcării acesteia, stabilind locul și corelațiile care derivă dn calitatea populației ca verigă a sistemului general economico-social. Demografia fundamentează, prin metode proprii, măsurile de politică demografică, menite să asigure dezvoltarea armonioasă a populației, în concordanță cu interesele generale ale societății, într-o viziune de largă perspectivă.
În demografie, ca surse de informare avem:
recensământul populației;
starea civilă;
anchetele și monografiile demografice.
Recensământul populației este una din principalele forme de observare în statistica demografică. Scopul principal pe care îl urmărește este legat de necesitatea cunoașterii numărului și structurii populației la un moment dat.
În cursul secolului XX au avut loc în România opt recensăminte: 19 decembrie 1912, 29 decembrie 1930, 6 aprilie 1941, 25 ianuarie 1948, 21 februarie 1956, 15 martie 1966, 5 ianuarie 1977, 7 ianuarie 1992, 18 martie 2002.
În aplicarea unitară a dispozițiilor Legii nr. 119/1996, în care au fost stabilite și s-a reglementat sancționarea contravențiilor la regimul actelor de stare civilă, Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Departamentul pentru Administrație Publică Locală (devenite Ministerul Internelor și Reformei Administrative) au emis Metodologia nr. 1/13.10.1997, care a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 318 bis /19.11.1997.
Potrivit prevederilor art. 3 din Legea nr. 119/1996, „Atribuțiile de stare civilă se îndeplinesc de către consiliile județene și de către autoritățile administrației publice locale ale municipiilor, sectoarelor municipiului București, orașelor și comunelor, prin ofițieri de stare civilă”.
Sarcini de stare civilă mai au, potrivit Legii nr. 119/1996, șefii misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare ale României, care înregistrază actele și faptele de stare civilă ale cetățenilor români aflați în străinătate, comandanți de nave și aeronave.
Organizarea de stare civilă, înțelegând prin aceasta evidența, se realizează de către autoritatea statală prin intermediul unor organe specializate, abilitatate în mod expres de lege, autoritățile administrației publice locale. Faptul că problematica de stare civilă este dată de lege în competența autorităților de administrație publice locale nu trebuie să conducă însă la concluzia că starea civilă ar fi o problemă de interes local ce ar putea fi tratată diferențiat de la o autoritate adminstrativ-teritorială la alta. Autoritățile administrației publice locale se manifestă – în materia stării civile – ca purtătoare ale autorităților statului și nu ca reprezentante ale colectivităților locale.
Prin „înregistrări de stare civilă” se înțeleg operațiunile juridice de consemnare, în registrele de stare civilă, a faptelor și actelor ce privesc starea civilă precum și a altor elemente prevăzute de lege, operațiuni efectuate în condițiile legii de către organele cu atribuții de stare civilă.
Necesitatea și rolul înregistrărilor de stare civilă sunt relevate de art. 1 din Legea 119/1996 cu privire la actele de stare civilă astfel: „Actele de stare civilă se întocmesc în interesul statului și al persoanei și servesc la cunoașterea numărului și structurii populației, a situației demografice, la apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor ”. Evidența datelor care identifică persoana fizică reprezintă interes din multiple puncte de vedere: economic, social, cultural, demografic, al cunoașterii mișcării populației și structurii acesteia.
Statistica stării civile reprezintă totalitatea acțiunilor de culegere și prelucrare a informațiilor privitoare la nașteri, decese, căsătorii și divorțuri. Fiecare dintre aceste evenimente demografice este astăzi înregistrat oficial de către servicii ale statului având tocmai aceste funcțiuni. În țara noastră, dar și în multe altele, primele trei tipuri de evenimente se consemnează de serviciile de stare civilă ale primăriilor, în vreme ce divorțurile sunt notificate de tribunalul unde s-a emis sentința de divorț definitivă. În principiu, aceste evenimente se trec, pe de o parte, în registrele corespunzătoare, ce se păstrează la unitatea respectivă (primărie, tribunal), apoi se menționează în actele ce se înmânează celor în cauză sau familiilor acestora (certificate de naștere, de deces etc.) și, în sfârșit, se întocmesc așa-numitele buletine statistice, care se transmit organelor statistice oficiale.
