Înnoirea Morală și Spirituală a Ființei Umane Prin Sfânta Taină a Pocăinței

CAPITOLUL I. INTRODUCERE

I.1. Importanța și necesitatea pocăinței astăzi

Vremurile pe care le trăim sunt grele. Parcă toate rânduielile s-au dat peste cap și nimeni nu știe ce să facă. Cele rele nu se mai pot împăca și cele ce lipsesc nu se mai pot număra. Priveliștea pe care ți-o oferă societatea de consum te duce cu gândul la cetatea babilonică din Apocalipsă în care totul se vinde: „marfă de aur și de argint, pietre prețioase și mărgăritare, vison și porfiră, mătase și stofă stacojie, tot felul de lemn binemirositor și tot felul de lucruri de fildeș, de lemn, de mare preț și marfă de aramă și de fier și de marmură, și scorțișoară și balsam și mirodenii și mir și tămâie și vin și untdelemn și făină de grâu curat și grâu și vite și cai și căruțe și trupuri și suflete de oameni”.

Societatea în care trăim astăzi, este foarte departe de viața morală și spirituală din primele veacuri creștine.

Astăzi este foarte greu să vorbim despre pocăință unei lumi ce caută cu ochi însetați farmecele și frumusețile vieții acesteia. Este aproape imposibil să căutăm lacrimi – care sunt o concretizare a căinței omului, și pocăință în timp ce sufletul și întreg trupul doresc mângâieri și desfătări. Este o nebunie să ne lăsăm apăsați de frângerea inimii și întristare într-o lume ce ne propune plăceri și bucurii. „Oare a încetat pocăința o dată cu tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul? Sau a fost închisă între zidurile mănăstirilor ori în temnițele sortite făcătorilor de rele? Sau este vremea să o închidem între copertele vechi ale scrierilor Sfinților Părinți? Ce simțim noi când auzim rostindu-se cuvântul pocăință?”, se întreba trist un părinte contemporan. De două mii de ani Biserica, prin scrierile Sfinților și în special prin viața lor sfântă, ne vorbește despre lacrimi și pocăință și ne îndeamnă către ea. Raportată la lumea în care trăim și în special la efectele ei imediate, pocăința nu poate fi privită decât ca un dușman al vieții și al fericirii de aici, ca pe ceva incomod, de aceea nu de puține ori s-a încercat o domesticire a sensului ei inițial sau chiar o diminuare a importanței ei în viața religioasă.

Într-adevăr, pentru veacul de aici, pocăința este incomodă, însă rolul ei nu poate fi micșorat de comoditatea vieții acesteia, cum de altfel nu poate fi înlocuit nici chiar de jertfa lui Hristos. Pocăința este unica posibilitate a sufletului nostru de a participa la oprirea căderii și alunecării în păcatele și plăcerile vieții acesteia, „de a vindeca sufletul în profunzimea sa”. Această oprire, desigur, va crea tot timpul sentimentul de respingere față de pocăință. Scopul ei însă este pregătirea omului pentru a se apropia de Dumnezeu, ceea ce-i dă altă înfățișare ființei umane. Motivația pocăinței nu se află în dezlipirea de păcat, ci în alipirea de Dumnezeu cel veșnic. Până și începutul pocăinței înseamnă aducerea aminte de Dumnezeu.

Prin lucrarea Duhului Sfânt, pocăința devine un antidot, devine firescul cel mai firesc al firii noastre. Începutul pocăinței poate fi identificat de om cu a-și veni în fire, a se întoarce spre sine, spre adâncurile sale, dar în același timp spre atmosfera comuniunii Sfintei Treimi pe care o părăsise prin păcat, spre casa părintească, unde să poată viețui în unitate cu sine și cu Dumnezeu. Pocăința trebuie să intervină ca o corectare a unei raportări greșite la Dumnezeu, scopul ei fiind întoarcerea creaturii spre Creatorul său și nicidecum crearea unui creator după starea în care se află creația. Ea este o continuă schimbare, o întoarcere tot mai deplină, tot mai adevărată spre Dumnezeul cel adevărat. Pocăința îl răpește pe om în lumea lui Dumnezeu, în împărăția cerurilor.

Pocăința ne însoțește pe tot parcursul vieții duhovnicești, Părintele Stăniloae o numea „motorul vieții duhovnicești”. Chiar dacă depășește înțelegerea noastră, putem observa că nici sfinții nu părăsesc pocăința, oricât de înalte ar fi experiențele lor mistice sau trăirile lor duhovnicești. Așa cum nu putem atinge cu înțelegerea noastră marginile iubirii lui Dumnezeu, tot așa mintea nu va putea pătrunde taina pocăinței sfinților. Se oprește mintea și se cutremură întreaga noastră ființă când încercăm să urmărim, spre exemplu, viața celor ce trăiau în mănăstirea numită temniță, pe care Sfântul Ioan Scărarul cu înfricoșare ne-o descrie. Chiar dacă mintea noastră nu poate pătrunde în taina acestei înalte pocăințe, Dumnezeu ne descoperă roadele unei astfel de pocăințe în viața Cuvioasei Măria Egipteanca de pildă. Pocăința îi deschidea acesteia toate tainele, o făcea părtașă dumnezeieștii comuniuni a Sfintei Treimi și prin aceasta cunoștințelor și puterilor ei. Nici Sfântul Zosima, cel căruia Dumnezeu i-a descoperit taina vieții Cuvioasei, nu-i va cunoaște limitele puterilor primite de ea prin pocăință. Când firea omenească este integral îndumnezeită, se odihnește în comuniunea Sfintei Treimi și Sfânta Treime se odihnește în ea. Iată sensul unei vieți omenești, la care poate ajunge cineva doar prin pocăință. De la pocăința tâlharului răstignit împreună cu Hristos până la pocăința ce duce la limita fără de limită a sfinților necunoscuți și poate nebănuiți de noi, se deschide și pentru noi perspectiva unei veșnice mântuiri printr-o adevărată pocăință, sensul unei vieți ce merită să fie trăită.

