Inovare Turistica In Clisura Dunarii

Abstract:

În ultimii ani, dezvoltarea turismului a însemnat crearea mai mult conceptuală a unor atracții/destinații care, prin serviciile și atracțiile oferite, să poată asigura esența rezolvării necesităților, și mai mult, a cât mai multor dorințe ale consumatorilor săi.

Dintre valorile / caracteristicile unei destinații turistice, în marketing importante sunt imaginea și identitatea.

Imaginea unei destinații reprezintă ,,totalitatea informațiilor și impresiilor transmise potențialilor consumatori despre populație, infrastructură, climă și climat, istorie, atracții, siguranță personală etc.’’ Întrucât simțul văzului este cel predominant în formarea unei imagini pozitive, percepția vizuală a unei destinații se poate descompune, pentru înțelegerea mai profundă a atributelor / variabilelor de diferențiere ce formează atmosfera / ambianța, în imagine artistică și imagine psihologică (tabelul 1). Astfel, elementele intangibile cum sunt vremea bună, natura / scena, accesibilitatea, transformate în elemente tangibile, respectiv mediu plăcut, ambianță relaxantă, infrastructura, pot crea o imagine artistică favorabilă alegerii de către turist a destinației. Elementele intangibile cum sunt cultura locală, diversitatea activităților sportive, a restaurantelor, cafenelelor etc., ce pot mări valoarea unei destinații, transformate în elemente tangibile, respectiv situri istorice, evenimente, (manifestări culturale, festivaluri etc.) formează un mediu în care sunt ,, o mulțime de lucruri de făcut’’, pot crea o imagine psihologică favorabilă întoarcerii / revenirii la destinație a turistului. Transformarea acestor atribute în avantaje pentru turist, prin care o destinație se poate diferenția, are loc în cadrul unei strategii de poziționare. Alături de variabilele de diferențiere ,,produs’’ și ,,imagine’’, pentru o destinație turistică se mai utilizează și alte variabile (exemplu, personalul angajat, variabilă ce poate mări sau diminua valoarea produsului turistic oferit).

Key words: image, imagery, tourist imagery, imagology, theory, concept

Introducere:

Cercetările efectuate pentru evaluarea imaginii despre o destinație trebuie să aibă ca punct de plecare percepțiile mai multor categorii de ,,public’’, și anume: percepțiile pe care și le-au format locuitorii (ca participanți la unele activități), necunoscuții (turiști sau vizitatori, respectiv utilizatori temporari), reveniții (cei care păstrează în memorie anumite imagini pe care apoi le compară cu imaginea existentă) și profesioniștii (cei care constată, analizează și creează imagini și premise tehnice sau umaniste). În plus, aceste cercetări trebuie efectuate periodic, întrucât imaginea, se poate forma și / sau schimba (datorită multitudinii de factori – preponderent emoționali – ce o influențează) de fiecare dată când consumatorul de servicii turistice vede, aude, simte, interacționează sau interrelaționează cu ,,climatul’’ destinației.

Expresia „o imagine face cât o mie de cuvinte” este deja prozaică. Lăsând la o parte banalizarea acesteia prin utilizarea excesivă, ea înmagazinează o doză considerabilă de adevăr. Omul contemporan ia tot mai des deciziile importante inerente tot mai complexei sale vieți bazându-se pe considerente de imagine și reputație.

Sub aspect etimologic, termenul „imagine” derivă din verbul „a imagina”. Aproape fără excepție, imaginile iau naștere și sunt prelucrate în mentalul uman, individual sau colectiv. Oamenii își creionează reprezentările mentale pe baza percepțiilor pe care le au asupra elementelor constituente ale realității concrete, perceptibile pe cale preponderent senzorială. Totodată, nu trebuie subestimată capacitatea remarcabilă a ființei umane de a-și imagina și elemente fantasmagorice, supranaturale, care țin de planul iraționalității. Imaginea, odată cristalizată, se cere probată, simțită, experimentată, savurată, asimilată, deseori ajungându-se la identificarea oamenilor cu imagini care i-au fascinat și care le-au jalonat devenirea – copilăria, aspirațiile etc.