Ca și recensământul, starea civilă utilizează principiul declarației. Este prezent același caracter exhaustiv, obligatoriu și teritorial. În alte țări, pastorul, primarul, șeful statului sau un funcționar însărcinat înregistrează declarațiile.
În prezent, ca principale acte normative, referitoare la starea civilă avem: Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă cu modificările și completările ulterioare, Metodologia pentru aplicarea unitară a dispozițiilor Legii nr.119/1996, Ordonanța Guvernului nr.41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, aprobataă cu modificări și completări prin legea nr.323/2003, Ordonanța de urgentă a Guvernului nr.97/2005 privind eviența, domiciliul, reședința și actele de identtate ale cetățenilor români, aprobată cu modoficări și completări prin Legea nr. 290/2005 și Ordonanța Guvernului nr. 84/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor, aprobată prin Legea 372/2002 cu modificările și completările ulterioare.
Activitatea de evidență a persoanelor reprezintă modul operațiunilor realizate pentru înregistrarea și stocarea datelor cu caracter personal ale cetațenilor români, necesară cunoașterii populației, mișcării acesteia, furnizării de date și informații instituțiilor publice, persoanelor fizice și juridice interesate. Evidența persoanelor și actvitățile de eliberare a actelor de identitate se realizează de către Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative, denumit în continuare I.N.E.P., de către serviciile publice comunitare de evidență a persoanelor. Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor și serviciile publice comunitare de evidență a persoanelor răspund de organizarea, crearea, păstrarea și exploatarea evidențelor pe care le au organizate în cadrul Registrului național de evidență a persoanelor, denumit în continuare R.N.E.P., din cadrul Sistemului națioanl informatic de evidență a persoianelor în conformitate cu prevederile legale în vigoare.
Actualizarea datelor ce formează conținutul Registrul Național de Evidență a Persoanelor se realizează prin înregistrarea continuă a informațiilor privind modificările interevenite în datele referitoare la persoana fizică pe baza:
documentelor prezentate de fiecare cetățean când solicită serviciului public comunitar de evidență a persoanelor eliberarea unui act de identitate sau înscrierea mențiunii privind stabilirea reședinței ori când primește înțtiințarea scrisă de la serviciul public comunitar, care conțin datele proprii sau, după caz, datele copiilor minori;
comunicărilor și documentelor transmise serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor și Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor de unele structuri din cadrul Ministerului Administrației și Internelor , Ministerul Justiției, Ministerul Afacerilor Externe, instanțele judecătorești,precum și de celelalte servicii publice comunitare de evidență a persoanelor, pentru actualizarea Registrului Național de Evidență a Persoanelor, în condițiile prezentelor norme metodologice.
Nașterile și decesele formează „mișcarea naturală” a populației. Fiecare fenomen al mișcării populației este supus mai întâi analizei demografice prin metode specifice, iar ulterior, se procedează la generalizarea concluziilor în scopul desprinderii tendințelor de evoluție a populației.
Conform datelor furnizate de ultimele două recensăminte, perioada 1992 – 2002 s-a caracterizat prin reducerea numărului populației, fenomen influențat de micșorarea accentuată a natalității.
În registrul de nașteri, se înregistrează copilul născut viu și copilul născut mort. Nașterea trebuie să fie declarată în termenul prevăzut de lege. În cazul în care copilul născut viu a decedat și nașterea nu a fost înregistrată, mai întâi se înregistrează nașterea și apoi decesul. Pentru copilul născut mort se întocmește numai actul de naștere.
Personalul cu atribuții de stare civilă întocmește comunicările nominale de naștere, pentru născuții vii, cetățeni români, și le transmite, până la data de 5 a lunii următoare înregistrării nașterii, serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor la care este arondată localitatea în care s-a înregistrat nașterea.
Personalul cu atribuții pe linia evidenței persoanelor din cadrul serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor efectuează verificări în evidențe pentru a stabili dacă de la data înregistrării nașterii au survenit modificări în ceea ce privește domiciliul părinților.