Pe cât de folositor, pe atât de primejdios poate fi acest act în viața religioasă, de aceea el trebuie urmărit cu grijă și cultivat cu atenție, nu atât după niște reguli, cât după puterile sufletului, îndrumarea Bisericii și suflarea Duhului Sfânt. Pocăința nu trebuie transformată într-o tehnică de purificare, cum de altfel nu putem face din ea nici un mecanism de convertire. Spre exemplu, nimeni nu poate coborî în sufletul său singur, fără Dumnezeu, chiar dacă o face cu toată sinceritatea, și să nu se primejduiască căzând în deznădejde, căci ce este sufletul nostru fără Dumnezeu, decât o peșteră de tâlhari, iadul deznădejdii noastre. De aceea Dumnezeu, prin marele prooroc, cheamă poporul la pocăință în momentul în care i-L oferă pe Hristos, Fiul Său. Prezența lui Hristos este atât motivul, cât și puterea pocăinței noastre. Dacă Dumnezeu n-ar fi aici, n-am avea nici un motiv și nici o putere de schimbare, de pocăință. Biserica oferă credincioșilor atmosfera de la Iordan, ca o poartă deschisă spre împărăția cerurilor, ca locul de întâlnire a omului cu Dumnezeu. Astfel că fiecare credincios, pe măsura înțelegerii sale, pătrunde în Taina Pocăinței și prin aceasta în toate Tainele Bisericii, în taina mântuirii sale, în marea taină a împărăției cerurilor.

Pocăința ca poartă a împărăției nu numai că face accesibilă participarea noastră la Sfintele Taine, dar cultivând mereu în noi dorința de schimbare, metanoia, ne ajută să accedem cu fiecare Taină la împărtășirea tot mai adevărată de Hristos. Starea de pocăință este singura ce ne îndreptățește să ne împărtășim de Tainele Bisericii. Fiul Omului a venit în lume ca să caute și să mântuiască pe cel pierdut. Nu se ocupă de cei sănătoși, ci de cei bolnavi, și aceasta nu pentru că nu am avea toți nevoie de El, ci pentru că nu i-am deschis ușa pocăinței prin care să ne recunoaștem neputința. Când ne cheamă la Sine, nu ne cheamă la speculații, îndreptățiri, laude și discuții, ci simplu: la pocăință, la un răspuns pozitiv al voinței noastre la chemarea lui Dumnezeu.

Cu cât Dumnezeu ne iubește mai mult, cu atât ne vedem mai nevrednici, și cu cât pocăința noastră crește, Dumnezeu ne iubește și mai mult. Așa reînnoiește Dumnezeu, împreună cu noi, veșmântul cel luminos al harului, pe care l-am pierdut în rai. „Căci pe cine îl iubește Domnul îl ceartă, și biciuiește pe tot fiul pe care îl primește”. Nu există rugăciune în care să nu se întâlnească mila bunătății lui Dumnezeu cu pocăința nevredniciei noastre.

Prin pocăință credincioșii sunt „înnoiți în Hristos și determinați să acționeze ca factori responsabili în procesul comuniunii creștine pe linie de morală și slujire”.

Adevărata semnificație și importanță a pocăinței se descoperă numai atunci când este înțeleasă drept mijloc de împăcare și restaurare a legăturii și armoniei credincioșilor cu Dumnezeu și aproapele. Ea precede întotdeauna Sfânta Euharistie ca treaptă a celei mai înalte comuniuni cu Dumnezeu.

Împărtășirea este „răsplata tuturor eforturilor noastre concrete de întoarcere la Dumnezeu și unire cu El după restabilirea în har prin taina Spovedaniei”.

În fiecare credincios Hristos trebuie să prindă chip spre a se purifica de păcat. În drumul pe care noi creștinii îl avem de parcurs „singura piedică grea este păcatul”, și numai printr-o comuniune reală, tainică, printr-o legătură plină de dragoste și de rugăciune cu Mântuitorul Iisus Hristos, pătrund în noi puterile harului. Trebuie să răspundem chemării la pocăință a Mântuitorului și să transformăm în fapt chemarea Sfântului Apostol Pavel, care spune: „După cum odinioară v-ați făcut mădularele voastre roabe ale necurăției și fărădelegii, așa acum să le faceți roabe neprihănirii, ca să ajungeți sfințirea voastră”.

I.2. Pocăința, taină și virtute

Atunci când vorbim despre pocăință, nu trebuie să uităm că ea are două înțelesuri fundamentale și anume: unul de taină și altul de virtute. Ca taină ea este specific creștină, iar ca virtute este un simțământ comun tuturor, ce-și are „obârșia în natura psihologică și morală a omului”.