În prezent, conceptul de imagine turistică ocupă un loc central în angrenajul vast și complex al studiilor de turism. Conceptul de imagine beneficiază de nenumărate definiții care îi vădesc complexitatea. Concept multidimensional, deopotrivă de natură rațională, emoțională și socială, imaginea se constituie ca un portret profund subiectiv, cu impregnații psihoculturale complexe și variate.

Sunt importante următoarele aserțiuni asociate acestui concept: realitatea, de fapt o parte din ea, este percepută pe baza unui sistem de valori intrinseci fiecărei persoane sau fiecărui grup de persoane; imaginea – portret prin excelență subiectiv, impregnat psihocultural, al realității – include cunoștințe, experiențe sau percepții conexe cu latura obiectivă a unei instituții, produs etc.; percepția noastră asupra lumii nu reprezintă suma percepțiilor unor părți componente, ci este, mai degrabă, o percepție globală; de aceea, imaginea unor produse, instituții sau organizații este relativ stabilă și greu de influențat prin mesaje sporadice care țintesc doar o parte din elementele produsului sau al mărcii.

Conceptul de imagine mentală: scurtă abordare filosofică

Imaginea poate fi mentală sau materială. Imaginea materială poate fi o pictură, o fotografie, o imagine de sinteză creată de computer etc. În orice caz este vorba despre obiecte fizice, palpabile, reale, dar care evocă, sugerează sau reprezintă lucruri sau ființe absente sau ireale.

Capacitatea umană de a imagina Irealul sau Absentul depășește aceste imagini materiale, reduse astfel la simple suporturi. Însăși conștiința are în ea ceva comparabil cu o imagine, este imaginea mentală, pură și abstractă.

G. Bachelard afirmă existența unor imagini primare care nu rezultă decât din percepții, înainte de a fi deformate de imaginația noastră. Drept urmare, în imaginea percepută există întotdeauna o parte de imaginație, astfel încât este dificil de distins imaginea percepută de imaginea imaginată, deoarece turistul se va proiecta în ceea ce percepe, astfel încât, în imaginea percepută va exista o parte de imaginar.

G. Durand, în lucrarea sa „Imaginația simbolică”, spune că omul nu-și poate reprezenta un obiect fără a-i atribui un sens. Conștiința umană nu-și poate decât reprezenta realul. Imaginea mentală intervine ca o organizare a realului.

Imaginea turistică sau imaginea destinației turistice

Destinație turistică este orice spațiu turistic (țară, regiune, oraș, sat) de nivel taxonomic macro sau micro. Percepția unei destinații se amestecă cu percepția activităților pe care le propune, cu tipul de structuri de cazare, cu mijloacele de acces, cu atracțiile naturale sau antropice de care dispune. Destinația este atât un teritoriu, cât și un ansamblu și un produs complex, care amalgamează datele cele mai tangibile și mai fizice cu caracteristicile imateriale ale locului. O destinație este concomitent un teritoriu și un ansamblu de activități și de structuri propuse; locul fizic este confundat cu atracțiile sale mai mult sau mai puțin tangibile.

Deși îndeobște se spune că o imagine poate suplini o mie de cuvinte, este valabil și reversul – imaginile mentale pot fi create prin intermediul cuvintelor.

În raportul text-imagine, între imaginea ce impresionează și textul care explică, individul alege, în mod conștient (sau cel mult subconștient), imaginea; de aceea, mesajele televizate, spre exemplu, nu sunt complexe din punct de vedere al argumentației, imaginea având o putere superioară de evocare.

Au fost formulate numeroase definiții ale imaginii turistice.

Hunt (1975) susținea că „toate locurile au imagini – bune, rele și indiferente – care trebuie identificate, apoi schimbate sau exploatate”. Imaginea generală a unei destinații este la fel de importantă ca și sub-imaginile activităților, ale structurilor de cazare, ale serviciilor; astfel, de vreme ce o destinație este un produs complex și compozit, ea are o imagine complexă și compozită.