Personalul cu atribuții de stare civilă care a înregistrat decesul transmite serviciilor publice comunitare locale de evidență a persoanelor la care este arondată localitatea pe raza căreia persoana a avut ultimul domiciliu, până la data de 5 a fiecărei luni, pentru luna anterioară, următoarele categorii de documente:
comunicări de modificări pentru minorii sub 14 ani;
actele de identitate ale persoanelor decedate sau, după caz, declarațiile motivate ale declarantului decesului privind lipsa acestora și extrasele de pe actele de deces transcrise, reconstituite, precum și cele întocmite ulterior ca urmare a stabilirii identității persoanelor din categoria cadavrelor cu identitate necunoscută ori ca urmare a unei hotărâri judecătorești declarative de moarte.
Din modificarea fenomenelor demografice în anii tranziției, importante sunt doar două aspecte legate, pe de o parte de scăderea numărului populației pe total țară și pe județe și, pe de altă parte, de mișcarea migratorie interjudețeană.
Scăderea populației s-a conturat ca o tendință de lungă durată pe țară și pe județe, iar continuarea acestei tendințe pe termen lung este de natură să genereze anumite probleme pentru stabilitatea și rolul familiei în societate, precum și pentru dezvoltarea economiei și protecția socială a persoanelor vârstnice. Ținând seama de rolul copiilor în familie și societate se impune formularea unei politici demografice active și coerente care să tindă la limitarea scăderii naturale a populației. Rolul primordial în această privință ar trebui să-l aibă redresarea natalității și a fertilității, domeniu care presupune extinderea și perfecționarea măsurilor existente în prezent, inclusiv de ordin financiar, care să stimuleze natalitatea și ridicarea calității populației. În acest sens, toate femeile din România cu venituri modeste, indiferent de statutul lor, de persoane salariate sau nesalariate, fie ele agricultoare sau casnice, ar urma să fie tratate egal, nediscriminatoriu sub aspectul ajutoarelor și indemnizațiilor pentru creșterea copiilor.
Creșterea cantitativă a populației nu poate să fie un scop în sine, prin măsuri administrative și prin încălcarea dreptului cuplurilor familiale de a decide în legătură cu numărul și data nașterii copiilor, așa cum se practica în vechiul regim. Pe de altă parte, pentru stabilitatea familiei și echilibrul său psihosocial, copiii sunt o cerință organică. Ideal ar fi ca în medie, pe o familie să revină doi copii, fapt ce ar asigura și o mai bună structură pe vârste a populației.
Deosebit de importantă, în privința dinamicii populației, este calitatea populației, în principal starea ei de sănătate fizică și mintală, precum și gradul de cultură și de instrucție, care, pe lângă valoarea lor ca atare, conduce și la creșterea eficienței muncii sociale. În acest sens, prin ridicarea calității forței de muncă ți modernizarea economiei la standardele de eficiență din UE, actualul produs intern brut din România, virtual, s-ar putea obține cu numai o treime din forță de muncă.
Migrația interjudețeană a populației, ca de altfel și migrația sat-oraș pot fi influențate pozitiv printr-o mai bună dezvoltare economică și socială a județelor și a mediului rural. Emigrarea populației în alte județe și nivelul redus al natalității și fertilității sunt principalii factori de influență.
Cu fiecare an care trece, deteriorarea situației demografice a țării se adâncește, nu numai prin noi acumulări negative, ci și prin consolidarea potențialului distructiv al dinamicii interne a demograficului. Suntem în al 18-lea an de scădere a numărului populației și în al 14-lea an în care natalitatea se situează între 10 și 11 născuți la 1000 de locuitori, iar mortalitatea oscilează ușor în jurul valori de 12 la mie. Datele din prima parte a anului 2007 nu indică schimbări, ceea ce înseamnă că în acești 18 ani scăderea naturală atinge o jumătate de milion de locuitori.
Migrația externă cunoscută și înregistrată statistic (cei care au emigrat și imigrat legal) a depășit 300 de mii de persoane. Dacă vom adăuga pe cei 700 de mii de români absenți la recensământul din 2002, obținem o scădere totală de 1,5 milioane de locuitori. În mod aparent paradoxal, deteriorarea de până acum și declinul demografic la care asistăm nu ne-au afectat în vreun fel. Am putea chiar spune că prin scăderea numărului de născuți, atât populația, cât și societatea au orientat spre alte nevoi importante resurse financiare pe care le implică sarcina, nașterea și creșterea copilului.