I.2.1. Pocăința, taină a Bisericii

Pocăința se mai numește Spovedania sau Mărturisirea păcatelor (έξομολογία τών άμαρτίων ) și este una din cele șapte Taine ale Bisericii, care constă în mărturisirea păcatelor la preotul duhovnic. A fost instituită de Mântuitorul Iisus Hristos, în sensul că „Hristos Însuși a săvârșit-o, acordând Cel dintâi iertarea păcatelor unor persoane și că a acordat puterea iertării păcatelor și ucenicilor Săi și urmașilor acestora”. Toți cei care și-au mărturisit credința și-I cereau ajutorul, recunoscându-și păcatele s-au bucurat de iertarea Lui. Hristos a împărtășit adeseori darul vindecării odată cu iertarea păcatelor, prin mâna, Sa după cum vedem atunci când vindecă pe cei doi orbi „Și făcându-I-se milă, Iisus S-a atins de ochii lor, și îndată au văzut și I-au urmat Lui”; când vindecă pe cel surd și mut „Și I-au adus un surd, care era și gângav, și L-au rugat ca să-Și pună mâna pe el. Și luându-l din mulțime, la o parte, Și-a pus degetele în urechile lui, și scuipând, S-a atins de limba lui. Și privind la cer, a suspinat și a zis lui: Effatta!, ceea ce înseamnă: Deschide-te! Și urechile lui s-au deschis, iar legătura limbii lui îndată s-a dezlegat, și vorbea bine”; când vindecă pe cel lepros și pe cel slăbănog „Și întinzând El mâna, S-a atins de lepros, zicând: Voiesc, fii curățat! Și îndată s-a dus lepra de pe el” sau printr-o materie atinsă de mâna Sa și pusă în contact cu cel bolnav, atunci când Mântuitorul vindecă pe un orb: „Și luând pe orb de mână, l-a scos afară din sat și, scuipând în ochii lui și punându-și mâinile peste el, l-a întrebat dacă vede ceva. Și el, ridicându-și ochii, a zis: zăresc oamenii; îi văd ca pe niște copaci umblând. După aceea a pus iarăși mâinile pe ochii lui, și el a văzut bine și s-a îndreptat, căci vedea toate, lămurit”; sau când vindecă pe femeia bolnavă de doisprezece ani: „Apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui și îndată s-a oprit curgerea sângelui ei”.

Această putere de a ierta păcatele Hristos a promis-o și apoi a dat-o Apostolilor Săi și urmașilor acestora. Așadar, după ce o promite lui Petru în Cezareea lui Filip: „Și îți voi da cheile împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri”, o promite tuturor apostolilor: „Adevăr grăiesc vouă : oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer”. Iar îndată după Învierea Sa din morți, Hristos le dă apostolilor puterea de a ierta păcatele, împărtășindu-le pe Duhul Său cel Sfânt: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi, și suflând asupra lor le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute”. Prin aceste cuvinte Hristos a instituit atât Taina Preoției cât și a Spovedaniei, Pocăinței sau Mărturisirii. Prin aceasta din urmă, Hristos este de fapt Cel care iartă prin episcop și preot păcatele oamenilor.

Trebuie subliniat faptul, că Hristos a împărtășit puterea de a ierta păcatele oamenilor numai apostolilor Săi și urmașilor acestora, nu tuturor celor care au ajuns în legătură cu El. Deci nu oricine are chemarea și puterea de a săvârși această sfântă lucrare, ci numai cei care s-au împărtășit de această putere a Duhului Sfânt, pe care Hristos însuși a conferit-o apostolilor la Cincizecime, iar prin Taina hirotoniei sau a preoției tot Hristos o împărtășește tuturor urmașilor apostolilor.

În consecință, numai persoanele alese de Hristos într-un mod verificabil, cum au fost aleși și investiți cu puterea Duhului Sfânt apostolii, pot să exercite cu folos puterea lui Hristos.

Primind puterea de a lega și dezlega păcatele oamenilor – „Și Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute”, sfinții apostoli înșiși și cei așezați de ei, prin punerea mâinilor, adică prin Taina Hirotoniei, episcopii și preoții Bisericii, au săvârșit Taina Spovedaniei tuturor celor care veneau la ei pentru ușurare de păcate. Sf. Apostol Pavel acordă iertarea în Efes celor care și-au mărturisit păcatele după cum vedem în Faptele Apostolilor: „Și mulți dintre cei ce crezuseră veneau ca să se mărturisească și să spună faptele lor”. Cazul lui Anania și Safira dovedește, prin abaterea acestora, regula mărturisirii în fața apostolilor : „Iar Petru a zis : Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minți tu Duhul Sfânt și să ascunzi din prețul țarinei ?”.

Mărturisirea personală a păcatelor și exercitarea puterii de a ierta păcatele nu s-a întrerupt odată cu moartea ultimului apostol, ci această sfântă lucrare s-a perpetuat ca un fir roșu până astăzi în Biserica Ortodoxă.

Sfânta Taină a Mărturisirii, a luat ființă din marea purtare de grijă a Mântuitorului, față de „situația în care se află membrii Bisericii după primirea botezului, ca mijloc de vindecare și iertare a tuturor păcatelor pe care creștinul le-a săvârșit, cu condiția să le mărturisească” și pocăindu-se, să lupte și să nu mai greșească, pentru a putea menține starea de comuniune cu Dumnezeu.