Imaginea unei destinații va fi diferită în funcție de diferitele categorii de populație sau de turiști: turiștii străini, pentru care o țară are o imagine globală și unificată, turiștii autohtoni, care vor fi sensibili la diferențele regionale și care vor percepe o imagine mai disparată a destinației, turiștii reali și turiștii potențiali.

O definiție extrem de sugestivă a imaginii este „suma calităților emoționale și estetice precum experiențele, credințele, ideile, amintirile și impresiile pe care o persoană le are despre o destinație” (J.L. Crompton, 1978). Această definiție reflectă complexitatea imaginii, ilustrează elementele constitutive ale imaginii și indică o cale de cercetare a acesteia. Ea reflectă subiectivitatea predominantă a imaginilor, subliniază faptul că fiecare individ posedă propria sumă de credințe formate și adoptate plecând de la diverse experiențe și surse personale și, drept urmare, diferite pentru fiecare individ în parte.

Este demn de menționat că pot să existe elemente comune în tendințele formării imaginii în interiorul anumitor grupuri, iar acest lucru permite studiul riguros al acestor imagini.

Percepția este noțiunea-cheie în pătrunderea sensului real al conceptului în discuție, și asta deoarece individul vede prin filtre, vede prin intermediul emoțiilor sale, al temerilor sale, al prejudecăților, al așteptărilor, al dorințelor, al speranțelor, al simpatiilor sau al antipatiilor sale.

Miossec acordă percepției locului un loc important, opinând că imaginea unui loc turistic este esențială în atragerea unui flux turistic semnificativ, susținând existența unei relații de inversă proporționalitate între nivelul cunoașterii destinațiilor și factorul distanță (scade odată cu creșterea distanței), fără a exclude distorsiunile induse de prezența unor obiective turistice de excepție, cu o rezonanță deosebită pentru mentalul colectiv. El asociază la calitatea acestei imagini, calitatea unui mediu socio-politico-lingvistic (existent/potențial) care ar putea deveni determinant în unele cazuri (Miossec, J.M. 1976, citat de Cocean, P., și Dezsi, S., 2009).

Bazele geografice ale fenomenului turistic sunt puse de asocierea indispensabilă a turismului cu spațiul geografic. În acest sens, geografia turismului operează cu trei concepte majore, dintre care unul prezintă importanță pentru acest studiu: distribuția spațială, adecvarea spațială a activității turistice și producția spațiului turistic (atât imaginar – percepții, cât și material – forme, modele tehnici de amenajare, peisaje rezultate). (Muntele, I., Iațu, C., 2003).

„Producția turistică a oricărui spațiu este o rezultantă a acțiunii conjugate a trei subsisteme, unul social-economic (agenții cu ideile și finanțele lor), unul imagistic (destinat manipulării psiho-sociale) și unul spațial (care cuprinde mai multe teritorii conectate în scopul creării unor produse turistice (circuite, sejururi, vacanțe etc.). Se poate adăuga acestora subsistemul consumului și al practicilor turistice, deci al structurii și al frecvenței fluxurilor create, capătul final al acestui proces complex de „turistificare” a spațiului geografic”. (Ibidem, 2003).

Producția imaginară a spațiului, valorile și reprezentările acestuia, care scapă de regulă oricărei planificări, depinzând de starea afectivă a fiecărui turist. Producția spațiului turistic imaginar are la bază diverse reprezentări și percepții.

Formarea și natura imaginii turistice

Imaginile se construiesc pentru o lungă perioadă de timp, sunt bazate pe surse disparate și diverse și, de cele mai multe ori, încorporează aspecte pe care indivizii înșiși le consideră iraționale, nerezonabile sau inexacte.

Atunci când consultă broșuri turistice sau orice altă sursă de informare, viitorul turist dezvoltă, a priori (înainte de plecare), o imagine a destinației pe care o va vizita. Așadar, imaginile se dezvoltă în absența contactului real cu destinația.

După R. Lanquar (1985), „o imagine există dacă există un minimum de cunoștințe despre o țară și o sumă de imagini fracționate și proprii unor grupuri. Imaginea turistică nu este decât un aspect al imaginii generale a unei țări; de aceea nu poate fi diferită de realitatea acelei țări”. Această definiție afirmă faptul că fiecare grup în parte are imaginile sale specifice despre un loc, „produs al culturii și subculturii în care au fost dezvoltate”. Imaginea este deci reflectarea culturii unui grup, a unui public.