Declinul demografic poate fi rezultatul unei creșteri a mortalității populației și situarea acesteia deasupra nivelului natalității, al unei scăderi a natalității la o valoare inferioară celei a mortalității ori a unei migrații nete negative mai mari decât creșterea naturală. Aceste mecanisme pot acționa concomitent ori separat în timp.
Numeroase anchete se fac astăzi pentru cercetarea opiniei publice față de problemele demografice. Oricum, la aceste anchete trebuie să participe demografi, statisticieni, economiști, medici, sociologi, urbaniști etc. Sub raport metodologic, prezintă interes faptul că unele anchete demografice sunt asociate recensământului.
Mișcarea migratorie (cu schimbarea domiciliului stabil și cea pendulatorie) este cercetată cu ajutorul anchetelor, după cum și aspectele formării centrelor urbane sunt investigate eficient cu această formă de observare.
Migrația afectează, cu predilecție, populația adultă. În primul caz, putem vorbi de o regretabilă pierdere umană dar potențialul reproductiv nu suferă alterări semnificative care să-și pună amprenta pe evoluțiile viitoare.
Pierderea prin migrație nu lasă consecințe la fel de nocive și etalate în timp pentru evoluția viitoare a unei populații, ca și cele generate de scăderea naturală, când aceasta este detereminată, în mod preponderent, de reculul natalității și menținerea acesteia la valori scăzute pentru o perioadă atât de lungă cum este cea în care se află România.
Nevoia unei strategii naționale în domeniul populației având drept obiectiv redresarea natalității ar trebui să constituie o prioritate națională în România. O astfel de strategie nu poate fi decât rezultatul unor inițiative ale clasei politice, cu aportul esențial specialiștilor, susținute de școală, biserică, mass-media, societatea civilă și elaborate cu largă consultare directă a opiniei publice.
Experiența unor țări dezvoltate cu fertilitate relativ ridicată, cum sunt Suedia și, mai ales, Franța, demonstrează câteva principii de certă relevanță: solidaritatea comunității naționale față de familia cu copii (al cărei venit se diminuează sensibil la apariția copiilor), în semn de recunoștere și apreciere a rolului acesteia pentru viitorul țării; asigurarea compatibilității între statutul de mamă și cel de persoană activă economic al femeii; combinarea stimulentelor financiare cu cele bazate pe servicii și facilități adresate copilului și familiei cu copii. Pregătirea strategiei ar trebui precedată de trei acțiuni:
cunoașterea detaliată a politicilor familiale și de altă natură care se adresează copilului, mamei, familiei cu copii într-un număr semnificativ de țări;
inventariera tuturor măsurilor economice și de altă natură existente în țara noastră și care vizează copilul, mama și familia tânără, evaluarea tuturor costurilor și a eficienței (unde este cazul);
consultarea opiniei publice prin intermediul unei cercetări selective pe eșantion reprezentativ.
Nivelul de trai al populației, inclusiv dimensiunea teritorială a acestuia evoluază în strânsă legătură cu numărul și structura populației cu fenomenele demografice și mișcarea migratorie. Analiza acestei relații se încadrează în marea problemă a relației dintre populație și economie și presupune multiple legături reciproce, directe și indirecte unele manifestându-se pe termen scurt și mediu, iar altele pe termen lung.
Fenomenele demografice și mișcarea migratorie pot fi privite și ca indicatori ai nivelului de trai. Avem în vedere că procesele respective sunt puternic influențate de absamblul factorilor care definesc calitatea vieții. Practic, toate fenomenele demografice – natalitatea, mortalitatea, nupțialitatea și divorțialitatea, precum și migrația internă și externă – înregistrează, într-un fel sau altul influența factorilor care determină nivelul de trai al populației. Ca atare, toți indicatorii care definesc nivelul și dinamica fenomenelor demografice amintite sunt și indicatori ai nivelului de trai.
Deschiderea pe care a dus-o României schimbarea intervenită în sistemul politic după anul 1989 a avut ca efect creșterea numărului cetățenilor români care călătoresc în străinătate în scop turistic, de afaceri sau pentru stabilirea domiciliului în alte țări, cât și creșterea numărului turiștilor și cetățenilor străini care își stabilesc domiciliul sau reședința în România și care apelează la autoritățile române pentru înregistrarea tuturor categoriilor de acte și fapte de stare civilă.