Mărturisirea păcatelor este singura cale de obținere a iertării și de refacere a echilibrului sufletesc. Ea se poate face față de un prieten, pentru a-i cere un sfat, și față de cel care am greșit, pentru a-i cere iertare. Și una și alta este bună și necesară, conform Sf. Iacov: „Mărturisiți-vă deci unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului”, dar nu sunt suficiente pentru a produce iertarea în fața lui Dumnezeu. Iertarea și liniștea deplină a sufletului o dobândește credinciosul numai prin Taina Spovedaniei „prin mărturisirea făcută în fața duhovnicului, și anume nu istorisind numai simplu și rece păcatele, ci spunându-le cu frângere de inimă și cu regretul de a le fi săvârșit”. Penitentul își mărturisește păcatele sale înaintea duhovnicului, verbal și personal, ca și cum le-ar mărturisi Mântuitorului Hristos, ca și cum ar fi în fața Lui. „Iată, Hristos – spune preotul, penitentului – stă de față nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilință. Deci nu te rușina, nici te teme ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut, ca să iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iată și sfânta Lui icoană înaintea noastră este. Și eu sunt numai un martor…”. Mărturisirea se face deci lui Hristos Dumnezeu, reprezentat prin persoana duhovnicului „pentru ca în felul acesta să nu te mărturisești lui Dumnezeu ca unei noțiuni abstracte. Să fie o prezență personală și concretă în fața căreia te mărturisești ca în fața lui Dumnezeu”. Prin aceasta, spovedania primește o însemnătate deosebită; ea este un moment de întâlnire cu Hristos. Cu conștiința că se mărturisește Mântuitorului Hristos, credinciosul își descoperă înaintea duhovnicului toată starea sa sufletească; „Ceea ce nu descoperă nici celui mai bun prieten, îi mărturisește duhovnicului… Astfel, duhovnicul, datorită puterii sale sacerdotale, poate pătrunde ca nimeni altul în interiorul conștiinței morale a penitentului, stabilindu-se între ei o relație sufletească unică între relațiile dintre făpturile umane”. De aici rezultă necesitatea, ca preotul să fie un bun duhovnic, pentru a sesiza starea morală a penitentului și a da fiecăruia îndrumările necesare pentru îndreptare.

Pocăința sau Taină a Mărturisirii se prezintă ca „taina prin care credinciosul dobândește iertarea păcatelor săvârșite după botez și împăcarea cu Dumnezeu și cu Biserica”. Taina Mărturisirii a mai fost numită și „Taina în care credinciosul, prin puterea Duhului Sfânt și rugăciunea Bisericii, primește iertarea păcatelor săvârșite după botez, spre înnoirea comuniunii cu Dumnezeu și împăcarea cu comunitatea liturgică a cărei membru este”, în concluzie Mărturisirea poate fi numită „Taina Mărturisirii, iertării păcatelor și împăcării”.

I.2.2. Pocăința, act de virtute

În limbajul teologic, dar și în cel curent al credincioșilor, Taina de care ne ocupăm apare sub mai multe denumiri. Pe lângă cel de Taină a Bisericii, adică de Taină a Spovedaniei sau Mărturisirii păcatelor în fața duhovnicului, mai este numită Pocăința (μετάνοια – μετανοείν) sau Taina Pocăinței care este considerată fiind „cea mai înaltă dintre virtuți”.

Pocăința pune accentul pe remușcare, regretul, pe durerea pentru păcatul săvârșit. Termenul de penitență accentuează aspectul juridic, conștiința vinovăției, frica de pedeapsă. Cel grecesc, metanoia nu înseamnă nici numai căință, regret și nici numai frică de pedeapsă, ci înseamnă o transformare profundă, o schimbare radicală a convingerilor și deci o trecere dincolo de păcat prin încetarea săvârșirii lui, și un nou început de viață , un câmp nou de lucru în har și adevăr.

Pocăința este deci o „înnoire a minți, o naștere din nou”, sensul creștin al pocăinței fiind „o neîncetată înnoire a omului”.

Viața omului, după căderea în păcatul strămoșesc, se desfășoară în dramatismul tensiunii dintre cădere și înălțare, dar într-o continuă mobilitate, care a alterat unitatea ființei. Deși ține de libertatea umană, păcatul nu este ceva constitutiv ei, prin creație, ci i s-a adăugat din exterior, ca o stare paranaturală, prin folosirea greșită a acestei voințe libere.

Acestea sunt, pentru literatura duhovnicească, cele două limite ale existenței: căderea și ridicarea. Numai îngerilor – arată Sfântul Ioan Scărarul – le este propriu să nu cadă. Oamenilor, le este propriu să cadă și să se ridice iarăși de câte ori s-ar întâmpla aceasta. Diavolii, odată căzuți, nu se mai pot ridica. Într-un mod asemănător, Sfântul Petru Damaschinul, fin cunoscător al sufletului, al încercărilor și curselor ce îi primejduiesc mântuirea, ne dă următorul sfat: „Ai căzut, ridică-te. Ai căzut iarăși, ridică-te iarăși. Numai pe Doctorul tău să nu-L părăsești, căci atunci vei fi osândit de deznădejde mai rău decât un sinucigaș. Stăruie pe lângă El și El Își va face milă cu tine, fie prin întoarcerea ta, fie prin încercare, fie prin altă faptă a purtării Sale de grijă, fără să știi tu”.

