Inovația socială, factor al dezvoltării social-economice Număr special coordonat de: Prof. univ. dr. Cătălin Zamfir, Membru corespondent al Academiei… [626719]

ACADEMIA ROMÂNĂ
INSTITUTUL NAȚIONAL DE CERCETĂRI ECONOMICE
INSTITUTUL DE CERCETARE A CALITĂȚII VIEȚII
Inovația socială, factor al dezvoltării social-economice
Număr special coordonat de:
Prof. univ. dr. Cătălin Zamfir,
Membru corespondent al Academiei Române
și c. șt. III Laura Gabriela Stoica

EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

CALITATEA VIEȚII
Revistă de politici sociale
Anul XX • Nr. 1–2 • 2009
CUPRINS
INOVAȚIA SOCIALĂ, FACTOR AL D EZVOLTĂRII SOCIAL-ECONOMICE
Laura Gabriela STOICA – Inovația socială, factor al dezvoltării social-economice , un program
de cercetare prioritar al Ins titutului de Cercetare a Calității Vieții………………………………….. 5
Cătălin ZAMFIR – Contextul soci al, sociologia și tematica inova ției sociale………………………. 8
Simona STĂNESCU – Abordarea conc eptuală a inovației în contextu l relansării strategiei de
la Lis abona ……………………………………………. ……………………………………………………… … 19
Iulian STĂNESCU, Aura MATEI – Po litici privind i novația socială în Marea Britanie…………… 28
Laureana URSE – Inovația în științele sociale……………… …………………………………………………. 40
Ion BOBOC – Opțiunea pentru strategii inova tive în managementul strategic al organizațiilor
publice, nonprofit și pol itice din România………………… ………………………………………….. 49
Codrin SCUTARU – Marketingu l pentru sectorul public………… ……………………………………….. 61
Antoine HEEMERYCK – De l’idéologie humanitaire à la philanthrop ie postcommuniste:
évolutions idéologiques et pra tiques des organisations non gouv ernementales…………… 69
Monica ȘERBAN – Nevoia de inovație în politicile de migrație ro mânești…………………………. 79
Daniel ARPINTE – Mecan isme ale inovației în asistența socială.. ……………………………………… 91
Cristina TOMESCU – Inova ția socială în servi ciile de sănătate.. ……………………………………….. 100
Gabriela NEAGU – Inova ția în învățământ…………………… ……………………………………………….. 110
Laura Gabriela STOICA – Accesul la educația continuă, factor ge nerator de inovație socială….. 122
Diana DĂMEAN, Maria ROTH – Dimens iuni sociale ale succesului șc olar: rolul școlii și
comunității în performanța școlară a elevilor ……………… ………………………………………… 130
Sorin MITULESCU – Răspunsul tiner ilor la inovația educațională . …………………………………… 141
Mihnea PREOTESI – Factori simulativi/ blocanți ai inovației soc iale în mediul rural
românesc. Studiu de caz: com una Bughea de Sus, jud. Argeș…… …………………………….. 151
Cosmin BRICIU – Măsurarea sărăciei și incluziunii sociale – un caz de asimilare selectivă a inovației …. 161
Sabina-Adina LUCA – Rolul Programului Sibiu 2007 – Capitală Culturală Europeană î n
dezvoltarea socio economică urbană ………………………… ………………………………………….. 171
Victor MOCANU, Valeriu MÎNDRU – Combaterea corupției – condiție necesară pentru dezvoltarea
socială și economică a Republicii Moldova și integrarea ei în U niunea Europeană ………………. 179
Ștefan UNGUREAN – Orașul medieva l transilvan: un exercițiu de g enealogie a inovației și a
modernizării sociale ……………………………………. ……………………………………………………. 1 93
Mihaela C. BERBEC – Intelligence Networks – The Model Based Me thodologies Problem …. 203
Florentin Flavius MIHALACHE – Conferință internațională: Inovaț ia socială, factor al
dezvoltării social-econom ice, 26–27 se pt. 2008, ICCV……….. …………………………………. 215
CALITATEA VIEȚII, XX , nr. 1–2, 2009, p. 1–222

THE QUALITY OF LIFE
A Journal of Social-Policies
Vol. XX • Nos. 1–2 • 2009
CONTENTS
SOCIAL INNOVATION, FACTOR OF SOC IAL AND ECONOMIC DEVELOPMENT
Laura Gabriela STOICA – Social innovation, factor of social and economic development , a
prioritary research project of th e Institute of the Quality of Life Research ………………… 5
Cătălin ZAMFIR – Socia l context, sociology, and social innovati on………………………………….. 8
Simona STĂNESCU – Conceptual approach of innovation, in the con text of re-launching the
Lisabona strategy ……………………………………………………… ……………………………………… 19
Iulian STĂNESCU, Aura MATEI – So cial innovation policies in Gre at Britain ………………….. 28
Laureana URSE – Innovati on in social sciences……………… ………………………………………………. 40
Ion BOBOC – The option for innovative strate gies in the strategical manag ement of public,
non-profit, and political org anizations, in Romania ………… …………………………………….. 49
Codrin SCUTARU – Marketing strategy for the public sector…… ……………………………………… 61
Antoine HEEMERYCK – The practi ces and ideologies of non-governm ental organizations:
general and compar ative assessment ……………………….. ………………………………………….. 69
Monica ȘERBAN – The necessity of innovation in Romanian migrati on policies during
accession to the EU …………………………………….. ……………………………………………………. 7 9
Daniel ARPINTE – The mechanisms of innovatio n in the social ser vices system ………………… 91
Cristina TOMESCU – Social innovation in the public health servi ces………………………………… 100
Gabriela NEAGU – The innovation in the educational system …… …………………………………….. 110
Laura Gabriela STOICA – Access to permanent education as a fact or of social innovation …… 122
Diana DĂMEAN, Maria ROTH – Social dimensions of school success: the role of the family,
school and community in the children’s school performances ….. …………………………….. 130
Sorin MITULESCU – Youth respons e to educational innovation….. ………………………………….. 141
Mihnea PREOTESI – Social innovati on stimulating/ blocking facto rs, in rural areas of
Romania. Case study: Bughea de Sus, Argeș ……………………………………………………… …. 151
Cosmin BRICIU – Poverty and social inclusion measurement – a ca se of selective assimilation
of innovation ………………………………………….. ……………………………………………………… ………. 161
Sabina-Adina LUCA – The role of cultural policies in urban soci o-economic development ….. 171
Victor MOCANU, Valeriu MÎNDRU – Taking position against corrupt ion – an indispensable
condition for the social and economic development of the Republ ic of Moldavia and
its integration in the EU……………………………….. ……………………………………………………. 1 79
Ștefan UNGUREAN – The medieval Tra nsylvanian town: a diachronic ally exercise on
innovation and social modernization………………………. …………………………………………… 193
Mihaela C. BERBEC – Intelligence Networks – The Model Based Me thodologies Problem …. 203
Florentin Flavius MIHALACHE – The International Conference: Social innovation – social and
economic development factor, 26-27 Sept. 2008, The Quality o f Life Research Institute….. 2 15
CALITATEA VIEȚII, XX , nr. 1–2, 2009, p. 1–222

INOVAȚIA SOCIALĂ, FACTOR AL DEZVOLTĂRII SOCIAL-ECONOMICE
INOVAȚIA SOCIALĂ, FACTOR AL DEZVOLTĂRII SOCIAL-
ECONOMICE , UN PROGRAM D E CERCETARE
PRIORITAR AL INSTITUTULUI DE CERCETARE
A CALITĂȚII VIEȚII
LAURA GABRIELA STOICA
Începând din anul 2008, Institutul de Cercetare a Calității Vie ții a lansat un
program prioritar de cercetare pe o tematică de mare actualitat e pentru întreaga
comunitate științifică europeană: Inovația socială, factor al dezvoltării social-
economice .
Acest program de cercetare este o continuare a preocupărilor ce rcetătorilor
institutului nostru din domeniul dezvoltării sociale, demarate încă din anul 2005,
când, sub coordonarea prof. univ. dr. Cătălin Zamfir, a fost fo rmat un consorțiu
interuniversitar având ca obiectiv principal dezvoltarea compet ențelor specialiștilor
angajați în studiul dezvoltării sociale.
Grantul de cercetare CNCSIS, în cadrul căruia a fost format ace st consorțiu –
Rețeaua de suport pentru program e de dezvoltare socială la nive l local și
național –, a facilitat constituirea REȚELEI REPEDES – Rețeaua de Promovare
și Evaluare a Dezvoltării Sociale , primul consorțiu de cercetare din România care
își propune promovarea și evaluarea dezvoltării sociale în Româ nia. Consorțiul este
coordonat de Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Uni versitatea București
și Institutul de Cercetare a Calității Vieții și are ca partene ri Universitatea „Babeș-
Bolyai” din Cluj-Napoca; Universitatea de Vest din Timișoara și Universitatea din
Oradea. Pe parcursul activităților proiectului, la acest consor țiu s-au adăugat alte
facultăți de profil din țară care au participat activ la proiec tul nostru: Universitatea
din Pitești, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu, Universitatea „1 Decembrie
1918”, Alba Iulia, Universitatea „Ovidius”, Constanța, Universi tatea „Petre
Andrei”, Iași, Universitatea „Andrei Șaguna”, Constanța.
Obiectivele proiectului au fost: I) realizarea unei rețele interuniversitare care
să susțină programele de dezvoltare socială la nivel național ș i local – inițial
formată doar din instituțiile participante la consorțiul, Rețea ua REPEDES și-a
dublat numărul de instituții partenere, fiind formată din 11 un iversități și un institut
de cercetare; II) contribuția la teoria și metodologia dezvoltă rii Paradigmei
dezvoltării sociale proiectate ; elaborarea de recomandări pentru creșterea

Adresa de contact a autorului : Laura Stoica , Institutul de Cercetare a Calității Vieții, Calea
13 Septembrie, nr. 13, sector 5 , 050711, București, România, e- mail: laura.stoica76@gmail.com;
laurab@iccv.ro.
CALITATEA VIEȚII, XX , nr. 1–2, 2009, p. 5–7

LAURA GABRIELA STOICA 2 6
capacității de proiectare a dezvoltării sociale; III) promovare a culturii și
competențelor pentru dezvoltarea socială proiectată; IV) consti tuirea unei baze de
date de indicatori sociali care să susțină dezvoltarea socială. În cadrul proiectului a
fost elaborat un curs de profil (Diagnoza problemelor soc iale și managementul
programelor/proiectelor de dezvoltare socială) , care a fost pus la dispoziția tuturor
universităților din țară și din Republica Moldova (11 universit ăți au introdus acest
curs, parțial sau integral, în programa proprie de învățământ).
Rezultatele activității consorțiului s-au materializat în publi carea a trei
lucrări de referință pentru studiul tematicii dezvoltării sociale și pentru formare a
unei culturi a dezvoltării sociale:
• Primul volum colectiv elaborat de echipa proiectului a fost O nouă
provocare: dezvoltarea socială, C. Zamfir, L. Stoica (coord.), Iași, Editura
Polirom, 2006 (363 pag). Acest volum constituie prima culegere de studii car e
investighează paradigma dezvoltării sociale, abordând aspecte t eoretice,
metodologice și de politică a dezvoltării sociale. Lucrarea rep rezintă o amplă
sinteză a celor mai recente orientări în dezvoltarea socială, c onstituind un
instrument de lucru pentru specialiștii în științele sociale și o resursă bibliografică
utilă pentru studenții, mastera nzii și doctoranzii facultăților de sociologie și
asistență socială. La elaborarea acestui volum au participat 26 de autori.
• Enciclopedia dezvoltării sociale, C. Zamfir, S. Stănescu (coord .), Iași,
Editura Polirom, 2007 (661 pag). Enciclopedia include concepte și metode
semnificative aparținând paradigmei dezvoltării sociale și repr ezintă un instrument
științific și didactic foarte important, adresându-se atât stud enților cât și
specialiștilor care acționează în domeniul social. Enciclopedia cuprinde 108
termeni semnificativi, la elaborarea sa participând un numar de 51 de autori din
instituții universitare și de cercetare din țară și din străină tate (Canada, Franța,
Marea Britanie, Moldova și Olanda).
• Proiectarea dezvoltării sociale. Ghid metodologic, C. Zamfir, L . Stoica,
M. Stănculescu (coord.), Institutul de Cercetare a Calității Vi eții, Universitatea
din București, Institutul Social Român, București, 2007 (103 pag). Ghidul este
conceput ca un instrument metodologic care oferă o imagine stru cturată a
procesului de dezvoltare planificată , pe care orice instituție cu rol în dezvoltarea
socială îl poate utiliza. Planificarea dezvoltării sociale, pre cum si evaluarea și
monitorizarea orientării spre dezvoltare socială a instituțiilo r este un demers nou,
inovativ în peisajul cercetării științifice românești. Ghidul m etodologic a fost
elaborat de un colectiv format din 18 autori.
Imaginează. Creează. Inovează
Aceasta este deviza anului 2009 la nivelul Uniunii Europene. La data de
28 martie 2008 Comisia Europeană a adoptat propunerea de declar are a anului
2009 – Anul Creativității și Inovației în Europa.
Anul European al Inovației – 2009 este un proiect care are ca principal
obiectiv promovarea de demersuri creative și inovatoare în sect oare precum

3 INOVAȚIA SOCIALĂ, FACTOR AL DEZVOLTĂRII SOCIALE 7
educația și cultura, dar și în alte domenii sociale, cum sunt c ercetarea, media,
antreprenoriatul social, dezvoltarea rurală etc. Anul Inovației – 2009 – se înscrie în
obiectivul central declarat al Uniunii Europene, de construire a unei societăți
europene, înalt coezivă, centrată pe cunoaștere, capabilă să so luționeze inovativ
provocările cu care se confruntă.
În contextul poziției slabe a României în clasificările europen e privind
nivelul producerii, asimilării și diseminării inovației – măsur at de European
Innovation Scoreboard (EIS) –, abordarea tematicii inovației sociale prin
mobilizarea expertizei existente în mediul academic și universi tar capătă o
importanță majoră. Inovația socială se confruntă, în România, c u deficite
importante de cultură și competență suportivă, cu mecanisme leg islative,
organizaționale și politice defi citare din acest punct de veder e.
În acest context, pornind de la „zestrea” acumulată de echipa n oastră de-a
lungul ultimilor patru ani, echipa noastră a lansat un nou proi ect de cercetare:
Inovația socială, factor al dezvoltării social-economice , coordonat de prof. univ.
dr. Cătălin Zamfir și cercetător științific III Laura Stoica. A cesta contribuie la
dezvoltarea societății cunoașterii în România, mobilizând exper tiza formată în
cadrul rețelei interuniversitare formate cu ani în urmă, pentru a îmbina activitatea
de producere de cunoștințe (inovare) cu cea de diseminare (comu nicare) și de
achiziționare/captare de cunoaștere (învățare) și aplicare a ac esteia. Scopul echipei
proiectului este crearea unei comunități de inovare și disemina re de cunoaștere,
capabilă să reunească specialiști din mediul academic, economic , social și cultural
și să realizeze transferul de c unoștințe și informații între in stituții și organizații
interesate, în vederea creșterii capacității și performanței de inovare în societatea
românească.
Obiectivul central al proiectului îl constituie clarificarea co nceptuală a
domeniului inovației sociale, dezvoltarea metodologiei a inovaț iilor sociale,
identificarea factorilor stimulativi și blocanți; analizarea un or studii de caz privind
inovația socială în diferite sect oare sociale, precum și promov area și formarea unei
culturi a producerii și difuzării inovației, în contextul socia l actual.
La sfârșitul primului an al proiectului, ICCV a organizat o Con ferință
Internațională cu titlul Social innovation, factor o f socioeconomical development ,
în septembrie 2008. Această conferință a reprezentat un evenime nt pentru
comunitatea științifică, prin gradul ridicat de participare, nu mărul mare de studii și
comunicări prezentate și interesul crescut al participanților p entru dialog și
dezbatere pe tematica inovației sociale. Conferința a reunit pe ste 75 de cercetători
și cadre didactice din toate centrele universitare din România, precum și din
Republica Moldova, Italia, Franța și Finlanda.
În acest număr special al Revistei Calitatea Vieții , destinat tematicii inovației
sociale, sunt publicate o parte dintre studiile prezentate cu o cazia acestei
conferințe. Lucrările conferinței sunt prezentate pe larg în ar ticolul care încheie
acest număr special.
Acest număr special al Revistei Calitatea Vieții apare sub coordonarea prof.
univ. dr. Cătălin Zamfir și cercetător științific III Laura Stoica .

CONTEXTUL SOCIAL, SOCIOLOGIA ȘI TEMATICA
INOV AȚIEI SOCIALE
CĂTĂLIN ZAMFIR
novația socială, ca de altfel toate temele sociale, intră în
atenția cercetării nu ca etapă în logica reflecției cognitive, ci
ca reflex al urgențelor răsărite în dinamica colectivităților.
Contextele sociale conferă tema ticii inovației sociale profilur i specifice. În
sociologia occidentală, surprinză tor, această temă a început să stârnească
interes de abia în ultimii ani.
Studiul de față identifică nouă c ontexte sociale care au pus o amprentă
pe abordarea inovației sociale. O atenție distinctă este acorda tă gândirii
sociologice românești actuale. Î ncerc să răspund la întrebarea „de ce
sociologia românească este pe punctul de a acorda o atenție spe cială
inovației sociale?”. Considerar ea acestei teme reprezintă unul dintre
semnalele că sociologia româneas că iese dintr-o criză pe care o parcurge în
momentul de față, indicând totod ată o direcție d e dezvoltare.
Cuvinte-cheie : inovație socială, difuzare, asimilare, sociologie/ sociologie
românească.
Societatea este un construct uman. O inovație. Toate componente le culturii –
limbile, religia, miturile, arta , familia cu regulile ei, organ izarea socială – sunt
constructe umane noi, deci inova ții. Societățile, sub presiunea nevoilor, inovează
continuu, considerând condițiile și oportunitățile. Ele se află într-o continuă schimbare.
Este legitim, deci, să ne întrebăm când a apărut tematica inova ției sociale în
conștiința colectivă și în preoc upările sociologiei/ științei.
Curios însă că, deși s-au făcut mereu inovații sociale, tematic a inovației
sociale a pătruns în centrul atenției de abia în ultimii ani.
Temele de reflecție socială nu ap ar, de regulă, în centrul inte resului științific
ca rezultat al evoluției stricte a cunoașterii, într-o filieră cognitivă. Ele intră în
atenția științei doar în momentul în care ele sunt conștientiza te de către
colectivitate ca probleme care trebuie soluționate, ca obiect a l unui efort colectiv.
Ceea ce se rezolvă „de la sine” nu face, în general, obiectul p reocupărilor explicite.
De regulă, temele reflecției sociale au explodat mai întâi în i nteresul social-politic
al colectivității și apoi s-au transferat în cel științific.

Adresa de contact a autorului : Cătălin Zamfir , Institutul de Cercetare a Calității Vieții,
Calea 13 Septembrie, nr. 13, sec tor 5, 050711, București, Român ia, e-mail: czamfir@sas.unibuc.ro;
czamfir@iccv.ro.
CALITATEA VIEȚII, XX , nr. 1–2, 2009, p. 8–18 I

2 CONTEXTUL SOCIAL, SOCIOLOGIA ȘI TEMATICA INOVAȚIEI SOCIALE 9
Inovația socială s-a conturat ca un domeniu distinct de preocup ări științifice
încă de la începutul secolului al XX-lea, mai accentuat în antr opologia socială și
culturală, și mult mai târziu, de abia în ultimii ani, în socio logia occidentală. În
contexte sociale diferite, tema tica inovației sociale a avut pr ofiluri distincte.
NOUĂ CONTEXTE SOCIALE
1. Expansiunea mondială a Occide ntului: antropologia socială și culturală.
Tema inovației sociale s-a conturat, la început, în antropologi a culturală/ socială,
dar fără o relevanță socială actuală centrală. Pe fondul expans iunii mondiale a
Occidentului s-a dezvoltat interesul antropologilor pentru „cel elalte” culturi.
Specialiștii occidentali s-au găsit în fața unei mari diversită ți de inovații culturale,
dar și frapante comunalități. Cum explici atât varietatea const rucțiilor culturale, cât
și comunalitatea lor? Multe dintre inovații au fost descoperiri independente, altele
s-au „difuzat”, au fost „asimilate” prin contact între comunită ți. Fascinată de
imensa masă de inovații, ea le-a înregistrat și a căutat să le explice. O întrebare
fundamentală la care antropologia a trebuit să răspundă a fost: sunt inovațiile
culturale „descoperiri” independente, dezvoltate în centre dife rite, sau inovațiile se
difuzează dintr-un centru unic și sunt asimilate de celelalte c omunități? Era evident
că izolarea geografică – America, Australia –, dar și slaba com unicare și migrație
teritorială susținea existența multor cazuri de inovații indepe ndente, paralele.
Antropologia s-a confruntat însă cu o problemă adițională, încă rcată de suspiciuni
politice: inovațiile culturale pot fi ordonate pe o scară valor ică? Intuiția ne spune că
variația culturală nu se datorează doar condițiilor diferite, ș i deci egal justificate, ci
ele sunt soluții alternative la același tip de probleme, unele putând fi considerate a
fi mai bune decât altele. Împotriva suspiciunii de europocentri sm care exprimă
politica imperialistă, s-a convenit asupra unui principiu teore tic foarte subțire:
culturile sunt egale; nu pot fi, deci, diferențiate valoric.
În Europa s-au produs, cu o dinamică foarte accentuată, inovați i sociale, dar,
printr-un proces global, mai degrabă. În contextul societăților d i n E u r o p a , a f l a t ă
într-un rapid proces de schimbare și de „europenizare”, comunal itatea culturală, și
mai puțin varietatea, a atras atenția. Din Antichitate, comunic area și transferul
dintre comunitățile europene au fost foarte intense, pe mai bin e de 2 000 de ani. Cu
siguranță erau și inovații indepe ndente, dar acestea erau greu de identificat cu
precizie și, în orice caz, mai d egrabă excepții. Cazuri de dezv oltări independente
putem găsi; cazul Angliei, datorită „insularității” ei, ar pute a fi invocat, dar acestea
sunt mai degrabă excepții și sunt marginale. Ulterior, Europa a fost sursa unor
transferuri masive nu numai pe teritoriul ei, ci tot mai mult m ondial.
„Globalizarea” este în mare măsură o difuziune a inovațiilor oc cidentale, natura ei
părând a fi pusă tot mai mult în discuție.
2. Societățile capitaliste dezvoltate nu au fost foarte interesate de inovația
socială. Și nici sociologia dezvoltată în acest context social nu a mani festat un
interes special pentru temă.

CĂTĂLIN ZAMFIR 3 10
În sociologie (predominant știință a societăților prezente ), tematica inovației
sociale a apărut relativ târziu, mai ales centrată pe un caz particular : inovația din
știință/ tehnologie și, ceva mai târziu, din economie, cu privi re la inovația
managerială. Tema inovației soci ale, deși era „în aer”, nu avea însă rădăcini de
interes. A rămas mult timp ca o temă legitimă științific, dar r elativ banală, cu
relevanță științifică și socială scăzută1.
Nu există societăți în care oamenii să fie satisfăcuți de mediu l lor social de
viață. Ei vor mereu ca „societatea” să fie mai bună, și doresc să o schimbe, dar nu
știu cum.
S-a dezvoltat în sociologie funcția constructivă, metodologia schimbării
sociale proiectate, a „metodolog iei” inovației sociale? De abia în ultimul timp au
apărut preocupări în acest domeniu. Întreaga sociologie occiden tală s-a centrat pe
două funcții, extrem de importante pentru funcționarea societăț ii: descrierea
realității sociale, și explicarea proceselor/ fenomenelor sociale existente. Funcția
constructivă a sociologiei a rămas cronic subdezvoltată. Sociologia occiden tală a
înregistrat doar schimbările sociale deja realizate, dar nu a f ost un actor al
schimbărilor. Dacă deschidem manuale de metodologie a sociologi ei am putea fi
șocați de faptul că ele sunt aproape exclusiv dedicate metodolo giei descrierii
realității sociale: interviuri, chestionare, observație, analiz ă de text; chiar și
metodologia explicației este tratată, mai degrabă, marginal. Manualele de
metodologie a sociologiei nu dedică încă nici un spațiu metodol ogiei schimbării/
construcției sociale proiectate. Acest deficit tematic al socio logiei nu trebuie
atribuit sociologilor. El a fost răspunsul la „comanda” socială : nu a existat, și nici
nu putea să existe, o cerere din partea societății ca sociologi a să contribuie la
proiectarea schimbărilor sociale. Schimbările sociale s-au prod us, dar ele nu aveau
nevoie de contribuția științei.
Cum putem explica slabul interes pentru inovația socială, în gâ ndirea
occidentală? Răspunsul la această întrebare trebuie căutat în m odelul dezvoltării
societăților capitaliste. Este evident că societățile occidenta le au cunoscut, în
ultimul secol, un proces de dezvoltare explozivă. Inovații s-au petrecut în toate
sectoarele și cu succesiuni rapide. Cum s-a realizat însă aceas tă dezvoltare? A
existat un program/ plan care ar fi proiectat aceste schimbări? O strategie, o
concepție? Era chemată sociologia să contribuie la acest proces r a p i d d e
schimbare? Occidentul capitalist prezintă cazul unei dezvoltări pe care aș numi-o
organică : cu pași mici, din aproape în aproape, construcții instituțion ale și culturale
rapide cu mare cumulativitate ș i difuziune/ preluare, fără deci zii explicite
spectaculoase, care să fi produs rupturi/ schimbări dramatice. Au fost și
evenimente, ca războaiele. Acestea nu au reprezentat inovații propriu-zise, ci mai
degrabă produse ale dinamicii unor sisteme sociale care au modificat dramatic
configurația social-politică a lumii.

1 Cadrul teoretic și metodologic al inovației sociale este expus pe larg de către mine în
„Inovația socială: context și tematică”, în revista Inovația socială on line, nr. 1/2009 .

4 CONTEXTUL SOCIAL, SOCIOLOGIA ȘI TEMATICA INOVAȚIEI SOCIALE 11
Inovațiile sociale în spațiul occi dental s-au petrecut în felul următor: motorul
inovațiilor globale a fost compus din inovațiile tehnologice și inovațiile economice,
care nu sunt însă globale, ci se realizează în cadrul întreprin derilor private. Firmele
au fost, în ultimele secole, actorii principali ai inovațiilor, ai preluării și difuzării
lor și, prin cumulare, ai creșterii economice. Și creșterea eco nomică a schimbat
totul. Schimbarea socială a fost, mai degrabă, reactivă în toate componentele
sale – sistemul politic, sistemul juridic, morala, configurația comunităților –, a
generat noi probleme sociale – adaptări la noile probleme și op ortunități generate
de economie. De fapt, societățile occidentale s-au dezvoltat ra pid, dar „cu spatele la
viitor”. Comunitatea s-a confruntat cu o mulțime de probleme pu nctuale. A căutat
soluții punctuale la aceste probleme. Soluționarea problemelor curente au generat
noi probleme și noi soluții. Soc ietatea capitalistă s-a constru it din aproape în
aproape, „de jos în sus”, fără proiecte globale. S-a presupus, de regulă, că direcția
dezvoltării rezultate este bună, pentru că ea este modelată de prosperitatea oferită
de creșterea economică. Schimbăr ile sociale globale s-au realiz at, în consecință,
fără suportul unei cunoașteri globa le, ci doar cu competențe pr actice sectoriale:
juriști, politicieni, administratori, manageri; de sociologi er a nevoie doar pentru
competența lor în soluționarea problemelor punctuale.
Inovațiile din știință și tehnologie au fost, de la început, ev idente. Nu același
caz este și al inovațiilor sociale. Întreaga construcție social ă cuprinde o mare masă
de inovații sociale, dar acestea au fost mai puțin evidente. Cu rsul era normal. O apă
care curge nespectaculos. Dar cumularea transformă pârâul în fl uviu. Sunt puncte
despre care se poate spune că ele marchează schimbarea pârâului în râu și, apoi, a
acestuia, în fluviu? La început, un observator nu-l numește flu viu. Geograful, care
pornește „de jos”, constată existența unui fluviu, și caută de unde acesta vine și îl
numește fluviu încă de la izvor. Un alt observator care vede fl uviul doar la izvorul
său l-ar numi pârâu sau râu, iar nu „fluviu”. Dar în fapt, acol o, la începutul său, el
nu este încă fluviu. Poate deveni sau nu fluviu, în funcție de alte situații întâlnite pe
parcurs.
Sociologul poate identifica cu greu punctul inițial al unei sch imbări majore.
De regulă, acesta este la început mic, insesizabil, și el, într -un context dat, s-a
cumulat cu alte mici inovații, putând duce la o inovație social ă majoră. Se spune că
o idee „plutea în aer”. Deci inovațiile sociale sunt, de regulă , la început difuze, o
mulțime de stări de spirit, idei-schiță care, cuplându-se, au d us la ceva care a
devenit o inovație majoră. Nu mai este important cine a articul at-o inițial.
Un exemplu de preocupări ale sociologiei în tematica socială a inovației: acum
câteva decenii a dominat analiza impactului social al inovațiilor tehnologice, dar și
avertizarea despre riscu ri, mai ales ecologice, cu chemarea de a se lua măsuri.
Tematica inovației sociale a obținut o atenție specială nu în s ocietățile
capitaliste dezvoltate ale occident ului, ci în câteva contexte sociale diferite.
3. Societățile aflate la „marginea Occidentului dezvoltat”. Problema
identificării strategiilor de dez voltare/ inovație socială a ap ărut mai întâi în țările în

CĂTĂLIN ZAMFIR 5 12
situație de decalaj/ subdezvoltare. Aici inovația socială a luat forma preluării
experienței Occidentului, sub e ticheta „modernizării”. Problema era: ce trebuie să
facă o țară intrată în primele faze ale relansării social-econo mice pentru a se alinia
la nivelul țărilor dezvoltate. Evident, acest lucru nu putea să se realizeze decât prin
asimilarea achizițiilor din Occidentul dezvoltat. În secolul al XIX-lea și prima
jumătate a secolului al XX-lea, în România a existat o amplă di scuție pe această
temă. Teoria „formelor fără fond” a fost centrală în dezbaterea asupra strategiilor
de lichidare a subdezvoltării2. Școala sociologică de la București a dezvoltat un
ambițios program de „ridicare a s atelor”, ca pârghie esențială a dezvoltării.
4. Revoluțiile comuniste au pus masiv problema unei construcții sociale
proiectate. Obiectivul revoluțiilor comuniste a fost construire a ambițioasă a unui
nou tip de societate: o nouă organizare a economiei, un nou sis tem politic, noi
principii de organizare socială; o nouă morală și chiar promova rea unui nou tip
de personalitate umană, care să devină un factor activ al recon strucției sociale,
compatibil cu principiile noului sistem social. Elaborarea prog ramului de
construcție socială a fost preluată însă de factorul politic: p artidul comunist unic,
cu mecanismele sale. Activitatea politică de elaborare a progra melor de
dezvoltare socială a fost pusă su b „pălăria” teoretică a „filoz ofiei marxist-
leniniste”, dar actorii decisivi au fost conducerile partidelor , care și-a asumat
monopolul asupra producerii și validării oricărei tentative de elaborare a analizei
societății și a formulării strat egiilor de dezvoltare. Speciali știi puteau avea o
influență mai ales prin mecanisme le interne ale partidului, dar ș i d i f u z , î n
diferitele puncte ale sistemului public. Acumularea de cunoaște re în interiorul
partidului ar fi putut duce la modificări de viziune politico-i deologică. În
România, dar de fapt și în celelalte țări socialiste, după rapo rtul lui Hrușciov la
congresul al XX-lea al PCUS din 1956, s-a deschis un câmp larg de liberalizare a
viziunii politico-ideologice, dar și științifice. Revoluția din Ungaria și reprimarea
ei a fost, probabil, factorul decisiv de blocare a procesului d e liberalizare.
Revoluția din Ungaria a făcut ca partidele comuniste să se team ă de schimbări
promovate de către specialiști, f ără controlul partidelor, care ar fi stimulat mișcări
politico-ideologice independente. Dar procesul de liberalizare nu a fost în
întregime blocat. În România, an ii ’60 au oferit un spațiu de e xplozie a
liberalizării intelectuale, dar cu o anumită prudență. Detașare a de Uniunea

2 Henri H. Stahl, Gânditori și, curente de is torie socială românească, Biblioteca Institutului
Social Român, Editura Universităț ii București, 2001; Cătălin Za mfir, Analiza critică a tranziției. Ce
va fi după? , Iași, Editura Polirom, 2004; Schifirneț, Constantin, Maria La rionescu, Controverse
asupra dezvoltării sociale: punc te de vedere în sociologia româ nească, în Cătălin Zamfir și Laura
Stoica (coordonatori), O nouă provocare: dezvoltarea socială , Iași, Editura Polirom, 2006; Ilie
Bădescu, Teorii ale dezvoltării , în Cătălin Zamfir și Laura Stoica (coordonatori), O nouă provocare:
dezvoltarea socială , Iași, Editura Polirom, 2006; Vladimir Pasti , Mărirea și decăderea capitaliștilor
români, în Cătălin Zamfir și Lau ra Stoica (coordonatori), O nouă provocare: dezvoltarea socială ,
Iași, Editura Polirom, 2006; Cătălin Zamfir și Simona S tănescu (coordonatori), Enciclopedia
dezvoltării sociale , Iași, Editura Polirom, 2007.

6 CONTEXTUL SOCIAL, SOCIOLOGIA ȘI TEMATICA INOVAȚIEI SOCIALE 13
Sovietică a fost un factor care a stimulat procesul de liberali zare în societatea
românească. În Cehoslovacia, proces ul a mers rapid, ajungându-s e la lansarea
programului „socialismul cu faț ă umană”, începutul unui proces de reformă
structurală. Reprimarea mișcării reformiste din Cehoslovacia a fost un indicator
clar al incapacității partidelor comuniste de a accepta schimbă ri importante. Lipsa
voinței de reformă la vârful partidelor s-a manifestat prin con duceri
conservatoare în toate partidele, susținute și controlate de Un iunea Sovietică.
„Închiderea politică” nu a putut face ca în masa societății să nu se producă
procese de acumulare de cunoștin țe și capacități care, într-un moment sau altul,
ar fi putut oferi un pu nct solid de pornire a unui proces de re formare. În România,
sociologia a avut un rol important. Se prefigura un proces de î nlocuire a
monopolului politic asupra programului de dezvoltare socială cu o pluralitate de
programe generate de experți. Orientarea tehnocrată era o alter nativă la metodele
politice structural nedemocratice. Nu este întâmplător interesu l pentru tematica
evaluării eficienței programelor sociale , care ar putea fi considerată ca o critică
indirectă la adresa impasului regimului comunist, dar și crista lizarea unui
program de reformă: se încerca promovarea unei culturi a eficie nței sociale.
Tematica stilurilor de conducere pe linia democratizării a fost foarte importantă.
Nu trebuie, desigur, supraestimat efectul acestor tendințe. Con ducerea partidului
a dus o politică de marginalizare a acestor preocupări, cu o an umită toleranță
însă. Regimul a devenit tot ma i opresiv și mai anchilozat, elim inând orice șansă
de schimbare. Dacă s-ar face o an aliză comparativă a sociologie i din țările
socialiste și cea din Occident, probabil s-ar conclude cu surpr iză o prezență mai
accentuată a tematicii dezvoltării/ inovației sociale în țările socialiste. Cel puțin,
sociologia românească oferă un ex emplu din acest punct de veder e . E r a o
contribuție potențială a sociolo giei la reformarea societății s ocialiste. Orientarea
dominantă în sociologia românească din acea perioadă a fost nu de „dizidență”,
adică de subminare a sistemului socialist, ci de reformă a aces tuia. Teoria-
program a convergenței sistemului socialist și capitalist a devenit atractiv,
oferind o direcție de reformă.
În programul comunist erau enunțate câteva principii ale inovaț iei sociale
promovate. De exemplu, stilul democrat-participativ de conducer e, la toate
nivelurile organizării sociale. Era vorba de un alt tip de demo crație, nu
reprezentativă, ci participativă, pe presupoziția unității de i nterese, la care se
adăuga și accentul pe participarea specialiștilor. Un fel de de mocrație „la locul de
muncă”, dominată însă de o tensiune surdă între programele tehn ocrate de reformă
socială, autoritatea organizațiilor, care doreau să-și sporeasc ă controlul în
promovarea intereselor proprii și controlul partidului comunist . În SUA se
dezvoltase o direcție de inovație socială a organizațiilor, sus ținută de specialiști:
promovarea unui stil de conducere democrat participativ, fundat și acesta pe
presupoziția că organizația este dominată de un interes comun a l patronatului și
salariaților. În sociologie se schița, astfel, o cale de contri buție posibilă a științei la

CĂTĂLIN ZAMFIR 7 14
inovația socială. Și în România a existat un asemenea proiect3. Cât de influent a
fost acest program este greu de apreciat.
5. Tranziția fostelor țări socialiste oferă un caz excelent de proiectare a
schimbărilor structurale, dar și unul al iluziilor și dezamăgir ilor. După revoluția din
1989 s-a produs o explozie a preocupării pentru cum va fi noua societate . A existat
iluzia că este nevoie masiv de sociologi pentru a proiecta ce s ocietate vrem să
construim. În construirea noul ui sistem politic după Revoluție – parlament, guvern –
sociologii au fost suprareprezen tați. Noile instituții au lansa t, pe diferite canale,
chemări: „avem nevoie de sociologi”. Rapid ne-am lămurit însă. Vrem să
construim nu o societate în gene ral, globală, ci o economie de piață și un sistem
politic pluripartidist. Și pentru o asemenea construcție este t reaba juriștilor – legile
noului sistem –, de politicieni care să promoveze noului sistem politic și, evident,
de economiști care să pună economia de piață în mișcare. Dar so cietatea?
Societatea va fi rezultatul acestor schimbări. Ce tip de societ ate vrem nu mai este
obiectul unei reforme, a unei construcții proiectate. Semnifica tiv este că nu a apărut
termenul de reformă socială , ci reforme în diferite sectoare ale vieții sociale:
reforma economică, reforma siste mului politic, reforma învățămâ ntului, reforma
sistemului sanitar etc. Nici nu era clar ce ar fi însemnat o re formă socială. Socialul
se va schimba, dar ca rezultat, nu ca realizare a unui obiectiv explicit formulat care
să mobilizeze un efort colectiv. Cazul societăților socialiste „în tranziție” spre o
formă de organizare de tip capitalist prezintă un interes unic: o reconstrucție socială
bazată pe un proiect – program4.
6. „Criza statului bunăstării”. Dezvoltarea explozivă a statului bunăstării în
zona dezvoltată a Occidentului a ajuns rapid la limitele resurs elor financiare, care
crescuseră rapid, dincolo de limita suportabilității. Criza sta tului bunăstării nu a dus
la un „stat mai mic”, cum promova neoliberalismul. Dar a deveni t evident că este
risipitor și neglijent în proiectarea politicilor sociale. A de venit presantă nevoia de
creștere a eficienței sociale – o nouă temă de interes central –, de promovare a unor
inovații sociale care să asigure o creștere a eficienței statul ui bunăstării. La aceasta
s-a adăugat și lărgirea problemelor sociale care trebuie să intre în responsabilitatea
statului. Segmentul „sărac” putea fi abordat cu suport financia r, cu mecanismele pe
care statul le poseda. Dar marile probleme sociale nu pot fi so luționate doar cu
„bani”: tema globală a excluziunii/ incluziunii sociale, delinc vența, care este tot
mai greu de controlat, iar controlul prin forță pare să aibă ma i mult efecte negative

3 Cătălin Zamfir (coordonator), Dezvoltarea umană a întreprinderii, București, Editura
Academiei Române, 1980; Cătălin Zamfir, Un sociolog despre muncă și satisfacție, București,
Editura Politică, 1978; Cătălin Zamfir și Iancu Filipescu, Sociologie industrială, București, Editura
Institutului Politehnic, 1984.
4 Lucrarea mea Analiza critică a tranziției (Polirom, 2004) oferă un exercițiu de analiză a unei
societăți care nu se constituie printr-un proces „organic”, ci proiectat, pe baza unui pachet de strategii.
Întreaga lucrare se focalizează pe identificarea strategiilor c are au fost puse în act și pe evaluarea
rezultatelor produse.

8 CONTEXTUL SOCIAL, SOCIOLOGIA ȘI TEMATICA INOVAȚIEI SOCIALE 15
decât pozitive, violența și riscul exploziilor sociale, consumu l de droguri. Pentru
toate acestea este nevoie de o reformă a sistemului public. Exemplul cel mai clar
este reforma întreprinsă în Marea Britanie. Statul englez este reorganizat, în ultimii
ani, prin centrarea lui pe obiec tivul promovării inovației soci ale5.
7. O lume tot mai polarizată. În ultimele decenii, Occidentul a început să fie
îngrijorat de riscul exploziv al adâncirii decalajelor mondiale . Politicile de suport
pentru zonele sărace ale lumii s-au dezvoltat și, de asemenea, îngrijorarea pentru
rezultatele modeste ale acestor politici. S-a crezut că este si mplu să rezolvi
problema prin suport financiar. A devenit clar că rezultatele s unt nu numai
nesatisfăcătoare, dar au și efect e perverse. Și aici se pune pr oblema inovației6.
8. Construirea unei noi societ ăți: societatea europeană. Uniunea Europeană
a lansat, în ultimele două decenii, un amplu program de constru ire a unei societăți
europene7. Este o construcție inovativă, de o amploare fără precedent. P rocesul este
de abia în primele faze, dar literatura dedicată este explozivă .
9. Criza de sistem a lumii. Anii ’60 au fost dominați de o euforie a creșterii
economice. Economia părea a se afla într-o creștere nelimitată, cu un ritm rapid,
fără obstacole importante. La nivel global nu era, deci, nimic de decis/ schimbat.
Motorul era economia. Anii ’70 s-au confruntat cu șocul rapoartelor către Clubul
de la Roma. În 1972 a apărut primul raport, care a produs un prim șoc știi nțific și
politic: Limitele creșterii. Raportul argumenta că, într-un viitor previzibil, lumea se
va confrunta cu o uriașă criză a însăși creșterii economice. Av ertismentul a fost
confirmat de criza petrolului din 1974. Conștientizarea limitel or creșterii
economice impune căutarea urgentă a unei dramatice schimbări de strategie
mondială. Următoarele rapoarte au mai îndulcit drama mesajului, dar niciunul nu a
abandonat avertismentul dat de conștientizarea limitelor crește rii. Îndoielile față de
optimismul naiv al creșterii fără limite au continuat în forme variate. Și odată cu
ele, căutările de noi soluții strategice. Înlocuirea creșterii fără limite c u o
dezvoltare durabilă, temă promovată cu forță de UNDP, implica înlocuirea unui
viitor automat bun cu presiunea de inovație a strategiilor glob ale. Să mai dau un
exemplu. Prestigiosul sociolog Immanuel Wallerstein argumenteaz ă iminenta criză
globală de structură a sistemului global capitalist , care impune un nou câmp de
inovare strategică globală8. Actuala criză financiar- economică, care pare a se
globaliza și ea, repune nevoia unor schimbări strategice.

5 Studiul Aurei Matei și Iulian S tănescu din acest volum este o trecere excelentă în revistă a
restructurării guvernării britanice axate pe obiectivul promovă rii inovației sociale.
6 O trecere în revistă a politici lor de dezvoltare socială mondi ală este pe larg analizată în Tim
Forszth (ed.), Encyclopedia of Inter national Development , Londra, Routledge, 2005.
7 Din masa de literatură dedicată acestei probleme citez doar Si mona Stănescu, Modelul social
european, în Cătălin Zamfir și Laura Stoica (coordonatori), O nouă provocare: dezvoltarea socială ,
Iași, Editura Polirom, 2006.
8 Immanuel Wallerstein, After Developmentalism and Globalization, What? adresare marcantă
în cadrul conferinței, „Development Challenges for the 21st Cen tury”, Cornell University, Oct. 1,
2004, Social Forces, March, 83 (3): 1.

CĂTĂLIN ZAMFIR 9 16
TEMATICA DEZVOLTĂRII SOCIALE PROIECTATE , ÎN SOCIOLOGIA
ROMÂNEASCĂ ACTUALĂ
Pe fondul creșterii interesului pentru inovația socială cred că a început să se
cristalizeze o schimbare de paradigmă: trecerea de la dezvoltarea socială
„naturală”, „organică” la „dezvoltarea socială proiectată”.
Așteptările inițiale despre faptul că România avea oportunitate a unei
reconstrucții sociale globale proiectate ofereau speranța unui rol important al
sociologiei. Destrămarea rapidă a acestei iluzii a fost un fact or important generator
al unei crize a sociologiei românești. Entuziasmul sociologic a l anilor ’60 nu s-a
mai produs la aceleași dimensiuni, în cele două decenii ale tra nziției. Locul
speranțelor inițiale a fost rapid înlocuit de confuzie.
Din nou România s-a aflat într-o situație similară cu cea din s ecolul al XIX-lea.
După Revoluția din 1989, România nu era o societate la marginea Occidentului,
care se putea dezvolta fără rupturi dramatice, doar prin asimil area unor instituții
probate de a fi avut succes în Occident, ci o societate sociali stă, care trebuia
restructurată și reconstruită pe o nouă cale. Iarăși nu se pune a problema unei
inovări radicale, ci preluarea experienței occidentale. Procesu l s-a dovedit a fi mult
mai complex decât ne imaginam, conținând el însuși componente i mportante de
inovație, generate de procesul tranziției și reformei. Noutatea nu era a sistemului
instituțional din Occident, ci a strategiei de schimbare. În 1990, experții americani
cu care am discutat strategia ro mânească a tranziției au ținut mereu să precizeze:
nimeni nu a mai avut experiența unei asemenea tranziții. Tranzi ția este o noutate
absolută, un spațiu de inovație . Era vital, deci, să se găseasc ă soluții inovative de
asigurare a unei tranziții de succes. Refuzul de a se asuma sit uația de inovație este,
cred eu, o cauză importantă a eșecurilor tranziției. În primii ani după revoluție s-a
declanșat o campanie obsesivă împotriva „originalității” în toa te domeniile. Una
dintre lozincile preferate era „ce, vrem o democrație originală?”. Reacția negativă
față de inovația socială pare că persistă. Nu pot să nu invoc u n caz din 2008.
Institutul nostru a făcut un proiect de cercetare pe tematica i novației sociale. Un
expert al CNCSIS, nu mă interesează numele, a propus respingere a proiectului cu
argumentul că „tema inovației sociale este depășită”. Că un col eg crede acest lucru
nu este în sine prea îngrijorător. Surprinzător este că comisia de specialitate a
CNCSIS și consiliul instituției au acceptat o asemenea estimare aberantă.
Pe de o parte, ideea „originalității” era suspectată de a se ră tăci pe căi care
purtau mai mult reminiscențe ale concepțiilor comuniste, în loc de a asuma
experiența occidentală de succes. Reacția ciudată împotriva „in ovației” sociale a
făcut loc preluării necritice a tu turor ideilor venite de la ex perții din Occident.
Acum putem constata că tranziția noastră pare a fi un mozaic: p reluări de
fragmente din experiența occidentală, care se potrivesc sau nu împreună, și acestea
filtrate de înțelegerea, mai bună sau, mai degrabă, mediocră, a unor experți
occidentali.

10 CONTEXTUL SOCIAL, SOCIOLOGIA ȘI TEMATICA INOVAȚIEI SOCIALE 17
Rezumând, se impuneau, în procesul unei tranziții eficace, inov ații la trei
niveluri:
A. crearea unui sistem global coerent, nu din cioburile colorat e ale experienței
occidentale;
B. identificarea unei strategii a asigurării unei tranziții de succes,
neexperimentată încă în lume;
C. componentele sectoriale ale c onstrucției sociale, care trebu iau să fie
adaptate, atât unele la altele, cât și situației societății noa stre, în momentul dat.
Domeniul politicilor sociale a părut, de la început, o direcție în care
sociologia putea aduce o contribuție importantă la construcția socială. Statul urma
să aibă un rol important în lansarea unor programe de schimbare socială. Noul
sistem politic putea să inițieze programe sociale pentru preven irea și diminuarea
problemelor grave ale societății românești. Cum putea sociologi a să contribuie la
dezvoltarea politicilor sociale? Concentrarea pe tematica probl emelor sociale ale
României și pe politicile sociale de răspuns oferea o oportunit ate sociologiei de a
contribui la o tranziție de succes: scurtarea timpului și dimin uarea costurilor
economice și umane ale schimbării.
Pe lângă contribuții de substanță, dezvoltarea unei culturi a p oliticii sociale
cronic deficitară se prefigura a fi o nouă posibilitate a unui activism sociologic. În
primii ani a existat un entuziasm de a introduce cursuri univer sitare noi pe această
temă. S-au publicat cărți despre teoria politicilor sociale, s- au făcut teze de licență
și de doctorat. Au fost realizate numeroase studii asupra polit icilor sociale în
România, în perioada critică a tranziției.
Era clar că în tranziția românească, politicile sociale trebuia u să fie dezvoltate
nu într-un context strict politic, abstract, ci pe o înțelegere a problemelor sociale cu
care societatea noastră se confrunta. Analiza problemelor sociale a d e v e n i t u n
câmp necesar al unor politici sociale inovative, complementar c u asimilarea
experienței occidentale. De aceea problemele sociale analizate au constituit o
componentă importantă a inovației. Aș cita câteva direcții de c ercetare a
problemelor sociale: condițiile s ocial-economice ale populației romilor, sărăcia,
copiii abandonați/ neg lijați, structura socia lă și construirea clasei mijlocii.
Descentralizarea administrativă a deschis un nou câmp. Mai ales
universitățile regionale s-au anga jat în studii ample de diagno ză a problemelor
sociale ale județelor și orașelor, oferind o bază pentru politi ci sociale locale.
O altă direcție care a început, pe parcurs, să se contureze est e tematica
dezvoltării capacității de proiectare și implementare a program elor de dezvoltare
socială. Conturarea unei paradigme a dezvoltări sociale proiect ate a fost o direcție
importantă9. Studiile asupra „capitalului so cial și uman” se înscriu pe ac eeași linie.

9 Cătălin Zamfir și Laura Stoica (coordonatori), O nouă provocare: Dezvoltarea socială , Iași,
Editura Polirom, 2006; Cătălin Zamfir și Simona S tănescu (coordonatori), Enciclopedia dezvoltării
sociale , Iași, Editura Polirom, 2007; Cătă lin Zamfir, Laura Gabriela Sto ica și Manuela Sofia
Stănculescu (coordonatori), Proiectarea dezvoltării sociale, ICCV, 2007.

CĂTĂLIN ZAMFIR 11 18
Programul centrat pe teza că economia de piață și societatea ci vilă rezolvă
toate problemele sociale s-a dovedit a fi o iluzie, cu efecte d ezastruoase într-o țară
ca România, care se confrunta cu naivitățile începutului și cu confuzia unei
construcții care s-a dovedit a suferi de întârzieri.
A crescut interesul pentru reforma sistemului public, au sporit preocupările
pentru eficiența socială și pentru dezvoltarea de programe/ pro iecte sociale.
Reforma sistemului de administrație publică are ca o componentă importantă
orientarea sa pe programe/ proiecte și trecerea de la finanțare a instituțională la
finanțarea pe proiecte. Criza financiară mondială actuală a rep us problema rolului
sistemului public nu numai în dezvoltarea socială, dar și în su sținerea și stimularea
economiei. Preocuparea pentru creșterea eficienței sociale a ut ilizării resurselor
publice este pe cale de a deveni , ea însăși, o sursă esențială a dezvoltării.
Programele internaționale și nați onale au fost completate de st imularea
inițiativelor locale și difuzarea experiențelor care s-au doved it viabile. Programele
dezvoltate de comunități au demonstrat nu numai inovativitate, dar și o capacitate
deosebită de mobilizare a resurselor locale și comunitare. Nu e ste întâmplător că
parteneriatul public – privat și tema ONG au cunoscut o amploar e rapidă, fiind
unele dintre abordările importa nte ale tematicii inovației soci ale.
Putem prevedea că se va produce o orientare mondială spre proie ctarea
dezvoltării sociale10, la toate nivelurile: mondial, regional, național și local.
Inovația socială capătă o nouă dimensiune: alegerea între alter native, în funcție de
evaluarea eficienței lor potențiale.
ocial innovation, as all other social topics, comes into the
focus of the research not as a phase in the logic of the
cognitive reflection, but as a re flex of the emergencies raised
out of the dynamic of the collec tivities. The social context of fers to the topic of
social innovation a specific profile. In the Western sociology, this topic
started to raise interest only in the last years.
This study identifies nine social contexts that marked the soci al
innovation approach. A distinct atte ntion is given to the prese nt Romanian
sociological thinking. I try to answer the question ‘why is Rom anian sociology
about to pay a special attention to the topic of social innovat ion?’
Approaching this topic represents one of the signs that the Rom anian
sociology is about to leave its pre sent crisis and, in the mean time, it indicates
a direction of development.
Keywords : social innovation, dissemina tion, assimilation, sociology/
Romanian sociology.

10 Mircea Malița, Elena Gheorghiu, O viziune globală a dezvoltării sociale, în Cătălin Zamfir
și Laura Stoica (coordonatori), O nouă provocare: dezvoltarea social , Iași, Editura Polirom, 2006. S

ABORDAREA CONCEPTU ALĂ A INOV AȚIEI
ÎN CONTEXTUL RELANSĂRII STRATEGIEI
DE LA LISABONA
SIMONA STĂNESCU
cest articol analizează termenul de inovație socială. Prima
parte abordează inovația, com parativ cu descoperirea și
invenția. Cele trei concepte inc lud elemente de noutate, dar la
niveluri diferite: descoperirea și invenția, la nivelul produse lor finale,
inovația la nivelul procesului. A doua parte trece în revistă a bordarea
inovației în Uniunea Europeană ș i în țara noastră, în contextul implementării
strategiei de la Lisabona. Compara tiv cu statele membre, Români a prezintă
decalaje în performanțele inovat ive în special în domeniile „cr earea
cunoașterii” și „proprietatea in telectuală”. Inovația socială e ste prezentată
în legătură cu fazele dezvoltării sociale. În ultima parte sunt trecuți în revistă
factorii care pot s timula promovarea inovației sociale.
Cuvinte-cheie : inovație, descoperire, i nvenție, Uniunea Europeană,
inovație socială, de zvoltare socială.
CLARIFICĂRI CONCEPTUALE : DESCOPERIRE , INVENȚIE , INOVAȚIE
Semantica termenului inovație ne duce cu gândul la cel de descoperire și la
cel de invenție . Ce înseamnă fiecare dintre acești termeni? Conform Dicționarului
explicativ al limbii române , a descoperi înseamnă „a găsi un lucru căutat,
necunoscut sau ascuns, a afla sau a pătrunde o taină, un mister”. A inventa
înseamnă „ a crea, a născoci ceva nou care nu a existat până atunci, a ima gina
pentru prima dată; a face o descoperire tehnică”. A inova înseamnă „ a face o
schimbare, a introduce o noutate într-un domeniu, într-un siste m”. Inovație
înseamnă „noutate, schimbare, prefacere ”.
Care este granița dintre descoperire , invenție și inovație ? Ce demers creativ
poate fi catalogat ca descoperire, ca invenție sau ca inovație? Descoperirea
presupune dezvăluirea unor elemente existente, dar necunoscute. Invenția
reprezintă crearea, realizarea în premieră a unui element nou. Polul Nord a fost
descoperit și nu inventat, după cum tubul cinescopic nu a fost descoperit, ci
inventat.

Adresa de contact a autorului : Simona Stănescu , Institutul de Cercetare a Calității Vieții,
Calea 13 Septembrie, nr. 13, sector 5, 050711, București, Român ia, e-mail: simona_vonica@yahoo.com.
CALITATEA VIEȚII, XX , nr. 1–2, 2009, p. 19–27 A

SIMONA STĂNESCU 2 20
Cele trei concepte se întrepăt rund. Descoperirile sunt punctele de plecare în
demersul cunoașterii. O descoperire nu este o invenție sau o in ovație, dar le poate
favoriza. Un zăcământ de petrol este descoperit, dar forarea ac estuia în vederea
scoaterii la suprafață este bazată pe inventarea suportului teh nologic necesar.
Utilizarea unei platforme petroliere reprezintă o inovație tehn ologică. Majoritatea
descoperirilor se fac aleator și independent față de invenții ș i inovații. Descoperirile
nu pot fi considerate inovații, dar unele descoperiri pot impli ca un demers inovativ.
Descoperirea Americii de către Cri stofor Columb a fost un demer s inovativ în
căutarea unui traseu mai scurt către Indii. Spre deosebire de d escoperiri, invențiile
pornesc de la dorința inovatoare de a îmbunătăți ceva. Invenții le din domeniul
comunicațional sunt un bun exemplu în acest sens. Inovațiile po rnesc de la o
descoperire sau o invenție. Descoperirea unui virus este urmată de demersul
inovator de producere a remediului medical de anihilare, al vac cinului. Inventarea
laserului a condus la utilizarea potențialului acestuia în nume roase domenii.
Asistarea cu laser a operațiilor reprezintă o inovație în domen iul medical. Aceasta
nu înseamnă că toate inovațiile includ descoperiri sau invenții . Îmbunătățirile
tehnologice din industria automobilului reprezintă inovații, da r nu includ, de
fiecare dată, invenții. Utilizarea surselor alternative de ener gie sau reciclarea
materialelor sunt direcții inovative cu impact direct în protec ția mediului
înconjurător. Unele invenții pot fi considerate inovații. Inven tarea laptop -ului poate
fi considerată o inovație a inventării calculatorului. Similar, inventarea telefonului
mobil poate fi considerată o in ovație a inventării telefonului.
Un element-cheie în recunoașterea unei invenții este înregistra rea
rezultatelor. Fiecare țară și-a înființat instituțiile abilitat e în a recunoaște invențiile
prin acordarea de brevete. În România, acestea sunt: Oficiul Ro mân pentru
Drepturile de Autor și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci . Apariția instituțiilor
autorizate a fost binevenită. Sunt celebre cazurile de disputar e a inventării
avionului1 sau inventarea becului2. În zilele noastre, aceste aspecte sunt clarificate
prin reglementări de natură legi slativă, atât la nivel național cât și internațional. Din
punct de vedere legislativ, „ un brevet poate fi acordat pentru orice invenție având
ca obiect un produs sau un procedeu, în toate domeniile tehnolo gice, cu condiția
ca aceasta să fie nouă, să implice o activitate inventivă, să f ie susceptibilă de
aplicare industrială” (Legea 203/ 2002 art. 7).
Fără a face obiectul acestui articol, amintim dreptul de propri etate
intelectuală și copywrite-ul . Plățile aferente drepturilor de autor determină încă
multiple controverse. Difuzarea neautorizată a cópiilor creații lor muzicale,
cinematografice, a cărților sau a licențelor pentru utilizarea calculatorului este tot
mai frecventă. Creșterea numărului lor este atât un indicator a l popularității
produselor, al nevoii de utilizare pe scală largă, cât și un in dicator al incapacității

1 Disputat de Traian Vuia (1906), frații Wright (1903) și Paul A uge (1928).
2 Disputat de inventator ul rus A. N. Lodîghi n și de inventatorul american T. A. Edison.

3 ABORDAREA CONCEPTUALĂ A INOVAȚIEI 21
consumatorilor de a achiziționa originalele. Confruntate cu ace ste situații, firmele
producătoare pot adopta soluții diferite: fie continuarea comercializării , fie
autorizarea cópiilor. Este salutabilă inițiativa unor edituri de a oferi p ublicului larg
formele on-line integrale sau parțiale ale unor publicații.
INOVAȚIA LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE
Revizuirea și relansarea strategi ei de la Lisabona a accentuat rolul cunoașterii
și al inovării (Implementing the Community Lis bon Programme: More Research
and Innovation – Investing for Growth and Employment: a common approach,
2005) promovate în cadrul Zonei Europene de Cercetare și Inovare. Sta tele
membre au stabilit alocarea a 3% din PIB pentru cercetare și de zvoltare. Printre
politicile menite să stimuleze cercetarea și inovarea se numără includerea acestora
ca o prioritate în cadrul progra melor naționale de reformă.
Instituțional, Comitetul de Cerc etare Științifică și Tehnică al U E r e p r e z i n t ă
forumul care coordonează politici le naționale în domeniul cerce tării. În același timp,
statele membre au adoptat Carta europeană a trendului în inovație și sistemul de
informare privind politicile de cercetare naționale, care inclu de European Innovation
Scoreboard. Acesta reprezintă instrumentul metodolo gic de evaluare comparativă a
performanțelor inovative naționale. Domeniile luate în consider are sunt cunoașterea,
inovarea la nivelul firmelor, ofe rirea de noi produse și servic ii și condițiile
structurale. Datele statistice utilizate provin atât din surse naționale, Eurostat și
sondajul comunitar în domeniul inovării. Pentru perioada 2008–2 010 este propusă o
regândire metodologică, în vederea luării în considerare a noil or forme de inovație și
a îmbunătățirii comparării țărilo r. Vor fi utilizați un număr d e 29 de indicatori,
grupați în trei categorii (Hol landers, van Cruysen, 2008).
În funcție de performanțele inovative din ultimii cinci ani au fost stabilite
patru categorii de țări: liderii inovației, următorii în inovaț ie, inovatorii moderați și
țările care urmează să ajungă din urmă . Ultimul grup include țara noastră, alături
de Bulgaria, Croația, Grecia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta , Polonia, Portugalia
și Slovacia. Conform indexului inovativ, România era evaluată, în anul 2007, cu
0,18 față de media de 0,45 la nivelul UE, reprezentând cea mai mică valoare dintre
statele membre („PRO INNO Europe paper”, 2008). Performanța ino vativă este
urmărită pe dimensiunile: moto arele inovației, crearea cunoaște rii, inovația și
antreprenoriatul, aplicațiile și proprietatea intelectuală. Ana lizând fiecare dintre
aceste dimensiuni, țara noastră înregistra cea mai bună valoare pentru dimensiunea
aplicații , care măsoară performanța în muncă și afaceri. Performanța ino vativă a
României pe această dimensiune est e superioară celor înregistra te de Olanda,
Spania, Polonia, Bulgaria, Norvegia, Croația, Portugalia, Greci a, Lituania, Cipru și
Letonia. În ceea ce privește dimensiunea motoarele inovației , care măsoară
condițiile structurale cerute pentru potențialul inovator, țara noastră are o valoare

SIMONA STĂNESCU 4 22
mai bună decât Portugalia și Malta. În cazul dimensiunii inovație și antreprenoriat ,
care măsoară eforturile firmelo r pentru inovare, țara noastră e ste doar înaintea
Slovaciei. România înregistra cele mai scăzute valori din grupă p e n t r u
dimensiunile crearea cunoașterii , care măsoară investițiile în activitățile de
cercetare și dezvoltare și proprietate intelectuală , care este orientată spre
rezultatele atinse cu succes în cunoaștere3.
Ca recunoaștere a importanței pe care o joacă inovația, anul 20 09 a fost
desemnat de către Comisia Europeană ca „Anul european al inovăr ii și
creativității”4 „o inițiativă interdisciplinară ca re acoperă nu numai domeniile
educației și ale culturii, ci și alte domenii, precum întreprin derile, media,
cercetarea, politica socială și regională și dezvoltarea rurală ”5.
Din punct de vedere instituțional, proaspăt înființatul Institu t European de
Inovație și Tehnologie, cu sediul la Budapesta, va oferi un cad ru propice
colaborării între educație, cercetare și mediul de afaceri, în vederea soluționării
optime a provocărilor actuale. Fondurile europene destinate cer cetării vor fi
gestionate de acest institut. Din acest motiv a fost criticată înființarea unei astfel de
structuri considerate birocratice și, posibil, părtinitoare viz avi de gestionarea
fondurilor către instituțiile de cercetare din statele membre.
Printre instrumentele financiare destinate promovării inovației a m i n t i m
Fondul Social European. În cadrul „Articolului 6” sunt finanțate acțiuni inovatoare
orientate spre crearea unui dialog între politică și practică. Acestea includ proiecte-
pilot, studii, schimburi de experiență și activități de informa re. Pentru a nu
încorseta aria proiectelor car e să promoveze inovația, nu s-au stabilit definiții
rigide, ci direcții specifice de acțiune6.
Teme finanțate prin Articolul 6 al Fondului Social European
Perioada Direcții de acțiune
1994–1999 Proiecte inovatoare în cont extul dialogului social.
Abordări inovative ale ocupării forței de m uncă, creării și pre gătirii vocaționale.
Inițiativa informării regionale a societății.
2000–2006 Adaptarea la noua economie, în c ontextul dialogului social.
Strategii locale în domeniul ocupării forței de muncă și inovaț ie.
Abordări inovative ale mana gementului schimbării.
Transferul și diseminarea inovației din cadrul proiectelor Articolului 6 finanțate
prin FSE.
Sursa : http://ec.europa.eu/employme nt_social/esf/index_en.htm.

3 Idem p. 11.
4 Anul Educației prin Sport (2004), Anul European al Cetățeniei prin Educație (2005), Anul
European al Mobilității Lucrătorilor (2006), Anul European al E galității de Șanse pentru Toți (2008),
Anul European al Dialogului Intercultural (2008), Anul European de Combatere a Sărăciei și a
Excluderii Sociale (2010).
5 http://create2009.europa.eu/.
6 *** Innovation through the Europ ean Social Fund, 2004, p. 7–8.

5 ABORDAREA CONCEPTUALĂ A INOVAȚIEI 23
În țara noastră, Planul Național de Cercetare, Dezvoltare și In ovare7 i n c l u d e
între obiective creșterea competitivității economiei românești prin inovare.
Programul Inovare urmărește: „ creșterea capacității de inovare, dezvoltare
tehnologică și asimilare în producție a rezultatelor cercetării , în vederea
îmbunătățirii competitivității ec onomiei naționale și a creșter ii calității vieții”.
Conform strategiei naționale CDI 2007–2013, Guvernul României v a susține
inovația din mediul privat, cerce tarea publică și dialogul dint re acestea atât în direcția
stabilirii unor direcții comune de interes, cât și a cofinanțăr ii. Urmează să fie
organizate o serie de organism e cu responsabilități în monitori zarea implementării
strategiei: Consiliul Cercetării Științifice din România, Consi liul pentru Dezvoltare
Tehnologică din Români a și Consiliul pentru I novare din România8.
INOVAȚIA SOCIALĂ
Atunci când ne referim la inovație , primul domeniu la care ne g ândim este cel
tehnic. De-a lungul timpului, conceptul de inovație aproape că s-a banalizat prin
frecvența utilizării, fiind folosit și ca sinonim cu inovația t ehnologică. În ultimele
decenii, termenul de inovație a î nceput să fie utilizat și în c adrul domeniului social.
Plecând de la premisa că inovația prezintă sensuri comune, indi ferent de
domeniu, propunem o analiză a co notațiilor specifice domeniului s o c i a l . D u p ă c u m
am arătat în prima parte, inov ația implică noutatea la nivelul procesului. Așadar,
conceptul de inovație socială păstrează ideea generală de îmbun ătățire a situației
printr-o alocare structural nouă a resurselor disponibile. Dacă î n a l t e d o m e n i i ,
produsele obținute prin inovație sunt mai ușor cuantificabile, în cazul inovației
sociale, rezultatele sunt mai difuze, acestea contribuind la îm bunătățirea scopului
politicii sociale prin creșterea calității vieții sau prin rezo lvarea unei probleme sociale.
Inovația în politica socială implică un demers care să conducă la
îmbunătățirea acesteia. Politica socială reprezintă o „ sferă largă de activități care
au ca obiectiv modificarea într-un sens specificat a caracteris ticilor vieții sociale
ale unei colectivități” (Zamfir, 1997, 12). „Obiectivele politicii sociale, adică
obiectivele sociale, vizează pro tecția socială a diferitelor ca tegorii sociale,
bunăstarea individuală și colectivă ” (Pop, 2007, 447).
Conceptul de inovație socială est e legat de cel de dezvoltare s ocială, definită
ca „orientarea unei țări/ regiuni/ comunități/ instituții spre real izarea unei stări
dezirabile, stabilite ca obiectiv, printr-un proces planificat în timp, realizat printr-un
set de acțiuni conjugate ” (Zamfir, 2006, 11). Derularea acestor acțiuni implică un
proces de inovație socială. Proiectarea dezvoltării sociale imp lică următoarele faze:
identificarea și diagnoza problemelor sociale, stabilirea prior ităților și adoptarea
obiectivelor de dezvoltare, iden tificarea soluțiilor alternativ e și alegerea strategiei,

7 Guvernul României, Ministerul Educației și Cercetării, Autorit atea Națională pentru Cercetare
Științifică, Planul Național de C ercetare, Dezvoltare și Inovar e 2007–2013.
8 Strategia națională în domeniul cercetării, dezvoltării și ino vării 2007–2013.

SIMONA STĂNESCU 6 24
elaborarea planului de acțiune, implementarea, monitorizarea, e valuarea și faza de
feed-back și corecție (Zamfir și alții, 2007, 9). Analizând fazele prin prisma
inovației sociale, putem afirma că aceasta este prezentă în spe cial în etapa de
identificare a soluțiilor alternative și alegerea strategiei și în etapa elaborării
planului de acțiune. Un element-c heie este strategia de dezvolt are socială. O
viziune socială integratoare, în acest sens, reprezintă un cont ext favorabil
diseminării ideilor inovatoare în domeniul social.
Elementele inovației sociale sunt: problema nesoluționată, solu ția nouă,
asimilarea în practica colectivă și schimbarea produsă prin asi milarea inovației
(Zamfir, 2009, 2).
Inovația socială se realizează în legătură cu proiectarea socia lă, evaluarea și
m o n i t o r i z a r e a . N u o r i c e d e m e r s d i n s f e r a s o c i a l ă p o a t e f i c o n s i derat inovație
socială. Implementarea eficient ă a unor măsuri sociale poate re prezenta, pur și
simplu, demersul specific derulă rii unui plan de acțiune defini t. Asigurarea rapidă a
suportului necesar supraviețuirii unor comunități afectate de i nundații nu reprezintă
inovație socială. Administrațiile publice locale sunt cele care trebuie să găsească
soluții concrete pentru diversele probleme cu care se confruntă . Reprezentanții
administrației publice trebuie să identifice și să implementeze soluțiile optime,
ținând cont de obiective și resursele existente. Totuși, efortu rile lor nu pot fi
considerate inovație socială. As igurarea accesului la educație reprezintă un element
important în construirea unui c ontext favorabil promovării inov ației sociale.
La ce niveluri se produce inovația în politica social ă? Pot fi identificate cel
puțin două niveluri la care se produce inovația, la nivelul pol iticii sociale:
elaborarea politicii sociale și domeniile de furnizare a politi cii sociale.
FACTORII CARE STIMULEAZĂ / BLOCHEAZĂ INOVAȚIA SOCIALĂ
Printre factorii care stimulează inovația socială amintim, în p rimul rând,
profilul societății. Este mai probabil ca inovația socială să s e producă într-o
societate modernă, deschisă noului, preocupată de perfecționare .
Interesul acordat de societate domeniului social și, indirect, rezultatelor
acestuia reprezintă un alt factor important. Inovația socială e ste cu precădere
propagată într-o societate în care rezultatele științifice sunt apreciate pe scală largă,
față de o societate în care acestea nu sunt luate în considerar e. Un factor decisiv
este credibilitatea comunității științifice, câștigată în timp. Aplicabilitatea
rezultatelor obținute de comunitatea științifică poate reprezen ta un atuu pentru
continuarea eforturilor de inovare la nivel social. În țara noa stră, promovarea
politicilor de cercetare și inova re nu reprezintă o prioritate9.

9 La întrebarea: „ După integrarea în UE, România tr ebuie să facă eforturi pentru a ajunge la
nivelul de dezvoltare al celorlalte țări membre. Dacă ați avea putere de decizie, care ar fi cele mai
importante direcții de acțiune în perioada imediat următoare? ”, 4% au răspuns Promovarea
politicilor de cercetare și inovare (Barometrul integrării euro pene, 2007).

7 ABORDAREA CONCEPTUALĂ A INOVAȚIEI 25
Climatul favorabil dialogului intersectorial poate stimula inov ația socială.
Transferul cu succes al rezultate lor științifice în alte domeni i poate legitima
dialogul dintre domeniul academic și cel de afaceri.
Atragerea investițiilor private în domeniul social poate îmbună tăți anumite
servicii oferite populației. Responsabilitatea socială a corpor ațiilor implică
desfășurarea unor „acțiuni la care nu sunt obligate prin lege” pentru că „au
resurse financiare pentru a dezvolta programe sociale” (Scutaru, 2007, 506).
Inovația socială implică o bună cunoaștere a contextului instit uțional,
comunitar și, nu în ultimul rând, cultural. Implementarea proie ctelor de combatere
a violenței domestice vor avea un profil diferit în culturi car e blamează acest lucru,
față de cele care îl privesc ca un fapt normal al vieții de zi c u z i . P e l â n g ă
identificarea tuturor actorilo r implicați, a responsabilitățilo r și atribuțiilor care le
revin, cunoașterea contextului presupune explorarea efectelor p e care le-au avut, în
acel context, activități similare. De exemplu, în proiectele co munitare finanțate de
Fondul Român de Dezvoltare, construirea cu participare locală a unui nou pod are
mari șanse de reușită într-o lo calitate în care au fost derulat e proiecte similare.
Inovația socială include evaluar ea acțiunilor care urmează să f ie întreprinse în
domeniul social. Implementarea cu succes a intervențiilor socia le trebuie să ia în
considerare evaluarea anticipativă a posibilelor efecte adverse . De exemplu,
acordarea unor beneficii universaliste în vederea creșterii și îngrijirii copilului a
urmărit promovarea natalității. Deoarece plafonul oferit este, în unele cazuri, mai
mare decât salariul obținut prin venituri salariale, un prim ef ect a fost creșterea
natalității în segmentele sărace ale populației. Indirect, aceș ti copii prezintă risc
mai mare de exluziune socială , deoarece familiile cu mai mulți copii reprezintă un
grup vulnerabil. Un alt exempl u este reprezentat de politica na talistă agresivă
promovată în perioada comunistă. O dată cu aprobarea Decretului 770 din 1966, cu
câteva excepții, avorturile au fost interzise în România. Acest ei decizii nu i-au
urmat măsuri de întâmpinare în domeniul medical, astfel încât e xplozia de nou
născuți și mame a pus spitalele în dificultate10. Supraaglomerarea secțiilor de
maternitate a condus la scăderea nivelului de igienă și indirec t răspândirea unor
boli. Alte efecte au fost creșterea mortalității materne și a n umărului de copii
abandonați.
CONCLUZII
Implementarea Strategiei de la L isabona, conținând dezideratul Uniunii
Europene de a deveni cea mai competitivă economie până în 2010, a adus în prim
plan problematica inovației. În vederea stimulării inovației au fost create pârghii
instituționale și au fost puse la dispoziție o serie de instrum ente financiare.

10 Ghebrea, G., Regim social-politi c și viața privată (familia și politica familială în România)
http://ebooks.unibuc.ro/Stiin tePOL/ralu/3-2-2.htm.

SIMONA STĂNESCU 8 26
Conform indicatorilor specifici folosiți pentru evaluarea perfo rmanțelor inovației,
la nivelul anului 2007, țara noastră prezenta cea mai mică valo are a performanțelor
inovative, comparativ cu statele membre. Din acest motiv, se im pune identificarea
modalităților de reducere a acestui decalaj. Țara noastră a ado ptat o serie de
documente strategice. Pentru reușita implementării lor, se impu ne consolidarea
unui climat favorabil inovării, în special prin îmbunătățirea d ialogului dintre
mediul academic și cel de afaceri, promovarea inovării și aplic area rezultatelor
inovării. Creșterea vizibilității institutelor de cercetare, pr i n t r – o m a i b u n ă
diseminare a rezultatelor obținute în cercetare, ar conduce la o implicare mai activă
în domeniile acestora de competență.
Atât descoperirile cât și invențiile și inovațiile includ eleme nte de noutate. În
cazul descoperirilor și al inven țiilor, noutatea este la nivelu l produselor finale. În
cazul inovației, elementul de noutate este reprezentat la nivel procesual, de modul
în care sunt combinate resursele, ideile sau conceptele, în ved erea îmbunătățirii
produsului inițial sau a situației inițiale.
Inovația socială este strâns leg ată de dezvoltar ea socială și p resupune punerea
în practica a unor noi modele, relații, idei, soluții care să r ăspundă oportun nevoilor
sociale. Elementul de noutate constă în modul de alocare a resu rselor existente
pentru producerea schimbării. I novația socială este favorizată de un context deschis
noului, transferului de cunoștințe, comunicării și consultării permanente a actorilor
interesați și interesanți, în procesul de îmbunătățire a măsuri lor sociale. Inovația
socială contribuie la atingerea obiectivelor sociale.
BIBLIOGRAFIE
1. Ghebrea, G., Regim social-politic și viața privată (familia și politica fami lială în România) ,
http://ebooks.unibuc.ro/Șt iintePOL/ralu/3-2-2.htm .
2. Hollanders, H., van Cruysen, A., Rethinking the European Innovation Scoreboard – a new
methodology for 2008–2010 , 2008.
3. Pop, L., Politici sociale, în Zamfir, C., Stănescu, S. (coor d.), Enciclopedia dezvoltării
sociale , Iași, Editura Polirom, 2007.
4. Scutaru, C., Responsabilitatea socială a corporațiilor, în Z amfir, C., Stănescu, S. (coord.),
Enciclopedia dezvoltării sociale , Iași, Editura Polirom, 2007
5. Zamfir, C., Inovația socială: context și tematică , revista on-line „Inovația socială”, nr. 1, 2009.
6. Zamfir, C. și alții, Proiectarea dezvoltării sociale. Ghid metodologic , București, Institutul
de Cercetare a Calității Vieții, Facultatea de Sociologie și As istență Socială, Universitatea din
București, Institutu l Social Român, 2007.
7. Zamfir, C., Dezvoltarea socială: câteva elemente teoretice, în Zamfir C. și Stoica L., O nouă
provocare: dezvoltarea socială , Iași, Editura Polirom, 2006.
8. Zamfir, E., Statul bunăstării, în Zamfir C., și Zamfir, E. ( coord.), Politici sociale: România
în context european , București, Editura Alternative, 1997.
9. *** Barometrul integrării europene – resurse sociale ale integrării europene , Metro Media
Transilvania pentru Agenția de Strategii Guvernamentale, 2007 h ttp://www.publicinfo. ro/pagini/sondaje-
de-opinie.php.
10. *** Commission of the European Communities, Implementing th e Community Lisbon
Programme: More Research and Innovation – Investing for Growth and Employment: a common

9 ABORDAREA CONCEPTUALĂ A INOVAȚIEI 27
approach, (Commnication from the Commission to the Council, the European Parliament, the
European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions), 2005.
11. *** European innovation scoreboard 2007 , comparative analysis of innovation
performance, „PRO INNO Eur ope paper”, nr. 6, 2008.
12. *** Guvernul României, Ministe rul Educației și Cercetării, Autoritatea Națională pentru
Cercetare Științifică, Planul Național de Cercetare , Dezvoltare și Inovare 2007–2013 .
13. *** Innovation through the European Social Fund , 2004.
14. *** Legea nr. 203/2002 pentru m odificarea și completarea Le gii nr. 61/1991 privind
brevetele de invenție.
15. *** Strategia națională din 28 februarie 2007 în domeniul cercetări i, dezvoltării și
inovării pentru perioada 2007–2013 .
16. *** Strategia națională în domeniu l proprietății i ntelectuale (2003 –2007) , disponibilă la
http://www.osim.ro/strategia.htm.
17. http://create2009.europa.eu/.
18. http://ec.europa.eu/eit.
19. http:/www.osim.ro.
20. http://www.proinno-europe.eu.
his article analyses the concept of social innovation. The firs t
part approaches innovation in c omparison with discovery and
invention. The idea of new is included in all three concepts,
only at different levels: at the output level, in the case of b oth discovery and
invention, and at the process le vel, in the case of innovation. The second part
overviews innovation within Eur opean Union and in our country, in the
framework of implementing the Lisbon’s strategy. In comparison with other
Member States, Romania’s innovati ve performance are the lowest, especially
as regards knowledge, creation and intellectual property rights . Social
innovation is presented in correlation with social development. The last part
overviews factors that could stimulate social innovation.
Keywords : innovation, discover, invention, European Union, social
innovation, social development. T

POLITICI PRIVIND INOV AȚIA SOCIALĂ ÎN MAREA
BRITANIE
IULIAN STĂNESCU
AURA MATEI
novația socială este un concept relativ nou, care nu are încă o
structură bine definită și o comunalitate a abordărilor. Pentru
acest motiv, ar fi util să u rmărim modul în care inovația
socială este înțeleasă și trans pusă în politicile publice din M area Britanie.
Modelul britanic este relevant ș i pentru cultura schimbărilor s tructurale în
guvernare și în formularea de politici publice, generând practi ci care au
devenit model pentru alte state. Procesul de formulare a politi cilor privind
inovația în sectorul public și i novația socială este de dată re centă.
Urmărindu-i etapele, sunt puse în lumină rețeaua instituțională și principalele
documente de politici publice, reprezentative pentru înțelesul inovației sociale
în Marea Britanie. Promovarea i novației sociale este strâns leg ată de
obiectivul general al guvernului b ritanic de stimulare a inovaț iei economice și
tehnice, precum și a eficienței, prin inovare, în sectorul publ ic, cu mențiunea
că inovația socială este percepută ca fiind plasată la confluen ț a c e l o r t r e i
sectoare – privat, public și non-pr ofit. De asemenea, inovația socială este
legată de antreprenoriatul social (social entrepreneurship). Vom vedea și ceea
ce britanicii consideră drept exe mple sau cazuri de inovație so cială, ca Open
University și SureStart. În ultimii ani au fost inițiate și pro grame de stimulare
a inovației sociale. Sunt prezentate structura, finanțarea, pro motorii și
obiectivele acestora.
Cuvinte-cheie : inovație socială, politici publice, programe, antreprenori
sociali.
Inovația socială este un concep t relativ nou în științele socia le, relativ slab
structurat, care își caută încă o definiție larg acceptată. Pe de altă parte, inovația este
un termen larg utilizat în dome niul politicilor publice, dar cu r e f e r i r e l a i n o v a ț i a
economică și cea tehnologică. De pildă, Uniunea Europeană confe ră un rol important
stimulării inovației. Strategia Lisabona este doar unul dintre documentele relevante
în acest sens, prin dezideratul UE de a deveni „cea mai competi tivă și dinamică
economie bazată pe cunoaștere din lume, capabilă de creștere ec onomică durabilă cu
locuri de muncă mai multe și mai bune și caracterizată de coezi une socială”.