W. H. Reynolds (1965) descrie procesul de formare a imaginii ca „o dezvoltare a unei construcții mentale bazate pe câteva impresii alese dintr-un noian de informații”. În cazul imaginii unei destinații turistice, respectivul noian de informații are mai multe surse.

Peisajul

Noțiunea de peisaj joacă un rol foarte important în angrenajul problematicii vizate de cercetare. Văzut ca o imagine a întregului regional, peisajul geografic redă cel mai fidel intervenția omului în componenta naturală. Pregnanța fizionomică, autenticitatea și specificitatea peisajelor produse de om, antropizate, în spațiul transilvănean deseori eclipsează, „subsidiarizează” peisajele naturale, deși între cele două tipologii se remarcă o legătură organică. Se cuvine menționat că, potrivit literaturii de specialitate, originea specificității fizionomice a peisajului a fost interpretată diferit. Spre exemplificare, în accepțiile geografiei occidentale, factorul uman și-a „găsit” treptat „locul” cuvenit lui în peisaj. Inițial, omul nu era integrat în landșaftul natural, ci numai elementele rezultate în urma activităților sale, dar pe parcurs el trece în centrul atenției pe considerentul că este principalul agent transformator al landșaftului natural în „landșaft culturalizat” (kulturlandschaft) sau chiar producător de „peisaje culturale” care le succed pe cele naturale (Petrea, D., 2005, p. 164).

Peisajul general al Trasilvaniei, extrem de mozaicat, este circumscris teritorial, mărginit și potențat fizionomic de „citadela Carapților”, care fixează rama macroimaginii geografice, morfostructurale, a ansamblului teritorial al regiunii. Procedând în scop sistemic și didactic la efectuarea unui mic exercițiu de clasificare a imaginilor turistice, putem considera macroimaginea regiunii apărând ca o „umbrelă”, sub pavăza căreia sunt dispuse sub forma unui puzzle o multitudine de microimagini (subimagini), fiecare cu o identitate proprie pregnantă, acestea contribuind la formarea imaginii emblematice, proeminente a spațiului studiat, dar și repurtând însemnate beneficii de notorietate și promovare de pe urma marii vizibilități a primeia.

Spre finele anilor ’80, datorită contextului largii afirmări a spiritului postmodernist, asistăm la reînnodarea tradiției „imagistice” (fizionomice) a peisajului, dar dintr-o nouă percpectivă. Este vorba de evaluarea caracteristicilor peisajului prin examinarea reacțiilor prin excelență subiective generate de „locuri” asupra oamenilor (topofilie, topofobie, topoindiferență s.a.). „Imaginea despre lume este experiența conceptualizată. Parțial este personală, dar mai mult socială (…). Topofilia este legătura afectivă dintre oameni și locuri sau așezări”. (Yi-Fu Tuan, 1974, citat de Petre, D. 2005, Obiect metodă și cunoaștere geografică, p. 166).

Această direcție novatoare, avangardistă pe atunci, ce poate fi supranumită a „peisajului-reprezentare”, repune în atenție acel „genre de vie” vidalian, explorat, însă, de această dată, nu doar prin cercetarea elementelor materiale și non-materiale (tradiții, mentalități , „climat” social etc.) cât, principalmente, prin prisma reacțiilor psihice, a reprezentărilor cognitive individuale și a percepțiilor genrate de către peisajul „privit” asupra privitorului, fie el simplu turist sau cercetător, din gama atitudinilor, a sentimentelor, a impresiilor, a stărilor emoționale etc. Într-un astfel de context, pe lângă abordările de factură perceptuale, s-au afirmat și cele semiologice (semeion, gr. semn) constând în decriptarea multiplelor semnificații ale diverselor „semne” exterioare obiective „exprimate”, direct sau disimulat, de către peisaj (Petrea D., 2005, op. cit., p. 166).