Literatura ascetică, operă a Părinților cu viață îmbunătățită este paradoxală, surprinzând duhovnicește foarte subtil adâncurile păcatelor în care se poate ruina ființa umană, precum și culmile virtuților, la care se poate înălța ea.

Aflat între aceste limite, între cădere și ridicare, creștinul are ca mijloc haric deosebit de important pocăința, prin care redobândește starea de har. Curăția sau nepătimirea creștină se dobândește prin Taina Sfântului Botez, iar apoi prin actualizarea acesteia în „botezul lacrimilor" sau pocăință.

Adevăratul criteriu sau condiția supremă, esențială, a mântuirii este pocăința. Cuviosul Nichita Stithatul ne spune astfel că este de prisos pustiul, retragerea din lume, căci putem intra în Împărăția cerurilor și fără această retragere, dar ne este de absolută necesitate pocăința și paza poruncilor lui Dumnezeu, ceea ce se poate face în tot locul stăpânirii Lui.

Același lucru ni-l sugerează și Teognost, când spune că nu vom fi pedepsiți și osândiți în veacul viitor pentru că am păcătuit, deoarece avem o fire nestatornică și schimbătoare, slăbită de păcatul strămoșesc și de cele personale. Dar vom da, cu certitudine socoteală că, păcătuind, nu ne-am pocăit, nici nu ne-am întors de la calea cea rea spre Domnul, odată ce am primit putere și vreme de pocăință.

Pentru spiritualitatea filocalică, pocăința este cea mai înaltă dintre virtuți. Lucrarea ei, după cum ne încredințează Sfântul Isaac Sirul, nu încetează niciodată și se potrivește tuturor: păcătoși sau drepți, începători sau desăvârșiți duhovnicește. Ea trebuie să însoțească toate faptele noastre bune sau rele, păcatele sau virtuțile personale. În această perspectivă duhovnicească, Sfântul Ioan Scărarul definește astfel valoarea pocăinței și darurile pe care ea le conține și le dăruiește celor care ajung la o autentică experiere a ei: „Pocăința este aducerea înapoi (reîmprospătare) a botezului. Pocăința este învoiala cu Dumnezeu pentru o a doua viață. Pocăința este cumpărătoare a smereniei. Pocăința este necontenita renunțare la nădejdea vreunei mângâieri trupești. Pocăința este gândul osândirii de sine și îngrijirea neîngrijită de sine. Pocăința este fiica nădejdii și tăgăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăiește, se osândește pe sine, dar scapă neînfruntat. Pocăința este împăcarea cu Domnul prin lacrimi și prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatelor. Pocăința este răbdarea de bună voie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocăiește este pricinuitorul pedepselor sale. Pocăința este asuprirea tare a pântecelui și lovirea sufletului printr-o simțire adâncă”.

Ea este cea mai înaltă dintre virtuți, izvorul celorlalte virtuți pentru că, nemulțumindu-se cu ceea ce înfăptuiesc acestea, întreține tensiunea lor după mai bine.

Pocăința este suportul și însoțitoarea tuturor celorlalte virtuți creștine. Ea este mama, temelia sau rădăcina lor, dar și sora lor, care le ajută să se desăvârșească. Edificiul duhovnicesc uman se fundamentează, se înalță, pe punctele de rezistență ale pocăinței.

Pocăința, ca Taină a refacerii ființei umane și a dezlegării ei din servitutea păcatelor și din neputințele produse de ele, reprezintă „o trebuință firească a sufletului omenesc, căreia creștinismul i-a dat o semnificație și un conținut nou prin faptul că o consideră ca un mijloc prin care credincioșii sunt scoși din închistarea egoistă în care îi aruncă păcatul, pentru a fi readuși la comuniunea cu Dumnezeu și aproapele”.

Părinții duhovnicești ai Filocaliei dezvoltă cea mai înaltă învățătură despre „harul pocăinței”, ca fundament al vieții și desăvârșirii creștine.

O primă remarcă este aceea pe care o fac acești Sfinți Părinți, vorbind despre două forme de pocăință de care ne-am ocupat și noi în acest capitol: Pocăința ca Sfântă Taină și pocăința permanentă sau neîncetată asupra căreia insistă în mod deosebit Evagrie Monahul, Sfântul Marcu Ascetul, Sfântul Ioan Scărarul și Sfântul Isaac Sirul și alți Sfinți Părinți, învățături de care ne vom ocupa mai detailat într-un alt capitol al lucrării noastre.

CAPITOLUL II. POCĂINȚA DUPĂ SFÂNTA SCRIPTURĂ

II.1. Pocăința după Vechiul Testament

Între remediile indicate de Vechiul Testament ca posibilitate de împăcare cu Dumnezeu este arătată în primul rând pocăința.

Dacă omul păcătos voiește să se împace cu Dumnezeu, atunci el trebuie să se întoarcă din calea păcatelor la calea lui Dumnezeu. Această necesitate a pocăinței și întoarcerii este exprimată foarte adesea prin cuvintele: „Întoarceți-vă către Mine, și Mă voi întoarce și Eu către voi” sau „Și acum, zice Domnul, întoarceți-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns și cu tânguire”.