Adresa de contact a autorilor : Iulian Stănescu , Institutul de Cercetare a Calității Vieții,
Calea 13 Septembrie, nr. 13, sec tor 5, 050711, București, Român ia, e-mail: iulian7400@yahoo.com;
Aura Matei , Institutul de Cercetare a Calității Vieții, Calea 13 Septembr ie, nr. 13, sector 5, 050711,
București, România, e-mail: aura.matei@yahoo.com.
CALITATEA VIEȚII, XX , nr. 1–2, 2009, p. 28–39 I

2 POLITICI PRIVIND INOVAȚIA SOCIALĂ ÎN MAREA BRITANIE 29
Acest scurt studiu își propune să pună în evidență două teme, p entru a facilita
o mai bună înțelegere a ceea ce pot însemna programele și proie ctele concrete de
stimulare a inovației sociale. Prima temă acoperă conceptul de inovație socială, așa
cum este el conturat în documentele de politică publică britani ce. În fapt, este
vorba de a urmări un proces instituțional de introducere a conc eptului în politicile
publice, pornit de la nevoia de îmbunătățire a eficienței în se ctorul public. A doua
temă urmărește transpunerea concep tului în programe de stimular e a inovației
sociale. Structura, rețeaua in stituțională, obiectivele și form ele de finanțare
reprezintă elementele de interes în acest caz.
Mai întâi, este necesar să analizăm rețeaua instituțională rele vantă, adică
ministerele, agențiile și organismele implicate în politicile p ublice privind inovația
socială din Marea Britanie. Reț eaua poate fi grupată în două ca tegorii, și anume:
(1) cea de la nivelul Cabinetului (Guvernului), cu rolul de for mulare de politici și
programe și (2) cea implicată în derularea programelor respecti ve. Din prima grupă
fac parte: Unitatea de strategii a Cabinetului (Cabinet Office – Strategy Unit ) și
Ministerul pentru Inovație, Universități și Calificări (Department for Innovation,
Universities and Skills – DIUS ). A doua grupă este compusă din ministere sau
agenții de linie: Fondul Național pentru Știință, Tehnologie și Arte – NESTA
(National Endownment for Science, Technology, and Arts ), Oficiul pentru Sectorul
Terțiar (Cabinet Office – Office for the Third Sector ), Unitatea pentru Inovație
(Innovation Unit) și Consiliul Britanic (British Council).
Foarte pe scurt expunem rolul fiecăreia dintre aceste organizaț ii și
corespondentul lor în sistemul românesc.
Rolul Unității de strategii a Cabinetului este definit prin trei obiective:
1) oferirea de consultanță în domeniul strategiilor și politici lor Primului Ministru,
2) sprijinirea departamentelor guvernamentale în elaborarea de strategii și politici și
3) identificarea și diseminarea provocărilor și a potențialelor teme de politici. Una
dintre ariile de activitate act uale se referă la reforma politi cilor sociale, a calificărilor
și a oportunităților, domeniu în care colaborează cu Departamen tul pentru Inovație,
Universități și Calificări. Unitatea de strategii a Cabinetului este o inovație britanică
în domeniul guvernării, copiată apoi și de alte state, sub dife rite forme. Constituită la
începutul anilor ’70, la cererea primului ministru Edward Heath , rolul său este de a fi
un grup de experți, un think-tank la dispoziția primului ministru pentru coordonarea
(sau controlul) direcției generale a politicilor guvernamentale și a politicilor
ministerelor de linie. Echivalent ul în România ar fi Unitatea d e Politici Publice
(UPP) a Secretariatului General al Guvernului (SGG). Echivalenț a respectivă este
însă doar una instituțională, nu funcțională, deoarece structur a britanică are un rol
mult mai însemnat în guvernare, l ucrând îndeaproape cu Primul m inistru. Unitatea
funcționează sub umbrela Cabinet Office , echivalentul Secretariatului General și
Cancelaria Primului Ministru din Guvernul României.
Ministerul pentru Inovație, Universități și Calificări (Department for
Innovation, Universities and Skills – D I U S ) este un minister nou creat în anul

IULIAN STĂNESCU, AURA MATEI 3 30
2007, odată cu constituirea Guver nului Gordon Brown, prin prelu area direcțiilor
privind învățământul superior, calificările și cercetarea, de l a ministerul educației și
a componentei de stimulare a cercetării și inovației economice, de la ministerul
industriei și comerțului. Misiunea declarată este de a contribu i la crearea unei
economii competitive și inovative, prin dezvoltarea competențel or oamenilor la
maximul potențialului lor și prin cercetare competitivă la nive l mondial. Scopul
organizației este de a crea o Națiune a Inovației, în care inov ația prosperă la toate
nivelurile: individual, comunitar ș i r e g i o n a l . C a m ă s u r ă a i m p o rtanței acordate
acestui domeniu stă bugetul institu ției, care se ridică la 20,8 miliarde lire sterline
până în 2010–2011. În obiectivele departamentului, inovația și cercetarea sunt, în
principal, legate de succesul economic și creșterea calității v ieții, dar și în slujba
îmbunătățirii guvernării, prin încu rajarea dezvoltării inovație i în serviciile publice.
DIUS își declară ca parte a culturii organizaționale promovarea inovației în relația
cu exteriorul și în funcționarea internă.
Fondul Național pentru Știință, Tehnologie și Arte – NESTA (National
Endownment for Science, Technology, and Arts ) este un organism autonom,
finanțat de Guvernul britanic. Sloganul instituției este „Facem inovația să
înflorească”, iar misiunea afirmată este de a face Marea Britan ie mai inovativă.
Instituția are trei direcții principale de acțiune: (1) gestion ează un portofoliu de
investiții în companii noi și în afaceri aflate într-o fază inc ipientă, (2) participă prin
cercetare în formularea de politici și (3) inițiază programe pr actice, care sprijină
angajarea în soluționarea provocărilor viitoare. NESTA abordeaz ă inovația prin
patru dimensiuni: (1) inovația c olaborativă, (2) economia creat ivă, (3) tinerii și
inovația, (4) inovația socială ș i finanțarea. Prin (1) inovație colaborativă se înțelege
încurajarea unor proiecte privind colaborarea între sectorul pu blic, cel privat și cel
non-profit, abordări pluridisciplinare în știință sau folosirea internetului ca
instrument de facilitare a rețele lor sociale. (2) Economia crea tivă vizează
sprijinirea antreprenorilor din în treprinderilor mici și mijloc ii în inovații economice
și creșterea firmei. Componenta privind (3) tinerii și inovația caută să dezvolte
competențe cu rol în inovație, ca adaptabilitatea, lucrul în ec hipă, estimarea
riscurilor și, în special, creativitatea. (4) În fine, componen ta privind finanțarea se
referă la identificarea de noi surse financiare pentru îmbunătă țirea serviciilor
publice sau ameliorarea problemelor sociale care rezistă soluți ilor convenționale,
ca îmbătrânirea populației sau sus tenabilitatea de mediu. Soluț iile avute în vedere
sunt granturile de pornire a unor mici activități cu potențial excepțional de creștere
(venture capital sau risk capital , în engl.).
Oficiul pentru Sectorul Terțiar (Cabinet Office – Office for the Third Sec tor)
are rolul de a concepe și derula programe privind susținerea se ctorului terțiar. Ca și
Unitatea de strategii , funcționează în cadrul Cabinet Office. Poate fi echivalat cu un
secretariat de stat din subordinea Secretariatului General al G uvernului României.
Unitatea pentru Inovație (Innovation Unit ) este un organism intermediar,
pentru inovație în serviciile publice. Inițial, a fost creat în componența Ministerului

4 POLITICI PRIVIND INOVAȚIA SOCIALĂ ÎN MAREA BRITANIE 31
educației, dar ulterior a devenit un organism autonom, cu buget propriu de venituri
și cheltuieli. Funcționarea sa este asemănătoare cu o organizaț ie non-profit, care
însă are drept asociat unic Guvernul britanic. Rolul său este d e facilitator al
programelor care își propun stimularea inovației. În România nu se poate vorbi de
un organism echivalent.
Consiliul Britanic (British Council ) este un organism public autonom, cu
statut de companie publică și instituție de binefacere. Prin ro lul asumat, se prezintă
ca o organizație publică pentru relații culturale și oportunită ți educaționale.
Relevanța sa pentru inovația soc ială este derularea proiectului Inovația Socială
Regatul Unit – China (UK – China Social Innovation Project ), derulat împreună cu
Fundația Young și Centrul China pentru Politică și Economie Comparată. Într-o
oarecare măsură similar cu Consiliul Britanic este Institutul C ultural Român, dar la
o anvergură mult mai redusă.
Procesul instituțional prin care s-a ajuns la conceptul de inov ație socială și la
politici pentru promovarea acesteia poate fi urmărit pe parcurs ul a șase ani, din
2002 până în 2008. Pentru a disti nge etapele acestui proces nu este suficientă doar
prezentarea de mai sus a rețelei instituționale, ci și specific ul juridic al
documentelor de politici publice. În acest sens, întâlnim trei tipuri de documente:
(1) working paper , (2) rapoarte și (3) white paper .
(1) Un Working paper este un document de politici publice elaborat în cadrul
sectorului public, dar care nu reflectă în mod necesar asumarea unei poziții la nivel
guvernamental. De asemenea, nu are nicio forță juridică, rolul său fiind de a oferi
un cadru pentru expunerea unei concepții, a unor idei sau persp ective privind o
politică guvernamentală. În esență, este vorba de un mijloc pri n care se oferă
dezbaterii publice elemente care pot sau nu să devină ulterior politică oficială. Un
alt element de referință la un working paper este poziția autorului în cadrul
aparatului guvernamental. De obicei, documentul își pune mai mu lt amprenta
asupra dezbaterilor ulterioare privind un subiect de politică p ublică, în cazul în care
autorul este un înalt oficial, decât dacă este doar un consulta nt contractat din afara
grupului de experți guvernamentali.
(2) Raportul deține un grad mai ridicat de asumare a conținutul ui de către
organizația contractantă. De obicei, organismele intermediare r ecurg la comandarea
unor rapoarte, în schimbul unui grad mai ridicat de elaborare a unor anumite
politici sau concepte aferente politicilor. Autorii lor sunt pe rsoane cu experiență în
domeniul respectiv, care cunosc bine cum funcționează sectorul public, lucrând
chiar în trecut în interiorul acestuia. Pe de altă parte, exist ența rapoartelor poate fi
interpretată și ca o formă de externalizare a funcției publice, în contextul
deprofesionalizării și scăderii competențelor din sectorul publ ic.
(3) În fine, white paper este un document specific britanic. Juridic are forța
unei legi, fiind adoptat de Parlament, însă conținutul este rad ical diferit de ceea ce
reprezintă o lege în spațiul juridic românesc. White Paper reprezintă o opțiune
strategică explicită a Guvernului britanic într-un anumit domen iu, care descrie în

IULIAN STĂNESCU, AURA MATEI 5 32
detaliu opțiunile valorice și de politici asumate, direcțiile d e acțiune și legile avute
în vedere pentru perioada următo are. În România nu există echiv alent pentru un
White Paper. Strategiile promovate prin hotărâri de Guvern sau prin ordine de
ministru nu au o forță juridică echivalentă și nici nu sunt atâ t de explicite, clare și
coerente.
Procesul de elaborare a unor po litici publice privind inovația socială a debutat
în anii 2002–2003, prin două working papers la nivelul Unității pentru Strategii a
Cabinetului britanic. Ulteri or, prin anii 2006–2007 organisme i ntermediare, ca
NESTA sau British Council, au co mandat rapoarte pentru fundamen tarea propriilor
programe privind inovația socială. În final, white paper -ul din 2008 Innovation
nation (Națiunea inovatoare ) reunește toate po liticile publice privind inovația, cu
referință și la i novația socială.
În cele ce urmează, vom prezenta succint principalele documente a f e r e n t e
etapelor de mai sus, respectiv cele două working papers , Innovation; lessons from
the private sector (2002) și Innovation in The Public Sector (2003), rapoartele
Social Innovation: what it is, why it matters and how it can be accelerated (2006)
și The Challenge of Growing Social Innovations (2007), precum și partea privind
inovația socială din white paper -ul Innovation nation (2008).
Innovation; lessons from the priv ate sector (Inovația: învățămi nte din
sectorul privat) (2002) a fost contractată spre realizare de Unitatea de Strategii
profesorului de management Tom Ling, în contextul programului Invest to Save
Budget (Investiții pentru economii bugetare) , cu obiectivul identificării unor căi de
inovare în sectorul public.
Lucrarea face o inventariere a acelor practici de stimulare a i novației în
mediul privat care pot fi transferate către sectorul public. Pr ezintă o perspectivă
specifică managementului și se vrea un ghid pentru managerii in stituțiilor publice
în crearea unor aranjamente instituționale care să stimuleze in ovația în livrarea de
servicii publice.
Tom Ling nu formulează o definiție propriu-zisă a inovației soc iale, ci se
referă la procesele de inovație în sectorul public. Putem consi dera inovația în
sectorul public o subcategorie a inovației sociale, în funcție de sectorul în care ea
se dezvoltă (piață, sectorul nonprofit sau sectorul guvernament al). Având în vedere
că inovația din sectorul public nu este orientată către profit, o p u t e m î n c a d r a c u
încă și mai mare încredere în aria de cuprindere a inovației so ciale.
Tom Ling definește studiul inovației ca „studiul felului în car e noi idei sunt
generate, a felului în care acestea conduc la schimbări în prac ticile organizaționale
sau individuale care aduc valoare adăugată, și a felului în car e sunt difuzate
practicile de succes” (Ling, 2002: 5).
În acest working paper sunt identificate trei elemente sau stad ii ale inovării
din sectoarele privat și nonprof it: generarea de idei și identi ficarea de oportunități
pe piață, managementul inovației și difuziunea inovației de suc ces. Pe aceste trei
paliere, autorul identifică practici ce pot fi transferate în s ectorul public.

6 POLITICI PRIVIND INOVAȚIA SOCIALĂ ÎN MAREA BRITANIE 33
Principalele trei diferențe între inovația din sectorul public și cea din sectorul
privat se referă la:
– unitatea de bază în raport cu care este evaluată inovația: pe piață, această
unitate este întreprinderea, în timp ce în sectorul public poat e fi un sistem complex
(de ex.: sistemul educaționa l sau sistemul de sănătate);
– obiectivul, motivația sau stimulentul pentru inovație: în sis temul privat,
inovația este motivată de valoarea adusă acționarilor, iar în s istemul public ea
satisface interesul public sau un obiectiv de politici;
– tipul constrângerilor în rapor t cu legislația: inovația priva tă trebuie să
respecte cadrul legal, iar cea publică este limitată în dezvolt area sa de constrângerile
legale la adresa organismelor publice (de ex.: libertatea la in formare) și nu
constrângeri legale asupra sa în mod dire ct (Ling, 2002: 5–6).
Ling propune un obiectiv foarte important pentru politicile de stimulare a
inovației: crearea unui sistem na țional de inovație. Autorul în țelege acest sistem în
accepțiunea lui Patel și Pavitt (2000: 217, apud. Ling, 2002: 8 ) ca fiind format pe
de o parte din instituții implicate în generarea, comercializar ea și difuziunea de
produse, procese și servicii noi, mai bune, iar pe de altă part e din structuri de
stimulente și competențe ale acestor instituții, structuri care influențează rata și
direcția schimbării. Responsabilitatea creării unui astfel de s istem nu este înțeleasă
ca fiind exclusiv a sectorului public, ci este percepută ca o i nteracțiune a sectorului
public, privat și nonguvernamental. Un astfel de sistem ar avea caracteristici de
guvernare (governance) , cu responsabilitate si autoritate diseminată într-o rețea, și
nu de către Guvern ( government) , caz în care acestea sunt centralizate.
Innovation in The Public Sector (Inovația în sectorul public ) (2003) este un
working paper mai important și prin statutul autorilor. Geoff Mulgan era dir ector al
Unității de strategii , consilierul Primului ministru Tony Blair pe politici publice,
iar David Albury ocupa poziția de consilier principal în aceeaș i structură. Așadar,
este un working paper cu autori din interiorul sistemului public, chiar persoane cu
funcții importante și reprezintă un pas în plus spre o concepți e asumată oficial
privind inovația socială.
Mulgan și Albury definesc inovația drept „noi idei care funcțio nează”. După
cei doi autori, „o inovație de succes înseamnă crearea și imple mentarea unor noi
procese, produse, servicii și met ode de furnizare care au ca re zultat îmbunătățiri
semnificative în eficiența, efi cacitatea sau calitatea rezultat elor” (2003: 3).
Din perspectiva sectorului public, inovația este evaluată în fu ncție de
îmbunătățirea eficienței, eficacității sau calității rezultatel or, prin crearea și
implementarea de noi procese, produse, servicii și metode de li vrare (2003: 3).
Autorii definesc rolul politicilor guvernamentale în domeniul i novației, prin trei
dimensiuni: (1) inovarea politicilor – noi direcții și inițiati ve de politici, (2) inovații în
procesul de realizare a politicilor publice și (3) politici de stimulare a inovației și a
diseminării acesteia (2003: 4). In tervenția guvernamentală poat e stimula inovația de
jos în sus, inovație care își are originea în organizații sau r ețele din interiorul

IULIAN STĂNESCU, AURA MATEI 7 34
sistemului de livrare de servicii publice, sau poate inova de s u s î n j o s , p r i n
reglementări, prescrip ții și suport, cel mai probabil prin aloc area de fonduri (2003: 4).
Importanța inovației pentru sectorul public constă în faptul că p o a t e c r e ș t e
receptivitatea serviciilor la nevoile locale și individuale, po ate face față așteptărilor
și nevoilor publice, poate să mențină controlul asupra presiuni lor costurilor, poate
crește eficiența sectorului public și poate îmbunătăți rezultat ele (2003: 5).
Condițiile care stimulează inovația în sectorul public se refer ă la: structura
sectorului, management, recompense și cultură. Existența compet iției într-un sector
și natura ei, gradul de concentrare a pieței și reglementările pot încuraja sau
descuraja inovația. La nivel managerial, stimularea inovației d epinde de măsura în
care este declarată un scop formal, de abilitatea de a crea spa ții (resurse) dedicate
inovației și concentrarea pe rezultate. Bonusurile, recunoașter ea și acordarea
drepturilor de proprietate intelectuală pentru actorii inovator i din administrație
creează o structură de stimulente favorabilă dezvoltării de ino vații. Trăsăturile de
cultură organizațională favorabile țin de atitudinea față de ri sc, capacitatea de a
învăța din eșecuri sau încurajarea unui tip de gândire ce imagi nează schimbări
radicale (2003: 6).
Mulgan și Albury evocă un studiu din 2001, al lui S. Borins, în care arată că
inovația este inițiată în proporție de 50% de personalul din pr ima linie și
managementul de mijloc, că în 70% din cazuri nu este un răspuns la o criză, că în
60% din cazuri trece de granițele organizației și este, în mai mare măsură, motivată
de recunoaștere decât de recompense financiare.
Autorii propun un cadru pentru stimularea inovației format dint r-un ciclu cu
patru elemente: (1) incubare și dezvoltare de prototipuri, (2) replicare și dezvoltare
la scală, (3) analiză și (4) învățare și generarea de posibilit ăți, ciclu în care
incubarea și analiza sunt interconectate (2003: 12). Sunt oferi te recomandări pentru
sistemul public privind fiecare dintre aceste patru dimensiuni. O parte interesantă
privește structura de stimulente ce poate fi dezvoltată la nive l de sistem (o
dinamică semi-piață), la nivelul organizațiilor (finanțare supl imentară pentru
proiecte inovative), al echipelor și indivizilor (recunoaștere) .
Barierele în calea inovației în sectorul public sunt identifica te mai ales la
nivelul culturii de aversiune față de risc, reticența de a înch ide programele sau
organizațiile care eșuează, o prea mare încredere în marii perf ormeri ca surse de
inovație, aranjamente culturale ș i organizaționale constrângăto are, care nu
favorizează utilizarea tehnologiilor disponibile, lipsa de stim ulente sau recompense
pentru a inova sau a adopta inovația, lipsa de aptitudini de ma nagement al riscului
și al schimbării, bugete și orizonturi de planificare pe termen scurt, presiuni la
livrare și poveri administrative (2003: 31).
În contextul sistemului public, un rol important este jucat de managementul
politic al instituțiilor publice sau de liderii politici. Aport ul acesta este eficient mai
ales la nivelul stabilirii și comunicării unor obiective și asp irații clare, al creării

8 POLITICI PRIVIND INOVAȚIA SOCIALĂ ÎN MAREA BRITANIE 35
unei culturi favorabile noilor idei, al creării unui cadru lega l care să faciliteze
experimentarea și dezvoltarea de proiecte-pilot (2003: 39).
Mulgan și Albury dau și șapte exemple de cazuri de inovație soc ială. Cele
mai cunoscute sunt, probabil, Open University , respectiv introducerea în anii ’60 a
învățământului superior la distanță și NHS Direct, o serviciu m ai nou din cadrul
sistemului britanic de asistență medicală, care permite pacienț ilor contactarea
directă prin telefon sau Internet, non-stop, a unui personal me dical pentru
recomandări în cazul unor probleme de sănătate (2003: 8).
Rapoartele din 2006–2007 privind inovația socială au fost contr actate de
către organizații publice, care ulterior au inițiat programe sp ecifice pe tema
inovației sociale. Două dintre aceste organizații, Consiliul Br itanic și NESTA, au
fost prezentate mai sus. Autorul ambelor rapoarte este Geoff Mu lgan, fostul
director al Unității de Strategii și co-autor al working parper -ului Inovația în
sectorul public . În esență, cele două documente reiau și detaliază într-o oare care
măsură cele afirmate în working paper. Din punctul de vedere al procesului de
elaborare al politicilor publice, r eprezintă pasul următor, de asumare de către
organizațiile publice a unui anumit conținut pentru un concept și direcții de acțiune
aferente în politicile publice.
Consiliul Britanic a comandat, în 2006, un raport intitulat Inovația socială:
ce este, de ce e importantă și cum poate fi accelerată (Social Innovation: what it is,
why it matters and how it can be accelerated) , autor G. Mulgan, ca parte a
programului Proiectului Inovația Socială Regatul Unit – China (UK – China
Social Innovation Project) , derulat împreună cu Fundația Young și Centrul China
pentru Politică și Economie Comparată.
Raportul din 2006 oferă o definiție mai elaborată a inovației s ociale, văzută
ca „activități și servicii inovative care sunt motivate de obie ctivul atingerii unor
nevoi sociale și care sunt predominant dezvoltate și difuzate p rin organizații al
căror domeniu principal este cel s ocial” (Mulgan, 2006: 8). Avâ nd în vedere spațiul
restrâns de care dispunem aici, ne vom concentra asupra domenii lor identificate ca
având potențial pentru inovații so ciale și a recomandărilor fin ale.
G. Mulgan consideră că există câteva domenii cu deficite severe de inovare,
dar și cu oportunități majore p entru noi soluții creative. Aces te domenii sunt:
(1) creșterea speranței de viață – noi modalități de organizare a sistemelor de
pensii, noi modele de locuințe și dezvoltare urbană, noi metode de combatere a
izolării, schimbările climatice și schimbările ce se impun. În toate acestea,
tehnologia va avea un rol decisiv, dar inovațiilor sociale vor ajuta schimbarea de
comportament;
(2) creșterea diversității satelor și orașelor – noi modalități de organizare a
învățământului și locuirii pentru a preveni segregarea și confl ictele;
(3) inegalități flagrante ( stark ) – creșterea polarizării sociale și tendința de a
fi asociate cu probleme sociale diverse, de la violență la boli psihice;

IULIAN STĂNESCU, AURA MATEI 9 36
(4) creșterea incidenței bolilor de durată, ca artrita, depresi a, diabetul, cancerul,
bolile cardiovasculare, care recl amă niveluri sociale de suport noi și modele diferite
de suport medical;
(5) probleme comportamentale asociate afluenței – obezitate, pr obleme de
dietă, dar și consumul de drogur i, alcool și dependența de jocu ri de noroc;
(6) tranziții dificile către maturitate – necesitatea unor noi metode pentru a
ajuta tinerii să navigheze spre relații, cariere și stiluri de viață stabile;
(7) fericirea – disparitatea dintre creșterea PIB, pe de o part e și, pe de cealaltă
parte, stagnarea calității vieții, declinul bunăstării sociale reale și nevoia unor noi
modalități de concepere a politicilor publice și a acțiunii civ ice (Mulgan, 2006: 9).
Către final, G. Mulgan propune o serie de metode și structuri p entru
stimularea inovației sociale, cum ar fi: (1) stiluri de conduce re și structuri potrivite
inovației, (2) direcții de finanțare publică axate pe inovație, (3) politici publice cu
sprijin real pentru inovație, (4) cadre instituționale dedicate inovației de tip
incubator, (5) formule de coopera re națională și internațională și (6) cercetarea
inovației sociale și diseminar ea mai rapidă a rezultatelor.
În 2007 a fost publicat un alt raport, elaborat la comanda NEST A de către G.
Mulgan, R. Ali, R. Hallet, B. Sanders și intitulat Provocările difuziunii inovațiilor
sociale (The challenge of growing social innovations ). În material, inovația socială
este definită drept „dezvoltarea și implementarea a noi idei (p roduse, servicii și
modele) adresate nevoilor sociale” (Mulgan et al., 2007: 9). Te ma principală a
raportului este problema diseminării inovațiilor sociale. Autor ii consideră că, spre
deosebire de cazul inovațiilor tehnice, în cazul inovațiilor so ciale de multe ori
lipsește un sistem de mijloc, care să faciliteze diseminarea pr acticilor sau ideilor
inovative. Grupul-țintă de organizații pentru care este adresat raportul este
reprezentat de micile organizații private sau din sectorul nonp rofit. Pentru a ilustra
factorii critici prin care o astfel de organizație are succes î n diseminarea inovației
sunt prezentate unsprezece studii de caz. Recomandările oferite de autori sunt
asemănătoare cu cele ale rapor tului din 2006 al Consiliului Bri tanic, respectiv
stimularea adoptării de modele inovative de către manageri, o m ai largă finanțare și
stabilirea unui cadru de intermediere și schimb de informații.
Innovation nation (2008) este documentul oficial ( white paper ) care
explicitează în fața Parlamentului strategia Guvernului britani c privind inovația și
direcțiile de acțiune urmărite prin programe. Cuprinde toată po litica
guvernamentală referitoare la inovație: rolul statului, inovați a în mediul de afaceri,
în știință și cercetare, în sectorul public, cooperarea interna țională. Asupra inovației
sociale se recunoaște tradiția îndelungată în Regatul Unit a in ovației publice și
sociale ( Open University , NHS Direct , Oxfam ). De asemenea, este subliniat rolul
universităților în promovarea inovației sociale, în parteneriat cu autoritățile locale
și organizațiile nonprofit. Sunt enumerate o serie de inițiativ e privind promovarea
inovației sociale în sectorul public: Bursa Inovațiilor Sociale , finanțarea de 2,5 mld.
lire sterline pe trei ani pentru programe coordonate de NESTA î n parteneriat cu

10 POLITICI PRIVIND INOVAȚIA SOCIALĂ ÎN MAREA BRITANIE 37
Fundația Young, și alte organizații, înființarea unui Laborator de Inovație în
Serviciile Publice, înființarea unor rețele interministeriale p rivind inovația
(Whitehall Innovation Hub & Whitehall Innovators ) și obiectivul de a dezvolta un
sistem de măsurare a inovației în sistemul public. Totuși, ca n otă generală, inovația
socială deține cea mai redusă pondere ca atenție acordată prin programe dedicate
față de alte forme de cercetare și inovație.
A doua temă a acestei comunicări ur mărește transpunerea concept ului în
programe de stimulare a inovației sociale. În acest sens, vom o feri trei exemple de
astfel de programe, respectiv (1) cele de sub egida NESTA, (2) programul Inovația
Socială Regatul Unit – China al British Council și (3) programul Bursa Inovațiilor
al Unității pentru Inovație.
Principalele programe ale NESTA privind inovația socia lă sunt următoarele:
1) inovația civică și în comunitate – dezvoltă un proiect de finanțare a metodelor de
a ne confrunta cu problema schimbării climatice și un proiect d e reunire a soluțiilor
pe care tinerii le găsesc la provocările mediului înconjurător; 2 ) inovația în
serviciile de sănătate – susține un incubator de dezvo ltare a ideilor privind bolile
pe termen lung și un proiect de descoperire a noi metode de a s tructura și reforma
serviciile publice; 3) inovația în serviciile de sănătate mintală – c o n s t ă î n t r – o
cerere de propuneri de servicii inovative orientate către lucră torii cu bolnavii,
utilizatorii serviciilor și aparținători, mizând pe dezvoltarea de idei locale care au
potențialul de a deveni proiecte naționale; din totalul de 491 de cereri au primit
finanțare unsprezece proiecte-pilot; 4) finanțarea inițiativelor sociale – NESTA
sprijină dezvoltarea unei piețe de finanțări pentru inițiative sociale prin
concentrarea pe cererea și oferta de capital, barierele la intr are pe piață și
infrastructura pieței actuale; 5) laboratorul de inovație a serviciilor publice –
implică inaugurarea unei structuri dedicate accelerării soluții lor la problemele
complexe care amenință bunăstarea și competitivitatea economică , laboratorul are
la bază ideea că problemele sociale majore nu vor fi rezolvate de sistemele care le-au
produs, ci rezolvarea va fi independentă și multidisciplinară; 6) inovația din
sectorul terțiar – sprijină inovatorii sociali să își dezvolte ideile și să le multiplice.
Programul Inovația Socială Regatul Unit – China al British Council își
propune să disemineze în spațiul chinez conceptul de inovație s ocială. Potrivit
experților British Council, inovația socială reprezintă rezolva rea problemelor
sociale, prin dezvoltarea de noi produse, servicii și organizaț ii de către guverne
naționale și mediul de afaceri. Activitățile programului au inc lus înființarea unui
Forum al inovației sociale (2006), vizite de schimb de experien ță (2007) și
organizarea conferinței Inovația socială și sectorul terțiar în China (2008).
Bursa Inovațiilor este semnificativă pentru abordarea pragmatică a
programelor din acest domeniu în Marea Britanie. Având finanțar e publică,
programul este gestionat de Unitatea pentru Inovație, fostă com ponentă a
ministerului Educației, acum companie non-profit. Filosofia pro gramului este
simplă: o schemă de granturi pentru stimularea organizațiilor c u potențial inovativ

IULIAN STĂNESCU, AURA MATEI 11 38
în domeniul social. Acordarea grantului depinde de capacitatea de a atrage și
finanțare privată. Așadar, schema programului este una triparti tă: (1) inovatorii:
antreprenori sociali (organizații caritabile, fundații, compani i nonprofit etc.),
(2) investitorii sociali: companii cu programe de responsabilit ate socială a
corporațiilor și (3) autoritatea contractantă: sectorul public, reprezentat de Unitatea
pentru Inovație. Graficul de desf ășurare a primei runde din pro gram este următorul:
– martie 2008: lansarea apelului către antreprenorii sociali și investitori de a
se alătura Bursei;
– mai 2008: „festivalul ideilor” pune în contact antreprenorii și investitorii;
– iunie 2008: antrenorii și inv estitorii pun la punct planul de activități;
– septembrie 2008: cele mai bune inovații primesc finanțare de la Fondul
Bursei Sociale și intră în programul de 18 luni Next Practice ;
– începând din octombrie 2008: sprijin prin Next Practice pentru dezvoltare;
– începând din octombrie 2008: diseminarea practicilor pentru c ontractanți
publici și investitori sociali;
– aprilie 2009: următoarea r undă din schema de granturi.
Având în vedere cele prezentate despre politicile privind inova ția socială în
Regatul Unit al Marii și Irlande i de Nord, credem că se pot tra ge următoarele concluzii:
1. preocuparea guvernamentală și politicile privind inovația socia lă au avut ca
punct de plecare nevoia de inovație în sectorul public;
2. introducerea inovației sociale în politicile publice a fost fac ilitată de
posibilitatea analizei conceptului prin intermediul unor working papers , fără
obligativitatea asumării unei poziții oficiale;
3. se acordă o importanță egală apariției ca și diseminării inovaț iilor sociale, a
factorilor care facilitează sau blochează trecerea de la un exe mplu izolat de succes
la o practică generală;
4. abordarea britanică este una pragmatică, legată de conceperea d e noi soluții
la probleme sociale; de asemenea, este pusă în evidență legătur a dintre inovație și
creșterea calității vieții;
5. în documentele de politici și în plan instituțional, inovația s ocială este
legată de cea tehnologică și economică;
6. structura instituțională în domen iu este avansată; reprezintă t otodată și o
orientare strategică asumată, re prezentativă pentru preocuparea statelor vest-europene
de a fi mai pregătite pentru incertitudinile viitorului, prin s timularea inovațiilor.
BIBLIOGRAFIE
1. Ling, T., Innovation; lessons from the private sector , London, Cabinet Office – Strategy
Unit, 2002.
2. Mulgan, G., Albury, D., Innovation in The Public Sector , London, Cabinet Office – Strategy
Unit, 2003.
3. Mulgan, G., Social Innovation: What it is, why it matters and how it can be accelerated ,
London, British Council, 2006.

12 POLITICI PRIVIND INOVAȚIA SOCIALĂ ÎN MAREA BRITANIE 39
4. Mulgan, G., et al., The Challenge of growing social innovations , London, NESTA, 2007.
5. *** Department for Innovation, Universities and Skills (DIUS ), Innovation Nation , 2008.
6. Site-ul o ficial al Cabinet Office – Strategy Unit http://www.cabinetoffice.gov.uk/strategy.aspx
7. Site-ul oficial al Department for Innovation, U niversities and Skills – DIUS http://www.dius.gov.uk/
8. Site-ul oficial al National Endownment for Science, Technology, and Arts http://www.nesta.org.uk/
9. Site-ul oficial al Cabinet Office – Office for the Third Sector www.cabinetoffice.gov.uk/third_sector.aspx
10. Site-ul oficial al Innovation Unit www.innovation-unit.co.uk/
11. Site-ul oficial al British Council http://www.britishcouncil.org/new/
ocial innovation is a rather ne w concept, it does not have a
well defined structure and th ere is no commonly shared
approach in this research area. F or this reason, it would be
useful to explore the meanings associated with social innovatio n and its uses
in the context of Great Britain’s public policies. The British model is also
relevant thanks to its long history of structural changes in go vernance and
framing of public policy, thus e stablishing practices and model s/setting up
standards for other administrati ons. The framing of policies re garding
innovation in the public sector and social innovation is a rece nt endeavor.
Following policy formulation stages, the institutional network and main
public policy documents are analy zed. Fostering social innovati on is strongly
connected with the general goal o f the British Government to st imulate
economic and technological innovati on as well as to increase th e efficiency of
the public sector through innovat ion. In this context, social i nnovation stands
at the centre of the three sectors – public, private and non-pr ofit. Moreover,
social innovation is linked wit h social entrepreneurship.
We are also envisaging a presentation of what the British publi c sector
exemplifies as social innovation, like the Open University and Sure Start. In
the recent years, there have also been initiated a series of pr ogram aimed at
stimulating social innovation. Their structure, financing, appl icants and
objectives are featured.
Keywords : social innovation, public policies, programs, social
entrepreneurs. S

INOV AȚIA ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE
LAUREANA URSE
novația în științele sociale” completează dezbaterea
problematicii inovației sociale ca factor al dezvoltării social –
economice.
Este analizată mai întâi inovația în știință, pe baza lucrării lui T. Kuhn –
„Structura revoluțiilor științifice”; „procesul dinamic prin ca re este câștigată
cunoașterea științifică” este pre zentat pe baza conceptelor fun damentale ale
lucrării acestuia: paradigmă, știință normală, probleme puzzles , anomalie,
criză și revoluție științifică.
Problematica inovației în științele sociale este prezentată pe baza
cărții lui M. Dogan și R. Pahre L’innovation dans les sciences sociales,
precum și pe baza unor lucrări ale profesorului Cătălin Zamfir.
M. Dogan și R. Pahre analizează cum și unde se produce inovația î n
științele sociale, cum inovează cercetătorul și ce poate genera inovație în științele
sociale, dar consideră că știința poate progresa și prin aportu ri succesive.
Punctele de vedere ale profesorului Cătălin Zamfir sunt orienta te pe
două direcții: 1) caracteristicile disciplinelor social-umane; 2) participarea
sociologiei la schimbarea socia lă, cu accent pe sociologia tran ziției.
Cuvinte-cheie : inovația în știință, inovația în științele sociale și
schimbarea socială.
De ce „Inovația în științele sociale” , în cadrul dezbaterii cu tema „Inovația
socială – factor al dezvoltării social-economice”? Pentru că o analiză completă a
inovației sociale ca factor al dezvoltării social-economice tre buie să cuprindă și
inovația în științele sociale, ch iar dacă relația dintre inovaț ia în științele sociale și
inovația socială ca factor al dezvoltării social-economice nu e ste o simplă relație de
determinare.
ȘTIINȚĂ ȘI CUNOAȘTERE ȘTIINȚIFICĂ
Cunoașterea științifică și știința au fost, în decursul timpulu i, temă de analiză
pentru filosofia științei, sociologia cunoașterii și sociologia științei.
Pentru analiza inovației în știință sunt de referință doi autori: Karl Popper,
cu lucrarea „Logica științei” și Thomas Kuhn cu „Structura revo luțiilor științifice”.
Ceea ce au în comun cei doi autori spune chiar T. Kuhn: „Ambii ne ocupăm de

Adresa de contact a autorului : L a u r e a n a U r s e , Institutul de Cercetare a Calității Vieții,
Calea 13 Septembrie, nr. 13, sector 5, 050711, București, Român ia, e-mail: laura urse@yahoo.com.
CALITATEA VIEȚII, XX , nr. 1–2, 2009, p. 40–48 „I

2 INOVAȚIA ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE 41
procesul dinamic prin care este câștigată cunoașterea științifi că… amândoi
subliniem, cu date legitime, faptele și de asemenea spiritul vi eții științifice actuale
și amândoi ne întoarcem adesea spre istorie pentru a găsi astfe l de fapte”.
În „Structura revoluțiilor științifice”, Thomas Kuhn a formulat o teorie asupra
naturii și dinamicii științei; t eoria lui Kuhn are propriul său pa c het de c onc e pte de
bază: paradigmă, știință normală , știință extraordinară, revolu ție științifică, probleme
puzzles , anomalie, criză, incomensura bilitate, comunitate științifică.
Trebuie precizat că T. Kuhn s-a bazat în elaborarea lucrării sa le pe istoria
ramurilor fundamentale ale știin țelor naturii, iar în argumenta rea ideilor sale s-a
folosit de exemple din istoria fizicii și a chimiei.
Paradigma este termenul central în abordarea lui T. Kuhn, cu numeroase
explicații date de autor, printre care și acela că paradigmele sunt realizările
științifice universal recunoscute care, pentru o perioadă, ofer ă probleme și soluții
model unei comunități de practicieni.
Știința normală înseamnă, „cercetarea bazată ferm pe una sau mai multe
realizări științifice trecute, realizări pe care o anumită comu nitate științifică le
recunoaște, pentru o vreme, drept bază a practicii ei” (Kuhn, 1 976:53).
Probleme puzzles . „Poate cea mai izbitoare trăsătură a problemelor cercetării
normale este măsura foarte mică în care ele urmăresc să producă noutăți majore de
ordin conceptual sau fenomenal” (Kuhn, 1976:78). „Puzzles sunt – în sensul întru
totul uzual folosit aici – acea categorie specială de probleme care au menirea de a
testa ingeniozitatea și îndemânarea în rezolvare” (Kuhn, 1976:8 0).
Anomalia . Știința normală este „o întreprindere în mare măsură cumulativă ,
extrem de eficientă în obținerea rezultatelor, sporind constant aria de cuprindere și
precizia cunoașterii științifice. În desfășurarea cercetării șt iințifice, oamenii de
știință conștientizează la un moment dat o anomalie , adică așteptările induse de
paradigma care guvernează știința normală nu se mai regăsesc în segmentul de
natură cercetat; se declanșează atunci o explorare amplă a zone i anomaliei,
explorare care se încheie atunci când paradigma a fost ajustată în așa fel încânt
anomalia devine un fapt așteptat.
Criza . Când o anomalie ajunge să pară m ai mult decât o simplă proble mă de
știință normală se poate spune ca a început tranziția spre criz ă și spre știința
extraordinară . Toate crizele încep cu estomparea unei paradigme și, deci, cu
slăbirea rezultatelor cercetării normale. În principiu, crizele se pot încheia în
următoarele trei moduri: 1) știința normală se dovedește, până la urmă, capabilă să
rezolve problema care a provocat criza; 2) problema persistă și oamenii de știință o
lasă spre rezolvare generației viitoare; 3) criza se poate înch eia prin apariția unei
noi paradigme.
„Tranziția spre o nouă paradigmă este o revoluție științifică”.
Revoluțiile științifice sunt „acele episoade de dezvoltare necumulativă î n
care o paradigmă mai veche este înlocuită, integral sau parțial , de o nouă
paradigmă incompatibilă cu ea”.

LAUREANA URSE 3 42
Prin urmare, în dinamica oricărei discipline științifice mature se înregistrează
două etape distincte: 1) cercetarea normală sau cercetarea baza tă pe paradigmă,
care este o activitate cumulativă de rezolvare a problemelor pu zzles și care
păstrează fundamentele științei; 2) revoluția științifică, care reprezintă o întrerupere
a continuității, produce transformarea fundamentelor și determi nă o trecere de la o
formă de practică științifică la altă formă, diferită calitativ .
INOVAȚIA ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE
Cum pot inova oamenii de știință în domeniul științelor sociale ? Este
întrebarea fundamentală la care răspund Mattei Dogan și Robert Pahre î n
„L’innovation dans les sciences sociales”.
Autorii precizează încă de la începutul analizei lor că nu exis tă un consens
asupra contururilor științelor so ciale: sociologia, antropologi a și știința politică sunt
nucleul ansamblului științelor sociale.
Odată definit câmpul științelor sociale, Dogan și Pahre defines c inovația: „Noi
definim inovația ca aport de nou tate în cercetarea științifică” . „… inovația în
științele sociale apare cel mai adesea și produce rezultatele cele mai importante la
intersecția dintre discipline . Acest fenomen constituie, totodată, cauza și efectul
unei fragmentări neîntrerupte ale științelor sociale în specializări înguste și a l
recombinării acestor specialități într-o manieră transversală, în interioru l a ceea ce
numim câmpuri «hibride »… Deplasându-se dinspre centrul spre periferia unei
științe, transgresându-i frontierele și penetrând în domeniul altei specialități, un
om de știință are cele mai mari șanse de a fi creativ ”.
În ciuda acestor precizări, autorii subliniază dificultatea de a defini inovația ,
în primul rând pentru că știința poate avansa prin aporturi succesive : „Oricât de
puțin spectaculoase față de perioada revoluțiilor științifice, aceste perioade de
progres prin aporturi succesive sunt motorul principal al progr esului științific.
Nicio discuție despre inovație nu poate să le evite, chiar dacă «știința normală» nu
este forma cea mai vizibilă a ș tiinței” (M. Dogan, R. Pahre, 19 91:20).
Inovațiile în științele sociale s e constituie în straturi succe sive care se
suprapun și care formează patrimoniul (rezultat la rândul lui dintr-o muncă
anterioară); marii inovatori exploatează intens acest patrimoni u științific.
Autorii conchid că inovația în serie , acumularea de vaste patrimonii și
progresul gradual sunt trăsături care se manifestă în aproape toate științele
sociale. Inovația în științele sociale este un fenomen de masă, numeroși cercetători
contribuind la creșterea patrimoniului științelor sociale.
● Unde se produce inovația ? Autorii invocă „paradoxul densității”: tendința
subdomeniilor cu o mare densitate de cercetători de a produce î ntr-o măsură mai
mică inovație, în ciuda efortului crescând; dar densitatea de c ercetători în inima
domeniului deschide calea inovației la periferie : cercetarea la periferie pare a fi
mai importantă decât cea produsă de cercetătorii masați în cent rul disciplinei.

4 INOVAȚIA ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE 43
● Cum inovează cercetătorul ? Mai întâi cercetătorii se specializează, apoi
inovează, iar ulterior cunoașterea specializată a diferitelor d omenii se combină;
această combinare este numită de autori hibridare : „Un domeniu hibrid rezultă din
reacoperirea zonelor marginale a două sau mai multe discipline” .
În analiza lui M. Dogan și R. Pahre specializarea științelor este prima
etapă a procesului de inovare; a doua etapă este recombinarea s ectoarelor
specializate, rezultând domenii hibride ; apariția acestora din urmă se datorează
faptului că specializarea lasă un vid între subdiscipline, care trebuie umplut.
„Astăzi, procesul cel mai important nu este creația de noi disc ipline, ci formarea de
noi domenii hibride”. În științele sociale există multe domenii hibride. „Savanții
hibrizi” nu acceptă vidul care se creează între domeniile știin țifice; de aceea ei se
îndreaptă spre aceste zone unde descoperă deseori fenomene care au scăpat atenției
altor cercetători. Formarea specialităților hibride atrage, de c e l e m a i m u l t e o r i ,
cercetătorii disciplinelor vecine.
Trecând în revistă științele, din perspectiva fragmentării, spe cializării și
hibridării, autorii cercetează starea sociologiei caracterizată prin extraordinara ei
fragmentare și asocierea la ea a unor curente venite din psihol ogie, antropologie,
știință politică și economie, ceea ce face ca astăzi să nu exis te un domeniu căruia să
i se poată da numele de sociologie fără un alt adjectiv; caract eristica perioadei
actuale este amestecul între sociologie și subdo meniile altor științe social e.
Ce poate genera inovație?
Schimbul transdisciplinar de teorii: teoriile existente într-o disciplină pot
furniza explicații noi fenomenelor studiate în alte sectoare sa u discipline.
Schimburile de teorii între discipline sau subdiscipline poate avea mai multe forme:
a) două subdiscipline pot, fiecare în parte, să sugereze câte o teorie pentru
explicarea unui fenomen dat; oamenii de știință care cunosc cel e două teorii
încearcă frecvent să facă o sinteză a lor, teoria rezultată put ând fi realmente
inovatoare; b) se poate ca rezultatul confruntării celor două t eorii să fie invalidarea
uneia dintre ele și confirmarea celeilalte; c) se poate ca din confruntarea celor două
teorii să rezulte invalidarea lor reciprocă; în această situați e se creează un vid
teoretic pe care cercetătorii cei mai creativi încearcă să-l um ple; ei pot apela și la
împrumutul unei teorii, împrumut care creează un domeniu hibrid ; d) alteori
teoriile împrumutate de o anumită disciplină se articulează înt r-o manieră
imprevizibilă cu o altă teorie dintr-o a treia disciplină.
Transformări ale conceptelor . În patrimoniul fiecărei discipline conceptele
joacă un rol important; în dezvoltarea și evoluția științelor s ociale are loc
redefinirea conceptelor, împrumutul de concepte de la o știință la alta,
schimbarea semnificației conceptelor, adoptarea unor concepte din practică ;
toate acestea pot duce la o eventuală hibridare.
Metodele : ele se află în centrul patrimoniului unei științe; metodele i nventate
într-un domeniu pot fi utilizate în alt domeniu; sunt cazuri în care progresele au
fost realizate datorită inovațiilor metodologice venite din ext erior.

LAUREANA URSE 5 44
Tehnologia este o sursă de influență transdisciplinară importantă și
imprevizibilă, iar aplicațiile ei nu duc în mod necesar la hibr idare; tehnologia face
parte din numeroase forme de influență transdisciplinară. În ac est sens, calculatorul
este exemplul cel mai semnificativ.
Descoperirile și noile interpretări . Descoperirile fac parte din patrimoniul
fiecărei științe. Ele însă sunt m ult mai frecvente în științele naturale decât în
științele sociale. În majoritatea științelor sociale, noile interpretări constituie
forma cea mai vizibilă a progresului acestora; majoritatea se p roduc la marginea
unei discipline; ele creează noi domenii sau îmbogățesc special itățile existente.
Paradigmele : interacțiunea dintre ele duce atât la schimbarea modului în
care sunt puse problemele cât și la inovație, prin punerea față în față a două mari
ansambluri de teorii; paradigmele sunt serii de probleme și ser ii de răspunsuri la
probleme, cu vocabular specific și metode corespunzătoare. Când se ajunge la
renunțarea la o paradigmă, la frontierele disciplinelor este locul de căutare a altei
paradigme.
Împrumutul între discipline , mai ales de concepte, poate încuraja inovarea;
autorii dau exemplul exportului conceptului de birocrație din s ociologie în economie,
a teoriei echilibrului puterii din știința politică în sociolog ie ș.a.; ei apreciază că
sociologia este pe primul loc și știința politică pe locul doi în clasamentul
disciplinelor „importatoare” de t eorii sau de concepte din alte științe sociale.
ȘTIINȚELE SOCIALE ȘI SCHIMBAREA SOCIALĂ
Particularități ale științelor sociale
Analiza lui T. Kuhn, pe de o parte și analiza lui M. Dogan și R . Phare, pe de
altă parte, trimit la particularitățile științelor sociale, imp licit la particularitățile de
inovare ale acestora.
Caracteristicile „disciplinelor social-umane” sunt punctul de p ornire al
analizei profesorului Cătălin Zamfir : cercetătorii explorează diferite fațete ale
realității umane cu instrumente diferite și, de cele mai multe ori, independent. De
aici impresia pe care o creează disciplinele social-umane: lipsa de unitate în
cunoașterea umanului (Zamfir, 1978).
Profesorul Cătălin Zamfir conchide că diversitatea orientărilor în disciplinele
social-umane se datorează complexității realității umane, instr umentelor teoretice și
metodologice de care dispune cunoașterea și interesului extraco gnitiv pe care
subiectul cunoscător îl are în legătură cu diferite aspecte ale realității umane.
Realitatea umană este constituită din fețe și n iveluri accesibile cunoașterii,
la un moment al cunoașterii. Marile discipline social-umane sun t elaborări teoretice
în jurul unor grupuri de fenomene social-umane relativ omogene.
În cadrul aceleiași discipline, fenomenele pot fi observate din mai multe
unghiuri.

6 INOVAȚIA ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE 45
Teoriile explicative rezultate vor avea un grad maxim de adecva re numai
pentru fenomenele grupate în juru l fiecărei dintre ele, iar efi cacitatea explicativă a
fiecărei teorii scade pe măsura îndepărtării de „epicentrul ont ologic” al elaborării
ei. Dar fiecare abordare reprezintă o pătrundere în aceeași rea litate. În evoluția
cunoașterii, însă, teoriile care explică un număr mai mic și ma i omogen de fapte
sunt mai simplu de constituit decât teoriile care explică o div ersitate mai mare de
fapte; de aceea teoriile care explică un număr mai mic și mai omogen de fapte
sunt mai probabile în primele faze ale cunoașterii.
Complexitatea realității umane a generat o pluralitate de abord ări particulare
și a devenit evidentă dificultatea de a realiza o teorie global ă; crescând volumul de
cunoștințe despre serii particulare de fenomene, au luat amploa re disciplinele
particulare (mai eficace și mai riguroase), aceasta fiind faza teoriilor de rază medie
(anterioară teoriei unitare a societății). În sensul celor de m ai sus este caracterizată
sociologia: dezvoltarea unor sociologii de ramură, pe fondul ră mânerii în urmă a
teoriei generale a societății. P rofesorul Cătălin Zamfir insist ă pe explicația amintită,
tocmai pentru că, în opinia sa, strategia de dezvoltare în sfer a umanului este diferită
de modelele existente în texte epistemologice, iar „ configurația cercetărilor
social-umane arată mai degrabă ca o abordare simultană și/sau s uccesivă a
diferitelor puncte calitative distincte ” (Zamfir, 1978:10); între teorii există o
anumită discontinuitate, putând fi înțelese mai bine „disciplin ele de graniță”; în
acest sens, este dat exemplul sociologiei economice și psiholog iei economice.
Metodele teoretice distincte reprezintă una dintre sursele diversității
orientărilor în disciplinele soci al-umane, prin faptul că fiecă rei fațete a realității îi
corespunde o multitudine de moduri de abordare; și fiecare moda litate de abordare
generează modele teoretice proprii, în jurul cărora se formează o anumită orientare.
Uneori, modalități de a privi un fenomen sunt sugerate de teori i din alte discipline.
Interesul extracognitiv variat , ca sursă a diversității orientărilor din
disciplinele social-umane, este ilustrat de profesorul Cătălin Zamfir prin câteva
exemple, printre care interesul pentru transformarea revoluțion ară, specifică
proletarului, care a adus în cen trul atenției probleme de struc tură de clasă și relațiile
dintre clasele sociale.
În ceea ce privește teoriile din câmpul cunoașterii umanului , acestea au o
anumită caracteristică: sunt diferite structural, ceea ce face ca ele să aibă un grad
scăzut de cumulativitate. În consecință, aceste teorii sunt complementare . „Într-o
manieră mai generală, complementaritatea ar putea fi definită î n următorul fel: sunt
complementare două sau mai multe teorii (mai general, paradigme în sensul dat de
Kuhn) care, deși vizează total sau parțial același obiect, prez intă o
incomensurabilitate sau intraductibilitate reciprocă, mergând p ână la intolerență,
dar care realizează împreună o descriere mai completă decât fie care în parte”
(Zamfir, 1978:16). Complementaritatea presupune neputința struc turală a fiecărui
limbaj, teorii (paradigme) de a epuiza descrierea domeniului la care se referă.
Caracterizând dinamica teoriilor din disciplinele social-umane, profesorul
Cătălin Zamfir se distanțează atât de paradigma lui K. Popper ( succesiunea unor

LAUREANA URSE 7 46
teorii cu o valoare de adevăr din ce în ce mai mare, în care no ile teorii depășesc
vechile teorii, explicând tot ceea ce puteau explica vechile te orii plus noi serii de
fenomene), cât și de punctul de vedere a lui T. Kuhn cu privire la „faza
paradigmatică”. El consideră că unele teorii au fost abandonate din cauza unor
dezamăgiri față de acestea, iar abandonarea poate fi și tempora ră, nu numai
definitivă, producându-se o reorientare a interesului pentru al te probleme.
Drumul standard al unei teorii , în opinia profesorului Cătălin Zamfir, este
următorul: o intuiție primară, ca punct de pornire – prin proce dee logice intuiția
primară este amplificată într-un model teoretic. „Cu alte cuvin te, dezvoltarea
cunoașterii nu se va realiza printr-o amplificare continuă indu ctivă și deductivă a
modelului teoretic în cauză” (Zamfir, 1978:17).
Progresul autentic al cunoașterii se poate face doar prin angajarea într-o
altă perspectiva și nu prin amendamente aduse unui model teoretic. „ Apariția
unui cercetător cu un înalt grad de creativitate face înalt pro babilă fie crearea
unei variante noi a modelului originar, fie abandonarea acestui a și elaborarea
altuia ”.
Cum se produce abandonarea unei teorii?
Răspunsul pleacă de la următoarea precizare: „Datorită multor f actori, printre
care și gradul încă insuficient de dezvoltare a disciplinelor s ocial-umane, nu putem
vorbi aici de un set de criterii de verificare logică și empiri că suficient de riguroase.
Inexistența unor procedee explic ite și satisfăcătoare de decizi e asupra valorii unei
teorii face ca evaluarea acesteia să fie realizată prin mecanis me predominant
intuitive, prin raportare difuză la experiență…” generatoare, în final, de insatisfacție
față de teoria respectivă. Abandonarea unei teorii se mai poate produce și pe fondul
pierderii interesului practic în domeniul explorat de aceasta, precum și datorită
acumulării de cunoștințe.
Participarea sociologiei la schimbarea socială
Schimbările realității sociale pot genera abordări diferite, ab andonări de
paradigme și crearea de noi paradigme în cadrul sociologiei: „N u cred că putem
vorbi despre mai multe sociologii. Sociologia este o știință cu principii teoretice și
metodologice unice. Ea poate însă prezenta largi variații, în funcție de realitatea
socială în raport cu care se dezvoltă . Diferențele de configurație socială
generează unghiuri diferite de abordare , cu structuri teoretice și metodologice
relativ distincte. Este mai productiv să trecem dincolo de esti marea, corectă la un
nivel general, dar mai degrabă superficială, că există o singur ă sociologie și să
acordăm atenție mai mare varietății dispozitivelor gândirii soc iologice. Suntem
încă departe de existența unei paradigme unice a sociologiei. E xistă mai
degrabă o multitudine de paradigme, cu variate grade de comunal itate/
diferențiere ” (Zamfir, 2004:69).

8 INOVAȚIA ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE 47
Tematicile sociologice distincte, generate de diferențele de pr oblematică
socială se plasează – în opinia profesor ului Cătălin Zamfir – pe trei dimensiuni:
1) realitatea cercetată ; 2) atitudinea comunității față de real itatea socială; 3) direcțiile
și mecanismele de schimbare a realității pe care comunitatea le explorează.
În ce măsură sociologia participă la schimbarea socială rezultă d i n
caracterizarea care i se face în diferite contexte.
În țările capitaliste dezvoltate, caracterizate printr-o realit ate socială cu un
înalt grad de structurare, printr-o stabilitate mare a instituț iilor fundamentale,
printr-un proces continuu de schimbare „din aproape în aproape” , schimbări care
nu sunt realizate prin acțiuni intenționate, iar instituțiile p ublice „nu dezvoltă
programe politice de schimbare globală, planificată pe termen l ung”, sociologia
este centrată pe descrierea și explicarea realității existente (Zamfir, 2004:70).
În societățile foste comuniste „sociologia se centrează pe un t ip nou de
schimbare: dezvoltarea socială realizată pe bază de strategii ș i programe” (Zamfir,
2004:74). Schimbarea societăților în tranziție este și globală și sectorială, este
proiectată și planificată și se realizează pe baza unei strateg ii. „Sociologia tranziției
trebuie să fie mai degrabă o sociologie constructivă, care subordonează
sociologia explicativă. De asemenea, obiectul ei este constituirea explic ației unei
realități în globalitatea ei și nu a unor fenomene particulare” (Zamfir, 2004:75).
Tranziția – ca proces de schimbare și de înfăptuire a unei noi realități sociale – a
găsit sociologia nepregătită în ceea ce privește strategia de s chimbare. Ca urmare,
profesorul Cătălin Zamfir afirmă că „o sociologie a tranziției trebuie să se orienteze
spre noi obiective cognitive , respectiv: 1) identificarea strategiei de schimbare,
formulată de colectivitate („sociologia nu deține încă o metodo logie de identificare
a strategiei de schimbare formu lată și funcționând într-o compl exă rețea de
comunicare și autoritate”); 2) descrierea și explicarea constru irii strategiei de
schimbare și a schimbării propriu-zis; 3) analiza procesului pr opriu-zis al
schimbării, respectiv realizăr i/nerealizări, succese/insuccese etc.; 4) efectele
schimbării (intenționate sau neintenționate); 5) realitatea tra nziției față în față cu
așteptările celor care au planificat-o și realizat-o; 6) realiz area strategiei schimbării.
Dacă noile obiective cognitive fac parte din procesul de inovar e în interiorul
sociologiei, strategiile de acțiune oferă posibilitatea sociolo giei, ca și altor
discipline sociale, să contribui e la inovarea socială; strategi ile de acțiune utilizează,
în ponderi diferite, două tipuri de cunoaștere: cunoașterea științifică , produsă de
sistemul academic și cunoașterea instituțională .
Pentru societățile aflate în schimbare orientată de o strategie , profesorul
Cătălin Zamfir propune o nouă paradigmă în sociologie: „ încorporarea
perspectivei cognitive și a perspectivei sociale într-o paradig mă explicativă
unică ”.
Perspectiva cognitivă aparține actorilor sociali și nu sociolog iei; ea se referă
la evaluarea strategiei de acțiune (corectă/ incorectă, adecvat ă/ neadecvată
obiectivului schimbării).

LAUREANA URSE 9 48
Perspectiva socială este specifică sociologiei: sociologia treb uie să explice
„procesul social colectiv prin care actorii, în interacțiunea l or, iau o decizie sau
alta, nu cât de bune sau proaste sunt acestea.
În noul context, al tranziției, „constituirea sociologiei ca șt iință” presupune
opțiunea pentru un model epistemologic: epistemologia problemel or cu soluție
unică și epistemologia problemelor cu soluții multiple; plasare a/ adaptarea/
opțiunea pentru una dintre aceste două epistemologii ale teorie i acțiunii are efecte
cognitive, economice, politice, morale diferite.
BIBLIOGRAFIE
1. Bauman, Z., Tim, M., Gândirea sociologică , București, Editura Humanitas, 2008.
2. Costea, Șt., Larionescu, M., Ungureanu, I., Sociologia românească contemporană ,
București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983.
3. Dogan, M., Pahre, R., L’innovation dans les sciences sociales , PUF, 1991.
4. Kuhn, S. T., Structura revoluțiilor științifice , București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976.
5. Zamfir, C., Unitate și diversitate în dezvoltarea științelor sociale, în Materialismul dialectic
și științele moderne , vol. XVIII, Concepții asupra dezvoltării științei , coordonator Ilie Pârvu,
București, Editura Politică, 1978.
6. Zamfir, C., O analiză critică a tr anziției. Ce va fi după? , Iași, Editura Polirom, 2004.
nnovation in social sciences” completes the debate on the
issue of social innovation as f actor of the social-economic
development.
First, the innovation in science is analysed based on the book by T.
Kuhn – Structure of the scientific revolutions; “the dynamic process by which
scientific knowledge i s acquired” is presented on the basis of the fundamental
concepts of his book: paradigm, normal science, puzzles, anomal y, scientific
crisis and revolution.
The topic of innovation in social sciences is presented based o n the
book by M. Dogan and R. Phare „L’innovation dans les sciences s ociales”
and on the basis of several pape rs by Professor Cătălin Zamfir.
M. Dogan and R. Pahre analyse how and where innovation in socia l
sciences occurs, how the researc her innovates and what the inno vation in
social sciences can generate, bu t also considers that the scien ce may also
progress by suc cessive inputs.
The view points of Professor Cătă lin Zamfir are oriented on two directions:
1) the characteristics of the social-humanist disciplines; 2) p articipation of
sociology in the social change, focusing on the sociology of tr ansition.
Keywords : innovation in science, innovation in social sciences and
social change. “I

OPȚIUNEA PENTRU STR ATEGII INOV ATIVE
ÎN MANAGEMENTUL STRATEGIC
AL ORGANIZAȚIILOR P UBLICE, NONPROFIT
ȘI POLITICE DIN ROMÂNIA
ION BOBOC
ucrarea de față se referă la rezultatele unei cercetări
concrete, care a urmărit intențiile organizațiilor publice,
nonprofit și politice din România de a iniția și dezvolta
strategii inovative în managementul lor strategic , comparativ cu opțiunile
tradiționale s a u mixte , conform clasificării realizate de cercetătorii
americani Miles și Snow, în privi nța managementului strategic ( 1978).
În acest sens, aplicațiile noastre au fost realizate în vara an ului 2008
(lunile iulie–septembrie), prin u tilizarea mai multor metode, ș i anume: 1. anchete
pe Internet și pe teren, bazate pe instrumente cantitative (che stionare); 2. analize
calitative: interviuri non-dirija te și focus-grupuri; 3. studiu l documentelor.
În mod concret, investigațiile noastre au urmărit un anumit dom eniu
de activitate, anume, acela vizând managementul inovativ strategic, în
organizațiile de servicii publice (guvernamentale, nonprofit și politice) .
În sensul acesta, folosind ca i nstrument chestionarul transmis prin
e-mail l a 115 subiecți , am investigat aspectele inovative din strategiile
elaborate de organizațiile guvernamentale ( 22 consilieri de tineret și
directori din Direcțiile Județene pentru Tineret – DJT și 28 consilieri și
directori din Oficiile Județene de Consultanță Agricolă – OJCA), cele ale
formelor asociative din agricultură ( 49 de asociații agricole, cooperative
agricole și grupuri de producători ) și ale organizațiilor nonguvernamentale
și politice (alți 14 manageri ONG , inclusiv doi lideri de partid ).
În fine, am utilizat și metoda studiului de caz, aplicat la jud ețul Buzău,
pentru DJT-ul și OJCA-ul de acolo, plus 10 manageri de ONG, inc luzând doi
lideri de organizații politice, car e aveau rezidența și activit ățile în acest județ.
Cuvinte-cheie : rețele colaborative, organi zații publice, organizații
nonprofit, nivel de analiză tip rețea.
DEFINIȚII ȘI DELIMITĂRI CONCEPTUALE
Inovația la nivel organizațional este definită astfel: „dezvoltarea și
implementarea de idei noi, pe care oamenii le angajează de-a lu ngul timpului în
tranzacțiile cu alții, într-un context instituțional” (Van de V en, 1986: 590).
Definiția de mai sus acoperă patru elemente principale specific e inovației:
1. ideile noi; 2. persoanele i ndividuale; 3. tranzacțiile și 4. contextul instituțional.

 Adresa de contact a autorului : Ion Boboc , Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”, Facultatea
de Științe Politice, Splaiul Uni rii, nr. 176, sector 4, Bucureș ti, România, e-mail: b obprotector@yahoo.com.
CALITATEA VIEȚII, XX , nr. 1–2, 2009, p. 49–60 L

ION BOBOC 2 50
Newell și Swan consideră însă că în definiția lui Van de Ven (p e care o
adoptă), elementele principale ale inovației sunt: 1. dezvoltar ea; 2. ideile noi și
3. implementarea acestora (Newell și Swan, 2000: 1290).
Inovația organizațională contribuie la schimbarea organizațională, dar se
diferențiază de ea, tocmai prin acele elementele de mai sus și, mai ales, prin ideile
noi pe care le produce, în cadrul participării la un proces de schimbare.
Managementul inovațional reprezintă „un sistem de conducere modern, care
se bazează pe atitudinea receptivă a managerilor la inovări, ax ată pe stabilirea și
aplicarea consecventă a unor strategii inovaționale” (Munteanu, 2008: 103).
Atât managementul inovativ, cât și cel al schimbării sunt în le gătură directă
cu nivelul colaborativ din organizații.
Ideile inovatoare , la rândul lor, traversează cicluri de viață , care pornesc de
la evenimente amenințătoare sau destructive pentru mediu, în ge neral, sau pentru
anumite organizații, în special (mai ales cele care nu vor să s e schimbe) și până la
demodarea ideilor care stau la baza marilor transformări social e și organizaționale
(Donald Schon, 1971, apud Van de Ven, 1986: 593).
Specialiștii consideră că există o interferență între inovație ș i colaborare
interorganizațională : cu cât inovația se impune mai mult într-o organizație, cu atâ t
aceasta resimte nevoia unei colaborări, pentru a face față mai bine schimbărilor. De
asemenea, cu cât o organizație se deschide pentru colaborări cu alte organizații, cu
atât mai mult ea va avea de gestionat inovațiile care se impun acestui proces.
În managementul colaborativ, inovația se realizează în structur a organizațională,
care capătă o formă nouă a entității create în rețea (parteneri a t ) , d a r ș i î n c o n ț i n u t u l
activităților noii entități organizaționale.
În 1985, binecunoscuta specialistă în teoriile și practicile co laborative, Barbara
Gray (1985: 912), propunea o definiție a colaborării : „1. împărtășirea unor puncte de
vedere și/ sau împărțirea în co mun a unor resurse tangibile, cu m ar fi informații, bani,
muncă etc.; 2. între doi sau mai mulți deținători de interese; 3. în scopul rezolvării
unui set de probleme, care nu pot fi soluționate în mod individ ual”. Justificarea
apelului la colaborare constă tot în trei situații: 1. existenț a unei „probleme
indivizibile” și care poate fi o criză nerezolvabilă printr-o s ingură organizație;
2. limitarea metodel or adversiale, tradiți onale, de rezolvare a c o n f l i c t e l o r ș i
3. creșterea gradului de turb ulență a mediului extern.
Alianțele de orice fel sunt considerate, de mulți autori, ca fi ind ele însele
strategii ale organizațiilor, pe baza unor mecanisme interorgan izaționale de
colaborare, care, astfel, fac mai bine față competiției dure de pe piețe. Totodată,
astfel de forme sunt percepute ca forme intermediare între pieț e și ierarhiile
tradiționale, bazate pe recipr ocitate tranzacțională.
Sandra Waddock analizează șase forțe determinante ale mediului extern
care fac presiuni în formarea și menținerea alianțelor în comun ități, pentru
soluționarea unor probleme sociale (Waddock, 1989: 81–82):
1. presiunea mandatului primit de organizațiile publice, nonprofit, profitabile
și politice, din partea reglementatorilor (de exemplu, în Român ia, implicarea

3 OPȚIUNEA PENTRU STRATEGII I NOVATIVE ÎN MANAGEMENTUL STRATEGIC 51
organizațiilor de tineret ale partidelor în Consiliului Național al Tineretului din
România a fost impusă de la „centru”, prin Legea 351 din 21.07. 2006, emisă de
Guvern, care specifica și faptu l că această structură asociativ ă, la nivel național,
trebuia să fie alcătuită din „structurile neguvernamentale de t ineret care au filiale în
cel puțin nouă județe, organizațiile de tineret ale partidelor politice care au filiale în
cel puțin 21 de județe, federa țiile studențești care au filiale în cel puțin cinci centre
universitare, organizațiile de tineret ale minorităților națion ale care au filiale în cel
puțin cinci județe”, iar la nivel județean, din „structurile as ociative de tineret
înființate prin hotărâre judecătorească în județul respectiv și ai căror membri provin
din municipiul reședință de județ și din cel puțin alte două lo calități ale județului”;
2. presiunea rețelelor de pe piața serviciilor so ciale: acestea introduc în
câmpul lor de activitate alte organizații care doresc să intre pe piața serviciilor
sociale (dacă vor sau percep favorabil aceasta); în cazul în ca re noii intrați pe piața
serviciilor nu doresc să se integreze în rețelele existente, po t apărea conflicte
asimetrice, ceea ce presupune fie construcția unei noi rețele, fie o forță singulară
considerabilă din partea organizației care preferă, mai degrabă , concurența, decât
integrarea sau asimilarea în rețelele existente;
3. presiunea unor organizații-broker care au ca scop sau chiar ca obiect de
activitate formarea („însămânțarea”) de parteneriate (în România, cazul clasic a
fost acela al Fundației Soros pentru dezvoltarea societății civ ile); astfel de
organizații facilitează interacțiunea ONG (rețele inter-ONG), c oncomitent cu
formele colaborative între ONG și organizații guvernamentale sa u firme private;
4. presiunea unei viziuni comune sau unei împărtășiri a nevoii de soluționare
a unei/ unor probleme, prin reunirea forțelor la nivelul unei c omunități;
5. presiunea instalării unei crize (sau percepției că o criză este pe cale să se
instaleze) într-o comunitate;
6. presiunea apariției unui leadership vizionar , „campion” al ideii de
parteneriat (de multe ori, acesta este o personalitate care conduce o organ izație
importantă și care invită alte organizații să intre într-o alia nță).
Modelul evoluționist, propus d e Sandra Waddock (1989: 87), se b azează pe trei
faze, specifice unui parteneriat s ocial: 1. inițierea; 2. stabi lizarea și 3. maturitatea.
Formele colaborative sunt de o mare diversitate, dar termenii c ei mai uzitați
vizează patru astfel de forme: rețeaua (acțiuni de informare comună, fără convenții
scrise), co-sponsorizarea (acțiuni de participare în comun la licitații și operații
comune, după câștigarea acestora), alianța (acțiuni susținute prin bugete comune,
prezentate în scris) și parteneriatul (acțiuni susținute prin bugete comune și printr-un
management comun scris) (pentru detalii, vezi Boboc, I., 2009).
INOVAȚIA ORGANIZAȚIONALĂ ÎN F ORMĂ A ENTITĂȚILOR AFLATE
ÎN PARTENERIATE
Vorbind despre o „răsturnare organizațională”, Alvin Toffler pr ezenta, la finele
secolului trecut, un așa-numit Tablou Organizațional (TO), care se prefigura, deja, în

ION BOBOC 4 52
cadrul formelor hibride ale parteneriatelor: vaste structuri în cepeau să fie
dezmembrate, posturile erau tran sformate, răspunderile erau dep lasate, aveau loc
apariții peste noapte de departamente și secții, în care respon sabilii proveneau de la
mai multe organizații unite sub forme diferite. Sarcinile însele căpătau noi
dimensiuni și forme. Se schimbau și se redefineau posturi, pent r u a l e d i m i n u a
rigiditățile în rezolvarea probl emelor. „Rezultatul este că rel ațiile organizaționale ale
omului de astăzi tind să se schi mbe într-un ritm nemaicunoscut și că durata lor medie
este mai puțin stabilă, mai pr ovizorie decât a fost ea vreodată ” (Toffler, 1995a: 120).
Structura ierarhică a unei organizații clasice este alcătuită din cinci eșaloane
(Mintzberg, 1980: 322–341; Miller și Mintzberg, 1991: 275–301):
1. Nivelul managementului strategic: Top–Management , „Vârful ierarhic ”;
2. Nivelul managementului intermediar, executiv: sfera managerilor care nu
sunt în „ board –ul” organizației sau „ Linia ierarhică ”;
3. Nivelul managementului auxiliar 1: Tehnostructura ;
4. Nivelul managementului auxiliar 2: Funcțiunile de suport (suport staff );
5. Nivelul operațional: Baza operațională .
Fiecare dintre acestea funcționalități ale unei structuri manag eriale (cu
excepția operaționalilor), pe de o parte, încearcă să domine câ te un mecanism de
coordonare diferit. Pe de altă parte, autoritatea strategică ( Top–managementul )
poate promova o structură ierarhică centralizată, prin care își arogă controlul asupra
luării deciziilor care vizează toate componentele, ori o struct ură descentralizată, în
funcție de tipul organizației respective.
Forma clasică a parteneriatului (sau a altor denumiri care arată un tip intra- și
interorganizațional colaborativ) este așa-numita formă divizională , prefigurată de
Mintzberg, în care unitatea noii entități parteneriale se divid e î n f o r m e s e m i –
autonome, ghidate de la „cartieru l general central”, prin siste me de control. Aceste
sisteme conduc diviziunile spre o structură birocratică mecanic ă sau, altfel spus,
spre o birocrație dublată de centralizare.
Nivelul Administratori/ Producători (A/P) este ridicat, la nive lul diviziunilor,
ca și la nivelul întregii structuri a organizației. Structura a re un sediu central, care
supervizează un set de diviziuni interdependente, iar fiecărei diviziuni i se conferă
autonomie, deși descentralizarea rămâne limitată pe verticală. De asemenea, linia
ierarhică în forma diviziona lă are o mare importanță.
Parteneriatul clasic, de tip divizional, este foarte des întâln it în industrie,
agricultură și servicii, în formă pură sau parțială, mai ales p rintre marile corporații
transnaționale (americane, asiatice și din Europa Occidentală), conduse de o
„oligarhie profesională” aflată în rețea (puterea de decizie ti nde să coboare de la un
număr mic de proprietari (patroni), dar mari deținători de acți uni, către „ Top–
Management” și chiar către „ Linia ierarhică ”, descentralizată la nivelul diviziilor
organizației (uzine, ferme de dimensiuni mari, departamente etc .).
Parteneriatul clasic, de tip divi zional, este specific și coali țiilor de partide cu
doctrine asemănătoare, așa cum a fost și coaliția PNL-PD de la începutul guvernării
Tăriceanu.

5 OPȚIUNEA PENTRU STRATEGII I NOVATIVE ÎN MANAGEMENTUL STRATEGIC 53
Thompson (1967) numește acest tip de structură a unor organizaț ii, pe care
le-a analizat, tipul „cartel” ( „pooled” type ).
Forma divizională este cazul tipic în care o organizație singul ară sau în rețea
poate fi birocratică, fără a fi însă centralizată. Și în acest caz, tehnostructura este
minimă, pentru că activitățile și rezultatele lor sunt foarte g reu de standardizat.
Staff-ul de suport este mai mare numeric și are calificare standard.
Ad-hocrația poate fi de tip operațional sau de tip administrativ și se
caracterizează prin combinarea echipelor din prima linie dintr- o organizație
singulară sau aflată în rețea ( Top–Managementul ), cu specialiștii din sfera
producției/ serviciilor și cu operaționali, pentru a favoriza i novația. În acest cazuri,
birocrația va avea un nivel foarte slab, pe când gradul de desc entralizare va fi
maxim, iar relația Administratori/ Producători (A/ P) va fi cea mai înaltă.
Caracteristicile acestui model ideal de organizație, de regulă aflată în rețea și
de vârstă tânără – așa cum spune Mintzberg, în limbajul său spe cific – sunt: a. o
utilizare extensivă de echipe mici de lucru, alcătuită din mulț i manageri care sunt
și operaționali; b. o abundență de specialiști; c. operațiuni adesea automatizate.
Formele asociative sunt în număr foarte mare astăzi în lume. Un studiu al
Uniunii Asociațiilor Internaționa le număra peste 52 000 de legă turi în 1977, prin
care interferau 1 857 de grupuri, c u mii de întâlniri, conferin țe și simpozioane
transnaționale (rezultate preluate și comentate de Toffler, 199 5b: 438).
Organizația mobilă, chiar antiorganizația sunt soluții temporar e pentru a
răspunde unui mediu economic, social și cultural agresiv, care amenință în
permanență birocrația oficială din organizațiile tradiționale.
Soluțiile pe termen lung privesc ceea ce Argyris numește „următ oarea
provocare”. Este vorba nu de abandonarea organizației, nici de comportament anti–
organizațional, nici de „suportarea” modului în care se desfășo ară activitățile din
actualele organizații, ci de o „învățare organizațională”, care să înlăture „practicile
defensive” și de forme noi, care să vizeze „parteneriate, realo carea muncii în afara
firmei, munca flexibilă și manageri interimari” (Chris Argyris, 2000: 268).
După Charles Handy, noile organizații nu vor mai încuraja „pach ete de
contracte”; ele sunt deja „un mix de schimbare de oameni și de relații și nu clădiri
cu ateliere și cu utilaje, în care nu mai există ceva tangibil pe care să–l avem în
proprietate”, în care se vor aplica formule de genul: 1/2x2x3 ( „în viitor vor fi
angajați doar jumătate din numărul oamenilor angajați în prezen t, care vor fi plătiți,
în medie, de două ori mai mult, însă vor și munci de două ori m ai mult, producând
de trei ori mai mult” (Ch. Handy, 2000: 275).
În noul contract al acestor noi creații de tip organizațional, necunoscute încă,
managerii vor deveni agenți – resurse de dezvoltare pentru toți m e m b r i i
organizației și nu doar pentru șefii lor, fapt pentru care scop ul principal al
organizației va fi acela de a-i îmbogăți pe acționarii ei, care sunt nu doar patronii,
ci și membrii simpli (salariații, în cazul firmelor comerciale de tip industrial,
cooperatorii din cooperativele agricole etc.), care lucrează di rect în organizații.