ANEXA NR. 2
Format A5
ANEXA NR. 3
Ofițer de stare civilă,
…………………..
L.S.
___________
*) Datele tutorelui.
**) Act transcris/înregistrare tardivă/copil găsit.
ANEXA NR. 4
__________
*) Se completează, în clar, tipul modificării operate pe marginea actului de naștere.
ANEXA NR. 5
ANEXA NR. 8
Format A3
(se tipărește sub formă de mapă)
ANEXA NR. 9
Format A4
ANEXA NR. 10
Format A5
BIBLIOGRAFIE
A. STUDII CU CARACTER GENERAL, TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
C. Grigorescu, Probleme Economice, volumul 146, 2005, Colecția Biblioteca Economică, Centrul de Informare și Documentară Economică
C. Mureșan, Evoluția demografică a României, Editura Presa Universitară Clujeană, 1999
P. Pețu, E. Velicu, V. Mardare, Starea civilă, mijloc de identificare a persoanei fizice, Editura Detectiv, București 2007
R. Pressat, Analiză Demografică, Editura Științifică, București 1994
V. Sora, I. Hristache, C. Mihăescu, Demografie și Statistică Socială, Editura Economică, București 1996
V. Trebici, Demografie, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1979
V. Trebici, I. Ghinciu, Demografie și Etnografie, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1986
M. Țarcă, Demografie, Editura Economică, București 1997
ARTICOLE ȘI STUDII DE SPECIALITATE
I.N.S., Anuarul statistic al județului Galați, ediția 2007
I.N.S., Anuarul statistic al României , ediția 2007
I.N.S., Condițiile de viață ale populației din România, București 2007
I.N.S. Revista Română de Statistică nr. 4, 2007
Raportul (R.N.U.) nr. 2
Revista „Academica”, nr. 64-65, art. „Declinul demografic și viitorul demografic al României”, V. Ghețău, Director Centru de Cercetări Demografice „Vladimir Trebici” al Academiei Române, profesor, Facultatea de Sociologie, București
LEGISLAȚIE
Norme Metodologice comune (M.I., D.A.P.L., D.C.S.) privind atribuirea, înscrierea și gestionarea codului numeric personal, nr. 261.956/1979.
Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, publicată în Monitorul Oficial nr.282/11.11.1996, modificată și completată prin Legea nr. 23/1999 (M. Of. nr. 35/28.01.1999), prin Legea nr. 479/2002 (M. Of. nr. 523/18.07.2002), prin Legea nr. 94/2004 (M.Of. nr. 326/15.04.2004), prin Legea nr. 272/2004 (M. Of. nr. 557/23.06.2004) și prin Legea nr. 117/2006 (M.Of. nr. 410/11.05.2006).
Metodologia nr. 1 din 13.10.1997, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 318 bis din 19.11.1997, pentru aplicarea unitară a dispozițiilor Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.
Ordonanța Guvernului, nr. 84/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor aprobată prin Legea nr. 372/2002, cu modificările și completările ulterioare
Ordonanța de urgență a guvernului nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români (M. Of. nr. 641/20.07.2005), aprobată, cu modificări și completări, prin Legea nr. 290/2005 (M. Of. Nr. 959/28.10.2005), cu completările ulterioare (O.U.G. nr. 83/2006, publicată în M. Of. nr. 897/03.11.2006, aprobată prin Legea nr. 54/2007, publicată în M. Of. nr. 192/21.03.2007) și Legea nr. 53/2007 publicată în M. Of. nr. 506/27.07.2007
Metodologia comună a C.N.A.B.D.E.P. și I.N.E.P., nr. 1171834/215966/28.11.2005, de acordare a codului numeric personal.
Ordinul Ministrului Internelor și Reformei Administrative nr. 1260 din 10.04.2006 pentru aprobarea metodologiei privind oraganizarea și funcționarea ghișeului unic în cadrul serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Inregistrarea Persoanelor – Instrument CU Relevanta Demografica Si Administrativa (ID: 134512)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.