II.1.1. Necesitatea pocăinței în Vechiul Testament

În Vechiul Testament conștiința păcătoșeniei este exprimată limpede, sunt multe cazuri de persoane care în urma păcatului lor se căiesc sincer . Începând cu Adam, care simțindu-se dezbrăcat de frumusețea cea dintâi îi răspunde lui Dumnezeu „Am auzit glasul Tău în Rai și m-am temut, căci sunt gol și m-am ascuns”, și până la Sfântul Ioan Proorocul, care-și rezuma predica pregătitoare pentru venirea lui Mesia: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor”, toată Scriptura Vechiului Testament este străbătută, ca de un fir roșu, de duhul pocăinței. Păcatul în chip firesc îmboldește, împinge pe om spre anumite acțiuni ispășitoare.

Practic aceste acțiuni au îmbrăcat forme felurite, cum au fost: ruperea hainelor, îmbrăcarea în sac, presărarea capului și culcarea în cenușă, smulgerea părului și a bărbii, postul, rugăciunea, plângerea, precum și anumite înfrânări și curățiri rituale.

Forma cea mai desăvârșită a practicilor penitențiale din Vechiul Testament este întoarcerea la Dumnezeu cu corolarul ei mărturisirea păcatelor. Convertirea este începutul pocăinței, ușa ei. Cine se întoarce la Dumnezeu împlinește cel dintâi act din drama Pocăinței.

Cei mai mari predicatori ai convertirii în Vechiul Testament au fost profeții. Predica lor are un caracter exhortativ, pedagogic, îndemnând poporul la pocăință. După cuprins, predica proorocilor este icoana temperamentului fiecăruia dintre ei. Astfel Moise privește pocăința mai mult din punct de vedere legal, David psihologic și ceilalți profeți moral. Moise dă dispoziții pentru mărturisirea și curățirea păcatelor, David arată starea sufletească ce decurge din păcat și din părăsirea lui, iar ceilalți prooroci arată urmările sociale si morale ale păcatului și ale convertirii.

Prin Moise, Dumnezeu le-a dat israeliților Legea, lege în care printre alte multe îndemnuri la pocăință, este și următorul: „Dacă un bărbat sau o femeie va face vreun păcat față de un om, și prin aceasta va păcătui împotriva Domnului și va fi vinovat sufletul aceluia să-și mărturisească păcatul ce a făcut și să întoarcă deplin aceea prin ce a păcătuit și să mai adauge la aceea a cincea partea și să dea aceluia față de care a păcătuit”. Ni se prezintă în acest text atât mărturisirea, cât și canonul de pocăință.

Cuvântul pocăință este redat de limba ebraică biblică prin șuv. El exprimă întoarcerea omului din calea păcatului la calea ce duce spre Dumnezeu.

Expresiile privitoare la iertarea de păcate folosite de prooroci sunt numeroase: nașa avan „El a ridicat păcatele”, salah „el a iertat”, chissah „a acoperit = a iertat”, chiper „a șters = iertat”, malah „el a spălat = l-a iertat”, chibes „el a spălat = iertat”, mus „el a ridicat, scos = iertat”, avar lifesa „el i-a trecut păcatele = l-a iertat”, io hasiv „el nu i-a socotit = a iertat”.

Ideea ce se leagă de aceste expresii este că dacă omul vrea să fie iertat atunci să se roage lui Dumnezeu ca să-i dea iertare de păcatele pe care omul și le recunoaște: „Doamne Dumnezeule, fie-Ți milă”; „De am aflat bunăvoință în ochii Tăi, Stăpâne, să meargă Stăpânul în mijlocul nostru, căci poporul acesta e îndărătnic; dar, iartă nelegiuirile noastre și păcatele și ne fă moștenirea Ta!”; „Recunoaște-ți însă vinovăția ta, căci te-ai abătut de la Domnul Dumnezeul tău și te-ai desfrânat cu dumnezei străini sub tot arborele umbros și glasul Meu nu l-ai ascultat, zice Domnul”; „Ți-am mărturisit păcatul și Tu mi-ai iertat vina”.

Dacă omul regretă nedreptățile sale, Dumnezeu acordă iertarea Lui, care se întemeiază numai pe îndurarea Sa. Ceea ce cere Dumnezeu de la om este să se căiască din inimă și să făgăduiască îndreptarea pentru viitor, mergând numai pe calea Domnului: „După ce m-am întors, m-am căit, și când am luat cunoștință, m-am bătut în piept; am fost rușinat și tulburat am fost, pentru că am purtat ocara tinereții mele”.

De altfel, în gura proorocilor rugăciunea îndreptată către Dumnezeu de către penitenți este un fel de mărturisire a păcatelor, ca un fel de moliftă citită la spovedanie.

Dacă rugăciunea de pocăință nu este sinceră, nu este din inimă, atunci ea nu este ascultată de Dumnezeu: „Când ridicați mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea, și când înmulțiți rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălați-vă, curățiți-vă!”; „Iuda necredincioasa soră a fiicei lui Israel, nu s-a întors la Mine din toată inima sa, ci numai din prefăcătorie, zice Domnul”.