ION BOBOC 6 54
Formele noi de colaborare pe termen scurt și mediu sunt, mai de grabă,
diversificate relațional decât duale relațional.
Astfel, noi am identificat în practica managementului colaborat iv susținut de
DJT cu alte forme asociative, din studierea cazului județul Buz ău, un tip specific de
colaborare pe termen foarte scurt și care este denumit în liter atura de specialitate
alianță catalitică (Sandra A. Waddock și James E. Post, 1995: 951–973).
De regulă, alianța catalitică apare și dispare „peste noapte”, ea fiind
ocazionată de un eveniment considerat ca foarte important, la c are se prefigurează
un public numeros, cu impact asupra comunității și care conferă prestigiu
participanților. Astfel de „fenomene meteorice” le regăsim și p e plan internațional,
marca lor foarte pregnantă constând în utilizarea media (cu pre cădere a
televiziunilor naționale și inte rnaționale, cooptate în rețelel e nou înființate ad-hoc ).
Diferențele dintre alianța catalitică și alte tipuri de alianță , precum și modelul
coalizării temporare a unor entități organizaționale informale, care alcătuiesc o
alianță catalitică, sunt aspecte în Tabelul nr. 1 .
Tabelul nr. 1
Aspecte comparative între trei tipuri de alianțe
Alianța politică în
campanii electorale Alianța catalitică Alianța între ONG
caritabile
Durată Temporară sau pe
perioadă determinată. Temporară, dar cu
rezultate permanente. Permanent.
Impact Direct (alegeri). Indirect (termen lung). Direct sau indirect
(termen scurt sau lung).
Structura
organizațională Formală (de rețea și
ierarhică). Informală (rețea). Formală (ierarhică).
Metode și
mijloace Organizații, media,
susținere din partea
unor celebrități. Organizații, media,
implicarea directă a
unor celebrități. Organizații, media,
marketing, implicare
limitată a celebrităților.
Sursa : Sandra A. Waddock and Ja mes E. Post, 1995: 956.
INOVAȚIA INTERORGANIZAȚIONALĂ , ÎN CONȚINUT
Majoritatea formelor inovative – colaborative, ca cele descrise mai sus, care
pot fi regăsite și în România, de exemplu, cele formate în juru l inițiativelor
colaborative ale Direcții Județene pentru Tineret (DJT-uri), pr ezintă caracteristici
ale „mandatării organizaționale”. Aceasta înseamnă că organizaț ia care alocă
fonduri (de regulă, fonduri publice) și care inițiază parteneri atul din partea Statului
are și tendința de a controla celelalte organizații, ori, cel p uțin, de a le solicita un
izomorfism în configurarea „managementului provizoriu”, pe peri oada asocierii și
în derularea activităților pe car e le subvenționează (total sau majoritar).
În România, studiul unui singur domeniu de activitate (al polit icilor de tineret
de la nivel județean) au arătat următoarele forme mai important e:

7 OPȚIUNEA PENTRU STRATEGII I NOVATIVE ÎN MANAGEMENTUL STRATEGIC 55
Tabelul nr. 2
Forme inovative între diverse ti puri de organizații de tineret
… cu Fundații Jud.
pentru Tineret … cu alte
ONG …cu alte org.
publice Total Forme
colaborative
ale DJT Nr. % Nr. % Nr. % Nr. %
Parteneriate 8 10,7 66 88,0 1 1,3 75 100
Alianțe 5 19,2 21 80,8 0 0 26 100
Co-sponsorizări 0 0 0 0 1 100 1 100
Rețele 1 3,7 25 92,6 1 3,7 27 100
TOTAL 14 10,9 112 86,8 3 2,3 129 100
Note: 1. Rezultatele în procente sunt raportate pe orizontală (% di n total parteneriate, % din total alianțe,
% din total co-sponsorizări, % din total rețele); 2. Totalurile vizează numărul de forme inovative (dintr-un
număr de 22 de Direcții Județene p entru Tineret – DJT, consider ate ca organizații partenere).
Din Tabelul nr. 2 se constată că majoritatea formelor asociative aflate sub
egida și controlul DJT vizează relația cu ONG sub formă de parteneriat . Această
formă este urmată de rețelele nonformale (în sensul de nescrise și care urmăresc
mai ales aspecte de informare r eciprocă) și de diverse forme de alianțe.
Organizațiile-„păianjen” (cu mai multe rețele provizorii), afla te în „plasa
formelor antreprenoriale”, chiar dacă sunt coordonate de instit uții publice, sunt cele
mai inovative, aspect valabil și l a ONG. „Inovația reduce ameni nțarea competiției
imitative”, pe care le preferă a numite ONG singulare (Nix, 1992 : 245).
Companiile private preferă să coordoneze ele formele parteneria le, mai ales
dacă le și inițiază, pentru a avea un control mai lejer asupra managementului lor.
Astfel de organizații-„mamă”, care creează, apoi „mandatează”, antreprenoriatele
de a acționa într-o direcție man agerială sau alta (conform nevo ilor pentru care le-au
ajutat să se constituie în mod voluntar), trebuie să țină seama de analiza
potențialului inovativ, aflat în centrul acțiunii de mandatare și care reprezintă
aspectul fundamental al acți unii noi antreprenoriale.
Forma și conținutul activităților coordonate de echipele manage riale
antreprenoriale aflate în forme parteneriale se referă însă nu doar la firmele private,
ci și la cele de tip ONG sau po litice ori ca forme asociative d e tip agricol.
De exemplu, formele și activitățile de tip parteneriat, alianță , co-sponsorizare
și rețea pot fi regăsite, concomitent, la aceeași organizație, aspect pe care îl
evidențiem și noi. Astfel, subiecții investigați de noi în stud iul de caz din județul
Buzău, au răspuns la întrebarea: „Având în vedere faptul că org anizația dvs.
(publică, ONG, privată, politică) realizează servicii publice a semănătoare (având
aceleași grupuri-țintă) cu ale altora din județ, care sunt prin cipalele organizații cu
care aveți relații de colaborare și care sunt aceste forme de c olaborare?”.
Constatările noastre au vizat mai multe aspecte, dintre care un ul urmărea
modul în care se iau deciziile în formele de colaborare. În ace st sens, două
concluzii mai importante au ieșit în evidență:
– există numeroase forme de colaborare, acoperind toată „plaja” , de la co-
sponsorizare, la rețea, la alianță și la parteneriat;

ION BOBOC 8 56
– deciziile în primele trei forme de colaborare ( co-sponsorizare, rețea și
alianță ) se iau în procente relativ egale, dar ele au un impact scăzut în comunitate,
pe când în forma de parteneriat se iau asimetric (în funcție de numărul de voturi
înscrise în documentele de parteneriat , în fapt, singurele documente scrise
identificate, dintre toate celelalte forme de colaborare).
Răspunsurile au condus la identificarea următoarelor forme maxi me de
colaborare: trei beneficiari de co-sponsorizare ; patru membri de rețea ; nouă alianțe și
nouă parteneriate (de tip public – privat – ONG – pentru detalii vezi Boboc, 200 9).
Prelucrarea răspunsurilor la întrebarea de mai sus și discuțiile purtate de
subiecții organizaționali investig ați au permis degajarea unor aspecte importante.
9 Nu există forme pure de colaborare (de genul, numai alianțe sau numai
parteneriate), ci forme hibride, despre care organizațiile cola boratoare sunt bine
informate înainte și după încheie rea formei următoare de colabo rare.
9 Cele mai puternice forme de colaborare în domeniul social sunt
parteneriatele (scrise) și alianțele (de notat, însă, că noi am identificat numai un caz
de parteneriat și unul de alianță alcătuite din câte nouă membr i, celelalte două
organizații active identificate de noi fiind alcătuite din câte doi membri); cu alte
cuvinte, practic, la nivelul județului Buzău, cele două forme d e colaborare
monopolizează domeniul social.
9 Singurul tip de colaborare formal ă identificat de noi (partener iatele scrise) au
un Comitet de conducere, în care deciziile se iau prin practica voturilor deschise,
numărul acestora fiind atribuit înainte de licitații sau de dem arare a unei acțiuni
comune, în funcție de capacitățile organizaționale și de resurs ele umane disponibile
la data inițierii participării comune la licitații sau convenir ii participării în comun.
9 Gradul formelor de parteneriat și de alianță din județ este foa rte mare
pentru organizațiile active. Astfel, din 426 de organizații non profit, profitabile și
publice înscrise legal, cu diverse obiecte de activitate (dar c are declarau caracterul
public al acestor activități), doar 42 au avut cel puțin un pro iect comunitar în
derulare de la înființare până la mijlocul anului 2008 și numai 11 erau active în
septembrie 2008, în județul Buzău (deci 9 din 11 erau incluse î ntr-un parteneriat
scris sau o alianță nonformală).
Am constatat și rivalități perman ente sau temporare pe piață; î n primul caz,
se înscriau relațiile de rivalitate între ONG numit „Solidarita tea pentru libertatea de
conștiință”, condus de profesorul Emil Moise și celelalte ONG a ctive din județul
Buzău, dar apariția unui nou tip de parteneriat, de această dat ă transjudețean între
ONG de mai sus și un grup de alte 18 ONG de la nivel național ș i alte cinci
personalități ale societății româ nești de la nivel național.
Altfel spus, riscul formelor colaborative organizaționale și, m ai ales, al celor
care nu sunt efemere se prelungește și în alte două sensuri:
– tendința monopolizării activitățilo r comunitare d e către o si ngură rețea, care
face „regulile” pe piața serviciilor comunitare, împiedicând al te organizații sau
rețele să se constituie și să ac tiveze și ele, pentru a regener a structuri prezente;

9 OPȚIUNEA PENTRU STRATEGII I NOVATIVE ÎN MANAGEMENTUL STRATEGIC 57
– tendința ca, odată cu trecerea timpului, formele colaborative instituite și
monopolizatoare să împiedice formele inovatoare organizaționale , acestea putând
fi, deci, chiar amenințătoare pentru „organizațiile-mamă”.
În afara acestor forme care încep să funcționeze, chiar și într -un cadru
dissensual previzibil după câtva timp de funcționare, există și alte practici de
conținut care apropie partenerii și îi fac din ce în ce mai apț i de a acționa împreună.
Alte exemple sunt cele care vizează strategia managerială pentru care
optează partenerii (din mai multe posibile) și poziționarea acestora față de
misiunea comună a acestor forme asociative, asumată într-un grad mai mare sau
mai mic, dar pe care le acceptă cel puțin tacit.
Noi am sintetizat strategia optimă preferată de organizațiile r omânești
studiate, într-o trilaterală strategică opțională, cu caracteristicile specifice:
Tabelul nr. 3
Tipuri de organizații, în funcție de strategiile preferate și c aracteristicile lor
Organizații-tip Obiective Strategi i preferate Planificare și co ntrol
Tradiționale
– Apărătoare – Dominatoare
De securizare Specializare; Integrare pe verticală;
Lider de piață . Planificare centralizată;
Control detaliat.
Moderne
– Prospectoare– Noi servicii
Inovații Diversificare;
Co-lider de piață . Flexibilitate în planificare.
Control descentr.
Mixte
– Analizatoare și reactive – Noi alianțe
De nișă Mixte; Urmăritor;
Lider de nișă . Forțe complicate. Rol
coordonator inter-funcții
Sursa : Apud Miles și Snow, 1978 și Johnson și Scholes, 1993, p. 199.
Preferințele constatate la DJT-urile și OJCA-urile din țară (ca instituții
publice) și ONG din județul Buzău, inclusiv două partide (care au răspuns la
întrebările puse), au fost următoarele:
Tabelul nr. 4
Strategii manageriale ale organ izațiilor publice și non-profit
Categorii de strategii
manageriale DJT-uri Forme
asociative OJCA-uri ONG din jud.
Buzău
Nr. % Nr. % Nr. % Nr. %
Apărătoare 9 40,9 25 51,0 2 7,1 4 44,4
Prospectoare 2 9,1 8 16,3 8 28,6 3 33,3
Analizatoare/ reactive 11 50,0 15 30,7 18 64,3 2 22,3
Non-răspuns 0 0 1 2,0 0 0 0 0
TOTAL 22 100 49 100,0 28 100,0 9 100
Din tabelul comparativ de mai sus se constată că, din cele trei categorii de
strategii manageriale pentru care optează DJT-urile din țară, c ea cu ponderea cea
mai scăzută e reprezentată de st rategiile moderne (prospectoare ), pe când în cazul

ION BOBOC 10 58
ONG, strategiile moderne se găsesc p e locul al doilea, iar cele tradiționale
(apărătoare), pe ultimul loc. OJCA-urile preferă strategiile an alizatoare/ reactive,
iar formele asociative din agricu ltură sunt concentrate pe stra tegiile tradiționale.
Investigațiile noastre au cercetat și modul în care o parte din tre valorile
organismului central al agriculturii românești (MADR – Minister ul Agriculturii și
Dezvoltării Regionale), prezentate ca atare, sunt asumate volun tar și de agenția
guvernamentală OJCA, dar și de formele asociative din agricultu ră (sprijinite de
OJCA-uri să se constituie și să se dezvolte):
Tabelul nr. 6
Valori tipice ale unei organizaț ii publice-mamă, de nivel națio nal (cazul MADR din România),
ale OJCA și ale formelor as ociative din agricultură
Valori pentru MADR Valori pentru OJCA
(puncte) Valori pentru formele asociative
(puncte)
1. Responsabilitate 1. Profesionalism (235) 1. Eficiență (437)
2. Transparența 2 . Calitate înaltă (226) 2. Profesionalism (433)
3. Calitate înaltă 3 . Eficiență (225) 3. Responsabilitate (405)
4. Profesionalism 4. Responsabi litate (219) 4. Ca litate înaltă (356 pct.)
5. Obiectivitate 5. O biectivitate (191) 5. O biectivitate (355 p ct.)
6. Eficiență 6. Transparență ( 115) 6. Transparență (316 pct.)
7. Adaptabilitatea 7. Alta (oportunitate etc.) (66 ) 7. Altel e (368: Profit – 184;
Parteneriat – 177; Altele – 7)
Sursa : Valorile MADR au fost preluate din ***, 2007 – Planul strategic MADR 2007–2009 , p. 5;
celelalte valori sunt rezultate d in aplicarea unui chestionar m anagerilor de la 49 de forme asociative
din agricultură și de la 26 OJCA-uri; Notă : Calculul punctajului s-a făcut astfel: 11 pct. p t. acordarea
de către subiecți a locului 1, 10 pct. pt. locul 2…, 1 pct. pt. locul 11.
Acum este simplu să comparăm valorile MADR cu cele asimilate și
ierarhizate de OJCA, și astfel vom constata similitudinile, cu o excepție: cea legată
de rangul valorilor: în primul caz, pe primul loc se situează responsabilitatea, pe
când în cel de-al doilea, pe primul loc se află profesionalismul .
La întrebările: Organizația dvs. dispune de un Plan strategic pe termen lung
sau pe termen scurt ? și Care dintre elementele de ma i jos se regăsesc în planul
strategic al organizației? , răspunsurile obținute din partea reprezentanților celor 49
de forme asociative din agricultură și ai celor 28 manageri de la 26 de OJCA-uri au
fost încadrate în Tabelele nr. 7–8 .
Tabelul nr. 7
Dacă organizațiile dispun de un Plan strategic : situație comparativă
Da Nu NS/NR Tipuri de organizații Nr. % Nr. % Nr. %
Cazul formelor asociative din agricultură 23 46,9 26 53,1 0 0
Cazul OJCA-urilor 12 42,9 14 50,0 2 7,1
Cazul DJT-urilor 7 31,8 15 68,2 0 0

11 OPȚIUNEA PENTRU STRATEGII I NOVATIVE ÎN MANAGEMENTUL STRATEGI C 59
Tabelul nr. 8
Elemente din planul strategic (num ai cazul formelor asociative din agricultură – 49 subiecți)
Da Nu NS/NR Elemente din planul strategic Nr. % Nr. % Nr. %
Prezentare situație curentă a org. 19 38,8 28 57,1 2 4,1
Efectuarea cel puțin a une i analize după metoda
SWOT. 9 18,4 38 77,6 2 4,1
Fixarea obiectivelor (ex.: SMART ). 10 20,4 37 75,5 2 4,1
Prezentarea unor strategii. 12 24,5 35 71,4 2 4,1
Prezentarea acțiunilor programate (plan de detaliu,
pers. responsabile, eșa lonare sarcini, costuri, evaluări). 17 34,7 30 61,2 2 4,1
Urmărirea unei situații financiare. 14 28,6 33 67,3 2 4,1
Plan de marketing. 14 28,6 33 67,3 2 4,1
În general, organizațiile publice, așa cum sunt și DJT-urile și OJCA-urile,
preferă strategiile tradiționale, din cauza necesității de a ac operi nevoile întregii
populații, de aceea sunt puțin desch ise să deservească și alte grupuri-țintă specifice,
așa cum fac ONG sau firmele private (Boboc, 2006: 191–204 și Bo boc, 2009).
Concluzia principală din studiul de față este următoarea: în organizațiile
publice, ONG, forme asociative din agricultură și partide polit ice studiate, înaintea
debutului crizei economice anunțate (noiembrie 2008), am consta tat slabe
preocupări pentru inovarea structurilor proprii manageriale, pr eferința în strategiile
lor fiind cantonată în practici tradiționaliste. În contextul a ctualei crize economice,
această preferință va crea probleme serioase, mai ales organiza țiilor publice și
ONG, mai puțin fermelor mici din agricultura de subzistență de astăzi, de la sate,
neconectate la competiția acerbă de pe piață (și cele mai puțin inovative), toate
fiind, deci, obligate să efectueze reforme interne manageriale de mare amploare, o
soluție salvatoare putând surveni dinspre parteneriatele inovative .
BIBLIOGRAFIE
1. Argyris, C., L’individu et l’ organisation. Que lques problème s d’ajustement mutuel, în
Tessier, R., Tellier, Y. (dir.), Changement planifié et développement des organisation , tome 3,
Québéc, Presses de l’U niv. Québéc, 1991.
2. Boboc, I., Comportamente și strategii manageriale în organizațiile non-guv ernamentale ,
„Calitatea Vieții”, București, Editura Academiei Române, 2006, pp. 191–204.
3. Boboc, I., Management strategic. Teorie și practici pentru formele asociat ive de tip public,
privat și ONG din agricultură , București, Editura Pro Universitaria, 2009.
4. Gray, B., Conditions facilitating interorganizational collab oration, în „Human Relations”,
Vol. 38, No. 10, 1985, pp. 911–936.
5. Handy, C., Viitorul neimaginat, în Hesselbein, F., Goldsmith , M. și Beckard, R. (coord.),
Organizația viitorului , București, Editu ra Teora, 2000.
6. Johnson, G., Scholes, K, Exploring Corporate Strategy , Text and Cases (Third Edition),
London, Sage Publications, 1993.
7. Miles, R. E. și Snow, C. C., Organizational strategy, structure, and process , San Francisco,
McGraw-Hill, 1978.

ION BOBOC 12 60
8. Miller, D., Mintzberg, H., Pour l’idée de configuration, în Tessier, R., Tellier, Y. (dir.), Op. cit.,
tome 3, Québéc, Presses de l’Univ. Québéc, 1991.
9. Mintzberg, H., Structure in 5’s: A Synthesis of the research on organization d esign ,
„Management Science”, Vol . 26, No. 3, 1980, pp. 322–341.
10. Munteanu, V. A., Managementul public local (ediția a doua), Iași, Edi tura Sedcom Libris, 2008.
11. Newell, S., Swan, J., Trust and inter-organizational networking , „Human Relations” , Vol. 53;
No. 10, 2000, pp. 1287–1328.
12. Nix, J., Wealth-Creating Entrepreneurship , Innovating Entrepreneurs, and New Ventures ,
„The Journal of Entrepreneurs hip”, Vol. 1, No. 2, 1992, pp. 33– 46.
13. Thompson, J. D., Organizations in Action , New York, McG raw-Hill, 1967.
14. Toffler, A., Șocul viitorului (trad. din limba engleză), B ucurești, Editura Z, 1995a.
15. Toffler, A., Powershift. Puterea în mișcare (trad. din limba engleză), București, Editura
Antet, 1995b.
16. Van de Ven, Andrew H., Central problems in the management of innovation , „Management
Science”, Vol. 32, No. 5, 1986, pp. 590–607.
17. Waddock, S. A., Understanding social partnerships: an evolutionary model of par tnership
organizations , „Administration & Society” , Vol. 21, No. 1, 1989, pp. 78–199.
18. Waddock, S. A., Post, J. E., Catalytic Alliances for Social Probleme Solving , „Human
Relations”, Vol. 48, N o. 8, 1995, pp. 951–973.
19. *** Planul strategic MADR 2007–2009 (http://www.maap.r o/ pages/strateg ie/PSI_MADR.pdf,
2007.
h e s t u d y r e f e r s t o t h e r e s u l t s of a concrete research which
monitored the intentions of public, non-profit and political
organizations in Romania to initiate and develop innovative
strategies in their strategic management, comparative with trad itional or
mixed strategies, in according to the classification made by Am erican
researchers Miles and Snow regar ding strategic management (1978 ).
In this regard, research was co nducted in the summer of 2008 (J uly–
September), by using several methods, such as: 1. field inqueri es, based on
cantitative instruments (questi onnaires); 2. quality studies: n on-directed
interviews and focus groups; 3. the study of documents.
Practically, our investigations f ocused on a certain domain of activity,
which is innovative strategic management in public, non-profit and political
organizations.
In this regard, using the questionnaire sent through e-mail as an
instrument for 115 subjects, we have investigated the innovativ e strategic
management of public (22 youth c ouncilors and directors from Co unty
Departments for Youths – DJT, and 28 youth councilors and direc tors in
County Offices for Agricultural Consultancy – OJCA), associativ e
agricultural formations (49 ass ociations, cooperatives and prod ucer groups),
and nongovernmental and political organizations (other 14 NGO m anagers,
including two leaders of political parties).
Finally, we have used the case study method, applied in Buzau C ounty,
for DJT, OJCA, 10 NGO managers, including two political organiz ational
leaders who had rezidency and activities in this county.
Keywords: collaboration networks, pub lic organizations, non-profit
organizations, network l evel of analysis.
T

MARKETINGUL PENTRU SECTORUL PUBLIC
CODRIN SCUTARU
remisa prezentului articol est e că marketingul ar putea fi o
formă de inovație socială pentr u sectorul public fiind o soluți e
nouă pentru problemele frecvent e ale sistemului public de
promovare a programelor sale, a necesității și a efectelor aces tora. Preluarea
specifică a tehnicilor de marke ting de către sectorul public re prezintă o formă
de inovație socială tocmai în sensul în care, prin intermediul acestora, se
oferă o soluție la o problemă re ală a sectorului public: mențin erea
beneficiarilor (cetățenilor) in formați și oarecum mulțumiți de rezultatele
dezvoltării și implementării pro gramelor derulate de către sect orul public.
Cuvinte-cheie : inovație socială, marketing.
Sectorul public este analizat tot mai atent în ultima perioadă, pornindu-se de
la premisa că un sector public mai eficient și mai orientat spr e public facilitează o
anumită performanță economică. În cadrul dezbaterii actuale din societatea
românească, puternic încărcată ideologic, privind necesitatea e xistenței unui stat
puternic care să poată corecta disfuncționalitățile sociale sau , dimpotrivă,
necesitatea unuia mai maleabil, redus ca organizare instituțion ală și care să
stimuleze creșterea economică, analiza statului și a sectorului public și a rolului
acestora reprezintă ceva firesc.
O definiție a marketingului se regăsește în lucrarea Principiile marketingului
a lui Philip Kotler: „marketingul este un proces social și mana gerial prin care
indivizii sau grupuri de indivizi obțin ceea ce le este necesar și doresc prin crearea,
oferirea și schimbul de produse și servicii având o anumită val oare” (Kotler, 1998:
35). Dacă ar fi să simplificăm, ar însemna că marketingul repre zintă realizarea
activităților economice care dirijează fluxul bunurilor și serv iciilor de la producție
la consumator sau utilizator. Mai concret, marketingul este ști ința de a-i convinge
pe clienți să cumpere un produs.
Astfel, marketingul ar putea fi o formă de inovație socială pen tru sectorul
public, fiind o soluție nouă pentr u problemele frecvente ale si stemului public de
promovare a programelor sale, a necesității și a efectelor aces tora. Pentru sectorul
public, marketingul reprezintă abilitatea de a obține și a menține bene ficiari
mulțumiți de programele dezvoltate și implementate de către sec torul public .

Adresa de contact a autorului : Codrin Scutaru , Intratest, str. Ripiceni, nr. 2, bl. 12, sc. C,
ap. 137, sector 2, București, Rom ânia, e-mail: codrin.scutaru@g mail.com.
CALITATEA VIEȚII, XX , nr. 1–2, 2009, p. 61–68 P

CODRIN SCUTARU 2 62
Principala diferență față de mar ketingul comercial este aceea c ă nu li se vinde pur
și simplu un produs, ci li se poate prezenta, de pildă, de ce c onsumarea în exces a
unui anumit produs, fie el un aliment de bază, de exemplu, poat e fi nocivă. În acest
sens, putem menționa campania de informare a Ministerului Sănăt ății Publice,
difuzată la televiziunile român ești, prin care se menționează n ocivitatea
consumului excesiv de sare, zahăr și grăsimi pentru organism. Marketingul public
promovează programele dezvoltate de către sectorul public către beneficiari prin
mijloace preluate de la marketingul comercial, dar nu are ca ob iectiv principal și
finalitate vinderea unui produs anume . Obiectivul marketingului public este, în
cele din urmă, unul utilitarist, adecvat scopului pentru care e xistă sistemul public.
Organizații publice Organizații private
Sunt de regulă monopoluri. Operează pe piețe competitive.
Deservesc interesele cetățenilor. Maximizează profitul investiț iilor.
Sunt conduse direct sau indirect de lideri
politici, care ar trebui să reflecte interesele
cetățenilor. Liderii firmelor răspund în fața acționarilor, a
consiliilor de conducere; ei caută maximizarea
profitului.
Sunt expuse dominant mass-media și atenției
publicului prin natura activității. Nu sunt expuse majo r mass-media.
Organizațiile de stat sunt mai rigide datorită
procesului de luare și implementare a deciziei. Sunt mai flexibile, se mișcă mai ușor pentru că
decizia se ia într-un singur for de conducere.
Distribuie, redistribui e și reglementează
resursele. Produc și distribuie resurse.
Sunt uneori finanțate n ecorespunzător în plus
sau în minus. Sunt finanțate conform propriei productivități sau
dacă decizia de investiție este fezabilă.
Cetățenii, priviți ca stake -holders , sunt de
multe ori prost informați și neîncrezători în guvern. Investitorii și acționarii sunt bine informați și
monitorizează în permanență activitățile companiei și a pieței în care evoluează.
Sursa: Kotler, Lee, 2008, p. 18.
Preluarea specifică a tehnicilor de marketing de către sectorul public
reprezintă o formă de inovație socială, tocmai în sensul în car e, prin intermediul
tehnicilor de marketing, se oferă o soluție la o problemă reală a sectorului public:
menținerea beneficiarilor (cetățenilor) informați și oarecum mu lțumiți de
rezultatele dezvoltării și implementării programelor derulate d e către sectorul
public.
Studiile arheologice arată că primul rudiment de ordine socială p r o t o –
instituțională a existat încă de acum 19 000 de ani (Van Nystro m, 1998: 7–23).
Astfel, putem considera birocrația necesară societății umane, n u condiției umane.
Una dintre tezele neoliberale, conform căreia cea mai bună guve rnare este cea mai
redusă, are, de asemenea, adepții ei. Din cauza extinderii biro crației1 până la

1 Ne-am referit la birocrație în sensul propus de Max Weber în Wirtschaft und Gesellschaft ,
part III, chap. 6, pp. 650–78.

3 MARKETINGUL PENTRU SECTORUL PUBLIC 63
niveluri de neconceput în urmă cu câteva decenii, se poate spun e că, într-adevăr,
orice tip de guvernare are disfuncționalitățile și neajunsurile sale. Cu toate acestea,
existența statului și a sectorului public stimulează încrederea în dezvoltarea
economică proinvestițională, în planificarea strategică, face p osibilă implicarea
sectorului organizațiilor nonguvernamentale în sfera serviciilo r publice etc.
Un important beneficiu public din societate ar putea fi grija pentru viața
oamenilor și pentru calitatea vieții. Pentru crearea unui sistem de beneficii
publice de bază este nevoie de o guvernare sustenabilă. Prin in termediul
administrației publice, guvernele conștientizează nevoile anumi tor grupuri de
beneficiari, politicile care trebuie revizuite și noile politic i care trebuie introduse
pentru ca societatea să ofere serviciile publice necesare. Din punct de vedere
teoretic, utilizarea pârghiilor birocratice într-o democrație a r trebui să fie dificilă
pentru că birocrația este elitistă, restrânsă și funcționarii s ăi sunt în general bine
documentați, pe când democrația este pluralistă, generalizatoar e și slab
documentată. Cu toate acestea, pentru menținerea unor societăți adaptate,
reconcilierea dintre aceste două realități este foarte necesară .
Asigurarea serviciilor publice de importanță maximă pentru inte resul
public este al doilea rol major al sectorului public. Astfel, o societ ate nu ar putea
supraviețui fără menținerea siguranței naționale, a ordinii pub lice, prevenirea și
combaterea dezastrelor sau evenimentelor naturale dezastruoase, a m e n a j a r e a
teritoriului, furnizarea de energie electrică, susținerea unui sistem sanitar sustenabil
etc. Uneori, anumite servicii publice funcționează mai eficient dacă se află sub o
comandă centralizată de stat. De exemplu, cum am putea să ne gâ ndim că Poșta
Română ar funcționa, de fapt, prin intermediul a 4–5 companii m ari de curierat și
că instituția în sine nu ar mai exista? Ar fi destul de dificil în acest moment, mai
ales pentru că Poșta Română este, încă, unul dintre principalii distribuitori ai
pensiei pentru vârstnici și a alocației pentru copii, prin inte rmediul unui contract pe
care-l are cu Ministerul Muncii. Mă gândesc numai la faptul că în Marea Britanie,
prin intermediul poștei, o compa nie financiară internațională a dezvoltat plata
beneficiilor sociale printr-un card electronic special de tipul „electronic benefits
system” (cardul nu este unul bancar clasic). Acest lucru a fost posibil datorită
încrederii pensionarilor și a altor tipuri de beneficiari în in stituția Poștei2 Marii
Britanii.
Există o serie de servicii publice necesare pe care nici sector ul privat nici cel
nonguvernamental nu le pot asigura cu resursele lor. Aceste ser vicii trebuie să fie
asigurate în mod firesc de către sectorul public. Pentru că ace ste servicii sunt
asigurate, de regulă, prin contribuția tuturor, există o preocu pare normală pentru ca
gestionarea resurselor folosite pentru asigurarea lor să fie câ t mai eficientă.
O parte dintre nemulțumirile legate de lipsa de eficiență a pro gramelor
dezvoltate de stat le resimte și o parte a populației în Români a anului 2008. Astfel,
constatăm cu toții că:

2 Lordul Mandelson a a nunțat pe 16/12/2008 priv atizarea parțială a Royal British Mail.

CODRIN SCUTARU 4 64
– plătim taxe de drum și rovigniete de toate tipurile, pentru c a în final starea
autostrăzilor și a drumurilor să rămână la fel sau să se îmbună tățească prea puțin;
– impozitele plătite de o persoană fizică sau de un mic întrepr inzător sunt
destul de multe și sunt percepute ca fiind împovărătoare;
– polarizarea societății rămâne un fenomen real în ciuda eviden țierii de către
guvernanți a scăderii ratei sărăciei, cetățenii săraci devenind tot mai săraci și
intrând într-un cerc vicios al sărăciei (lipsa unui loc de munc ă, lipsa unui venit,
familie dezorganizată, lipsa protecției sociale etc.);
– sistemul educațional se degradează, în ciuda reformelor încer cate, a
investițiilor în infrastructură și a implementării de politici europene etc.
Devine foarte clară necesitatea ca sectorul public să-și îmbună tățească
imaginea (Kotler, Lee, 2008: 16) ș i activitatea, pentru a creșt e încrederea publicului
beneficiar, adică a cetățenilor. Astfel, sectorul public se va putea baza și în
continuare pe suportul acestora sau, cel puțin, pe lipsa unei r eacții adverse față de
funcționarea sa. Dacă nu există acest sprijin foarte bine crist alizat în conștiința
publică, este posibil ca grupurile sociale să inițieze mișcări ample de protest sau
tendințe de apropiere față de candidați pentru Parlament care p romit reducerea
statului și scăderea drastică a impozitării. Putem spune că opț iunea cetățenilor
pentru programul politic de guvernare al Alianței DA, în 2004, care promitea,
printre altele, introducerea cotei unice de impozitare de 16% a fost determinată și
de scăderea încrederii în funcționarea instituțiilor statului, care erau afectate prin
eticheta dată de către media, unii reprezentanți ai societății civile sau analiști prin
folosirea excesivă și, uneori, abuzivă a temei corupției. Astfe l, erau de multe ori
analizate în presă situațiile de gestionare precară a banilor p ublici, fapt care a
condus, probabil, spre o opțiune clară de scădere a impozitării cu beneficii
economice imediate pentru buzunarul fiecăruia.
Dezvoltarea conceptului de management public la noi în țară și diferențierea
clară a relației dintre decizia politică și cea de management a dus la o schimbare de
paradigmă în ceea ce privește organizarea și funcționarea insti tuțiilor publice.
Acestea trebuie să aibă ca scop eficiența instituțională, în sensul de a furniza cu
succes serviciile publice pentru care au fost create. Accentul pus pe eficiență a
făcut ca administrația publică contemporană să se profesionaliz eze, în sensul în
care distincția clară între sta bilirea scopurilor și alegerea m ijloacelor nu mai
operează astfel, deoarece scopurile și mijloacele alese suferă redefiniri de-a lungul
implementării lor procesuale. Mediul de acțiune al politicilor publice a devenit unul
dinamic, greu predicitibil, planificarea strategică jucând, ast fel, un rol esențial, care
are în vedere opțiunile posibile în raport cu diferitele scenar ii/ căi de acțiune
(scenarios ). Administrația publică a trecut, astfel, de la un sistem baza t pe aplicarea
legislației existente la administrarea prin programe de dezvolt are (Zamfir,
2006:16), care presupune o creștere a rolului expertizei tehnic e în analiza,
implementarea, monitorizarea și evaluarea diferitelor opțiuni d e politică publică. În
afara influențelor factorilor politici, culturali, juridici sau de altă natură asupra

5 MARKETINGUL PENTRU SECTORUL PUBLIC 65
eficienței procesului administrativ, factorul uman are cel mai important rol în
activitățile și performanțele sectorului public, ca de altfel î n orice organizație.
Astfel, în ultimii ani s-a solidificat legătura între cultura a dministrativă și cea a
managementului organizației, promovându-se noul management public (Zamfir,
2006:15). Eficiența activității din sectorul public este direct proporțională cu
folosirea eficientă a personalului și cu rezultatele muncii sal e. Analiza politicilor
publice de către funcționarii cu responsabilități în domeniu ar e menirea de a facilita
deciziile politice luate de oamenii politici și de a le apropia , prin formularea de
recomandări, de posibilitatea punerii acestora în practică.
Administrația publică este un liant de reconciliere între biroc rație și
democrație (Henry, 2005: 21). Scopul administrației publice est e de a promova o
înțelegere superioară a guvernării și a relației acesteia cu so cietatea pe care o
conduce. De asemenea, administra ția publică trebuie să promovez e politici publice
mai sensibile la nevoile sociale dar și să instituie practici m anageriale adecvate
eficacității.
Dacă ar fi să ne ghidăm conform principiilor utilitariste3, în special ale
utilitarismului altruist propus de J. S. Mill, scopul instituți ilor publice este să facă
„binele cel mai mare unui număr cât mai mare de oameni”. Binele public, în acest
sens, are trei dimensiuni : una socială, una econom ică și una ecologică.
Intensitatea activității de marke ting dintr-o societate comerci ală se poate
măsura în funcție de numărul produselor noi dezvoltate, politic a de prețuri,
canalele de distribuție, relațiile publice, publicitatea, promo varea vânzărilor și forța
de vânzări ( sales force ). Una dintre cele mai importante funcții ale marketingului
din sectorul comercial este cea de management de produs . Ea este la fel de
importantă în sectorul public. Ma nagerii și directorii instituț iilor sunt răspunzători
de asocierile pozitive sau negativ e care le vin oamenilor în mi nte referitor la
instituțiile pe care le conduc. Pentru a crea imaginea unei măr ci4 solide, managerii
parcurg șase etape : stabilirea obiectivului, identificarea publicului-țintă, stab ilirea
identității mărcii, elaborarea promisiunii asociate mărcii, det erminarea poziției
mărcii relativ la concurență și alegerea elementelor mărcii. In stituțiile au ca
obiective să influențeze cetățenii în așa fel încât aceștia să participe la programe, să
folosească serviciile publice sau să respecte regulile și legil e. Mesajul este
conceput cu gândul la diferite categorii de persoane, cele care vor trebui influențate
în principal, chiar dacă mulți cetățeni vor recepționa mesajul. Identitatea mărcii
poate fi pur și simplu completată în propoziția „vreau ca publi cul-țintă să vadă
marca mea astfel…” Mesajul trebuie să transmită avantajele de care beneficiază
publicul-țintă, dacă va adopta comportamentul dorit. În sectoru l privat,
poziționarea față de concurență se face prin aspectele care dif erențiază marca de
toate celelalte. În funcție de deciziile luate în legătură cu o biectivul promovării

3 Mill, John Stuart – U tilitarianism, 1863 , http://www.utilitari anism.com/mill2.htm
4 Marca este un instrument strat egic de marketing, fiind un comp lex de atribute simbolizate
printr-o semnătură vizuală care poate crea valoare și influență .

CODRIN SCUTARU 6 66
mărcii, publicul-țintă, identitatea mărcii, promisiunea asociat ă mărcii și
poziționarea acesteia se stabilesc numele, sloganul, logo-ul, c ulorile, personajele,
melodiile, semnele sau ambalajele mărcii. Comunicarea de market ing va avea la
bază deciziile luate cu privire la obiectivele de marketing, pi ețele-țintă, identitatea
mărcii, produs, preț si distribuție.
Mesajele bune creează imagini impresionante și ușor de reținut. Mesagerul
trebuie să fie ales în funcție de experiența percepută, credibi litatea și farmecul lui.
De exemplu, copywriterii din departamentul de creație al unei instituții propun
două sloganuri care produc imagini diferite: „tu bei și conduci , tu pierzi” și
„conduci beat, o pățești”. Primul mesaj pare destinat celor car e beau cu moderație.
Al doilea mesaj creează imagin ea unui avertisment adresat delin cvenților înrăiți.
Pentru îmbunătățirea satisfacției beneficiarilor, instituțiile publice ar trebui să
angajeze oameni care știu să zâmbească, să-i ajute să presteze o servire
ireproșabilă , să se comporte ca niște întreprinzători pentru a satisface cl ienții, să se
asigure că infrastructură și sistemele ajută, nu împiedică serv irea, să
îmbunătățească sistemele de gestiune a relațiilor cu clienții, să determine și să
urmărească nivelul de satisfacție al clienților.
Îmbunătățirea activității în sectorul public se poate realiza, complementar, și
prin adoptarea instrumentelor pe care sectorul privat le folose ște de mai mult timp
pentru a avea o eficiență crescută în derularea activității. Ex istă, deja, în Occident o
tendință de introducere în curricula de cursuri pentru angajați i din sectorul public a
materiilor specifice de finanțe, marketing, achiziții publice, management sau
planificare strategică. În contextul integrării noastre în Uniu nea Europeană și al
dezvoltării Institutului Național de Administrație, precum și a programelor
profesionale de masterat oferite de universitățile românești, a ceastă tendință se
manifestă și în România.
Preluarea perfecționării în metode și tehnici specifice sectoru lui privat
productiv reprezintă o tendință de inovație socială în cadrul i nstituțiilor publice.
Practic, corpul de funcționari publici și personal contractual are rolul de a
subordona planul de acțiuni pe care îl au de implementat unui p rincipiu de creștere
a eficienței, dar și de menținere a uni imagini bune în fața co munităților deservite.
Cu toate acestea, eficientizarea și reînnoirea fundamentală a i nstituțiilor
guvernamentale pare, pentru foarte mulți, un lucru încă nereali s t d i n m a i m u l t e
motive. Diferențele dintre organizațiile de stat și cele de bus iness sunt destul de
mari.
Aceste diferențe sunt semnificative, dar nu ar trebui să opreas că o tendință
firească către reinventarea administrației. Spiritul întreprinz ător poate să
transforme sectorul public, dacă este înțeles corect. Aproape t oate organizațiile
actuale, fie ele de stat sau private, sunt expuse unui mediu co ncurențial datorită
finanțării. Contrar unei opinii deja împământenite, instituțiil e publice nu sunt ferite
de restructurare sau reducere a finanțării. Organizațiile de st at trebuie să
conștientizeze dinamica nevoilor grupurilor pe care le deserves c, dinamica

7 MARKETINGUL PENTRU SECTORUL PUBLIC 67
tehnologiei, necesitatea planificării strategice. Instituțiile guvernamentale trebuie
să inoveze pentru a-și putea prezenta realizările unor categorii extinse de public,
dar și contribuabililor obișnuiți, „micilor contribuabili”, cel or care le urmăresc
activitatea și a căror opinie ar trebui să poată influența deci zia menținerii acelei
instituții.
Marketingul reprezintă, de obicei, unul dintre domeniile cel ma i greșit
înțelese de către angajații din sectorul public, datorită asoci erii imediate cu
publicitatea (Kotler, Lee, 2008: 19). Încărcătura ideologică a cuvântului marketing
se datorează oarecum justificat fluxului nesfârșit de reclame ș i campanii de
promovare folosite în sectorul privat. Astfel, majoritatea ajun g să confunde
marketingul cu o singură componentă a sa, publicitatea. Marketi ngul are însă, prin
definiție, patru instrumente: pr odusul, prețul, distribuția și promovarea.
Pentru o instituție publică marketingul trebuie să fie cea mai bună bază de
planificare, dacă este dornică să satisfacă nevoile cetățenilor . Astfel, deviza
marketingului din sectorul privat „satisfacție și valoare pentr u client” devine pentru
sectorul public „satisfacție și valoare pentru cetățean”. În pr actică, există domenii
ale sectorului public care se promovează mai mult, cum ar fi Po șta Română sau
CFR, pentru că au nevoie de aportul direct al clienților benefi ciari, dar și domenii
care se promovează mai puțin, cum ar fi, de exemplu, Direcția F inanțelor Publice.
Este posibil că o mai bună promovare a fiscului ar face colecta rea taxelor mai ușor
de înțeles de către cetățeni. În ultimii cinci ani, ANAF a înce rcat să arate o față
prietenească și „umană” cetățenilor. O astfel de politică de ma rketing ar putea fi
continuată, cu tehnici mai moderne și pe viitor.
Practicile specifice sectorului privat adoptate prin intermediu l tehnicilor de
marketing și de către administrația publică sunt:
• Concentrarea asupra clienților încă de la început
• Segmentarea și țintirea piețelor
• Utilizarea celor patru instrumente ale mixului de marketing: pr odusele și
serviciile, prețul, distribuția și promovarea
• Monitorizarea comportamentului și satisfacției clienților și re alizarea
ajustărilor necesare.
În cazul marketingului public, clienții sunt în mod clar benefi ciarii
programelor publice, în special, și toți cetățenii în sens exti ns. Marketingul public
are prin natura sa, rolul de a aloca promovării o arie mai exti nsă, deoarece, în
general, procesul de comunicare cu instituțiile publice este ce l care creează cele
mai mari probleme beneficiarilor.
Promovarea activităților desfășurate de sectorul public, dar și abordarea
sistemică a tehnicilor de marketing pentru programele publice î i conștientizează pe
cetățeni în aprecierea mai adecvată a utilității instituțiilor pentru dezvoltarea
socială.
Marketingul public reprezintă o preluare de către sectorul publ i c a u n o r
tehnici specifice de marketing, dar sub rezerva unui nou cadru de acțiune pentru

CODRIN SCUTARU 8 68
aceste metode, tehnici, principii. Dincolo de subordonarea față de obiectivul de a
promova și vinde un produs, marketingul pentru sectorul public trebuie să
urmărească necesitatea satisfacerii nevoilor cetățeanului, ca b eneficiar al
programelor dezvoltate în numele interesului său de către secto rul public.
Considerăm că, prin intermediul instituțiilor publice, aprofund area acestei teme, a
marketingului pentru sectorul public, reprezintă o arie extinsă de cercetare care ar
putea aduce avantaje imediate funcționării acestora și eficient izării serviciilor
publice.
BIBLIOGRAFIE
1. Henry, H., Administrație publică și afaceri publice , Chișinău, Editura Cartier, 2005.
2. Kotler, P., Lee, N., Marketingul în sectorul public , București, Editura M eteor Press, 2008.
3. Mill, J. S., Utilitarianism , 1863, http://www.utilitar ianism.com/mill2.htm.
4. Van Nystrom, S., Nystrom, L. C., Bureaucracy in Prehistory: C ase Evidence from Mommoth
Bone Dwellers on the Russian Steppes , „International Journal of Public Administration” 21, Winter,
1998.
5. Zamfir, C., Stoica, L. (coord.), O nouă provocare: dezvoltarea socială , Iași, Editura Polirom,
2006.
he hypothesis of the c urrent article is that the marketing coul d
be a form of social innovation for the public sector, a new
solution for the frequent problems of this sector in the proces s
of promoting its programs, the necessity and the effects of the se programs.
The specific take-over of the marketing techniques by the publi c sector
represents a form of social innovation in the sense that throug h the marketing
techniques, a solution is offered to a real problem of the publ ic sector:
maintaining the beneficiaries (citizens) well informed and some how satisfied
by the results of the developmen t and the implementation of the programs
developed by the public sector.
Keywords : social innovation, marketing.

T

DE L’IDÉOLOGIE HUMANITAIRE
À LA PHILANTHROPIE POSTCOMMUNISTE:
ÉVOLUTIONS IDÉOLOGIQ UES ET PRATIQUES
DES ORGANISATIONS NON GOUVERNEMENTALES
ANTOINE HEEMERYCK
La charité est encore blessante pour celui qui l'accepte, et to ut l'effort de notre morale tend à
supprimer le patronage i nconscient et injur ieux du riche «aumôn ier».
M. Mauss: Essai sur le don.
et article aborde les transform ations idéologiques qui ont
touché les ONG à partir de leur émergence jusqu’à leur
institutionnalisation. Dans un premier temps, j’analyse
l’idéologie tiers-mondiste qui a été la vision du monde qui a g uidé les ONG
du milieu des années 1950 jusqu’au années 1980. Ensuite, je tir e à grands
traits un portrait de l’humanitaire qui bat en brèche le tiers- mondisme dans
les années 1980. Enfin, je tente d e montrer l’effet de diffract ion de l’idéologie
humanitaire et son appropriation par des acteurs hétérogènes en prenant
l’exemple des fondations phila nthropiques en Roumanie. Ceci dev rait nous
permettre de percevoir d’une mani ère plus complexe les innovati ons dans ce
domaine précis, au travers des dynamiques histor iques, qui sont l e u r s
conditions de possibilités et, en même temps, leur univers de r éférences.
Mots-clés: ONG, évolutions idéologiques et pratiques, histoire,
philanthropie, Roumanie.
INTRODUCTION
Si l’on s’intéresse aux politiques publiques, à l’intervention sociale et au
développement en général, force est de constater que les Organi sations Non
Gouvernementales (ONG) sont dev enues des acteurs omniprésents d ans ce
domaine, présents à toutes les échelles sociales et politiques. Cet article vise à
expliciter rapidement les évolutions idéologiques et pratiques des ONG. Cette mise
en perspective diachronique devrait permettre de prendre une di stance avec les
différents enjeux présents autour des ONG, afin de mieux les pe rcevoir. Cette
optique est d’autant plus nécessaire que le champ des ONG est t rès idéologisé. On

Adresa de contact a autorului : Antoine Heemeryck , Institut de Recherche en Développement
Français – Université Paris I P anthéon Sorbonne, e-mail: heemer yckantoine@yahoo.com.
CALITATEA VIEȚII, XX , nr. 1–2, 2009, p. 69–78 C

ANTOINE HEEMERYCK 2 70
abordera ici successivement l’idéologie tiers-mondiste, le pass age à l’humanitaire1
et, en dernier lieu, on tentera un exposé rapide sur la situati on roumaine
d’aujourd’hui pour montrer les effets de diffraction de ces cha ngements. Précisons
d’emblée que nous reprenons ici une définition de l’idéologie d ans un sens proche
de celui que lui attribue K. Mannheim de positionnement sur le monde, de «mode
d’agir» coagulant dans sa forme des signifiés, articulant plusi eurs champs sociaux
d’intégration pour former un ensemble de matrices qui sont elle s-mêmes des
visions du (et des positionnements sur le) monde.
LE TIERS -MONDISME
L’histoire des ONG est concomitante à l’entrée en scène des pay s non-
alignés en 1955 à Bandung (Indonésie). Ces ONG sont happées par ce courant de
pensée et ce troisième pôle géopolitique, dans un contexte de d omination bipolaire
du capitalisme et du communisme. En même temps, elles l’aliment ent. Les ONG
agissent déjà dans un «à-côté», à la périphérie des politiques de coopération
interétatique et souvent bilatérales. Il existe donc un manque, des zones d’ombre
que les macro-politiques de développement n’atteignent pas ou n ’intéressent pas.
Pendant plus de trente ans, le tiers-mondisme sera le courant d e pensée dominant
les ONG. Tirons à grands tra its ses caractéristiques.
Le tiers-mondisme s’appuie sur trois mouvements politiques et s ociaux: le
nationalisme des peuples colonisés, le christianisme et le marx isme. Rappelons que
nous sommes, à l’époque, depuis plus de vingt ans dans le proce ssus de
décolonisation. L’articulation du christianisme et du marxisme met en exergue une
forme de solidarité spécifique. Pour les premiers, il s’agit d’ une fraternité entre les
hommes et face à Dieu comme transcendance des frontières multip les; pour les
seconds, il s’agit de l’union des prolétaires de tous les pays, mais aussi de
l’aspiration à la liberté des peuples colonisés. Ils s’articule nt autour de la figure
symbolique du pauvre opprimé et exploité comme pivot du dévelop pement. Les
«héros» de ce mouvement sont, par exemple, Mère Térésa et Che G uevara.
Cette idéologie est aussi une symbolisation des rapports de for ce
internationaux et, en l’occurrence, des rapports coloniaux du t ype Nord/Sud. Le
symbole positif du pauvre en appelle un autre: le visage négati f celui du Nord
pilleur, de l’empire accaparant. Certes, il est évident que, da ns un contexte de
colonisation, cette accusation est fondée. Cependant, poussée à son terme cette
logique devient un exercice d’un ethnocentrisme extrême et cont reproductif sur le
plan du développement. La balance penche du côté du dominant et n o n p l u s d u
dominé.

1 Cette partie s’inspire dans une large mesure des travaux pionn iers de B. Hours (1998). Dans
ce champ de la recherche on pourra se référer de manière complé mentaire à R. Brauman, à Fassin et
Siméant.

3 DE L’IDÉOLOGIE HUMANITAIRE À LA PHILANTHROPIE POSTCOMMUNISTE 71
Les ONG à l’époque sont financées par leurs propres militants. Leur mode
d’action est essentiellement expérimentale, ce que résume l’exp ression de
«bricolage militant». Pour ces organisations, l’innovation soci ale est donc une
pratique quotidienne. Toutefois, malgré cette invention quotidi enne, et parce
qu’elles entendent remédier aux manques des États, elles metten t l’accent sur les
micro-cultures. Celles-ci sont perçues comme une source de déve loppement qu’il
suffirait de mettre en fonction et un espace de «pureté». C’est pourquoi les actions
menées par les ONG dans les villages d’Afrique pouvaient être p erçues comme des
voyages initiatiques, comme un pèlerinage. On remarquera qu’il s’agit là d’une
inversion du culturalisme dominant en la manière qui voit dans les cultures un
handicap voire L’obstacle au développement .
Ajoutons une dernière remarque, pendant cette période nous somm es dans
une économie politique du développe ment. Rappelons que le dével oppement est
une doctrine énoncée par le prési dent US Harry Truman le 20 jan vier 1949 lors de
l’investiture à son deuxième mandat. Il est signifié par l’ Act for International
Development . Le développement mettait l’accent sur une croyance démesurée dans
le progrès technique, dans l’éc onomie industrielle, dans le PNB , l e P I B e t l a
croissance. Or, le développement va disparaître dans les années 1980. On voit très
bien aujourd’hui que nous ne sommes plus à l’heure de l’industr ialisation, mais de
la finance généralisée, de la mise en concurrence des systèmes de sécurité sociale
et de l’éclatement de plus en plus prononcé de la doctrine de l a souveraineté. Après
plus de vingt années de crises à répétition accompagnée d’une l ourde propagande,
nous sommes en train de l’appre ndre en Roumanie aussi et ce à n os dépens.
C’est dans ce contexte que l’idéologie tiers-mondiste va dispar aître sous le
coup des attaques répétées de l’ humanitaire. Penchons-nous sur cette véritable
OPA (Offre Publique d’Achat) sur le marché de la vertu.
LE CARCAN HUMANITAIRE
Les ONG urgentistes opèrent, dès l’origine, dans le domaine des catastrophes
humaines. Leurs champs d’actions prennent place dans les confli t s a r m é s , l e s
camps de réfugiés, les populations en situation de famines, les épidémies. Ces
ONG, comme Médecins Sans Frontières ou Médecins du Monde, sont, pour la
plupart, dirigés par des médecins. Nombreuses sont les différen ces avec le tiers-
mondisme qu’elles vont attaquer frontalement. Disons que ces cr itiques n’étaient
pas totalement infondées; après trente années de pratiques de d éveloppement,
l’Afrique n’étaient toujours pas développée, mais elle ne l’est toujours pas
aujourd’hui…
Les médecins urgentistes vont d’a bord afficher leur caractère a politique et
technique, pour mieux mettre à d istance les autres ONG. On s’ap ercevra qu’il n’en
est rien tant, elles ont été téléguidées par une ensemble de lo bbys aux intentions

ANTOINE HEEMERYCK 4 72
belligènes clairement identifiables2. La dimension technique se prête assez bien à
ces ONG new-look , puisqu’elles sont remplies de médecins.
Au niveau des modes d’actions, comme l’indique le terme „urgent iste”, on
change de temporalité. Les notions de court , de moyen et de long terme tombent en
désuétude puisqu’il faut faire vite assurer la survie biologiqu e des corps des
victimes de catastrophes. Une te lle logique s’avère un anesthés iant sur le plan
politique, car, dans cette optique, il n’existe plus de causes aux catastrophes ou il
n’est plus d’intérêts à les analyser quand bien même elles sont politiques et
prévisibles.
Le pivot sociologique de l’action humanitaire diffère aussi du tiers-
mondisme. Bien que ces ONG agissent au nom des victimes et des droits de
l’homme et du citoyen en théorie, en réalité il semble bien que ces droits de
l’homme ne représentent pas un acteur. Une victime n’est pas un acteur politique
en tant que tel, ce n’est pas un citoyen, c’est une personne au seuil de la survie
biologique que l’on sauve et que l’on protège. C’est donc de dr oits de l’homme
aseptisés dont il est question ici. Cela montre une différence fondamentale avec le
tiers-mondisme pour qui il exista it des acteurs, même s’ils éta ient largement
fantasmés.
Vis-à-vis des médias, qui représentent le meilleur moyen de s’a ttirer des
donations et, donc, des fonds, les tiers-mondistes ne sont pas à la hauteur des
humanitaires et ce, d’abord parce que 30 années de tiers-mondis me n’auront pas
changé la donnée dans les pays du tiers-monde; ensuite, parce q ue l’explication
d’un plan développement accompagné d’une opération de pédagogie ne peut avoir
le même effet qu’une photographie, qu’un petit film montrant de s enfants
faméliques au seuil de la mort. Du point de vue marketing, les médias de masse
préfèrent la simplicité et le c hoc émotionnel aux débats réels et fondés, d’où leur
indigence politique structurelle. Ce prisme de la vente d’infor mation et d’images,
qui est la fonction première des médias, fait pencher la balanc e en faveur des
humanitaires. Il apparaît diffic ile aujourd’hui d’imaginer le m étro de Paris dans les
années 1980 rempli de photographies d’enfants africains faméliq ues. Les
humanitaires ont fait un pas supplémentaire qui consiste à capt er les consciences
par l’abréaction émotionnelle.
À un autre niveau, si les humanitaires clament leur apolitisme, ils n’en font pas
de même lorsqu’il s’agit d’intervenir sur des terrains difficil es. Ils feront voler en
éclat le principe de souveraineté en lui substituant le droit d ’ingérence dans le droit
international3. Les États occidentaux se sont saisis d’une telle aubaine pour moraliser
leurs politiques impérialistes. Le dernier exemple en date est l’un des plus édifiants:

2 Comme la Heritage foundation , lobby d’extrême droite américaine proche de l’ancienne
administration Bush G. W.
3 À titre d’exemple, rappelons que le docteur Bernard Kouchner, membre de l’ONG Médecins
du Monde fit adopter la résolution n°42/131 à l’ONU le 8/12/198 8, transformant le devoir
d’ingérence en droit d’ingérence.

5 DE L’IDÉOLOGIE HUMANITAIRE À LA PHILANTHROPIE POSTCOMMUNISTE 73
la guerre impérialiste menée en Irak a été faite au nom de la s écurité, de la
démocratie, dans une totale viol ation du droit international et des droits de l’homme.
Aujourd’hui, le consensus est tel qu’il emprisonne la pensée et la réflexion, et
ce tant sur un plan politique que sur un plan scientifique. La forme morale que
l’humanitaire donne aux rapports d e domination et au politique de (sous)
développement dans le monde est d’une importance telle que la r emettre en cause
revient à mettre à nue une bonne volonté basée sur le narcissis me du dominant. Ce
narcissisme peut être perçu dans les réactions d’incompréhensio n et de colère face
au refus des dons. Voilà pourquoi, après la catastrophe récente du tsunami qui a
ravagé l’Asie du sud-est, lorsque Médecins Sans Frontières a an noncé qu’ils ne
dépenseraient plus d’argent parce que leur mission était termin ée dans cette zone,
cela a déclenché un scandale médiatique gigantesque. Une telle affirmation
renvoyait directement à la question de savoir que pouvaient fai re des ONG sur un
terrain sur lequel elles ne devraient avoir théoriquement plus r i e n à f a i r e . E l l e
remettait aussi en cause la dilution des rapports de domination sur un plan
mondiale par la charité et montra it leur rôle de moralisation.
Depuis les années 1980, les humanitaires qui avaient été les ac teurs politiques
dans le champ des ONG au plus grand manque de lucidité ont effe ctué, pour une
large part d’entre eux, un vira ge à 180°. Médecins Sans Frontiè res, par la voix de
R. Brauman, est devenue l’une des organisations les plus critiq ues de ce champ (au
sens de Bourdieu), aujourd’hui vif en débats. Néanmoins, malgré c e t t e p r i s e d e
conscience tardive, l’humanitaire a eu un effet de diffraction sur le champ politique
globale. Ces effets sont pérenn es. Des politiciens comme N. Sar kozy, T. Basescu,
C. Rice utilisent sans vergogne ces représentations charitables , parfois avec une
maladresse remarquable et une fra nchise surprenante. On se rapp ellera ainsi la
déclaration de C. Rice: «le tsunami a été une merveilleuse occa sion de montrer,
au-delà du gouvernement des États-Unis, le cœur du peuple améri cain». Bien
entendu, on rétorquera qu’il s’ag it d’une maladresse, mais c’es t justement cette
maladresse qui permet de voir l’instrumentalisation des bons se ntiments.
Tournons-nous maintenant vers la Roumanie pour montrer comment, par un
jeu de diffraction, cette idéologie s’est installée dans le mon de sociale, politique et
économique.
L’EXEMPLE DE L ’HUMANITAIRE PHILANTHROPIQUE EN ROUMANIE
Après une période de quelques années d’exclusion de la scène in ternationale,
la Roumanie postcommuniste a vu naître un capitalisme complètem ent débridé,
auquel ont été adjointes quelques mesures de sauvetages pour le s plus exposés aux
risques que produit le capitalisme déréglementé4. De ce point de vue, la récente

4 En ce sens, le capitalisme d’a ujourd’hui se différencie du poi nt de vue de son efficacité et de
sa forme de ses prédécesseurs historiques.

ANTOINE HEEMERYCK 6 74
controverse en trompe-l’œil sur les pensions de retraites est e xemplaire tant une
partie de la population visée par cette mesure en est arrivée a u seuil de la survie, ce
débat ressemble à une comedia dell’arte . Il est bien nécessaire d’entretenir cette
fiction démocratique quand plus aucunes décisions importantes n ’est prise à
Bucarest mais à Bruxelles ou à Washington. Comme dans tous les pays de l’Est, la
population a été clairement divisée entre «gagnants» et «perdan ts» de la transition
selon l’expression consacrée et, pourtant, si scabreuse. Dans c es moments de
changements structurels des modes d’accumulations du capital, a pparaissent des
groupes d’acteurs capitalistes. De la Russie à la Serbie, sont apparus des
millionnaires (en dollars, en euros) sur la base de la privatis ation de l’ancien
régime. La philanthropie, dans une société postcommuniste, relè ve de l’innovation
sociale. Nous n’avons pas la place ici d’expliquer en quoi cett e «Grande
transformation» du communisme au capitalisme est, en réalité, l e prolongement du
passage d’un capitalisme industrie l à un capitalisme déréglemen té (Lordon, 2008).
On notera simplement qu’à chaque prise de pouvoir historique du capital financier
apparaissent de nouveaux «barons voleurs» selon l’expression am éricaine et que,
au moment de la régulation et des prises de sanctions juridique s, ces jeux de
pouvoirs sont prolongés dans le champ de la philanthropie. Pens ons par exemple à
G. Soros et aux fondations pour une société ouverte (Guilhot, 2 004, a) ou, encore, à
la fondation Rockefeller.
Or, en Roumanie, depuis les années 2000, les fondations philant hropiques
d’affairistes locaux pullulent5. Certaines sont plus anciennes, à l’exemple de la
fondation Dan Voiculescu pour le Développement de la Roumanie s ise dans
l’enceinte de l’Académie Roumaine des Sciences. Mais les plus n ombreuses sont
apparues dans les années 2000. On pense ici notamment à la fond ation chrétienne
G. Becali, la fondation Dinu Patriciu, la fondation RTC dirigée par Octavian Radu,
la fondation Silviu Prigoana (etc.). Ces acteurs ont tous réali sé leur fortune sur le
retrait de l’État de l’économie. Rappelons ici que «Le système communiste a été un
effort extraordinaire pour créer une société fondée sur le rapp ort politique auquel la
dimension économique était subordonnée» (Althabe, in Hours, 2002: 14). La
philanthropie, ici comme ailleurs, s’apparente formellement à u ne quête de
rédemption. Ceci indique que l’é mergence d’hyper-fortunes pose certains
problèmes moraux. Cependant, la condition de possibilité de la philanthropie n’est
pas une bonne disposition morale e nvers son prochain, mais l’ac cumulation de
capital à un niveau discriminant. Pour dépenser en effet, il fa ut préalablement
accumuler. La philanthropie et l’exploitation de la morale char itable par ces
entreprises de la vertu ne sont donc pas des activités allant à l’encontre du
capitalisme comme le veut le lieu commun, au contraire elles so nt au centre de
l’activité capitaliste. À l’instar de leurs homologues américai ns, les moyens utilisés

5 J’ai mené une étude de plusieur s mois dans ces fondations dans le cadre d’un contrat de
recherche avec le Musée du Paysan Roumain. Pour une recherche p lus large sur le sujet voir
Heemeryck (2008).

7 DE L’IDÉOLOGIE HUMANITAIRE À LA PHILANTHROPIE POSTCOMMUNISTE 75
pour arriver à cette accumulation de fortunes sont souvent inav ouables quand ils ne
relèvent pas simplement d’une d élinquance complexe (Guilhot, 20 04, b).
Les activités des fondations sus mentionnées s’inscrivent princi palement dans
l’aide sociale et les politiques sociales, c’est-à-dire chez «l es perdants de la
transition», ce qui n’est pas le moindre des paradoxes. L’assis tance sociale auprès
des personnes âgées, la distribu tion de panier-repas, l’aide au x personnes touchées
par des maladies graves font partie du tronc commun de cette ph ilanthropie.
L’accent est mis sur les enfants et sur l’éducation. Et ce d’un e façon tout à fait
particulière: on propose de tr ouver les enfants les plus brilla nts de la Roumanie, de
les éduquer et d’en faire la future élite du pays. Des sociolog ues sont invités à faire
passer des tests aux enfants, bien que cette démarche aille l’e ncontre de toutes les
expériences scientifiques réalisées dans ce domaine (effet Hawt horne, Effet
Rosenthal). Il existe aussi des bourses d’études pour les étudi ants offertes sur le
même principe. À la vérité, c’est la caution scientifique qui e st importante pour
l’établissement dans l’optique de réaliser une imposition idéol ogique inconsciente.
Ce qui est sous-jacent ici, c’est l’importation d’un modèle de performance du
marché dans le champ philanthr opique. Le pouvoir de ces philant hropes s’étend
d’ailleurs de plus en plus: sur les universités, sur l’intégrat ion professionnelle par
les forums de l’emploi… En conséquence, les institutions sont en relation
d’interdépendance avec ces fonda tions. Et il est effectivement difficile d’obtenir un
haut niveau de visibilité sans le sponsoring de la fondation D. Voiculescu et
l’empire médiatique de son fondateur.
Cette importation du modèle de la performance de marché est cor roborée par
une autre activité qui consiste à offrir des décorations consis tant en de coquettes
sommes d’argent aux roumains qui ont le mieux représentés leur nation. Notons au
passage que ces philanthropes sont également prisonniers de la stigmatisation
rampante dont la Roumanie est l’objet sur un plan international et qui a pour
traduction une volonté de réhabilitation (Heemeryck, 2007). Cel a n’empêche pas
ces établissements de la vertu de parler d’égalité des chances. Mais d’une façon
très particulière: elle concerne les personnes atteintes de han dicaps. Il faut
évidement tordre complètement le sens des mots pour en arriver à de telles
manipulations grossières. L’égalité des chances fait, en réalit é, référence aux effets
sociologiques de reproduction des inégalités, et ce, en particu lier, en ce qui
concerne le système d’éducati on qui est pourtant, en Roumanie, des plus
conservateurs. Si l’on va plus lo in et que l’on interprète les conséquences sur le
plan politique de cette prise de pouvoir d’affairistes dans le champ de la charité, on
se rend compte qu’il s’agit d’un instrument périphérique mais s ystémique de
légitimation. Car, si toutes les positions et les hiérarchies d ans la société sont fruits
d’un simple mérite, alors le débat, la critique et la contestat ion de l’ordre sociale et
politique de la société n’ont p lus lieu d’être. Qui plus est, c ela revient à dire que ces
philanthropes sont à leur place grâce à leur propre mérite et s urtout qu’on ne saurait
le contester. Un simple coup d’œil à la biographie de ses acteu rs montrerait

ANTOINE HEEMERYCK 8 76
pourtant que le mérite est sans rapport avec leur réussite, mal gré des compétences
évidentes dans le domaine du management. Entre l’opportunisme, les relations
avec la Securitate sous l’ancien régime et la corruption, peu de place reste au
mérite et à la morale. Il s’agit , pourtant, d’un dérivatif légi timant.
L’une des autres activités favorites des philanthropes consiste nt à donner des
chèques à des personnes atteintes de maladies graves qu’ils pui ssent se faire
soigner en Occident et à le faire savoir. C’est là qu’on voit t rès clairement
l’importation de logique humanitaire au-delà des professionnels de l’intervention
dans la santé. Mais aussi l’importance de la santé dans la soci été roumaine.
Nombre de nouveaux hommes d’affaires se sont fait remarquer par ce biais ou par
l’aide qu’ils ont pu fournir, par exemple, lors des inondations récentes. Encore une
fois, il faut noter qu’il s’agit d’une dépolitisation par la ca ptation des sentiments.
Jouer sur l’émotion des acteurs et téléspectateurs est une faço n de neutraliser tout
ce qui constitue le politique dans une société démocratique. Ca r, ce qui est voilé
derrière ces grandes réunions de charity business , c’est bien la question de la
solidarité et de la souveraineté. Quel État, en effet, peut-il se permettre de négliger
ses citoyens au seuil de la mort et de les délaisser dans les m ains de philanthropes?
De surcroît, les philanthropes eux-mêmes sont très souvent des élus, mais ils
agissent dans la philanthropie sans mandat. Ce qu’on observe do nc, c’est une
privatisation de la souveraineté par le biais d’une exploitatio n des logiques
humanitaires et philanthropiques. On est face à une extension d es zones de contrôle
et de pouvoir des affairistes et, donc, à un évidement du polit ique.
Il est bien entendu que toute domination se base sur un consent ement
minimum. Et ce serait une profonde erreur que de rendre les aff airistes-
philanthropes seuls responsables d’une telle situation. Non seu lement ce n’est pas
le cadre d’une discussion scientifique mais, sur le plan scient ifique justement, il ne
s’agit que d’un groupe d’acteurs parmi d’autres. Qui plus est, ces acteurs sont
également les produits d’une époque et d’une société. Une part de leur activité
montre tout à fait clairement un reflet de cette société et, en même temps, qu’ils
sont contraints un minimum par ce tte société globale. En effet, ces fondations
investissent dans ce que l’on a ppellera rapidement la culture t raditionnelle
roumaine basée sur la Volkskunde . Plus précisément, il s’agit de fêtes
traditionnelles mettant en avant un univers paysan imaginaire b asé sur des
traditions inventées (Hobsbawm & Ranger, 1992) comme l’artisana t, les danses
etc. Cela s’inscrit dans la continuité de la base du nationalis me roumain et dans la
matrice culturelle générale de la société roumaine.
On ajoutera un cas plus particulier où une fondation philanthro pique base une
part de ses activités sur la restauration des monuments ecclési astiques en Roumanie
ou en Europe de manière générale. Le fondateur de cet établisse ment se présente
lui-même comme un prophète. Ici, ce qui est en jeu, c’est d’une part la constitution
d’une communauté de croyants comme lien social premier maintena nt les acteurs
dans une forme de cohérence sociale; et d’autre part, c’est la légitimation en retour

9 DE L’IDÉOLOGIE HUMANITAIRE À LA PHILANTHROPIE POSTCOMMUNISTE 77
de l’ordre social dans lequel l’ argent peut tout à partir du mo ment où il permet aux
prédateurs les plus vils de s’acheter une bonne conscience et u ne réputation. Plus
encore, il s’agit de changer le curseur du lien citoyen et poli tique au lien religieux
et communautaire. Derechef, on voit bien que le politique est i ci dépecé.
CONCLUSION
Cette réflexion prenait pour objet les ONG en tant qu’opératric es majeures
des formes contemporaines du développement. En dépit d’une cert aine prétention à
les combattre, les ONG et le secteur associatif ont fait partie de mutations globales
de la seconde moitié du XXème s iècle. Passées du militantisme a u
professionnalisme, du tiers-mondisme à l’humanitaire, elles son t aujourd’hui
intégrées, ce mouvement implique l’utilisation d’un nouveau cha mp lexical de plus
en plus abondant dont il faut souligner le caractère ubiquiste et plastique. Destinées
à panser les plaies du marché sans le remettre véritablement en cause, elles sont des
acteurs incontournables de la période actuelle. Avec la fin du système communiste,
la référence à des droits et à une morale est devenue une quasi -obligation. Les
ONG ont porté l’idéologie humanitaire mais sans la maîtriser. T out un ensemble
d’acteurs se sont saisis de cette ouverture pour s’assurer une légitimation. C’est ce
qu’on a vu clairement avec les philanthropes affairistes roumai ns. Ceux-là sont de
véritables innovateurs, mais on peut douter des apports positif s, dans ce cas précis,
de l’innovation en forme de priv atisation du politique et d’imp osition de modèles
sociétés.
L’innovation, comme nous l’avons abordé ici, ne peut être abord ée à l’écart
des évolutions globales du monde et des sociétés où elles naiss ent. C’est tout la
complexité de la question posée qui se révèle ici. D’autre part , le terme
«innovation» ne saurait être confondu implicitement, dans le ca dre d’une
sociologie appliquée, avec celui d’innovation positive. C’est u n autre aspect de la
complexité de cette question.
BIBLIOGRAPHIE
1 . A l t h a b e , G . , P r é f a c e , d a n s H o u r s , B . , Domination, dépendances , globalisation. Tracés
d’anthropologie politique , Paris, L’Harmattan, 2003.
2. Guilhot, N., «Une vocation ph ilanthropique: Georges Soros, l es sciences sociales et la
régulation du marché mondial», dans Actes de la recherche en science sociales , 151–152 („Sociologie
de la mondialisation”), éd. du Seuil: 37–48, mars 2004 (a).
3. Guilhot, N., Financiers, philanthropes. Vocati ons éthiques et reproduction d u capital à
1Wall Street depuis 1970 , Paris, Liber/Raisons d’agir, 2004 (b).
4. Heemeryck, A., La Roumanie entre stigmatisation et réhabilitation. Démocratism e, État,
société et production de soi , thèse de doctorat réalisée sous la direction de Bernard Hour s, École des
Hautes Études en Scien ces Sociale s, 2007.
5. Heemeryck, A., Hobsbawm, E., Ranger, T. (ed.), The Invention of Traditions , Cambridge
University Press, 1992.

ANTOINE HEEMERYCK 10 78
6. Hours, B., L’idéologie humanitaire ou le s pectacle de l’altérité perdue , Paris, L’Harmattan,
1998.
7. Lordon, F., Et la vertu sauva le monde. Après la crise financière, le salut par l' "éthique"? ,
Paris, Raisons d’Agir, 2003.
8. Lordon, F., Jusqu’à quand? Pour en finir av ec les crises financières , Paris, Raisons d’Agir,
2008.
9. Mannheim, K., L’idéologie et l’utopie , Paris, Éditions d e la MSH, 2006.
cest articol studiază transform ările ideologice privind ONG.
În primul rând, analizez ideologia «tiers-mondistă» (lumea a
treia) care a fost îmbrățișată timp de treizeci de ani, între
1950 și 1980, de ONG. Apoi, desenez rapid portretul ideologiei umanitare
c a r e s – a i m p u s î n a n i i ’ 8 0 . Î n s f â r ș i t , î n c e r c s ă a r ă t e f e c t u l de difracție al
ideologiei umanitare și acapararea sa de către actori heterogen i, luând ca
exemplu fundațiile filantropice din România. Asta ar trebui să ne permită să
percepem, într-o manieră mai comp lexă, inovația în acest domeni u precis,
prin prisma dinamicilor istori ce, care sunt condițiile lor de p osibilitate și, în
același timp, universul lor de referință.
Cuvinte-cheie: ONG, evoluții ideologice și practice, istorie,
filantropie, România. A

NEVOIA DE INOV AȚIE ÎN P OLITICILE DE MIGRAȚIE
ROMÂNEȘTI
MONICA ȘERBAN
rticolul abordează problematic a politicilor românești de
migrație, din perspectiva inovației sociale. Încerc să
argumentez că, în momentul începerii negocierilor de aderare
la UE, România se afla într-o sit uație de contradicție dată de presiunea
internă pentru emigrație și atit udinea restrictiv ă a statelor m embre ale
Uniunii față de imigrație. Între presiunea internă și externă, România
implementeză un set de măsuri cu caracter inovativ prin care în cearcă să
controleze, între limitele restr ânse de acțiune ale unui stat d emocratic de
emigrație, deplasările care ar fi putut duce la sejururi clande stine în
străinătate.
Cuvinte-cheie : politică de migrație, România, UE, inovație socială.
Unul dintre materialele despre politicile românești de migrație , publicat în
2005, se intitulează sugestiv: Migration policies for Romania within the European
Union: Navigating between Scylla and Charybdis (Baldwin-Edwards, 2005). Titlul
articolului lui Baldwin-Edwards punctează foarte clar o situați e de contradicție:
după începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, în 2000, România
era, din punctul de vedere al migrației internaționale, una din tre cele mai
importante arii de origine europeană pentru migrație economică necontrolată.
Efectele migrației internaționale erau, intern, în bună măsură interpretate în sens
pozitiv: plecările reduceau presiunile de pe piața forței de mu ncă, cu toate
consecințele asociate acestui fapt și generau un flux consisten t de bani, de care
economia avea nevoie. România își dorea însă integrarea într-o „mare familie” cu
un grad de toleranță redus la intr uziunile din afară: migrația necontrolată era, și
continuă să fie, în bună măsură, în virtutea experienței din a doua jumătate a
secolului trecut, interpretată în sens negativ, în context euro pean. Situația
contradictorie a României ven ea din opoziția între ceea ce era și ce trebuia să fie:
era un stat-sursă de emigrație clandestină și trebuia să fie un ul de emigrație
controlată. Antagonismul între cee a ce era „bine” în interior ș i ceea ce era „bine” în
exterior obligau statul român la acțiune: era nevoie de institu irea unor măsuri de

Adresa de contact a autorului : Monica Șerban , Institutul de Cercetare a Calității Vieții,
Calea 13 Septembrie, nr. 13, s ector 5, 050711, București, Român ia, e-mail: monas@iccv.ro;
monica_serbanus@yahoo.com.
CALITATEA VIEȚII, XX , nr. 1–2, 2009, p. 79–90 A

MONICA ȘERBAN 2 80
control, din perspectiva integr ării în Uniunea Europeană, într- un mod care să nu
afecteze câștigurile din migrație.
În construirea politicilor românești de migrație se poate face distincția între
două tipuri de măsuri: cele adoptate ca urmare a obligativități i de implementare a
aquis -ului comunitar (măsuri care vizează, în mod particular, contro lul granițelor,
procedurile legate de azil și drepturile minorităților) și cele adoptate în vederea
controlului emigrației. Acest al doilea set, implementat în mar e parte în perioada de
început a anilor 2000, reprezintă subiectul meu de interes. Pri n conținut, poate fi
considerat o probă de inovație în materie de politici de migraț ie: între limitele de
acțiune ale unui stat democratic de origine, România a reușit s ă găsească, pe
termen scurt, soluția care i-a facilitat accesul la poziția de membru UE.
Articolul este structurat în patru părți: prima încearcă să fix eze termenii
contextului în care începe oficial procesul de negociere din pu nct de vedere intern
(definind situația României, din perspectiva migrației internaț ionale), cea de-a doua
definește contextul european de politici de migrație. A treia p arte analizează
măsurile de politică de migrație pe care statul român le implem entează în direcția
controlului emigrației, în perioada 2000–2007, pentru ca secțiu nea finală să discute
relevanța setului de măsuri, din punctul de vedere al inovației în politicile de
migrație.
CONTEXT INTERN : PRESIUNE PENTRU EMIGRAȚIE , EFECTE POZITIVE
PE TERMEN SCURT
Secțiunea își propune să prezinte, succint, evoluția emigrației românești din
1989 până la începutul anului 2000, când România începe oficial negocierile de
aderare la Uniunea Europeană. Î ncerc să evidențiez faptul că, d eja la sfârșitul
anilor ’90, începutul anilor 20 00, emigrația românească era con sistentă și
cunoștea o dezvoltare care sugera un trend ascendent, în specia l pe tipul migrației
pentru muncă, necontrolate (clandestine), cu o concentrare pe d estinații europene.
Din perspectivă internă, România începea să beneficieze de avan tajele pe termen
scurt ale migrației internaționale. Cel puțin două argumente po t fi aduse în
discuție: sumele de bani intrate în țară sub forma remitențelor creșteau, iar
presiunea asupra pieței forței de muncă interne se reducea, pri n re-orientarea
externă a surplusului.
Situația actuală a României, din punctul de vedere al migrației internaționale –
un stat cu peste două milioane de emigranți (UNFPA, 2007) –, es te rezultatul unei
istorii complexe de emigrație. În analiza migrației postdecembr iste a românilor se
lucrează, deja, cu periodizări care evidențiază schimbări de ti puri, destinații și
intensitate a fenomenului. Litera tura dedicată migrației române ști oferă mai multe
variante de periodizare (Diminescu, 2003; Sandu et al., 2004; B aldwin-Edwards,
2005; Sandu, 2006). Dacă ne raportăm la perioada de până în 200 0/2002, variațiile

3 NEVOIA DE INOVAȚIE ÎN POLITI CILE DE MIGRAȚIE ROMÂNEȘTI 81
între periodizări sunt minore: toți autorii citați utilizează d ouă mari etape1, definite,
în primul rând, de dominanța diferitelor tipuri de migrație.
Perioada 1990–1995 este considerată, astăzi, una a explorărilor: cu o mare
diversitate a tipurilor de deplasări; cu destinații care își pi erd puterea de atracție și
cu schimbări relativ rapide de dominanță a tipurilor.
Începutul anilor ’90 este marcat de emigrația etnică. Cel puțin două dintre
fluxurile de acest tip, către Germania și Israel, își consumă, probabil definitiv2,
istoria în România. Plecările l egale s-au derulat în cadrul uno r politici active de
încurajare a migrației din partea statelor de destinație (în sp ecial în cazul Germaniei
și Israelului) și au marcat stadiul final al unor mișcări iniți ate în perioada
comunistă, sau chiar anterior.
Deplasările repetate, pe perioade scurte, pentru comerț în țările apropiate
(fosta Iugoslavie, Polonia, Turcia, Ungaria, Republica Moldova) au cunoscut, în
aceeași perioadă, o dezvoltare ac centuată. Redusă astăzi la for me specifice mai
degrabă zonelor din vecinătatea granițelor (Sandu et al., 2004) , „migrația cu valiza”
a antrenat, la începutul anilor ’90, sute de mii de români. Ca și în cazul migrației
etnice, importanța sa este astăzi mai mult legată de consecințe le asupra structurării
sistemului migrației externe din România (Diminescu, 2003).
Sintagma „ migrație forțată a românilor ” poate fi, mai degrabă, utilizată
pentru a desemna o secvență de explorare a spațiului internațio nal prin recursul la
procedurile de acordare a azilului. Practica solicitării de azi l a reprezentat una
dintre puținele strategii de mobilitate externe din repertoriul românesc anterior
anului 1989, care a fost utilizată intens, în special în cazul Europei, după 1990
(Diminescu, 2003). Schimbările legislațiilor statelor de destin ație (Freeman, 1992)
și eforturile de sincronizare din cadrul UE au pus capăt relati v rapid fenomenului.
Migrația bazată pe specularea dreptului de azil a fost însă una consistentă și a
facilitat, probabil, inserția primilor migranți români în spați ul european.
Aceeași perioadă este una a explorărilor în emigrația pentru mu ncă. Turcia ,
Israelul reprezintă destinații majore (Sandu, 2006). Pentru Turcia, „co merțul cu
valiza” a reprezentat, probabil, strategia de explorare care a deschis calea pentru
muncă. Israelul găsise, la începutul anilor ’90, în forța de mu ncă românească un
înlocuitor pentru nevoile sale blocate de conflictele din vecin ătate (Diminescu și
Berthomière, 2003). Germania , Ungaria și Italia sunt destinații de rang secund, în
aceeași perioadă (Sandu, 2006).
Către jumătatea anilor ’90 , tendințele încep să se schimbe în migrația
românilor. Principalele modificări sunt legate de (re)orientare a către spațiul sudic
al Europei Occidentale și ascensiunea migrației pentru muncă, î n mare parte

1 Excepția o constituie periodizar ea lui Baldwin-Edwards, care s epară perioada de dominanță a
migrației etnice.
2 Recensământul populației și locui nțelor din 2002 înregistra o populație de 1 431 807 etnici
maghiari, 59 764 etnici germani, 5 785 etnici evrei. Numărul re dus de persoane de etnie germană și
evreiască; structura îmbătrânită sunt argumente în acest sens.