Percepția spațiului geografic și a realității teritoriale

Teritoriul este o realitate complexă și diversă, din acest motiv impunându-se ca necesară existența mai multor subsisteme care să structureze orice strategie de comunicare despre acesta. Multiplele fațete ale atracțiilor turistice derivă, după cum se știe, din configurația geografică, caracteristicile hidroclimatice, patrimoniul cultural și istoric, realitățile economice și entitățile administrative. Această pluralitate de elemente stă la baza construirii dimensiunii simbolice a teritoriului, adică a identității sale. Identitatea unui teritoriu apare ca o condensare, ca o simplificare a elementelor de atractivitate sus-menționate. Ea poate fi percepută prin ceea ce se numește imagine. La modul absolut, se poate pune semnul egalității între identitate și imagine, afirmându-se că identitatea este imagine, că ceea ce se poate evoca despre un teritoriu este imaginea. Aceasta se construiește pe baza reprezentărilor pe care le dezvoltă actorii și organizațiile despre teritoriul în cauză. Este important de subliniat că pot fi distinse 3 categorii de imagini, astfel încât se poate afirma cu tărie că imaginea generală a unui spațiu geografic trebuie gândită și centrată în jurul triadei imagine voită – imagine trăită – imagine percepută.

Imaginea voită. Spațiilor naturale li se adaugă spațiile „construite” pe cale socială, politică, culturală etc.) locuințe, instituții, cartiere, provincii, țări, organizații suprastatale sau enclave, precum și simbolurile de identitate ale comunităților locale, regionale și naționale – heraldica, drapelul, imnul stilurile arhitectonice ș.a. – curente de expresie artistică etc.). (Ibidem, p. 174)

Acest tip de imagine este construită pentru a fi transmisă publicului larg. Este dezvoltată de persoanele influente și de responsabilii din spațiul luat în considerare, conduși de politicieni și organizații însărcinate cu dezvoltarea turistică. Deseori însă, turismul, domeniu secund, neluat foarte în serios, nu reprezintă un teren predilect de expresie a unor alegeri, a unor decizii majore din sfera politicului. Această cauză se face răspunzătoare de condiția imaginii dorite, care apare astfel mai degrabă ca rezultat al unui joc al puterii, al unui joc al influențelor între actori angrenați în tranzacții. Rezultă de aici o imagine confuză, vagă, neunitar percepută, fără valori comune tuturor, și un teritoriu angajat în turism fără o strategie turistică bine definită.

Imaginea „trăită”. Spațiile mentale (percepțiile fundamentale despre „materialitate” și „divinitate”, tradițiile, obiceiurile și cutumele „locului”, conexiunile afective cu acesta – topofilia, miturile, legendele etc.) (Ibidem, p. 174). Teritorialitatea joacă un rol decisiv în exprimarea relației biunivoce a omului cu spațiul geografic, desemnând ansamblul relațiilor, de ordin individual și colectiv, stabilite într-o comunitate umană, în virtutea apartenenței sale la un spațiu geografic delimitat. G. Vâlsan sublinia cu multă profunzime această strânsă legătură: „Lumea nu se prezintă în felii de plante, animale, roci etc. Toate aceste aspecte de viață își capătă înțelesul în îmbinarea lor, care se poate reduce la înfățișarea pământului unei țări și la caracterele specifice unui popor”. (Vâlsan, G., 1927, citat de Petre, D., 2005, op. cit, p. 174). Acest fragment conturează, practic, esența semnificației sinergetice a fizionomiei unui ansamblu teritorial, care duce la cristalizarea unei identități numai a sa.

Imaginea „trăită” este reflectarea organizării interne, realitatea trăită de publicul intern. Caracterizată printr-o diversitate de interese și printr-o eterogenitate a poziționării, acest tip de imagine are ca trăsătură definitorie pluralitatea și contribuie la un bruiaj al reprezentărilor. Este imaginea transmisă și vehiculată de rezidenți, variată și inconsensuală.