În gura proorocilor, pocăința trebuia să fie nu numai formală, adică aducerea unor jertfe, ci trebuia „să fie din toată inima, adică să pornească din interiorul omului, din hotărârea sa. Pocăința formală, după prooroci, nu aduce iertarea păcatelor. Bineînțeles că nici pocăința nu este un privilegiu sau un merit mare cu care omul să se poată mândri în fața lui Dumnezeu sau prin care omul ar putea să-L silească pe Dumnezeu să-i ierte păcatele. Refacerea legăturii cu Dumnezeu, ce fusese distrusă prin păcat, nu se află în puterea omului niciodată, ci este o prerogativă, un drept exclusiv al lui Dumnezeu”. Dar, cu toate acestea, este sigur că nu există mântuire acolo unde nu este pocăință. De aceea, încă din timpurile vechi se accentuează necesitatea întoarcerii către Iahve: „V-am lipsit de ploaie (…) s-au pornit două-trei cetăți către o altă cetate ca să bea apă, dar nu s-au săturat! Și voi tot nu v-ați întors la Mine, zice Domnul.”

Cel care stăruie cel mai mult asupra pocăinței și întoarcerii la Dumnezeu a omului, a fost profetul Ieremia, care vede milostivirea lui Dumnezeu asupra omului și poporului numai printr-o convertire de la păcat la calea Domnului. De altfel, el este dat ca autorul din Vechiul Testament cu care începe individualismul. Până la el individul nu conta. Poporul era cel cu care lucra Dumnezeu direct: „De vrei să te întorci, Israele, zice Domnul, întoarce-te la Mine și, de vei depărta urâciunile de la fața Mea, nu vei mai rătăci”; „Îndreptați-vă căile și faptele voastre și vă voi lăsa să trăiți în locul acesta”; „Că poate va auzi casa lui Iuda tot răul ce Mi-am pus în gând să i-l fac, ca să se întoarcă fiecare de la calea sa cea rea, pentru care Eu să le iert nedreptățile lor și păcatele lor”.

Ieremia creează și expresii noi pentru noțiunea de „convertire”. Așa de pildă, „a se tăia împrejur la inimă” sau „a desțeleni un ogor nou”: „Tăiați-vă împrejur pentru Domnul și lepădați învârtoșarea inimii voastre, ca nu cumva să izbucnească mânia Mea ca foc și să ardă nestinsă, din pricina răutății faptelor voastre”.

Cel al cărui cuvânt a rămas peste veacuri ca un dicton, prin care se arată că Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci convertire lui, revenirea lui la calea Domnului, a fost profetul Iezechiel: „Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu – și nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale și să fie viu?”; „este adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa și să fie viu”.

O viguroasă chemare la pocăință găsim și în Isaia, căci numai prin ea se poate evita pedeapsa divină: „Cel rău să lase calea lui și omul cel nelegiuit vicleniile lui și să se întoarcă spre Domnul, căci El se va milostivi de dânsul, și către Dumnezeul nostru cel mult iertător”.

Numai printr-o reîntoarcere la Dumnezeu, atunci și Iahve se va întoarce iarăși cu fața spre cel păcătos:

„Și zice Domnul Savaot: Întoarceți-vă către Mine, zice Domnul Savaot, și atunci Mă voi întoarce și Eu către voi, zice Domnul Savaot”;

„Să se întoarcă fiecare de la calea sa cea rea și de la faptelor sale cele urâte, și veți trăi în țara pe care Domnul a dat-o vouă și părinților voștri din veac în veac”;

„Și cum zice Domnul, întoarceți-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plânset și cu tânguire. Sfâșiați inimile și nu hainele voastre, și întoarceți-vă către Domnul Dumnezeul vostru, căci El este milostiv și îndurat, încet la mânie și mult milostiv și-I pare rău de răul pe care l-a trimis asupra voastră”.

Nu se poate nega faptul că aceste concepții au dat prilej celor de mai târziu, ca de-a-dreptul, să socotească viața cinstită, curată și ordonată, ca un mijloc de împăcare cu Dumnezeu și deci de scăpare de moarte, adică de pedepse și suferințe.

„Nu știți voi postul care Îmi place Mie? – zice Domnul; rupeți lanțurile nedreptății, dezlegați legăturile jugului, dați drumul celor asupriți și sfărâmați jugul lor. Împarte pâinea cu cel flămând, adăpostește în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l și nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile (…) iar în urma ta slava lui Dumnezeu”.

Chiar în psalmi se află afirmarea că prin curăția și neprihănirea vieții se poate căpăta mila și îndurarea lui Dumnezeu: „Domnul mi-a făcut după neprihănirea mea, mi-a răsplătit după curăția mâinilor mele, căci am păzit căile Domnului și n-am păcătuit împotriva Dumnezeului meu. Toate poruncile Lui au fost înaintea mea și nu m-am depărtat de la legile Lui. Am fost fără de vină față de El și m-am păzit de nelegiuire. De aceea, Domnul mi-a răsplătit după neprihănirea mea”.

Prin această accentuare a vieții proprii, care este identificată cu milostenia, uneori (Prov. 10, 2) s-a ajuns foarte repede la credința unei mântuiri prin fapte bune, lucru care s-a putut vedea mai târziu și la farisei.

Credem că nu este corect și spunem că profeții nu apreciau curățenia, viața îmbunătățită, ca un mijloc de îmbunare a Domnului și că ei susțineau că numai Dumnezeu, fără nici o contribuție a omului, dăruiește un duh nou și o inimă nouă, de care depinde iertarea păcatelor.