MONICA ȘERBAN 4 82
clandestine, ca principal tip de migrație. Italia devine liderul de atracție, urmată de
Israel . Spania începe să urce și ea între destinațiile favorite ale românilor. Ungaria
continuă, pe fondul lipsei oportunităților de circulație legală , să păstreze un loc
important ca destinație a migra ției pentru muncă (Sandu, 2006).
La sfârșitul anilor ’90, emigrația românească era caracterizată d e
concentrarea deplasărilor în segmentul pentru muncă și două rut e majore: una în
afara continentului european (Is rael), cealaltă către Europa su dică (Italia, Spania).
Deplasările europene erau, în bună măsură, marcate de clandesti nitate, cu ieșiri/
eventual intrări legale, și încadrări într-un circuit al muncii în sectorul informal, la
destinație.
Chiar făcând apel la informația existentă astăzi, evaluările as upra volumului
emigrației românilor pentru perioada de început a anilor 2000 s unt extrem de greu
de realizat. Sursele de date oficiale românești (prin înregistr area schimbărilor
definitive de domiciliu) reușesc să surprindă puțin din dezvolt area emigrației. Cel
mult, informațiile furnizate anual de Institutul Național de St atistică pot fi utilizate
în descrierea emigrației definitive (vezi modul de utilizare, S andu et al. 2004;
Voicu, 2005).
În jurul anului 2000 încep să apară primele estimări ale emigra ției românilor.
Estimările pe bază de sondaj vor deveni, din acest moment, rela tiv frecvente
(pentru o prezentare vezi Voicu, 2005), sugerând dimensiuni con siderabile ale
fenomenului. Pe baza BOP, la începutul anului 2001, Voicu avans ează o estimare
de aproximativ 580 000 migranți pentru muncă și o experiență de migrație pentru
muncă pentru aproximativ 10% din tre gospodăriile României (ibid ).
Deși până la începutul noului m ileniu migrația internațională n u a reprezentat
un subiect de interes public major, efectele pozitive pe termen scurt ale migrației
începeau să devină vizibile. Dacă fenomenul migrației internați onale se dezvolta,
sumele de bani venite din străinătate cunoșteau, la rândul lor, o evoluție
ascendentă. În anul 2000, remitențele se pare că depășeau pragu l unui milion de
dolari, reprezentând pentru perioada respectivă, în opinia econ omiștilor, „…după
creditele externe, cea mai importantă sursă de finanțare a defi citului bugetar”
(Dăianu, 2002: 17).
Din altă perspectivă, migrația i nternațională avea capacitatea de a reduce
presiunea șomajului și a direcționa surplusul către piețe exter ne. La nivel
individual, strategia muncii în străinătate părea să fie putern ic valorizată de
populație. În octombrie 2001, 17% din populație declara intenți a d e a m e r g e î n
străinătate pentru a lucra (Voicu, 2005).
CONTEXT EUROPEAN : PRESIUNE PENTRU CONTROLUL IMIGRAȚIEI
Secțiunea încearcă să prezinte câteva repere de interpretare a contextului
european, din punctul de vedere al politicilor de migrație. Cee a ce îmi propun să
argumentez este că procesul de negociere a aderării României la UE începe într-o

5 NEVOIA DE INOVAȚIE ÎN POLITI CILE DE MIGRAȚIE ROMÂNEȘTI 83
perioadă în care politica de migrație a statelor europene este, prin excelență, una de
restricții.
Privită ca istorie, migrația europeană încorporează câteva mari etape. Ardittis
(1990) discuta de cinci mari eta pe în migrația europeană (având ca punct de pornire
începutul de secol al XX-lea). Prima etapă , a cărei limită superioară autorul citat o
plasează la începutul anilor ’50, este una dominată de emigrare . Importanța etapei
în configurația actuală a sistemului este mai degrabă una minor ă (Fassmann și
Munz, 1992), legată numai prin întoarcerile către statele de or igine de migrația
europeană actuală.
Începând cu deceniul șase, până la așa-numita „criza a petrolul ui” ( a doua
etapă , în clasificarea Ardittis) se deru lează, probabil, secvența cu cel mai important
rol în structurarea sistemului european (Freeman, 1995): progra mele de recrutare
implementate de statele din centrul și nordul Europei și relati va deschidere la
întoarcerea/ migrația dinspre fos tele colonii aveau să schimbe, prin consecințele
neanticipate, definitiv migrația europeană.
Germania, Elveția, Franța, Belgia , Olanda, Marea Britanie, Sued ia au
reprezentat pentru perioada 1950–1975 principalii recrutatori d e forță de muncă ai
continentului (Castles, 2006, 742 ), într-o perioadă despre care Arango nota:
„Datorită unei combinații excepționale între lipsa forței de mu ncă – datorată
pierderilor umane ale războiului și fertilității scăzute din pe rioada interbelică – și
creșterea economică accentuată, alimentată, în primă instanță, de un „recovery
bonus” și apoi de un context sociopolitic irepetabil, economiil e în creștere ale nord-
vestului european aveau nevoie, în aparență, de rezerve nelimit ate de muncitori
străini” (Arango, 1998, 3). Sudul mai puțin dezvoltat (Italia, Spania, Portugalia,
Grecia, ulterior Iugoslavia) a constituit, într-o primă fază, p rincipala sursă de
imigrație. Pe măsură ce „rezervele” intraeuropene de forță de m uncă s-au epuizat, a
avut loc o extindere a programelor de recrutare către state ext ra-europene (bazinul
meditareneean și nordul Africii) (Fassmann și Munz, 1992, 461). Același interval
este marcat de reveniri/ veniri din spațiul fostelor colonii.
În perioada ulterioară crizei din 1973, în plină recesiune econ omică,
programele de recrutare europene sunt stopate și politica de „a ducere” este
înlocuită, treptat, cu una de restricții legate de imigrație (i ncluzând în parte și
migrația dinspre spațiile fostelor colonii) (Baldwin-Edwards și Schain, 1994).
Migrația, în special cea din spațiul extraeuropean, continuă în să, consfințind,
probabil, primul eșec major al politicilor europene de migrație , care va marca
pentru o perioadă îndelungată atitudinea statelor europene față de imigrație.
Discutând despre politica de migrație a foștilor mari recrutato ri europeni la sfârșit
de secol XX, Freeman nota: „Astăzi, politicile de imigrație din aceste state sunt
marcate de greșelile, eșecurile și consecințele neprevăzute ale erei guest worker și
de conflictele asociate cu noile minorități etnice create în ac ea perioadă” (Freeman,
1995, 890). Până spre mijlocul anilor ’80 (cea de-a treia etapă în clasificarea lui
Ardittis), au loc două schimbări majore: pe de o parte statele sudului european (mai

MONICA ȘERBAN 6 84
ales Italia și Spania) își primesc acasă o parte dintre muncito rii participanți în
programele guest worker și încep să devină ele însele spații de destinație, în special
pentru migrație noneuropeană. Pe de altă parte, statele recruta toare sunt nevoite
să-și schimbe strategiile de abordare/ gestionare a fluxurilor migratorii: migrația
pentru muncă, inițiată ca temporară, se transformă într-una pe termen lung/
definitivă, noi veniri sunt posibile, în special în cadrul proc edurilor de reîntregire a
familiei. Este perioada în care aceste state trec de la control ul intrărilor în spațiul
național la gestionarea integrării celei de-a doua generații de migranți.
O a patra etapă ar începe, în perspectiva lui Ardittis, undeva către mijlocul
anilor ’80 și este caracterizată de consacrarea Europei ca spaț iu de destinație pentru
migrația extra-europeană și, în același timp, de tranziția majo rității statelor vestului
european la statutul „deplin” de țări de imigrație (cu probleme le implicite de
gestionare a migrației, legate nu numai de intrare, ci și de in tegrare).
Către sfârșitul anilor ’80, sem nele dezvoltării unei noi etape încep să apară:
blocul european comunist începe să se deschidă, iar diferențele împing esticii către
vest. Cererile de azil cresc în perioada anilor ’80, în toate s tatele de destinație
europene, ajungându-se de la 66 900, în 1983 la 694 000, în 199 2 (considerat un
vârf pentru evoluția procesului), conform estimărilor ONU (Zlot nik, 1998, 442).
„Atitudinea” statelor europene față de imigrație este marcată d e „ruptura”
între nord și sud: regimuri restrictive de politică (cele mai r estrictive, la nivelul
statelor democratice), în centru și nord și începuturi „ezitant e”, orientate de
presiunile externe pentru restricții, în sud (Freeman, 1995).
Începutul anilor ’90 este marcat de teama unei invazii prin mig rație, de data
aceasta „neprovocată” de țările de destinație. Freeman accentua că „greșelile”
asociate programului guest worker aveau să marcheze politica de migrație în statele
din centru și nord, menționând printre moștenirile perioadei re spective:
convingerea că migrația temporară pentru muncă sfârșește invita bil într-un proces
de migrație permanentă și că oric e migrație semnificativă va fi , în primul rând, una
noneuropeană și scepticismul lega t de capacitatea statului de a controla imigrația
(1995, 890).
RĂSPUNSURI ROMÂNEȘTI DE POLITICĂ DE MIGRAȚIE : ÎNTRE PRESIUNEA
EXTERNĂ ȘI INTERESELE INTERNE
Până la începutul anilor 2000, atitudinea statului român față d e emigrație
poate fi considerată mai degrabă drept una de tip laissez-faire . În domeniul
emigrației pentru muncă, cele mai importante măsuri adoptate su nt cele legate de
intervenția limitată pe fluxul către Israel (începând cu 1996) și semnarea câtorva
tratate bilaterale.
Începând cu 2000, eforturile de reglementare în domeniul migraț iei se
accelerează. Pe de o parte, are loc un proces de implementare a aquis -ului
comunitar. În domeniul migrației, măsurile legate de legislația comună europeană

7 NEVOIA DE INOVAȚIE ÎN POLITI CILE DE MIGRAȚIE ROMÂNEȘTI 85
erau definite de interesele și problemele țărilor membre, în ac el moment exclusiv
state de destinație. Setul de măsuri este, tocmai din acest mot iv, unul puțin
interesant pentru analiza de față.
Pe de altă parte, pentru a-și asigura șanse sporite de succes î n procesul de
aderare, România trebuia să facă față unei provocări mult mai c omplexe: să încerce
să controleze plecările, în special partea consistentă a acesto ra: ieșirile pentru
muncă. Se poate face distincția între două tipuri de reglementă ri care au vizat
controlul emigrației pentru muncă: pe de o parte, cele care au vizat atragerea
migrației pe canale legale, în principiu prin trei categorii de măsuri: prin intervenția
pe piața firmelor de mediere a plecărilor pentru muncă în străi nătate, prin
intervenția ca mediator al plecărilor și prin încheierea de aco rduri bilaterale (măsuri
cu caracter specific de control al emigrației pentru muncă), pe de altă parte, măsuri
nespecifice, prin care s-a încercat controlul plecărilor, respe ctiv revenirilor în/ din
țară. Dacă primul set de reglementări face parte din arsenalul obișnuit de
intervenție în migrație, cel de-al doilea definește o situație de noutate, mai ales prin
context: România era un stat democratic care garanta prin const ituție libertatea de
mișcare cetățenilor săi, dar înlocuia controlul la distanță pro movat de statele de
destinație în forma vizelor cu restricții legate de îndeplinire a unor condiții la ieșirea
din țară și încerca să pedepsească încălcarea regulilor legate de circulația externă a
cetățenilor săi. Acest al doilea set de măsuri face obiectul an alizei detaliate din
această secțiune. Măsurile pot fi considerate, în contextul unu i stat democratic, o
probă de inovație în materie de politici de migrație (se pare c ă nici unul dintre
statele europene în situație similară nu au adoptat astfel de m ăsuri (Lăzăroiu și
Alexandru, 2005: 6)). Următoarele trei secțiuni ale materialulu i încearcă să prezinte
reglementările pe care le-am subsumat categoriei măsuri nespecifice de control al
emigrației .
Condiții la ieșirea din țară
Începând cu 1 decembrie 2001, cet ățenii români care doreau să c ălătorească
în străinătate în „scopuri particulare” trebuie să îndeplineasc ă o serie de condiții,
care, așa cum remarcă Lăzăroiu și Alexandru, „…par mai degrab ă criterii de intrare
într-o țară” (2005, 6). Măsura implementată este în evidentă co nexiune cu posibila
renunțare la obligativitatea vizelor de intrare în spațiul Sche ngen (1 ianuarie 2002).
În 2001, printr-o ordonanță de urgență (OUG 144/2001), Guvernul impune o
serie de condiții considerate obligatorii pentru ieșirea din ța ră: fiecare cetățean care
dorea/ sau avea nevoie să călătorească în străinătate trebuia s ă fie posesorul: unei
asigurări medicale pe perioada șederii în străinătate, unui bil et de călătorie dus-
întors și unei sume de bani minime în valută. Elementul esenția l care va influența
migrația este prevăzut în articolul 2 al Ordonanței 144: dacă o persoană nu
îndeplinea condițiile de ieșire din țară, șeful punctului de fr ontieră putea dispune
întreruperea călătoriei. Excepție de la prevederile legale făce au: persoanele care se
deplasau pentru a urma un tratament medical, participau la mani festări științifice și

MONICA ȘERBAN 8 86
cultural-sportive, care se deplasau în situația îmbolnăvirii sa u decesului unei rude
stabilite în străinătate, sau pentru alte scopuri temeinic just ificate. Pentru fiecare
dintre aceste cazuri, cetățenii români trebuiau să prezinte: „. .. documente
doveditoare din care să rezulte scopul călătoriei și asigurarea financiară a acesteia”
(art. 2, lit. a). Erau exceptate, de asemenea, de la condițiile legate de ieșirea din
țară, minorii sub 14 ani, minorii sub 18 ani care se deplasau l a părinți sau rude,
persoanele care plecau legal pentru muncă, cetățenii români car e călătoreau în
țările vecine, în virtutea unui permis de mic trafic sau trecer e simplificată.
Prezentarea anterioară detaliată a prevederilor actului normati v intenționează să
reflecte încercarea autorităților de la București de a controla , printr-o măsură
nespecifică, migrația privată pentru muncă, prin impunerea de „ filtre de control”,
de care era de așteptat ca numai „adevărații călători” în scopu ri particulare să poată
trece. Ordonanța aprobată în oarecare grabă, va fi rectificată prin Legea 177/2002,
în luna aprilie, când autoritățile române realizează că solicit area unei asigurări
medicale nu are nici o justificare legată de protecția cetățeni lor, în țările cu care
România a încheiat „…acorduri, înțelegeri, convenții sau prot ocoale pentru
acordarea asistenței medicale pe bază de reciprocitate în domen iul sănătății”
(L 177/2002, punctul 2). Controlul pe care statul încerca să-l realizeze asupra
plecărilor pentru muncă era dificil de pus în practică și ridic a probleme pentru
celelalte tipuri de deplasări. În octombrie 2002 apare o nouă m odificare la OUG
144/2001: Legea 580/2002 modifică articolul referitor la catego riile de persoane
care sunt exceptate de la cond ițiile stabilite prin Ordonanța 1 44.
După aproape trei ani în care restricțiile funcționează în form a definitivată de
L 580/2002, în 2005, Ordonanța de Guvern 28/2005 introduce o no uă condiție:
cetățenii români trebuiau să prezinte, pe lângă asigurarea medi cală, biletul de
călătorie dus-întors, suma de bani calculată conform reglementă rilor în vigoare
(sau documente doveditoare) și „documente care justifică scopul și condițiile
șederii planificate”. Interesant este că la numai câteva zile d e la apariția Ordonanței
28/2005 apare Legea 248/2005, care urma să intre în vigoare 6 l uni mai târziu
decât data la care era publicată (iulie 2005) și care anunță ab rogarea
reglementărilor legate de impunerea unor restricții la ieșirea din țară, la data
aderării României la UE. Semnalul vizavi de ce urma să se întâm ple era clar:
înăsprire pentru o perioadă scurtă. Dificultatea implementării unor condiții la
ieșirea din țară, în condițiile dezvoltării accentuate a emigra ției pentru muncă, este
reflectată de repeziciunea cu care în intervalul 2005–2006 acte le normative
referitoare la acest subiect sunt elaborate și modificate. Fina lul „condițiilor la
ieșirea din țară” ar fi corect să spunem că este integrarea în Uniunea Europeană.
Înainte de integrare, o nouă Ordonanță (OUG 29/2006) reduce dur itatea condițiilor
impuse. Preambulul actului normativ oferă, după patru ani, o ex plicație „oficială” a
procesului, legând impunerea restricțiilor de presiunile UE: „…ținând seama că în
prezent migrația ilegală a cetăț enilor români nu mai constituie , cum se întâmpla în
anii anteriori, unul dintre principalele reproșuri adresate Rom âniei de statele
membre ale Uniunii Europene…” (Preambul OUG 29/2006).

9 NEVOIA DE INOVAȚIE ÎN POLITI CILE DE MIGRAȚIE ROMÂNEȘTI 87
Control la distanță
În luna august a anului 2001, când România se pregătea pentru o eventuală
eliberare a „poverii vizelor”, este implementat un act normativ cu o semnificație
aparte. Ordonanța de Urgență 112/2001, aprobată prin Legea 252/ 2002 este o
măsură prin care statul român își asumă faptele cetățenilor săi , chiar și atunci când
sunt săvârșite în afara spațiului său geografic de exercitare a autorității. Textul scurt
al actului legislativ instituie măsuri severe pentru cei care i ntră sau ies dintr-un stat
prin trecerea ilegală a frontierei acestora. Măsura este una cu un vădit caracter
transnațional: statul român acord ă cetățeniei rolul fundamental în raport cu spațiul,
în exercitarea autorității, încer când un control nu numai pe se gmentul ieșirilor din
țară sau pe cel al intrărilor, ci și pe cel al perioadei petrec ute în străinătate. În mod
evident, aplicarea ordonanței nu este posibilă decât la întoarc erea în România.
Restrângerea dreptului la liberă circulație
Dreptul la liberă circulație este, în cazul statelor democratic e, unul
fundamental. În cazul României, importanța sa este confirmată p rin înscrierea în
Constituție. Libera circulație este un însă un drept de care ce tățenii beneficiază sub
asumpția satisfacerii anumitor condiții. Aceste „condiții” au d evenit, prin redefinire
continuă, un alt mijloc de intervenție în vederea controlului i eșirilor din țară. Din
1998, în categoria persoanelor cărora le puteau fi aplicate ped epse prin restrângerea
dreptului la liberă circulație sunt incluse și cele care se înt orc în țară în urma
acordurilor de readmisie. Era o primă modalitate de întrerupere a unor trasee
individuale de migrație, inclusiv a celor pentru muncă, în spec ial în cazul statelor
care practicau expulzarea inclusiv pentru ședere/ muncă ilegală .
Problemele legate de controlul emigrației și activitățile desfă șurate de români
în afara granițelor aveau să se r eflecte printr-o nouă lărgire, în 2002, a categoriei
faptelor supuse restricțiilor de circulație (prin includerea ce rșetoriei în străinătate în
această categorie). „Succesul” obținut prin liberalizarea acces ului cetățenilor
români în Spațiul Schengen, în ianuarie 2002, este reflectat pr intr-o nouă
modificare de legislație: cetățenii români care se întorceau în urma returnării din
străinătate, indiferent dacă România semnase sau nu un acord de readmisie cu
statul care îi expulza, ca și cetățenii care „…au depășit ter m e n e l e d e ș e d e r e î n
statele în care au călătorit, stabilite prin acordurile sau con vențiile încheiate cu
acestea” (OUG 84/2003) erau pasibili de restrângerea dreptului la liberă circulație.
Măsura afecta, de această dată, orice fel de depășire a duratei de ședere de trei luni
(pentru statele Schengen) sau orice depășire a perioadei pentru care era eliberată o
viză, în cazul celorlalte state de destinație.
În perioada ulterioară deschiderii negocierilor de aderare, per ioadele pe
parcursul cărora se pot aplica restricții de circulație cresc, ajungând în 2003 până la
durate între 1 și 5 a ni. Începând în mod pa rticular cu 2003, am enințarea „ștampilei”
pe pașaport va afecta stragiile de migrație, în special pe cele dezvoltate în sfera

MONICA ȘERBAN 10 88
migrației clandestine pentru muncă. Abia în 2005, prin Legea 24 8/2005, sunt
introduse noi specificări care relaxează, definitiv am spune, r egimul de control al
ieșirilor din țară. Actul normativ introduce distincția între suspendarea exercitării
dreptului de liberă circulație – interdicție temporară de părăs ire a teritoriului
României și restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate –
interdicție temporară de a călători în anumite state. Sunt modi ficate, de asemenea,
și perioadele de aplicare a restricțiilor.
DISCUȚII
La începutul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, Româ nia era un
stat de emigrație. Fenomenul era în creștere, cu o accentuare a migrației pentru
muncă. Migrația către destinațiile europene (în mod particular Italia și Spania)
intrase, deja, în faza dezvoltării. În plan intern, efectele de plasărilor cetățenilor
români în străinătate începeau să se facă simțite mai ales din punct de vedere
economic: sumele de bani pe care România le primea în forma rem itețelor se
multiplicau vertiginos, atingând pragul primului milion de dola ri. Emigrația
permitea eliberarea presiunilor de pe piața forței de muncă, cu consecințe
previzibile asupra tensiunilor sociale. La nivel individual, mi grația externă părea să
ocupe, la începutul anilor 2000, un loc important între planuri le de viitor ale
românilor: numai intenția de mi grație pentru muncă depășea 10 p rocente.
România începea negocierile pentru a se alătura unei Europe puț in tolerante
la intruziunile din exterior. Experiențele perioadei guest worker din anii ’70, valul
solicitărilor de azil de sfârșitu l anilor ’80 și începutul anil or ’90 accentuaseră
politicile bazate pe ideea de control al imigrației. Aquis -ul comunitar pe care statul
român urma să-l implementeze conținea, în mare măsură, preveder i legate de
imigrație. Ca și în cazul altor state (Spania, Grecia, Portugal ia), legislația în
domeniul imigrării urma să fie adoptată în absența fenomenului. Problema
României venea însă din statutul său de țară de emigrație, mai mult, cu un potențial
ridicat de emigrație, în momentul respectiv, și având presiuni pentru controlul
plecărilor.
Eforturile de a controla emigrația se accentuează, în România, în perioada de
început a anilor 2000. Analiza măsurilor implementate conduce l a concluzia că, în
fapt, se poate discuta despre două categorii mari: reglementări le orientate țintit
către migrația pentru muncă și reglementări cu caracter nespeci fic, care vizează
ieșirile-revenirile din/ în țară în/ din străinătate. Ridicarea restricțiilor legate de
circulația cetățenilor români în Spațiul Schengen, începând cu 1 ianuarie 2002
accelerează ritmul de elaborare și implementare a măsurilor cu caracter de control.
Prima categorie menționată de măsuri, cea vizând emigrația pent ru muncă, se
înscrie în repertoriul internațional, larg utilizat, de gestion are a emigrației de acest
tip. Cea de-a doua categorie reprezintă o veritabilă probă de i novație: statul român,
un stat democratic care garantează cetățenilor dreptul la liber ă circulație, încercă să

11 NEVOIA DE INOVAȚIE ÎN POLITI CILE DE MIGRAȚIE ROMÂNEȘTI 89
controleze emigrația, prin controlul ieșirilor, respectiv al re venirilor. Controlul
ieșirilor nu reprezintă, ca tip, o acțiune cu caracter de nouta te în migrație. Politica
de restricție a circulației persoanelor, promovată de statele f oste comuniste este, din
păcate, un exemplu familiar românilor. Noutatea măsurilor promo vate de România
în perioada 2000–2007 constă în găsirea formulei prin care asem enea măsuri să
poată fi implementate înt r-un context democratic.
Analiza reglementărilor permite identificarea a trei categorii de acțiuni: o
serie îndreptate spre instituirea unor condiții la ieșirea din țară, o alta îndreptată
spre pedepsirea încălcării reglementărilor legate de circulația în străinătate, prin
restrângerea dreptului la liberă circulație pe perioade variabi le și o măsură bazată
pe afirmarea transnațională a a utorității statului român. Imple mentarea fiecărui tip,
reflectând caracterul de contradicție cu realitatea emigrației românești, se
realizează cu dificultăți, cu reve niri și redefiniri frecvente în legislație.
Pachetul de măsuri discutat reprezintă o situație interesantă, din punctul de
vedere al modalității în care i novația apare la nivelul politic ilor de migrație.
Reglementările introduse de sta tul român sunt rezultatul conjug at al presiunii
externe și interne divergente. Statutul de țară în curs de ader are la UE și
„atitudinea” europeană față de imigrația necontrolată obligau s tatul român la
acțiune, în direcția controlului circulației externe a propriil or cetățeni. Situația
internă, caracterizată de o creștere a presiunii pentru migrați e externă și asocierea
migrației internaționale cu efecte pozitive (de tipul remitențe și reducerea presiunii
asupra pieței forței de muncă) presau pentru eforturi în direcț ia opusă: a facilitării
emigrației internaționale. Statul român a încercat să dezvolte canalul emigrației
legale pentru muncă, concomitent cu măsuri de control pe segmen tul ieșirilor/
revenirilor private.
Măsurile prezentate nu pot fi discutate din perspectiva duratei ș i n i c i a
capacității lor de difuziune. Reglementările reprezintă rezulta tul unui context
specific, existent pentru un interval de timp limitat. Un astfe l de model nu ar putea
fi preluat decât de un stat aflat într-un context similar, situ ație destul de greu de
imaginat. Caracterul dinamic al migrației internaționale impune , de altfel,
politicilor de migrație un ritm alert de schimbare, în raport c u alte domenii de
politică publică. Reacția rapidă la nivelul strategiilor de mig rație reprezintă un
factor suplimentar, care presează spre înnoirea continuă.
BIBLIOGRAFIE
1. Arango, J., Migrants in Europe: Between Integration and Exclusion , lucrare prezentată la
conferința International Migration: Challe nges for European Population , Bari, 1998.
2. Ardittis, S., Labour migration and the single European market: a synthetic an d prospective
note, „International Sociology”, 5, 461–74, 1990.
3. Baldwin-Edwards, M., Migration policies for a Romania within the European Union:
navigating between Scylla and Charybdis , „Mediterranean Migration Observatory”, UEHR Working
Papers, 2005.

MONICA ȘERBAN 12 90
4. Baldwin-Edwards, M., Schain, M. A., The Politics of Immigrat ion: Introduction, în
Baldwin-Edwards, M., Schain, M. A., The Politics of Immigration in Western Europe , Essex, Frank
Cass & Co. LTD, 1994.
5. Castles, S., The Guest-Worker in Western Europe – An Obituary , „International Migration
Review”, 20, 4, 1986, pp. 761–778.
6. Castles, S., Guest workes in Europe: A ressurection? , „International Migration Review”, 40,
4, 2006, pp. 741–766.
7. Dăianu, D., (coord), Balance of payments financing in Romania. The role of remittanc es,
Romanian Center for Ec onomic Policies, 2002.
8. Diminescu, D., Introduction, î n Diminescu, D., (coord.), Visible mais peu nombreux , Paris,
Editions de la Maison des Sciences de l’Homme, 2003.
9. Diminescu, D., Berthomière, W ., La saison prochaine a Jerusa lem, în Diminescu, D.
(coord.), Visible mais peu nombreux , Paris, Editions de la Maison des Sciences d e l’Homme, 2003.
10. Fassmann, H., Munz, R., Patterns and Trends of International Migration in Western
Europe , „Population and De velopment Review” , 18, 1992, pp. 457–480.
11. Freeman, G. P., Migration policy and politics in the receiving states , „International
Migration Review”, 26, 4, 1992, pp. 1144–1167.
12. Freeman, G. P., Modes of immigration politics in liberal democratic states , „International
Migration Review” , 29, 4, 1995, pp. 881–902.
13. Lăzăroiu, S., Alexandru, M., Controlling exists to gain accession. Romanian migration
policy in the making , Roma, Centro Studi di Poli tica Internazionale, 2005.
14. Sandu, D., Explorarea Europei prin migrații pentru muncă: 1 990–2006, în Sandu, D.
(coord.), Locuirea temporară în străinătate. Migrația economică a românil or: 1990–2006 , București,
FSD, 2006.
15. Sandu, D., Radu, C., Constantinescu, M., Ciobanu, O., A Country Report on Romanian
Migration Abroad: Sto cks and Flows After 1989. http://www.migrati ononline.cz/, 2004.
16. Voicu, B., Penuria pseudo-modernă a postcomuni smului românesc. Vol.I: Schi mbarea
socială și acțiunile indivizilor , Iași, Expert Projects, 2005.
17. Zlotnik, H., International Migra tion 1965–96: An Overview, „Population and
Development Review”, 24, 1998, pp. 429–468.
18. *** UNFPA, Populația și dezvoltarea Români ei – prognoze și posibile soluți i, 3, 2007.
rom the social innovation persp ective, the article addresses
the issue of Romanian migrati on policies. I have tried to
reason that, at the beginning of EU accession negotiations,
Romania was caught in a contradi ctory situation, induced by the internal
pressure for emigration and restrictive attitude of EU member s tates towards
immigration. Between internal and external pressures, Romania i mplemented
a set of measures with innovative character through which it tr ied to control,
within the strict limits of inte rvention of a democratic emigra tion state, the
departures that could lead to clandestine stayings abroad.
Keywords : migration policie s, Romania, EU, social innovation.
F

MECANISME ALE INOV AȚIEI
ÎN ASISTENȚA SOCIALĂ
DANIEL ARPINTE
rticolul prezintă rolul inovaț iei în crearea de modele de
intervenție în asistența socială și impactul acesteia în proces ul
de dezvoltare instituțională. În prima parte a articolului sunt
analizați factorii care au încurajat un nivel ridicat al inovăr ii în serviciile de
asistență socială din România, s ursele majore ale inovării și p rincipalele
etape ale dinamicii acesteia. În cea de-a doua parte sunt preze ntate tipurile
majore de inovație, fiind analizate exemple reprezentative pent ru fiecare
dintre acestea.
Cuvinte-cheie : inovație socială, servicii s ociale, factori ai inovației,
dezvoltare instituțională.
Inovația în asistență socială are un rol esențial, prin promova rea acelor
schimbări necesare dezvoltării și adaptării serviciilor la nevo ile beneficiarilor.
Asistența socială presupune cont actul cu o varietate de problem e sociale aflate într-o
continuă schimbare. Sistemele naționale de asistență socială su nt periodic
reformate, categorii de servicii considerate a fi eficiente în trecut sunt abandonate
în favoarea unora noi, adecvate pr incipiilor moderne de protecț ie.
În cazul României, inovația este cu atât mai necesară cu cât se ctorul
serviciilor se află în stadiul de dezvoltare. Efortul reînființ ării sistemului de
asistență socială, care a preluat un model în care problemele e rau abordate prin
mecanisme birocratic-administr ative sau prin instituționalizare , a presupus crearea
unor servicii în acord cu respectarea principiilor de bază ale domeniului. Astfel, au
fost dezvoltate servicii noi, au f ost implementate programe de asistență care au
avut ca scop adaptarea demersurilor de integrare a grupurilor d ezavantajate la
standarde, de cele mai multe ori, impuse de instituțiile intern aționale. Începând cu
2001 a fost adoptată o nouă filozofie în furnizarea serviciilor , care presupunea
reorganizarea sistemului de asistență socială, asigurându-se de scentralizarea și
abordarea unitară a problemelor sociale. Tot acest efort nu ar fi fost posibil fără
preluarea unor modele de organizare a serviciilor sociale sau f ără crearea unor
servicii cu caracter inovator.

Adresa de contact a autorului: Daniel Arpinte , Institutul de Cercetare a Calității Vieții,
Calea 13 Septembrie, nr. 13, sect or 5, 050711, București, Român ia, e-mail: arpinte@iccv.ro;
darpinte@yahoo.com.
CALITATEA VIEȚII, XX , nr. 1–2, 2009, p. 91–99 A

DANIEL ARPINTE 2 92
Câțiva factori au contribuit la menținerea unui nivel ridicat d e inovare și de
preluare/ adaptare a acesteia:
Lipsa serviciilor de asistență socială de la începutul anilor ’90 și existența
unor forme de ocrotire neadecvată, în special în domeniul prote cției copilului, au
încurajat focalizarea atenției asupra acestui sector și dezvolt area de noi servicii
conforme principiilor de bază în asistență socială. Rețeaua de mediatori sanitari, al
căror rol a fost, mai degrabă, unul aparținând sferei asistențe i sociale a reprezentat
un bun substitut pentru lipsa profesioniștilor din domeniul soc ial în comunitățile de
romi. Primul proiect-pilot în domeniu a fost realizat în 1997 ș i a fost preluat și
extins de către Ministerul Sănătății în comunitățile mari de ro mi din aproape toate
județele. Modelul a fost preluat și în domeniul educației, fiin d formal creată o rețea
de mediatori școlari coordonată de inspectoratele școlare. Ulte rior, modelul de
intervenție a fost preluat în proiectele în care s-a considerat necesară intervenția
unui facilitator comunitar, FRDS fiind una dintre instituțiile care implementează
proiecte prin intermediul și cu suportul acestora.
Suportul important al instituțiilor internaționale , nu doar financiar, ci și
sub formă de expertiză, acordat în primii ani ai dezvoltării se ctorului de servicii.
Aceasta a permis rep licarea unor modele de succes sau larg folo site în alte state sau
regiuni. Zeci de astfel de modele de servicii sau proiecte au f ost preluate de către
furnizorii de servicii. Spre exemplu, sponsorship -ul care constă în ajutorarea unui
copil pe baza creării unei legături între acesta și o familie, de regulă din străinătate,
și care își manifestă disponibilitatea de a oferi suport materi al sau financiar, a fost
preluat la scară largă, în special de către filiale ale organiz ațiilor neguvernamentale
internaționale. Anual, mii de c opii beneficiază de suport prin acest tip de proiect.
Finanțarea pe bază de proiecte. A asigurat pentru furnizorii de servicii din
domeniul asistenței sociale, în special pentru cei privați, o p ondere importantă a
bugetelor. Astfel, a fost încurajată competiția în atragerea su rselor de finanțare și
orientarea fondurilor către servi cii inovatoare, adaptate nevoi lor comunității. Riscul
eșecului este, în ansamblu, mai redus în cazul proiectelor, avâ nd în vedere faptul că
schimbările în structura proiectului sunt mai ușor de adoptat d ecât în cazul
programelor.
Standardele permisive/ lipsa standardelor au condus ambele, la adoptarea,
chiar și în condiții de compromis profesional, a unor soluții i novatoare. Acest fapt a
fost cu atât mai important, cu cât precaritatea resurselor ar f i făcut imposibilă
înființarea unor servicii la standardele actuale. Prin contrast , adoptarea unor
standarde înalte și inflexibile, care se referă doar la furnizo rii de servicii existenți,
descurajează asimilarea soluțiilor inovatoare, importantă fiind aderarea la regulile
și procedurile impuse de lege. În cazul serviciilor existente, impunerea standardelor
poate avea ca formă de impact reducerea adoptării soluțiilor in ovatoare. De
asemenea, există riscul descurajării severe a înființării de no i servicii. Menținerea
unor standarde înalte presupune resu rse financiare considerabil e și un nivel ridicat
al expertizei, inaccesibile furnizorilor de servicii care au av ut anterior activități
timide în domeniul asistenței sociale.

3 MECANISME ALE INOVAȚIEI ÎN ASISTENȚA SOCIALĂ 93
Organizarea flexibilă a resurselor, la nivelul sectorului neguv ernamental.
Organizațiile neguvernamentale pot miza pe o varietate de resur s e ș i , î n c e l e m a i
multe cazuri, pot negocia flexibi l utilizarea acestora. Lipsa u nor reguli rigide,
posibilitatea acumulării unor fondur i de rezervă, concomitent c u libertatea de a
decide gradul de extindere al ac tivității, încurajează inovația .
În cazul României, serviciile i novatoare au avut două surse maj ore.
Transferul de experiență , în special cu suportul donatorilor majori și al
organizațiilor nonguvernamentale i nternaționale care activează în România. Nu
toate formele de transfer de modele de servicii sau forme de or ganizare s-au
dovedit a fi utile din perspectiva dezvoltării unui sistem efic ient de servicii. Prin
încercări experimentale sau prin preluarea neadaptată a unor mo dele specifice unui
anumit context, au fost ignorate condițiile specifice ale siste mului de asistență
socială din România. Modele de organizare instituțională sau re glementări
legislative au fost preluate în cadrul programelor de asistență tehnică venite din
partea instituțiilor europene sau prin programe ale instituțiil or internaționale care
au oferit suport în domeniul construcției instituționale, în do meniul asistenței
sociale. Parte dintre astfel de inițiative au fost abandonate, având în vedere
incompatibilitatea acestora cu caracteristicile sistemului româ nesc. Concesionarea
masivă a serviciilor este un astfel de exemplu. Altele au fost implementate,
provocând distorsiuni în funcționa rea sistemului sau dovedindu- se total ineficiente.
Nevoia de a transforma serviciile de asistență din perioada regimului
comunist și de a atinge, într-o scurtă perioadă de timp, obiect ive sociale majore.
Avem în vedere, în primul rând, situația copiilor instituțional izați sau protecția
familiilor fără venituri, situația romilor, care a necesitat in tervenții masive, în
condiții, uneori, incerte în ceea ce privește finanțarea. În ac est caz, inovația nu a
fost un scop în sine, ci s-a constituit, mai degrabă, ca o form ă de impact a
programelor implementate.
Sub aspectul inovării, putem disti nge, în perioada de după 1989 , trei etape ale
dinamicii acesteia, în asistența socială.
O primă etapă, din 1989 până î n 1997, este una nereprezentativă d i n
perspectiva cantității inovației sau a schimbărilor majore în s istem. Perioada, una
exploratorie, este caracterizată, mai degrabă, de contactul cu problematica de
asistență socială și de conștientizarea nevoii creării unui sis tem de servicii. Este, de
altfel, o perioadă în care au fost acumulate o serie de resurse , în special prin
absorbția în sistemul instituțional a primelor serii de absolve nți de specializări
relevante pentru domeniu serviciilor sociale.
Începând cu 1997, intrăm în a doua etapă, când sunt restructura te serviciile de
asistență socială pentru copii și sunt inițiate primele schimbă ri în sistemul de
asistență socială pentru persoa nele cu handicap. Este, de aseme nea, perioada de
vârf pentru volumul finanțărilor comunitare din perioada preade rării, cărora li se
adaugă finanțările oferite de Ba nca Mondială, UNDP sau DFID. În domeniul
serviciilor pentru copii sunt adoptate o serie de măsuri de ref ormă, susținute prin

DANIEL ARPINTE 4 94
presiunea constantă a instituțiilor europene. Și în sectorul ne guvernamental,
finanțările au încurajat crearea unor servicii sociale, mai ale s în domeniul protecției
copilului.
Dezvoltarea rapidă a sectorului de servicii specializate a stim ulat preluarea
sau înființarea de servicii inovatoare, care au determinat obți nerea unor rezultate
concrete în domeniile monitori zate de către instituțiile europe ne. Au fost închise
sau reformate instituțiile pentru protecția copilului și au fos t create alternative de
îngrijire în familie. Însă, creșterea numărului de servicii nu a fost însoțită și de
creșterea standardelor de calitate în domeniu, ceea ce a provoc at segmentarea
excesivă a tipurilor de servicii furnizate. De asemenea, finanț area pe bază de
proiecte, deși utilă sub aspectul încurajării inovației, a fost centrată, mai degrabă,
pe obținerea de rezultate, impor tantă fiind obținerea unui rapo rt cost – be neficiu cât
mai bun. Continuitatea sau sust enabilitatea interesează doar în măsura în care
generează forme de impact la nivelul instituției care implement ează proiectul și
numai în condițiile în care există surse certe pentru finanțare a serviciilor
dezvoltate. Astfel, dacă în sectorul public serviciile create a u fost menținute sau
absorbite în programele pe termen lung, în sectorul neguvername ntal menținerea
acestora nu se poate realiza decât în cazul obținerii unei noi finanțări sau în
condițiile realizării unui parteneriat cu o instituție publică, care să asigure
certitudinea resurselor.
Legea privind sistemul național de asistență socială, intrată î n vigoare în 2001
(și modificată ulterior în 2006), marchează cea de-a treia etap ă în dezvoltarea
serviciilor sociale, accentul fiind orientat, mai degrabă, cătr e crearea de servicii
sustenabile, în contextul unei abordări unitare. De altfel, la nivelul sectorului
neguvernamental, tendința asigurării sustenabilității este mai accentuată, în
condițiile în care finanțatorii acordă o mai mare atenție menți nerii serviciilor pe
termen lung decât caracterului inovator al acestora.
Opțiunea majoră a planului de reformă propus de legea-cadru a f ost
orientarea către servicii de prevenire, organizate la nivel de comunitate, astfel încât
să fie asigurat accesul universal la servicii și să asigure sup ort măsurilor de politică
socială. Necesitatea unui astfel de plan poate fi ilustrată de situația irațională și
costisitoare a dezvoltării unor servicii înalt specializate, ad esea fără beneficiari, și
orientate către atenuarea efectelor, ignorându-se cauza problem ei. Lipsit de o rețea
de servicii primare, sistemul național de asistență socială nu- și putea propune mai
mult decât abordarea punctuală și parțială a unor probleme afla te în stare critică.
În acest context, interesul pent ru dezvoltarea serviciilor cu c aracter inovator
sau pilot s-a atenuat, atenția concentrându-se asupra serviciil or esențiale pentru
atingerea obiectivelor sociale. Volumul finanțărilor pe bază de proiecte se
restrânge, din cauza retragerii unor finanțatori importanți din domeniul serviciilor
sociale sau al diminuării bugetelor acestora, principala sursă de finanțare fiind
bugetele publice locale, sau cel central. Susținerea proiectelo r pe termen lung și
includerea acestora în programe sau servicii cu caracter perman ent devine
prioritatea furnizorilor de servicii.

5 MECANISME ALE INOVAȚIEI ÎN ASISTENȚA SOCIALĂ 95
Și la nivelul aranjamentelor instituționale, tendința reducerii fragmentării și a
consolidării rolului instituțiilor publice se accentuează, astf el încât sistemul devine
mai puțin sensibil la schimbări radicale. Spre exemplu, în 2004 , Autoritatea
Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului își propusese ca, într-o perioadă de
patru ani, să concesioneze 40–45% din serviciile sectorului pub lic către cel
neguvernamental. O asemenea strategie a fost adoptată în Marea Britanie, caz pe
care-l vom aborda mai pe larg în secțiunile următoare. În cazul României, eșecul
implementării planului a fost total, cazurile de concesionare f iind izolate și având,
mai degrabă, un caracter experimental.
Volumul inovației în asistența socială este dependent de modul în care sunt
organizate serviciile sociale și de relația public – privat în furnizarea acestora.
Sistemele puternic descentralizate, în care serviciile sunt fur nizate în sistem public –
privat sau unde sectorul privat are o importanță mai mare, inov ează mai mult decât
cele în care statul se implică ma siv în finanțarea și furnizare a serviciilor. Astfel,
putem distinge trei tipuri ale inovației: radicală, incremental ă și transformativă.
INOVAȚIA RADICALĂ
Este caracteristică statelor care au introdus schimbări masive în sistemele de
protecție socială. România este un exemplu, prin modificările s ubstanțiale din
sistemul de protecție a copilului, introducerea unui nou sistem de servicii și efortul
de profesionalizare. Un rol important în dezvoltarea unor noi m ijloace de
intervenție îl are finanțarea furnizorilor de servicii pe bază de proiecte.
Astfel de sisteme sunt în contrast cu cele care au la bază stab ilitatea și
implicarea masivă a statului în organizarea serviciilor. În ace ste condiții, deși sunt
încurajate abordările inovatoare, există riscul menținerii abor dării segmentare și al
disparităților în dezvoltarea sectorului de servicii. În cazul României, sistemul
instituțional este încă puternic fragmentat, inclusiv la nivelu l coordonării serviciilor.
Spre exemplu, dacă la nivel jude țean există o si ngură direcție de asistență socială,
creată prin fuzionarea fostelor direcții pentru protecția copil ului și a inspectoratelor
județene pentru persoa nele cu handicap, la nivel central funcți onează încă Autoritatea
Națională pentru Protecția Copilului, Agenția Națională pentru Protecția Familiei,
Autoritatea Națională pentru Protecția Persoanelor cu Handicap și Departamentul de
Asistență Socială și Politici Familiale, cărora li se adaugă o altă serie de agenții care
au diverse roluri în asistența socială (Agenția Națională Împot riva Traficului de
Persoane, Agenția Națională Antidrog etc.).
Și la nivelul furnizării serviciilor, reglementările privind fi nanțarea încurajează,
mai degrabă, dezvoltarea de servicii performante, înalt special izate și ignoră crearea
sistemului primar de asistență socială. Astfel, au fost înființ ate o serie de servicii cu
caracter inovator, însă slab perfo rmante, cererea pentru acest tip de protecție fiind
foarte redusă. Spre exemplu, un centru de protecție a victimelo r traficului de
persoane înființat în 2004, cu o capacitate de 30 de locuri a a vut, într-o perioadă de

DANIEL ARPINTE 6 96
aproape trei ani (2004–2007), numai nouă beneficiari. Într-o si tuație similară se află
și sistemul de protecție pentru minorii neînsoțiți, identificaț i pe teritoriul unui alt stat
și repatriați în România. Centrele au fost înființate ca răspun s la acordurile de
repatriere încheiate de autoritățile din România cu cele Franța și Italia. Se estima că
în afara țării există un număr mare de copii neînsoțiți, iar ev entuala repatriere a
acestora nu poate fi realizată c u serviciile actuale. Astfel, î n 2004, existau 13 centre
cu o capacitate cuprinsă între 8 și 12 locuri, excepție făcând cel din București, pentru
care au fost prevăzute 30 de locuri, iar serviciile oferă supor t de urgență și găzduire
pentru o perioadă de la câteva zile până la o lună. Numărul tot al de beneficiari
înregistrați în toate centrele la nivel național a fost, în 200 4, de 238, iar în 2005
existau centre (ex. Botoșani) ca re nu au avut nici un beneficia r de la înființare.
Încurajarea dezvoltării rapide de modele de intervenție în sist emul de
asistență socială din România nu a fost însoțită și de creștere a culturii dezvoltării
instituționale (Zamfir, 2007). Astfel, inovația nu poate fi abs orbită într-un proces
sustenabil de dezvoltare: „un asemenea pattern al schimbării găsește mereu
instituția nepregătită, schimbarea ei având un caracter neproie ctat și neplanificat.
Caracterul spontan al schimbărilor succesive prin crize este de parte de schimbarea
optimală” (Zamfir, 2007).
INOVAȚIA INCREMENTALĂ
Este definitorie sistemelor de asistență socială puternic susți nute de către stat
(ex.: statele nordice din Europa). Principalele caracteristici ale sistemelor de
asistență socială care se încadrează în acest model sunt: acope rirea extensivă cu
servicii, gradul înalt de profesionalizare și standardele de ca litate în organizarea
serviciilor. Serviciile au o organizare unitară la nivelul tutu ror unităților
administrativ-teritoriale și principiile de finanțare sprijină dezvoltarea serviciilor
conform standardelor și în zonele sărace. Prezența sectorului n eguvernamental în
sistemele de asistență socială din țările scandinave este una c omplementară,
principala responsabilitate în asigurarea accesului echitabil l a servicii revenind
statului. Chiar și în situația în care măsurile de reformă aduc schimbări
semnificative în organizarea ser viciilor, rolul statului rămâne definitoriu. Cele mai
importante măsuri sunt concentrate mai puțin pe abordarea unor soluții inovatoare
și privesc, mai degrabă, creșterea calității serviciilor și red ucerea dependenței de
servicii, prin creșterea ponderii măsurilor active de suport.
INOVAȚIA TRANSFORMATIVĂ (SISTEMICĂ )
Este echivalentă cu schimbări majore la nivelul aranjamentelor instituționale,
ale modului de finanțare. O astfel de schimbare a avut loc în M area Britanie. Prin
modificările legislative introduse de Community Care Act (1992), dar și de acte

7 MECANISME ALE INOVAȚIEI ÎN ASISTENȚA SOCIALĂ 97
normative ulterioare, au fost încu rajat abordarea de tip „manag ement de caz”, în
defavoarea modelului terapeutic . Astfel, activitatea asistentul ui social este limitată
la evaluarea nevoilor, coordonarea lucrului direct cu beneficia rii, gestionarea
bugetelor sau monitorizarea și eval uarea cazului. Implicarea as istentului social în
lucrul direct cu beneficiarii este minimă (Dominelli 1996, Pres ton-Shoot and
Jackson 1996). Și la nivelul sistemului de servicii este sesiza tă modificarea rolului
asistenței sociale. Prioritatea autorităților locale este de a reduce situațiile de risc
majore și de a proteja cele mai vulnerabile categorii (copii sa u adulți abuzați,
persoane cu handicap mental etc.). Astfel, este ignorată funcți a principală a
asistenței sociale, reintegrarea celor în dificultate, servicii le devenind, mai degrabă,
o componentă a sistemului de control social (Smale, 2000). De a semenea,
Community Care Act a redefinit rolul municipalităților, realizând separația
funcțiilor de finanțare de cele de organizare a serviciilor, în curajându-se
concesionarea serviciilor către sectorul privat și cel neguvern amental. Consecințele
majore ale acestui set de măsuri a fost restrângerea rolului se ctorului public și
deprofesionalizarea acestuia.
Așadar, principala caracteristică a inovării în serviciile soci ale este faptul că
se realizează cu preponderență în structuri instituționale flex ibile, care se află în
situații de competiție și care pot să se specializeze pe un anu mit domeniu. În cazul
României, sectorul neguvernamen tal întrunește aceste caracteris tici într-o mai mare
măsură decât sectorul public. Cauzele gradului de inovare redus în sectorul public
sunt determinate de lipsa competiției, existența unei culturi o rganizaționale
adversive față de schimbare, aderență crescută la proceduri sau reguli care inhibă
inovarea, practica unor aranjamente financiare inflexibile sau lipsa unor resurse
dedicate inovării.
Însă producția de inovație este inutilă, dacă aceasta nu este p reluată și
replicată la o scară mai mare, astfel încât toți cei care au ne voie de noile servicii să
le poată accesa. În cazul sectorului neguvernamental, flexibili tatea alocării
fondurilor, furnizarea de servicii pe baza proiectelor, dimensi unea organizației sau
libertatea de a alege domeniul intervenției sunt factori care a sigură premisele
inovării. În cazul sectorului public, „experimentele” sunt negl ijate, în favoarea
extinderii unor servicii la scară largă, care să se dovedească, în primul rând,
eficiente, pentru care să existe infrastructura (inclusiv resur sele umane) necesare
implementării și derulării.
Aici se mai adaugă și specificul inovării în domeniul serviciil or sociale. Dacă
în sfera activității economice producția de inovație este mai m are, aceasta se
datorează, în primul rând, modului în care inovația este „recom pensată”. Rezultatul
imediat (în cazul companiilor, p rofitul) stimulează inovația și asigură un proces
riguros de selecție a produselor inovatoare. În domeniul social , nu atât rezultatele
sunt importante, cât impactul pe care-l are o inovație. Nu pute m pretinde de la un
nou serviciu de asistență socială să asigure, peste noapte, rei ntegrarea persoanelor
fără adăpost sau să identifice soluții definitive pentru protec ția copiilor din centrele

DANIEL ARPINTE 8 98
de plasament. Impactul este, în acest caz, cel mai important in dicator al reușitei
adoptării unei inovații. Sunt cunoscute situații în care servic ii novatoare au
rezultate foarte bune, dar au un impact îndoielnic pe termen me diu sau lung, sau au
efecte perverse (spre exemplu, dependența de servicii). De asem enea, lipsa
evaluărilor ex-ante, dificultățile în estimarea formelor de imp act sau amatorismul
în decizie privind implementarea unui program social pot afecta adoptarea de
soluții inovatoare. Spre exemplu, cornul și laptele , un program foarte simplu, dar
cu un excelent impact (creșterea participării școlare, asigurar ea unui supliment
alimentar sănătos copiilor, com pletarea necesarului nutritiv pe ntru copiii din familii
sărace etc.) a fost aspru criticat de către oameni politici, ca re acum, însă, propun
chiar extinderea acestuia și div ersificare suplimentului nutrit iv.
În ciuda diferențelor, cele două sectoare nu se află în relații antagonice. De
foarte multe ori, serviciile sunt furnizate în parteneriat, sau există un transfer al
inovațiilor reușite, cel mai adesea, de la sectorul neguvername ntal către cel public.
Spre exemplu, grădinițele estivale pentru romi au fost realizat e, la nivel local, de
către o organizație nonguvernamen tală și au ca scop familiariza rea copiilor din
comunitățile de romi cu rigorile sistemului educațional formal. Organizarea
activităților ține seama de faptul că majoritatea copiilor nu a u participat anterior în
învățământul preșcolar și îi asigură acestuia un minimum de ach iziții. De
asemenea, implementarea proiectului pe o perioadă de câțiva ani a d e m o n s t r a t
existența unor forme de impact, cea mai importantă fiind crește rea participării
școlare. Succesul înregistrat la nivel local a determinat Minis terul Educației
extinderea proiectului la nivel național și solicitarea de resu rse din fondurile
structurale europene pentru îmbunătățirea serviciilor oferite.
CONCLUZII
Sectorul de servicii sociale se află în stadiu de dezvoltare, n eavând încă
maturitatea sistemelor din state cu tradiție. În acest context, inovația nu este o
opțiune, ci o necesitate, pentru a dezvolta acele servicii care îndeplinesc criteriile
de performanță și răspund nevoilo r prioritare. Problematic nu e ste volumul redus
de inovație, ci faptul că nu există suficiente resurse pentru a implementa noile
servicii sau pentru a le adapta la nevoile beneficiarilor. De a semenea, abordarea
segmentată în domeniul serviciilor sociale încurajează dezvolta rea serviciilor
specializate și soluțiilor care nu se dovedesc sustenabile pent ru extinderea acestora
la nivel național.
Un alt factor care poate bloca inovarea se referă la stabilirea unor standarde
riguroase în furnizarea serviciilor, în contextul în care siste mul se află în faza de
dezvoltare. Cu certitudine, existența unor standarde obligatori i se impune, însă
acestea se adresează serviciilor deja înființate, fără a fi lua tă în considerare
stabilirea unor standarde minime privind activitatea de asisten ță socială în
comunitățile în care nu există servicii.

9 MECANISME ALE INOVAȚIEI ÎN ASISTENȚA SOCIALĂ 99
Volumul inovației nu generează el însuși dezvoltarea și eficien tizarea
sistemului de asistență socială. Este important modul în care e ste utilizată inovația
și cum este absorbită la nivelul programelor și al serviciilor permanente de
asistență socială.
BIBLIOGRAFIE
1. Dominelli, L., Deprofessionalising Social Work : Anti-oppressive Practice, Comp etencies,
Postmodernism , „British Journal of Social Work”, 1996.
2. Newman, M., Supporting Social Care Workers Report , London, Department of Health,
2003.
3. Mulgan, G., Albury, D., Innovation in the public sector , UK Prime Minister’s Strategy Unit,
2003.
4. Pop, L. M. (coordonator), Dicționar de politici sociale , București, Editura Expert, 2002.
5. Smale, G., Tuson, G., Statham, D., Social Work And Social Problems – Working Towards
Social Inclusion And Social Change , New York, Macmillan, 2000.
6. Zamfir, C., Dezvoltare instituțională, în Enciclopedia dezv oltării sociale (coord. Zamfir, C.,
Stoica, L.), Iași, Ed itura Polirom, 2007.
7. Zamfir, E., Dezvoltarea sistemului de asistență socială: un proces istoric dificil, în O nouă
provocare: dezvoltarea socială (coord. Zamfir, C., Stoica, L.), Iași, Editura Polirom, 2006.
8. *** Expunere de motive la proiectul de lege privind sistemul națion al de asistență socială ,
http://www.cdep.ro/proi ecte/2001/200/60/8/em268.pdf.
he article presents the role o f innovation in designing new
models of social intervention, a nd its impact in the process of
institutional development. The first part analyses the factors
which encouraged a high level of innovation in Romanian social services
system, the main sources of innovation and the key stages of it s dynamics. In
the second part the main types o f innovation are presented, bei ng analysed
relevant cases for each of them.
Keywords : social innovation, social se rvices, innovation factors,
institutional development.

T

INOV AȚIA SOCIALĂ ÎN SERVICIILE DE SĂNĂTATE
CRISTINA TOMESCU
rticolul de față analizează modul de implicare al inovației
sociale în serviciile de sănătate. Inovația a fost folosită în
deceniile postbelice în creșterea calității serviciilor medical e
prin inovarea managementului se rviciilor și filosofiei de polit ică publică
sanitară. Însăși apar iția statului bunăstării a reprezentat o i novație socială cu
implicații profunde în oferirea d e servicii sociale cetățenilor europeni, incluzând
și serviciile de sănătate publică. Pe de altă parte, conceptul de „sănătate
publică” a evoluat în timp la o abordare mai largă, care includ e elemente psiho-
sociale și de standard de viață, luarea în considerare a stilul ui de viață, având la
bază o nouă viziune asupra stării de sănătate a populației. Ace ste noi filosofii de
a privi problemele au generat moduri noi de inovare. Inovarea a fost implicată
inclusiv în definirea tipurilor de sisteme de sănătate, care și -au dovedit în timp
viabilitatea. Inovarea sistemului românesc s-a remarcat prin co mbinarea între
vechiul sistem dinainte de 1989 și elemente noi care au inițiat sisteme hibride,
inovative, caracteristice țări lor din fostul bloc sovietic.
Cuvinte-cheie : inovație socială, servicii d e sănătate, sisteme europene
de sănătate publică, conceptul de sănătate publică, sistemul pu blic de
sănătate românesc.
INTRODUCERE
Inovația a fost implicată masiv, în deceniile postbelice, în st atele dezvoltate,
atât în ce privește cercetarea medicală și descoperirea de noi tehnologii și
medicamente în domeniul sanitar, cât și în creșterea calității serviciilor medicale,
prin inovarea managementului serviciilor și filosofiei de polit ică publică sanitară.
Omenirea a făcut remarcabile progrese în secolul al XX-lea, foa rte evidente
pentru țările dezvoltate, în privința dezvoltării economice și a dezvoltării
tehnologiei (inclusiv medicale), a descoperirii fără precedent de noi medicamente,
a eradicării unor boli, înainte, mortale, a informării populați ei cu privire la
prevenție/tratament, fapt ce a dus, pe parcursul deceniilor pos tbelice, la o creștere
spectaculoasă a speranței de viață și a calității vieții în țăr ile dezvoltate, cât și la
creșterea accesului la servicii medicale, a echității sociale.
Apariția statului bunăstării în perioada postebelică a reprezen tat o inovație
socială cu implicații profunde în oferirea de servicii sociale cetățenilor europeni,

Adresa de contact a autorului : Cristina Tomescu , Institutul de Cercetare a Calității Vieții,
Calea 13 Septembrie, nr. 13, sector 5, 050711, București, Român ia, e-mail: cris dobos@yahoo.com.
CALITATEA VIEȚII, XX , nr. 1–2, 2009, p. 100–109 A

2 INOVAȚIA SOCIALĂ ÎN SERVICIILE DE SĂNĂTATE 101
incluzând și serviciile de sănăt ate publică. Implicarea statulu i, masiv, ca principal
furnizor de servicii de sănătate în țările europene a însemnat adoptarea unei noi
filosofii asupra bunăstării sociale și a stării de sănătate a c etățeanului. Accesul la
serviciile de educație și de sănătate a început să fie consider at un drept fundamental
al individului. Accesul la serviciile de sănătate este statuat, în prezent, la nivel
legislativ și garantat în Carta drepturilor fundamentale ale Un iunii Europene,
articolul 33: „oricine are dreptul la accesul la serviciile med icale preventive și
dreptul de a beneficia de tratament medical”.
În materialul de față îmi propun o încercare de analiză a modul ui în care
inovarea socială a fo st implicată în serviciile de sănătate și definirea sănătății în
general, fără a epuiza subiectul, însă. Preocupările mele refer itoare la implicațiile
inovației în sfera serviciilor de sănătate sunt incipiente, ast fel că dezbaterea
problematicii cu colegii sociologi, și nu numai, implicați în d efinirea și descrierea
conceptului de inovație socială a m speranța că îmi va cristaliz a ideile.
INOVAREA MODULUI DE A PRI VI STAREA DE SĂNĂTATE
Conceptul de „sănătate publică” a evoluat, în timp, de la o pre ocupare,
inițială, de control strict al bolilor la o abordare mai largă, care include și prevenția
și luarea în considerare a stilului de viață, având la bază o n ouă viziune asupra
stării de sănătate a populației.
Organizația Mondială a Sănătății a definit sănătatea, în urmă c u 50 de ani, ca
pe o situație de bunăstare completă: fizică, psihică și socială și nu doar ca absența
bolii sau a handicapului. Această definire a fost un prim pas î n schimbarea viziunii
asupra sănătății populației. Prin urmare, sănătatea unui om nu ar trebui să se
rezume doar la o lipsă a bolii, ci la o stare de prosperitate a tât fizică, cât și mentală
și socială. Dezavantajul unei asemenea definiții este, în primu l rând, că se șterge
limita clară dintre politicile adresate sănătății și politicile sociale ale statului
bunăstării. Pe de altă parte, definiția pune și probleme din pu nctul de vedere al
aplicării practice. Aspectele negative ale sănătății, chiar și în țările bogate, rămân
obiectul principal al intervenției serviciilor de sănătate (Vlă descu, 2004b).
Definirea complexă a conceptului de sănătate a fost însușită, t otuși, de toate
sistemele medicale europene, ca filosofie, și a fost urmată de pasul doi,
recunoașterea multiplilor factori care sunt implicați în asigur area stării de sănătate
a populației, și nu doar a serviciilor medicale. Din acest ulti m punct de vedere, o
examinare critică a influenței serviciilor medicale asupra sănă tății a apărut, în
cursul anilor ’70 ca reacție la incapacitatea medicinii științi fice de a elimina
epidemia bolilor netransmisibile, cronice, de genul bolilor car dio-vasculare și
cancerului.
Astfel, în 1974, Lalonde a arătat că o serie întreagă de factor i influențează
starea de sănătate a populației, iar nu numai serviciile de săn ătate sunt responsabile
de aceasta. Astfel, dezvoltarea economică a societății, (standa rdul de viață al

CRISTINA TOMESCU 3 102
individului) are cea mai mare influență, de peste 50%, asupra s ănătății acestuia;
urmează materialul genetic moștenit, stilul de viață adoptat și factorii de mediu
(obiceiuri de alimentație, exer cițiu fizic, stres, condiții de muncă, comportament de
prevenire și tratare a problemel or de sănătate, consumul de tut un, alcool, droguri
etc.), nivelul de educație al individului și, în cele din urmă, serviciile medicale
intervin doar cu o pondere de 15–20%. Această viziune asupra să nătății a fost
adoptată de țările europene și a stat la baza politicilor ulter ioare, astfel încât poate
fi considerată o inovare socială . O analiză pertinentă, făcută de factorii de decizie, a
dimensiunilor sociale care corelează în modelul Lalonde ce este necesară acestora
pentru a face previziuni pe termen lung de politică socială și pentru a ști în ce punct
trebuie acționat pentru a se obține rezultatele dorite în domen iul sanitar.
Pe de altă parte, s-a conștientizat, treptat, impactul sănătăți i unei comunități
asupra sănătății globale, odată cu accelerarea transportului în spațiu. În epoca
modernă, sănătatea unei comunități, a devenit mult mai vulnerab ilă și dependentă
de sănătatea altor comunități datorită deschiderii granițelor ș i posibilităților de
transport rapide către oricare colț al lumii. Transportul oamen ilor și mărfurilor, cât
și migrarea intensificată reprezintă un risc care poate fi doar parțial controlat de
către autoritățile sanitare, în ciuda eficienței politicilor na ționale adoptate în
domeniu. Prin urmare, problemele de dezvoltare și sănătate ale unor societăți mai
puțin dezvoltate pot afecta, indirect, și societățile dezvoltat e. Poluarea în creștere a
mediului este, de exemplu, un astfel de tip de problemă cu impa ct global asupra
sănătății și dificil de rezolvat pe termen scurt.
Aceste fapte au fost, treptat, definite ca tipuri de probleme ș i s-a trecut la
încercarea de rezolvare a lor, p rin inovație. Au fost adoptate strategii comune de
cooperare regională, între țări, cu sprijinul unor organizații globale, precum
Organizația Mondială a Sănătății, sau regionale, precum foruri ale Uniunii
Europene, cu obiectivul de a găsi soluții pentru ameliorarea pr oblemelor globale
sau comunitare de sănătate și standard de viață. Apariția în pe rioada postbelică a
acestor instituții precum Organizația Mondială a sănătății, ins tituții care luptă
pentru sănătatea comunităților gl obale, a fost o inovație socia lă cu impact larg.
Națiunile Unite au stabilit, spre exemplu, pentru perioada 1990 –2015 un plan
de acțiune pe plan mondial, pentru a îmbunătăți indicatorii glo bali implicați în
dezvoltarea socială. Printre obiective enumerăm:
Obiectivul nr. 4 : se referă la reducerea morta lității infantile la nivel global (ținta
este reducerea cu două treimi î ntre 1990 și 2015 a numărului de decese sub 5 ani).
Obiectivul nr. 5 : îmbunătățirea sănătății mamelor (reducerea cu trei pătrimi
între 1990 și 2015 a ratei mortalității materne).
Obiectivul nr. 6 : combaterea HIV, a malariei și a altor boli, precum
tuberculoza, spre exemplu.
Principalele cauze ale problemelor legate de starea de sănătate rezidă și în
problemele sistemelor sanitare. Se menționează:
– resursele limitate investite de unele guverne în asistența me dicală și
insuficiența resurselor pentru asistența primară;

4 INOVAȚIA SOCIALĂ ÎN SERVICIILE DE SĂNĂTATE 103
– inechitatea în oferta de servicii medicale (insuficiența resu rselor dedicate
mamelor și copiilor în mediul rural);
– ineficiența de organizare și financiară în domeniul sanitar ( programele
specifice pentru diverse boli nu sunt integrate în sistemul gen eral, într-un mod eficient).
Principalele puncte nevralgice în care trebuie acționat sunt al ese în funcție de
obiectivele propuse. În cazul mortalității infantile: malnutriț ia (starea de sănătate și
nutriție a mamei înainte, și în timpul sarcinii), boli parazita re sau infecțioase ale
nou născutului, imunizarea, nevoia de vitamina A, fier, zinc, i od a copilului mic).
În cazul mortalității materne se poate acționa prin creșterea n umărului de
servicii de obstetrică de urgență , în regiunile unde nu există, răspândirea mai bună
a informațiilor de planning familial și sănătatea reproducerii, creșterea numărului
de nașteri asistate de o persoan ă cu pregătire medicală (medic, moașă).
În ceea ce privește stoparea răspândirii unor boli, precum TBC- ul care
reprezintă o problemă pentru România, se recomandă strategia DO TS, ceea ce
înseamnă, în traducere, urmarea tratamentului medicamentos sub strictă
supraveghere (a medicului sau a unei persoane abilitate).
INOVAREA MODULUI DE A ÎNGRIJI STAREA DE SĂNĂTATE
Problema direcției de dezvoltare a serviciilor de sănătate într -un mod
profitabil, eficient pentru o națiune și în sensul unei dezvolt ări sociale durabile, este
o temă dezbătută la nivelul tuturor sistemelor europene de sănă tate. Fiecare sistem
sanitar adoptat în Europa se dovedește a avea avantajele și pun ctele sale slabe, o
acoperire 100% a populației cu servicii sanitare la un înalt ni vel calitativ nefiind
încă posibilă.
Resursele necesare sănătății au în ceput să ceară, pe parcursul timpului, un
efort considerabil chiar și în țările dezvoltate, îngrijirea de calitate a sănătății fiind
un consumator important de resurse al comunității. Speranța de viață a crescut în
Uniunea Europeană, deci și ponderea populației îmbătrânite (pri ncipalul
consumator de servicii în totalul populației), de asemenea, med icamentele și
tehnicile, intervențiile de ultim ă generație sunt costisitoare. Toate aceste presiuni
fiscale fac ca și țările dezvolta te să își pună probleme asupra unor noi surse
financiare, asupra unui managemen t cât mai eficient al resursel or existente sau a
unor modalități alternative de organizare a serviciilor (un mix î n t r e p r i v a t ș i
public). Fiecare dintre modelele europene a inovat într-o anumi tă direcție, pentru a
menține sistemul funcțional.
Conștientizarea impactului social al intercorelării politicilor publice a adus o
nouă viziune asupra investirii resurselor și a inovat politica în domeniul sanitar.
Dezvoltarea economică rezolvă mu lte dintre problemele societăți lor sărace: aduce
o îmbunătățire a sănătății populației și a calității serviciilo r de sănătate oferite.
Pe de altă parte, experiențe de succes ale unor țări au demonst rat că și unele
tipuri de politică socială, precum o strategie de investiție în educație, în general, și

CRISTINA TOMESCU 5 104
în educație pentru prevenție și comportament sănătos, în partic ular, duce pe termen
lung la un impact pozitiv asupr a sănătății populației. Țări car e au făcut investiții
crescute în educație, așa numiții tigrii asiatici (Malaezia, Si ngapore etc.) au
demonstrat, deja, prin indicatorii obținuți în decurs de 20 de ani de progrese în
starea de sănătate a populației, influența educației asupra mor talității infantile și
materne, asupra îmbunătățirii cunoș tințelor legate de igienă și prevenție.
Se poate spune că, în cazul societăților mai sărace, există un cerc vicios între
starea de sănătate și resursele disponibile pentru investirea î n sănătate, cerc care
poate fi rupt printr-un efort bugetar accentuat de a investi în sănătate pe termen
lung. O societate săracă este m ai bolnavă decât una bogată și a r avea nevoie de o
investiție în servicii medicale mai accentuată. Pe de altă part e, o societate săracă nu
are resurse suficiente de a i nvesti în sănătatea populației ei, iar împărțirea puținelor
resurse o face să le centreze pe ceea ce decidenții consideră u rgent. În același timp,
o societate bolnavă este mai puțin productivă, ceea ce este o s tavilă în dezvoltarea
economică și impune costuri ridicate pentru tratare, costuri su portate tot de
beneficiari, finalmente. O socie tate bolnavă poa te costa bugetu l mai mult, prin
consecințele pe termen lung, decât rezolvarea unor probleme de sănătate în
punctele-țintă, în prezent. Țări cu o dezvoltare economică asem ănătoare alocă,
totuși, sănătății sau educației un procent diferit din buget sa u PIB. O astfel de
investiție în sănătatea populației este amânată de unele state sărace, pentru că ea
aduce roade pe termen lung și nu rezultate pe termen scurt, cu impact electoral.
Inovația socială în cadrul siste melor de sănătate s-a concretiz at, printre altele,
în inovarea managementului servi ciilor, în curgerea fluxului de resurse în sistem, în
modul de plată al serviciilor, în relaționarea beneficiar – fur nizor de servicii –
manager al resurselor în sistem. Dezvoltarea sistemelor sanitar e a evidențiat două
tipuri mari de sisteme de sănătate europene, care au fot puse î n practică, în ultimele
decenii în Uniunea Europeană și s-au dovedit viabile: sistem ul național de sănătate,
cunoscut și sub denumirea de Beveridge model și sistemul de asigurări de sănătate
(Bismark model ).
Sistemul național de sănătate, cunoscut și sub denumirea de Beveridge model ,
este folosit în Marea Britanie, Italia, Grecia, Finlanda, Spani a, Norvegia, Suedia.
Principalele caracteristici legate de aspectul financiar al ace stui model sunt:
• populația are acces liber la serviciile de sănătate bazate pe taxele obligatorii
din venituri, deci există un grad ridicat de echitate socială;
• resursele financiare provin din colectarea de taxe pe venituri , iar sistemul
este gestionat de către stat;
• cei care oferă servicii medicale în ambulatoriu sunt angajați ai statului;
• plățile către prestatori sunt făcute prin salarii și în funcți e de numărul
pacienților;
• prestatorii de servicii medical e secundare au la dispoziție un buget general.
Sistemul de asigurări de sănătate ( Bismark model ) este un sistem inspirat de
legislația germană. Este folosit în multe țări membre ale UE, c um ar fi Franța,
Germania, Austria, Belgia, Olanda și România. Caracteristicile acestui model sunt:

6 INOVAȚIA SOCIALĂ ÎN SERVICIILE DE SĂNĂTATE 105
• resursele financiare sunt, în principal, reprezentate de contr ibuțiile obligatorii
plătite de angaja ți și angajatori;
• de asemenea, există resurse ca re provin din subvenții de la bu getul de stat
(local sau național) sau alte tipuri de subvenții;
• instituțiile care administrează fondurile de asigurări sunt no nprofit;
• gestionarea și folosirea fondurilor de asigurări sunt făcute l a nivel național
și prin direcții locale.
În România, funcționează sistemul Bismarck și fluxul plăților are următoarele
componente:
1. contribuții ale angajaților și angajatorilor la fondul de as igurări de sănătate;
2. plăți către cei care oferă servicii medicale, făcute de Case le Județene de
Asigurări de Sănătate;
3. contribuțiile Caselor Județen e de Asigurări Sănătate la fond ul de redistribuire;
4. transferuri de la Casa Naționa lă de Asigurări de Sănătate că tre Casele Județene;
5. transferuri de la bugetul de stat către prestatorii de servi cii medicale,
pentru susținerea programelor naționale de sănătate;
6. plăți directe pentru servicii și medicamente.
Țările europene acordă, pentru serviciile lor sanitare, priorit ate unuia sau altuia
dintre obiectivele urm ătoare, în funcție de strategia abordată, sacrificând alte calități
ale sistemului. Fie acordă un a cces universal și echitabil la u n pachet de servicii mai
mare, fie libertatea opțiunilor pentru consumatori și furnizori este mai ridicată, fie
utilizarea eficientă a resurselor disponibile este primordială. Rămâne la latitudinea
fiecărei țări să stabilească ponde rea și prioritatea unuia sau altuia dintre aceste
obiective, în funcție de factorii economici, ideologici, social i existenți la nivelul
acesteia. O libertate ridicată de alegere din partea beneficiar ilor dar și a furnizorilor
determină costuri crescute și o îngrădire a accesibilității, fi indcă pacienții trebuie să
suporte costuri ridicate. SUA au un astfel de sistem care accen tuează libertatea
opțiunilor. Acest tip de sistem sanitar face ca, în ciuda inves tirii înalte de către stat în
sănătate (cheltuieli de 14% din PIB pentru sănătate), să existe 35 de milioane de
cetățeni care nu au asigurare și nu beneficiază de servicii. Un alt tip de model este cel
britanic, în care există acces crescut la asistența sanitară, e chitate, dar însoțită de o
limitare a opțiunilor, a libertății de alegere. Sistemul britan ic este dintre sistemele cel
mai puțin costisitoare din UE, dar opțiunile sunt limitate și e xistă lungi liste de
așteptate. Peste un milion de pacienți sunt pe listele de aștep tare pentru diferite
intervenții (Vlădescu [coord.], 2004a).
Un răspuns comun de inovare pentr u a reduce presiunea financiar ă este
raționalizarea sistemelor de sănătate. În cazul Marii Britanii, de exemplu, medicii
generaliști acționează ca portari față de asistența secundară, trimițând doar anumiți
pacienți către asistența secundară, iar în cazul asistenței de specialitate,
raționalizarea se face prin inte rmediul listelor de așteptare. În urma reformelor din
sistemele de sănătate, aceste practici au devenit din implicite , explicite, adică se
stabilește prin contractul între furnizori și cei ce le plătesc numărul pacienților care

CRISTINA TOMESCU 7 106
vor fi tratați și calitatea, volumul serviciilor, astfel că raț ionalizarea devine legală.
În cazul României, politica de raționalizare este implicită, ne existând o politică
oficială care să reglementeze că anumite servicii nu sunt gratu ite (Vlădescu
[coord.], 2004b).
Raționalizarea apare, în cazul sistemului românesc, prin termin area
plafoanelor financiare, spre ex emplu. Pacienții, deși au dreptu l prin lege la serviciul
sau medicamentul respectiv, de fapt trebuie să îl plătească din buzunar, pentru că
plafonul financiar alocat s-a epuizat. Un alt tip de raționaliz are implicită este
accesul restrâns al pacienților di n rural la un medic sau la me dicamente.
INOVAREA SISTEMULUI DE SĂNĂTATE ÎN ROMÂNIA
România a ales, în reformarea sistemului medical public, trecer ea de la
modelul Beveridge la cel bazat pe asigurările de sănătate. Modificările ultimilo r ani
din sistemul medical nu au rezolvat problemele serviciilor ofer ite, sistemul din
momentul de față fiind unul hibrid, inovativ din acest punct de vedere, punând însă
sub semnul întrebării unele decizii de politică sanitară cu pri vire la eficiența lor pe
termen lung.
Urmărind funcționarea acestui sistem hibrid, unii specialiști î n domeniu
consideră că nu era necesară o trecere a României la sistemul d e asigurări de
sănătate. Una dintre rațiunile schimbării invocate de către dec idenți a fost faptul că
structura dinainte de 1989 era asociată cu regimul centralizat comunist.
Nemulțumirile și așteptările populației erau însă difuze și ele nu erau legate de un
mod sau altul de funcționare, ci de calitatea evident proastă a serviciilor medicale,
iar nemulțumirile medicilor erau legate de salariile reduse și condițiile dificile de
muncă, în condițiile lipsei de materiale sanitare, dotări și ut ilități. Trecerea la noua
schemă financiară a creat, în opinia mea, un nou mamut administ rativ, consumator
anual de resurse financiare suplim entare importante; mă refer l a Casa Națională de
Asigurări de Sănătate (incluzând aici și ramurile sale județene ) a cărei eficiență
administrativă raportată la costuri este discutabilă.
De ce s-a ales sistemul bazat pe asigurări? Analizând modelele europene, cele
două opțiuni de schimbare ar fi fost: modelul actual de tip Bismark , prezent azi în
Germania, Austria, Franța, bazat pe asigurări și modelul de tip Beveridge d i n
Marea Britanie, Italia, Suedia, bazat pe impozite generale. Dup ă opinia mea,
trecerea la noul sistem s-a făcut fără o analiză foarte clară a implicațiilor diverselor
modele europene în contextul românesc și a presupus, mai degrab ă, unele
preferințe ale funcționarilor și oficialilor din guvernul de at unci pentru sistemul de
tip german al asigurărilor. De fapt, România nici nu avea pregă tiți, în perioada
imediată momentului ’89, prea mulți specialiști în domeniul man agmentului sanitar
sau al politicilor sanitare.
Întrebarea este dacă așteptările inițiale ale populației și pro fesioniștilor din
sistem au fost îndeplinite: creșterea calității serviciilor și creșterea salariilor

8 INOVAȚIA SOCIALĂ ÎN SERVICIILE DE SĂNĂTATE 107
personalului medical, creșterea resurselor financiare ale siste mului și transparența
alocării resurselor.
Cristian Vlădescu susținea, în 2004 (Vlădescu [coord.], 2004a), c ă
problemele actuale din sistem țin de faptul că funcționarea și legislația curentă s-au
îndepărtat de scopurile și filosofia inițială a Legii Asigurărilor , analizele efectuate
de autorul menționat indicând o diferență importantă între poli tica afirmată și
realitatea implementată. Legea asigurărilor de sănătate a intra t complet în vigoare
abia în 1999. Ea a suferit o serie de amendamente consecutive î n decursul anilor
care au trecut de la implementare (una dintre tradițiile române ști postrevoluționare,
căci s-a întâmplat în cazul a nenumărate legi), astfel că filos ofia ei inițială a fost
schimbată serios. Așa cum arată unele studii, noua lege a intro dus, încă de la
început, doar schimbări parțiale , prin reglementările ei.
Precaritatea resurselor financiare alocate sectorului sanitar, în perioada 1990–
2007, a continuat tendința investirii deficitare în sistemul de sănătate al ultimelor
decenii din România. Aceasta a generat menținerea dotării unită ților sanitare
publice cu aparatura medicală modernă și utilități performante la un nivel slab și
acordarea unor salarii mici personalului din sistem, comparativ cu statutul acestora.
Acest fapt s-a răsfrânt direct asupra calității serviciilor med icale de care a
beneficiat populația. Percepția p ersonalului medical asupra con dițiilor de muncă pe
care le oferă sistemul și asupra statutului său social, cumulat ă cu insatisfacția față
de salarizarea de nivel redus legitimează, în opinia personalul ui medical,
pretinderea unor extra-plăți pentru prestarea actului medical. Aceasta limitează
accesul la servicii al populației sărace, care percepe, la rând u l e i , d r e p t
necesară/încetățenită plata suplimentară.
Cheltuielile publice pentru sănătate ca procent din PIB au fost doar de 2,8%,
în 1997 și de 3,8%, în 2000. Che ltuielile au crescut la 4,2% di n PIB, în 2007 și sunt
estimate la 5,4% din PIB-ul pentru 2012, dar vor rămâne sub med ia din Uniunea
Europeană, de 9,4% (sursa: CNAS).
Sistemul asigurărilor de sănătate este un hibrid inovativ, pent ru că, în ciuda
trecerii la sistemul bazat pe asigurări, sistemul are în contin uare un puternic
caracter social, motiv pentru care largi pături ale populației sunt incluse în sistemul
de asigurări, fără contribuție financiară din partea persoanei sau a altui organism al
statului. De asemenea, serviciile de sănătate sunt acoperite de către asigurări pentru
soția casnică a unui bărbat care plătește asigurarea, pentru gr avide și pentru alte
categorii mai restrânse de beneficiari.
Pe de altă parte, asigurările sociale de sănătate au schimbat s istemul de
finanțare, dar au făcut modificări minore în ceea ce privește p achetul de servicii ce
sunt oferite asiguraților. Exceptând serviciile medicale de chi rurgie estetică și/sau
solicitarea unor condiții de spitalizare cu confort crescut, pr ecum și serviciile
medicale efectuate la cererea paci entului fără a avea o recoman dare medicală în
acest sens, accesul este, teoretic , permis la orice serviciu me dical recomandat.
Limitarea accesului numai la anumite servicii considerate esenț iale și care ar
conduce la un control al costur ilor a constituit o preocupare a tuturor țărilor ce

CRISTINA TOMESCU 9 108
utilizează sistemul de asigurări sociale de sănătate, până în p rezent nici un sistem
negăsind calea convenabilă să introducă această măsură. Din ace st punct de vedere
populația nu a resimțit o modificare importanta în noua lege.
Politica CNAS din România este însă populistă: se afirmă gratui tăți peste tot,
dar limitarea financiară a acestor gratuități cade în sarcina f urnizorilor de servicii
medicale (cabinete medicale, spitale, farmacii ș.a.). Perversiu nea nedefinirii
pachetului minim de servicii de sănătate este că CNAS impune li mite financiare:
prin plafon pentru medic pentru rețetele compensate; plafon pen tru numărul de
internări și externări; plafon pentru rețetele compensate; plaf on pentru numărul de
analize medicale (Păduraru , Radu, Perețianu, 2000).
Resursele financiare fiind limitate au fost găsite, prin urmare , alte căi de
limitare a numărului de servicii și, implicit, al costurilor: a ccesul la servicii de
specialitate, în general mai costisitoare, este permis numai cu recomandare de la
medicul de familie; investigațiile paraclinice și de laborator sunt permise numai în
raport cu diagnosticul și pot fi prescrise numai de anumiți med ici; prescripțiile de
medicamente compensate și gratuite sunt limitate ca număr de me dicamente și ca
suma prescrisă per prescripție (Vlădescu și Stănescu, 2004).
CONCLUZII
Inovația a fost implicată, în deceniile postbelice, în creștere a calității
serviciilor medicale, prin inovarea managementului serviciilor și filosofiei de
politică publică sanitară. Însăși apariția statului bunăstării a reprezentat o inovație
socială cu implicații profunde în oferirea de servicii sociale cetățenilor europeni,
incluzând și serviciile de sănătate publică. Cetățeanul are dre ptul, prin taxele pe
care le plătește, la anumite servicii, la un anumit standard, i ar statul devine garantul
acestui contract social.
Conceptul de „sănătate publică” a evoluat, în timp, la o aborda re mai largă,
care include elemente psihosocia le și de standard de viață, de luare în considerare a
stilului de viață, având la bază o nouă viziune asupra stării d e sănătate a populației.
Aceste noi filosofii de a privi problemele au generat moduri no i de inovare.
Au fost adoptate strategii comune de cooperare regională, între țări, cu sprijinul
unor organizații globale, precum Organizația Mondială a Sănătăț ii, sau regionale,
precum foruri ale Uniunii Europene, cu obiectivul de a găsi sol uții pentru
ameliorarea problemelor globale sau comunitare de sănătate și s tandard de viață.
Apariția în perioada postbelică a acestor instituții, precum Or ganizația Mondială a
sănătății, instituții care luptă pentru sănătatea comunităților globale a fost o
inovație socială cu impact larg.
Inovarea a fost implicată inclusiv în definirea tipurilor de si steme de sănătate,
care și-au dovedit, în timp, viabilitatea. Inovarea sistemului românesc s-a remarcat
prin combinarea între vechiul sistem, ante ’89, și elemente noi , care au inițiat
sisteme hibride, inovative, caracteristice țărilor din fostul b loc sovietic. Din păcate,

10 INOVAȚIA SOCIALĂ ÎN SERVICIILE DE SĂNĂTATE 109
sărăcirea populației (grupuri sociale care nu își permit costur i adiționale ale
serviciilor primare sau secundare, a ajunge până la prima unita te medicală, a plăti
medicamente, a plăti costurile adiționale ale școlarizării copi lului, nu își permit
rechizite, cărți, haine, cazare în afara localității atunci cân d este cazul) sau
infrastructura primară deficitară în mediul rural (absența școl ilor, a dispensarelor, a
personalului specializat), dar și neclarități și schimbări legi slative repetate în
ambele sisteme au creat forme de limitare a serviciilor de sănă tate în România și o
scădere, din acest punct de veder e, a incluziunii sociale.
BIBLIOGRAFIE
1. Mincă, D., Marcu, M., Sănătate publică și management sanitar , București, Editura
Universitară „Carol Davila”, 2004.
2. Păduraru, D., Radu, L. V., Perețianu, D., Definirea pachetului minim de servicii medicale și
Drepturile fundamentale ale pacienților , prezentat la Conferința Anuală a Asociației Române de
Sănătate Publică și M anagement Sanitar , Călimănești, 2000.
3. Preda, M. (coord), Aspecte privind dezvoltarea, populația și sănătatea reproduceri i la nivel
național și studii de caz , UNFPA, 2003.
4. Scambler, G., Health and social change. A critical theory , Buckingham, Open University
Press, 2002.
5. Stănculescu, M. (coord), Sărac lipit, caut altă viață! , București, Editu ra Nemira, 2004.
6. Vlădescu, C., Dragomireșteanu, A., Enăchescu, D., Politici de alocare a resurselor și de
planificare a personalului medic al în sistemele de sănătate. Ro mânia în context internațional ,
București, Editura CPSS, 2001.
7. Vlădescu, C. (coord.), Sănătate publică și management san itar. Sisteme de sănătate ,
București, Editura CPSS (Centrul pentru politici și servicii de sănătate), 2004a.
8. Vlădescu, C. (coord.), Sănătate publică și management sanitar , București, Editura Cartea
Universitară, 2004b.
9. Vlădescu, C., Stănescu, A., Asigurarea accesului nediscrimin atoriu la servicii de sănătate,
material (nepublicat) pentru raportul de cercetare cu tema Polarizarea accesului la serviciile de
sănătate și de educație ca sursă a sărăcirii în viitor , ICCV și Universitate a București, 2004.
10. Zarcovic, G., Enăchescu, D., Probleme privind politicile d e sănătate în țările Europei
centrale și de răsărit. Evoluția recentă și perspectivele siste mului de sănătate în România , București,
Editura Infomedica, 1998.
his article analyses the way soc ial innovation is implicated in
health services. Innovation was largely used in the postwar
era in increasing the quality of medical services by innovating
service management and adopting a new philosophy of sanitary po licies.
Welfare state itself has represe nted a social innovation, with profound
implications upon citizen’s social rights to health services. A dditionally, the
concept of public health evolved to a larger approach which inc ludes
psychosocial elements and th e concept of lifestyle.
Keywords : social innovation, health services, European public health
systems, public health concept, Romanian public health system. T

INOV AȚIA ÎN ÎNVĂȚĂMÂNT
GABRIELA NEAGU
rticolul de față își propune o analiză a principalelor aspecte ale
inovației în învățământ: dimensi uni, factori inhibatori, factor i
declanșatori, locuri și contexte în care se manifestă aceasta e tc.
Un loc aparte în structura articolului îl ocupă evaluarea situa ției inovației în
sistemul românesc de învățământ înainte și după 1990, cât anume înseamnă
reforma sistemului și cât inovaț ie, cum poate fi stimulată inov ația în sistemul
nostru de învățământ etc.
Cuvinte-cheie: inovație în învățământ, profil educațional european,
cultura școlară, reușită educațională.
CE ESTE INOVAȚIA SOCIALĂ ?
Inovația socială este unul dintre conceptele care rețin atenția specialiștilor din
diverse domenii, de mai bine de două decenii. Deși referințe pr ivind inovația
socială au fost identificate și în lucrări publicate la început ul secolului al XX-lea
(sunt indicate cu deosebire cele ale economistului Schumpeter), în literatura de
specialitate J. B Taylor este considerat primul cercetător care a utilizat conceptul de
inovație socială, definindu-l ca „un nou mod de a face lucruril e – new ways of
doing things – cu scopul explicit de a răspunde unei nevoi sociale” (Clouti er, 2003,
p.3). Definiția dată de Taylor este considerată una dintre cele mai frecvent utilizate,
însă literatura de specialitate vehiculează numeroase alte defi niții ale acestui
concept. În „Qu’est-ce que l’innovation sociale?” (2003), Julie Cloutier realizează
o sinteză a definițiilor inovației sociale și ajunge la concluz ia că acestea sunt direct
legate de un sector/ domeniu pa rticular de interes: inovație so cială înseamnă,
pentru unii specialiști, aderarea la noi valori sociale (Hender son, 1993, apud 2003),
pentru alții, schimbarea modului d e consum al populației de o m anieră care să-i
satisfacă mai bine nevoile (Ge rshuny, 1983, idem 2003), dar și gestionarea socială
în scopul creșterii eficienței și eficacității activității orga nizațiilor/ instituțiilor/
întreprinderilor (Warnotte, 1985, idem 2003) ori stabilirea de parteneriate public –
privat (Kanter, 1999, idem 2003) etc.
Inovația socială este, de asemenea, și domeniul de interes al u nor organisme
și organizații naționale și internaționale – OCDE, ONU, UE, CRI SIS – care și-au

Adresa de contact a autorului : Gabriela Neagu , Institutul de Cercetare a Calității Vieții,
Calea 13 Septembrie, nr. 13, sector 5, 050711, București, Român ia, e-mail: gabi.neagu@iccv.ro.
CALITATEA VIEȚII, XX , nr. 1–2, 2009, p. 110–121 A

2 INOVAȚIA ÎN ÎNVĂȚĂMÂNT 111
propus nu doar recunoașterea impor tanței inovației în dezvoltar ea socioeconomică,
politică, culturală a unei societăți, ci și dezvoltarea concept ului, prin lansarea de
noi puncte de vedere, noi perspective de abordare a acestuia. L a nivelul OCDE este
agreată definiția potrivit căreia „ inovația socială reprezintă ideile noi care
transformă politicile și practicile dezvoltării locale. Ele ar putea reprezenta noi
răspunsuri la nevoi de produse și servicii nesatisfăcute, sau m oduri mai bune de
îndeplinire a nevoilor existente; ele pot să se manifeste prin schimbări
incrementale ale practicilor sau pot aduce schimbări majore ale politicilor.
Inovația socială se referă la îmbunătățirea oportunităților eco nomice și a calității
vieții și se pot referi la bunăstarea socială, condițiile de mu ncă, forța de muncă sau
dezvoltarea comunitară. Ele pot avea loc la nivelul guvernării, la nivelul
companiilor sau în sectorul nonprofit (cunoscut și ca sectorul terțiar sau economia
socială) ” (Levesque, 2005, p. 36 apud Regimbald, 2006). Pentru Colectiv ul de
cercetare asupra inovației sociale în întreprinderi și sindicat e (CRISIS – un
organism național canadian) „ prin inovație socială înțelegem toate abordările noi,
practici sau intervenții, alături de toate produsele nou create , toate serviciile noi
pentru îmbunătățirea unei sit uații sau rezolvarea unei probleme sociale și care are
loc la nivelul instituțiilor, organizațiilor, comunităților” (Camil Bouchard, 1999).
Domeniile în care acționează inovația socială sunt foarte diver se: de la cele
tradiționale – sănătate, educație, administrație, economie etc. – la cele mai puțin
convenționale – loisir , gestionarea resurselor umane, amenajarea spațiului etc. În
materialul de față ne vom concen tra doar asupra analizei inovaț iei în învățământ.
INOVAȚIA ÎN ÎNVĂȚĂMÂNT
Opinia larg împărtășită de către specialiștii în educație și nu numai este cea
potrivit căreia despre inovație în învățământ se poate vorbi nu doar de la Pestalozzi,
Dewey și Montessori, Rousseau și Durkheim (Hassenforder, 1970), ci chiar cu
mult mai devreme. Fără a neglija sau minimaliza importanța inov ațiilor aduse
învățământului de marii pedagogi și sociologi ai secolelor trec ute, materialul de
față se va concentra doar asupra evoluției inovației în învățăm ântul contemporan –
din a doua jumătate a secolu lui XX și până în prezent.
La începutul anilor ’60, la nivel OCDE ia naștere un Centru pen tru cercetare și
inovare în învățământ (CERI) al cărui obiectiv este acela de a promova inovarea în
acest domeniu. Momentul apariție i acestui centru nu este întâmp lător, dacă avem în
vedere faptul că, anii ’60–’70 sunt ani de referință în istoria sistemelor de învățământ.
După o perioadă de dezvoltare e xplozivă – după sfârșitul celui de-al Doilea
Război Mondial și până la mijlocu l anilor ’60 –, sistemele de î nvățământ din
majoritatea țărilor sunt confruntate cu două probleme majore: i negalitățile de șanse
de acces la educație și diminuare a semnificativă a suportului f inanciar de la
bugetele de stat. Devenise evide nt faptul că doar dezvoltarea d in punct de vedere
cantitativ a sistemului de învățământ (creșterea numărului de i nstituții de

GABRIELA NEAGU 3 112
învățământ, a elevilor și personalului didactic etc.) este insu ficientă. Dezvoltarea
cantitativă trebuia continuată, însă însoțită și de o dimensiun e calitativă, inovativă.
Inovația în învățământ s-a manifestat încă de la început atât c a un răspuns la
nevoile, problemele cu care se confrunta învățământul – restricții financiare,
inegalități de șanse în fața edu cației, devalorizarea diplomelo r școlare etc – cât și ca
răspuns la aspirațiile, idealurile populației . Cu toate neajunsurile sale educația
rămâne mijlocul privilegiat prin care indivizii pot accede din punct de vedere
socioprofesional. Din acest moment, Centrului pentru cercetare și inovare în
învățământ (CERI) i se vor adăuga noi instituții, organisme, ac țiuni de promovare a
inovației în învățământ.
Definiții ale inovației în învățământ
Ca în multe alte domenii sau sectoare în care se manifestă inov ația, și la
nivelul sistemului de învățământ accepțiunile sub care circulă aceasta sunt
numeroase. Definiția considerată punctul de referință pentru to ți cei care analizează
tema inovației în învățământ este cea a lui Huberman, publicată în 1973 – „o
inovație este o ameliorare măsurabilă, deliberată, durabilă și puțin probabil să se
producă frecvent” (Huberman, 1973:7, apud Rapport annuel…, 2005 ). Același
Huberman diferențiază între inovații care introduc schimbări te hnice (TIC), inovații
de natură conceptuală (noi cursuri, noi programe educaționale, metode de
învățământ) și inovații care introduc schimbări în relațiile in terpersonale
(Huberman, 1973, apud Béchard, 2001). Pentru alți autori, inova ția în învățământ
este o activitate deliberată, care urmărește introducerea unei noutăți într-un context
dat și este pedagogică pentru că își propune ameliorarea substa nțială a pregătirii
elevilor/ studenților printr-o situație de interacțiune și inte ractivitate (Béchard și
Pelletier, apud Béchard, 2001).
Mult mai recent, Consiliul Cercetării Sociale și a Activității asupra Inovației
Tehnologice și Sociale din Canada propune, în scopul stabilirii unei definiții mai
eficiente a inovației în învățământ, luarea în calcul a trei di mensiuni: dimensiunea
curriculară – inovația la nivel de programe școlare, dimensiunea pedagogică –
inovația la nivelul procesului de învățământ și dimensiunea organizațională –
inovația la nivel de structură, roluri și funcții îndeplinite d e persoanele implicate în
învățământ (idem 2005). Pornind de la aceste dimensiuni, inovaț ia în învățământ
este definită ca un „proces deliberat de transformare a practic ilor prin introducerea
unei noutăți curriculare, pedagogice sau organizaționale, care face obiectul unei
diseminări și care vizează ameliorarea durabilă a reușitei educ ative a elevilor și
studenților (idem, 2005).
Analiza acestor definiții ne perm ite identificarea principalelo r caracteristici
ale inovației în învățământ:
– inovația propune o ameliorare care poate fi măsurată (creșterea nivelului de
educație al populației, a ratei de participare școlară, a rezul tatelor, performanțelor
educaționale obținute de elevi la diferite examene, teste națio nale sau/și internaționale
etc.);

4 INOVAȚIA ÎN ÎNVĂȚĂMÂNT 113
– inovația trebuie să fie durabilă (descentralizarea învățământului);
– inovația trebuie să fie o acțiune deliberată, care să contrib uie la reușita
școlară a unui număr cât mai mare de indivizi (prelungirea duratei obligatorii de
școlarizare, care reușește să mențină în sistem și populația șc olară expusă riscului
abandonului școlar, programe edu caționale de incluziune în sist emul de învățământ
a persoanelor cu dizabilități, a c elor defavorizați din punct d e vedere
socioeconomic și familial, a adulților etc.).
Factori declanșatori/ inhibato ri ai inovației în învățământ
În linii generale se consideră că inovația apare ca urmare a un ei crize (așa
cum am amintit deja, criza financiară care a afectat și sistemu l de învățământ a
creat condițiile pentru apariție inovației în acest sistem), în să pentru a evolua, a se
dezvolta, a ajunge la rezultate durabile inovația este condițio nată de existența și
acțiunea unor factori , de preferat favorabili inovației.
În L’enseignement superieur et les innovations pedagogiques: une r écension
des écrits , Jean-Pierre Bèchard (Bèchard, 2001) analizează tema inovației la nivelul
învățământului superior. Autorul propune o schemă elaborată și complexă a
factorilor care influențează i novația, subliniind că aceștia po t fi în egală măsură atât
favorabili declanșării și evoluției inovației cât și inhibatori pentru procesul de
inovație. Totul depinde de contextul în care acționează aceștia , de capacitatea de
gestionare și implicare a institu ției, cadrelor didactice etc.
Factori declanșatori, factori in hibatori ai inovației în învăță mânt (Bèchard, 2001)
1. Factori care acționează la nivelul mediului:
▪ schimbare în general – reeditarea conținuturilor universități i într-o societate aflată în proces de
transformare tehnologică ș i pedagogică emergentă;
▪ actorii schimbării – organizații profesionale, private, publi ce, civile etc., care urmăresc
schimbarea conținutul ui învățământului;
▪ strategiile schimbăr ii – strategii legisl ative, de cooperare, colaborare, competiție.
2. Factori care acționează la nivelul instituției:
▪ percepția actorilor schimbării – dominate de percepții negati ve asupra resurselor financiare
alocate învățământului superio r și necesitatea schimbării progr amelor de învățământ;
▪ formularea strategiilor – analiza puterii și slăbiciunii inst ituțiilor de învățământ în ceea ce
privește identificarea soluțiilor, ocaziilor, pistelor de ating ere a obiectivelor pe care și le-au
propus;
▪ implementarea – transpunerea practică a soluțiilor, strategii lor identificate.
3. Factorii care acționează la nivel de departament:
▪ climatul de muncă – climat de colaborare între cadrele didact ice sau de necolaborare;
▪ rolul șefului de departament – șeful de departament poate ini ția, incita la colaborare, cooperare
sau poate avea o atitudine indiferentă;
▪ activitățile profeso rilor – asumarea risc ului, tehnici inovat ive de predare/ învă țare/ evaluare etc.
4. Factori care acționează la ni vel de clasă (profesori și elev i/ studenți):
▪ atitudine favorabilă schimbării sau rezistență la schimbare, la nivelul colectivului didactic;
▪ motivație și satisfacție în muncă sau dezinteres; ▪ cultură organizațională școlară.