În cazul Transilvaniei, „fuziunea” existențială dintre oameni și natura fizică s-a concretizat într-o entitate teritorială de mare întindere, complexă și diversificată sub aspectul conținutului, de mare durabilitate. Practic, unitatea teritorială regională se distinge prin forme dominante de identitate, moștenite de la natură și/sau generate de oameni, prin variate procese și mecanisme purtătoare de semnificații și funcții. În acest sens, sunt definitorii următoarele tipuri de identitate: orografică, culturală (inclusiv livrescă și cinematografică, etnică, spirituală, demografică, lingvistică, economică, administrativă ș.a., inclusiv cea peisagistică (ca identitate regională de sinteză). Grație acestor elemente identitare, teritoriul transilvan a devenit cu timpul, pentru locuitorii săi, spațiu de atașament afectiv, spațiu de solidaritate (Petre, D., 2005, op. cit., p. 175) în acțiunile de asimilare a valorilor și, uneori, obiect de dispută etnică, politică, administrativă, economică și, nu în ultimul rând, funciară. oricare unitate teritorială reprezintă o individualitate în sine (ce este desemnată, de regulă, printr-un nume propriu), caracterizarea lor de ansamblu presupune existența unor termeni generici: „loc”, „localitate” și „regiune geografică”.

Conform uneia dintre cele mai concise definiții, noțiunea de „loc” desemnează o porțiune de teritoriu purtătoare de semnificații. Operând o concretizare, ce se impune în contextul dat, perceperea conștientă a semnificațiilor care fac ca un fenomen (geografic și/sau turistic) să fie unic și irepetabil, la nivelul conduce la noțiunea de loc. Locul constituie astfel materializarea teritorială a fiecărui fenomen în parte, simplu sau complex, însă deopotrivă unic și irepetabil, laolaltă cu reprezentările mentale, lingvistice, (carto)grafice ș.a. elaborate de către oameni prin perceperea și analiza semnificațiilor. Consacrarea, unui teritoriu oarecare, drept „loc” geografic, autentic, acceptat ca atare, presupune așadar un proces complex de percepere și reprezentare la nivelul conștiinței publice (sociale). (Ibidem p. 176).

Semnificațiile, care operează diferențierile conducând la „recunoașterea” locurilor sunt extrem de diverse: caracteristici fizico-geografice, de exemplu, în Transilvania: Munții Retezat, Cetățile Ponorului, Râpa Roșie etc.; toate fiind locuri geografice a căror semnificație este binecunoscută în principal datorită imaginii lor proeminente în raport cu locurile înconjurătoare; caracteristici antropice, înmagazinate în arhitectură, obiceiuri, utilizarea terenurilor, activități de „excepție” etc., cum sunt: burgurile săsești fortificate din sudul Transilvaniei, Târgul de fete de pe Muntele Găina etc, sunt „locuri” în virtutea tradițiilor, realizărilor sau a evenimentelor cu semnificație de excepție ș.a. Deseori, un „loc” asociază mai multe semnificații conjugate: de exemplu Castelul Bran – simultan loc geografic, loc istoric, loc turistic, loc strategic (în vechime) ș.a. De remarcat că multe sunt de fapt „localități”. „Localitățile sunt locurile și opera oamenilor” (Mac, I., 2000 citat de Petrea, D., 2005, op. cit., p. 176). De remarcat că toponimia actuală atribuită locurilor sau localităților este, adeseori, în relație directă cu actuala lor semnificație.

Extrapolând precizările teoretice de mai sus la domeniul nostru de studiu, putem deduce că locurile percepute de către individ ca destinații turistice sunt reprezentate în spiritul său prin intermediul referințelor psiho-culturale, și, deci, fiecare individ va atribui o semnificație personală unui același loc, și vor exista tot atâtea imagini câte sensuri date reprezentării locului.

Imaginea percepută. Este configurată de reprezentările vehiculate de către persoanele interesate de teritoriu, dar care nu rezidă acolo permanent. Cu cât este mai omogenă și caracteristică, cu atât devine mai operațională, susceptibilă de a exploata ca și concept dinamic, în cadrul promovării, „vizibilizării” unui spațiu geografic ce întrunește atributele unei destinații turistice.