GABRIELA NEAGU 5 114
Schema, deși construită pentru a explica inovația de la nivelul învățământului
superior, poate fi extinsă la nivelul întregului sistem. Astfel , pentru a putea fi
modificat la nivelul învățământului superior, conținutul învăță mântului trebuie
modificat la nivelul întregului sistem, printre caracteristicil e sale numărându-se și
continuitatea și succesiunea logică a cunoștințelor transmise. Procesul de
descentralizare a învățământului la toate nivelurile sale permi te implicarea în
activitatea educațională și a altor autorități decât cele școla re, creând condițiile
stabilirii unor parteneriate favor abile educației și reușitei e levilor/ studenților. Criza
financiară afectează nu numai toate nivelurile învățământului, ci toate sistemele de
învățământ din lume, fapt perceput ca atare de către întreaga s ocietate: autorități
centrale și locale, părinți, personal didactic, elevi etc. Inov ațiile necesită și suport
financiar, însă nerealizarea lor se datorează, cel mai adesea, mai puțin restricțiilor
financiare și mai mult climatului educațional, atunci când aces ta se caracterizează
prin lipsa cooperării, colaborării dintre cadrele didactice, di ntre acestea și elevi sau
familiile lor etc. Se presupune că în orice instituție de învăț ământ există măcar un
cadru didactic inovator, însă în lipsa unei culturi organizațio nale, a unei culturi a
școlii, care să asigure suport pentru ca ideile sale să devină inovații, acestea nu vor
fi transpuse în fapte.
Locuri în care se produce inovația în învățământ
Inovația acționează în învățământ la nivelul tuturor componente lor sale:
structură și organizare, conținut ul învățământului, mediul educ ațional. Evoluția
inovației, rezultatele la care se ajunge depind și de caracteri sticile socioeconomice
ale societății și de particularitățile sistemului de învățământ .
• Inovația la nivel de structură și organizare a învățământului.
Analiza procesului de inovare în învățământ este direct legată de structura și
organizarea acestuia: învățământ centralizat sau învățământ des centralizat.
Descentralizarea învățământului înseamnă, în linii generale, tr ansferul total sau
parțial al unor responsabilități (finanțare, recrutare, salariz are personal, curriculum
etc.) de la nivel central la nivel local, sau chiar la nivel de instituție de învățământ.
Primul efect asupra învățământului, din perspectiva temei pe ca re o analizăm aici,
este acela că, pentru a fi posibil un astfel de transfer, a fos t necesară modificarea
legislației învățământului, ceea ce în opinia unora reprezintă, în sine, un mod de
inovare (Conger, 1984, idem 2003).
De asemenea, se apreciază că procesul de inovare are mai multe șanse de
reușită într-un sistem descentra lizat decât într-unul centraliz at și datorită faptului că
descentralizarea permite, prin transferul de responsabilități, implicarea directă a
unei diversități de actori în procesul educațional (ONG, asocia ții ale părinților,
reprezentanți ai mediului economic etc.), schimbarea modului de lucru, participarea
directă în procesul decizional etc. Pentru a fi posibilă inovaț ia solicită un număr
mare și divers de actori, pent ru că procesul de inovare presupu ne achiziționarea de
noi cunoștințe, noi puncte de vedere, perspective diferite asup ra aceluiași aspect,

6 INOVAȚIA ÎN ÎNVĂȚĂMÂNT 115
negociere, conciliere etc. În p rocesul de inovare actorii „vor fi prezenți, după caz,
în definirea problemei sau situației de ameliorat, în elaborare a noilor cunoștințe sau
noilor elemente, în identificarea de strategii proprii favoriză rii schimbării dorite”
(Bouchard et al, 1997:3 idem 2003). În momentul în care indiviz ii trăiesc
experiențe diferite față de cele cunoscute deja, când aceste ex periențe sunt pozitive,
spiritul de inițiativă, creativitatea, gustul pentru reușită se dezvoltă și favorizează
inovația, indiferent de domeniul de activitate. Organizarea înv ățământului la
distanță, a învățământului privat la toate nivelurile, desfășur area unor programe
educaționale specifice (adresate populației defavorizate din pu nct de vedere
socioeconomic, minorităților, persoanelor cu dizabilități etc.) au fost posibile odată
cu descentralizarea sistemelor de învățământ.
• Inovația la nivel de conținut al învățământului.
Inovațiile la nivelul conținutului învățământului urmează celor de la nivel de
structură și organizare a sistemului, pentru că, fie și dacă ne referim doar la
prelungirea duratei obligatorii de școlarizare, constatăm că ac easta presupune o
nouă ordonare, succesiune a cunoștințelor, priceperilor, deprin derilor ce trebuie
transmise și formate la elevi. Inovația la nivelul conținutului învățământului este
însă necesară și din alte motive: pe de o parte, totalitatea cu noștințelor,
informațiilor acumulate la nivelul societății este imposibil de cuprins și transmis
prin conținutul învățământului, oricât de mult s-ar prelungi pe rioada de școlarizare,
iar pe de altă parte, cunoștințe le, informațiile au devenit nu doar foarte numeroase,
ci chiar, în unele cazuri, perisabile, astfel că între momentul debutului școlarizării
și finalizarea acesteia ceea ce și-a însușit individul poate să nu mai corespundă
exigențelor societății și economiei.
Susținătorii inovării conținutului învățământului au propus o s elecție a
cunoștințelor, informațiilor ce urmează a fi transmise elevilor , dar mai cu seamă
formarea la aceștia a unor deprinderi, priceperi, abilități de a învăța continuu, pe tot
parcursul vieții, pentru a evita mai ales excluderea de pe piaț a forței de muncă.
Descentralizarea sistemului de învățământ a permis introducerea disciplinelor
opționale, a curricumului la decizia școlii, demers prin care o ferta educațională este
adaptată nu numai nevoilor individului, ci și comunității. Preo cupările privind
inovarea conținutului învățământului s-au manifestat încă din a nii ’70, odată cu
dezvoltarea accelerată a științei și tehnologiei și introducere a TIC în învățământ.
Cinematograful educativ, presa școlară, învățământul programat, învățământul
asistat de un ordinator sunt doar câteva dintre aspectele pe ca re inovatorii
sistemului de învățământ le-au luat în considerație în schimbar ea conținutului
învățământului. Astăzi, influența internetului asupra conținutu lui învățământului
reprezintă preocuparea majoră a oamenilor școlii și nu numai. T inerii petrec din ce
în ce mai mult timp în fața calculatorului și a televizorului d ecât în școală, iar acest
lucru trebuie utilizat în favoarea educării populației: organiz area unor cursuri/ ore
prin intermediul televiziunii, internetului, utilizarea acestui a ca metodă didactică.
Inovația în învățământ poate ac ționa și ca mod de rezolvare a u nor probleme la care

GABRIELA NEAGU 7 116
sunt expuși tinerii de azi: dezvoltarea științei și tehnologiei are atât pentru individ
cât și pentru societate în ansamblu avantaje considerabile, îns ă și riscuri majore,
precum izolarea indivizilor, dezvoltarea unor relații de comuni care artificiale.
Introducerea TIC în procesul de î nvățare poate atenua parțial a ceste probleme.
Un alt element supus inovării îl reprezintă tipul de competențe ce urmează a
fi formate la indivizi într-o societate în care frontierele în fața circulației
persoanelor, lucrătorilor nu mai există. Într-o societate bazat ă pe cunoaștere,
sistemele de învățământ au obligația de a-și proteja cetățenii, oferindu-le pregătirea
școlară și profesională de care au nevoie.
În acest sens, OCDE a lansat un subprogram (Miclea et al, 2005: 53) –
DeSeCo (Definition and Selection of Competences ) prin care definește
competențele necesare a fi formate la indivizi prin procesul de învățământ care să-l
sprijine în a face față exigențelor societății cunoașterii: man ifestarea autonomiei,
afirmarea/ apărarea drepturilor, intereselor, responsabilitățil or, limitelor și nevoilor
personale, dezvoltarea și managementul unor proiecte personale, abilitatea de a
acționa într-un context mai larg, folosirea interactivă a instr umentelor intelectuale,
folosirea limbii, a simbolurilor și a textului în mod interacti v, folosirea interactivă a
cunoștințelor și informațiilor, funcționarea în grupuri eteroge ne din punct de vedere
social, relaționarea adecvată cu ceilalți, cooperarea, gestiona rea și rezolvarea
conflictelor. În aceeași direcție acționează și UE care, prin o rganismele sale,
urmărește transpunerea în practi că a strategiei de la Lisabona. Comisia Europeană a
lansat un document privind profilul de formare european , structurat pe opt domenii
de competență (idem, 2005:54): comunicare în limba maternă, com unicare în limbi
moderne, competențe matematice, în științe și tehnologii, compe tențe digitale,
competențe metacognitive (a învăța să înveți), competențe inter personale,
interculturale, sociale și civice, competențe antreprenoriale, sensibilizarea și
exprimarea culturală. O altă i nstituție preocupată de problemat ica inovării
conținutului învățământului este UNESCO, în cadrul căruia funcț ionează Biroul
Internațional pentru Educație ( BIE). Acesta din urmă a propus r eproiectarea și
înnoirea conținuturilor învățământului, din perspectiva a patru „piloni” (idem,
2005: 104 ): a învăța să știi, a învăța să faci, a învăța să fii, a învăța s ă trăiești
împreună .
Pentru ca inovațiile la nivel de conținut și cele de la nivel d e structură și
organizare a învățământului să poată fi transpuse în practică ș i să conducă la
rezultate durabile este nevoie de susținere din partea cadrelor didactice. Un aspect
adesea subliniat în lucrările pe tema inovației în învățământ e ste acela că mai mult
decât structura și organizarea învățământului sau conținutul ac estuia, ceea ce
trebuie inovat sunt mentalit ățile cadrelor didactice.
• Inovații la nivelul mediului educațional.
Mediul educațional este format cu precădere din personalul dida ctic și din
elevi/ sudenți și este definit prin relațiile care se stabilesc între cadrele didactice,
între acestea și elevi/ studenți și familiile lor etc. Pentru a ajunge la rezultate

8 INOVAȚIA ÎN ÎNVĂȚĂMÂNT 117
durabile, orice inovație are nevoi e de un mediu educațional fav orabil, adică de
relații de cooperare, colaborare, încredere și ajutor reciproc între cei care formează
mediul educațional. Într-un material în care abordează tema ino vației la nivelul
învățării limbilor moderne, Michel Boiron (1999: p. 2) afirmă c ă „inovația se
construiește pe o aparentă cont radicție: ea pune în discuție, d eranjează, aduce
schimbări, dar, în același timp, se înscrie în respectul și voi nța instituției în care se
produce”. Altfel spus, inovația este cea care aduce noutate, ia r continuitatea este
reprezentată de mediul, cultura organizațională. Studiile asupr a inovației în
învățământ pun accent deosebit pe rolul personalului didactic î n procesul de
inovație, pe caracteristicile, comportamentele pe care trebuie să le aibă acesta.
Caracteristici ale cadru lui didactic inovator
Mokhtar Kadouri
(1998, apud, Boiron) Falchikov (1993,
apud Bechard,
2001) Hannan, English și
Silver (1999, apud
2001) Johnston (1996a, apud
2001)
Pune în discuție
„pedagogia tradițională”. Cadre didactice
centrate pe elevi.Cadre didactice tinere
aflate la început de
carieră. Au o idee clară despre rolul
lor ca profesori și voința de
a controla mediul în sensul
pe care-l doresc.
Are o altă reprezentare
asupra elevilor – din
receptor al cunoștințelor
elevul devine partener de
dialog. Cadre didactice
cu experiență. Cadrele didactice care
ameliorează situația
pedagogică existentă. Accent pe învățarea
elevilor/sudenților.
Își dorește și acționează
în sensul schimbării
imaginii asupra elevilor
printre colegii lui. Experții în tehnologia
comunicației și
informației. Bucuria de a preda și
percepția cadrelor didactice
că mediul de lucru are
influență asupra modului
lor de a preda.
Se implică afectiv și
personal în procesul de
inovație. Cadre didactice
nerăbdătoare
(impatients ) să inoveze.
Deși este vorba despre perspective de abordare diferite, observ ăm că
principalele caracteristici ale unui cadru didactic inovator, i dentificate de către toți
autorii citați, sunt cooperarea, colaborarea, încrederea în cei lalți, dorința și voința
de a inova. Aceasta dovedește că inovația în învățământ ține pr ea puțin, sau deloc
de vechimea în activitate a cadrelor didactice sau de disciplin a predată, de nivelul
de învățământ la care predau etc. Însă, deși se vorbește foarte mult despre mediul
educațional și despre cum poate acesta influența inovarea, spec ialiștii recunosc
faptul că se cunosc prea puține despre acesta. Ceea ce s-a reuș it, până în momentul
de față, este identificarea unor tipuri de relații care se stab ilesc între cadrele
didactice și modul în care acesta pot conduce sau nu la formare a unei culturi
școlare. Astfel, studiind relațiile de muncă între cadrele dida ctice pe continuumul
autonomie în muncă – interdependență, Little (1989, apud Perron și Lessard, 1993)
a identificat patru tipuri de relații:

GABRIELA NEAGU 9 118
RELAȚII EFECTE ASUPRA INOVAȚIEI
• împărtășirea de informații și
căutarea de idei (storrytelling and
scaning for ideas)
• a se ajuta și a-și oferi suport (aid
and assistance)
• împărțirea sarcinilor (mutual sharing) • relații de colegialitate distante (work ties of
collegiality)
• susceptibile de a deveni surse de conflict între
cadrele didactice
• nu au consecințe durabile asupra reușitei școlare
a elevilor și asupra mediului educațional

• munci în legătură continuă (joint
work)
• responsabilitate comună asupra activității
didactice
• concepție colectivă asupra autonomiei profesionale
• suport din partea școlii pentru inițiativele și
leadership-ul cadrelor didactice în materie de
practică profesională
• afiliere și solidaritate de grup profesională
Potrivit schemei lui Little, primele trei tipuri de relații nu sunt în măsură să
conducă la formarea unei culturi școlare reale, a unei culturi organizaționale care să
favorizeze apariția inovației în învățământ. Dezvoltarea unei c ulturi școlare care să
fie și o cultură a inovației apare ca o soluție optimă pentru ș coală, în general și
personalul didactic, în special, pentru a face față exigențelor tot mai mari din partea
societății și economiei, schimbărilor accelerate în domeniul șt iinței și tehnologiei.
Tipurile diferite de relații care se stabilesc între cadrele di dactice conduc la culturi
școlare, organizaționale diverse. Hargeaves (1990, idem 1993) i dentifică patru mari
tipuri de culturi școlare: indivi dualism fragmentat, balcanizar e, „colegialitate
constrânsă” și colaborarea ca m od de lucru cotidian. Doar cel d in urmă tip de cultură
școlară este considerat de cătr e autor ca fiind favorabil inova ției în învățământ.
Formarea unei culturi școlare favorabile inovației are la bază și motivația
profesională a cadrelor didactice. Motivația și satisfacția în muncă a cadrelor
didactice reprezintă una dintre temele de interes pentru cercet ători, pentru că s-a
constatat că reușita educațională a elevilor/ studenților depin de, într-o foarte mare
măsură, de tipul de motivație al cadrelor didactice, de gradul de satisfacție
profesională. Numeroase cercetări au demonstrat că atunci când cadrele didactice
prezintă un nivel înalt de motivație profesională de natură int rinsecă (adică sunt
motivați mai degrabă de realizările, rezultatele activității di dactice, decât de
beneficii exterioare muncii lor, precum salariul, prestigiul so cial) investesc mai
mult în activitatea lor, dau dov adă de mai multă creativitate ș i eficiență în
rezolvarea problemelor (Deci, Ryan, 1987; Boggiano, Flink, Shie lds, Seelbach și
Barrett, 1993 apud Galand și Gillet, 2004).
INOVAȚIA ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL ROMÂNESC
Raportându-ne la situația interna țională, se poate afirma că in ovația la nivelul
sistemului de învățământ din România este extrem de limitată ca intensitate, arie de

10 INOVAȚIA ÎN ÎNVĂȚĂMÂNT 119
acoperire, rezultate obținute etc. Unul dintre principalele obs tacole în calea
declanșării, dezvoltării inovației îl constituie regimul politi c totalitar, care a
controlat inclusiv sistemul de î nvățământ. În timp ce sistemele de învățământ din
lumea occidentală găseau în inovație răspunsul, soluția la prob lemele cu care se
confruntau și aplicau aceste i novații (descentralizarea, parten eriatele, alte autorități
decât cele educaționale, dezvoltarea învățământului privat la t oate nivelurile etc.),
sistemul românesc de învățământ devenea tot mai izolat, puterni c controlat politic,
cu un grad mare de centralism etc. Ori, așa cum afirma J. Hasse nforder, „nu
centralismul constituie un obstacol în calea inovării, ci spiri tul autoritar care-l
însoțește” (idem, 1976).
Într-un sistem de învățământ controlat politic, lipsit de resur se financiare,
comunicarea între cadrele didactice era limitat, cooperarea imp usă de la nivel
central, familia sau alte organis me externe școlii erau excluse din procesul de
învățământ, astfel că mediul educațional nu era unul favorabil inovației. Cadre
didactice inovatoare au existat ș i în perioada comunistă, însă activitatea lor era
limitată la nivelul clasei de elevi sau a unui grup restrâns de copii. Conținutul
învățământului promova egalitari smul, omogenizarea intelectuală și culturală, iar
structura și organizarea sistemului răspundeau obiectivelor une i economii
centralizate.
Anumite măsuri luate la nivelul sistemului de învățământ din Ro mânia, în
perioada comunistă, au avut, ini țial, caracter inovator – prelu ngirea duratei obligatorii
de școlarizare până la 12 ani, stabilirea unei legături strânse între școală și producție.
Aceste măsuri și-au pierdut însă din caracterul inovator, pe de o parte pentru că au
fost impuse și condiționate politic, iar pe de altă parte pentr u că nu au avut ca
principal obiectiv unul de natură educațională – creșterea sau ameliorarea
performanțelor școlare, a competențele, deprinderile, abilități le, creativității
indivizilor –, ci unul de natură politică – sistemul de învățăm ânt trebuia să contribuie
la formarea „omului nou” devotat și supus sistemului. Alte cauz e ale deficitului de
inovare în învățământul nostru er au lipsa resurselor financiare și accesul limitat la
dezvoltarea științei și tehnologiei (puține instituții de învăț ământ beneficiau de
dotarea cu echipamente tehnice performante care să ajute desfăș urarea procesului
educațional – computere, laboratoare fonice, televiziune școlar ă etc.).
Începând cu anii ’90, sistemul de învățământ din România devine unul dintre
sistemele în care s-au operat cele mai multe schimbări, la nive lul tuturor
componentelor sale. Cuvântul de ordine la nivelul sistemului de învățământ este
refoma.
Inovația urmărește identificarea de soluții, oportunități, stra tegii, prin care
idealul educațional să fie atins. Reforma învățământului române sc vizează
asigurarea unui tratament egal în fața educației tuturor indivi zilor, indiferent de
particularitățile psihofizice, intelectuale, sociofamiliale, ec onomice, etnice,
religioase sau de altă natură. Tratarea egală a indivizilor poa te genera, uneori,
inegalități în fața educației – indivizii aparținând minorități lor naționale se pot
confrunta cu dificultăți în înțelegerea conținutului manualelor , cei care prezintă

GABRIELA NEAGU 11 120
diferite forme de handicap au nevoie de suport tehnic sau intel ectual, indivizii care
au părăsit prematur sistemul pot decide la un moment dat să rev ină în sistem pentru
sa-și continua școlarizarea etc. La aceste probleme inovația po ate identifica soluții
la nivel de conținut, organizare, finanțare etc.
De asemenea, diferența dintre reformă și inovație în învățământ este dată și
de faptul că, în timp ce prima este impusă de la nivel central – de sus în jos – și are
de la început un grad mare de g eneralitate, cea de-a doua, inov area, poate pleca de
la nivelul unei instituții de învă țământ, de la nivelul unui co lectiv didactic,
cercetători, grup de parteneri î n problematica educației – de j os în sus – și abia
după ce-și dovedește eficiența este preluată la un nivel mai la rg.
Inovația reprezintă un proces de învățare, de achiziționare de noi cunoștințe,
de noi moduri de a lucra, fapt pe care personalul didactic, ele vii și părinții acestora,
alte autorități în experimentează deja. Descentralizarea sistem ului românesc de
învățământ, chiar dacă într-o formă limitată, favorizează acest proces de învățare –
cadrele didactice învață, în primul rând, să colaboreze, să coo pereze între ele, cu
autoritățile locale, cu familia în scopul creșterii șanselor de reușită școlară a
elevilor/ studenților lor. La nivel de structură și organizare au apărut modificări
esențiale: învățământul privat la toate nivelurile sale, profil uri, specializări noi,
specifice economiei de piață (edu cația antreprenorială, managem entul), învățământ
în limbile minorităților naționale , învățarea pe tot parcursul vieții etc. Un alt aspect
important îl constituie legislația învățământului, care a fost adaptată și completată
în acord cu realitățile și exig ențele societății cunoașterii.
Procesul de reformă este unul dificil, de lungă durată și numer oase studii și
cercetări au subliniat faptul că la nivelul societății noastre se manifestă deja o
anume oboseală, un „stres al reformei”. Aceleași studii evidenț iază faptul că
relațiile dintre cadrele didactice, dintre acestea și elevi s-a u îmbunătățit,
comunicarea și cooperarea fiind cele care i-au ajutat să facă f ață procesului de
reformă.
Stimularea inovației în învățământul românesc
Inovația în învățământ poate și trebuie să fie susținută și sti mulată, atât prin
măsuri care să acționeze din interiorul sistemului, cât și din afara lui. În al doilea
caz, finanțarea corespunzătoare a învățământului este una dintr e măsurile cele mai
importante, pentru că inovația so licită un suport financiar. În interiorul sistemului
se poate acționa prin continuarea procesului de descentralizare , prin transferul
autorității depline către instituțiile școlare, astfel încât pe rsonalul didactic, elevi,
studenți, familiile acestora să poată fi implicați în mod real în procesul de
învățământ. Sistemul de învățământ românesc trebuie să se conce ntreze într-o mai
mare măsură asupra dezvoltării unor programe educaționale speci fice pentru
diferite categorii de populație, de la persoane cu dizabilități , la minorități etnice,
indivizi superior dotați, până la posibilitatea includerii în s istemul de învățământ a
tuturor celor care doresc să-și perfecționeze, să-și completeze pregătirea școlară.

12 INOVAȚIA ÎN ÎNVĂȚĂMÂNT 121
Un alt mod de stimulare a inovației constă în recompensarea mun cii în echipă. În
prezent, la nivelul sistemului de învățământ din România person alul didactic, dar și
elevii/ studenții sunt evaluați, recompensați în funcție de act ivitatea individuală.
Munca în echipă, implicarea în d iverse programe, proiecte educa ționale nu este
recompensată în vreun fel și, deci, nu este atrăgătoare pentru indivizi. În aceste
condiții nici motivația profesională și nici satisfacția în mun că nu sunt mari, fapt
care împiedică formarea unei culturi școlare favorabile inovați ei.
Învățământul românesc se caracterizează prin forme incipiente a le inovației,
dar care, printr-o intervenție susținută atât din interiorul si stemului cât și din afara
acestuia, are șanse să devină o constantă a sistemului.
BIBLIOGRAFIE
1. Boiron, M., L’innovation en question (s), www.leplaisirdapprendre.com/docs/
innovation_en_questions.pdf.
2. Béchard, J. P., L’enseignement superieur et l es innovations pedagogiques: une r écension
des écrits , „Revue des sciences de l’éduc ation”, Vol. XXVII, nr. 2, 2001, www.persee.com.
3. Cloutier, J., Qu’est-ce que l’innovation sociale?, www.crises.uqam.ca/cahiers/ET0314.pdf.
4. Galand, B., Gillet, M. P., Le rôle du comportament de la direction dans l’enseignement
professionnel des enseignants , „Cahier de recherche d u GIREF”, www.persee.com.
5. Miclea, M., Vlăsceanu, L, Potolea,. D., Petrescu. P. (coord. ), Nevoi și priorități de
schimbare educațională în Români a – fundament al dezvoltării și modernizării învățământului
preuniversitar , 2006, www.edu.ro/inde x.php/genericdocs/8246.
6. Perron, M., Lessard, C., La professionalisation de l’ensei gnement et de la formation des
enseignants: tout a-t-il été dit? , „Revue des sciences de l’édu cation”, Vol. XIX, nr. 1, 1993,
www.persee.com.
7. Hassenforder, J., Inovația în învățământ , București, Editu ra Didactică și P edagogică, 1976.
8. Règimbald, A., Innovation soci ale: définitons et caractérist iques, în Innovations sociales en
Qutaouais. Rapport de recherche , www.uqo.ca/observer/Organisati onCommunautaire/DevSocial/
Innovation.pdf.
9. *** Raport annuel sur l’état et les besoins de l’éducation, 2004–20 05. Le dialogue entre la
recherche et la prattique en éducation: une clée pour la réussi te, www.cse.gouv.qc.ca/fichiers/
documents/publications /CEBE/50-0182-01.pdf.
his article proposes an analysis of the main aspects of the soc ial
innovation in education: dimensions, factors that inhibit or
factors that release the innovation in education, places and
contexts where the innovation manifests itself etc. An importan t place in the
article is dedicated to the evaluation of innovation in the Rom anian educational
system before and after 1990, to the implications of the reform of the system, to
methods of stimulating the innovation in our educational system etc.
Keywords : innovation in education, European educational profile,
school culture, educational success. T

ACCESUL LA EDUCAȚIA CONTINUĂ,
FACTOR GENERATOR DE INOV AȚIE SOCIALĂ
LAURA GABRIELA STOICA
cest articol analizează domeniul educației din perspectiva
inovației sociale, cu accent pe politicile de educație continuă ,
ca exemplu de politică inovativă. Inovația socială este, astfel ,
abordată la nivelul politicilor publice, fiind prezentat rolul generator de
inovație socială al politicilor de acces la educația permanent ă. Obiectivele
politicilor educaționale, indicato rii de performanță, precum și investiția în
educația continuă susțin afirmarea educației ca factor facilita tor al inovației,
la nivelul Uniunii Europene și ca factor blocant, la nivelul ță rii noastre. Pe
parcursul articolului de față prezint situația acestui domeniu atât la nivelul
Uniunii Europene cât și al României, evidențiind factorii expli cativi ai
situației existente în aceste contexte sociale.
Cuvinte-cheie : factori generatori de i novație, educație continuă,
societate bazată pe cunoaștere, politici de susținere a inovați ei, dezvoltare
socială.
Inovația socială se referă la strategii, concepte, idei și instituții concepute
pentru a răspunde nevoilor sociale de orice tip – de la condiți i de muncă și educație
la dezvoltare comunitară și sănătate publică. Inovația socială reprezintă modul în
care autoritățile locale, guvernele, dar și companiile/ mediul de afaceri răspund
provocărilor societății și problemelor sociale – polarizarea accesului la educație ,
dezvoltarea urbană, problemele de trafic, dar și îmbătrânirea populației, bolile
cronice și șomajul – prin dezvoltarea unor abordări noi și mai eficiente, în
contextul existenței unor nevoi sociale nesatisfăcute1.
Inovația socială se identifică, în principal, cu nivelul politi cilor publice ca
termen generic, iar articolul de față va analiza inovația de la acest nivel. Inovațiile
instituționale, organizaționale, sunt procese interne și autono me implementate de
un grup, o comunitate sau o socie tate pentru a realiza o reform ă/ schimbare
instituțională. Ele reprezintă noi tipuri de parteneriate imple mentate între grupuri/
comunități și actori/ stakeholders care activează în domeniul instituțional,
economic sau social destinat î mbunătățirii condițiilor de viață2.

Adresa de contact a autorului : Laura Stoica , Institutul de Cercetare a Calității Vieții, Calea
13 Septembrie, nr. 13, sector 5 , 050711, București, România, e- mail: laura.stoica76@gmail.com;
laurab@iccv.ro.
1 British Council Corporate – Di scover Social Innovation, http://dsi.britishcouncil.org
2 FIDAFRIQUE, http://www.fidafr ique.net/article1528.html
CALITATEA VIEȚII, XX , nr. 1–2, 2009, p. 122–129 A

2 ACCESUL LA EDUCAȚIA CONTINUĂ 123
Altfel spus, inovația socială est e procesul care oferă soluții la problemele
sociale, într-o manieră nouă. Pentru a fi inovative, o idee, un produs sau o politică/
strategie trebuie să fie:
1. nou(ă) în contextul în care se aplică – Noutatea se poate referi la
contextul geografic, scala, domeniul, disciplina, tipul de cult ură sau de mediu de
afaceri;
2. folositor, conform cu scopul sau problema care trebuie rezolvat ă
(pentru a fi o inovație, ideea/ produsul/ strategia trebuie să aducă un plus de valoare
utilizatorilor și să dea soluții pentru constrângeri/ probleme/ situații particulare);
3. capabil(ă) să se susțină după perioada de testare – o inovație este un
produs cu potențial crescut, care se poate dovedi prin sustenab ilitatea și eficiența sa
în timp3.
Pornind de la aceste precizări conceptuale, articolul de față a nalizează
inovația socială din politicile e ducaționale, cu accent pe rolu l educației continue
(life-long learning ) și pe importanța domeniului, în contextul mai larg, comunitar ,
al creșterii competitivității econom ice și coeziunii sociale. E ducația continuă/ pe tot
parcursul vieții reprezintă totalitatea activităților cu scop e ducațional, realizate de-a
lungul vieții, în vederea îmbună tățirii cunoștințelor, abilităț ilor și competențelor,
din perspectivă personală, civi că, socială și a inserției pe pi ața muncii4.
Am ales spre analiză acest domeniu datorită rolului-cheie pe ca re îl joacă în
susținerea inovației și creșterea capacității inovative. De ase menea, în context
comunitar, politicile din domeniul educației și cercetării sunt centrale, atunci când
se formulează strategia de dezvo ltare economică și socială a Un iunii. Voi prezenta
spre finalul articolului și câteva elemente definitorii pentru situația acestui domeniu
în România, pentru a exemplifica specificul unor politici inova tive în spațiul
românesc.
Contextul comunitar consistă din strategia globală a UE stabili tă la Consiliul
European de la Lisabona (2000) de „a deveni cea mai dinamică și mai competitivă
economie bazată pe cunoaștere, capabilă de creștere economică d urabilă cu locuri
de muncă mai multe și mai bune și cu o coeziune socială mai mar e”. Poziția
oficială la nivelul politicilor comunitare este că toți cetățen ii trebuie să obțină
cunoaștere, abilități și competențe, prin educație permanentă, iar nevoile speciale
ale celor aflați în situație de risc de excluziune socială treb uie luate în considerare.
Aceasta trebuie să conducă, în ti mp, la creșterea participării pe piața forței de
muncă și la creștere economică semnificativă, precum și la asig urarea, în același
timp, a coeziunii sociale. Aceste considerații sunt foarte rele vante pentru opțiunile
ulterioare privind dezvoltarea modelului social european. Europ a se confruntă cu
provocări mari de natură socioeconomică și demografică, asociat e cu o populație

3 IFAD – International Fund for Ag ricultural Development, http://www.ifad.org/.
4 Comisia Europeană (2001) „Making a European Area of lifelong l earning a Reality”,
Comunicarea Comisiei, COM (2001) 678 final.

LAURA GABRIELA STOICA 3 124
îmbătrânită, un număr ridicat de adulți slab instruiți și rate crescute de șomaj în
rândul populației tinere.
Pentru a rămâne competitivă și a atinge obiectivul central menț ionat
anterior, Uniunea Europeană trebuie: a. să devină mult mai inovativă; b. s ă
reacționeze mai eficient la nevoile și preferințele cetățenilor ș i c. să răspundă
provocărilor globale și de mediu prin soluții și strategii inov ative. Noile
provocări, schimbări și oportunități produc schimbări și la niv elul societăților
europene (polarizarea accesului la educație, accesul diferenția t la resurse,
diferențele radicale în funcție de capacitatea de răspuns la sc himbare a unei
comunități, țări, regiuni). Perm anenta raportare la Statele Uni te ale Americii și
Japonia, două societăți cu putere și performanță inovativă foar te crescute, a
determinat, în ultimii ani, orientarea strategiilor și politici lor comunitare spre o
direcție nouă de acțiune, menită s ă susțină eforturile de dezvo ltare socială
durabilă din țările membre ale UE: inovația și creativitatea. Trei sunt factorii-
cheie pentru dezvoltarea unei industrii competitive, în următor ii ani: cunoștintele/
formarea, inovațiile și antreprenoriatul5. UE urmărește să dezvolte această
societate competitivă, într-un context de concurență la nivel g lobal, prin
încurajarea potențialului creativ și inovator atât la nivelul m embrilor săi cât și la
nivel comunitar.
În anul 2006, Comisia Europeană elabora o strategie-cadru a inovării în
Uniunea Europeană , prin care stabilea un număr de 10 priorități pentru acțiunile
de la nivel național și comunitar . În contextul mai larg al acestei strategii, educația
este considerată atât ca pre-condiție a producerii inovației, c ât și ca direcție
prioritară de acțiune. Acțiunea 1 specifică necesitatea ca stat ele membre să crească
semnificativ cheltuielile publice pentru domeniul educației și să identifice și să
abordeze obstacolele existente în sistemele educaționale națion ale care împiedică
dezvoltarea și promovarea unei societăți orientate spre inovați e6.
În documentele UE, nivelul producerii, asimilării și diseminări i inovației este
urmărit printr-un „tablou de bord al inovării europene” (European Innovation
Scoreboard – EIS ), un set de indicatori pe baza cărora sunt grupate țările memb re
după potențialul inovativ, între care se numără și indicatori p rivind nivelul de
educație al populației, investiția în cercetare – dezvoltare sa u numărul de brevete
înregistrate. EIS a fost elaborat la cererea Consiliului Europe an de la Lisabona, din
anul 2000.
În data de 28 martie 2008, Comisia Europeană a definitivat proi ectul
comunitar de promovare a inovației în politicile sale, prin ado ptarea propunerii de
declarare a anului 2009 ca An European al Creativității și Inovației. Obiectivul

5 Comisia Europeană, 2003, Politica industrială într-o Europă lărgită , http://www.euro-
info.ccir.ro/politici_com-arhi va.html#Politica%20industriala%20 intr-o%20Europa%20largita.
6 Comisia Europeană, 2006, Putting knowledge into practice: A broad-based innovation strat egy for the EU ,
Comunicarea Comisiei, Bruxelle s, http://eur-lex.europa.eu/LexUr iServ/site/en/com/2006/com2006_0502en01.pdf,
pag. 16.

4 ACCESUL LA EDUCAȚIA CONTINUĂ 125
general al Anului European 2009 este acela de a promova creativ itatea ca motor al
inovației și factor-cheie în dez voltarea competențelor personal e, ocupaționale,
antreprenoriale și sociale, prin învățarea pe tot parcursul vie ții. La nivel comunitar,
vor fi promovate în cadrul Anului Inovației demersurile creativ e și inovatoare din
sectoare precum educația și cultura, dar și în alte domenii soc iale, cum sunt
cercetarea, media, antreprenoriatu l social, dezvoltarea rurală etc. De asemenea,
Uniunea Europeană va constitui o platformă de colaborare și dez batere politică și
publică, de împărtășire a exemplelor de bună practică în politi ci inovative destinate
creșterii competitivității economice și coeziunii sociale, prec um și de stimulare a
educației și cercetării.
Rolul educației în contextul mai larg definit la Lisabona este de a susține o
dezvoltare durabilă, prin dezvoltarea capitalului uman, iar pol iticile de acces la
educație sunt menite, pe de o parte, să reducă excluziunea soci ală și sărăcia și pe
de altă parte, să conducă la dezvoltarea socială durabilă la ni velul statelor
membre. Un element de bază al acestui program îl constituie, aș a cum am
menționat mai sus, conceptul de învățare/ educație continuă ( life-long learning ).
După o lectură atentă a documente lor elaborate în domeniul educ ațional la
nivelul Uniunii se poate conclu ziona că acest concept se află î n centrul tuturor
politicilor de acces la educație, datorită implicațiilor sale î n domeniul educației,
al formării profesionale și politicilor ocupaționale, precum și datorită importanței
sale în dezvoltarea personală și socială. Se afirmă, astfel, că un „spațiu european
al învățării continue” va asigura cetățenilor săi posibilitatea de a se mișca liberi
între diferite școli/ universități , locuri de muncă, precum și între diferite regiuni
sau țări, învățarea continuă vizând accesul la toate formele de educație și la toate
nivelurile de învățământ. De altfel, educația și formarea sunt considerate, la nivel
european, ca domenii capitale pentru reducerea sărăciei și pent ru dezvoltarea
socială7.
Programele de educație permanentă dezvoltate în acest context t rebuie să fie
elaborate pentru a reduce efectul de polarizare pe care îl are tendința tot mai
accentuată din politicile educaționale de a forma tot mai mult populația deja înalt-
educată și calificată. Programele de formare continuă trebuie s ă fie accesibile
adulților și elevilor de la toate nivelurile de pregătire, în s pecial din domeniul
serviciilor, deoarece formarea resurselor umane constituie un f actor esențial de
inovație în acest sector, crucial, la rândul său, pentru asigur area dezvoltării durabile
a societăților moderne. Prin edu cația permanentă se urmărește dezvoltarea unei
gândiri practice, cu abilități de rezolvare a problemelor și ca pacitate de aplicare a
cunoștințelor și ideilor.
În ceea ce privește domeniul cercetării, ( Research & Development sector )
strategia de la Lisabona privind dezvoltarea și locurile de mun că (ocuparea),

7 Stoica, L. Politica educațională ca sursă a dezvoltării social e. România în context european,
în Zamfir C. și Stoica L. (coord.), 2006, O nouă provocare: dezvoltarea socială , Iași, Editura
Polirom, pag. 242.

LAURA GABRIELA STOICA 5 126
lansată în 2005, stabilește o arie coerentă de politici și refo rme destinate să facă
actualele reglementări europene mai deschise/ prietenoase către inovație.
Principalul obiectiv stabilit în această strategie a fost cel d e a crește cheltuielile
pentru cercetare/ dezvoltare ( R&D spending ) la 3% din PIB, la nivelul țărilor
membre. Cercetarea devine, astfel, crucială pentru dezvoltarea sustenabilă a țărilor
membre UE, fiind recomandată, la nivelul politicilor comunitare , considerarea
acestui domeniu ca prioritate în programele naționale de dezvol tare. Politicile
naționale din domeniul cercetării și dezvoltării sunt coordonat e instituțional la nivel
comunitar de Comitetul de Cercetare Științifică și Tehnică.
Am menționat anterior existența la nivelul UE a unui sistem de indicatori
denumit „tablou de bord al inovării europene” (EIS), care măsoară comparativ
capacitatea și performanțele inovative ale țărilor membre, pe b aza indicatorilor
EUROSTAT și ale cercetărilor com unitare privind inovația. Tablo ul de bord al
inovării include indicatori privind inovația și analize privind tendințele din cele
27 de state membre, precum și pentru Croația, Turcia, Islanda, Norvegia, Elveția,
Japonia, Statele Unite ale Americii, Australia, Canada și Israe l. Inițial format din
25 de indicatori, pentru perioada 2008–2010 a fost elaborată o nouă metodologie
pentru tabloul de bord, în care sunt incluși 29 de indicatori care acoperă șapte
domenii ale inovației grupate în trei mari categorii . Fără a detalia conținutul EIS,
prezint pe scurt cele trei categorii și dimensiunile inovației incluse în acestea
pentru a înțelege locu l și rolul educației în producerea inovaț iei:
1. facilitatori ai inovației (innovation enablers ), includ: a) resursele umane
înalt calificate, disponibile pentru producerea inovației și b) finanțarea și suportul
autorităților publice pentru inovație;
2. activitatea firmelor (firm activities ) cuprinde: a) investițiile firmelor în
inovații; b) antreprenoriatul; c) throughputs (se referă la producția intelectuală,
brevetele și patente etc.);
3. producția/rezultatele (outputs ) include două dimensiuni: a) inovatorii
(numărul de firme care au intr odus inovații pe p iață, tehnologi ce și nontehnologice)
și b) efectele economice (succesul economic al inovațiilor la n ivel de creare de
locuri de muncă, vânzări și export).
Indicatorii din domeniul educației sunt incluși în metodologia de calculare a
acestui scoreboard . Educația este inclusă la capitolul de „ facilitatori ai inovației” ,
care reprezintă un set de indicatori ce măsoară condițiile stru cturale necesare
pentru dezvoltarea potențialului de inovație al unei societăți. Indicatorii privind
educația incluși în tabloul de bord vizează absolvenții de învă țământ secundar și
terțiar și absolvenți de studii doctorale, iar indicatorul din domeniul educației
permanente inclus în calcularea scorului inovativ este participarea la educația
permanentă ca procent din populația de 25–64 ani (Participation in life-long
learning per 100 population aged 25–64 ).
Tabloul de bord al inovării 2008 situează România în grupa țărilor care fac
eforturi să ajungă din urmă restul statelor , ultima din cele patru grupe de țări,

6 ACCESUL LA EDUCAȚIA CONTINUĂ 127
cu un scor sub media țărilor membre și ultimul din această cate gorie (0,18, raportat
la 0,45, media UE). Pentru a înțelege contextul la care raportă m situația țării
noastre, prima grupă, cea a liderilor inovației , este formată din Danemarca,
Finlanda, Germania, Israel, Japoni a, Suedia, Elveția, Marea Bri tanie și Statele
Unite ale Americii. Grupa a doua, cea a țărilor care urmăresc îndeaproape
liderii inovației (innovation followers ), include Austria, Be lgia, Canada, Franța,
Islanda, Irlanda, Luxembourg și O landa, iar a treia grupă, cea a inovatorilor
moderați , include Australia, Cipru, Republica Cehă, Estonia, Italia, No rvegia,
Slovenia și Spania. Din grupa a patra, alături de România, fac parte Bulgaria,
Croația, Grecia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Po rtugalia și Slovacia.
Aceste grupe de țări au rămas constante pe parcursul ultimilor cinci ani, țările
schimbându-și poziția în cadrul aceleiași grupe în această peri oadă, cazuri în care o
țară a trecut de la o grupă la alta superioară fiind însă foart e rare.
EIS 2007 arată că politica privind inovația trebuie să rămână î n centrul
Strategiei Lisabona. Diferențel e în performanța inovativă gener ală dintre Uniunea
Europeană și Statele Unite ale A mericii continuă să se micșorez e, deși într-un ritm
scăzut. EIS 2007 indică o continuare a procesului de convergenț ă a politicilor
privind inovația în interiorul Uniunii Europene. În același tim p, marea majoritate a
statelor membre încă fac eforturi să ajungă țările-lider, din u rmă. Trei dintre noile
state membre – Estonia, Republica Cehă și Lituania – sunt pe po ziția de a atinge
media UE privind performanța inovativă, în acest deceniu ( European Innovation
Scoreboard , 2007).
Poziția foarte slabă a României în acest context comparativ com unitar se
explică și dacă analizăm inovația prin prisma factorilor facili tatori sau generatori
de inovație. Astfel, conform rapor tului de activitate al Minist erului Educației,
Cercetării și Tineretului din 2007 (actual, Ministerul Educație i, Cercetării și
Inovației), valoarea înregistrată de indicatorul privind participarea adulților cu
vârsta între 25–64 de ani la educația și formarea profesională continuă (indicator
inclus în calcularea scorului inovației) este de numai 1,6% la nivelul anului 2005,
în comparație cu media UE de 11% . Trendul a rămas și în următorii ani la fel de
scăzut la capitolul educație continuă și formare profesională, astfel că perspectivele
privind factorii facilitatori de inovație rămân modeste, în con textul actual din
România.
De asemenea, dacă raportăm aceste date la obiectivele europene din domeniul
educației permanente, care au stabilit ca, până în anul 2010, n ivelul mediu de
participare la educația permanentă în UE să fie de minim 12,5%, atunci putem
afirma că performanțele României în acest domeniu sunt foarte s căzute, iar nivelul
actual nu va permite atingerea unui nivel satisfăcător sau care să tindă spre nivelul
european, în viitorul apropiat.
Există, la nivel programatic și strategic în România, obiective care promit
schimbări în orientarea societății românești spre formarea școl ară și profesională
continuă, însă realitatea din ultimii ani contrazice documentel e oficiale și scenariile

LAURA GABRIELA STOICA 7 128
de dezvoltare. Trebuie însă men ționat că obiectivul central al Planului Național de
Dezvoltare este reducerea rapidă a disparită ților înregistrate între Român ia și
Statele Membre ale UE în dezvoltarea socioeconomică, trei dintr e cele șase
priorități strategice ale PND vizând măsuri și intervenții spec ifice sistemului
românesc de educație, formare și ocupare:
a. creșterea competitivității economice și dezvoltarea unei econom ii bazate
pe cunoaștere;
b. dezvoltarea resurselor umane, și
c. promovarea ocupării și incluziunii sociale.
Obiective specifice educației permanente în România se regăsesc într-o serie
de documente strategice sectoriale, precum: Strategia Națională pentru Ocuparea
Forței de Muncă 2004–2010 (2004), Strategia pe termen scurt și mediu privind
formarea profesională continuă 2005–2010 (2005), Direcții strat egice ale
Ministerului Educației și Cercetării pentru perioada 2006–2008 (2005)8.
Putem afirma astfel că, la nive lul strategiilor și obiectivelor p r o g r a m a t i c e
naționale, dezvoltarea domeniului educației, în general și a ed ucației continue, în
special reprezintă o prioritate națională. Cu toate acestea, di screpanța semnificativă
dintre formulările strategice și reglementările legale privind domeniul educației
permanente, pe de o parte, și aplicarea concretă a acestora în societate la nivel
regional, dar mai ales local, pe de altă parte, conduce la o în târziere a impactului
politicilor educaționale elaborate la nivel național central, i ar eficiența scăzută a
implementării obiectivelor europene în politicile naționale pri vind educația
permanentă menține decalajul dintre celelalte țări membre și Ro mânia în acest
domeniu. Acest domeniu, al educației și formării continue, rămâ ne un factor care,
în România, blochează inovația socială, în condițiile în care, la nivel comunitar,
este considerat facilitator de inovație. Iar faptul că România nu a finalizat încă o
strategie națională integrată a educației permanente este un in dicator al lipsei de
capacitate instituțională în acest domeniu.
Desigur că aspectul investiției publice în educație, în general și în politicile
de educație și formare permanentă, în special, este în egală mă sură definitoriu.
Dacă luăm în considerare inves tiția de șapte miliarde de euro p entru noile
programe de educație permanentă ale UE pe perioada 2007–2013 pu tem afirma că,
și din punctul de vedere al investiției financiare, proiectul i novativ al Uniunii
Europene din domeniul politicilor educaționale îl constituie ed ucația și formarea
permanentă.
Apreciem că, în cazul țării noast re, decalajul din domeniul edu cației, coroborat
cu decalajele de dezvoltare din alte domenii-cheie pentru poten țialul inovativ al unei
societăți, va continua să mențină România în ultima grupă de ță ri în clasamentul
dezvoltării inovative, ceea ce va afecta, pe termen lung, capac itatea de a răspunde
într-o manieră eficientă problemelor sociale care vor afecta so cietatea noastră.

8 MECT, Starea învățământului în România , București, 2007.

8 ACCESUL LA EDUCAȚIA CONTINUĂ 129
BIBLIOGRAFIE
1. Cowan, R., van de Paal, G., (coord.), Innovation Policy in a Knowledge-Based Economy ,
Luxembourg, Publication no. EUR 17023 of the Commission of the European Communities, 2000.
2 . H o l l a n d e r s , H . , v a n C r u y s e n , A . , Rethinking the European Innovation Scoreboard – a new
methodology for 2008–2010 , 2008, http://www.proinno-europe. eu/extranet/admi n/ uploaded_d ocuments/
EIS_2008_Methodology_Report.pdf.
3. Stoica, L., Politica educațională ca sursă a dezvoltării soc iale. România în context european,
în Zamfir C. și Stoica L. (coord.), O nouă provocare: dezvoltarea socială , Iași, Editura Polirom, 2006
4. ***Comisia Europeană, Putting knowledge into practice: A broad-based innovation
strategy for the EU , Comunicarea Comisiei, Bruxell es, 2006, http://eur-lex.europa. eu/
LexUriServ/site/en/c om/2006/com2006_0502en01.pdf.
5. *** Comisia Europeanã, Progress towards the Lisbon Objectives in Education and
Training , raport, 2005, http://europa.eu. int/scadplus/leg/en/lvb/r12001 .htm.
6. *** Comisia Europeană, Politica industrială într-o Europă lărgită , 2003, http://www.euro-
info.ccir.ro/politici_com-arhi va.html#Politica%20industriala%20 intr-o%20Europa%20largita
7. *** Comisia Europeană, Making a European Area of lifelong learning a Reality ,
Comunicarea Comisiei, COM (2001) 678 final, 2001.
8. *** European innovation scoreboard 2007, comparative analysis of in novation performance ,
„PRO INNO Europe paper”, nr. 6, 2008, http://www.proinno-europe .eu/admin/uploaded_documents/
European_Innovation_Scoreboard_2007.pdf;
9. *** European Innovation Scoreboard 2006. Comparative analysis of In novation Performance ,
„Pro INNO Europe”, Brussels, 20 06, http://www.proinno-europe.eu /doc/EIS2006_final.pdf
10. *** Guvernul României, Ministe rul Educației și Cercetării, Autoritatea Națională pentru
Cercetare Științifică, Planul Național de Cercetare , Dezvoltare și Inovare 2007–2013 .
11. *** Ministerul Educației, C ercetării și Tineretului, Starea învățământului din România ,
București, 2007.
Alte website-uri accesate:
12. http://www.proinno-europe.eu/
13. http://create2009.europa.eu/
14. http://dsi.britishcouncil.org
15. http://www.fidafrique.net/article1528.html
16. http://www.ifad.org/
his article analyzes the field o f education from the perspectiv e
of social innovation and it stre sses out the role of the life-l ong
learning policies as example o f innovative policies. Social
innovation is approached at the level of public policies, being presented the
role of the access policies to life-long learning as innovation enablers. The
objectives of the educational pol icies, the value of the indica tors and the level
of the public expenditure in l ife-long learning lead to the con clusion that
education is an innovation enabl er at the level of the EU and a blocking factor
in Romania. In this article I des cribe the existing situation i n this field both at
the EU level and in Romania, by trying to identify the explanat ory factors for
this situation in bot h social contexts.
Keywords : Innovation drivers, life-long learning, knowledge-based
society, innovation support polic ies, social development. T

DIMENSIUNI SOCIALE ALE SUCCESULUI ȘCOLAR:
ROLUL ȘCOLII ȘI COMUNITĂȚII ÎN PERFORMANȚA
ȘCOLARĂ A ELEVILOR
DIANA DĂMEAN
MARIA ROTH
ercetarea de față se bazează pe rezultatele anchetei-pilot a
proiectului Diagnosticul social al performanței școlare prin scala
socială a succesului școlar și proiectarea unor metode de
intervenție validate prin cercetare1, proiect ce își propune identificarea și
evaluarea unor modalități eficient e de influențare a aspectelor sociale ale
succesului școlar2. Proiectul are la bază validarea în România a unui
instrument construit la Universi tatea Chapel Hill din SUA si de numit School
Success Profile – SSP (Profilul Succesului Școlar – PSS) . Articolul este centrat
pe relațiile dintre gradul de siguranță al cartierului, respect iv gradul de
siguranță al școlii și prezenț a elevilor la ore, evitarea probl emelor la școală și
notele obținute de aceștia. Instrumentul are la bază o perspect ivă ecologică și
contribuie la identificarea adolescenților aflați în situații d e risc școlar. Am ales
acest model de lucru pentru a arăta că factorii sociali mențion ați mai sus
trebuie cuprinși în planurile de îmbunătățire a managementului educațional.
Inovația educațională poate începe, după părerea noastră, prin analiza
situațională a variabilelor amintite și poate fi continuată pri n intervenții țintite.
O preocupare reală pentru succesul școlar al elevilor va trebui să țină seama, în
mod concret, de variabilele puse în evidență de acest studiu, v ariabile ale căror
pondere este modificabilă prin pr ograme de intervenție țintite.
Cuvinte-cheie : Profilul Succesului Școlar, perspectiva ecologică,
performanța școlară, siguranța cartierului, siguranța școlii.
Evaluarea școlilor este o temă de mare actualitate în toate țăr ile din lume, J. Gray
(2004) considerând că în acest p roces trebuie stabilite cadrele de evaluare ale
progresului elev ilor, progres care trebuie raportat la o serie de factori culturali și sociali.
SSP (Bowen, Richman, 2005) se bazează pe concepția sistemică, c onform căreia

Adresa de contact a autorilor : Diana Dămean , Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj Napoca,
Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 128–130, cod 400604,
Cluj-Napoca, România, e-mail: dianadamean@gmail.com; Maria Roth , Universitatea „Babeș-
Bolyai”, Cluj-Napoca, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Bd. 21 Decembrie 1989,
nr. 128–130, cod 400604, Cluj-Napoca , România, e-mail: roth.mar i@ymail.com.
1 Proiect tip PN II finanțat prin contractul nr. 91–063/14.09.20 07 de către MECT, instituție
coordonatoare UBB, parteneri UVT, ULBS, UPIT, CEMO, CRCR, direc tor de proiect prof. dr. Maria Roth.
2 Detalii despre proiect se pot găsi pe site-ul http://www.succe sscolar.ro/.
CALITATEA VIEȚII, XX , nr. 1–2, 2009, p. 130–140 C

2 DIMENSIUNI SOCIALE ALE SUCCESULUI ȘCOLAR 131
succesul școlar este asigurat de existența a numeroși factori p rotectori la diferite
niveluri sistemice (familia, vecinătatea, prieteniile, cadrele didactice, cultura și valorile
școlii etc. și relațiile dintre toate aceste sisteme) și amenin țat de o serie de factori de risc
(Fraser, 2000; Woolley & Grogan- Kaylor, 2006). În concepția epi demiologică, Nash și
Bowen (2002), Bowen et al. (2005; 2006), Bowen, Richman (1998) au testat
instrumentul SSP în SUA, pe un lot de peste 2000 de elevi (11–1 8 ani). Aceștia au
arătat că, pe lângă resursele interne ale elevilor, factorii co ntextului social au o pondere
ridicată. Autorii raportează o îna ltă consistență internă (α fi ind peste 0,80).
În România, cercetarea acestor factori este relativ incipientă, deși unele dintre
aceste fenomene iau o amploare și forme care necesită intervenț ii eficiente și
rapide. SSP – instrumentul folosit ca punct de pornire – a fost adaptat pentru a
surprinde aria de probleme speci fice elevilor din școlile român ești.
Pentru ancheta-pilot datele au fost colectate în perioada mai–i unie 2008 de
către partenerii din proiect, din județele Bihor, Cluj, Covasna , Mureș, Sibiu, Timiș,
și Vâlcea. Chestionarele au fost administrate unui număr de 497 de elevi din ciclul
gimnazial și cel liceal, din mediul urban și rural.
Studiul de față se vrea o analiză preliminară a datelor obținut e din testarea
chestionarului Profilul Succesului Școlar , și se referă la efectele siguranței
cartierului și școlii asupra su ccesului școlar al elevilor.
Tabelul nr. 1
Caracterizare eșantion (N=497)
Variabila demografică %
Gen
Fată 52
Băiat 48
Etnie
Român 45,6
Maghiar 49,3
Rrom 5,1
Ciclul școlar
Gimnazial 81,3
Liceal 18,7
Veniturile
Primesc bursa socială 44,3
Nu primesc bur să socială 55,7
Mediul de rezidență
Urban 60,8
Rural 39,2
După cum se poate vedea în Tabelul nr. 1 , eșantionul este echilibrat din
punctul de vedere al genului, însă este disproporționat din pun ctul de vedere al
etniei, majoritatea respondenților fiind de etnie maghiară (49, 3%) și foarte puțini
fiind de etnie rroma (5,1%). Respondenții provin, în cea mai mare parte, din

DIANA DĂMEAN, MARIA ROTH 3 132
mediul urban (60,8%) și se află în ciclul gimnazial (81,3%). Ap roape jumătate
dintre respondenți (44,3%) benefi ciază de bursă socială, acest fapt fiind un
indicator al faptului că elevul provine dintr-o familie cu veni turi scăzute.
EFECTELE SIGURANȚEI CARTIERULUI ȘI SIGURANȚEI ȘCOLII
ASUPRA SUCCESULUI ȘCOLAR AL ELEVILOR
Siguranța cartierului și siguranța școlii prezic semnificativ f recventarea
cursurilor de către elevi și comportamentul școlar al acestora. Potrivit unui studiu
efectuat in Statele Unite (Bowen și Bowen, 1999), siguranța car tierului este un
predictor mai bun decât siguranța școlii. Studiul de față exami nează efectele
variabilelor siguranța școlii ș i siguranța cartierului asupra frecventării cursurilor,
comportamentului școlar și not elor unui lot de 497 de elevi rom âni, din clasele 5–12.
Ipoteza centrală a cercetării este: un grad ridicat al siguranț ei în școală și în
zona în care locuiesc elevii are un efect pozitiv asupra perfor manței școlare a
elevilor. Aceste efecte sunt analizate dintr-o perspectivă ecol ogică (Bronfenbrenner,
1979, Richman și Bowen, 1997). Potrivit acestei teorii, violenț a din microsistemele
în care trăiesc tinerii (în cazul de față – școală și cartier) reprezintă riscuri care, pe de
o parte, pun în pericol siguranța fizică și emoțională a acesto ra, iar pe de altă parte
reduc calitatea și accesul lor l a potențiale oportunități de in struire în cadrul școlii și
comunității. Studiul este centra t pe gradul de siguranță percep ut de elevi în școală și
cartier și efectele pe care aces ta le are asupra prezenței la o re, evitării problemelor la
școală și notelor obținute.
Violența în șc oală și cartier
În urma rezultatelor anchetei-pilot, a rezultat că 30,3% din el evi se tem că s-ar
putea lega cineva de ei la școală. Când se află la școală, 33,3 % dintre respondenți se
simt expuși la violență, 28,3% se simt expuși la hărțuire sexua lă, 45,3% se simt
expuși la furt, 48,5% se simt expuși la insulte, iar 40,9% se s imt expuși la șantaj.
Pentru că, odată cu înaintarea î n vârstă, adolescenții apreciaz ă diferit pericolele la
care sunt expuși atunci când sunt la școală, Tabelul nr. 2 prezintă răspunsurile
acestora, în funcție de ciclul școlar în care se află.
Tabelul nr. 2
Siguranța percepută, în școală, î n rândul elevilor de gimnaziu și liceu (%)
Itemi Gimnaziu Liceu
Elevi care se tem că s-ar putea lega cineva de ei la școală. 34 ,1 20,2
Elevi care se simt expuși la v iolență în școală. 35,8 24,6
Elevi care se simt expuși la hăr țuire sexuală în școală. 31,2 1 8,0
Elevi care se simt expuși la furt în școală. 41,4 59,1
Elevi care se simt expuși la i nsulte în școală. 47,2 53,3
Elevi care se simt expuși la ș antaj în școală. 41,3 39,3

4 DIMENSIUNI SOCIALE ALE SUCCESULUI ȘCOLAR 133
Tabelul nr. 3 sintetizează aprecierile elevilor cu privire la cât de mari su nt o
serie de probleme în școala în care învață. Se observă procentu l mic de școli în care
elevii consideră că nu există probleme, fapt ce ne îndreptățeșt e să examinăm efectele
gradului ridicat de violență din școli asupra performanțelor șc olare ale elevilor.
Tabelul nr. 3
Percepțiile respondenților față de gravitatea violențelor din ș coală (%)
În școala în care înve ți, cât de mari sunt
problemele cu: Avem
probleme
mari Avem ceva
probleme, dar
nu foarte mari Nu avem
probleme
de acest fel
Elevii care fac glume pe sea ma celorlalți. 24,5 59,8 15,7
Elevii care se „leagă” tot tim pul de ceilalți. 25,0 52,3 22,7
Conflictele între elevi de et nii diferite. 42,6 32,6 24,8
Bătăile între elevi. 28,0 45,3 26,7
Distrugerea bunurilor școlii. 32,4 42,6 25,0
Consumul de alcool în rândul elevilor. 41,3 27,1 31,6
Consumul de țigări în rândul elevilor. 43,9 29,4 26,7
Consumul de droguri în rândul elevilor. 56,2 9,6 34,2
Elevii care poartă arme (bât e, cuțite etc.). 54,0 11,6 34,4
Bandele. 50,9 21,2 27,9
Elevii care îi agresează verbal pe profesori. 36,8 33,9 29,3
Elevii care îi agresează fizic pe profesori. 53,4 11,2 35,4
Referitor la siguranța cartierului, 29,9% dintre respondenți de clară că își fac
griji că cineva le-ar putea face rău sau s-ar putea lega de ei în drum spre casă, iar
47,9% declară că își f ac griji că cineva le-ar putea face rău, sau s-ar putea lega de ei
în zona în care locuiesc. Pentru a stabili gradul de siguranță a cartierului, elevii au
răspuns la un set de întrebări despre frecvența cu care au avut loc, pe parcursul
ultimei luni, anumite evenimente în zona în care locuiesc. Astf el, 19,8% răspund că
a avut loc un jaf, 6,5% au văzut pe cineva vânzând droguri, 13, 9% răspund că
cineva a încercat sa îi convingă să încalce legea, 23,2% răspun d că a izbucnit o
luptă între două bande rivale, 24,5% răspund că cineva le-a ofe rit băuturi alcoolice,
26,7% răspund că a avut loc o intervenție a trupelor speciale ( DIAS).
Într-un mediu în care violența ș i comportamentele negative prev alează,
adolescenții sunt deseori victimizați (Bowen și Bowen, 1999). U n mare număr de
studii s-a axat pe studierea impactului psihologic și emoțional pe care îl are
expunerea la violența din școală și comunitate (Berman et al., 1996; Hill et al.,
1996; Kuther și Fisher, 1998), subliniindu-se, totodată, nevoia studierii relației
dintre expunerea la violență și p erformanța școlară (Jenkins și Bell, 1994; Bowen și
Bowen, 1999; Bowen și Powers, 2005).
Studiul de față își propune să analizeze relația dintre gradul de siguranță din
școală și comunitate de o parte și performanța școlară a elevil or de cealaltă parte,
operaționalizată, în cazul de față, prin itemii prezența la ore , evitarea problemelor
la școală și notele obținute .

DIANA DĂMEAN, MARIA ROTH 5 134
Variabile independente
Siguranța cartierului a fost măsurată prin două scale. Prima, s ubcultura
tinerilor din cartier, măsoară percepția respondenților despre cât de predispuși sunt
ceilalți tineri din cartier: a) să aibă probleme cu poliția; b) să consume droguri;
c) să intre într-o bandă; d) să poarte asupra lor o armă; e) să consume băuturi
alcoolice; f) să fumeze. Variantele de răspuns au primit valori de la 1 ( foarte rar ) la
4 (foarte des ). Media obținută pe întregul eșantion la această scală a fost de 1,68 și
sugerează că respondenții consideră că ceilalți tineri din cart ierul lor au rareori
comportamente negative, acestea referindu-se, mai degrabă, la c onsumul băuturilor
alcoolice și țigărilor.
Cea de-a doua scală, referitoare la siguranța cartierului, măso ară gradul de
siguranță pe care tinerii îl percep în cartierul (zona) în care locuiesc. Elevii au fost
întrebați dacă pe parcursul ultimelor 30 de zile s-au întâmplat în cartierul lor
următoarele: a) cineva a fost jefuit; b) cineva a vândut drogur i; c) cineva a încercat
să-ți vândă droguri; d) cineva a încercat să te convingă să înc alci legea; e) a
izbucnit o luptă între două bande rivale; f) cineva ți-a oferit băuturi alcoolice; g) ai
văzut pe cineva amenințat cu o armă; h) a avut loc o descindere a poliției sau
trupelor DIAS („mascații”). Varia ntele de răspuns au primit val ori de 1 ( niciodată ),
2 (o dată sau de două ori ) și 3 ( de mai mult de două ori ). Media de 1,21 arată că
respondenții consideră că locuiesc într-o zonă sigură.
Siguranța în școală a fost măsurată tot prin două scale. Prima măsoară gradul
de siguranță din școală, urmărind cât de mult apreciază elevii c ă o s e r i e d e
comportamente reprezintă o problemă în școala lor: a) elevii ca re fac glume pe seama
celorlalți; b) elevii care se „leagă” tot timpul de alți elevi; c) conflictele între grupuri
de elevi de diferite etnii; d) bătăile între elevi; e) distruge rea unor lucruri din școală;
f) consumul de alcool printre ele vi; g) elevii care fumează; h) consumul de droguri la
elevi; i) elevii care poartă arme; j) bandele; k) elevii care î i agresează verbal pe
profesori; l) elevii care agres ează fizic profesorii. Variantel e de răspuns au primit
valori de 1 ( avem probleme mari ) , 2 ( avem ceva probleme, dar nu foarte mari ) și
3 (nu avem probleme de acest fel ). Media obținută la această scală este 1,87. Rezultă
de aici că, pe ansamblu, elevii consideră că în școala lor prob lemele enumerate mai
sus nu sunt foarte mari. Deși Me= 2 pentru majoritatea itemilor scalei (sugerând că
acele probleme există, dar nu s unt grave), pentru itemii h), i) , j), l) Me=1, ceea ce
arată că cei mai mulți elevi apreciază că în școala în care înv ață există probleme mari
cu consumul de droguri în rândul elevilor, cu elevii care poart ă arme (cuțit, bâtă etc.),
cu bandele, dar și cu elevii care agresează fizic profesorii.
Cea de-a doua scală a măsurat sen timentul de siguranță personal ă a elevilor
în școală, urmărind cât de feriți se simt elevii de a) violență ; b) hărțuire sexuală;
c) furt; d) jigniri; e) șantaj, în școala în care învață. Varia ntele de răspuns au primit
valori de la 1 ( deloc ) la 4 ( foarte mult ), media de 2,69 indicând că elevii se simt în
siguranță în propria școală. Cu toate acestea, 13,4% dintre ele vi răspund că nu se
simt deloc feriți de asemenea comportamente.

6 DIMENSIUNI SOCIALE ALE SUCCESULUI ȘCOLAR 135
Variabile dependente
Ca variabile dependente am utilizat scale care au măsurat compo rtamentul
elevilor la școală și perfo rmanța școlară a acestora.
Prezența la ore în ultima lună a fost măsurată prin itemii: a) am întârziat la
ore (nemotivat); b) am chiulit de la cel puțin o oră; c) nu m-a m dus la școală.
Variantele de răspuns au primit valori de 1 ( niciodată ), 2 ( o dată sau de două ori )
ș i 3 ( de mai mult de două ori ). La această scală, media obținută a fost de 1,58,
indicând că elevilor li se întâmplă rar să absenteze de la ore. Cu toate acestea,
faptul că cei mai mulți elevi r ăspund că nu au lip sit de la ore niciodată ridică semne
de întrebare privind sinceritatea respondenților.
Tabelul nr. 4
Statistică descriptivă pentru var iabilele utilizate în analiză
Variabile Var. răsp. Media SD Nr. itemi
Variabile dependente
1. Prezența la ore. De la 1 la 3 1,58 0,56 3
2. Evitarea problemel or la școală. De la 1 la 3 1,33 0,31 8
3. Notele. De la 1 la 7 3,68 1,56 7
Variabile independente
4. Subcultura tinerilor din car tier. De la 1 la 4 1,68 0,57 6
5. Gradul de siguranță al cartier ului. De la 1 la 3 1,21 0,29 8
6. Gradul de siguranță al șco lii. De la 1 la 3 1,87 0,59 12
7. Siguranța personală în școa lă. De la 1 la 4 2,69 0,88 5
Evitarea problemelor la școală î n ultima lună a fost măsurată p rin itemii:
a) nu mi-am făcut tema; b) am fost indisciplinat/ă; c) un profe sor mi-a făcut
observație din cauza absențelor sau a comportamentului la oră; d) a trebuit să merg
în biroul directorului sau la comisia de disciplină din cauza c omportamentului meu
la școală; e) părinții mei au fost anunțați despre comportament ul meu la școală;
f) părinții mei au fost anunțați că am note mici sau că nu-mi f ac temele; g) m-am
certat cu unul dintre profesorii mei; h) m-am bătut cu un alt e lev. Variantele de
răspuns au primit valori de 1 ( niciodată ), 2 ( o dată sau de două ori ) și 3 ( de mai
mult de două ori ). Media pentru această scală este de 1,33, cei mai mulți elevi
declarând că nu s-au aflat niciodată în situațiile de mai sus, dar că li s-a întâmplat
(o dată sau de două ori) să nu își facă temele.
Pentru a măsura performanța școl ară, elevii au fost rugați să i ndice, pe o scală
de la 1 la 7 ce medii au obținut în ultimul semestru la majorit atea disciplinelor (10; 9
ș i 1 0 ; 8 ș i 9 ; 7 ș i 8 ; 6 ș i 7 ; 5 ș i 6 ; 4 ș i 5 ) , c â t e m e d i i s u b 5 au obținut în ultimul
semestru (1. niciuna ; 2. una; 3. două ; 4. trei sau mai multe ) și, pe o scală de la 1
(mult mai bune decât ale celor mai mulți ) la 5 ( mult mai slabe decât ale celor mai
mulți ), cum sunt notele lor comparativ cu ale colegilor de clasă. As tfel, media notelor
obținute de respondenți este de 3,68, ceea ce înseamnă că major itatea mediilor

DIANA DĂMEAN, MARIA ROTH 7 136
respondenților sunt între 7 și 8, respectiv 8 și 9. Majoritatea respondenților declară că
nu au obținut nicio medie sub 5, media la acest item fiind de 1 ,39. Procentul elevilor
care au obținut două medii sub 5 este de 4,5%, iar al celor cu t r e i s a u m a i m u l t e
medii sub 5 este de 6,7%. În ce privește aprecierea performanțe lor proprii în raport
cu ale colegilor, media este de 2,79, elevii apreciind că se si tuează la același nivel cu
colegii lor, în timp ce cei mai mulți apreciază că au note mai bune decât majoritatea
colegilor lor. Doar 14,6% consideră că notele lor sunt mai slab e decât ale celor mai
mulți dintre colegii lor, ceea ce ne determină să concluzionăm că elevii nu sunt
obiectivi în evaluarea propriilor performanțe. Din acest motiv am introdus în analiză
doar una dintre aceste variabile, și anume, notele (mediile obț inute în ultimul
semestru), considerate a fi cel mai potrivit indicator al perfo rmanței școlare.
Tabelul nr. 4 sintetizează date referitoare la variabilele incluse în analiz ă:
variantele de răspuns pentru fiecare scală, media, eroarea stan dard și numărul de
itemi din fiecare scală.
Tabelul nr. 5
Corelații bivariate între variab ilele dependente și cele indepe ndente
V a r i a b i l e 1 2 3 4 5 6
1. Prezența la ore.
2. Evitarea problemelor la școală. ,697**
3. Notele. ,337** ,306**
4. Subcultura tinerilor di n cartier. ,435** ,450** ,208**
5. Gradul de siguranță al car tierului. ,521** ,597** ,200** ,53 9**
6. Gradul de siguranță al ș colii. ,032 -,031 ,126** ,117* ,089
7. Siguranța personală în șc oală. -,084 -,284** -,027 -,076 -,2 02** ,044
*p<,05, **p<,01
În urma efectuării analizei de co relație între variabilele depe ndente și cele
independente ( Tabelul nr. 5 ) reiese că, cu cât rata absenteismului este mai redusă,
cu atât elevii sunt mai înclinați să evite problemele la școală (R=,697, p<,01) și să
obțină note mai mari (R=,337, p<,01). Cu cât cartierul din care provin elevii e
perceput de aceștia ca fiind ma i sigur, cu atât mai mult vor fr ecventa orele (R=,521,
p<,01), vor evita problemele la școală (R=,597, p<,01) și vor o bține note mai bune
(R=,200, p<,01). Cu cât școala este percepută ca fiind mai sigu ră, cu atât
performanța școlară a elevilor ( notele) este mai mare (R=,126, p<,01).
Variabile demografice
Pentru a clarifica relația dintre siguranța cartierului și a șc olii și respectiv
rezultatele școlare, am introdus în analiză cinci variabile dem ografice: genul, etnia,
ciclul școlar, veniturile, și mediul de rezidență. Fiindcă unor elevi le poate fi mai
greu să aprecieze veniturile familiei, bursa socială a constitu it indicatorul cel mai
potrivit pentru un nivel de trai scăzut în familie.

8 DIMENSIUNI SOCIALE ALE SUCCESULUI ȘCOLAR 137
Variabilele demografice au fost introduse ca variabile dummy în analiza de
regresie. Pentru gen, categoria de referință (0) este „băiat”, pentru etnie, categoria
de referință (0) este „rrom”, pentru nivelul școlar – „gimnaziu ”, pentru venituri –
beneficiarii de bursă socială, iar pentru mediul de rezidență, categoria de referință
este „rural”.
Analiza datelor
Datele au fost analizate în două stadii. Mai întâi am utilizat testul t și one-way
ANOVA pentru a determina dacă există diferențe semnificative între m ediile
variabilelor independente, în f uncție de variabilele demografic e. Am utilizat apoi
analiza de regresie pentru a prezice succesul școlar, în funcți e de variabilele
demografice și de cele independente.
Rezultate
Compararea mediilor
Tabelul 6 prezintă rezultatele primului stadiu al analizei. Am gasit dif erențe
semnificative pentru toate varia bile demografice și pentru fiec are variabilă
independentă.
Tabelul nr. 6
Medii și abateri standard pentru variabilele independente, în f uncție de variabilele demografice
Subcultura
tinerilor din
cartier Gradul de
siguranță al
cartierului Gradul de
siguranță al
școlii Siguranța
personală în
școală Variabile
demografice
M S D M S D M S D M S D
Gen (p<,01)
Fată 1,69 0,57 1,19 0,27 1,98 0,58 2,74 0,85
Băiat 1,67 0,56 1,23 0,31 1,74 0,58 2,63 0,91
Etnie (p<,01) (p<,01) (p<,01)
Român 1,64 0,58 1,14 0,26 1,70 0,58 2,68 1,00
Maghiar 1,67 0,52 1, 29 0,30 1,93 0,57 2,70 0,76
Rrom 2,17 0,73 1,30 0,35 2,38 0,34 2,07 0,11
Ciclul școlar (p<,01) (p<,05)
Gimnaziu 1,59 0,56 1, 17 0,27 1,86 0,62 2,69 0,97
Liceu 1,93 0,49 1,32 0,25 1,77 0,48 2,66 0,23
Veniturile (p<,01)
Primesc
bursa socială 1,65 0,58 1,18 0,25 1,70 0,51 2,80 0,81
Nu primesc
bursă socială 1,80 0,45 1,32 0,31 1,77 0,48 2,55 0,84
Mediul de
rezidență (p<,01) (p<,01) (p<,01) (p<,05)
Urban 1,78 0,65 1,20 0,31 2,10 0,56 2,56 0,88
Rural 1,45 0,45 1,11 0,20 1,68 0,57 2,75 1,04

DIANA DĂMEAN, MARIA ROTH 9 138
Datele arată că băieții tind să perceapă ca mai nesigură școala în care învață
într-o proporție semnificativ mai mare decât fetele (p<,01). Co mparând
răspunsurile elevilor în funcție de etnie rezultă că rromii își percep cartierul și
școala ca fiind mai nesigure decât respondenții români și maghi ari. Elevii de liceu
consideră cartierul în care locuiesc drept nesigur într-o mai m are măsură (p<,01)
decât elevii de gimnaziu. Elevii care primesc bursă socială con sideră cartierul în
care locuiesc ca fiind mai sigur într-o măsură semnificativ mai mare decât elevii
care nu primesc bursă socială. Elevii care locuiesc în mediul u rban consideră zona
în care locuiesc mai nesigură decât respondenții din mediul rur al (p<,01), și
consideră că în școala în care învață există mai multe probleme (p<,01) și că sunt
mai puțin feriți de abuzuri de vreun fel (p<,05) decât elevii c are locuiesc în mediul
rural.
Analiza de regresie
În acest stadiu al cercetării am efectuat câte o analiză de reg resie pentru
fiecare variabilă dependentă (frecventarea cursurilor, evitarea necazurilor la școală,
notele). Am încercat să explicăm succesul școlar cu ajutorul va riabilelor
demografice ( Tabelul nr. 7 ) și a celor independente (siguranța în școală și în
cartier) ( Tabelul nr. 8 ).
Tabelul nr. 7
Analiza de regresie a relațiilor dintre variabilele demografice și variabilele dependente
Variabile demografice Prezența la ore Evit. probleme la
școală Notele
B Er. Std. B Er. Std. B Er. Std.
Gen (0 = masculin) -, 187 137 -,241** ,079 -,244 ,319
Etnie (0 = rrom) -,366 , 432 -,060 ,249 -1,734 ,1,078
Clasa (0 = gimnaziu)
Venit (0 = bursă socială) -,187 ,203 -,128 ,120 -,827 ,481
Mediu rez. (0 = rural) , 392** ,134 ,149 ,078 ,305 ,319
R² ,138* ,166* ,059
F 2,572 3,033 1,151
Df (4, 64) (4, 61) (4, 73)
*p<,05, **p<,01.
Variabilele demografice explică 13,8% din variație pentru preze nța la ore,
16,6%, pentru evitarea problemelor la școală, și 5,9%, pentru n otele obținute de
elevi ( Tabelul nr. 7 ). Elevii din mediul urban înregistrează o prezență semnificati v
mai ridicată la școală (p<,01), iar fetele evită să aibă proble me la școală în măsură
mai mare decât băieții (p<,01). Variabilele demografice nu sunt suficiente pentru a
explica notele obținute de elevi, în model trebuind introduse a lte variabile.
Variabila clasa a fost exclusă din analiza în SPSS.

10 DIMENSIUNI SOCIALE ALE SUCCESULUI ȘCOLAR 139
Tabelul nr. 8
Analiza de regresie a relațiilo r dintre variabilele independent e și variabilele dependente
Variabile independent e Prezența la ore Evit. probleme la
școală Notele
B Er. Std. B Er. Std. B Er. Std.
Subcultură tineri cartier. ,237** ,083 ,074 ,040 ,694** ,251
Gr. de sig. al cartierului. ,609*** ,157 ,533*** ,491 -,199 ,47 1
Gr. de sig. al școlii. -, 045 ,061 -,041 ,076 ,192 ,183
Sig. personală în școală. -,001 ,038 -,047* ,019 -,009 ,112
R² ,214*** ,378*** ,060**
F 14,527 31,936 3,377
Df (4,214) (4,210) (4,211)
*p<,05, **p<,01, ***p<,001.
Variabilele independente explică 21,4% din variație pentru vari abila prezența
la ore, 37,8%, pentru evitarea problemelor la școală, și 6,0%, pentru notele
obținute. Prezența la ore este explicată, în cea mai mare măsur ă, de siguranța
cartierului (p<,001, p<,01). Evitarea problemelor la școală est e explicată tot de
siguranța cartierului (p<,001), dar și de siguranța din școală (p<,05). Singura
variabilă din model care explică notele obținute de elevi ține tot de siguranța
cartierului, mai precis, de comportamentul celorlalți tineri di n cartier (p<,01).
CONCLUZII
Rezultatele preliminare ale anchet ei-pilot sunt consistente cu rezultatele altor
cercetări similare (Bowen și Bowen, 1999), siguranța cartierulu i fiind un predictor mai
bun pentru succesul școlar decât s iguranța școlii. Ipoteza de l a care am pornit este
confirmată de rezultatele studiului: un grad ridicat de siguran ță în școala și în cartierul
(zona) în care locuiesc elevii ar e un efect pozitiv asupra perf ormanței lor școlare.
Datele arată că există o relație semnificativă între microsiste mele în care trăiesc tinerii
și succesul școlar al acestora. Elevii care se simt în siguranț ă în zona în care locuiesc,
respectiv școala în care învață, obțin rezultate mai bune: fete le, în mai mare măsură
decât băieții, elevii români și maghiari, în mai mare măsură de cât elevii rromi, elevii
care nu primesc bursă socială, î n mai mare măsură decât cei car e primesc bursă socială,
elevii din mediul urba n, în mai mare măsur ă decât elevii din me diul rural.
BIBLIOGRAFIE
1. Berman, S. L., Kurtines, W. M., Silverman, W. K., Serafini, L. T., The impact of exposure to
crime and violence on urban youth , „American Journal of Orthopsy chiatry”, 66, 1996, pp. 329–336.
2. Bowen, G. L., Rose, R. A., Ware, W. B., The reliability and validity of the School Success Profile
Learning Organization measure , „Evaluation and Program Planning”, 29, no. 1, 2006, pp. 97–10 4.
3. Bowen, G. L., Powers, J. D., Rose, R. A., Using social environment assets to identify intervention
strategies for promoting school success , „Children & Schools”, 27 (3), 2005, pp. 177–187.

DIANA DĂMEAN, MARIA ROTH 11 140
4. Bowen, G. L., Richman, J. M., School Success Profile , Jordan Institute for Families,
University of North Carolin a at Chapel Hill, 2005.
5. Bowen, N. K., Powers, J. D., Knowledge gaps among school staff and the role of high quality
ecological assessments in schools , „Research on Social Work Practice”, 15, 2005, pp. 491–500.
6. Bowen, N. K., Bowen, G. L., Effects of Crime and Violence in Neighborhoods and Schools
on the School Behavior and Performance of Adolescents , „Journal of Adolescent Research”, 14,
1999, pp. 319–342.
7. Bowen, G., Richman, J. M., Bowen, N. K, Sense of school coherenc e, perceptions of danger
at school, and teacher support am ong youth at risk of school fa ilure , „Child & Adolescent Social
Work Journal”, 15, 1998, pp. 273–286.
8. Bronfenbrenner, U., The Ecology of Human Development: Experiments by Nature and
Design , Cambridge, Harvard Uni versity Press, 1979.
9. Fraser, M., Intervention research in social work: A basis for evidence base d practice? Paper
presented at the „Evidence based practice Conference. Toward a research agenda for social work practice
guidelines”, St. Lois, MO, George Warren Brown School of Social Work, Washington University, 2000.
10. Gray, J., Frames of reference and traditions of interpretation: some issu es in the identification
of ‘under-achieving’ schools , „British Journal Of Educational Studies”, 52, No. 3, 2004, pp . 293–309.
11. Hill, H. M., Levermore, M., Twaite, J., Jones, L. P., Exposure to community violence and
social support as predictors of a nxiety and social and emotiona l behavior among African American
children , „Journal of Child and Famil y Studies”, 5, 1996, pp. 399–414.
12. Jenkins, E. J., Bell, C. C., Violence among inner city high school students and posttraumatic
stress disorder, în S. Friedman (ed.), Anxiety disorders in African Americans, New York, Springer, 1994,
pp. 76–88.
13. Kuther, T. L., Fisher, C. B., Victimization by community v iolence in young adolescents
from a suburban city , „Journal of Early Adoles cence”, 18, 1998, pp. 53–76.
14. Nash, J., Bowen, G., Defining and estimating risk and protection. An illustration fr om the
School Success Profile , „Child adolescent So cial Work Journal” , 19, 3, 2002, pp. 247– 257.
15. Richman, J. M., Bowen, G. L., School failure: an ecological – interactional developmental
perspective, in Fraser, M.W (ed), Risk and resilience in childhood. An ecological perspective ,
Washington DC, NAS W Press, 1997.
16. Woolley, M. E., Grogan-Kaylor, A., Protective family factors in the context of
neighborhood: promoting pos itive school outcomes , „Family Relations”, 55, (1), 2006, pp. 93–104.
he research is based on the outcome of a pilot survey for The
Social Diagnosis of School Perform ance using the social scale
of school success and designing an evidence-based
intervention methods project that aims to identify and evaluate efficient
methods for improving the social aspects of school success. The p r o j e c t i s
mainly focused on validating an instrument designed at the Chap el Hill
University (USA), called the School Success Profile in Romania. The article
focuses on the associations between neighbourhood and school sa fety, and
students’ attendance, trouble avoidance in school and grades. T he instrument
is based on an ecological persp ective and contributes to the id entification of
adolescents most li kely to encounter school -risk situations. We have chosen
this research design in order to prove that the above mentioned social factors
need to be included in the strategy for improving the education al
management. Educational innovati on may begin, in our opinion, w ith a
situational analysis of these variables and may be continued wi th the
appropriate interventions. A real preoccupation for students’ s chool success
must acknowledge the variables highlighted in this study, which can be
altered by the appropriate intervention programs.
Keywords: School Success Profile, the ecological perspective,
neighbourhood safety, school safet y, school performance. T

RĂSPUNSUL TINERILOR
LA INOV AȚIA EDUCAȚIONALĂ
SORIN MITULESCU
ucrarea pornește de la inventarierea unor inovații
educaționale specifice etapei ac tuale, când în România se fac
eforturi de trecere – alături de partenerii europeni – la o
societate a cunoașterii.
Depășirea rămânerilor în urmă se realizează atât la nivelul sis temului
de învățământ, cât și la cel al unor oferte educaționale altern ative.
Sunt trecute în revistă o serie de modalități noi, netradiționa le de
educație.
Față de aceste provocări și ofer te educaționale, studiul nostru a
încercat să înregistreze reacția tinerilor (elevi și studenți), care sunt pe cale
de a își contura un stil educați onal propriu, în funcție de acc eptarea
inovațiilor sau de ignorarea acestora.
Concluzia comunicării este că, în momentul de față, doar o mică parte
dintre tinerii din România sunt pregătiți să profite de pe urma inovațiilor
educaționale. Cei mai mulți se păs trează încă într-o stare de p asivitate și
conservatorism.
Cuvinte-cheie: inovație educațională, educație alternativă, stil
educațional.
Proiectele de cercetare realizate în ultimii ani în cadrul ANSI T1 – Educația,
cultura și creativitatea în viața tinerilor (proiect prioritar, Programul CERES,
2002–2005) și Tinerii și formele alternative de educație în contextul societă ții
bazat pe cunoaștere (grant CNCSIS, 2007–2008) au încercat să găsească răspuns la
câteva întrebări majore.
• Cum afectează schimbările educaționale tânăra generație?
• Cum influențează așteptările tinerilor aceste schimbări?
• Cum pot tinerii să influențeze deciziile care se iau în societa te cu privire la
propria lor socializare?
Investigațiile au pornit de la o imagine de ansamblu asupra evo luției
sistemelor educaționale și a modului în care acestea au accepta t inovația.

Adresa de contact a autorului : Sorin Mitulescu, Agenția Națională pentru Sprijinirea
Inițiativelor Tinerilor, str. Dem. I. Dobrescu, nr. 4–6, sector 1, București, România, e-mail:
sorin.mitulescu@ansitromania.ro.
1 Agenția Națională pentru Sprijinirea Inițiativelor Tinerilor, Direcția de Studii și Cercetări
pentru Problem e de Tineret.
CALITATEA VIEȚII, XX , nr. 1–2, 2009, p. 141–150 L

SORIN MITULESCU 2 142
EDUCAȚIE ȘI INOVAȚIE
În societățile tradiționale , inovarea care conducea la dezvoltare socială era
extrem de rară și apărea cu totul întâmplător. Predomina preocu parea pentru
menținerea ordinii sociale și aceasta se reflecta, printre alte le, într-un sistem de
educație extrem de rigid. Educa ț i a a v e a l o c , î n t r – o m ă s u r ă i m p o rtantă, în mediul
familiei, se realiza într-un spirit de supunere față de norme ș i reguli, urmărind să-i
transforme pe tineri în adulți fo arte asemănători cu înaintașii lor. Un eventual
inovator sau nonconformist era aspru pedepsit.
În societățile industriale moderne , oamenii devin mai liberi în raport cu
familia și societatea, dar sunt, în schimb, mai constrânși de p resiunile pieței. Tinerii
sunt învățați de timpuriu să funcționeze ca mecanisme eficiente , raționale și foarte
specializate; cât privește creativitatea, aceasta ar urma să se manifeste numai în
limitele impuse de nevoile sistemului industrial – bancar de cr eștere a
productivității, fapt ce impune noi limite procesului educațion al.
Aceste realități s-au reflectat și în modelele teoretice asupra educației.
Sistemul de educație a fost considerat, la început, prin natura sa, ca unul dintre
contributorii principali la conser varea ordinii instituționale.
În țările foste comuniste din Europa Centrală și de Est, sistem ele educaționale
au fost construite și adecvate în mod special nevoilor caracter istice economiilor
centralizate, reflectând existența monopolului absolut al statu lui în educație. Lipsa
de preocupare pentru eficiența învățământului și pentru calitat ea indivizilor
școlarizați era caracteristică acestui tip de societate. Sistem ul de învățământ
prezenta caracteristici de natură a diminua substanțial capacit atea de performanță
și, mai ales, stimularea creativității:
• egalitarism ;
• învățământ reproductiv, necreativ ;
• centralism birocratizat ; lipsa autonomiei școlilor și ruptura dintre școală și
comunitate, dintre școală și viață (piață);
• paradigma producției școlare de masă , reflectată în principal de
inadecvarea ofertei de educație la nevoile diferiților benefici ari și ignorarea
alegerilor exercitate de elevi sau de alți actori ai educației.
Evaluarea carențelor majore ale organizării și funcționării sis temului de
învățământ a făcut ca reforma învățământului să devină o prioritate strategică a
reformelor perioadei de tranziție .
Provocările societății cunoașterii
În societățile postmoderne, informaționale , ale cunoașterii, tinerii sunt
afectați de schimbările contemporane ale carierei. Aceste schim bări se văd atât la
nivel socioeconomic (cariera „fără frontiere”), la nivelul resu rsei umane care intră
în instituțiile de formare – generația Y (Howe, Strauss, 2000), la nivel psihomoral –

3 RĂSPUNSUL TINERILOR LA INOVAȚIA EDUCAȚIONALĂ 143
fărâmițarea caracterului în noul capitalism (Sennett, 2000) –, sau la nivelul calități
vieții/ mobilitatea și fragmentarea identității (Bauman, 2000).
Vechile modele ale liniarității și sucesiunii clare între forma re și profesie
sunt, în foarte mare măsură, depă șite: granițele între formare și inserție
profesională devin tot mai fluide (Jigău, 2001), iar studiile v orbesc de o medie de
șapte ani de astfel de treceri puternice (Franke, 2004), până l a o stabilizare de debut
a carierei. Formarea contemporană trebuie sa facă apoi față une i vieți profesionale
în care media schimbărilor locului de muncă este de 5–11 ori pe viață, așa încât
competențele transferabile și tranversale sunt tot mai necesare . Școala, indiferent
de nivel, nu mai poate emite pretenția de a oferi pregătirea co mpletă pentru
posturile pe care le va ocupa absolventul.
Mentalitatea inovatoare și favor abilă cunoașterii nu mai este u n fenomen
limitat la psihologia individuală, ci ajunge să se instituționa lizeze și să transforme
sistemul însuși ; specializarea este limitată la o perioadă din existența profe sională;
procesul de educație dobândește un caracter de permanentizare; între educație și
profesie nu se mai manifestă aceeași continuitate ca în trecut, iar indivizii trebuie să
se specializeze continuu, uneori să reia procesul de la capăt, să se recalifice.
Educația familială se reduce mult ca pondere, iar școala nu mai face față
singură cerințelor pieței, facilitând dezvoltarea formelor alte rnative de educație;
acestea permit specializarea individului pe o nișă tot mai îngu stă a pieței, a
profesiilor etc.
Educația nu mai este un proces unidirecțional, ci, mai degrabă, interactiv, în
care subiectul educației are o putere din ce în ce mai mare în a-și alege formele de
educație, iar furnizorul de educație face eforturi din ce în ce m a i m a r i d e a s e
adapta cerințelor celor supuși educației.
Din descrierea stadială prezentată mai sus rezultă o serie de s chimbări majore
ce este de așteptat să se produ că în domeniul educației:
• de la eficiență mecanică și repetitivitate, la creativitate și experiență
directă;
• de la unidirecționalitate rigidă , la interacțiune și interactiv itate;
• de la școala de tip Comenius închisă, suficientă pentru sine, la integrarea în
comunitate;
• de la o educație cât mai strict specializată pentru o viitoare profesie foarte
bine definită, la pluralism edu cațional și traiectorii profesio nale multidirectionale;
• de la etatism și autoritarism, la descentralizare și democratiz are;
• de la austeritate și lipsă de mijloace tehnice, la implicare fi nanciară privată
și abundență de tehnologii inform aționale și de comunicare (TIC ).
Deși studiile consacrate în ultima vreme inovației edcuaționale s-au focalizat,
aproape exclusiv, pe rolul jucat de noile tehnologii (vezi, de exemplu, Ana Maria
Marhan, Inovație și schimbare în educație , 2004), investigațiile noastre au condus
și la identificarea altor agenți ai schimbării și inovării educ aționale:

SORIN MITULESCU 4 144
• oferta școlară recent „modernizată”, prin flexibilizarea curric ulei și aplicarea
de noi proceduri de evaluare;
• educația non-formală, promovată atât sub forma instruirilor spe cializate și
pragmatice cât și prin modalități participative și inovative;
• formarea profesională furnizată de firme specializate, cu scopu l de a suplini
lipsa de adaptare a forței de muncă la solicitările practice;
• formarea oferită de firme propriilor angajați sau viitorilor an gajați;
• voluntariatul, ca formă de educație prin acțiune;
• programele de formare și de promovare oferite de instituțiile d e cultură:
teatre, muzee, biblioteci publice, centre de tineret, cu scopul de a atrage publicul,
răspunzând cât mai bine așteptărilor acestuia.
O ipoteză particulară a fost aceea că tinerii sunt în stare să- și construiască o
strategie proprie a procesului educațional prin care trec. Ei n u ar mai reprezenta un
element pasiv al educației, ci ar marca o contribuție proprie l a managementul
educațional personal. Asemenea tineri se caracterizează printr- un adevărat „stil
educațional” și sunt dispuși la inovare, la căutarea de noi sol uții. Întrebarea este
dacă asemenea personalități se manifestă într-o proporție semni ficativă în lumea
școlii românești.
Testarea ipotezelor s-a realizat cu ajutorul unui set de tehnic i de cercetare,
prin procedeul triangulației între metode cantitative2 și calitative.
OPINIA TINERILOR FAȚĂ DE INOVAȚIA EDUCAȚIONALĂ
Un sondaj național în rândul populației tinere, realizat în 200 3, evidenția
faptul că:
• numai 28% dintre tineri au avut măcar o idee proprie pe care să vrea să o
pună în practică;
• creativitatea, dispoziția spre inovare a tinerilor reprezintă, mai degrabă, un
mit și un stereotip social , decât o realitate constatată.
Dar chiar și tinerii considerați creativi3 și care reprezintă o minoritate în
rândul generației lor se manifestă prin valori modeste ale unor indicatori de
performanță educațională.
Cei mai mulți tineri sunt (sau își doresc să fie) inovativi. Mo delele din
generațiile anterioare sunt puțin prețuite de către tineri. Ei vor să aibă un stil
personal, să găsească soluții proprii la anumite schimbări și s ă adopte într-o măsură
mai mică modele sau soluții puse la dispoziție de părinți sau d e profesori.

2 Datele cantitative provin din două sondaje de opinie, unul rea lizat în 2003, pe un eșantion
național de 1 200 de tineri între 15 și 29 de ani și un altul r ealizat în 2008, pe un lot de 600 de elevi și
studenți din difer ite zone ale țării.
3 Pe baza propriei lor aprecieri.

5 RĂSPUNSUL TINERILOR LA INOVAȚIA EDUCAȚIONALĂ 145
Tabelul nr. 1
Opinii și comportamente ale tinerilor Creativi Necreativi
Folosește zilnic internetul. 17% 3%
Citește zilnic cărți. 16% 6%
Face parte dintr-o organizație. 13% 4%
Utilizează internetul. 49% 10%
Citește zilnic ziare, reviste. 30% 9%
Folosește zilnic casete audio, video, CD. 52% 30%
Utilizează computerul. 60% 17%
Nu găsește condiții să-și pună ideile în practică. 58% 43%
Nu găsește condiții să se realizeze în țară. 72% 63%
Consideră că lectura nu stimulează imaginația. 17% 35%
Nu găsește un lo c de muncă. 33% 55%
Opinia generală a tinerilor despre sistemul de învățământ este puternic
segmentată. Cei mai mulți dintre tineri (47%) nu au putut formula o părere clară cu
privire la calitatea sistemului de învățământ. Ponderea celor m ulțumiți este egală cu
a celor nemulțumiți (de 24% ). O astfel de structurare a opiniilor despre sistemul de
învățământ reflectă diversitatea condițiilor de funcționare a a cestuia, dar și
eterogenitatea așteptărilor față de el. Sistemul de învățământ oferă, în momentul de
față, motive de mulțumire, dar și altele, de insatisfacție. Est e de remarcat faptul că
ponderea elevilor care nu se pot pronunța în aprecierea calităț ii sistemului de
învățămînt este semnificativ mai ridicată decît în cazul tineri lor absolvenți de studii
superioare: 51,2%, față de 42, 9%. Și acest rezultat poate const itui un semnal pentru
faptul că foarte mulți elevi nu au evaluat cu suficientă stărui nță și seriozitate
mediul în care își desfășoară o foarte mare parte din viață. Ei ar trebui să fie mai
mult încurajați în această direcție, a formării unei păreri pro prii despre școala în
care învață. O asemenea implicare ar conduce la instituirea unu i climat mai propice
schimbării și inovației.
Dincolo de orientarea general favorabilă în descrierea profilul ui profesorilor,
ceea ce mulțumește cel mai puțin pe cei tineri este tocmai exis tența valorilor
scăzute ale toleranței și comunicativității acestora, în raport cu părerile, ideile lor.
Climatul creativ în școală
Din analiza comparativă a itemilor selectați pentru a operațion aliza calitatea
climatului inovativ din învățământul românesc am putut stabili care sunt indicatorii
cel mai bine apreciați de beneficiarii sistemului. Din seria de 10 indicatori aleși
pentru a exprima calitatea climatului, atmosfera destinsă din interiorul școlii se
constituie ca principalul punct tare al sistemului. Relațiile între elevi și profesori
par să permită operarea cu metode și strategii personale, nesta ndardizate. În
contextul stimulării creativității, această caracteristică poat e reprezenta un avantaj.
Totodată însă, se poate constitui și într-un obstacol în calea modificărilor sau
reformei sistemului către proceduri mai adaptate cerințelor.

SORIN MITULESCU 6 146
Ceea ce pare că lipsește cel mai mult în climatul școlii române ști este
recunoașterea meritului personal și dreptului de proprietate as upra ideilor originale
pe care elevii le emit. Foarte mulți subiecți (86%) susțin că î n școală exista obiceiul
copiatului. Se pare că s-a constituit, în acest sens, chiar o t radiție culturală, cu
efecte esențiale asupra societății.
Un alt element insuficient dez voltat în cadrul școlii este comu nicarea pe orizontală.
Ce înnoiri și-ar dori tiner ii? Experiența unui concurs4
Concursul s-a desfășurat în lic ee, antrenând echipe formate de elevi la propria
lor inițiativă, și a constat în g ăsirea celor mai inspirate mod alități de exprimare a ideii
de Europa , ca și a ce anume reprezintă țara noastră în cadrul european . Succesul
acestei activități și popularitatea de care s- a bucurat în rând ul elevilor a pus în
evidență necesitatea unor inovații apreciate. Ele vii apreciază în mod deosebit și se
simt stimulați de flexibilitatea cadrului organizatoric, de pra cticarea unui stil simplu
și accesibil. Iată ce au apreciat elevii cel mai mult în cadrul acestei inițiative:
• elevii au găsit un cadru mult mai puțin rigid decât cel cu car e erau obișnuiți
în școală;
• au apreciat că sarcina la care trebuiau să răspundă era una de grup și nu
doar individuală, așa cum se obișnuiește la școală;
• s-au bucurat că puteau constitui ei singuri echipele, grupuril e în care să
lucreze. Mai mult, la a doua sa ediție, concursul a permis chia r constituirea unor
echipe formate din elevi care să provină de la școli diferite. Spargerea acestor
bariere instituționale li s-a părut elevilor atrăgătore;
• elevii apreciază ceea ce vine din afară, ceea ce nu este obișn uit, ceea ce este
nou, ceea ce iese din rutina zilnică a programei. Au sesizat că cei care vin din afară
le propun un alt mod de lucru, a u un alt limbaj, un alt stil de comunicare și asta este
pentru ei stimulativ;
• limbajul simplu, apropiat de stilul lor obișnuit, abordabil fo losit de către
formatorii implicați în acțiunea-concurs;
• participarea benevolă la concurs îi face să se simtă importanț i; o văd ca pe
ceva care le cere să emită idei proprii, să fie creativi, să nu repete ceea ce au învățat
sau ce li s-a spus de către adulți;
• tot ce era diferit de ceea ce găsesc la școală. Au apreciat că au putut să iasă
din cadrul școlii. Consultanții au încercat să folosească aceas tă nevoie resimțită de
către elevi. Au încercat să-i scoată din spațiul școlar, să-i t ransfere într-un alt
spațiu, diferit de cel școlar;
• cei din mediul rural au apreciat că au putut să iasă din mediu l lor, au venit
în oraș, s-au bucurat de micile plăceri ale orașului;
• că au putut să producă ceva, activitatea lor având o finalitat e, un rezultat. Ei
sunt deja familiarizați cu ideea de proiect, cu rolul unui asem enea mod de a gândi,
dar foarte rar au ocazia să pună în practică așa ceva;

4 Note pe marginea discuției pur tate cu unul dintre consultanții proiectului Europa la liceu .

7 RĂSPUNSUL TINERILOR LA INOVAȚIA EDUCAȚIONALĂ 147
• li s-a sugerat că ideile noi pe care le emit ar trebui să plec e de la ceea ce
există deja, de la ceea ce are o experiență pozitivă. Așa ar fi mai ușor de pus în
practică. Asta ar însemna că în habitusul școlar pe care îl au tinerii nu există
obișnuința de a se documenta asupra ceea ce este de fapt, ce es te în realitate.
Creativitatea lor se manifestă ma i ales pornind de la situații ipotetice;
• informațiile care li s-au dat mai ales pe bază de imagini, de film. Au putut
să vadă lucrurile și li s-a sugerat ca și proiectele pe care le realizează să poată fi
„văzute cu ochii”. Generația actuală de tineri este mai familia rizată cu imaginile,
este mai sensibilă la imagini;
• ar dori în școală să aibă un spațiu de dezbatere liberă;
• profesorii au manifestat interes pentru găsirea unor noi modal ități de
comunicare cu elevii. Au părut dispuși să-și îmbogățească metod ele, folosind și
experiența educației nonformale.
Rezultatele unui alt sondaj de opinie, realizat în 2005, la com anda Consiliului
Britanic din România, întărește concluziile noastre. Dacă 42% d intre subiecți
apreciau că ceea ce se predă în școală este folositor, 56% cons iderau că metodele
de predare folosite nu au capac itatea de a angaja activ elevii și studenții în procesul
de învățare. Fără a reprezenta o evaluare directă a climatului creativ, această opinie
descrie un sistem de învățămînt de tip tradițional, axat pe met ode de tipul
„dictării”, cu o programă supraîncărcată, cu metode rigide de e valuare și care nu
încurajază formarea unor deprinderi de tipul abilităților de co municare,
deprinderilor tehnice, l ucrului în echipă.
Modificarea rolului profesorului în procesul educativ: profesor ii ar trebui să
aibă disponibilitate crescută pentru schimbare, să fie mai degr abă persoane care
facilitează procesul de învățare , decât persoane care dețin „ad evărul absolut”.
STILURI EDUCAȚIONALE ȘI PROMOVAREA INOVAȚIEI
Dacă în 2003 am împărțit populația tânără în creativi (inovativ i) și necreativi
(conservatori), în 2007 am continuat cercetările pe linia descr ierii unor „stiluri”
culturale și educaționale. Interv iurile cu studenți au pus în e vidență manifestarea
unor stiluri alternative.
• Tinerii cu un stil activ, inova tiv, sociabil valorizează oport unitățile educaționale
alternative:
• „mi-am căutat un job pentru că deja mă gândeam că o să termin facultatea
și nu voi ști să fac nimic”.
Tot în cadrul acestui al doilea stil sunt prezente componentele de globalizare
și de utilizare a internetului pentru propria pregătire profesi onală:
• „Am fost ajutată de comunitatea globală” .
• „Pe bloguri nu este impostură. Totul este transparent”.

SORIN MITULESCU 8 148
• „Am făcut și traininguri care costau. Și afară și în țară. Dar nu m i-a fost
condiționat accesul la informație . Traininguri: strategie, crea tiv breefing, cercetare –
creativă. Pe unele le-am găsit eu. Sau firma a întrebat ce ați vrea să faceți ca să vă
dezvoltați?”.
Tinerii cu stil „activ” … „se preocupă foarte mult de școală, învață. Ei vor să
ajungă în cercetare, învățământ. Au pornit prin forțe proprii: fac proiecte (educație,
cultură) în grupuri; learn by doing primează”.
Aceștia valorizează oportunitățile educaționale alternative. Ei caută alte surse
pentru a învăța, inclusiv o sluj bă, chiar dacă nu are legătură directă cu facultatea urmată:
• „Înveți mult mai mult, la nivel practic”.
• „Prin acest job, am reușit să văd calea către un viitor, o car ieră” – au fost
multe lucruri noi pe care le-am învățat și pe care am putut să le aplic”.
Dar pentru toți, indiferent de opțiune, școala se prezintă ca u n mediu ostil,
uniformizator, care nu tratează elevii individual, ci doar în f uncție de propriile sale
reguli arbitrare:
• „Elevii nu-și știu drepturile” – „sistemul te determină să cre zi că tu a i o
problemă” – „dacă ajungeam în biroul directoarei, se pornea de la premisa că eu
am făcut ceva. Nu se lua în calcul și varianta că profesorul ar fi greșit”.
• „Tinerii nu sunt foarte protejați; din școală (liceu) am învăț a t o l e c ț i e d e
viață – că dacă țineam capul puțin mai jos, aș fi avut o viață mai liniștită = să fiu
mai diplomat”.
• „Când eram în liceu credeam că doar eu sunt responsabil pentru dezvoltarea
în domeniile care mă interesau; nu vedeam/ nu căutam deloc part ea instituțională”.
• „La liceu, lucrurile scapă din mână. Liceul se deteriorează di n cauza
bacalaureatului. Bacalaureatul stresează foarte mult. Copiii îm part materiile în utile
(legate de bac) și inutile”.
• „Partea de „interesant” și de „practic” lipsește la școala noastră”.
Tinerii și-ar dori ca școala să le ofere aceleași satisfacții c a și cele pe care le
au în contact cu noile tehnolog ii multimedia și de care sunt ac um fascinați:
• „Mulți studenți spun că nu învață nimic practic la facultățile lor. Profesorii
le spun cum era acum 100 de ani, nu arată nimic într-o eră care este atât de vizuală.
Din școală pleci numai cu niște teorii frumoase. Nimic nu i-ar împiedica pe
profesori să-și facă cursurile mai atractive, cu materiale vide o, cu elemente noi”.
• „E de neconceput să nu ai e-mail -ul profesorului ca să-l contactezi sau să nu
poți utiliza materiale de pe Internet”.
Surse de învățare
Internetul rămâne, în opinia acestor tineri, cea mai bună sursă de informare,
lipsită de barierele financiare: trebuie doar să știi să delimi tezi. Acesta ascunde însă
și riscul educației de unul singur.

9 RĂSPUNSUL TINERILOR LA INOVAȚIA EDUCAȚIONALĂ 149
• „Totuși, nu e bine să fii autodidact. Nu poți să sistematizezi singur. Ar fi
bine să avem o școală bine pusă la punct”
• „Noi suntem o generație care peticește foarte mult. Luăm infor mații din
foarte multe părți, dar nu avem un „big picture”. Avem foarte m ulte antenuțe foarte
superficiale. Educația alternativă nu poate să suplinească un e fort de învățare foarte
susținut”.
• „Educația de pe stradă – un vo cabular groaznic. Te formează, d ar în ce?”
Pornind de la aceste ipoteze reform ulate în termenii limbajului folosit de
tinerii interlocutori, să facem ș i analiza unor date rezultate din cercetarea prin
chestionar. Aceasta a cuprins un lo t de 458 de tineri, în marea lor majoritate elevi
de liceu, dar și alte categorii d e tineri aflați în diferite mo dalități de pregătire
formală sau nonformală. Opțiunile educaționale (în sens foarte larg) le-am
operaționalizat sub forma a 10 af irmații referitoare la educați e sau școală, pentru
care li s-a cerut tinerilor să-ș i exprime acordul sau dezacordu l. Constatăm că, deși
foarte mulți tineri își doresc să poată fi inovativi, să experi menteze, ei nu
realizează încă, în suficientă măsură, cât de puțin le oferă șc oala în această
direcție. Destul de mulți dintre tineri continuă să accepte sis temul vechi de
învățământ care a promovat meditațiile și nu sunt foarte critic i cu școlile din
România.
CONCLUZII
În actuala etapă tinerii nu au devenit încă pe deplin capabili să-și definească o
strategie proprie a participării lor la educație, în ciuda prez enței pe piața
educațională a unor oferte tot mai diverse.
Ei nu se manifestă încă suficient de critic față de imobilismul manifestat în
școală și nu profită, în suficientă măsură, de alternativele ca re li se propun.
Totuși, atunci când o inițiativă inovatoare este prezentată cu suficientă
pricepere în fața elevilor, aceștia se arată interesați și apre ciază beneficiile oferite
de noile metode educaționale.
BIBLIOGRAFIE
1. Bauman, Z. , Modernitatea lichidă , București, Editura Antet, 2000.
2. Franke, S., „Les études, le travail et la combinaison études – travail chez les jeunes”, Emploi
du temps et transitions au cours de la vie, 1998, no 3, „Statistique Canada”, Ottawa, 2004.
3. Howe, N., Strauss, W., Millennials Rising: The Next Great Generation, New York, Vintage
Books, 2000.
4. Jigău, M. , Consilierea carierei, București, Sigma, 2001.
5. Sennett, R., The Corrosion of Character, The P ersonal Consequences of Work i n the New
Capitalism – Le travail sans qualités, les consequences humaines de la flexi bilité , Paris, Albin
Michel, 2000.

SORIN MITULESCU 10 150
he paper begins with an inventory of educational
innovations currently developing in Romania, when the country is making efforts (t ogether with the European
partners) to create a knowledge society.
The state of lagging behind is being overcome both at the level of the
educational system and that of an alternative education.
Several new, nontraditional edu cational paths are reviewed.
Facing these educational challe nges and offers, our study tried t o
register the reaction of pup ils and students, who are about to outline a
personal educational style, depe nding on acceptance or ignorati on of these
innovations.
The final conclusion is that, at present, only a small part of the
Romanian youngsters is ready to take benefit of the educational innovations.
Most of them still have a pa ssive and conservatory mood.
Keywords : educational innovation, nontr aditional educational ways,
educational style.
T

FACTORI STIMULATIVI/ B LOCANȚI AI INOV AȚIEI
SOCIALE ÎN MEDIUL RURAL ROMÂNESC. STUDIU
DE CAZ: COMUNA BUGHEA DE SUS, JUD. ARGEȘ
MIHNEA PREOTESI
tudiul de față își propune o analiză a modului în care anumite
contexte locale și anumite modur i particulare de furnizare a
bunăstării acționează în sensul blocării apariției și dezvoltăr ii
unora sau altora dintre premisel e ce facilitează inovația socia lă.
Analiza se va focaliza pe mediul rural românesc, ipoteza de la care aceasta
pornește fiind aceea că acesta reprezintă, mai degrabă, un spaț iu defavorabil
inovației sociale și, în unele cazuri, un spațiu social favorab il dezvoltării unui tip
special de inovație socia lă, pe care l-am numit „pseudoinovație socială”.
Studiul de caz propus analizează o situație pe care am consider at-o
relevantă pentru ilustrarea modului în care, prezența unei comb inații de
variabile contextuale se constituie în premise defavorabile ino vației sociale,
însă facilitează com portamente de tipul „pseudoinovației sociale”.
Cuvinte-cheie : contexte locale de furnizare a bunăstării, constrângeri,
oportunități, practici informale de câștig, pseudoinovație soci ală.
INOVAȚIA SOCIALĂ
Accepțiunea termenului de inovație socială utilizată în articol ul de față
reprezintă o sinteză a principalelor abordări teoretice asupra domeniului. Termenul
este unul relativ nou, fiind introdus în circuitul științific a bia în 1970, într-o lucrare
a lui Taylor. Conform acestuia, inovația socială reprezintă un nou mod de a face
lucrurile, în scopul explicit de a răspunde unei nevoi sociale (Taylor, 1970, apud.
Cloutier, 2003). Autorul citat, analizând condițiile apariției și reușitei unui proces
de inovare socială, consideră cooperarea și angajamentul actorilor implicați ca
premise esențiale ale reușitei inovației sociale
Alți autori, precum Chombart de Lauwe (1976, în Fontan, 1998, a pud. Cloutier,
2003), consideră că inovația socială se manifestă nu doar ca un nou mod de rezolvare a
problemelor, ci și ca un răspuns la un ideal social. Așadar, inovația socială există și
este orientată către atingerea un ei situații sociale dorite, fă ră ca această situație să fie
în mod necesar identificată ca u na dificilă, care reclamă o sol uție imediată.
Într-o sinteză a acestor abordări, inovația socială reprezintă introducerea a
ceva nou și folositor, în vederea valorificării sociale, în sen sul rezolvării unor

Adresa de contact a autorului : Mihnea Preotesi , Institutul de Cercetare a Calității Vieții,
Calea 13 Septembrie, nr. 13, sector 5, 050711, București, Român ia, e-mail: mihne apre1@yahoo.com.
CALITATEA VIEȚII, XX , nr. 1–2, 2009, p. 151–160 S

MIHNEA PREOTESI 2 152
nevoi și interese sociale (The American Heritage Dictionary , Meriam-Webster
online, UK, Peter Drucker, 2002).
Câteva dintre premisele prezentate mai sus sunt importante pent ru analiza
propusă în lucrarea de față:
– angajamentul actorilor sociali și cooperarea dintre aceștia r eprezintă
premise de bază ale producerii inovației sociale;
– scopul inovației sociale este ameliorarea unuia sau mai multo r aspecte ale
situației sociale a unei colectivități, fie că acestea sunt ide ntificate ca probleme
sociale de către colectivitate, fie că situația către care se t inde este una considerată
dezirabil a fi atinsă;
– inovația socială răspunde unor nevoi și interese sociale.
Ceea ce îmi propun, în cele ce urmează, este ca, pornind de la condițiile
enunțate mai sus, să analizez ce factori și prin ce mecanisme a cționează aceștia, în
sensul blocării apariției și dezvoltării unora sau altora dintr e premisele ce
facilitează inovația socială.
Analiza se va focaliza pe mediu l rural românesc, ipoteza de la care se
pornește fiind aceea că mediul rural românesc actual reprezintă , mai degrabă, un
spațiu defavorabil inovației sociale și, în unele cazuri, un sp ațiu social favorabil
dezvoltării unui tip special de inovație socială, pe care l-am numit pseudoinovație
socială .
Studiul de caz propus analizează o situație pe care am consider at-o relevantă
pentru ilustrarea modului în care prezența unei combinații de v ariabile contextuale
se pot constitui în premise defavorabile inovației sociale, îns ă facilitează
comportamente de tipul pseudoinovației sociale.
POSTCOMUNISMUL ÎN RURALUL ROMÂNESC . PREMISE FAVORABILE /
DEFAVORABILE INOVĂRII SOCIALE
Răspunsul la provocările unui mediu economico-social în schimba re, în
condiții de incertitudine severă, generatoare de derută acționa lă și axiologică, s-a
materializat în adoptarea unor strategii de răspuns, fie active , fie pasive.
Construcția acestor strategii de răspuns a fost modelată atât d e influența unor
factori generali, precum creșterea insecurității economice, dup ă 1989, cât și prin
acțiunea, în special în mediul rural, a unor factori contextual i, specifici, precum
oportunitățile locale de câștig, fie ele legale, informale sau ilegale, corelat cu
experiența unor comportamente individuale și colective de valor ificare a acestor
condiții specifice.
Așadar, tema propusă spre analiză este revelarea mecanismelor s ociale și
psihosociale prin care astfel de contexte particulare pot genera și întreține un
anumit tip de cultură civică, care, la rândul ei, poate facilit a sau bloca inovația
socială. De asemenea, este propu să a fi analizată relația dintr e anumite strategii
individuale/ colective de răspu ns la provocările mediului și in ovația socială.

3 FACTORI STIMULATIVI/ BLOCANȚ I AI INOVAȚIEI SOCIALE ÎN MEDIUL RURAL 153
Schimbarea socială generează două tipuri de strategii de răspun s (Merton):
– active : inovație; rebeliune;
– pasive : ritualism; retragere.
În ceea ce privește mediul rural românesc, tranziția a generat ambele tipuri de
strategii de răspuns:
1. Întoarcerea la tradiție – strategie activă, pentru că implică a cțiune,
pasivă prin scopurile și tipul de orientare pe care le propune.
Întoarcerea la agricultura autarhică, de subzistență – o aleger e a unui risc
minim, dar cu șanse de dezvoltare la fel de reduse (Voicu, B., 2005, p. 113).
Ca răspuns la o situație generat oare de incertitudine acțională și axiologică,
întoarcerea la tradiție reprezintă un mecanism de absorbție art ificială a incertitudinii
prin „investirea cu plus-valoare a soluțiilor cristalizate în e xperiența colectivității și
demonstrate a fi satisfăcăto are (Zamfir, C., 1999, p. 357–358). Tradiția reprezintă un
răspuns pentru frica de a abandon a rutina sigură în favoarea ri scurilor asociate cu
metodele neexperiment ate (Nadel, apud. Z amfir, 1999, p. 358).
Pe de altă parte, tradiționalismu l reprezintă o premisă nefavor abilă pentru
inovația socială, fiind asociat, în plan individual și colectiv , cu obișnuința, care
reprezintă un factor blocant al inovației sociale.
2. Inovația socială, realizată în afara regulilor acceptate soc ial, prin mijloace
ilegale sau imorale, reprezintă o strategie de adaptare activă, ce asigură
supraviețuirea în plan individual, fără a asigura premisele dez voltării și este o
frână în calea dezvoltării soci ale. Acest tip de strategie acti vă se materializează în
pseudoinovații sociale , reprezentând un factor blocant a l inovației sociale, mecanism
ce acționează, cu precădere, în anumite contexte particulare.
Contextul va fi operaționalizat pe următoarele dimensiuni:
– constrângeri ale mediului, defavorizante inovației sociale – operaționaliza te
prin lipsa unor resurse comunitare, precum încrederea interpers onală, dar și, pe de altă
parte, prin prezența unor elemen te ce susțin prevalența unei cu lturi civice dependente;
– oportunități ale mediului favorizante pseudoinovației sociale – modele de
acțiune și de interacțiune pers onal-instituțională, aflate la g ranița și dincolo de
granița legalității, ca practici validate prin experiențe indiv iduale și comunitare,
ilustrând prezența unor elemente proprii unei culturi civice pa rohiale.
Așadar, studiul de caz își pro pune să valideze empiric ipotezel e propuse,
prezentând o comunitate pe care am considerat-o relevantă pentr u tema în cauză,
Analiza datelor de interviu se va focaliza asupra câtorva aspec te importante, între care:
– nivelul scăzut al încrederii in terpersonale și nivelul scăzut al potențialului
de inovație socială, la nivel comunitar;
– contextul local, favorabil unor activități (pseudo)infracțion ale și experiența
unor asemenea practici, ca premi se ale blocării inovației socia le;
– aplicarea la nivel local a unor modele viciate de interacțiun e cu instituțiile
statului, fie prin evitarea relațiilor cu acestea și întărirea unor circuite paralele de
rezolvare a problemelor în afara sistemului, fie prin personali zarea relațiilor cu
instituțiile, prin apelul la relații utile, ca premise ale dezv oltării unui comportament
pseudoinovativ.

MIHNEA PREOTESI 4 154
Studiul de caz prezintă o situație în care sunt prezente ambele tipuri de răspuns la
schimbarea socială, în formele amintite, ce reprezintă premise ale blocării inovației
sociale, pe de o parte – precum întoarcerea la agricultura trad ițională, de subzistență –,
dar și un cadru ce facilitează d ezvoltarea unor comportamente d e tipul pseudoinovației
sociale , pe de altă parte.
Ipoteza de bază de la care pornește analiza propusă este aceea că alegerea
uneia sau alteia dintre cele două tipuri de strategii amintite depinde, în mare
măsură, de gradul în care anumite contexte particulare favorize ază sau nu existența
unor oportunități/ practici informale/ ilegale de câștig. Cazul avut în vedere a fost
considerat exemplar, tocmai datorită faptului că reprezintă un spațiu favorabil
ambelor strategii de răspuns amintite.
STUDIU DE CAZ – BUGHEA DE SUS, JUD. ARGEȘ
Ipoteza: oportunități informale și ilegale de câștig mare înseamnă preze nța unei
culturi civice cu elemente par ohiale, ce favorizează comportame nte active
pseudoinovative – refuzul sau negocierea aplicării anumitor nor me, care au un statut
teoretic imperativ și nenegociab il. Pseudoinovația – factor blo cant al inovației sociale.
Cultura civică rurală – între parohial și dependent
În termenii propuși de Almond și Verba1, comunitatea studiată s-ar
caracteriza ca fiind un tip de cultură civică mixtă, cu element e parohiale,
dependente și participative. Sătenii intervievați, din Bughea d e sus, sunt orientați
către output -ul guvernamental, într-o măsură semnificativ mai mare decât fa ță de
output -ul activității administrației locale.
Guvernul are datoria să îi ajute să-și rezolve toate problemele :
– prin măsuri generale, precum crearea de locuri de muncă sau s toparea
creșterii prețurilor;
– prin măsuri particulare, precum controlul modului în care pat ronii locali
respectă drepturile angajaților.
De asemenea, guvernul e obligat să ia măsuri și să îi ajute pe oamenii care au
avut de suferit în urma unor calamități naturale, precum inunda țiile.
Orientarea pronunțată către output -ul activității administrației centrale,
dublată de lipsă de orientare pentru input -ul sistemului – cultură civică dependentă .
Pe de altă parte, primarul trebuie să-i lase în pace pe oameni să trăiască așa
cum știu, eventual, în afara regulilor impuse de același guvern , atâta timp cât
acestea intră în contradicție cu modul lor de viață obișnuit.
Există tradiția negocierii tacite a modului și gradului de resp ectare a unor
norme, teoretic, imperative. Faptul că oamenii încearcă și, înt r-o oarecare măsură,
reușesc să trăiască în afara unora dintre normele imperative al e statului, reprezintă
un indicator al existenței unui mixt cultural dependent – parohial.

1 The Civic Culture , Princeton Univers ity Press, 1963.

5 FACTORI STIMULATIVI/ BLOCANȚ I AI INOVAȚIEI SOCIALE ÎN MEDIUL RURAL 155
Există mai mulți factori ce contribuie la configurarea unei ase menea realități,
între care, important în contextul analizei de față, este gradu l înalt în care activitățile
ilegale și/ sau informale de câșt ig reprezintă o oportunitate ș i o practică locală
tradițională. Analiza datelor de interviu arată că acest tip de activități au reprezentat
și reprezintă o parte importantă a modului în care sătenii își asigură existența de zi cu
zi. Înainte de 1990, oportunități le informale/ ilegale de câști g erau concentrate în
zona marilor fabrici și uzine comuniste din zonă, cu zeci de mi i de angajați, precum
uzina Aro sau minele de cărbuni din jurul Câmpulungului. De la Aro se furau, în
special, piese de schimb, dar și motorină și benzină. De la min ă, șoferii care lucrau în
carieră furau motorină, dar și cărbune –semnificativă este pove stea unuia dintre cei
intervievați care își amintește c ă într-o noapte a adus cu cami onul de la mină niște
cărbuni atât de mari încât nu au avut loc într-o curte de câtev a sute de metri pătrați și
au rupt gardul și niște scări de beton în momentul în care i-au basculat peste gard.
Cei care dețin autoturisme Aro, pentru a obține piese de schimb mai de
calitate, așa-numitele piese „de fabrică”, în condițiile în car e uzina nu mai
funcționează de câțiva ani, apelează în continuare la oameni ca re au lucrat la Aro și
care dețin încă adevărate depozite de astfel de piese – am avut ocazia să văd într-o
pivniță un asemenea depozit.
Odată cu restrângerea drastică a activității industriale, cea m ai importantă
parte a activităților ilegale/ informale de asigurare a traiulu i zilnic s-au concentrat
în zona forestieră. Pădurile sunt d evalizate, în general, în co mplicitate cu pădurarul.
Cei care fură și sunt considerați, ca atare, adevărații hoți, d e către sătenii care
fură și ei, dar „cu măsură”, sunt țiganii care fură fără măsură și, în general fără
complicitatea pădurarului, care de multe ori nu le poate face f ață nici cu poliția.
Oamenii consideră că hoții cei mari sunt cei de la celălalt cap ăt al firului,
beneficiarii mărfii, proprietarii de joagăre mai mult sau mai p uțin autorizate – dacă
țiganii „fură, totuși, că nu au ce mânca , ăștilalți s-au îmbog ățit din furat”.
Neîncrederea–premisă negativă a comportamentului antreprenorial
și a inovației sociale
Încrederea. Definiții și concepte
Încrederea socială, sau generalizată, reprezintă o relație între doi actori sau
grupuri, în care una dintre părți adoptă o poziție care exprimă , fie verbal, fie
comportamental, convingerea conf orm căreia cealaltă parte va în treprinde acea
acțiune care este preferabilă unor acțiuni alternative (Braitwaite, 1998, p. 47,
apud. Bădescu Gabriel în BOP, 2007).
Delhey și Newton (2003) definesc în mod asemănător încrederea, ca așteptare
mutual împărtășită, deseori expri mată ca siguranța pe care oame nii o manifestă și,
când este necesar, com portamentul reciproc a vantajos în interac țiunile lor cu ceilalți.
Uslaner și Rothstein (2005) fac o distincție importantă între încrederea
generalizată ș i încrederea particularizată, sau in-group . Încrederea generalizată
reflectă legătura mutual împărt ășită pe care oamenii o au cu so cietatea în ansamblu
și cu fiecare grup din cadrul acesteia. Încrederea particulariz ată reflectă legăturile

MIHNEA PREOTESI 6 156
din cadrul unui grup, legături ce funcționează în sensul maximi zării consecințelor
pozitive ale acțiunii grupului pentru grup și în afara sau chia r împotriva interesului
social general.
Încrederea și dezvoltarea socială
Încrederea interpersonală reprezintă unul dintre factorii impor tanți în
configurarea unui anumit tip de spațiu social. Nivelul stocului de încredere
corelează pozitiv cu nivelul unor variabile considerate înalt d ezirabile, din
perspectiva dezvoltării sociale, fie ele valori, atitudini sau comportamente.
Comunitățile locale, dar și regiunile și, chiar țările caracter izate prin niveluri
ridicate ale încrederii sociale se caracterizează prin bunăstar e economică, nivel
redus de inegalitate socială, economii deschise, creștere econo mică importantă și
un nivel redus de criminalitate ș i corupție (Rothstein, Uslaner , 2005). Un stoc redus
de încredere socială corelează cu un grad înalt de inegalitate socială, un nivel redus
de toleranță intergrupală, cu ni veluri înalte ale corupției și criminalității.
Pe de altă parte, încrederea interpersonală corelează pozitiv c u anumite
comportamente, precum cel antreprenorial, ca inovație socială ș i tip de răspuns la
provocările mediului (Sandu, D., 1999, p. 98–99). Un nivel scăzut al încrederii
sociale poate reprezenta, așadar , o premisă a blocării inovație i sociale.
Încredere generalizată și încredere particularizată, la Bughea de Sus
Neîncrederea în oameni și în autorități este relevată, pe de o parte, de
comportamentul oamenilor, pe care l-am analizat în mai multe re prize pe parcursul
a câțiva ani de observație semiparticipativă. Pe de altă parte, oamenii înșiși
caracterizează propria comunitate locală ca fiind una în care s olidaritatea socială și
încrederea interpersonală reprezintă resurse rare.
Aceste aprecieri vizează fie întreaga comunitate – „ oameni mai ai dracului ca
aici, nu găsești nicăieri ”, fie anumite persoane, în speci al proprii vecini, față de car e își
manifestă în mod explicit sau implicit neîncrederea, atât în ca litatea lor de buni vecini,
cât și în calitatea lor de oameni, în general. Neîncrederea par e a fi alimentată de
suspiciuni reciproce asupra natur ii și mai ales a gradului în c are aceștia desfășoară
activități de sporire a veniturilor, precum cele amintite anter ior. Această autopercepție
mai curând negativă, este dublată de o evaluare net pozitivă în raport cu celelalte sate
din jur, bughenii considerându-se mai cinstiți, mai buni și mai gospodari, în raport cu
„Albeștenii de pe deal” care ar fi „ mai hoți și mai răi – cei mai ai dracului oameni ” și
în raport cu cei din C ândești, care ar fi „mai proști și mai puturoși ”.
Imaginea proastă a bughenilor se transformă într-una bună, dacă se compară cu
cea a moldovenilor veniți în sat, care, indiferent de statusul lor socioeconomic actual,
„tot moldoveni rămân” și a căror „dezrădăcinare” și „replantare ” generează un
anume dispreț, datorat tocmai reușitei acestui proces de adapta re, pentru că
„moldoveanul e ca salcia, unde-l pui, acolo crește ”. Acest tip de valorizare negativă
a reușitei unui comportament adaptativ reprezintă o ilustrare a valorizării pozitive
a stabilității, în ra port cu schimbarea, cu noul, cu inovația.

7 FACTORI STIMULATIVI/ BLOCANȚ I AI INOVAȚIEI SOCIALE ÎN MEDIUL RURAL 157
Așadar, la Bughea de Sus și când nu fură oamenii sunt bănuiți c ă fură, orice,
de la curent electric până la mere sau găini din grădina vecinu lui. Bănuiții sunt, pe
de o parte, cei care au mai mult decât ceilalți, care au, pentr u că au furat, fie cei
care au mai puțin decât media satului, adică cei care trebuie s ă fure ca să trăiască.
Modele de interacțiune cu instituțiile statului, generatoare de
comportamente de pseudoinovație socială2
O situație des întâlnită, în general, în mediul rural românesc precum și în cazul
de față, este angajarea fără forme legale sau cu forme legale, dar cu trecerea unei
bune părți a salariului în zona n efiscalizată. În fața unei ase menea situații, chiar dacă
oamenii nu sunt foarte interesați de efectele evaziunii fiscale în ceea ce privește
partea de impozit neplătită, cor espunzătoare sumei încasate pes te cea trecută în acte,
situația este diferită în ceea ce privește contribuția la fondu l de asigurări sociale.
Oamenii par a fi conști enți de pierderile pe care le vor suferi din acest punct de
vedere, ca viitori pens ionari, însă, fie nu consideră faptul pr ea grav, ca rezultat al unei
orientări, mai degrabă, prezente iste, fie găsesc soluții de răs puns la această situație,
ce compensează într-un fel sau altul, acest tip de pierdere a u nor beneficii viitoare și
oarecum incerte, prin câștigarea unor beneficii certe și imedia te.
Unul dintre aceste beneficii certe și imediate este negocierea unui salariu real
mai mare, ca monedă de schimb pentru acceptarea unui salariu ma i mic „pe cartea
de muncă”.
O strategie complementară este cea a recuperării pierderii de l a angajator,
prin diverse metode de a îl păgubi pe acesta. Iată un exemplu d e acest tip: un șofer
este angajat cu salariul minim pe economie la un angajator priv at, în condițiile în
care a negociat cu acesta un salariu net de două ori mai mare d ecât salariul minim
pe economie. Angajatorul, pe lâ ngă faptul că nu plătește taxele pentru angajat la
valoarea reală a salariului, nu respectă, în multe cazuri, nici programul normal de
muncă, cerându-i angajatului să presteze ore suplimentare de mu ncă, uneori plătite,
alteori, neplătite. La rândul lui , angajatul fură motorină de l a angajator, declarând
un consum mai mare al camionului cu care lucrează, considerând că astfel reglează
conturile cu patronul și relația dintre aceștia rămâne una echi tabilă și reciproc
avantajoasă. În plus, folosește, pe cât posibil, camionul de la serviciu pentru afaceri
pe cont propriu și își sporește veniturile, în aceeași idee de a compensa pierderile
amintite. Relevant pentru ilustrarea nivelului și constanței cu care se realizează
aceste „compensări” este faptul că unul dintre cei aflați într- o astfel de situație a
reușit să strângă de la ultimii doi angajatori pe care i-a avut în ultimii patru ani nu
mai puțin de 2 500 de litri de motorină, cantitate ce rămâne co nstantă, în pofida
folosirii permanente pentru consum propriu și pentru vânzare.
Acest tip de reglări de conturi , realizate în afara și, în multe cazuri, împotriva
normelor legale, s-au constituit c a practici sociale, în perioa da comunistă, ca efect

2 Acest capitol are la bază un subcapitol al materialului elabor at pentru tema de plan pe anul în
curs, coordonator Mălina Voicu, material având titlul Contexte locale de furnizare a bunăstării.
Constrângeri,oportunită ți, strategii de răspuns .

MIHNEA PREOTESI 8 158
pervers al reformei socialiste a agriculturii. Pe de o parte, o amenii concepeau rodul
muncii lor de la „colectiv” ca f iindu-le, în mare parte, înstră inat pe nedrept. În
consecință, a fura de la „colectiv” însemna, de fapt, a normali za o situație considerată
anormală. Pe de altă parte, proprietatea comună era și a tuturo r, în ceea ce privește
drepturile corelative, dar și a nimănui, în ceea ce privește ob ligațiile corespunzătoare.
Același mecanism funcționa, la un nivel mai scăzut, în marile î ntreprinderi
socialiste, unde oamenii își mai „completau” veniturile prin ex ploatarea în regim
privat a unor resurse publice.
În contextul amintit, reacția le gitimă, până la un punct, de ap ărare împotriva
aplicării unor norme cu efecte aberante și în multe cazuri insu portabile, impuse de
regimul comunist, a dus la crearea unor mecanisme adaptative ca re au continuat să
fie perfecționate în fața unei alte provocări, la fel de impera t i v e , c e a a ș o c u l u i
economic al tranziției. În altă ordine de idei, anumite comport amente deviante,
precum cele amintite mai sus, pot fi considerate legitime, ca r ăspuns la o agresiune a
sistemului, precum cea exercitată în mod concertat de către reg imul comunist
împotriva mediului rural, în ansamblu. Această legitimitate exc ede însă contextul în
care a fost validată și întreține anumite moravuri, precum cele a m i n t i t e , a c ă r o r
legitimare duce la o acceptare cvasiunanimă, în anumite limite, a unui comportament
deviant (Preotesi, 2008, p. 138).
Dacă a fura de la stat a devenit un soi de act de dreptate soci ală, odată cu
schimbarea tipului de angajator, mecanismele compensatorii au r ămas aceleași,
cauzele și complexul de factori generator al situaților ce decl anșează aceste
mecanisme, însă s-au schimbat.
Mai concret, abuzurile unor patroni reprezintă experiențe ce în tăresc
imaginea negativă a firmelor private și legitimează comportamen te precum cele
amintite. Pe lângă nerespectarea timpului de lucru legal și chi ar al celui convenit
între părți, fără a compensa acest lucru cu plata orelor suplim entare, abuzurile
angajatorilor vizează și alte aspecte, precum siguranța la locu l de muncă – este
relevant cazul unui șofer, obligat să conducă în curse de sute de km prin țară un
camion pentru care patronul firmei respective nu plătise toate taxele și nici nu avea
aprobările necesare pentru genul de transport pe care îl realiz a. Șoferul respectiv
era obligat să „se descurce” cu toate posibilele controale, ris când, între altele,
suspendarea carnetului său de conducere. În plus, camionul resp ectiv nu prezenta
siguranță în circulație, ceea ce putea duce la riscuri privind integritatea fizică a
șoferului și a celor cu care acesta interacționa în trafic. De altfel, această problemă
a transferului responsabilității pentru starea tehnică a mașini i, de la angajator, către
angajat, este una omniprezentă în toate discuțiile cu șoferi di n zona respectivă.
Aceștia trebuie să se descurce, d e exemplu, cu niște cauciucuri foarte uzate, practic,
aproape sfâșiate, pe care le leagă cu sârme, iar atunci când nu se mai poate face
nimic cu ele, le schimbă cu alte cauciucuri uzate, ce urmează a celași tratament –
unul dintre cei intervievați mi-a povestit că își făcuse o rela ție prin care primea
cauciucuri uzate de avion pe care le folosea cu succes la RABA cu care lucra.
Există și abuzuri mai grave ale angajatorilor, precum neplata t otală sau
parțială a drepturilor salariale convenite de părți, în special în cazul angajării fără

9 FACTORI STIMULATIVI/ BLOCANȚ I AI INOVAȚIEI SOCIALE ÎN MEDIUL RURAL 159
forme legale. În acest sens, este relevant cazul unui tânăr ang ajat la o firmă de
transport internațional care, în așa zisă perioadă de probă, a făcut două curse în
Anglia, fără a fi plătit și fără a i se asigura diurnă – a prim it 100 de euro, ca avans
din salariu, bani cu care a trebuit să trăiască o săptămână, „ dormind în camion și
mâncând numai conserve pentru câini și pisici ”. Discutând cu persoana respectivă
despre posibilitățile legale de rezolvare a acestei situații, a pelul la instituțiile
abilitate nu părea a fi o idee atractivă, neîncrederea în aceste instituții fiind dublată
de frica de incompetență în rapor t cu abilitățile proprii necesare demarării unui
asemenea demers. Primind ajutor în redactarea și trimiterea reclamației la
instituțiile abilitate, a acceptat, totuși, să urmeze calea leg ală. După o vreme, deși
lucrurile păreau să ia o turnură favorabilă celui păgubit, resp ectivul a hotărât să își
facă singur dreptate și a tăiat o prelată de la un TIR al firme i respective, prelată a
cărei valoare depășea de două ori valoarea salariului pe care a cesta îl avea de
recuperat. A fost însă prins și și-a recunoscut fapta la poliți e. Patroana respectivă, și
ca urmare a amenzii destul de importante primite în urma reclam ației în cauză, a
exclus orice formă de înțelegere, promițându-i acestuia că „ o să îl termine ”, drept
pentru care l-a acuzat de hărț uire și de distrugere, fixându-i un termen foarte
apropiat pentru plata daunelor, urmând să demareze, în caz cont rar, procedurile
judiciare specifice situației respective.
Cazul relatat este ilustrativ pentru modul în care se produce, în mod concret
interacțiunea individului cu instituțiile statului. Chiar dacă oamenii susțin un stat
maximal, cel puțin în ceea ce privește intervenția în economie, pe de altă parte
nu au nici încrederea, nici obișnuința, nici competența minimă necesară
pentru a apela, în caz de nevoie, la instituțiile statului. Pe de altă parte, există
practica rezolvării directe și în afara mecanismelor legale a c onflictelor
interpersonale și, în unele cazuri, a celor personal-instituțio nale, transformate,
la rândul lor, tot în conflicte interpersonale – de exemplu, co nflictul de muncă
devine un război personal cu patronul sau cu șeful direct.
În plus, experiențele negative ale interacțiunii cu instituțiil e întăresc această
respingere și neîncredere în modelul birocratic de rezolvare a problemelor. În general,
în medie, oameni mai puțin instruiți și mai prost îmbrăcați dec ât cei din mediul urban,
cei din mediul rural percep, în multe cazuri, o atitudine ostil ă din partea
reprezentanților, ceea ce Lipski numea „ birocrația de ghișeu ”, fiind descurajați încă de
la prima interacțiune cu niște in stituții în care nu au, oricum , prea multă încredere.
Cu totul altfel stau lucrurile atunci când în instituțiile resp ective există un
reprezentant care este cineva cunoscut. Dacă știi pe cineva din sistem, interacțiunea
cu sistemul devine mai simplă și mai dezirabilă. În acest caz, oamenii apelează la
instituții pentru a își aranja „ pensii pe caz de boală ” (între oamenii cu care am
discutat, unii știau și persoana la care trebuie să apeleze și tariful acestui serviciu),
sau obținerea mai facilă a carne tului de conducere (de altfel, județul Argeș a ajuns
celebru din acest punct de vedere, ca urmare a scandalului poli țiștilor implicați în
acte de corupție vizând obținerea frauduloasă a permiselor de c onducere).
Acest tip de interacțiuni sunt, de fapt, interacțiuni personale , problemele fiind
rezolvate în afara mecanismelor legale birocratice. În plus, pa rticiparea indivizilor

MIHNEA PREOTESI 10 160
la acte de corupție reprezintă o dovadă a corupției existente î n sistem, iar rezultatul
este tocmai o scădere a încrederii în instituții, dar și o scăd ere a încrederii
generalizate (Rothstein, Usslaner, 2005).
Concluzie: Strategii de răspuns, precum cele prezentate mai sus , pot fi
considerate ca exemple de pseudo inovație socială, cu efecte neg ative asupra
vieții individului și asupra comunității. Acest tip de reglare de conturi ca mod
de rezolvare a conflictelor dezvoltă anumite abilități sociale, în dauna altora și
presupun un consum de energie folosită într-o direcție opusă sa u, în cel mai
bun caz, neutră față de dezvoltarea socială, fapt ce reprezintă o p r e m i s ă a
blocării inovației sociale.
BIBLIOGRAFIE
1. Almond, G., Verba, S., The Civic Culture , Princeton University Press, 1963.
2.Cloutier, J., Qu-est que l’innovation sociale?, www.crises.uqam.ca/ cahiers/ETO314.pdf.
3 . D e h l e y , J . , N e w t o n , K . , Who Trusts? The Origins of Social Trust in Seven Society ,
„European Societies”, 5, nr. 2/2003.
3. Dumitrache, L., Vintilă, G., Un model de evaluare a dinamicii așezărilor umane în perspectiv a
dezvoltării durabile , „Calitatea Vieții”, nr. 3–4, Buc urești, Editura Academiei Rom âne, 1995.
4. Preotesi, M., Contexte locale de furnizare a bunăstării și încrederea interpe rsonală și
instituțională. O analiză în mediul rural românesc , „Calitatea Vie ții”, nr. 1–2, Buc urești, Editura
Academiei Române, 2008.
5. Rothstein, Bo, Uslaner, E. M., All for all – Equality, Corruption and Social Trust, „World
Politics”, 2005, p. 41–72.
6. Sandu, D., Spațiul social al tranziției , Iași, Editura Polirom, 1999.
8. Voicu, B., Voicu, M., (coord.), Valori ale românilor – 1993–2006 , Iași, Institutul European, 2007.
9. Voicu, B., Penuria pseudo-modernă a po stcomunismului românesc, vol. 1, Iași, Editura
Expert Projects, 2005.
10. Voicu M., Ce fel de bunăstare își doresc ro mânii? Despre legitimitatea po liticilor sociale
în România, Iași, Editura Exp ert Projects, 2005.
11. Zamfir, C., Incertitudinea – o perspectivă psihosociologică , în Zamfir C., Spre o
paradigmă a gândirii sociologice , Iași, Editura Can tes, 1999, p. 327–364.
12. Fundația Soros, Barometrul de Opinie Publică – 10 ani , România, 2007.
13. The American Her itage Dictionary , Meriam-Webster online, UK, Peter Drucker, 2002.
his study intends to make an analy sis of how certain local cont exts
and particular ways of delivery welfare act upon the developmen t
of some of the premises which facilitate the social inovation.
The analysis will be focused on the Romanian rural area. The
groundwork hypothesis states that this represents a rather detr imental space to
social inovation, and, in certain cases, a space favorable to t he development of a
particular type of social inovation entitled „pseudo-social innovation”.
The suggested case study analyses a situation which I consider to be
relevant, in order to describe how a combination of contextual variables
represents detrimental premise s for social innovation, facilita ting the
„pseudo-social innovation” behaviour.
Keywords : local context of delivery of welfare, constraints, opportunit ies,
informal practices of gain, „pseudo-social” innovation. T

MĂSURAREA SĂRĂCIEI ȘI INCLUZIUNII SOCIALE –
UN CAZ DE ASIMILARE SELECTIVĂ A INOV AȚIEI
COSMIN BRICIU
tudiul descrie procesul dificil al asimilării inovației sociale în
sistemul decizional, adese a parțial și fără garanția
sustenabilității. Cazul unei strategii evaluate ca având un
potențial ridicat de inovare la nivelul societății românești, r espectiv strategia
antisărăcie elaborată în 2002, ilustrează această idee. După sc himbarea
guvernării în ciclul căreia a fos t elaborată, impactul diferite lor componente
ale strategiei a fost diferit: în timp ce structura instituțion ală construită în
acea perioadă a fost, practic, abandonată, influența planului a ntisărăcie a
fost difuză și este dificil de evaluat (unele documente de plan ificare elaborate
ulterior au preluat parțial prin cipiile strategice și obiective le planului
atisărăcie). Componenta de măsurar e a sărăciei și incluziunii s ociale, rolul
instrumental de ghidare și monito rizare a politicilor sociale, a fost însă mai
bine (mai vizibil) asimilată. Studiul propune câteva explicații posibile asupra
cauzelor de succes sau de eșec în asimilarea selectivă, în difu zarea și
asigurarea sustenabilită ții diferitelor componente ale strategi ei.
În contextul unui eșec parțial al sistemului decizional de a as imila în
totalitate inovația socială mult mai amplă pe care o propunea s trategia
antisărăcie, sistemul de indicato ri de incluziune socială a dev enit un agent de
difuziune și menținere a inovaț iei. Prin tipul de probleme măsu rate, prin
indicatorii utilizați, metodolog iile au exercitat o presiune di fuză asupra
sistemului, în direcția urmării unor obiective strategice: trat area problemelor
cu adevărat critice și lărgirea sferei de preocupări a decidenț ilor de la
problemele curente, pentru care sunt planificate deja resurse, la întreaga arie
de responsabilitate a i nstituțiilor publice.
Cuvinte-cheie: inovație socială, strategi e antisărăcie și pentru
promovarea incluziunii sociale, m ăsurarea sărăciei și incluziun ii sociale,
asimilare selectivă a inovației sociale.
INTRODUCERE
Inovația socială este un concept relativ nou și puțin explorat din punct de
vedere teoretic. Studiul pornește de la definiția cadru a lui S chumpeter, în 1961,
inovația fiind descrisă ca un proces care conduce la rezultate noi, pe baza unei

Adresa de contact a autorului : Cosmin Briciu , Institutul de Cercetare a Calității Vieții, Calea
13 Septembrie, nr. 13, sector 5 , 050711, București, România, e- mail: cosminbriciu@yahoo.com;
cosminbriciu@gmail.com.
CALITATEA VIEȚII, XX , nr. 1–2, 2009, p. 161–170 S

COSMIN BRICIU 2 162
combinații de informații și elemente preexistente (Schumpeter: 1961). Caracterul
social al inovației este dat de orientarea procesului, în direc ția satisfacerii unei
nevoi sociale (Mulgan: 2007). Pentru a putea distinge inovația socială de orice alt
proces de îmbunătățire a situație i, consider că este necesară a ccentuarea
componentei de schimbare: noua configurație ar trebui să produc ă un salt calitativ
sau o „ruptură” în abordarea și/ sau în procedurile care sunt f olosite pentru a
rezolva o anumită problemă socială.
Fără a intra în dezbateri teoretice mai largi asupra inovației, demersul
articolului de față este limitat la încercarea de a stabili cum funcționează inovația
socială la nivel instituțional. Cazul unei instituții guvername ntale este considerat
reprezentativ pentru ideea de inovație socială, dar și pentru m ecanismele care
blochează asimilarea ei în sistem. Comisia Antisărăcie și Promo varea Incluziunii
Sociale (CASPIS) a fost evaluată de către Banca Mondială în cad rul unui raport de
analiză a politicilor sociale din România ca o „insulă de inova ție socială” (Banca
Mondială: 2002). Studiul încearcă să ofere o imagine a potenția lului inovativ al
strategiei propuse de CASPIS, să compare acest potențial cu rez ultatele obținute și
să stabilească posibile cauze pent ru succesul sau eșecul în asi milarea, difuzarea și
asigurarea sustenabilității unei soluții inovative.
Cazul CASPIS este util în ilust rarea unor caracteristici ale pr ocesului de
inovație socială din m ai multe motive:
– reprezintă o instituție care a încercat să pună în practică, ca în cazul
definiției oferite anterior, mai multe idei bune, în același ti mp, și să valorifice
potențialul celor mai importanți actori din domeniul politicilo r antisărăcie
(organizații internaționale cu st rategii diferite și chiar, în anumite puncte,
antagonice, precum Uniunea Europ eană, Banca Mondială și Departa mentul Marii
Britanii pentru Dezvoltare Internațională, dar și actori intern i cu interese și statut
diferit, precum mediul academic și mediul administrativ, decide nți și instituții
statistice);
– facilitează comparația între potențialul inovativ ridicat al unei soluții/
perspective (cea promovată de CASPIS) și rezultatele mult mai m odeste, ca urmare
a adoptării ei doar parțial, pentru o perioadă delimitată și cu un caracter oarecum
formal de către sistem;
– facilitează comparația între anumite domenii ale inovației so ciale propuse
de CASPIS, care au fost internalizate mai ușor în sistemul poli tic și care au produs
rezultate mai vizibile, și alte domenii puțin asimilate și cu r ezultate mai puțin
vizibile.
În acest ultim sens, sistemele de măsurare dezvoltate de CASPIS , asupra
cărora se va focaliza o parte din analiză, sunt un exemplu de i nstrument asimilat
mai ușor în sistemul decizional și care s-a dovedit sustenabil. Alte componente,
principial mai importante, precum Planul național antisărăcie ș i pentru promovarea
incluziunii sociale (PNAinc) și sistemul instituțional național și județean de
combatere a sărăciei au fost implementate doar parțial și nu au supraviețuit
guvernărilor succesive, în forma în care au fost proiectate.

3 MĂSURAREA SĂRĂCIEI Ș I INCLUZIUNII SOCIALE 163
Pe de altă parte, metodologiile de calcul dezvoltate în cadrul CASPIS și
datele furnizate au devenit agen ți de difuziune a schimbării de viziune în domeniul
sărăciei și incluziunii sociale. Prin tipul de probleme care au fost urmărite prin
indicatori specifici, metodologiile au exercitat o presiune dif uză în două direcții:
• indicatorii de sărăcie absolută și o serie de indicatori de dep rivare incluși în
setul indicatorilor de incluziune au exercitat o presiune spre conștientizarea și
abordarea problemelor grave;
• indicatorii de incluziune socială propuși pe toate domeniile po liticilor
sociale au exercitat o presiune spre lărgirea sferei de preocup ări a decidenților de la
problemele curente pentru care sunt planificate deja resurse, l a probleme generale,
care necesită o strategie coerentă și coroborarea responsabilit ăților instituțiilor
publice.
Suportul factorilor de decizie pentru principiile strategice al e CASPIS a fost
inegal, adesea cu un caracter formal și a fluctuant de-a lungul timpului, iar suportul
financiar a fost minimal, însă instrumentul creat de CASPIS pen tru a orienta
implementarea strategiei (sistemul de măsurare a sărăciei și a incluziunii sociale) a
fost adoptat și internalizat în sistem.
Nu este vorba, deci, despre un caz de succes în totalitate. Est e posibil ca una
dintre caracteristicile inovației autentice să fie tocmai dific ultatea cu care este
acceptată inițial în sistemul în care își propune să promoveze o schimbare.
DIMENSIUNI INOVATIVE ALE STRATEGIEI CASPIS
CASPIS a funcționat până în 2005 ca o instituție guvernamentală c u
obiective ambițioase și cu activități susținute în direcția ati ngerii lor. Promovarea
lor, conjugată în cadrul unei stra tegii unitare, este, însă, în acord cu definiția citată,
motivul pentru a considera că demersul de ansamblu al acestei i nstituții a fost unul
inovativ. Probabil că este necesar un sistem specific de referi nță pentru a putea
evalua adecvat gradul în care o anumită soluție/ strategie este inovativă. În
contextul unei politici sociale a cărei principală caracteristi că a fost reactivitatea,
fragmentarea, lipsa de coerență (Zamfir, 1999), există suficien te argumente pentru
a considera CASPIS o instituție cu potențial inovativ ridicat î n sistem.
• Instituția a fost plasată într-o poziție specială în structura administrativă
centrală, fiind prezidată de către primul-ministru. Această poz iție oferea un
potențial de coordonare strategică mai ridicat, chiar în compar ație cu organisme
similare de combatere a sărăciei din țările Uniunii Europene, c uprinse, de regulă, în
structurile ministerelor de sector din domeniul social (corespo ndentul Ministerului
Muncii, Familiei și Protecției Sociale din România).
• A promovat, pentru prima dată î n România într-un mod coerent ș i unitar, un
plan de combatere a sărăciei, în cadrul unei strategii mai comp lexe de creștere a
incluziunii sociale, ca proiect de dezvoltare globală a societă ții românești.

COSMIN BRICIU 4 164
• A anticipat o tendință de politică socială: înființarea unei s tructuri
specializate de promovare a incluziunii sociale și elaborarea u nui plan antisărăcie și
pentru promovarea incluziunii sociale erau cerințe ale Uniunii Europene doar
pentru statele membr e, în timp ce România era, în acel moment, un stat-candidat.
• Strategia CASPIS a fost elaborată în funcție de contextul spec ific
României, dintr-o perspectivă de planificare a politicii social e în funcție de
problemele interne, fiind doar parțial modelată de viziunea org anizațiilor
internaționale; de exemplu, incluziunea socială a fost promovat ă ca un obiectiv
global de dezvoltare și nu doar ca o problemă specifică de inte grare a diferitelor
categorii marginale, așa cum a fost abordată în unele țări ale Uniunii Europene.
• CASPIS a fructificat experiența academică din România în cerce tarea
sărăciei și incluziunii sociale, mobilizând o rețea largă de ex perți din instituții
precum Institutul Național de Statistică, Facultatea de Sociolo gie și Asistență
Socială, Institutul de Cercetare a Calității Vieții și alte ins tituții de cercetare și
măsurare a sărăciei și a problemelor sociale. Se poate consider a că a fost creat un
context favorabil pentru ca cercetarea să influențeze cursul po liticilor sociale.
Promotorul acestei viziuni a fost sociologul Cătălin Zamfir, co ordonatorul tehnic al
CASPIS. În același timp, a fost stimulată desf ășurarea unor cer cetări speciale, care
au răspuns interesului public pentru anumite probleme critice, unele dintre aceste
studii fiind, ele însele, inovatoare în contextul cercetării di n România. Elaborarea,
pentru prima dată, a unei hărți a sărăciei la nivel local (Pop: 2003) sau a unei
cercetări asupra sărăciei extreme concentrate în pungi de sărăc ie din localitățile
urbane, ca fenomen nou apărut în România tranziției postdecembr iste (Stănculescu,
Berevoescu, 2005), sunt doar două dintre exemplele posibile.
• A promovat inițiativa locală, sp rijinind construcția unui sist em instituțional
și elaborarea unor planuri antisărăcie la nivel județean.
• A promovat schimbarea modului de lucru în sistemul administrat iv central:
a accentuat rolul planificării strategice în procesul de formul are a politicilor
sociale, a promovat idei novatoare, precum implementarea și fin anțarea politicilor
pe bază de proiecte și programe, a promovat ideea monitorizării permanente și a
evaluării politicilor. CASPIS a fost prima instituție guvername ntală care a utilizat
metode științifice în monitorizarea activității proprii, a impl ementării PNAinc, a
activității comisiilor județene antisărăcie și a implementării planurilor județene.
Cele câteva evaluări de impact ale unor programe de mari dimens iuni, precum
venitul minim garantat, sunt, de asemenea, legate de activitate a CASPIS.
Î n 2 0 0 6 , C A S P I S a f o s t d e s f i i n ț a t ă , i a r M i n i s t e r u l M u n c i i a p r e luat
responsabilitatea elaborării politicilor sociale antisărăcie. C hiar dacă în perioada în
care această instituție a funcți onat a avut loc o scădere semni ficativă a sărăciei, este
dificil de evaluat impactul specific al CASPIS, care a reprezen tat un organism cu
rol strategic, fără responsabilități în implementarea de politi ci și programe. În
aceeași perioadă au fost configurate sisteme precum venitul min im garantat,
sistemul național de asistență socială și programe specifice, p recum sistemul de
alocații pentru familiile cu c opii și pentru familiile monopare ntale.