Spre a servi exemplificării, facem mențiunea că în mentalul colectiv regățean sau moldovean reprezentarea Transilvaniei este mult statuată în registrul „civilizației superioare”, al civilizării mai de timpuriu, al civilității ardelenilor – văzuți de locuitorii celorlalte două mari provincii istorice drept etalon românesc al omeniei, al pragmatismului și al rigorii, al seninătății și al condescendenței. Cu alte cuvinte, acest „complex de inferioritate” sau această proiectare a „superiorității ardelenești”, ambele nutrite de românii neapartenenței acestui spațiu, se datorează conviețuirii aici vreme îndelungată a unor grupuri etnice compacte, bine diferențiate, a căror prezență a înzestrat provincia istorico-geografică cu atributul multietnicității, învățându-i pe locuitorii săi să se tolereze reciproc și să învețe fertil unii de la alții, întru beneficiul general al lor și al acestui spațiu geografic.

În acest sens se poate vorbi în acest spațiu de o veritabilă osmoză culturală, ca urmare a interferențelor mai ales dintre români (populație esențialmente latină, majoritară în toate epocile istorice), maghiari (populație fino-ugrică) și sași (populație saxonă). Cu precădere ultimului grup etnic menționat i se datorează asocierea Transilvaniei cu un alt tribut onorant, cel al occidentalității. Ultimul atribut susmenționat se datorează în principal modelării spațiului transilvan preponderent de către sași și secui, care au fost timp de secole grupurile etnice minoritare dominante (numărul sașilor a scăzut exponențial, dar mărturiile peisagistice ale prezenței lor îndelungate sunt la fel de proeminente). Totuși, nu trebuie uitate și celelalte grupuri etnice, precum, evreii, armenii sau țiganii, ultimii atrăgând atenția prin creșterea lor demografică accelerată, care va conduce în viitorul apropiat la modificări ale structurii etnice și la transformări identitare ale spațiului transilvan.

Imagologia. Este demnă de remarcat marea importanță pe care considerăm că o are acest domeniu relativ nou (foarte util și „la modă” actualmente) în economia acestui studiu. Marea comunitatea transilvăneană are reprezentările sale specifice despre ea însăși, denotând un puternic substrat identitar pentru fiecare etnice în parte, ele fiind materializate sub forma unor obiective turistice emblematice, simboluri ale autodefinirii și ale autoidentificării. Studiile efectuate asupra lor intră sub incidența imagologiei, ca geografie simbolică a unui spațiu geografic – transilvănean, în cazul de față -, care a trecut prin filtrul percepției socioculturale a minorităților conlocuitoare este perceput într-o manieră extrem de nuanțată, multifațetată. Drept concluzie imaginea este întotdeauna personală, deci categoric subiectivă.

În figura de mai jos sunt prezentate elementele care favorizează inovarea; acestea se rezumă la patru variabile, cele mai importante fiind avantajele strategice (oportunitățile pieței) și competențele angajaților (legate de noile tehnologii, de formarea profesională, control și relaționare). Procesele decizionale și capacitățile organizaționale alături de alte resurse ale întreprinderii au o influență mai puțin semnificativă asupra inovării.

Figura nr. …… Principalele variabile care influențează inovarea

(Sursa: adaptat după Julien P.A., Innovation et PME, 2003)

Bibliografie

1. Durand, G. (1999), Aventurile imaginii, Editura Nemira, București.

2. Hunt, A.W. (2007), Cuvântul pe cale de dispariție. Venerarea imaginii vizuale într-o lume a postmodernismului, Editura Făclia, Oradea.

3. Lanquar, R. (1995), Le tourisme international, Editura Presses Universitaires de France, Paris.

4. Miossec, J.M. (1976), Elements pour un thèorie de l’espace touristique, CHET, 36, Aix en Provence.

5. Miossec, J.M. (1977), L’image touristique coome introduction a la geographie du tourisme, în Annales de Geographie 86, nr. 473.

6. Muntele, I. (2000), Geografia turismului, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași.

7. Muntele I., Iațu, C. (2003), Geografia turismului: concepte și forme de manifestare spațio-temporală, Editura Sedcom Libris, Iași,

8. Petrea D., (2005) Obiect, metodă și cunoaștere geografică, Editura Universității din Oradea, Oradea.