5 MĂSURAREA SĂRĂCIEI Ș I INCLUZIUNII SOCIALE 165
PNAinc nu a beneficiat de un buget specific pentru implementare (însă a fost
elaborat după o concepție globală, specificând politici și prog rame care beneficiau
deja, sau urmau să beneficieze de finanțare și coordonate de al te instituții). Planul a
influențat, prin preluarea unor obiective, elaborarea altor doc umente strategice
precum Memorandumul Comun de Inclu ziune Socială sau Raportul as upra
Obiectivelor de Dezvoltare a Mileniului. Influența la nivelul i mplementării
politicilor sociale în România poa te fi caracterizată probabil ca una difuză, dificil
de evaluat. Strategia antisărăcie are și în prezent, la nivel d e concepție, o
dimensiune inovativă importantă, în comparație cu stadiul actua l al politicilor
sociale din România (de exemplu, nu există în continuare o rețe a suficientă de
locuințe sociale și de necesitate, așa cum prevedea PNAinc în 2 002).
Sistemul a eșuat, cel puțin parțial, în asimilarea, difuziunea și asigurarea
sustenabilității acestei strategii. Eșecul este greu de atribui t. A fost, probabil,
rezultatul unei combinații între mai mulți factori: susținerea la cel mai înalt nivel
politic a rămas formală și nu a fost completată prin finanțarea unui plan de
implementare; poziția CASPIS în cadrul structurilor guvernului a reprezentat un
element inovativ necorcordant cu viziunea la nivelul Uniunii Eu ropene asupra
poziției structurilor de combatere a sărăciei în cadrul ministe rului de profil în
implementarea politicilor sociale.
Una dintre componentele activității CASPIS – componenta de măsu rare a
sărăciei și a incluziunii sociale – a fost mai ușor asimilată ș i difuzată larg în sistem.
De altfel, metodele de măsurare a sărăciei, sistemele de indica tori, cultura
măsurării problemelor sociale, a monitorizării și evaluării pro gramelor de
intervenție reprezintă principalul rezultat pe termen lung a ex istenței CASPIS. Deși
potențialul inovativ al instituției era mai vast, acoperind str ategia, configurația
instituțională și modul de lucru, metodele de măsurare reprezin tă principalul
instrument inovativ care a rezistat în sistem.
ISTORICUL MĂSURĂRII INCLUZIUNII SOCIALE ȘI CONFIGURAȚIA
SISTEMULUI
În România s-a format, în medi ul academic, dar și la nivel guve rnamental și
în mediul organizațiilor interna ționale, un nivel de expertiză considerabil pentru
măsurarea sărăciei și incluziunii sociale și un istoric bogat a l utilizării indicatorilor
de sărăcie și incluziune socială. Începând cu 2001, datele priv ind nivelul sărăciei în
România oferite publicității au fost calculate pe baza „metodol ogiei CASPIS”. Ca
orice estimare statistică, validitatea acestor date a fost cont estată uneori (de către
unii reprezentanți ai sindicatelor și ai mass-media), dar a fos t, în general, susținută
de către decidenți, cercetători și cele mai importante organiza ții internaționale.
Datele privind sărăcia și incluziunea socială nu au fost utiliz ate doar în scopul
elaborării unui număr important de rapoarte de cercetare asupra unor probleme
sociale, ci și pentru a fundamenta rapoarte de planificare a po liticilor sociale,

COSMIN BRICIU 6 166
menționate anterior. Prin hotărâre de guvern, atât metodologia d e m ă s u r a r e a
sărăciei, cât și lista de indicator i de incluziune socială au f ost asumate oficial. Rolul
CASPIS nu a fost însă, în primul rând, unul metodologic, iar an aliza sărăciei a fost
doar un segment de activitate, destinat să ghideze elaborarea ș i punerea în practică
a politicilor sociale.
Preocuparea pentru elaborarea unui set de indicatori ai incluzi unii sociale a
apărut, la nivel european, în contextul atenției sporite acorda te creării unui proiect
comun european de dezvoltare socială, în cadrul „metodei deschi se de coordonare”
și al accentului crescut pus pe monitorizarea progresului în re zolvarea problemelor
de interes general. În urma Summit-ului de la Nisa din 2000, Co nsiliul European a
stabilit ca toate statele membre să elaboreze, în 2001, strateg ii antisărăcie și de
promovare a incluziunii sociale și să elaboreze Planuri naționa le de acțiune privind
incluziunea socială, în acord cu obiectivele adoptate. Necesita tea monitorizării
progreselor anuale ale statelor membre a condus la ideea elabor ării, de comun
acord, a unui set de indicatori comparabili.
Procesul de integrare europeană a creat nevoia de informație st atistică
suplimentară și de o calitate mai bună. Creșterea numărului de țări-membre ale UE
a dus la creșterea gradului de eterogenitate și inegalitate din tre țări. Raportările pe
bază de indicatori în politica soci ală, la nivel european, au u n rol central: indicatorii
sunt utilizați în procesul de fixare a standardelor, în disemin area bunelor practici și
pentru a monitoriza rezultatele implementării unor politici soc iale diferite ale
statelor-membre pentru îndeplinirea obiectivelor comune, în con textul metodei
deschise de coordonare.
Setul actual de indicatori de inc luziune socială este o versiun e reformată a
vechiului set Laeken (monitorizat în perioada 2002–2005), selectați după
principiile și criteriile enunțate de Atkinson (2002) și cuprin de indicatori primari
legați de sărăcie și deprivare, ocupare și șomaj, locuire, educ ație, imigranți,
bunăstarea copilului și indicatori secundari, care aprofundează dimensiunile
surprinse prin cei primari, complementar cu indicatori legați d e inegalitate socială,
disparități regionale, sănătate etc.
Din punct de vedere strategic, indicatorii de incluziune social ă reprezintă
instrumentul de monitorizare perm anentă a situației sociale și fundamentează
elaborarea Planurilor Naționale Antisărăcie și Promovare a Incl uziunii Sociale ale
țărilor-membre. Setul comun de indicatori UE reprezintă un inst rument flexibil,
supus reformărilor periodice și este rezultatul unui proces înd elungat de armonizare
a obiectivelor de politică socială și a sistemelor statistice n aționale.
Perspectiva incluziunii sociale promovată la nivel european a f ost introdusă
în România de către CASPIS, car e și-a asumat și coordonarea act ivităților de
elaborare a sistemelor de indicatori. Pe lângă setul comun, CAS PIS a încercat să
elaboreze:
– un set național de indicatori. Pentru surprinderea problemelo r specifice, UE
a recomandat statelor membre să construiască un set de indicato ri terțiari

7 MĂSURAREA SĂRĂCIEI Ș I INCLUZIUNII SOCIALE 167
(național). La vremea respectivă România era doar o țară candid ată, devansând
multe state-membre în procesul de elaborare a acestor indicator i;
– un set județean de indicatori. Urmărirea unui nivel cât mai r idicat de
dezagregare teritorială a datelor constituie un obiectiv import ant la nivelul Uniunii
Europene, înregistrarea dispar ităților intra-naționale existent e reprezentând o
prioritate. Elaborarea unei propuneri de sistem județean de ind icatori reprezintă o
încercare inovativă, chiar în contextul UE, celelalte țări neav ând o preocupare
sistematică în acest sens.
Sistemul național de indicatori d e incluziune socială surprinde dimensiuni
suplimentare ale excluziunii/ incl uziunii sociale, față de cele prevăzute la nivel
european. A fost elaborat în 2004 (Briciu, Grigoraș, 2004), iar printr-un proces de
consultare interguvernamentală a fost selectat un set mai restr âns de indicatori și
adoptat ulterior, prin hotărâre de guvern, pentru a fi calculat anual. Dimensiunile și
subdimensiunile vizate au fost: resurse (sărăcie, transferuri s ociale), piața muncii
(ecluziunea de pe piața muncii, excluziunea persoanelor ocupate ), condiții de locuit
(calitatea locuinței, utilități, acces la locuință și costul lo cuirii, dotare,
supraaglomerare), educație (participare la educație, capital ed ucațional), sănătate
(acces la servicii de sănătate, mortalitate și morbiditate, via ță sănătoasă), ordine
publică.
Ulterior, un alt proiect derulat în 2008, în care a fost implic at Ministerul
Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, Institutul Național de Statistică și experți din
domeniul academic a extins lista indicatorilor de incluziune so cială și a adaptat-o
conform cu noua configurație a sis temului de măsurare a incluzi unii sociale la nivel
european (vechea listă era elaborată pe baza metodologiei setul ui de indicatori
Laeken ). Cei 100 de indicatori sunt grupați, de asemenea, pe dimensiu ni – economic,
ocupare, locuire, educație , sănătate și social.
În 2004 a fost propus un sistem de monitorizare a incluziunii s ociale la nivel
județean (Apostol et al., 2004) ca instrument pentru realizarea diagnozei sociale a
județului și ca suport pentru adecvarea politicilor sociale la problemele comunitare.
Dimensiunile luate în considerar e au fost: ocupare, educație, l ocuire, sănătate,
servicii de asistență socială, copii/ tineri în situații de ris c, persoane cu handicap.
Selecția indicatorilor a fost determinată, în principal, de cap acitatea de producere a
acestor indicatori la nivel județean.
Problema principală a sistemelo r de monitorizare a incluziunii sociale
rămâne, însă, lipsa de comparabilitate a datelor între nivelul european, național și
județean. Indicatorii culeși la nivel local din surse administr ative nu sunt
comparabili cu indicatorii calculați pe baza anchetelor impleme ntate de Institutul
Național de Statistică. Sistemul național, revizuit în 2008, in clude o serie de
indicatori care trebuie calculați și la nivel județean/ local p entru a da o imagine
adecvată a distribuției teritoriale a efortului public de comba tere a unor probleme.
Printre indicatorii care pot fi urmăriți și în plan teritorial figurează: rata netă de
cuprindere în învățământ (pe tot al și pe niveluri de învățământ ), rata abandonului

COSMIN BRICIU 8 168
școlar (pe total și pe niveluri de învățământ), rata de depende nță economică,
proporția șomerilor înregistrați în populația stabilă în vârstă de 18–62 ani, ponderea
șomerilor de lungă durată în totalul șomerilor înregistrați, sp eranța de viață
sănătoasă, rata mortalității infa ntile, incidența TBC, incidenț a hepatitei ș.a.m.d.
Încercarea de a elabora un sistem de incluziune socială la nive l județean, deși
eșuată, a fost ulterior preluată de o parte dintre decidenții p olitici la nivel județean,
ca bună practică. De exemplu, Consiliul Județean al județului A rgeș a susținut
elaborarea unui set de indicatori la nivel regional, județean ș i de localitate (Briciu,
Grigoraș 2008) care să permită o diagnoză socială a județului ( inclusă în strategia
adoptată pentru acest județ), cu accent pe problematica incluzi unii sociale, pe
dimensiunile: demografie, economie și standard de viață, ocupar e, educație,
sănătate, locuire, protecție s ocială și probleme speciale.
Din punct de vedere metodologic, setul de indicatori de incluzi une socială a
fost conceput ca un sistem deschis de indicatori, care promovea ză inovația:
sistemul este supus revizuirii și îmbunătățirii; au fost propuș i indicatori pentru care
nu există încă modalități standard de calcul. Setul de indicato ri de incluziune
propus la nivel național a anticipat tendințe de evoluție a ind icatorilor sociali la
nivel european, prin interesul acordat pentru indicatorii nonmo netari și pentru
creșterea numărului de dimensiuni măsurate, nu doar cele econom ice, prin
deschiderea mai mare pentru indicatorii din surse administrativ e și prin
preocuparea constantă în vederea îmbunătățirii informației stat istice disponibile la
nivel teritorial.
INOVAȚIA CA SCHIMBAR E A STILULUI DE LUCRU LA NIVELUL
STRUCTURILOR ADMINISTRATIVE
Acest studiu propune o abordare diferită a măsurării sărăciei ș i incluziunii
sociale în România, ca reprezentând o formă de inovație socială asimilată și care
s-a dovedit sustenabilă, în contextul guvernărilor succesive. N u este vorba, în
primul rând, despre o inovație metodologică sau de ordin tehnic : metodologia de
măsurare a sărăciei, utilizată în România, este o formă adaptat ă a metodologiei de
măsurare propusă de Banca Mondială pentru țările în curs de dez voltare, în timp ce
sistemul de indicatori de incluziune socială național preia și dezvoltă setul de
indicatori Eurostat .
Inovația este identificată, în studiul de față, ca schimbare a stilului de lucru la
nivelul structurilor administrative – Guvern și Ministerul Munc ii, Familiei și
Protecției Sociale –, în sensul orientării spre un proces deciz ional cu un caracter
strategic mai accentuat, fundamentat pe date și supus monitoriz ării și evaluării.
Cauzele posibile ale asimilării selective în sistemul deciziona l, respectiv
preluarea acestui sistem de către MMFPS, în contextul abandonăr ii cvasitotale a
celorlalte direcții inițiate de CASPIS, pot fi cel puțin două. O primă explicație ar fi
aparența de neutralitate a datelor, caracterul lor neideologic, utilitatea lor pentru

9 MĂSURAREA SĂRĂCIEI Ș I INCLUZIUNII SOCIALE 169
elaborarea de strategii și programe, indiferent de concepția ca re le fundamentează.
O a doua explicație, probabil cea mai importantă, este legată d e difuziunea largă a
instrumentelor de măsurare în interiorul structurilor administr ative prin programe
de instruire. Reprezentanții MMFPS și lucrători din alte struct uri au beneficiat de
sesiuni de pregătire privind metodele de măsurare a sărăciei și incluziunii, cu
fonduri din partea Băncii Mondiale. Instrumentul a fost astfel mai ușor preluat în
sistem, multiple studii demonstrând că instruirea personalului de la bază este mai
eficientă, comparativ cu negocierea cu managementul instituțiil or pentru asimilarea
unei practici (Louis G.T., 1980).
Se poate spune că este pentru prima dată când, în cadrul struct urilor
administrației publice centrale, sunt prelucrate date primare d in anchetele
Institutului Național de Statistică; din utilizatori neinformaț i și dezinteresați,
factorii decizionali devin, astfel, producători și promotori ai estimărilor asupra
sărăciei și incluziunii sociale. În mod tradițional, „statistic ile” disponibile în cadrul
sistemului administrativ se referă la datele programelor derula te de instituții, în
cazul MMFPS – numărul de beneficiari și sumele alocate pentru d iferite transferuri
sociale. Asumarea sistemului de indicatori de incluziune și de sărăcie ca parte a
sistemului redirecționează monitorizarea pe date de rezultat/ c onsecință, făcând
posibile analize ale situației sociale și ale rezultatelor obți nute ca urmare a derulării
programelor.
Indicatorii sărăciei și incluziunii sociale exercită o presiune difuză asupra
sistemului, în două direcții:
• considerarea problemelor grave (indicatori de sărăcie absolută și o serie de
indicatori de deprivare incluși în setul indicatorilor de inclu ziune);
• lărgirea sferei de preocupări a decidenților, de la problemele curente,
pentru care sunt planificate deja resurse, la întreaga arie de responsabilitate a
instituțiilor publice (indicatori de incluziune socială propuși pe toate domeniile
politicilor sociale).
Sistemul de indicatori de incluziune socială a funcționat ca un agent de
difuziune a schimbării de viziune în domeniul sărăciei și inclu ziunii sociale.
Suportul diferiților factori de decizie pentru principiile stra tegice a fost inegal,
adesea cu un caracter formal și a fluctuat de-a lungul timpului , iar suportul
financiar a fost minimal, în schimb instrumentul creat pentru a o r i e n t a
implementarea strategiei a fost adoptat.
BIBLIOGRAFIE
1. Apostol, M., Arpinte, D., Pescaru, D., Pâslaru, E., Popescu, R., Tompea, A., Sistem de
indicatori de incluziune s ocială la nivel județean , CASPIS, București, 2004.
2. Atkinson, T., Cantillon, B., Marlier, E., Nolan, B., Social Indicators. The EU and Social
Inclusion, Oxford University Press, 2002.
3. Briciu, C., Grigoraș, V., Sistem de monitorizare a inclu ziunii sociale la nivel național ,
CASPIS, 2004.

COSMIN BRICIU 10 170
4. De la Porte, C., The soft open method of co-ordination in social protection , European Trade
Union Yearbook, 2002.
5. Johnson, G., Introduction to Monitoring and Evaluation , World Bank Institute, 2004.
6. Louis, G. T, Fergus, E. O., Avellar, J. W., Fairweather, G. W., Fleischer M., Innovation and
Social Process: A National Experiment in Implementing Social Te chnology , New York, Pergamon
Press, 1980.
7. Mărginean, I., Măsurarea în sociologie , București, Editu ra Științific ă și Enciclopedică, 1982
8. Mulgan, G., Tucker, S., R ushanara, A., Sanders, B., Social Innovation. What it is, why it
matters and how it can be accelerated, the Young Foundation, 2007.
9. Pop, L., Sandu, D., Panduru, F ., Vîrdol, A., Grigoraș, V., D uma, V., Vîrdol, D., Harta
sărăciei în România, CASPIS, 2004.
10. Schumpeter, J. A., The theory of economic developmen t: an inquiry into profits, ca pital,
credit, interest, and the business cycle , tradusă din germană de Redve rs O., New York, OUP, 1961.
11. Stănculescu, M. S., Berevoescu, I., Sărac lipit, caut altă viață!, București, Editura Nemira,
2004.
12. Zamfir, C. (coord.), Politici sociale în România 1990–1998 , București, Editura Expert, 1999.
13. *** European Comission, Portfolio of Overarching Indicators and Streamlined Social
Inclusion, Pensions, and Health , April 2008 up-date, on-line la: http://ec.europa.eu/employmen t_
social/social_inclusion/docs/ 2006/indicators_en.pdf, 2008.
14. *** World Bank, Implementation of CDF. Principl es in a Transition Economy. A Ca se
Study of Romanian Experience , 2002.
he study illustrates the diffic ult process of adoption of socia l
innovation within the structures of the decision-making
system, frequently in a sele ctive manner and lacking the
guarantee of real sustainability. The case of the 2002 anti-pov erty strategy,
evaluated as a strategy with a high innovative potential, is di scussed. The
long term impact of the various components of the strategy is p erceived as a
heterogeneous one: while the institutional structure has been p ractically
abandoned after the elections, the influence of the anti-povert y plan can be
detected in other policy documen ts prepared afterwards. The met hodological
component, regarding the measurement of poverty and social incl usion,
designed only as a tool for the strategy, has been adopted in a more visible
and certifiable manner. The study suggests some of the possible explanations
for the success and failure in the selective adoption, diffusio n and
sustainability of the different components of the strategy.
In this context, the s ystem of social inclusion and poverty ind icators
has become an agent for the diffusion and maintenance of the so cial
innovation. The nature and the range of the social problems mea sured by the
indicators press on decision-makers to address critical problem s and widen
the attention from the current p roblems, where resources are al ready planned
and procedures are shaped, to the whole spectrum of their respo nsibilities.
Keywords: Social innovation, anti-poverty strategy, the measurement
of poverty and social inclusion, selective assimilation of the social innovation. T

ROLUL PROGRAMULUI SIBIU 2007 – CAPITALĂ
CULTURALĂ EUROPEANĂ ÎN DEZVOLTAREA
SOCIOECONOMICĂ URBANĂ*
SABINA-ADINA LUCA
na dintre politicile culturale cu impact deosebit atât la nivel
local, cât și la nivel național, a fost Programul Sibiu 2007,
Capitală Culturală Europeană. Ceea ce s-a realizat prin acest
program nu a fost doar creșterea numărului de turiști, respecti v sporirea
vizibilității Sibiului și a Româ niei pe plan internațional, ci și dezvoltarea
anumitor indicatori socioeconomici urbani. Ne bazăm această afi rmație pe
impactul pe care Programul Sibiu 2007, Capitală Culturală Europeană l – a
avut asupra agenților economici locali, respectiv creșterea pro fitabilității
economice, cât și pe modernizările realizate în infrastructura urbanistică.
Toate acestea s-au resimțit, în mod pozitiv, în timpul și după încheierea
programului, în viața socioeconom ică a urbei. Tot printre câști guri se
numără și faptul că alte posibile viitoare capitale culturale d in România vor
putea să folosească experiența Sibiului și pot să fie efectuate comparații utile
pe diverși indicatori sociali înt re Sibiu și alte capitale cult urale europene.
Cuvinte-cheie: politici culturale, dezvoltare urbană, capitală
culturală, infrastructură culturală și urbanistică.
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE : PROGRAMUL SIBIU 2007 – CAPITALĂ
CULTURALĂ EUROPEANĂ ȘI INOVAȚIA SOCIALĂ
Pentru a dobândi eficiența scontată, politicile culturale, la f el ca orice alt gen
de politici, trebuie să se raporteze la schimbările care survin la un moment dat în
plan macrosocial, macroeconomic etc. și să răspundă unor necesi tăți specifice
fiecărei comunități. Comunitatea sibiană, căci la ea facem refe rire în studiul de
față, este un spațiu al multiculturalismului, caracterizat de e xistența unui „melting-
pot”, în care pare că se diluează, dar se și potențează recipro c valențele culturale
românești, germane, dar și maghi are, neuitând nici etnia rromă. Programul Sibiu

Adresa de contact a autorului : Sabina-Adina Luca , Catedra de Științe, Facultatea de Științe
Politice, Relații Internaționale ș i Studii Europene, Universita tea „Lucian Blaga” din Sibiu, str. Nicolae
Iorga, nr. 66, ap. 18, Sibiu, R omânia, e-mail: sabinaluca@yahoo .com, sabina.luca@ulbsibiu.ro.
* Această cercetare face parte din proiectul „Politici culturale și integrare europeană. Impactul
programului Capitale Culturale Europene asupra dezvoltării și a reconstrucției identitare”, finanțat
prin grantul 37 GR/23.05.2007 de către Consiliului Național al Cercetării Științifice din Învățământul
Superior din România. Întreaga responsabilitate a opiniilor exp rimate aici îi revine doar autorului.
CALITATEA VIEȚII, XX , nr. 1–2, 2009, p. 171–178 U

SABINA-ADINA LUCA 2 172
2007 – Capitală Culturală Europeană a pus în dialog aceste culturi, bazându-se și
pe mai vechile moșten iri, pe care le-a produs Festivalul Intern ațional de Teatru de
la Sibiu, într-un context în care trebuie să învățăm mai bine r aportarea la alteritate,
prezența „celuilalt” în spațiul public, cu sensibilitățile și b ucuriile lui, cu angoasele
și nostalgiile proprii, într-un spirit al înțelegerii reciproce . Poate că, de aceea, prea
des menționatul „excepționalism sibian” poate să fie viitorul m odel al cooperării, al
unei istorii comune asumate și al unor construcții orientate sp re dezvoltare viitoare.
Din aceste puncte de vedere, ra portat la conceptul de inovație socială, putem
aprecia că Programul Sibiu 2007 – Capitală Culturală Europeană , ca politică
culturală, și-a dovedit elementul său de noutate prin faptul că a „forțat” culturile să
intre în dialog, dialog care, la rândul său, a potențat capital ul social existent, creând
astfel noi pârghii de dezvolta re comunitară și urbană.
Efectele Programului Sibiu 2007 – CCE , pe plan local
Intenția noastră în acest studiu este de a demonstra modul în c are o politică
culturală poate să se răsfrângă asupra vieții sociale și econom ice a unei comunități.
P e n t r u a f i i m p l e m e n t a t ă c u e f i c iența scontată, a fost nevoie s ă se realizeze
investiții importante, atât în infrastructura culturală, cât și în infrastructura urbană.
Aceste investiții s-au materializat, în final, în câștiguri imp ortante la nivelul
comunității, deoarece, datorită creșterii foarte mari a numărul ui de turiști, a crescut
profitabilitatea economică pe plan local, multe firme înregistr ând salturi economice
substanțiale. Acesta nu este, însă, singurul câștig al Sibiului , în urma implementării
Programului Sibiu 2007 – Capitală Culturală Europeană . Printre efectele pozitive
se numără, în special, aspecte ce țin de identitatea locală, de întărirea sentimentului
de apartenență la comunitate, dezvoltarea sentimentului de mând rie și, nu în
ultimul rând, dezvoltarea conștiinței civice și a responsabilit ății sociale. Iar
vizibilitatea pe plan internațional a Sibiului a însemnat, până la urmă, vizibilitatea
pe plan internațional a României, iar din acest motiv importanț a acestui program la
nivel local trebuie să fie completată de importanța sa la nivel național.
Obiectivele pe care ni le-am propus în acest studiu au fost inv entarierea
numărului de proiecte derulate cu ocazia Programului Sibiu 2007 – CCE , surprinderea
evoluției numărului de turiști, în contextul acestui program, i dentificarea impactului pe
care programul l-a avut asupra agenților economici, inventarier ea investițiilor în
infrastructura culturală și cea ur banistică și surprinderea evo luției profitabilității
firmelor, în contextul Programului Sibiu 2007 – Capitală Culturală Europeană .
Pentru atingerea acestor obiective am recurs la analiza datelor statistice și a
documentelor emise de Primăria M unicipiului Sibiu și Asociația Sibiu, 2007.
Programul cultural din 2007 a re prezentat, pentru Sibiu, un pri lej de relansare a
industriei turismului din municipi ul și din județul Sibiu. Potr ivit statisticilor Primăriei
Sibiu, numărul turiștilor, pân ă la începutul lui decembrie 2007 , a atins cifra de
700 000, un număr dublu față de 2006 și triplu față de 2005. Di n numărul total, un
procent de 40% a fost reprezentat de turiști străini. Reprezent anții administrației

3 ROLUL PROGRAMULUI SIBIU 2007 – CAPITALĂ C ULTURALĂ EUROPEANĂ 173
locale speră că anii următori vor reprezenta tot ani de creșter e pentru Sibiu. Astfel,
pentru 2009, se preconizează chiar o dublare a numărului de tur iști față de 2007.
„Sunt festivaluri, precum Tiff sau Festivalul de Dans Modern, care au avut în 2007
prima ediție la Sibiu și vor continua și în anii următori. Mini sterul Culturii și-a
anunțat, de asemenea, disponibilit atea de a continua finanțăril e și în anul care
urmează. Vor mai fi și concerte, în Piața Mare și pe Stadionul Municipal. Dorim să
avem o ofertă culturală de aceeași valoare cu cea de anul acest a (2007, n.r.)”, a
afirmat primarul Klaus Johannis, în cadrul unei conferințe de p resă (www.sibiu.ro).
Tabelul nr. 1
Numărul de turiști în perioada 2005–2007, în Sibiu
2005 2006 2007
220 000 300 000 700 000
Sursa : Asociația Sibiu 2007.
Datorită creșterii numărului de turiști s-au construit noi unit ăți de cazare,
numărul locurilor de cazare dublându-se, iar calitatea servicii lor a crescut și ea
considerabil. La începutul lui 2008 în Sibiu existau peste 72 d e unități de cazare cu
servicii de două, trei, patru și chiar cinci stele (Primăria Si biu).
În ce a constat Programul Sibiu 2007 – Capitală C ulturală Europeană ?
La Sibiu, în anul 2007, în cadrul programului Sibiu – CCE au fo st
prezentate 337 de proiecte, însum ând 2 062 de evenimente, de la teatru si pictură,
muzică, film, dans, literatură, și până la arhitectură, artă co ntemporană și
gastronomie. Parteneriatul cultural cu Marele Ducat al Luxembur gului s-a
concretizat prin 40 de proiecte comune Sibiu – Luxemburg (Datele au fost
furnizate de Asociația Sibiu 2007 – CCE ).
Numărul total al celor care au propus proiecte în acest an a fo st de 301 de
operatori culturali, instituții publice de cultură și culte, in stituții publice de
spectacole și concerte, instituții publice de învățământ, centr e culturale, institute
culturale ale ambasadelor străine din Romania, ONG (culturale, tineret etc.)
naționale și internaționale, ed ituri, persoane fizice, consulat e onorifice române în
străinătate și societăți comerciale.
Valoarea finanțărilor alocate pe ntru proiectele culturale din a nul 2007 a fost
de aproximativ 13 400 000 de euro, suportate de Primăria Sibiu (aprox. 8 200 000
de euro, pentru 215 proiecte), Consiliul Județean Sibiu (aprox. 450 000 de euro,
pentru 21 de proiecte), Asociația Sibiu 2007 – Capitală Culturală Europeană
(7 500 de euro, pentru două proiecte), Ministerul Culturii (apr ox. 3 400 000 de
euro, pentru 99 de proiecte) și Comisia Europeană (1 400 000 de euro, pentru
evenimentele de închidere, în baza finanțării acordate orașelor ce au dobândit acest
titlu) ( Asociația Sibiu – 2007 ).

SABINA-ADINA LUCA 4 174
Nu doar proiectele culturale au absorbit sume de bani substanți ale, ci
investiții au fost făcute și în infrastructura urbanistică, cos turile ridicându-se la
următoarele sume (în milioane de euro):
Tabelul nr. 2
Investiții realizate în Sibiu, în anul 2007
Investiția Costul estimativ
(milioane euro) Instituția finanțatoare
Construirea unui nou terminal în cadrul
aeroportului Sibiu. 28,5 Consiliul Local, Co nsiliul Județean
Reabilitarea Centrului Istoric. 6 Consiliul Local, Ministerul C ulturii
Renovarea gării. 5 Ministerul Transporturilor
Refacerea sistemului de aprovizionare cu apă. 9 Cons iliul Local
Îmbunătățiri în ce privește tra ficul urban. 0,25 Consiliul Loc al
Renovarea unor biserici. 1 ,3 Ministerul Culturii
TOTAL 50,05
Sursa : Primăria Municipiului Sibiu.
Aceste cifre, însă, nu spun nimic, dacă nu le raportăm la buget ul local
general. În cazul Sibiului se pare că acest buget a crescut sem nificativ, de la 21 258
030 euro în 2002 și 27 604 055 euro în 2003, la 78 500 000 euro în 2006, iar în
2007, la 89 945 000 euro.
Tabelul nr. 3
Bugetul Municipiului S ibiu, în perioada 2002–2008
Anul 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Suma (milioane de euro) 21 258 32 426 40 120 47 963 78 500 89 9 45 89 945
Sursa : Primăria Municipiului Sibiu.
După cum arată cifrele, creșteri semnificative ale bugetului s- au produs
începând cu anul 2004, an în care Sibiul a fost desemnat capita lă culturală
europeană, însă, cu siguranță, această creștere nu se datorează , în exclusivitate,
nominalizării Sibiului ca viitoare capitală culturală europeană .
Încercând să estimăm costurile directe pentru Programul Sibiu 2007 – CCE ,
am inventariat principalele cheltuieli publice pentru echipamen te și facilități,
precum și cheltuielile publice pentru evenimente culturale. Ace stea variază între
100 000 și 13 000 000 euro.
Totalurile la care s-a ajuns, în ceea ce privește cheltuielile generale sunt
următoarele:
• Total cheltuieli publice: 18 900 000 euro.
• Cheltuieli totale pe echipamen te și facilități: 85 900 000 euro .

5 ROLUL PROGRAMULUI SIBIU 2007 – CAPITALĂ C ULTURALĂ EUROPEANĂ 175
Poate că Sibiul ar fi arătat altfel astăzi, fără investițiile u riașe care au dus la
reabilitarea și modernizarea cartier elor orașului. Arterele rea bilitate, renovarea
celor trei piețe centrale, refacerea centrului istoric, dar și alte asemenea lucrări au
contabilizat o investiție de cca. 5,2 milioane de euro, din par tea Ministerului
Culturii și 35 de milioane de euro, din partea Primăriei Sibiu. De asemenea, alte
investiții au fost direcționate către modernizarea aeroportului sau pentru dotarea cu
aparatură și scene pentru spectacole.
Tabelul nr. 4
Costuri estimative pentru Programul Sibiu 2007 – CCE
Cheltuieli publice pentru echip amente și facilități Suma (euro)
Noua clădire pentru biblioteca j udețeană Astra și renovarea tea trului Gong
(pentru copii). 3 430 000
Renovarea Muzeului de Artă Brukenthal. 5 000 000
Pavilionul multifuncțional. 790 000
Pianul Steinway. 100 000
Două scene pentru concerte. 800 000
Cheltuieli publice pentru programe culturale. Suma (euro)
337 proiecte culturale. 13 400 000
A treia Reuniune Ecumenică a Bisericilor Europene. 500 000
Promovare. 5 000 000
Sursa : Asociația Sibiu 2007.
La investițiile în infrastructura culturală realizate de Primăr ia Municipiului
Sibiu se adaugă investițiile realizate de Consiliul Județean Si biu (reabilitatea
Teatrului Gong și a Sălii Thalia , de exemplu), sau investițiile Ministerului Culturii
și Cultelor (alte două scene).
Inclusiv pentru evenimentele de închidere a programului, Sibiul a primit un
sprijin semnificativ de la Uniunea Europeană, care a decontat a proximativ 60% din
cele 2 400 000 de euro destinate acestor manifestări.
Impactul Programului Sibiu 2007 – CCE , în rândul agenților
economici
La sfârșitul anului 2007, Centrul de Cercetări Culturale a real izat un sondaj
având ca scop evaluarea evenimentelor din cadrul Programului Sibiu 2007 – CCE ,
precum și impactul pe care acest program l-a avut la nivelul Si biului. Conform
acestui studiu, companiile din domeniul turismului au raportat creșteri variate în
ceea ce privește profitabilitatea economică, prin comparație cu 2006, după cum
urmează: 13,7% pentru tour operatori , 10,9% pentru companiile de transport,
10,5% pentru hoteluri și moteluri ( Figura 1 ).
Reprezentanții firmelor sibiene au indicat un impact mare și fo arte mare al
programului asupra următoarelor aspecte:

SABINA-ADINA LUCA 6 176
Tabelul nr. 5
Aprecierea impactului Programului Sibiu 2007 – CCE , pe diverși indicatori (în procente)
Impact
foarte mic Impact
mic Impact
mare Impact
foarte mare
Dezvoltarea orașului Sibiu. 1,4 5,7 71,1 21,8
Modernizarea infrastructurii. 2,1 8,6 69 20,3
Dezvoltarea turismul ui. 0,7 3,2 47,1 49,0
Creșterea numărului de turiști. 0,7 1,8 33,9 63,6
Creșterea investițiilor. 1,0 10,0 66,0 23,0
Atragerea de noi investitori (in cl. străini). 1,8 6,3 72,5 16,4
Creșterea vizibilității interne și externe a Sibiului. 0,7 3,6 62,1 33,6
Sursa : Impactul Programului Sibiu 2007 – CCE , asupra firmelor din zona Sibiului. Raport final,
sondaj CURS, coma ndat de CSCDC.
Firmele sibiene raportează, de asemenea, o creștere semnificati vă a profitabilității,
în 2007.
Tabelul nr. 6
Evoluția profitabilității firmelor, în 2007
Creștere
foarte mare Creștere
semnificativă Nicio
modificare Scădere
semnificativă Scădere foarte
mare
Evoluția profitabilității
firmelor în 2007 7,1% 68,2% 22,5% 0,70% 1,5%
Sursa : : Impactul Programului Sibiu 2007 – CCE , asupra firmelor din zona Sibiului. Raport final,
sondaj CURS, coma ndat de CSCDC.
Mai mult de 50% dintre firmele sibiene au angajat personal nou în 2007, cu o
medie de 3,3 persoane pe firmă. Cel mai mare impact financiar s e înregistrează în
sectorul turismului, 95% dintre hoteluri și pensiuni raportând un impact
semnificativ și mare. Cel mai mare impact asupra afacerilor s-a înregistrat în
domeniul hotelurilor și pensiunilor (cu o balanță netă de 80%), tour-operatorilor
(76%) și transporturilor (75%).
Este de la sine înțeles că sporirea numărului de turiști a impu lsionat puternic
industria turistică locală. Au fost construite mai multe hotelu ri în 2007, iar unele au
devenit funcționale în 2008. Min isterul Turismului aprecia că n umărul camerelor în
hotelurile din Sibiu va crește cu 30%, până în 2009.
Așa cum rezultă din cifrele de mai sus, municipalitatea investe ște foarte mult
în infrastructura orașului, încurajează dezvoltarea sa economic ă și pune accent pe
latura culturală, acel atu al Sibiului care l-a propulsat în to pul orașelor din
România. Conform statisticilor la nivel național, în anul 2007, turismul în România
a crescut cu 20% și cu siguranță că Sibiul a avut o contribuție reală la această
creștere, el fiind noutatea din oferta turistică a țării noastr e. Sibiul a fost prezent la

7 ROLUL PROGRAMULUI SIBIU 2007 – CAPITALĂ C ULTURALĂ EUROPEANĂ 177
cele mai prestigioase târguri de turism din Europa, iar efortur ile au fost răsplătite
prin vizibilitatea crescută și numărul mare de turiști.
Figura 1
Creșterea cifrei de afaceri pe sectoare, în 2007
7,6%10,5%7,9%13,7%10,9%8%
02468 1 0 1 2 1 4 1 6PC & SAHoteluri/ pensiuniRestaurante/ baruriOperatori turismTransport în com unÎnchirieri

Notă : PC&SA reprezintă producția de cr eație și servic iile aferente.
ÎN LOC DE CONCLUZII
O serie de elemente și decizii au structurat raportarea autorit ăților la ceea ce a
însemnat Sibiu 2007 – CCE . Rezultatele au început, deja, să fie vizibile. Sibiul a
devenit atractiv nu doar din punct de vedere turistic, ci și di n punctul de vedere al
angajării pe piața forței de muncă. Agențiile de turism sunt to t mai interesate de
oferta turistică a Sibiului, iar operatorii turistici locali co nstruiesc o rețea turistică
locală tot mai performantă.
Aspectul orașului este altul, în urma investițiilor realizate, iar tendința de
dezvoltare este în continuă creștere. Tot statutul de capitală culturală a adus
firmelor sibiene o importantă creștere a cifrei de afaceri, faț ă de anul 2006, și foarte
multe companii, mai ales din segmentul de retail își manifestă interesul pentru a
investi în Sibiu.
Dincolo de câștigurile din sfera economică, datorită acestui pr ogram,
comunitatea sibiană a resimțit efecte pozitive și în sfera soci ală, culturală și, mai
ales, identitară. A sporit sentimentul apartenenței la comunita te, sentimentul
mândriei și al responsabilității civice și, toate acestea, prin faptul că a „forțat”
diferitele culturi (ne referim aici la multiculturalismul speci fic Sibiului) să intre în
dialog și, astfel, să inițieze noi traiectorii de dezvoltare co mună.
Viitoarele posibile capitale culturale din România vor putea să folosească
experiența Sibiului dobândită cu ocazia implementării acestui p rogram, iar pentru

SABINA-ADINA LUCA 8 178
cercetătorii din domeniul socialu lui rămâne deschis un spațiu d e analiză,
comparativă chiar, pe seama a diverși indicatori socioeconomici sau culturali, între
Sibiu și alte capitale europene.
BIBLIOGRAFIE
1. Cochrane, A., Jonas, A., Reimagining Berlin: World City, National Capital or Ordinary
Place? , University of Hull, „UK European Urban and Regional Studies”, 6 (2), 1999.
2. Costin, C., Politicile culturale și calitatea vieții , Timișoara, Editur a de Vest, 1996.
3. Howlett, M., Ramesh, M., Studiul politicilor publice , Chișinău, Editura Epigraf, 2004.
4. Herrero et al., The Economic Impact of Cultural Events , în „European Urban and Regional
Studies”, 13(1), 2006.
5. Shields, R., Culture and the Economy of Cities , în „European Urban and Regional Studies”,
6; 303, 1999.
6. *** European Cities and Capitals of Culture. Study Prepared for the European
Commission , Brussels, Palmer/Rae Associates, 2004.
7. www.sibiu.ro, accesat în iulie , 2008: „Sibiu/Hermanstadt în cifre”.
8. www.primariasibiu.ro, accesat în iulie, 2008.
ne of the cultural policies which had a great impact at the
local and national level was the Program Sibiu 2007 –
Cultural European Capital . This Program increased the
visibility of Sibiu and Romania in the world, and some social a nd economic
parameters of Sibiu. We based this statement on the impact whic h the
Program had on the local economic agents, on the increase of th e profitability
rate and on the modernizations in the urban structure. Another benefit of this
Program could be the possibility for another cultural capitals from Romania
to use the experience which Sibiu gathered. At the some time, s ome useful
comparisons, from different persp ectives can be made between Si biu and
other cultural european capitals.
Keywords : cultural policies, urban development, cultural capital,
cultural and urban infrastructure. O

COMBATEREA CORUPȚIEI – CONDIȚIE NECESARĂ
PENTRU DEZVOLTAREA SOCIALĂ ȘI ECONOMICĂ
A REPUBLICII MOLDOV A ȘI INTEGRAREA EI
ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
VICTOR MOCANU
VALERIU MÎNDRU
rticolul are la bază rezultate le unui studiu sociologic a
fenomenului corupției în Republica Moldova și impactul
acesteia asupra societății. Rez ultatele investigației au fost
comparate cu cercetări similare , efectuate anterior în republic ă.
Pe baza rezultatelor cercetăr ii științifice au fost elaborate recomandări
concrete, atât pentru specialiștii din instituțiile și organiza țiile abilitate cu
funcții de combatere a corupției, cât și pentru cercetătorii di n domeniul
științelor sociale, preocupați de studierea fenomenului în cauz ă.
Cuvinte-cheie: corupție, Indicele Percepției Corupției, toleranța fața
de corupție, disponibilitatea de a da mită, educație, cultură j uridică, evaziune
fiscală, nivel redus de inform are despre instituțiile, organiza țiile anticorupție.
Deși corupția afectează grav societatea moldovenească de mai mu lt timp,
constituind un impediment important în dezvoltarea socială și e conomică a țării,
acest fenomen social a devenit obiect de studiu și analiză mai profundă doar în
ultimii 10–15 ani, când corupția s-a răspândit în toate domenii le de activitate,
atingând un nivel îngrijorător. Astăzi, corupția afectează tot mai mult nivelul de trai
și calitatea vieții populației, eficacitatea funcționării insti tuțiilor de stat. Potrivit
investigațiilor sociologice, corupția este considerată, de cătr e cea mai mare parte a
populației, drept cea de-a treia problemă principală cu care se confruntă societatea
noastră în prezent, primele două fiind sărăcia și șomajul. Nive lul înalt de percepție
a corupției și impactului acesteia asupra societății îl confirm ă și rezultatele
clasamentului internațional privind Indicele Percepției Corupți ei, potrivit căruia, în
anul 2006, Moldova s-a plasat pe locul 81 din cele 163 de țări incluse în clasament,
iar în anul 2007 a ocupat locul 113 din 180 de țări.

Adresa de contact a autorilor : Victor Mocanu , Institutul de Integrare Europeană și Științe
Politice al Academiei de Științe a Republicii Moldova, str. Gh. Asachi 62, ap. 29, 2028, Chișinău,
Republica Moldova, e-mail: atitudine@gmail.com; Valeriu Mîndru , Institutul de Integrare
Europeană și Științe Politice al Academiei de Științe a Republi cii Moldova, str. Gh. Asachi, 62/3,
ap.33, 2028, Chișinău, Republica Moldova, e-mail: atitudine@gma il.com.
CALITATEA VIEȚII, XX , nr. 1–2, 2009, p. 179–192 A

VICTOR MOCANU, VALERIU MÎNDRU 2 180
Abordările științifice ale savanților din republică și de peste hotare (1),
adoptarea unor acte normative (2), orientate spre contracararea a c e s t u i f l a g e l
antisocial servesc drept repere importante în elucidarea multil aterală a fenomenului
corupției și identificarea unor măsuri de prevenire și combater e a acesteia. Astfel,
juriștii analizează cadrul legal și identifică lacunele din leg islație care fac
vulnerabile funcționarea unui stat de drept, implementarea legi lor și asigurarea
supremației lor, economiștii est imează anumite consecințe econo mice ale corupției
și încearcă să modeleze niște comportamente utile din punct de vedere economic,
politologii dezvăluie anumite cir cumstanțe, interese politice c are contribuie la
apariția și răspândirea corupție i, istoricii urmăresc evoluția fenomenului la diferite
etape istorice, perioadele de int ensificare a fenomenului corup ției, psihologii relevă
diverse aspecte, motivații latente ce contribuie la apariția co mportamentului
deviant, atât la nivel individual, cât și la nivel societal etc . În acest fel, cercetătorii
extind, prin investigațiile lor, posibilitățile de abordare a f enomenului corupției, din
perspectiva mai multor discipline.
O contribuție deosebită la studierea și analiza fenomenului în cauză le revine
sociologilor. Investigațiile efect uate pe parcursul mai multor ani și analiza în
dinamică a rezultatelor acestora pun în evidență evoluția fenom enului corupției, din
punctul de vedere al percepției și toleranței populației față d e acest fenomen social,
atitudinea diferitor categorii de populație față de corupție și posibilitățile de
limitare a acesteia, în Moldova, relevă opinia publică privind cauzele răspândirii
corupției și nivelul ei în diverse domenii de activitate etc.
Rezultatele unui asemenea studiu sociologic au și constituit ba za empirică a
acestui articol. Studiul a fost efectuat în lunile mai–iunie, 2 008, de către Secția de
Sociologie a Institutului de Filozofie, Sociologie și Științe P olitice al Academiei de
Științe din Republica Moldova, în conformitate cu Planul de Acț iuni privind
prevenirea și combaterea corupției în organizațiile din sfera ș tiinței și inovării ale
A.Ș.M. Eșantionul investigație i l-au constituit 1 200 responden ți, în vârstă de 18 ani
și mai mult, selectați prin metoda aleatorie.
Pentru a reprezenta toate zonele geografice ale Republicii Mold ova,
investigația s-a desfășurat în 33 de localități din 11 raioane și a inclus 39% din
populația urbană și 61% din cea rurală. Eșantionul a fost proba bilistic, tristadial,
stratificat. Marja de reprezentativitate nu depășește 3%.
Rezultatele investigației au fost analizate în funcție de carac teristicile
sociodemografice ale respondenților (sex, vârstă, nivel de inst ruire, mediu de
rezidență) și comparate cu cercetări similare, efectuate anteri or în republică.
Așadar, ce este corupția, care sunt cauzele și consecințele ei, care sunt cele
mai afectate domenii de activitate, ce măsuri de prevenire și c ombatere a corupției
ar fi, în opinia populației cele mai necesare?
Cuvântul „corupție” – de origine latină, coruptio –înseamnă mituire a unei
persoane oficiale. Prin corupție se înțelege o stare de abatere de la moralitate, de la
cinste, de la datorie, des frânare, depravare (3).

3 COMBATEREA CORUPȚIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA 181
Conform pct. 1.2 al Strategiei n aționale de prevenire și combat ere a corupției,
aprobate prin Hotărârea Parlam entului Republicii Moldova nr. 42 1 din 16.12.2004,
corupția este definită ca un ,,fenomen complex, multistructural și multidimensional,
un fenomen economic, social și politic, a cărui complexitate es te determinată de
diverse cauze, care pot fi grupate în: economice, instituțional e, de ordin legal,
politice, sociale și morale”.
Și după cum s-a menționat la c onferința internațională științif ico-practică
,,Cultura juridică și prevenirea corupției”, organizată la Chiș inău, în luna noiembrie
2007, corupția, ca fenomen social, posedă o vitalitate de invid iat, dezvoltându-se
odată cu societatea, odată cu statul și dreptul, căpătând, mere u, noi forme de
manifestări. Acest lucru se întâmplă, probabil, și din cauză că cea mai mare parte a
eforturilor și resurselor sunt îndreptate spre găsirea și pedep sirea celor care au
săvârșit fărădelegi ce fac parte din categoria infracțiuni de c orupție și nu la
prevenirea și combaterea acestui fenomen. În acest fel, se comi te o gravă greșeală,
deoarece infracțiunile care s unt depistate constituie doar vârf ul aisbergului,
principalele acte și activități ,,în domeniu”, nefiind scoase, de obicei, la iveală (4).
Cu toate acestea, rezultatele stu diului efectuat denotă că majo ritatea absolută a
populației (96%) apreciază nivelul corupției în țară ca fiind f oarte înalt. Astfel, 55%
dintre subiecții investigați cons ideră că corupția în țara noas tră este foarte mare, iar
41% cred că nivelul corupției e mare. Nivelul înalt de corupție în țară este perceput
de către populație, i ndiferent de categoria de vârstă, studii, mediu de rezidență.
Grafic 1
Cât de mare credeți că este corupția?
9%
6%23%45%
17%
1% 1%2%41%55%
0102030405060
Foarte mare Mare Mică Foarte mică Nu știuLocalitate
Țară

VICTOR MOCANU, VALERIU MÎNDRU 4 182
În opinia celor chestionați, corupția este mai puțin răspândită la nivel local,
deși și aici peste 60% dintre pe rsoanele chestionate consideră că corupția este mare
(45%) sau foarte mare (17%).
După cum observăm, populația percepe corupția mai mult la nivel național și
mai puțin la nivel local. Potrivit unui studiu (5) realizat în orașul Ialoveni și
comuna Cărpineni, oamenii consideră că în localitățile rurale a cest fenomen se
manifestă mult mai modest. ,,Acolo sus, la conducere, e corupți a”, menționează
unul dintre respondenți. ,,Despre cumătrism, mită, acolo sus tr ebuie să vorbim, dar
în sat nici nu ai pentru ce da mită”.
Potrivit rezultatelor investigațiilor sociologice efectuate pe parcursul mai
multor ani (6), în topul celor mai corupte domenii de activitat e continuă să rămână
medicina, poliția, învățământul ș i vama. În opinia respondențil or, în aceste instituții
de stat se recurge cel mai frecvent la plăți neoficiale, cadour i, contacte personale,
pentru a rezolva o problemă.
Aceste opinii ale populației sunt confirmate și de rezultatele monitorizării
efectuate de Transparency International Moldova, în cadrul proiectului Planului
Preliminar pe Țară, susținut de Academia pentru Dezvoltare Educ ațională, conform
cărora, din numărul total al persoanelor care au contactat, în ultimele 12 luni,
diverse instituții de stat, 57% dintre ei au plătit neoficial l a vamă, 51% – la poliție,
43% – în instituțiile medicale, 36% – în instituțiile de învăță mânt.
Potrivit estimărilor, mita medie plătită în instituțiile medica le constituie circa
564 lei, la poliție – 807 lei, iar în instanțele de judecată – 2 489 lei. Oamenii de
afaceri achită în instanțele de judecată și mai mult – până la 5 744 lei.
Volumul estimat al mitei plătite de către reprezentanții gospod ăriilor casnice,
adică de către populație, în anul 2007 a constituit circa 590 m ilioane lei,
însemnând: 153 milioane lei au f ost plătite, neoficial, în inst ituțiile medicale,
87,5 milioane lei – la vamă, 76,9 milioane lei – la poliție și 76,5 milioane lei – în
instituțiile de învățământ.
Sume impunătoare de plăți neoficiale au achitat, în anul preced ent, și oamenii
de afaceri – 310 milioane lei. Acești bani au fost distribuiți preponderent la vamă –
66,1 mil. lei, apoi în inspectoratele fiscale – 36,0 mil. lei ș i în instituțiile medicale –
32,3 mil. lei.
Conform calculelor efectuate de experții organizației, volumul plăților
neoficiale în instituțiile de stat și, respectiv, evaziunea fis cală, în anul 2007 a
constituit circa 900 mil. lei sau aproximativ 6,5% din venituri le totale la bugetul de
stat pe anul respectiv.
În opinia populației, corupția în instituțiile de stat, în ulti mii 2–3 ani a avut
permanent o tendință de creștere. Această opinie o împărtășesc mai mult de
jumătate dintre persoanele ch estionate (52%), îndeosebi special iștii cu studii
superioare (62%). Totodată, peste 1/3 dintre respondenți sunt d e părere că corupția
a rămas la același nivel, și doar 3% dintre subiecții investiga ți consideră că corupția
în instituțiile de stat, în ultimii 2–3 ani, s-a redus.

5 COMBATEREA CORUPȚIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA 183
Grafic 2
După părerea Dvs., în ultimii 2–3 ani corupția în instituțiile de stat a crescut, a rămas la fel
sau s-a redus?
52%
36%9%3%
S-a redus A rămas la același nivel A crescut Nu știu
Analiza comparativă a rezultatelor cercetărilor sociologice den otă că, față de
anul 2002, numărul persoanelor care consideră că corupția în in stituțiile de stat s-a
redus a scăzut cu 4%, în timp ce ponderea celor care consideră că acest fenomen
s-a răspândit și mai mult a crescut cu 8%. Cota-parte a populaț iei care crede că
nivelul corupției în instituțiile de stat a rămas același este relativ constantă – circa
1/3 dintre respondenți.
După părerea subiecților investigați, mai puțin afectată de cor upție este
știința. Conform rezultatelor cercetării, doar circa 3% dintre persoanele chestionate
consideră că în știință se recurge la plăți neoficiale, cadouri , relații personale pentru
a rezolva o problemă. Dat fiind faptul că celelalte 97% dintre persoanele
chestionate au indicat varianta de răspuns ,,nu știu” denotă că populația este puțin
informată despre situația în acest domeniu, din aceste consider ente fiindu-le dificil
să dea o oarecare apreciere. Pentru estimarea nivelului de răsp ândire a corupției în
instituțiile din sfera științei este necesară o investigație sp ecială, cu participarea
exclusivă a angajaților din domeniul respectiv.
Paradoxal lucru, însă, această creștere a nivelului corupției î n instituțiile de
stat se manifestă pe măsură ce autoritățile întreprind tot mai multe măsuri în
vederea înăspririi luptei contra acestui flagel social: adoptar ea noilor legi a
strategiei naționale de prevenire și combatere a corupției, ela borarea unor coduri de
etică profesională, lansarea diferitor proiecte anticorupție et c. Fenomenul ia
amploare, deși nivelul de conș tientizare a populației privind c onsecințele corupției
crește, treptat. Potrivit studiului efectuat de organizația neg uvernamentală
Transparency International Moldova, în februarie–martie 2008, circa 60% dintre
persoanele chestionate consideră corupția drept una dintre cauz ele principale ale
sărăciei, în Moldova.

VICTOR MOCANU, VALERIU MÎNDRU 6 184
Care sunt, după părerea populației, cauzele principale ale coru pției, în
Republica Moldova? Circa 2/3 dintre persoanele chestionate cons ideră că
principala cauză o constituie salariile mici, aproximativ 60% d intre respondenți
sunt de părere că corupția se răspândește deoarece persoanele c orupte nu sunt trase
la răspundere, 44% au opinat că de vină este lăcomia unor perso ane, 33% sau
fiecare a treia persoană chestionată a menționat lipsa posibili tăților reale de a-și
crea bunăstare în mod cinstit, iar fiecare al cincilea dintre c ei investigați crede că
corupția este cauzată de insufic iența transparenței în activita tea instituțiilor de stat.
Grafic 3
Care credeți că sunt cauzele principale ale corupției în Moldov a?
3%11%13%33%44%63%
58%
0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70%Alte cauzeLipsa unor standarde de conduităExistența tradițiilorLipsa posibilităților reale de a-și crea
bunăstare în mod cinstitLăcomiaNetragerea la răspundere a persoanelor
corupteSalariile mici

Suma răspunsurilor depășește 100%, deoarece re spondenții au avu t posibilitatea de a oferi mai multe
răspunsuri.
În opinia celor chestionați, mai puțin importante pentru apariț ia și răspândirea
corupției în Moldova sunt lipsa unor standarde de conduită prof esională și
existența, deja, a unor tradiții de corupție. Aceste cauze au f ost menționate numai
de 11–13% dintre respondenți.
După părerea subiecților investigați, cazurile de corupție sunt determinate, în
mare parte și de imperfecțiunea legislației în vigoare, dar, ma i ales, de
nerespectarea acesteia. Astfel, mai mult de jumătate dintre res pondenți (55%)
consideră că legile în Moldova nu sunt bine făcute, iar peste 7 0% dintre ei sunt de
părere că legile nici nu sunt bine aplicate. Cel mai grav, cons ideră populația, este
faptul că legile în Moldova nu sunt respectate. De această păre re sunt 85% dintre
cei chestionați și, în special, persoanele în vârstă de 40–49 a ni (95%) și locuitorii
din mediul urban (89%). Probabil, din aceste considerente, doar 24% din populația
investigată consideră că în Moldova toți cetățenii sunt egali î n fața legii. Această
opinie este susținută într-o măsură și mai mică de persoanele î n vârstă de 60 ani și
peste (15%), precum și de femei (19%). De aceea, persoanele che stionate consideră

7 COMBATEREA CORUPȚIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA 185
că este necesar de asigurat supremația legii, ca legile să fie respectate, iar cei
vinovați, oricine ar fi ei, să fie sancționați.
Grafic 4
Considerați că în Moldova …?
55728569
824
3515
02 04 0 6 08 0 1 0 0Legile sunt bine
făcuteLegile sunt bine
aplicateLegile s unt
respectateToți cetățenii sunt
egali în fața legii
Da
Nu

De menționat că, pentru implementarea și funcționarea eficientă a l e g i l o r ,
mai este necesar și de un anumit nivel de cultură, de educație morală și spirituală a
fiecărui cetățean. ,,Când este vorba de corupție, nicio lege, c ât de perfectă ar fi, nu
îl oprește pe mituitor. Faptul că are loc actul de corupție dep inde nu numai de lege,
ci de nivelul de cultură, de sentimentul responsabilității” (7) .
Conform investigațiilor sociologice efectuate în republică, ace s t n i v e l d e
cultură, de responsabilitate este, încă, foarte redus. Or, în c az contrar, gradul de
toleranță a populației față de corupție nu ar fi atât de înalt. Potrivit studiului, 76%
sau circa 3/4 dintre persoanele chestionate, fiind într-o situa ție dificilă, sunt de
acord să plătească mită numai pentru ca să-și rezolve problema (numărul
persoanelor în cauză include r espondenții care au răspuns cu fe rmitate că fiind într-o
situație dificilă sunt gata să plătească mită și cei care vor p lăti mită în funcție de
situație). Odată cu creșterea vârstei, numărul persoanelor disp onibile de a da mită
descrește, de la 86%, tineri cu vârsta între 18–24 de ani până la 63%, persoane în
vârstă de 60 ani și mai mult.
Comparativ cu anul 2002, ponderea persoanelor care sunt gata să plătească
mită a rămas aceeași – 76%, dar mai mică decât în anul 2000, câ nd cota celor
predispuși de a plăti neoficial constituia 81% din populația ch estionată.
Potrivit datelor studiului, în nici un caz nu ar plăti mită, fi ind chiar și într-o
situație dificilă, fiecare al patrulea respondent, sau 24% din populația investigată.
Numărul persoanelor care nicidecum nu acceptă comportamentul co rupt a crescut,
față de anul 2000, cu 5%, dar răm âne stabil, comparativ cu anul 2002.
De menționat că, în anul 2008, numărul persoanelor care au răsp uns cu
fermitate că, fiind într-o situație dificilă, sunt gata să plăt ească mită numai ca să-și

VICTOR MOCANU, VALERIU MÎNDRU 8 186
soluționeze problema este în descreștere față de anul 2002 (de la 35% la 29%), iar
numărul celor care vor plăti mită în funcție de situație, dimpo trivă, în creștere (de
la 41% la 47%).
Este alarmant însă faptul că, în multe cazuri, darea de mită po artă un caracter
benevol. Astfel, potrivit datelor studiului, 40% dintre persoan ele care au contactat,
în ultimele trei luni, instituțiile de stat și au plătit neofic ial au făcut-o din proprie
inițiativă. În celelalte cazuri, persoanelor li s-a dat de înțe les că este necesar să
achite o anumită plată neoficială.
Nu poate să nu îngrijoreze și faptul că o mare parte dintre sub iecții
chestionați (57%) nici nu consideră că este o faptă de corupție oferirea unui cadou
medicului pentru o îngrijire specială sau adresarea unei solici tări personale unui
consilier din primărie pentru a obține permisiunea de a constru i ceva (40%) etc. (8)
Probabil, din aceste considerente, unele persoane nici nu se co nsideră
vinovate, atunci când oferă mită. La întrebarea cine se face ma i mult vinovat de
corupție, cel care oferă mită sau cel care ia mită, numai 12% d intre respondenți au
menționat că vinovat este, în primul rând, cel care propune mit ă, în timp ce
aproximativ fiecare a treia persoană chestionată, dimpotrivă, î i acuză de corupție
doar pe cei care iau mită.
Totuși, circa 50% dintre subiecții investigați sunt conștienți de faptul că
vinovate de corupție se fac ambele persoane, în egală măsură: a tât persoana care
propune mită, cât și persoana care primește mită. Astfel, rezul tă că, oricum, mai
mult de 60% din populația chesti onată este conștie ntă de faptul că, propunând mită,
comite un act de corupție.
Grafic 5
Cine credeți că este vinovat mai mult de corupție: cel care ofe ră mită
sau cel care primește mită?
Persoana
care dă mită
12%Persoana
care ia mită 30%Ambii, în e gală
măsură
49%NȘ/NR
9%

În Canada, de exemplu, Codul Penal echivalează mita cu încălcar ea
Constituției și cu actul de trădare de stat. În asemenea caz, p edeapsa penală este

9 COMBATEREA CORUPȚIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA 187
aplicată atât persoanei care a luat mită, cât și celei care a d at. Deputatul
Parlamentului, de pildă, poate f i condamnat până la 14 ani de p rivațiune de libertate.
Credem că, în acest context, ar fi binevenit să ne amintim și d e cuvintele
marelui filosof al antichității, Platon: ,,Nu trebuie să primeș ti daruri nici pentru
lucrurile bune, nici pentru cele rele” (9). Iar un alt mare fil osof, Socrate, considera
că, în genere, poporul are mari calități, însă conducătorii lui sunt incapabili și
corupți. De aceea este nevoie de o reformă morală și culturală a conducătorilor,
care trebuie să dobândească arta de a conduce nu prin ignoranță și împilare, ci prin
lumină, prin câștigarea încrederii celor care au nevoie de cond ucere (10).
Potrivit datelor studiului, cea mai mare parte a populației (ci rca 60%) este
informată insuficient despre posibilitățile de cercetare a cazu rilor de corupție, nu
cunoaște unde ar putea să se adreseze, în caz de necesitate. Ma i puțin informate în
această privință sunt persoanele în vârstă de 60 ani și mai mul t, cu un nivel redus
de instruire – 72% și cu mediu l de rezidență în rural – 66%.
Grafic 6
Cunoașteți unde să vă adresați pentru cercetarea cazurilor de c orupție?
Nu
60%Da
40%

Totodată, pentru ca populația să se adreseze organelor abilitat e cu funcții de
cercetare a cazurilor de corupție este necesar ca, în primul râ nd, persoanele să nu
propună mită, căci în caz contrar nimeni nu se va adresa, cel p uțin cele 40% dintre
persoanele chestionate care au dat mită din proprie inițiativă. Așadar, se impune
necesitatea educării unei intoleranțe față de actele de corupți e. Cu atât mai mult cu
cât datele studiului denotă, totuși, o anumită notă de optimism a populației, în ceea
ce privește posibilitățile de combatere a acestui viciu social. Astfel, cea mai mare
parte a persoanelor chestionate (78%) a menționat că, deși coru pția va exista
întotdeauna, acest fenomen este posibil de limitat (46%) și de redus substanțial
(24%) sau chiar de eliminat c omplet din societate (8%).
O părere diametral opusă în ceea ce privește perspectivele de c ombatere a
corupției o are fiecare al cincilea respondent, considerând că acest fenomen nu
poate fi combătut.

VICTOR MOCANU, VALERIU MÎNDRU 10 188
Grafic 7
Care dintre următoarele afirmații corespunde mai mult opiniei D vs.?
29%53%16%
11%51%30%8%
16%52%24%7%
7%
0% 10% 20% 30% 40% 50% 60%Corupția nu poate fi combătutăCorupția va ex ista întotdeauna, dar este
posibil de limitat răspândirea eiCorupția poate fi redusă substanțialCorupția poate fi eliminată
01.03.2008 01.11.2002 01.11.2000

Sursa: Transparency International Moldova .
Comparativ cu rezultatele studiului din anul 2002, numărul pers oanelor
sceptice care consideră că corupția în Republica Moldova nu poa te fi combătută, a
crescut de peste două ori, iar numărul persoanelor care cred că fenomenul corupției
va exista întotdeauna, dar este posibil de limitat și de redus substanțial, dimpotrivă,
a scăzut de la 81%, în anul 2002 până la 68%, în 2008. Ponderea persoanelor
,,optimiste”, care cred că corupția poate fi complet eliminată din societate rămâne
relativ constantă, alcătuind doar 7–8% din numărul total al pop ulației.
În opinia celor chestionați, pentru a reduce nivelul corupției în Moldova este
necesar de aplicat atât măsuri cu caracter juridic (înăsprirea sancțiunilor pentru
persoanele care dau și care ia u mită; adoptarea unor legi antic orupție mai bune;
asigurarea unui control mai riguros în instituțiile de stat etc .), precum și activități
orientate spre schimbarea mentalității, atitudinii populației f ață de corupție,
informarea mai bună a cetățenilo r despre posibilitățile de adre sare privind
cercetarea cazurilor de corupție etc. Deci, se impune necesitat ea elaborării și
implementării unui mecanism conc ret și eficient de măsuri care să contribuie la
prevenirea și combaterea corupției, atât la nivel local, cât și național. O parte dintre
aceste măsuri pot fi incluse în programe educaționale, orientat e spre formarea unei
culturi morale, juridice. Căci, după cum se menționează în art. 7 al Convenției
Națiunilor Unite împotriva corupției, ,,Fiecare stat parte se s trăduie… să adopte, să
mențină și să consolideze sisteme…care favorizează oferta de programe de educare
și de formare, care să le permită (agenților publici) să-și înd eplinească corect,
onorabil și adecvat funcțiile… să-i sensibilizeze mai mult fa ță de riscurile corupției
inerente exercițiului funcțiilor lor”.
Astfel, rezultatele cercetărilor sociologice efectuate în repub lică denotă
următoarele: corupția este considerată, de către cea mai mare p arte a populației
drept una dintre principalele probleme cu care se confruntă soc ietatea

11 COMBATEREA CORUPȚIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA 189
moldovenească în ultimii ani (pr imele două fiind sărăcia și șom ajul) și un
impediment important în dezvoltarea socială și economică a țări i și, implicit, în
integrarea ei în Uniunea Europeană. Populația conștientizează t ot mai mult faptul
că corupția afectează grav nivelul de trai și calitatea vieții oamenilor, eficacitatea
funcționării instituțiilor de stat.
Analiza rezultatelor investiga țiilor sociologice relevă că, în opinia populației,
nivelul corupției în țară este înalt și în ultimii ani a avut o tendință de creștere. Cele
mai corupte domenii de activitate continuă să rămână medicina, învățământul,
poliția și vama. În aceste instituții de stat, după părerea per soanelor chestionate, se
recurge cel mai frecvent la plă ți neoficiale, cadouri, contacte personale pentru a
rezolva o problemă. Potrivit estimărilor efectuate de experții de la Transparency
International Moldova, volumul plăților neof iciale în diferite instituții de stat a
constituit, în anul 2007, circa 900 milioane lei, sau aproximat iv 6,5% din veniturile
totale la bugetul de stat în anul respectiv.
Potrivit studiului, principale cauze ale corupției în Moldova s unt considerate
salariile mici și netragerea la răspundere a persoanelor corupt e. Cea mai mare parte
a populației (85%) este de părere că legile nu sunt respectate și nici bine aplicate
(72%). Din aceste considerente, ci rca 70% dintre persoanele che stionate consideră
că în Moldova nu toți cetățenii sunt egali în fața legii.
Totodată, pentru implementarea și funcționarea eficientă a legi lor mai este
necesar și un anumit nivel de cultură, de educație morală și sp irituală a fiecărui
cetățean, căci actul de corupție depinde nu numai de lege, ci ș i de nivelul de
cultură, de sentimentul responsabilității.
Rezultatele cercetărilor sociologice denotă, de asemenea, gradu l înalt de
toleranță a populației față de corupție, disponibilitatea spori tă a cetățenilor de a da
mită pentru a-și rezolva problemele. Fiind într-o situație difi cilă, 76% sau 3/4 din
persoanele investigate au menționat că sunt gata să plătească m ită numai pentru ca
să-și soluționeze problema.
Alarmant este și faptul că circa 1/3 din populație nici nu conș tientizează
faptul că propunând mită, comite un act de corupție. Această ca tegorie de persoane
consideră că, în asemenea situație, vinovată de corupție se fac e doar persoana care
primește mită.
Rezultatele studiului relevă, totodată, și nivelul redus de inf ormare a
populației despre posibilitățile de cercetare a cazurilor de co rupție. Circa 60%
dintre persoanele chestionate nici nu cunosc unde ar putea să s e adreseze în caz de
necesitate. Mai puțin informate în această privință sunt persoa nele în vârstă de 60
de ani și peste, cu un nivel redus de instruire – 72% și cu med iul de rezidență în
rural – 66%.
În acest context, experții or ganizației neguvernamentale Transparency
International Moldova susțin că mulți vorbesc despre corupție, sunt indignaț i de
existența fenomenului și de consecințele acestuia, dar, în mod concret, majoritatea
cetățenilor nu știe aproape nimic despre formele corupției sau acțiunile ce se

VICTOR MOCANU, VALERIU MÎNDRU 12 190
încadrează în formele concrete de corupție, care sunt organele specializate
anticorupție, cum trebuie să se comporte în caz de corupție, ce prevede legislația la
capitolul înlăturarea consecințelor corupției , la repararea prejudiciilor cauzate prin
corupție etc. Uneori nu știu cum se scrie o simplă cerere, o pl ângere. Aceasta
denotă nivelul insuficient al educației juridice, în special al oamenilor simpli, dar și
al antreprenorilor și funcționarilor publici.
Astăzi nu există un program bine ajustat și stabil prin care po pulația să aibă
posibilitatea să facă cunoștință cu legislația în vigoare, cu n oile acte normative. Nu
se propagă cunoștințele juridice nici la radio, nici la TV, nu au această obligațiune
nici celelalte mass-media. Nu se face acest lucru nici pe alte căi. Și atunci din ce
surse cetățenii pot afla despre noile legi, despre drepturile ș i obligațiunile lor? (11).
În ceea ce privește posibilitățile de combatere a corupției în Moldova, 76%
sau 3/4 din populație este totuși optimistă și consideră că fen omenul corupției în
Moldova este posibil de limitat (46%) și de redus substanțial ( 24%). Fiecare al
cincilea respondent s-a arătat sceptic în ceea ce privește posi bilitățile de combatere
a acestui flagel social, motivând că corupția nu poate fi combă tută.
Ponderea populației care opinează că corupția în Moldova nu poa te fi
combătută a crescut, comparativ cu anul 2002, de la 11% la 20%, i a r n u m ă r u l
persoanelor care cred că fenomenul corupției este posibil de li mitat și de redus
substanțial, dimpotrivă, a scăzut de la 81% în an ul 2002 până l a 68% în 2008.
Această tendință nu poate să nu îngrijoreze autoritățile public e, societatea civilă.
Pentru prevenirea și combaterea corupției în Moldova, persoanel e chestionate
se pronunță, în primul rând, pentru sporirea rolului statului î n elaborarea și
implementarea unor mecanisme conc rete și eficiente de aplicare a legilor, de
respectare a acestora de către t oți cetățenii. Este necesar ca cei vinovați, oricine ar
fi ei, să fie sancționați, atât pentru corupere activă, cât și pentru corupere pasivă.
Numai în așa fel, consideră pers oanele chestionate, legile vor fi respectate și de
cetățeni, dar și de funcționarii publici, iar astfel va crește și încrederea populației în
instituțiile de stat și va fi as igurată supremația legii.
De asemenea, specialiștii susțin că este necesar ca cea mai mar e parte a
eforturilor și resurselor să fie orientate preponderent la prev enirea și combaterea
fenomenului corupției și nu numai la identificarea și pedepsire a persoanelor care au
comis acte de corupție. Măsurile întreprinse trebuie să aibă un caracter consecvent.
Pentru implementarea și funcționa rea eficientă a legilor mai es te nevoie și de
creșterea nivelului de cultură, de educație morală, spirituală, juridică a fiecărui
cetățean. În acest sens se impune necesitatea implementării uno r programe de
educație a tuturor categoriilor de populație, în spiritul intol eranței față de actele de
corupție. În cadrul acestor programe este necesar ca populația să fie familiarizată
cu legislația în vigoare, cu drepturile și obligațiunile sale, să fie informată despre
organele specializate în cercetarea cazurilor de corupție. De a semenea, este necesar
de sensibilizat opinia publică privind riscurile și consecințel e corupției atât pentru
viața personală, cât și pentru societate.

13 COMBATEREA CORUPȚIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA 191
Un rol deosebit în implementarea unor astfel de programe le rev ine
instituțiilor mass-media, care să difuzeze cu regularitate mate riale referitoare la
noile acte normative ce țin de prevenirea și combaterea corupți ei, să elucideze în
permanență cazurile de corupție și măsurile întreprinse etc. De regulă, acestea de la
urmă sunt mai puțin cunoscute populației.
În vederea diminuării nivelului de corupție și impactului acest eia asupra
societății este oportună și implicarea activă a organizațiilor neguvernamentale, a
societății civile, care prin implementarea diferitor programe, proiecte au
posibilitatea de a contribui subs tanțial la formarea unor stand arde de conduită
profesională care să nu tolereze comportamentul corupt și care să fie orientate spre
eradicarea nivelului de corupție în țară. O mare parte din aces te măsuri ONG din
republică deja le întreprind.
O contribuție deosebită la prevenirea și combaterea corupției î n Moldova o
poate avea știința. Studierea și analiza permanentă a fenomenul ui corupției la nivel
interdisciplinar, cu participarea largă a juriștilor, economișt ilor, etnografilor,
sociologilor, politologilor etc. și elaborarea unor recomandări c o n c r e t e d e
minimizare a impactului corupției asupra societății pot servi d rept repere
importante la luarea deciziilor de către organele de resort, la adoptarea cadrului
legal necesar. Astfel, este necesară o implicare activă atât a statului, cât și a tuturor
actorilor din societate.
BIBLIOGRAFIE
(ÎN ORDINEA APARIȚIEI LUCRĂRILOR ÎN TEXT )
1. Ciobanu, I., Criminalitatea organizată la nivel transnațional și unele forme de manifestare
în Republica Moldova , Chișinău, 2002; Gurin, V., Sergiu, I. ș.a, Corupția , Chișinău, 2000; Timuș, A.,
Climenco, V., Martîncic, E., Criminalitatea în ogli nda opiniei publice , Chișinău, 1990.
2. Strategia națională de preveni re și combatere a corupției , aprobate prin Hotărârea
Parlamentului Republicii Moldova nr. 421 din 16.12.2004. Hotărâ rea Guvernului „Cu privire la
Programul de stat de combatere a criminalității și corupției pe ntru anii 2003–2005”, Monitorul Oficial
nr.185 din 31.12.2002. Legea Repub licii Moldova „Cu privire la combaterea corupției și
protecționismului”. Monitorul Oficial nr. 56 din 22.08.1996; Convenția Națiunilor Unite împotriva
corupției , 2003.
3. Dicționar explicati v al limbii române , București, 1984, p. 201.
4. Rotaru, M., Prevenirea și combaterea fenomenului corupției î n instituțiile de învățământ
superior, Cultura juridică și p revenirea corupției , materialele conferinței internaționale, Chișinău, 2007.
5. Bulat, V., Guțuțui, V., Spinei, I., Participarea societății civ ile la procesul decizional de
nivel local , Chișinău, 2005.
6. Carașciuc, L., Corupția și Calitatea Guvernării: Cazul Moldovei , Chișinău, 2002;
Carașciuc, L., Obreja, E., Popovici, T., Mîndru, V., Corupția și accesul la justiție în viziunea
societății și a experților , Chișinău, 2002.
7. Postovan, D., Rolul culturii generale, în special a culturii juridice în dezvoltarea societății,
Cultura juridică și prevenirea corupției , materialele conferinței inte rnaționale, Chișinău, 2007.
8. Butnaru, Gh., Bejan, O., Obreja, E., Cum să ne protejăm de corupție: ghid pentru cetățean ,
Chișinău, 2006.
9. Filozofie. Analize și interpretări , București, 1998.

VICTOR MOCANU, VALERIU MÎNDRU 14 192
he article was written as a result of a sociological study on
corruption in the Republic of Moldova and its impact on society. Study data were com pared with similar research
carried out previously in Moldova.
Based on the results of scientific research, a number of
recommendations, was developed which are critical both for spec ialists
working in the field of fighti ng corruption, and for researcher s in the field of
social and human sciences.
Keywords : corruption, Corruption Pe rception Index, tolerance,
briebery disponibility, juridica l culture, fiscal evasion, info rmation about
anticorruption organizations. T

ORAȘUL MEDIEV AL TRANSILV AN:
UN EXERCIȚIU DE GENEALOGIE
A INOV AȚIEI ȘI A MODERNIZĂRII SOCIALE
ȘTEFAN UNGUREAN
roblema care este pusă în articol ul de față vizează aplicarea
conceptului de ,,dependență de cale” în analiza fenomenului
de modernizare socială. Moderni zarea socială este legată,
istoric vorbind, de istoria oraș ului, definit, așa cum o face W eber, ca formă de
dominație nelegitimă. Cunoașterea orașului medieval transilvan (exemplul
ales este Brașovul), ne permite să înțelegem anumite caracteris tici ale
modernității și ar putea constitui o explicație legată de dispa ritățile regionale
vizibile astăzi în spațiul românesc. Conceptul-cheie pe care îl propunem spre
folosință este cel de „genealogie”.
Cuvinte-cheie : putere disciplinară, control, model panoptic, coerciție-
coercibilitate, genealogie.
INTRODUCERE ÎN PROBLEMĂ
O constatare: disparitățile dintre regiuni și zone se amplifică . În contextul
noului principiu de funcționare, construit pe competiție și car e l-a înlocuit pe cel al
Vechiului Regim care e xista înainte de 1989, centrat pe coopera re, zonele, județele și
orașele se găsesc acum în stare de concurență pentru atragerea de ,,constitutivi”, fie
ei investitori, turiști, forță de muncă sau studenți. Spații ge ografice, precum Banatul
și Transilvania, par a fi în avantaj. Faptul se corelează și cu o calitate a vieții mai
bună a acestor regiuni. Din multi tudinea de factori istorici, c are au concurat la
producerea acestei rea lități, ne vom opri asupra unuia: orașul medieval transilvan.
Modernizarea se produce pe fondul dezvoltării de tehnologii car e au avut drept scop
rezolvarea unei mari probleme, cea a siguranței, prin producere a de structuri de
raționalitate, care s-au materializat sub formă de habitusuri, practici, stiluri de viață.
Ipoteza de lucru: vom pleca de la problema ridicată de Max Webe r, anume, de ce
în afara granițelor Europei, nic i dezvoltarea științifică, nici cea artistică, statală sau
economică n-au luat-o în direcția acelor căi de raționalizare c e sunt specifice
occidentului și vom căuta să producem o aplicație în spațiul ro mânesc. Cu alte cuvinte,
vom susține că orașul transilvan medieval este generator al mul tor atribute ale
modernității, având caracteristici similare raționalității de t ip occidental, iar această
modernitate a constituit, istoric, o ,,dependență de cale”, un fapt genealogic complex.

Adresa de contact a autorului : Ștefan Ungurean , Facultatea de Drept și Sociologie, B-dul Victoriei,
nr. 10, bl. 43, sc. A, ap. 22, c od 500 214, Braș ov, e-mail: s.u ngurean@unitbv.ro; ustefan@csc-bv.ro.
CALITATEA VIEȚII, XX , nr. 1–2, 2009, p. 193–202 P

ȘTEFAN UNGUREAN 2 194
DESCRIEREA PROBLEMEI
Un punct de plecare: Evul Mediu consemnează existența a două mo duri tipice
de obținere a bogăției: prin ac tivitatea desfășurată într-un sp ațiu dat (printr-un proces
de producție) și prin rapt, furt , ocupare temporară a spațiului . Celor două tipuri de
obținere a bogăției le corespund două arhetipuri de societăți, una solidă, fixată între
ziduri, a cetății și alta fluidă, a călărețului1.
Nevoia de securitate a făcut ca mica comunitate de sași, care i nițial s-a
organizat în jurul bisericii Bartolomeu, să se mute mai la sud, la poalele Tâmpei,
pentru a beneficia de o protecție naturală, muntele cu același nume. Este logic ca
această decizie să fie asumată de membrii comunității și să fie urmărită prin proiect
de guvernare. Cu alte cuvinte, susținem că chestiunea siguranțe i și a protecției
reprezintă o componentă a guvernării și această guvernare este legată de controlul
spațiului și al timpului. Acest mecanism se dezvoltă simultan c u dobândirea
câtorva caracteristici ale orașu lui ca formă de dominație neleg itimă2.
Cetatea funcționează pe baza unui sistem de reguli și norme. Ac eastă
normativitate, care permite funcționarea întregului, asigură pr edictibilitatea
comportamentului, (,,principiu de inteligibilitate”, în termeni i lui Foucault), este
generatoare de încredere și pr oduce economii la costuri de info rmare și
tranzacționare și devine, implic it, sursă a dezvoltării, fiind totodată, prin funcția sa
de menținere a ordinii sociale , parte a mecanismului de putere.
Să luăm, spre exemplificare, o rganizarea unui târg, drept obțin ut în 1364, fără
ca nobilii și agenții regali să aibă vreun drept în a se ameste ca în treburile lui. El se
desfășoară în locul central și presupune o standardizare a acti vităților, prin fixarea
lor spațială și temporală. Există o repartiție minuțioasă și co nstantă a fiecărui tip de
activitate comercială în spațiu, după cum există și o ordonare în timp, prin
precizarea zilelor de târg, a orelor, durata șederii negustoril or, care nu trebuia să
depășească 14 zile, locația lor, negustorii din Moldova fiind c azați doar pe ulița
Porții, cei din Muntenia pe ulița Vămii. Se verificau calitatea produselor,
perisabilitatea, greutățile și corectitudinea la vânzare. Comer țul și consecințele sale
demografice vor solicita noi tipuri de resurse, măsurare (conta bilitate, statistică,

1 ,,Războiul lui Gengis-Han, început în anul 1211, avea să contin ue, cu scurte întreruperi, până
la moartea acestuia (1227), pentru a fi terminat de succesorul său (1234). Mongolii, cu cavaleria lor
mobilă, puteau pustii câmpiile și așezările deschise, dar multă vreme au ignorat meșteșugul de a cuceri
fortificațiile inginerilor chinezi. De altminteri, ei se război au în China așa cum ar fi făcut-o în plină
stepă, prin incursiuni succesive, după care se retrăgeau cu pră zile adunate, lăsând în urma lor ca
chinezii să ocupe din nou orașele , să ridice ruinele, să astupe spărturile și să-și refacă fortificațiile,
astfel încât generalii mongoli se vedeau obligați să recucereas că de două sau trei ori aceleași așezări ”.
Jorge Luis Borges, Moartea și busola. Proză completă 1 , Iași, Editura Polirom, 2006, p. 121.
2 Weber susține că, pentru a se dezvolta ca oraș-comunitate, o a șezare trebuie să fie de tip
nonagricol comercial, cel puțin d e o extensiune relativă și să fie echipat cu fortificație, piață, o
structură asociativă și legisla tivă și, ,,cel puțin o autonomie parțială și autocefală ce include
administrarea prin autoritate, la ale căror întâlniri «burgheri i» pot participa î ntr-o anumită formă
(apariția unei stări burgheze distincte)”. Weber, Max, Economy and Society – An Outline of
Interpretative Sociology , University of California Press, 1978, vol. II, p. 1214.

3 ORAȘUL MEDIEVAL TRANSILVAN 195
standardizarea greutăților, controlul mărcii) și reguli de orga nizare. Impunerea de
reguli a constituit o sursă a d ezvoltării. Exista un regulament ce prevedea drepturile
și obligațiile celor care participau la târg. Exista, o conseci nță firească de altfel, și o
comisie de supraveghere formată din judele pieței și doi, trei subalterni,
responsabili și care, în plus față de ceea ce am numit mai sus, se ocupau și de
nivelul zgomotului și de pedepsirea hoților. Evaziunea fiscală nu era tolerată
(pedeapsa se aplica și comerciantu lui care vindea acasă, în tai nă, dar și celui care
știa, dar nu anunța autoritățile), prin urmare, guvernarea se s prijinea pe delațiune.
Exista și tentativa de a scăpa de plătirea taxelor, comercianți i mutându-se în afara
zidurilor, iar în această situație guvernarea orașului își exti ndea jurisdicția și asupra
acestor locuri, prin confiscarea mărfurilor tranzacționate astf el. Simultan cu
dezvoltarea, ilegalismele devin acceptate, astfel, materialele lemnoase nu erau
confiscate. Asistăm, așadar, la o anume inovație, care se va ge neraliza în
modernitate, protejarea devianței, pentru a face din ea o resur să în dezvoltare. Și
alte produse se vând în afara zidurilor – e vorba de alimente p erisabile, precum
laptele sau peștele – doar după ce s-a încercat vânzarea lor în interiorul cetății.
Soluția permite menținerea atrac tivității orașului pentru produ cători/ comerciați,
simultan cu respectarea regulilor care urmăresc protejarea stăr ii de sănătate a
locuitorilor care, atenție, este o problemă publică și asumată de guvernare.
Acceptarea devianței dincolo de ziduri indică două aspecte, unu l, cel de plasticizare
a guvernării, care este capabilă de inovații, celălalt, de mări re a spațiului libertății,
mărire care se produce la frontieră. Altfel spus, aici găsim co nfirmarea ideii
deleuziene a libertății și inovă rii, pe care o poți obține dacă te plasezi pe frontieră.
Sub acțiunea controlului intră și timpul, fiind precizate modul de aducere a
mărfurilor, pe ce străzi se reali za afluența cetățenilor și pe ce străzi se realiza
defluența lor, erau interzise ajungerile din urmă și depășirile , iar circulația se realiza
numai pe partea dreaptă a străzii. Viteza de deplasare este con trolată printr-o regulă
foarte simplă, anume, că nu aveai voie să-l depășești în mers p e cel aflat în fața ta: în
acest caz vorbim de o rețea de oameni care se deplasează, iar v iteza de deplasare
depinde de viteza celei mai lente persoane. Această verigă slab ă are o relație oarecum
indirectă cu puterea panoptică, și anume, că mișcarea putea fi surprinsă de privire și
spun asta prin comparație cu noul model panoptic, al camerei de luat vederi, în care
principala problemă este că omul nu dispune de atâtea ,,priviri ” pe care i le solicită
tehnologia de control, lucru specu lat de delincvenți, așa cum s unt descrise lucrurile
într-o analiză a fenomenului în numărul din septembrie 2008 din , ,Le monde
diplomatique ”. Or, specificul controlului ur ban de tip feudal era această a rmonie
între viteza de deplasare și capacitatea de a surprinde, prin p rivire, orice abatere.
Modelul deplasării intercondiționate îl regăsim și în sistemul militar sau în cel
școlar, cu deosebirea că aici, de regulă, puterea este mobilă, prezentă la fața locului,
viteza de acțiune a grupului este expresia unei cerințe exprese a p u t e r i i . A c e a s t ă
asociere dintre un meca nism propriu și o putere care poate sanc ționa a generat, în
orașul medieval, o anumită formă de civilitate, îngăduință și r espect față de celălalt
pe care o desemnăm ca fiind răbdare, o anumită formă de coerciț ie a sinelui, asociată
unui anumit umanism. Suntem, deci, în situația de a defini uman ismul nu atât ca

ȘTEFAN UNGUREAN 4 196
expresia practică a valorilor de un anumit tip existente la niv el individual sau/și
colectiv, cât ca proiectare a unui mod de control. Faptul este vizibil mai ales în
situațiile de deplasare a unor grupuri, deținuți, prizonieri de război sau militari, când
sancțiunea împotriva celor care nu țin pasul aparține, clar și inconfundabil, ,,anti-
umanismului”. Relația dintre vit eză, control și performanță o v om regăsi în teoriile
modernității ale managementului științific de tip taylorist, sa u ale alocării resurselor
în cadrul politicilor publice (Ra wls, 1971), care alocare se fa ce cu condiția ca starea
celui mai prost plasat în ierarh ia socială să se îmbunătățească .
Logica târgului trebuia să se încadreze în logica generală a ur banismului local,
iar în această logică, se urmărește controlul cotidian al trupu lui. Modelarea reflexelor
trupului se face prin exercițiu, în funcție de un principiu de organizare urban.
Supunerea era totală, pedepsirea se făcea pe loc, uneori putând u-se ajunge la
pedeapsa capitală. Puterea putea lua viața, în numele disciplin ei. Stâlpul infamiei a
fost construit în 1559 și nu întâ mplător era amplasat în mijloc ul pieței. Acolo, în
centrul pieței și al orașului, se plasează marea problemă a tru pului, acolo trupul este
adus în starea de a suporta acțiu nea directă a puterii; putem s pune că în inima cetății
se produce ritualizarea trupului și sacrificarea lui în numele ordinii și al disciplinei.
În socotelile Brașovului sunt not ate cheltuielile cu șase care de lemne pentru
arderea pe rug. ,, Fie, că face!” își vor fi zis edilii economi ai Brașovului când se
întorceau de la un astfel de spectacol interesant ”3. Problema este că asistăm ușor,
ușor la o birocratizare a procedurilor de pedepsire, dacă admin istrarea bătăii se face
de către oameni din cetate, omorârea ajunge, cu timpul, să fie dată unui grup de
rangul doi, țiganii, aflați în afara zidurilor cetății, semn că în actul juridic se
acceptă pătrunderea unor persoane cu statut nonjuridic în cetat e; un alt element de
reținut este că în registrele financiare ale cetății sunt trecu te aceste cheltuieli, dar,
după cum putem bănui, există și cheltuieli legate de paznicii s au de întreținerea
delincvenților în închisoare. Mai este ceva care merită sublini at: faptul că pentru
arderea unui trup este nevoie de șase care de lemne indică un a nume raport între
cunoaștere și putere, puterea fiind aceea care a definit obiect ul cunoașterii, iar
odată obținută informația, ea devi ne parte a mecanismului de gu vernare.
Să consemnăm că execuț ia publică aduce un s por de adevăr în cet ate, un adevăr
emoțional, afectiv, care nu are altă probă decât cea definitivă , a morții, moartea ca
singurul mare adevăr ce nu poate f i contestat; sau cum spune Fo ucault, ,, mecanismul
putere – adevăr se menține în miezul tuturor mecanismelor punit ive”4. Interesant este
că, dacă inițial aceste mecanisme sunt în interiorul cetății, p rin scoaterea spânzurării
în afara cetății și prin implicare țiganilor în această operați une, se lărgește aria de
cuprindere a puterii – adevăr, care nu se mai oprește la nivelu l zidurilor, ci încearcă
să cuprindă spațiul din afara cetății. Am putea vorbi de un pro ces de ,,exportare” a

3 ,,… în aceste bălți se înecau ,,șistele” pentru legătura lor cu dia volul. Cadavrele lor pluteau
apoi pe apă mult timp. Răufăcătorii mai mărunți erau puși la st âlpul infamiei și bătuți crunt în piață
sau sub Strajă; cei mai mari er au spânzurați și trasi pe roată pe Dealul Furcilor, de călăi țigani ”.
Pușcariu, Sextil, Brașovul de altădată , Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977, p. 60.
4 Foucault, Michel, A supraveghea și a pedepsi nașterea închisorii , București, Editura
Humanitas, 1977, p. 100.

5 ORAȘUL MEDIEVAL TRANSILVAN 197
binomului putere – adevăr în acest spațiu, dincolo de ziduri, l a frontieră, care
cuprinde alți oameni ce nu sunt î ncă cetățeni. Cetățenia se anu nță a nu mai fi o
calitate definită prin spațiu, ci acceptarea unei ,,virusări” d e natură mentală, sau dacă
folosim un concept durkheimian, a unei ,,contaminări morale”.
Pe de altă parte, atrocitatea pedepsei, care urmează atrocități i crimei, este
suportată de țigani, este asociată acestei etnii, se traduce pr intr-o propoziție care ar
suna astfel, ,,trebuie să pedepsim cu moartea, dar noi nu putem omorî, nu suntem în
stare de această faptă, nu avem acest suflet, numai țiganii o p ot face”; aici
identificăm acea ruptură dintre suflet și acțiune, care stă la baza birocrației, în
descrierea weberiană a fenomenului (Weber, 1978). Problema conf lictului între
valori este, astfel, rezolvată. Suntem în fața unui prim pas pe care guvernarea îl
face de a se arăta nevinovată pentru actul spânzurării; această orientare va culmina
cu modificările care vor conduce la următoarele: ,, puterea ce sancționează nu
trebuie să se mai dezonoreze cu comiterea unei crime mai mari d ecât cea pe care
vrea o pedepsească ”5. Puterea de a pedepsi prin spân zurare poartă, în continuare,
însemnele puterii războinice, de putere armată, și este dată su b formă de
compensație pentru un statut inferior, țiganilor.
Ar mai fi de consemnat, citind situația în termeni foucaultieni , că rolul
principal revine privitorilor, adică cetățenilor, căci ,, în ceremoniile supliciului,
personajul principal este poporul, a cărui prezență reală și ne mijlocită
condiționează buna lor derulare ”. Așa cum indică Foucault, scopul ritualului este
de a-i conștientiza pe oameni că cea mai măruntă infracțiune es te pasibilă de
pedeapsă, expresie a unei puteri definite printr-o raționalitat e omniprezentă, a unei
puteri-subiect, care știe tot și este capabilă să sancționeze ș i faptul minor6. În plus,
prin teroarea pe care o susține, pedeapsa se arată a avea o fun cție anticipativă.
Faptul că după spânzurare mortul este adus între ziduri, lăsat la vedere, indică
dorința unei puteri de a fi prezentă ,,dincolo”, a faptului că se asociază cu unicul
adevăr care nu poate fi contestat, cel al morții, dar ea cuprin de o sferă totală, viață –
moarte. Moartea avea însă un cu totul alt înțeles decât cel act ual, ea era o prezență
familiară, o prezență obișnuită –, războaie, asedii, atacuri, î mbolnăviri datorate
ciumei sau holerei – care erau constante în decursul unei vieți de om. Moartea era
aici și acum, spre deosebire de epoca noastră unde, în spațiul urban, ea este la
,,celălalt” și nu acum, de unde o serie de consecințe legate de chestiunea
responsabilității legată de moartea semenului. Din această prez ență constantă a
morții se deduce și disprețul față de trup7. Să spunem că problema supliciului
aplicat trupului, ca expresie a pedepsei, dar și a autorității, reprezintă expresii ale
puterii suveranității, reziduuri feudale în lumea urbană. Ele v o r f i r e g ă s i t e î n
modelele parentale de educație, cu mult după ce momentul feudal v a f i f o s t
consumat, având însă și atributele unei puteri pastorale specif ice feudalismului,
anume, că bătaia este expresia grijii pentru cel bătut.

5 Foucault, Michel, op. cit., p. 101.
6 Foucault, Michel, op. cit., p. 102.
7 Foucault, Michel, op. cit., p. 99.

ȘTEFAN UNGUREAN 6 198
Să nu uităm că orașul este închis , are ziduri (prototipul viito arelor granițe),
autonomia poate fi apărată de cel e 6 000 de suflete, cât număra el în secolul al XV-lea,
deci nu numai târgul era sub control, ci întreaga cetate. Sting erea, locurile de fumat,
salubrizarea, depozitarea gunoaielor, paza, modul de stingere a incendiilor, toate aceste
funcțiuni presupun o distribuție de operații, proceduri, antama rea lor într-un plan care
trebuie pus în practică, iar această punere în practică trebuie , la rândul ei, verificată.
Exercitarea puterii ca model panoptic solicită un set de aranja mente și de organizări
vizuale; este vorba de amplasare, de defrișări, de solicitări, de moduri urbane de
organizare a spațiului, de o anumită formă de arhitectură; spre exemplu, dealurile din
jurul Brașovului au fost despădurite pentru a permite o mai bun ă vizualizare, casele au
ferestre la stradă, de tip bow-w indow, care permite locatarului ca privind în trei direcții
să se informeze cu privire la ceea ce se produce în spațiul pub lic, ca proces ce parcurge
trei puncte fizice, reprezentând totodată și o formă de control ce operează ca interfață
dintre intim, privat și public.
Prin modul de organizare a orașului, înconjurat de ziduri, spaț iul era controlabil
la nivelul trupului persoanei umane (se putea ajunge cu ușurinț ă î n or i ce l oc) ș i l a
nivelul privirii; privirea permite controlul anticipabil, iar f orța legii stă nu în act (în
coerciție), ci în coercibilitate , în posibilitatea coerciției; acest lucru permite ca legea
să se generalizeze și să fie prezentă, fără ca agentul să fie p rezent. Dacă coerciția
aparține prezenței fizice a trupul ui într-un anumit loc, coerci bilitatea aparține privirii.
Acolo unde spațiul este controlabil, există timp. Modernitatea aduce însă cu sine o
iluzie, aceea că poți stăpâni distanțele și timpul. Locul contr olului prin controlul
spațiului și în care timpul es te valoare secundară este ocupat, acum, de noua formă de
dominare, cea prin timp. Putem să ne întrebăm dacă nu cumva mod elul de guvernare
din Vechiul Regim nu se bazează pe o formulă sintetică, control ul spațiului, pe de o
parte, și controlul, organizarea și accelerarea timpului, pe de altă parte, evidențiate de
planificare, dar și de întrecere și ilustrăm ideea prin mecanis mul impus a
,,cincinalului în patru ani și jumătate”. De acest lucru nu ne dăm seama decât prin
comparație cu modul de orga nizare a orașului medieval8.
Toate elementele descrise mai sus indică faptul că orașul medie val se află la
jumătatea drumului, între puterea suveranului, orientată pe tru p și pe prezența
trupului și puterea disciplinară, orientată spre reguli clare, precise, respectate, că
ideea weberiană – orașul medieval – formă de dominație nelegiti mă –, corectă în
esența ei, se cuvine a fi nuanțată.

8 „zic iluzie, căci de fapt avem a face cu o mare înșelăciune optic ă. Ajungem, adevărat, mai
repede la țintă, dar ne punem ținte tot mai îndepărtate. Șosele și străzile largi ale orașelor sunt ticsite
de automobile, care sunt mereu oprite de agenți de circulație, ca să facă loc să treacă altora ce vin
din altă direcție; piețele marilo r orașe sunt prea strâmte pent ru parcurile de mașini; autostrade largi
și drepte, pe care iuțeala te tâmpește, leagă centrele mari de comunicație între olaltă – și totuși nu ne
ajunge, ca părinților și bunicilor noștri, timpul să le parcurg em. Îmi aduc aminte de o ședință la
Academia Română. Iorga împlinise 60 de ani și savantul corp îl felicita. Mulțumind, marele istoric a
spus o vorbă mare. A zis că dacă activitatea lui științifică a putut fi așa de mare, e fiindcă el a știut
învinge timpul, cel mai mare dușman al nostru . [..]. Dar vremea e un vrăjmaș răzbunător . Ea
pedepsește mai ale s pe cei grăbiți ”. Pușcariu, Sextil, op. cit., p. 12–13.

7 ORAȘUL MEDIEVAL TRANSILVAN 199
Puterea disciplinară implicată în guvernare tinde să ocupe tot timpul cetățenilor și
chiar întregul lor comportament, este permanentă, totală și ind ividualizată, după
expresia lui Foucault. Supraveghe torii purtau la pălării cocard e roșii-albe pentru a se
distinge în mulțime și erau obligați să circule intens printre cetățeni. Puterea este, să
spunem așa, în spatele fiecăruia. Peste această supraveghere ma i exista una, aceea
realizată din turnul din Piața Sfatului, o supraveghere de rang ul doi, anume că de-acolo,
din centru, se puteau identifica incidentele dar, mai ales, se putea vedea și unde sunt
supraveghetorii (supravegherea su praveghetorilor), prin interme diul cocardelor și care
sunt zonele descoperite. Centrul, inima orașului este locul de întâlnire între trup și
controlul suprem. Suntem în fața unui model panoptic al puterii , fundamentat pe
caracterul anonim și invizi bil al controlorului.
În fața regulilor toți sunt egali, acest lucru reprezintă funda mentul axiologic al
controlului și faptul definește o anticipare a modernității de tip capitalist, în care
cetățeanul este ,,subiect civil”. Civismul reprezintă o sinteză între o morală austeră,
cea protestantă și o guvernare de finită prin putere disciplinar ă credibilă și eficace, ce
are un caracter polițienesc. Administrarea se întrepătrunde cu controlul. Instituția care
va prelua din acest model urban și principiile sale de funcțion are va fi închisoarea.
Închisoarea și sistemul penal, ca procedeu de obținerea și difu zare a adevărului, stau la
baza cunoașterii sociale și a instituțiilor sociale, fie că vor bim de școală, de spital sau
de cămin social. Zidul de beton, jandarmul, psihologul și camer a de luat vederi, ca
expresie a ,,anticipării neinte ligibilului”, toate aceste tehno logii de control pe care le
vedem azi în școlile, liceele și universitățile noastre își au resursa aici, în filosofia
închisorii, ce copiază, împrumută sau remodelează principiile o rașului medieval.
Anonimatul puterii disciplinare, evidențiat în modelul panoptic , se sprijină pe
un set de tehnologii de identificare, verificare, control și sa ncțiune specific în raport
cu modelul puterii suveranului, specific feudalității9. În primul caz, puterea este un
atribut general, un set de tehnologii, de mijloace, de forme de comunicare, o putere
ofensivă, în cel de-al doilea, vorbim despre o putere ca poziți e ce trebuie dorită,
achiziționată, deținută, o putere defensivă. Această putere nu mai este una
conservatoare, defensivă, ci di mpotrivă, inventivă, modernizato are10.
Această putere disciplinară este o sinteză, un amestec de două tipuri de
subputeri, dacă putem să le spunem așa. Primul, este cel constr uit pe modelul

9 Acesta este cazul Bucureștiului. Orașul nu este altceva decât prelungirea lumii feudale, căci s-a
născut și a funcționat ca apendice al curții domnești. Naum Râm niceanu relatează că, s ub unul dintre ultimii
fanarioți, Alexandru Șuțu, trimișii administrației „ legau copii tineri, de câte uns prezece și doisprezece ani,
spate la spate, afară sub văzduh, în vreme de iarnă și, turnând apă peste dânșii, se lipea de îngheța
ticăloasele trupuri și era o jaln ică privire văzându-se pieile rupte și sângerate când în silă se deslipea
trupurile și părinții lor erau siliți să-și vândă tot, până și boul ce-i scotea hrana din pământ, ca să scape pe
copiii lor de cumplitele tiran ii. Pe alții îi căznea cu bătăi, cu fumuri și cu groaznice închisori friguroase și
puturoase, nemâncați și neadăpați ”. Cornea, Paul ,, Originile romantismului rom ânesc – Spiritul public și
mișcarea ideilor și literatura între 1780–1840” , București, Editura Minerva, 1972, p. 38–39.
10 ,,Pentru că secolul al XVIII-lea a introdus prin sistemul ,,di sciplină cu efect de normalizare”
o putere care nu este represivă, ci productivă – reprimarea nef igurând aici decât cu titlu de efect
lateral secundar, față de niște mecanisme care sunt centrale, î n raport cu această putere, mecanisme
care lucrează, creează, mecanisme care produc”. Foucault, Miche l, ,A supraveghea și a pedepsi –
nașterea închisorii , București, Editura Humanitas, 1997.

ȘTEFAN UNGUREAN 8 200
,,leprei”, iar celălalt, pe modelul ,,ciumei”. Primul vizează e xcluziunea, refuzul
anormalului, al abaterii, controlul strict aplicat străinului. Celălalt vizează
particularul, individualul. Sinte z a c i u m ă – l e p r ă v a f i r e p r e z e ntată la extrem de
lagărul de exterminare, iar urme ale modelului le regăsim azi î n acțiunea poliției de
identificare a persoanelor suspecte de acțiuni de devianță și c are sunt scoase în afara
spațiului urban, cu interdicție de revenire. Același model al c iumei – leprei, care
permite controlul și salvarea, va fi preluat de militari în sit uațiile de război civil sau
de revoluție. Iată ce scrie Lenin, într-un studiu în care anali zează revoluția rusă din
1905: ,, marele duce Vladimir a numit co mandant al armatei operative pe generalul
prinț Vasilcikov. Întreaga cap itală a fost împărțită pe sectoar e între ofițeri. Țarul s-a
jucat de-a războiul în mod absolut serios, ca și cum s-ar fi af lat în fața invaziei unui
dușman înarmat. În timpul operațiilor militare, marele stat-maj o r s e a f l a l a m a s a
verde de pe Vasilievs ki Ostrov și primea rapoarte de la fiecare șef de sector la
fiecare jumătate de oră. Muncitorii din Petesburg să ia notă! ”11. Acțiunea de
reprimare a mișcărilor sociale reproduce principiile de acțiune a medicinei urbane
medievale în fața infecțiilor ce atingeau comunitatea.
Orașul medieval este într-o permanentă căutare a unui punct de echilibru,
acela pe care l-a surprins Sextil Pușcariu: ,, cu timpul însă, orașul mărindu-se și
setea de avuțiile acumulate de hărnicia brașoveană aducând mere u vrăjmași noi,
întărirea cu ziduri puternice și șanțuri adânci deveni necesară ”12. Orașul este
atacat de mongoli în 1241, 1285, 1345 și de turcii în 1421, 143 8, 1530, 1683, 1788.
Amenințarea generează solidarita te, dar și acțiune, cele două f iind expresii ale unui
aranjament ce vizează relația privat – public; fiecare turn de apărare era dat în grija
unei bresle, care avea obligația întreținerii, consolidării și apărării; asta însemna că
un surplus din bunăstarea breslei se aloca pentru apărarea cetă ții, ca mod de
asigurare a securității individuale și colective. Cu alte cuvin te, cheltuirea era
direcționată și exprima o rest rângere asumată a suveranității ( Bataille, 2004);
cheltuirea este legată de securitate și nu de exprimarea unei p oziții (simbol de
status) a puterii, nu de capacitatea de a ieși din sfera constr ângerii, prin urmare,
avem în față o relație solidaritate – cheltuire – securitate in dividuală și colectivă.
Cu alte cuvinte, atunci când cheltuirea surplusului de bogăție nu vizează asigurarea
unui plus de securitate pentru comunitate, ne putem aștepta la un minus de
solidaritate în situații de amenințări, și asta pentru că chelt uirea ține de sfera
miraculosului, iar amenințarea ține de sfera concretului și a r ealului, iar dacă
această ruptură este condiționată social, solidaritatea este amenințată.
Am arătat mai sus că guvernarea se sprijină pe delațiune, că ex istă o strânsă
legătură între acest fapt și solidaritate, că unul dintre scopu rile pedepsirii era să indice
imposibilitatea de a scăpa de sancțiune. Întregul mecanism soli daritate – delațiune –
pedepsire produce o stare de cer titudine, anume că nici o încăl care a legii nu poate
rămâne nepedepsită. Or, aceast ă realitate produce una dintre ca racteristicile dreptului
penal modern, ceea ce Foucault numește ,,regula deplinei certit udini”, fixarea relației

11 Lenin, V. I., Despre revoluția din 1905–1907 , București, Editura de stat pentru literatură
politică, 1956, p. 19.
12 Pușcariu, Sextil, op. cit., p. 59.

9 ORAȘUL MEDIEVAL TRANSILVAN 201
dintre crimă și pedeapsă. Pe acest temei, capacitatea legii de a funcționa st ă nu atât pe
coerciție, pe act, ci, așa cum indicam mai sus, pe coercibilita te. Cu alte cuvinte,
coercibilitatea, ca ex presie a eficienței legii se construiește pe regula deplinei
certitudini. Dacă regula deplinei certitudini nu este asigurată , cum se întâmplă azi,
atunci nici legea nu mai este res pectată, nu este luată în seam ă, faptul având drept
consecințe anularea celorlalte c aracteristici al e puterii punit ive: dispare interesul
pentru evitarea pedepsei și crește interesul pentru comiterea c rimei, dispare noțiunea
de ,,inconvenient” în producerea actului deviant etc. Legea nu mai acționează asupra
spiritului, se despiritualizează. Vedem, astfel, cum o anumită tehnologie socială, deși
acreditată, nu mai este î n stare de funcționare.
La toate acestea ar mai trebui adaugat un ultim aspect, cel al relației dintre
solidaritate, comerț și încredere. Spune Sextil Pușcariu că, da că intrai în prăvălia
oricărui comerciant, ți se spunea că este posibil ca la vecin m ărfurile să fie mai
bune. În acest mod, comercianții își făceau reciproc servicii, relațiile dintre ei erau
,,pozitive”, credibilitatea fiecăruia era sporită, a face ca un client să-ți intre pe ușă
era mai important decât a vinde un produs (o idee care astăzi e ste folosită în
asocierea actului de vânzare cu cel de consultanță), în plus, n imeni nu rămânea fără
marfa vândută, pentru că licențele se dădeau în funcție de capa citatea de piață.
Asistăm, prin urmare, la o dublă închidere, una publică, formal ă, instituită de
guvernare și alta informală, asumată de comercianți, care refuz au în acest fel de a
intra în competiție. Această rea litate reprezenta un răspuns la problema cum să
menții o comunitate, în condițiile în care există comerț și com ercianți și, implicit,
competiție centrată pe noțiunea de interes privat. Prin compara ție, închiderea prin
monopolul de stat, ce constituia principiul de funcționare în V echiul Regim s-a
produs, ca acțiune birocratic-form ală, atât la graniță, cât și în interiorul spațiului
național, fapt ce va goli decizia actorilor de orice conținut e tic, fie că e vorba de
etica convingerilor, fie că e vorba de etica responsabilității.
Modernitatea de tip feudal a st at la baza dezvoltării industria le începute în
secolul al XIX-lea, dezvoltare care schimbă configurația însăși a modernității,
transformând-o. Nu este spațiul aici pentru a demonstra această schimbare, care este
de ordin funcțional, în se nsul descris de Habermas13, în care se produc câteva
schimbări semnificative, înlocui rea modelului cooperării prin c el al competiției,
folosirea bunăstării cu precădere în sens privat și secundar în interes public etc. Apoi,
în cea de-a doua partea a secolu lui al XX-lea, orașele de acest tip au fost subiecte ale
acțiunii de modernizare în formula Vechiului Regim, în care ele au devenit acțiuni-
suport pentru unul dintre vector ii modernizării, e vorba de ind ustrializare. Acest din

13 ,,conceptul de modernizare se r eferă la un mănunchi de procese cumulative ce se
consolidează reciproc: la formarea de capital și mobilizarea de resurse; la dezvoltarea forțelor de
producție și creșterea productiv ității muncii; la impunerea put erii centrale și la cultivarea
identităților naționale; la extinderea drepturilor politice de participare, a formelor urbane de viață, a
educației școlare formale; la secularizarea valorilor și a norm elor ș.a.m.d. Teoria modernizării
transformă conceptul weberian de ,,modernitate” într-o abstracț iune plină de consecințe. Ea
îndepărtează modernitatea de ori ginele ei modern-europene și o stilizează într-un model, neutru din
punct de vedere spațio -temporal, al procesul ui de dezvoltare în general” . Habermas, Jürgen,
Discursul filosofic al modernității – 12 prelegeri , București, Editura All, 2000, p. 20.

ȘTEFAN UNGUREAN 10 202
urmă tip de modernizare poartă însemnele nivelării și funcționa lității specifice acelui
tip de guvernare în care bunăstar ea în sens privat este secunda ră în raport cu cea
publică, modelul general este cel al cooperării și al monopolul ui de stat, cu
consecințe legate de birocratizare, control și devalizarea capi talului moral.
CONCLUZIE
În concluzie, este posibil ca diferențele care se observă astăz i între diferitele
regiuni ale țării să exprime diferențe de ordin genealogic, și anume, dintre istoriile
acestor orașe. Este posibil ca mecanismele de nivelare funcțion ală ale Vechiului
Regim să nu fi fost în stare să anuleze aceste diferențe de ord in genealogic, iar
aceste diferențe au reapărut după 1990, grație fenomenului de d ezindustrializare
care s-a produs de la această dată. Ar fi, prin urmare, de cerc etat, dacă nu cumva
spațiul românesc cuprinde astăzi două realități, una a modernit ății, de sorginte
urbană a spațiului transilvan și alta, marcată de spiritul feud al. Totodată, o analiză
prin intermediul conceputului de ,,genealogie” a asamblajului V echiului Regim,
asamblaj care îmbina modernitatea funcțională produsă de indust rializare și un
mecanism de guvernare de tip fe udal, ar scoate la iveală valenț ele ,,dependenței de
cale” în fenomenul modernizării românești, în ultima sută de an i.
BIBLIOGRAFIE
1. Bataille, G., Suveranitatea , Pitești, Editura Paralela 45 , 2004.
2. Borges, J. L., Moartea și busola . Proză completă 1 , Iași, Editura Polirom, 2006.
3. Cornea, P., Originile romantismului românesc – Spiritul public și mișcarea ideilor și literatura
între 1780 –1840 , București, Editura Minerva, 1972.
4. Foucault, M., A supraveghea și a pedepsi – nașterea închisorii , București, Editu ra Humanitas, 1997.
5. Habermas, J., Discursul filosofic al modernității – 12 prelegeri , București, Editura All, 2000.
6 . L e n i n , V . I . , Despre revoluția din 1905 –1907 , București, Editura de stat pentru literatură
politică, 1956.
7. Pușcariu, S., Brașovul de altădată , Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977.
8. Rawls, J., A Theory of Justice , Cambridge, Massac husetts, Harvard University Press, 1971.
9. Weber, M., Economy and Society – An Outline of Interpretative Sociology , vol. II, University
of California Press, 1978.
his article focuses on the way in which the concept of “path
dependency” can be used in analyzing the social modernization
phenomenon. Social modernization depends, historically
speaking, on the history of the city – defined, as Weber does i t, as illegitimate
type of domination. Knowing the medieval Transylvanian city (in this case,
Brasov), allows us to understand certain modernity characterist ics and could
explain nowadays’ Romanian regional disparities. The key-concep t that we
propose is genealogy .
Keywords : disciplinary power, control, panopticon pattern, coercion –
coercitivity, genealogy. T

INTELLIGENCE NETWORKS1 –
THE MODEL BASED METHODOLOGIES PROBLEM
MIHAELA C. BERBEC
ocial innovation requires research regarding the profit
potential of human interaction, in various settings and
information environments. Throughout networking processes,
the added value of information, together with organizational sk ills and
methods brought into the system h elps render a more efficient g overnance
control of the national security systems. Previous studies show ed the influence
of social networks on political and business systems (Carley, 2 002) as well as
the need to create intelligent social structures, in order to f oster innovation
and competitive advantage (Steel e, 2001). This paper examines t he
intelligence network concept a nd methodological issues containe d in the
structure design processes.
Keywords : Intelligence networks, network theory, methodology,
metagraphs, innovation.
INTRODUCTION
Network theory appeared in social science along with rising awa reness about
the role of knowledge in sustainability of systems. We introduc e in this article the
concept of intelligence networks , in order to explain and advance a new framework
for addressing decision making processes for the national secur ity.
Our primary objectives are the following: 1) to establish the r ole of the
intelligence approach in contemporary security environment. The refore, in the first
part of this paper we will synt hesize researches in intelligenc e theory and
substantiate the leverage of thi s approach in regards with the policy for national
security; 2) to introduce decision makers with elements and met hodologies of the
intelligence processes. The second part of the paper will descr ibe old and new
cycles of intelligence, and also outline the advantage of devel oping intelligence
processes on networked structures; 3) and finally, to take forw ard intelligence
theory and introduce a new method to improve intelligence proce sses. Thus, in the
last part of the paper we will give an example of intelligence decision making and
workflow, using mathematical structures called metagraphs .

Adresa de contact a autorului : Mihaela Berbec , Facultatea de Științe Politice, Universitatea
București, str. Stoicănești, nr. 16, sector 5, București, e-mai l: mihaela.berbec@gmail.com.
1 My special thanks to Dr. Gabriel S ebe for his support and guid ance during my research.
CALITATEA VIEȚII, XX , nr. 1–2, 2009, p. 203–214 S

MIHAELA C. BERBEC 2 204
Researchers generally acknowledged that units in contemporary g lobal system
behave as information processing s tructures. The present interc onnected environment
emerged along with innovation in technology and communication m echanisms, and
then rapidly extended to social sciences field, in order to des cribe social behavior and
anticipate the building of social n e t w o r k s . F r o m t h i s s t e p o n , concepts like network ,
complexity and dynamics , acquired political significa nce and were introduced in
decision making pro cesses dealing with social, economic and pol itical phenomena.
Furthermore, connections between and inside societies are maint ained by
informational flows and structures designed to warn against env ironment changes
and system contenders. Thus, the emergence of network analysis in decision
making systems remains highly linked with the need to evaluate risks and minimize
uncertainty. The predictability value of a system has its sourc e in the capacity of
specialized units to gather, unde rstand, and manage information .
We expect that, through intelligence networks, the following fa ctors will be
addressed: knowledge enhancement at social and governmental lev els,
organizational deficiencies in opposing asymmetrical threats, a ctivity efficiency
inside intelligence organizations.
The present paper is substantiate d by previous studies in intel ligence theory
and the contemporary concern am ong researchers regarding the ne ed to reform
intelligence thinking and organi zation. Also, thanks to recent developments in graph
theory, we are finally able to approach methodological aspects of intelligence.
Before engaging in discussing intelligence networks design, it is necessary to
make some remarks concerning principals in intelligence theory, as well as policy
recommendations of the intelligence community.
RESEARCH IN INTELLIGENCE THEORY
Writings having intelligence dedicated to national security as primary
research study appeared at the end of World War II, introducing the work of
Sherman Kent to a public consisti ng not only in members of the academia, but also
officials from the political and military fields. His book, Strategic Intelligence for
American World Policy – published for the first time in 1949, remained, for
decades, the only most valuable resource for policymakers and m embers of the
intelligence community. In his entire career, Kent was a suppor ter of the separation
between the government officials and intelligence analysts, in order to preserve the
unbiased characteristics of analytical products. On the other h and, he encouraged
constant feedback and discussions between politicians and analy sts, so as to create
quality intelligence reports in accordance with the decision th at had to be made by
the American administration (Johnson, 2007:140).
Thus, intelligence theory was born at the beginning of Cold War era, when
national power enhancement was the main objective of the US Gov ernment. The
distinction made by Kent between politics and political science sets the
fundamental definition of the intelligence community as imparti al actor inside the

3 INTELLIGENCE NETWORKS 205
governmental apparatus. Recommendations for political officials a r e m a d e b a s e d
on intelligence estimates and repor ts, which spanned all releva nt sources and used
objective analytical methods. Kent (1949) defines the intellige nce concept as
knowledge , organization and activity . All three values combined produced an
intelligence system which provide d the basis for the courses of action to be taken in
order to assure national security and power.
A decade after the demise of th e Soviet Union, the intelligence literature is
enriched with an abundance of studies taking into account the f undamental role of
information and communication technologies. For the first time, workflow
management in intelligence organ izations is discussed, with spe cial emphasis on
the relationship between consumer s and producers of intelligenc e, and the financial
stakes governing allocation of tasks and acquisition of technic al intelligence tools.
Furthermore, the nature of conf lict becomes highly important to define tasks for the
intelligence community, along with cultural specificities begin ning to dominate
political configuration of the global system.
Contemporary approaches to intelligence are brought by Berkowit z and
Goodman (2000), Michael Herman (2001), Gregory F. Treverton (20 01), Loch
Johnson (2003) and others, all of them stress the responsibilit y of researchers to
create adequate methodologies, in order to fill the void in int elligence theory.
The incentives to write another book – on more or less the same
methodological structure – are explained by Berkowitz and Goodm an (2000),
taking into consideration the need to change perspective on the use of information.
Although, the conflict environment, the requirements for the co mmunity and the
quality of technologies has further evolved, the most important reform must
address the intelligence process. Authors begin by arguing that the old intelligence
cycle cannot respond anymore to challenges coming from networke d agencies,
either because the workflow in the intelligence community is in efficient, or
because the budget does not cover the expenses. As indicated by recent studies,
American public opinion expresses the discontent towards budget ary spending for
national security. Hence, one can anticipate that future budget ary allocations could
be so reduced that the current management will not be able to s ustain the
intelligence process (Berkowitz and Goodman, 2000).
Gregory F. Treverton, former Vice Chair of the National Intelli gence Council
and Senate investigator, shows that today’s intelligence puzzle s may be answered only
by acquiring expertise from specialists in the business field, academia members and
think tanks researchers. In his work, Reshaping National Intelligence for an Age of
Information , the new paradigm describes intelligence community as part of the market
state, in which secrets have lost their power, in favor of open information sources.
Although premises of an intelligence theory appeared primarily in the United
States, a powerful intelligence organization and research commu nity can be found
in the United Kingdom. Michael Herman – British Intelligence pr ofessional and
Oxford University academic – makes a remarkable contribution to the research
field, by comparing the US and British Intelligence systems. He d r a w s t h e

MIHAELA C. BERBEC 4 206
distinction between English-sp eaking intelligence – as all-sour ce, expert, objective
products – and traditional intelligence – based mainly on cover t action, politically
biased and consequently, subjective (Herman, 2001). British gov ernment granted
enhanced surveillance powers to military forces and secret serv ices MI5 and MI6,
on the principle that states the following: “societies in their entirety are at war, not
only their armed forces” (Dandeker, 1994). As opposed to the Am erican system,
where government officials crea ted the intelligence capability as a response to an
outside enemy, the British system concentrated on internal secu r i t y a n d l a w
enforcement (Dandeker, 1994).
In recent years, intelligence systems emerged outside the gover nmental
framework and spanned the business and social fields. Intellige nce units similar to
intelligence communities inside the governmental apparatus have taken over
management branches of companies and organizations. A special e mphasis is
placed on Open Source Intelligence (OSINT) systems. Robert Davi d Steele – CIA
professional and founder of Open Source Solutions Inc. – explai ns why open
sources are the appropriate tools in the future of intelligence . According to his
argument, “OSINT is uniquely suited for support to national sec urity operations
because OSINT relies exclusively on information and expertise o btained through
legal and ethical means” (Steele, 2001).
Since the acknowledgement of inte lligence as primary element in strategic
choice decisions, private organi z a t i o n s b e g a n t o t a k e c h a r g e n o t only of tasks
concerning national security, but also of social security progr ams and risk
management for business enterpri s e s . T h e e x t e n s i o n t o n e w d o m a i ns required
diversification of methods and in struments employed to generate value. Thus,
theories from social sciences combined with mathematical and te chnological
resources improved results’ quality and reduced time in informa tion processing. In
recent years, the connection betw een public and private spheres became particularly
interesting for decision makers . Economic, social and political elements – either at
national or international levels – influence each other through formal (legislation)
and informal means (social norms , private negotiation). Therefo re, the development
of a public policy implies analys is of relevant factors, taking into account the relative
impact on political, social, economic, cultural and technologic a l d i m e n s i o n s o f
national well-being. From this point of view, a powerful instru ment in attaining
efficiency is the control of i nformation asse ts and flows.
The work of Kathleen M. Carley (2002, 2004) gives responses con cerning
the need to see social networks as channels for transmitting or receiving
information. Their specific structure and functions make them m ore or less durable
to actions from external agents. Kathleen M. Carley et al. (200 2) argue that, by
identifying critical nodes through evaluation of centrality and cut-points in the
structure of a social network, one could alter their performanc e. Thus, the
sustainability and efficiency of a network depends largely of i ts design.
Another largely discussed issue is the identification of releva nt actors to form
an efficient network. Intelligen ce theorists agree that intelli gence agencies inside

5 INTELLIGENCE NETWORKS 207
governmental apparatus must collaborate with business actors, n on-governmental
organizations and citizens, in order to ensure their need of in formational resources.
Two reasons underpin this argument: the first one refers to the accessibility to
information obtained from open s ources and to quality analytica l products; the
second one relates to the price of information obtained from op en sources, which
generates financially advanta geous intelligence services.
Furthermore, Robert David Steele (2001) recommends the involvem ent of
citizens in intelligence activities. Thus, he insists on the cr eation of collaborative
networks, which could involve individuals in their own security . The primary goal
of decision makers should be the c reation of smart nations (Ste ele, 2006). Smart
nations imply the existence of smart citizens, capable of consc ious self-control
(Bandura, 2001). Security – in particular, national security – and competitive
advantage policies could be better addressed in cohesive commun ities. However,
this evolutionary leap must be s ustained with educational refor ms and public
policies promoting learning strategies and capabilities adequat e to knowledge level
of the society. Intelligence networks have the potential to con nect public actors,
private actors and citizens into a cooperation relationship, ba sed on common
identity and common interests.
The second part of this paper describes decision making and pla nning
activities inside an intelligence agency with responsibility in national security.
SYSTEMS OF INTELLIGENCE
Previous remarks concerning the intelligence network concept for political
decision making had been made by Tom Stonier in an article publ ished in 1986.
The author argues that an increasing number of information netw orks will lead to
the emergence of a “global central nervous system”. According t o his
argumentation, machine intelligence systems would be able to pr oduce and sustain
– in the near future – to the benefit of the humankind, an effe ctive collective
memory, based on which decision makers will solve complex probl ems (Stonier,
1986: 269–274). Hence, to some ext ent, the intelligence network concept extracts
his meaning from the revolution in communication technologies. Previous studies
in mathematics have preceded and induced this kind of argumenta tion.
Remarkable contributions were made by Alan Turing in computer s cience
since 1936, setting the basis for a debate regarding artificial intelligence concept.
The question of the state of consciousness of a machine remaine d unanswered until
today, yet it opened the discussion whether machines are or cou ld become
intelligent. In 1950, Alan Turing wrote on this subject an arti cle entitled Computing
Machinery and Intelligence , in which he describes a test he created in order to
demonstrate the ability of a machine to think.
Nowadays, the debate concerning intelligence shifted in the soc ial and
political science arenas. Although there is a certain detachmen t from the

MIHAELA C. BERBEC 6 208
mathematical thinking, researchers are still bound to recur to mathematical models,
in order to define systems and organize processes.
However efficient and revolutio nary may be mass communication t echnologies,
their usage modified the properties of the global social system . The flexibility in
transmitting information, the facilities in transporting people or goods, the access to all
sorts of products, have created an uncertain environment for in dividuals and
subsystems, or what is generally called the risk society . At this stage, researchers
turned to linear algebra to find proper models in explaining so me of the trends in
contemporary society. One of them is the creation of social net w or ks . T he ut i l i t y of
studying the creation and composition of social networks consis ts in anticipating
relationships, interests and the informational flow (Basu and B lanning, 2007:158).
In the intelligence communities, n etworking as explanatory and anticipating
model impacts on policies regardi ng the management of informati on for national
security. Networks are important to intelligence specialists, b ecause they constitute
the morphology at the basis of terrorist organizations, organiz e d c r i m e c h a i n s ,
cyberspace warfare and other security threats.
The activity inside an Intelligence community follows bureaucra tic imperatives
– well known by the intelligence p rofessionals and researchers as the intelligence
cycle . A traditional intelligence cycle begins with a problem. Thus, a government
official or a policy maker formulate a set of questions regardi ng a certain issue with
consequences on national security and then transmits it to the group of analysts from
the Intelligence community. After setting priorities, tasks are assigned to intelligence
organizations, which begin to col lect data and information from primary and
secondary sources. Further, analysts study and process the newl y collected
information and express first hypotheses on the matter. If more information is
needed, the collection process is resumed with new requirements . At the end of the
analytical stage, the intelligen ce team produces a report, whic h will be further
delivered to the consumer. These steps are basically the same t oday as they were first
formulated some sixty years a go, by Sherman Kent (1949). Howeve r, experienced
professionals acknowledge that officials rarely have the time o r disposition to raise
precise questions. Actually, need s are implied by analysts base d on some general
directions from the of ficials. More often, decision makers expe ct warnings from the
intelligence when problem s arise (Hulnick, 2007).
Profound transformations in the intelligence environment provid ed serious
incentives for policymakers to sustain the reform of the intell igence organization.
According to Berkowitz and Goodman (2000:74), organizations mus t become more
flexible and allow configuration of working teams formed by col lectors and analysts in
a freely manner. Further, the authors enunciate the advantages of this new model as
follows: as opposed to the trad itional model, a decentralized t eam includes three types
of intelligence analysts – analysts that are linked to users an d paid by them, “super
analysts” responsible for resou rce allocation and communication with consumers, and
specialized analysts from the p rivate sector. Moreover, given t he new network
morphology, the organizational structure is more fluid. The ana lysis products are
disseminated directly to users, w ithout passing t hrough the qua lity control process.

7 INTELLIGENCE NETWORKS 209
Figure 1
An Example of Intelligence “Virtual Team”

Source: Berkowitz and Goodman, 2000:80.
The new team is always prepared to provide timely analytical pr oducts if
unexpected assignments appear. Finally, managers recruit part-t ime contractors, in
order to integrate them in a team whenever a requirement appear s. (Berkowitz and
Goodman, 2000:85–86)
The above graphic represents a network composed by an ad-hoc te am of
supporting Intelligence community analysts, a supporting team o f analysts from the
private sector, a principal analyst responsible with the assign ment and a policy
official providing additional i nput to the process. The ad-hoc team provides new data
from collection system A and collection system B. Also, analyst s from the private
sector supply information from sp ecialized commercial database and public sources.
Finally, the product resulting fro m their activity is delivered to the consumer.
One observes in this model the variety of used sources, from in -house
collection systems to public information, which could be provid ed in real-time by
the media. Further, this virtu al team includes specialized indi viduals, having high
knowledge about factors creating the problem. It is important t o outline that
networked structure workflow provides flexible interaction proc esses and reduces
time needs for producing intellig ence. Moreover, the collaborat ion between
consumers and analysts is also represented in the above model, although the
exchange of information could be even higher. Permanent interac tion between
decision makers and intelligence staff, all along the intellige nce process, is highly
recommended by theorists.
However, the above diagram does not solve some methodological p roblems
of the analytical process. Firstly, relationships between and i nside teams are not

MIHAELA C. BERBEC 8 210
directed, which brings lack of information concerning the funct ions performed by
each element in the system. Secondly, the virtual team diagram cannot be used to
identify critical relationships and to assess its efficiency.
In the last part of the paper, a new methodology for the intell igence process is
advanced, by introducing metagraphs as mathematical structures able to capture
connectivity attributes of the intelligence systems models.
THE MODEL BASED METHODOLOGIES PROBLEM
Methodological requirements for the intelligence system came fr om two
directions. From the internal perspective, intelligence process es taken place inside
intelligence organizations demande d restructuring, since proble ms changed so
radically and the traditional bureaucratic design was no longer efficient. Problems
of communication between and insi de agencies, between the consu mer of
intelligence and the analysts, between analysts and collectors of information,
induced the idea that a more complex planning design was needed . Also, network
methodological aspects offer a second perspective over the stru cture and functions
of threatening systems in the global environment. The flexibili ty of networks may
allow the well-known problem of asymmetrical courses of action in conflict
situations.
The representation of networks through graphs opened the way to m a k e
assumptions about relationships and structures based on several attributes, such as
the degree of connectivity , the centrality of units in a network, critical units a nd
paths (Harary, 1969). Network building models, as well as netwo rk destabilization
processes are highly debated issues, with consequences in vario us fields of decision
making. Thus, the utility of networks creation methodology can be observed in
regards to model management, workflow organization procedures, and data and
rule management tasks (Basu and Blanning, 2007). On the other h and,
destabilization of networks discussion finds its meaning in sec urity issues arisen in
last decades. Kathleen M. Carley et al. (2002) examined the cap acity to destabilize
large, distributed networks, consisting of actors connected thr ough various socio-
demographic dimensions. The article outlines the importance to locate nodes, links
and their attributes – whether in an alliance, communication sy stems, financial
flows – since based on these observations one could affect the stability of a
network by removing critical nodes or linkages (Carley et al., 2002).
From the intelligence point of view, these two perspectives off er incentives
for treating problems regarding national security based on netw ork modeling and
analysis. The selection of a type of graph to use in building n etworks is directly
related to the purpose of the graph and the complexity of the p roblem. In this paper
we use metagraphs, in order to build a model management process and an
intelligence workflow system.

9 INTELLIGENCE NETWORKS 211
Graphs are defined as diagrams consisting in a set of points, a lso called nodes
and a set of ordered or unordered pairs of nodes, also called edges (Basu and
Blanning, 2007:vii). Since simple and directed graphs can only illustrate relations
between individual elements, researchers have introduced the hypergraph concept
which shows connectivity between sets of elements. Furthermore, metagraphs
appeared as a necessity to illustrate directed set-to-set mappi ngs.
Decision models are part of information processing systems. Whe n
represented as metagraphs, decisi on models illustrate an input- to-output mapping
of a model, which corresponds to the set-to-set mappings in a m etagraph edge. The
edges in a decision model metagraph are collectively called the “model base”
(Basu and Blanning, 2007). In this situation, the analysis emph asizes the
relationship between models and th eir position inside the proce ss.
Figure 2
Intelligence Decision Model

The intelligence decision model illustrated in Figure 2 consists in four elements:
policy need, data and information, intelligence, and report ana lysis. Thus, policy needs
i s a p u r e i n p u t . Intelligence element depends on data and information. Data and
information e l e m e n t a l o n g w i t h intelligence element are both depending on policy
needs. Report analysis depends on data and information, as well as on intelligence.
Finally, policy depends on the r eport analysis provided by the Intelligence community.
There are four models which compose the model base: the collect ion model,
the analysis model, the hypotheses model and the recommendation model. The
collection model has as input policy needs element and as outpu t data and
information and intelligence. The analysis model has as input d ata and information
and as output intelligence. The hypotheses model has as input d ata and information
and intelligence and as output report analysis. The recommendat ions model has as
input data and information and intelligence and as output polic y needs. This
metagraph describes a cyclic model base.
The intelligence workflow represented in Figure 3 shows the manner in
which informational, technological and human resources interact , i n o r d e r t o
produce the final intelligence report.

MIHAELA C. BERBEC 10 212
Figure 3
Intelligence Workflow Model

Nodes : Internal Intelligence Sources; Internal Primary Data; External Primary Data; External Secondary
Data; Tech&Sys Tools (Technical and systems tools); Security sy stems; Subject Library; Staff knowledge;
HUMINT: human intelligence; SIGINT: signals intelligence; IMINT : imagery intelligence; OSINT: open
source intelligence; S emantic Analysis; Primary information; H Report: HUMINT report; S Report:
SIGINT report; I Report: IMINT report; O Report: OSINT report; Acquisitions Recommendations;
Decision recommendations; Warnings: new subjects inferred by th e Intelligence community; Final Report.
Edges e1: collecting internal secondary sources; e2: collecting knowledge on the subject from internal
secondary sources and staff; e3: collecting internal primary data and staff experience; e4: analyzing
external primary data from which will result HUMINT; e5: analyzing external primary data from which
will result SIGINT; e6: analyzing external primary data from which will result IMINT; e7: analyzing
external secondary data; e8: securing HUMINT, SIGINT and IMINT; e9: producing/acquiring security
systems; e10: processing the HUMINT report; e11: processing the SIGINT report; e12: processing the IMINT
report; e13: processing the OSINT report; e14: processing the OSINT and Acquisitions Report; e15: securing
intelligence products; e16: processing decision recommenda tions and inferring needs (warn ings); e17:
processing recommendations for acquisitions; e18: processing the final report.
As opposed to a diagram, the metagraph model is explicit in res pects to
relationships between informatio nal entities and functions that are being performed.
Primary and secondary sources fr om inside and outside the intel ligence agencies are
being processed by specialized s taff, in order to produce inter mediate reports.
First hand information and data is collected from internal sour ces, particularly
from libraries and specialized staff, in order to make hypothes es regarding the

11 INTELLIGENCE NETWORKS 213
customers’ subject needs. Human intelligence, signals intellige nce and imagery
intelligence reports are develope d by technologies gathering in formation from
external sources, in a permanent manner. Based on these reports analysts make new
assumptions or complete their data about the subject advanced b y decision makers.
Also, new information could add to intelligence warning reports . The open source
intelligence report is created by specialized analysts using ex ternal secondary data
and information from the media, the internet and other document s and reports.
Taking into account the large amount of information available f rom open sources –
about 80% from the actual needs of the intelligence analysts (S teele, 2008) – the
importance of the OSINT report is critical. Technologies assure the efficiency of the
information gathering processes, the security of intelligence r eports and the
acquisitions recommendations. Also, semantic analysis depends l argely on
innovative techniques and methodologies. The final report is cr eated by analyzing
reports from specialized agenci es and producing decision recomm endations. The
intelligence workflow presented in the Figure 3 combines the functional modeling –
tasks that are being performed by the informational elements, w ith the organizational
modeling – agents and resources involved in the process, the in formational modeling –
the structure and relationships between informational inputs an d outputs, and the
transactional modeling, concerned with tasks sequencing and con trol2.
FINAL REMARKS
The intelligence networks concept represents an asset for intel ligence
communities and decision makers, since it helps creating a clea rer image about
systems and their co rresponding environments . Also, networks pr ovide anticipation
of future configuration of the system for which they are create d, minimize the
asymmetry in conflict situations, and assure a better organizat ional environment for
intelligence activity. Their structure and shape provide input information about
actions that could be undertaken to destabilizing them. Graph t heory assured
sufficient material, in order to build networks that are sustai nable and efficient.
This paper examined, in a brief manner, intelligence theory, it s impact on
policy making and the reasons to address challenges to intellig ence activity through
network theory. Our future studies will approach intelligence n etworks and
methodologies from a more complex perspective, including specif ic metagraph
connectivity attributes and app lications, which require mathema tical abstraction.
REFERENCES
1. Bandura, A., Social Cognitive Theory: An Agentic Perspective , “Annual Review of Psychology”,
2001.

2 F o r a b r o a d e x p l a n a t i o n o f t h e f o u r p e r s p e c t i v e s u s e d i n p r o c e ss representation with
metagraphs, see Basu and Blanning (2007).

MIHAELA C. BERBEC 12 214
2. Basu, A., Blanning, R. W., Metagraphs and Their Applications , New York, Springer Verlag,
2007.
3. Behman, R., Carley, K. M., Social Network Influences on Strategic Choices , “CASOS
Working Paper Series”, 2004.
4. Berkowitz, B. D., Goodman, A. E., BEST TRUTH: Intelligence in the Information Age , New
Haven and London, Yale University Press, 2000.
5. Carley, K. M., Lee, Ju-Sung, Krackhardt, D., Destabilizing Networks, “Connections”, vol.
24(3), INSNA, 2002.
6. Castells, M., The Information Age: Economy, Society, and Culture , vol. 1: The Rise of the
Network Society , Blackwell P ublishers, 1998.
7. Clark, T., International Marketing and Nationa l Character: A Review and Pr oposal for an
Integrative Theory , “Journal of Marketin g”, vol. 54(4), 1990.
8. Dandeker, C., National Security and Democracy: The United Kingdom experience , “Armed
Forces and Society”, vol. 20(3), 1994.
9. Dunning, J. H., Kim, C., The Cultural Roots of Guanxi: An Exploratory Study , “The World
Economy”, vol. 30(2), 2007.
10. Harary, F., Graph Theory , Addison Wesley Publishing Comp any, Reading, Massachusetts,
Menlo Park, California, L ondon, Don Mills, Ontario, 1969.
11. Herman, M., Intelligence Services in the In formation Age: Theory and Practi ce, Frank
Cass, London, Portland, OR, 2001.
12. Hulnick, A. S., „What is Wrong with the Intelligence Cycle? ”, in Johnson, L. K. (editor),
Strategic Intelligence , vol. 2, Praeger Security Inter national, West port, Connecticut , London, 2007.
13. Johnson, L. K. (editor), Strategic Intelligence , Vol. 1–5, Praeger Security International, 2007.
1 4 . K e n t , S . , Strategic Intelligence for American World Policy , Princeton University Press,
Princeton, New Jersey, 1949.
15. van Loon, J., Network , “Theory, Culture and Soc iety”, vol. 23(2–3), 2006.
16. Steele, R. D., “Creating a Smart Nation”, in Mark TOVEY (ed itor), Collective Intelligence:
Creating a Prosperous World at Peace , Earth Intelligence Network, Oakton, Virginia, 2008
17. Steele, R. D., On Intelligence: Spies and Secrecy in an Open World , OSS International
Press, Oakton, Virginia, 2001
18. Stonier, T., „Intelligence networks, overview, purpose and policies in the context of global
social change”, “Aslib Proceedings”, vol. 39(9), 1986.
19. Treverton, G. F., Reshaping National Intelligen ce for an Age of Information , Cambridge
University Press, Cambridge, New York, Melbourne, Madrid, Cape Town, Singapore, São Paulo, 2003.
20. Turing, A., Computing Machinery and Intelligence , “Mind”, New Series, vol. 59(236), 1950.
rocesele de inovare socială necesită inițiative de cercetare
privind potențialul de profit al relațiilor interumane, în
diferite condiții și medii info rmaționale. Prin intermediul
structurilor rețelare, valoarea adăugată a informației ajută la definirea unui
control guvernamental mai eficien t asupra sistemelor de securit ate națională.
Studii anterioare au arătat influența rețelelor sociale asupra sistemelor
politice și economice (Carley, 2002), precum și nevoia de a cre a structuri
sociale inteligente, pentru a cultiva spiritul inovativ și avan tajul competitiv
(Steele, 2001). Această lucrare abordează conceptul „rețea de intelligence ”,
precum și problemele metodologice conținute de procesele de mod elare
structurală.
Cuvinte-cheie : rețele de intelligence, teoria rețelelor, metodologie,
metagrafuri, inovare.
P

CONFERINȚA INTERNAȚIONALĂ: INOVAȚIA SOCIALĂ,
FACTOR AL DEZVOLTĂRII SOCIAL-ECONOMICE
26–27 SEPTEMBRIE 2008, INSTITU TUL DE CERCETARE
A CALITĂȚII VIEȚII
FLORENTIN FLAVIUS MIHALACHE
AFIRMAREA TEMEI INOVAȚIA SOCIALĂ CA DOMENIU DE INTERES
PENTRU CERCETAREA ROMÂNEASCĂ
Inovația socială reprezintă o direcție de dată recentă pentru cercetarea române ască
și cea europeană. În acest context, abordarea teoretică a temei inovației sociale poate fi
considerată, prin prisma caracterului de noutate, cercetare fun damentală, cu scop în
dezvoltarea cunoașterii, prin afirmarea unui nou domeniu de cer cetare.
În acest demers de afirmare a interesului comunității științifi ce pentru
domeniul inovației sociale se înscrie și programul de cercetare al Institutului de
Cercetare a Calității Vieții (al Academiei Române). În cadrul a cestui program de
cercetare, la sediul institutului, a fost organizată în zilele de 26 și 27 septembrie
2008 o conferință internațională pe tema inovației sociale, care a reunit specialiști
din mediul academic, precum și p racticieni din sfera publică și privată.
Conferința cu titlul Inovația socială, factor al dezvoltării social-economice a
urmărit să reunească specialiști români și străini preocupați d e studiul diverselor
aspecte ale inovației sociale, precum și să asigure cadrul propice de dezbatere
pluridisciplinară a importanței factorilor inovativi pentru dezvoltarea
socioeconomică. De altfel, programul de cercetare „Inovația socială, factor al
dezvoltării social economice” (coordonatori prof. univ. dr. Cătălin Zamfir și CS III
Laura Stoica) a venit în continuarea programului de cercetare a dezvoltării sociale ,
derulat în cadrul Institutului de Cercetare a Calității Vieții în anii precedenți,
constituind, astfel, continuarea demersurilor de cercetare a mo dalităților de
dezvoltare a societății.
Organizarea conferinței a constituit, așadar, un moment prielni c pentru
prezentarea și dezbaterea concluziilor specialiștilor interesaț i de studiul inovației
sociale , în general, și de importanța factorilor inovativi pentru dezvoltarea socială,
în particular, dar și pentru marcarea includerii temei inovației sociale pe agenda

Adresa de contact a autorului : Florentin Flavius Mihalache , Institutul de Cercetare a
Calității Vieții, Calea 13 Septem brie, nr. 13, sector 5, 050711 , București, România; e-mail:
mihalacheflavius@yahoo.com
CALITATEA VIEȚII, XX , nr. 1–2, 2009, p. 215–220

FLORENTIN FLAVIUS MIHALACHE 2 216
cercetării românești. În acest sens, conferința a prilejuit anu nțarea apariției unei noi
reviste științifice, Inovația Socială, care își propune să contribuie la dezvoltarea
cercetării tematicii inovației sociale , prin oferirea unui mijloc modern și dinamic de
publicare on-line. Revista, ce va fi organizată pe mai multe se cțiuni (articole
științifice, comunicări, semnalare de evenimente, recenzii), se dorește să reprezinte
un spațiu deschis de dezbatere și diseminare a rezultatelor cer cetării, care, prin
formatul dinamic, să participe la creșterea vizibilității în me diul academic și nu
numai a abordărilor științifi ce privind inovația socială.
PARTICIPANȚI ȘI PROGRAMUL CONFERINȚEI
Conferința „Inovația socială, factor al dezvoltării social-economice” a
reprezentat un prim pas în consolidarea unei rețele de speciali ști interesați de
producerea schimbării sociale pe baze inovative. Bucurându-se d e o prezență
semnificativă din partea unor reprezentanți ai lumii academice, ai organizațiilor
nonguvernamentale interesate, ai sferei private, dar și a unui număr important de
cercetători străini, conferința a reprezentat o ocazie deosebit de fructuoasă pentru
prezentarea și dezbaterea interdi sciplinară a conceptului de inovație socială.
Prin participarea vastă și prin intermediul prezentărilor venit e din partea unor
specialiști din arii diferite s-a reușit surprinderea specificu lui inovației sociale atât
în sfera dezbaterilor teoretice, cât și a acțiunii practice. În acest sens, prezența la
lucrările conferinței a unui număr însemnat de reprezentați din afara mediului
universitar și de cercetare a contribuit substanțial la îmbogăț irea conținutului
acesteia, prin abordări cu un pronunțat caracter aplicativ.
Lucrările conferinței internaționale Inovația socială, factor al dezvoltării social-
economice pot fi caracterizate ca reprezentând un model de tratare inter disciplinară a
unei teme de noutate pentru peisajul științific românesc. Acest caracter de
interdisciplinaritatea a dezbaterilor s-a datorat atât prezențe i unor specialiști provenind
din arii științifice diferite: sociologie și asistență socială, economie, filosofie, științe
politice sau matematică, cât și comunicărilor susținute cu acea stă ocazie, care au atins,
adesea, abordări plurid isciplianare. În acest sens, putem consi dera că lucrările
prezentate au reușit să depășească barierele clasice ale științ elor, constituindu-se în
veritabile punți în vederea sublinierii interdisciplinarității semnificației inovației
sociale.
Conferința „Inovația socială, factor al dezvoltării social-economice” s-a bucurat
de o participare generoasă din partea unor invitați din străină tate: prof. dr. Enzo Rossi
(Tor Vergata University – Italia), prof. dr. Florin Rădulescu ( Universitatea Roma 2,
Tor Vergata – Italia), prof. dr. Victor Mocanu (Academia de Ști ințe, Republica
Moldova), cercetător dr. Antoine Heemeryck (UMR „Development et société” –
Franța), prof. dr. Jouni Ponnikas (University of Oulu, Lönnrot Institute – Finlanda) și
Andra Aldea-Partanen ( University of Oulu, Lönnrot Institute – F inlanda).
Pe plan național, conferința a înregistrat participări din cele mai importante
centre universitare și de cercetar e din țară: Universitatea din București,

3 CONFERINȚA INTERNAȚIONALĂ: INOVAȚIA SOCIALĂ 217
Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea din Oradea, Universit atea din Sibiu,
Universitatea din Timișoara, Uni versitatea din Brașov, Universi tatea din Bacău,
Universitatea Dimitrie Cantemir, precum și Institutul de Cercet are a Calității Vieții
și Institutul de Sociologie (Academia Română). Totdată, o parti cipare
semnificativă s-a înregistrat din partea Fundației Kross .
Lucrările conferinței s-au desfășurat pe parcursul a două zile, fiind deschise
de prezentările susținute de prof. dr. Cătălin Zamfir, prof. dr . Enzo Rossi și CS III.
Laura Stoica. Comunicările, desfășurate, datorită participării numeroase, simultan
în două săli, au avut loc în a doua parte a zilei de 27 și în d imineața zilei de 28
septembrie. Conferința s-a încheiat cu o masă rotundă la care d ezbaterile s-au
concentrat asupra relației dintre inovația socială și dependența de cale.
DESFĂȘURAREA CONFERINȚEI
În deschiderea lucrărilor, prof. u niv. dr. Cătălin Zamfir a pre zentat cadrul
general și obiectivele programului de cercetare a inovației sociale. În cea de-a doua
parte a intervenției, a fost prezentată comunicarea Institutul de Cercetare a
Calității Vieții – Etapele inovației sociale: calitatea vieții, studiu de caz , care a
ilustrat conjunctura ce a dus la înființarea Institutului de Ce rcetare a Calității Vieții
ca act inovativ în contextul prim elor săptămâni după evenimente le din decembrie
1989 și a schimbărilor politice de marate cu această ocazie. Apa riția ICCV în cadrul
Institutului Național de Cercetări Economice a reprezentat, chi ar prin obiectul de
activitate asumat, un demers inovativ. Aceasta în contextul în care se poate afirma
că, în peisajul european, prin prisma temei principale abordate și chiar a titulaturii,
Institutul de Cercetare a Calității Vieții reprezintă o institu ție unică.
În acest sens, comunicarea profeso rului Zamfir a ilustrat, pe b aza studiului de
caz, procesul de creare a instituțiilor publice al căror scop e ste și acela de a
reprezenta factori ai inovației sociale și schimbării proiectat e. Construcția
instituțională reprezintă, de altfel, una din modalitățile cel mai des întâlnite de
producere a inovației în sfera publică. În cazul Institutului d e Cercetare a Calității
Vieții, ca și în cazul oricărei instituții a cărei funcționalit ate este legată de
extinderea cunoașterii prin producerea de abordări novatoare, c apabile să descrie,
să explice sau să fundamenteze schimbarea socială, inovarea constituie obiectivul
general al organizației.
Cuvântul de deschidere, susținut de CS III Laura Stoica – Proie ctul „Inovația
socială, factor al dezvoltării social-economice de la idee la i mplementare , a
urmărit să prezinte procesul parcurs în cadrul acestui proiect de la primele idei și
schițe până la punerea în practic ă a conferinței. Introducerea expusă cu acest prilej
a avut un dublu obiectiv: atât de informare a participanților î n legătură cu
demersurile și acțiunile anterior desfășurate în cadrul institu tului în zona inovației
sociale (și aici prezentarea relației dintre programul de cerce tare a inovației sociale
si cel privind dezvoltarea socială a constituit un punct princi pal), cât și de
prezentare a modului de desfășurare efectivă a lucrărilor confe rinței.

FLORENTIN FLAVIUS MIHALACHE 4 218
Comunicarea susținută în continuare de către prof. dr. Enzo Ros si (Migration
as a factor of social innovati on and development: the Romania – Italy case ) a
ilustrat caracteristicile și implicațiile migrației, în context ul puternicului flux de
mișcare al populației înregistrat între România și Italia în ul timii ani. Prezentarea
invitatului din Italia s-a concentrat pe relația dintre migrați e, pe de o parte și
inovație și dezvoltare pe de altă parte, evidențiind relația de asociere dintre acestea.
Prezentarea profesorului Rossi a evidențiat impactul avut de mi grația internațională
asupra societății din peninsulă, cu accent pe cazul celor peste un milion de cetățeni
români, care se estimează că trăiesc și muncesc în Italia.
Migrația pentru muncă dintre România și Italia, ca proces socia l , a a v u t
implicații majore atât la origine, cât și la destinație, prin s chimbările provocate în
sfera economică și socială. Este bine cunoscut, în acest sens, rolul jucat de forța de
muncă ieftină a imigranților în creșterea economică înregistrat ă d e I t a l i a , d a r ș i
impactul pozitiv al migrației asupra României – pe baza remiten țelor trimise în țară
de emigranți și a scăderii presiunii asupra pieței locale a for ței de muncă.
În contextul liberei circulații a forței de muncă în spațiul co munitar, migrația este
un fenomen curent, care este adesea însoțit și de procese precu m aculturație și adaptare
socială. În contextul acestor două procese, dezvoltarea socială și inovația socială sunt,
astfel, puternic determinate de instaurarea fluxurilor migrator ii. Numărul mare de
emigranți români stabiliți în Italia, cu predilecție în zona ce ntral-nordică a țării, a dus la
constituirea unor reale comunități, care constituie, în același timp, cauze și agenți ai
inovării. Datele statistice prezentate în acest sens au evidenț iat importanța avută de
imigranți asupra economiei ita liene, care a reușit să cunoască o perioadă de prosperitate
însemnată și datorită costului redus al forței de muncă proveni nd din imigrație.
După prezentările din deschidere, lucrările conferinței au cont inuat cu
susținerea a peste 40 de comunicări din cele mai vaste domenii ale inovației
sociale . Trecerea în revistă a acestora, fie și doar succintă, se poate dovedi extrem
de sugestivă pentru ilustrarea programului conferinței.
Cecetătorul francez Antoine Heemer yck (UMR „Development et soci eté”) a
prezentat o cumunicare cu titlul ONG, practiques et ideologies. Une problematisation
generale et comparative , în care a analizat rolul organi zațiilor nonguvernamentale în
societățile moderne, accentuând aspecte ce țin de funcționalita tea acestora și de rolul
jucat ca factori de propagare ai inovației sociale. În continua re, prof. dr. Florin
Rădulescu (Universitatea Roma 2 T or Vergata) și conf. Gabriel S ebe (Universitatea din
București) au susținut o prelegere despre teoria necomutativă a probabilităților și
implicațiile sale în sociologie. Comunicarea prezentată de CS F ilip Alexandrescu
(ICCV) –, Inovație pentru supraviețuire: modernizarea ecologică a societă ții
industriale – a avut ca punct de plecare abordările din zona sociologiei și antropologiei
ecologice , pe tema transformărilor pe care le traversează mediul și implic ațiile acestor
procese asupra societăților umane.
Cercetător Cristina Tomescu (ICCV) a susținut comunicarea intit ulată
Funcționarea prin programe și proiecte ca inovație socială prin care a fost supusă

5 CONFERINȚA INTERNAȚIONALĂ: INOVAȚIA SOCIALĂ 219
discuției tema dezvoltării pe ba ză de program și proiect în sfe ra serviciilor sociale.
Lector dr. Sergiu Bălțătescu (Universitatea din Oradea) a urmăr it în lucrarea Cine
sunt inovatorii? Corelate sociodemografice, valorice și atitudi nale ale suportului
pentru inovația socială în România să ilustreze, pe date de sondaj, profilul agenților
schimbării sociale pe baze inovativ e. Plecând de la cercetarea Barometrul de Opinie
Publică , acest demers s-a concentrat pe stabilirea profilului sociodem ografic a
categoriei din populație ce se dec lară deschisă la schimbare, p lecând de la analiza
unor variabile precum vârsta, educ ația, mediul de rezidență ș.a .
În continuarea lucrărilor, Laura Malița (Universitatea de Vest din Timișoara)
a analizat oportunitățile apărute pentru cercetarea sociologică , în urma dezvoltării
noilor tehnologii informatice. Comunicarea Web 2.0 pentru sociologie urmărește să
fructifice un teren încă insuficient explorat de cercetarea aca demică, și anume
schimbările produse în societatea ultimului deceniu odată cu de zvoltarea noilor
tehnologii, care permit noi forme de comunicare și noi forme de comunități.
Dezvoltarea platformei Web 2.0, prin toate aplicațiile sale, pr oduce transformări
rapide în viața cotidiană, inovațiile în acest domeniu reverber ându-se rapid în viața
socială. În continuare, CS III Mihnea Preotesi (ICCV) a analiza t factorii care sunt
răspunzători de inovație socială într-o comunitate rurală ( Factori stimulativi/
blocanți ai inovării sociale – o analiză în mediul rural române sc – studiu de caz:
Bughea de Sus, jud. Argeș ).
O comunicare inedită ( Orașul medieval transilvan: un exercițiu de genealogie
a inovației și modernizării sociale ) a susținut profesorul Ștefan Ungurean de la
Universitatea din Brașov. Plecând de la analiza sistemului de o rganizare a Brașovului
din perioada medievală, autorul a realizat o deosebit de intere santă ilustrare
antropologică a modului de organizare a burgului și a vieții lo cuitorilor lui, fiind
punctate aspecte ce ți n de mecanismele de s chimbare și inovație adoptate în cetate, în
decursul mai multor decade.
Conferința internațională Inovația socială, factor al dezvoltării social-
economice a avut printre participanți pe profesorul Victor Mocanu (Președ intele
Asociației Sociologilor din Republica Moldova), care a prezenta t o analiză
exhaustivă asupra uneia dintre cele mai mari probleme care afec tează țara de
dincolo de Prut. Astfel, în comunicarea Combaterea corupției – condiție
indispensabilă pentru dezvoltarea socială și economică a Republ icii Moldova și
integrarea ei în Uniunea Europeană , profesorul Mocanu a identificat și analizat
rolul puternic disfuncțional pe care corupția generalizată îl a re pentru societatea
moldovenească. În continuare, CS I Mariana Stanciu (ICCV) a ana lizat dezvoltarea
socială, din prisma implicațiilor și mai ales a imperativului a cțiunii ecologice
(Amprenta ecologică a României – o nouă perspectivă asupra dezvo ltării ), iar CS
Marian Vasile (ICCV) a susținut o comunicare având ca temă stra tificarea culturală
în România. Codrin Scutaru (Universitatea din București) a ofer it, în încheierea
primei sesiuni dedicate comunicărilor, o analiză asupra capacit ății instituțiilor
publice din România de a-și comunica programele către beneficia ri.

FLORENTIN FLAVIUS MIHALACHE 6 220
În cea de-a doua parte a prezentărilor, CS Iulian Stănescu (ICC V) a oferit o
concisă trecere în revistă a politicilor privind inovația socia lă în Marea Britanie,
plecând de la analiza instituțiilor și programelor cu acțiune î n acest domeniu. Conf.
dr. Gabriel Sebe (Universitatea din București) a discutat relaț ia dintre dependența
de cale și dezvoltarea socială, iar Dan Mazăre (Fundația Kross ) a subliniat
relevanța noilor tehnologii inf ormatice asupra inovației social e (O imagine a
inovării sociale, factor al dezvoltării sociale, din perspectiv a tehnologiei
informației și comunicării: ce e dincolo de Web 2.0 ).
În continuarea lucrărilor, prof. dr. Ion Boboc (Universitatea C reștină Dimitrie
Cantemir) a pus în discuție poziția inovației în managementul o rganizațional:
Opțiunea pentru strategii inovative în managementul strategic a l organizațiilor
publice, non-profit și politice din România. Un colectiv de cercetători de la
Institutul de Sociologie, format din CS I Oscar Hoffman, CS I I on Glodeanu, CS
III Monica Rașeev și CS III Cristina Leovaridis, au analizat ex istența decalajului
inovativ, oferind o perspectivă integrativă asupra relației ace stuia cu dezvoltarea
(Decalajul inovativ ca decalaj de concepție ). Prima zi de conferință s-a încheiat cu
trei comunicări care au la bază abordări ale socialului pe baza modelelor
matematice: conf. dr. Gabriel Sebe (Universitatea din București ) – Intelligence
analitic și inovare socială ; prof. dr Florin Rădulescu (Universitatea Roma 2, Tor
Vergata) – Random Matrix Theory and Latent Sociological Concepts ; prof. dr.
Ștefan Ștefănescu și prof. dr Poliana Ștefănescu – How to apply the singular values
decomposition to classify the socioeconomic coefficients .
A doua zi de conferință a debutat cu o prezentare semnificativă susținută de
doi invitați din Finlanda. În comunicarea cu titlul Social Innovation and
Sustainability, Jouni Ponnikas și Andra Aldea-Partanen (de la University of Ou lu,
Lönnrot Institute) au dezbătut relația dintre inovație și suste nabilitate, în contextul
societății începutului de secol al XXI-lea. Comunicarea Dimensiunile sociale ale
educației – de la diagnostic com puterizat la managementul facto rilor de risc si de
suport elaborată de Maria Roth, Paul Haragus, Maria Pantea, Imola Anta l, Diana
Damean și Mihai Iovu a analizat aspecte relevante în ceea ce pr ivește evaluarea
sistemului educațional românesc, plecând de la prezentarea unui program public în
acest sens.
În ultima parte a conferinței, Daria Catălui (Fundația Kross ) a prezentat
activitatea de lobby ca inovație socială, iar Daniel Arpinte (ICCV) s-a concentrat
pe tema inovației în serviciile s ociale, realizând o analiză a rolului acțiunilor
novatoare în cadrul serviciilor de asistență socială. Ultimele două comunicări au
aparținut organizatorilor conferinței. CS III Gabriela Neagu și CS III Laura Stoica
au prezentat fiecare câte o comunicare: Inovația în învățământ, respectiv Inovația
în politicile educaționale.
Lucrările s-au încheiat cu o m asă rotundă (moderată de prof. dr . Cătălin
Zamfir) pe tema relației dintre inovație socială, dezvoltare socială și dependență de
cale, unde au fost dezbătute oportunitățile dezvoltării acestui progr am de cercetare
și s-au tras concluzii privind desfășurarea evenimentului.

AUTORII NUMĂRULUI 1–2/2009
Cătălin ZAMFIR
Director ICCV, membru corespondent al
Academiei Române, prof. univ. dr., Facultatea
de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea București.
Laura Gabriela STOICA
Cercetător științific, gr. III, ICCV, București.
Laureana URSE
Cercetător științific, gr . I, dr., ICCV, București.
Simona STĂNESCU
Cercetător științific, gr. III, ICCV, București.
Iulian STĂNESCU
Cercetător științific, ICCV, București.
Aura MATEI
Asistent de cercetare, ICCV, București.
Ion BOBOC
Conf. univ. dr., Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Științe Politice.
Codrin SCUTARU
Drd., Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea București, director de
marketing – Intratest .
Antoine HEEMERYCK
Anthropologue, Docteur de l’École des Hautes
Études en Sciences Sociales (EHESS), Chercheur associé a l’UMR „Développement et sociétés”,
Institut de Recherche en Développement
Français – Université Paris I Panthéon Sorbonne, Lecteur-universitai re „Spiru Haret”.
Monica ȘERBAN
Cercetător științific, gr. III, dr., ICCV, București.
Daniel ARPINTE
Cercetător științific, gr. III, dr., ICCV, București.
Cristina TOMESCU
Cercetător științific, gr. III, ICCV, București.
Gabriela NEAGU
Cercetător științific, gr. III, ICCV, București. Diana DĂMEAN
Drd., Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca.
Maria ROTH
Prof. univ., Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca.
Sorin MITULESCU
Lector universitar, Universitatea Creștină „Dimitrie
Cantemir”, cercetător principal la Agenția
Națională pentru Sprijinirea Inițiativelor Tinerilor.
Mihnea PREOTESI
Cercetător științific, gr. III, ICCV, București.
Cosmin BRICIU
Cercetător științific, ICCV, București.
Sabina-Adina LUCA
Lector universitar, dr., Catedra de științe politice, Facultatea de Științe Politice, Relații Internaționale și Studii Europene, Universitatea
„Lucian Blaga”, Sibiu.
Victor MOCANU
Dr., cercetător conferențiar, șeful secției Sociologie a Institutului de Integrare Europeană și Științe Politice al Academiei de Științe a Republicii Moldova.
Valeriu MÎNDRU
Dr., cercetător științific coordonator la secția Sociologie a Institutului de Integrare Europeană și Științe Politice al Academiei de Științe a Republicii Moldova.
Ștefan UNGUREAN
Conferențiar, dr., Catedra de sociologie-filosofie,
Facultatea de Drept și Sociologie, Brașov.
Mihaela C. BERBEC
Masterand, Facultatea de Științe Politice, Universitatea București.
Florentin Flavius MIHALACHE
Asistent de cercetare, ICCV, București.

VOLUME ALE INSTITUTULUI DE CERCETARE A CALITĂȚII VIEȚII
(SELECȚIE)
Enciclopedia dezvoltării sociale, Cătălin
Zamfir, Simona Stănescu (coord.), Iași, Editura Polirom, 2007.
Strategii de dezvoltare comunitară, Iuliana
Precupețu, Iași, Editura Lumen, 2007.
Satul românesc pe drumul către Europa ,
Mălina Voicu, Bogdan Voicu (coord.), Iași,
Editura Polirom, 2006.
Ce fel de bunăstare își doresc românii,
Mălina Voicu, Iași, Editura Expert Projects,
2006.
Politici de ocupare în Europa Centrală și
de Est, Sorin Cace, București, Editura Expert,
2006.
Calitatea vieții în România , Ioan Mărginean,
Ana Bălașa (coord.), ediția a II-a, București,
Editura Expert, 2005.
Penuria Pseudo-Modernă a Postcomunismului
Românesc , Bogdan Voicu, Iași, Editura Expert
Projects, 2005, 2 vol.
O analiză critică a tranziției , Cătălin Zamfir,
Iași, Editura Polirom, 2004.
Politica socială , Ioan Mărginean, București,
Editura Expert, 2004.
Quality of Life in Romania , editor Ioan
Mărginean, The Expert Publishing House,
2004.
Sărac lipit, caut altă viață! , Manuela Sofia
Stănculescu și Ionica Berevoiescu (coord.), București, Editura Nemira, 2004. Minimul de trai și costurile sociale: concepte
operaționale în analiza calității vieții , Adina
Mihăilescu, Iași, Editura A’92, 2004.
Dicționar de politici sociale , Luana Pop
(coord.), București, Editura Expert, 2002.
Rromii din România , Cătălin Zamfir, Marian
Preda, București, Editura Expert, 2002.
Structuri moderne ale consumului
european , Mariana Stanciu, București, Editura
Genicod, 2001.
Economia informală în România , Cătălin
Zamfir, Kyoko Postill, Ruxandra Stan,
București, PNUD, ICCV, 2001.
Situația sărăciei în România , Cătălin Zamfir
(coord. ICCV), Kyoko Postill, Ruxandra Stan
(coord. București, PNUD), PNUD, 2001.
Politici sociale în România: 1990-1998 ,
Cătălin Zamfir (coord.), București, Editura Expert, 1999.
Tineretul deceniului unu. Provocările anilor
’90, Ioan Mărginean (coord.), București,
Editura Expert, 1996.
Dimensiuni ale sărăciei , Cătălin Zamfir
(coord.), București, Editura Expert, 1995.
Politici sociale: România în context
european , Elena Zamfir, Cătălin Zamfir
(coord.), București, Editura Alternative, 1995.
Țiganii. Între ignorare și îngrijorare ,
Elena Zamfir, Cătălin Zamfir (coord.), București, Editura Alternative, 1993.
Pentru comenzi vă puteți adresa la:
EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE , Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5, 050711, București,
România; Tel.: 4021–318 81 06, 4021–318 81 46; Fax: 4021–318 24 44; e-mail: edacad@ear.ro;
adresa web: www.ear.ro
RODIPET S.A. , Piața Presei Libere nr. 1, sector 1, P.O. Box 33–57, Bucureșt i, România; Tel. 4021–
318 70 00, 4021–318 70 01; Fax 4021–318 70 02, 4021–318 70 03; e-mail: rodipe t@rodipet.ro
ORION PRESS IMPEX 2000 S.R.L. , P.O. Box 77–19, sector 3, București, România; Tel./Fax:
4021–610 67 65, 4021–210 67 87; Tel.: 0311 044 668; E-mail: off ice@orionpress.ro