Dar cel mai bogat material cu privire la pocăință îl găsim în Psaltirea proorocului David. Cuprinsul lor este variat. Șapte dintre ei sunt cunoscuți sub numele de psalmi de pocăință (45, 46, 50, 70, 72, 142). Pocăința este un fapt universal înainte de venirea lui Hristos.

Mărturisirea păcatelor după cum am amintit, este urmarea convertirii, întâlnim în Vechiul Testament o mărturisire publică și una particulară.

Mărturisirea publică și comună a păcatelor o făcea arhiereul la ziua expierii. Mărturisirea personală a păcatelor o făcea fiecare păcătos pentru sine, așa cum au făcut-o David și Mânase. Dar nu numai persoanele particulare fac penitență. Când practica păcatului devine comună și publică, se cheamă la pocăință cetăți întregi, cum a fost cetatea Ninive, sau popoare cum au fost israeliții. Când îndemnul la pocăință nu era ascultat, urmau sancțiuni după gradul de vinovăție a inculpaților, cum au fost: distrugerea Sodomei și Gomorei, robia babilonică, moartea fiului nelegiuit al lui David și altele.

Prin urmare, pocăința este un fapt universal înainte de Hristos, confirmat nu numai de Vechiul Testament, ci și de religiile antichității precreștine. Universalitatea ei decurge din universalitatea urmărilor păcatului strămoșesc. Păcatul, oriunde și oricând se săvârșește, cheamă spovedirea și ispășirea lui.

Evident, nu poate fi aici vorba de pocăință ca Taină, deoarece lipsea elementul primordial și esențial în eficacitatea oricărei lucrări sfințitoare: harul. Sentimentul și virtutea Pocăinței au existat, dar a lipsit harul. Pocăința în Vechiul Testament și în religiile antichității era un rit practic și un simbol religios care vestea, ca și razele de lumină în zorii zilei, apariția soarelui. Așa încât și în privința pocăinței se confirmă cuvintele celebre ale Sfântului Apostol Pavel că Legea Vechiului Testament a fost un pedagog spre Hristos.

II.1.2. Modele de pocăință în Vechiul Testament

În perioada Vechiului Testament pocăința și mărturisirea păcatelor sunt foarte bine conturate și în același timp necesare pentru poporul ales pentru a putea restabili legătura cu Iahve, sunt multe exemplele de mărturisire în fața preotului și de pocăință. În cele ce urmează vom prezenta câteva exemple de pocăință și de mărturisire a păcatelor, pentru a pune în evidență vechimea și necesitatea lor.

Din clipa săvârșirii celui dintâi păcat, Dumnezeu pretinde lui Adam să-și spovedească păcatul. Părintele Dumitru Stăniloae spune că „Dumnezeu provoacă pe Adam și Eva la o mărturisire personală și explicită. El nu vrea numai o mărturisire comună și generală, ci o mărturisire personală, o descriere din partea fiecăruia a modului său personal de păcătuire, a cauzei care 1-a îndemnat pe fiecare la păcat”. Dumnezeu îl cheamă pe Adam să-și mărturisească păcatul și să facă pocăință: „Adame unde ești?”. Adam încearcă să se sustragă de la vinovăția păcatului aruncând vina pe Eva care i-a fost dată ca să fie cu el. Și când Dumnezeu îl întreabă: „Nu cumva ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit să nu mănânci?" – el răspunde recunoscându-și greșeala: „am mâncat”.

Această spovedanie a fost „dumnezeiască și sfântă și nu se poate asemăna cu nici un fel de spovedanie de aici de pe pământ”. Avem toate elementele unei spovedanii: recunoașterea păcatului, mărturisirea și părerea de rău. Elementul din urmă al părerii de rău ne apare limpede din frica lui Adam când a auzit glasul lui Dumnezeu, care umbla prin rai, în răcoarea serii, și s-a ascuns de la fața Domnului printre pomii raiului „Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam și femeia lui de la fața Domnului Dumnezeu printre pomii raiului”, își dă seama că este gol, adică înțelege că a păcătuit, dar cu toate că recunoaște că a mâncat din pom, Adam caută o scuză dând vina pe femeie spunând: „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom…”, anulând mărturisirea personală, adică recunoașterea vinovăției personale și plasând vina Evei.

Spuneam mai sus că Dumnezeu cheamă pe strămoșii noștri la o spovedanie personală, explicită și o întreabă pe Eva „Pentru ce ai făcut aceasta?”, cu toate că Dumnezeu știa ce 1-a îndemnat pe fiecare să păcătuiască, El vrea s-o spună aceasta omul cu gura lui, pentru ca să „mediteze asupra motivelor condamnabile ale greșelii sale și asupra slăbiciunilor speciale ale persoanei sale, ca altădată să nu se mai lase condus de acele motive și să fie cu o grijă mai deosebită la părțile mai slabe ale firii sale. Omul, vorbind, se analizează în ceea ce are comun cu toți oamenii, dar și în ceea ce are specific ca individ; sau ca să vorbească despre sine, trebuie să se analizeze și să tragă anumite concluzii, pe când printr-un da simplu trece ușor peste motivele, natura, urmările păcatelor sale, ține acoperită rana complexă a ființei sale”.

Dumnezeu întreabă pe Adam deosebit și pe Eva deosebit. Căci descrierea păcatului spune Părintele Dumitru Stăniloae „silește pe om la o scrutare a vinei sale, la o cunoaștere de sine. Mărturisirea personală e un mijloc de adâncire a conștiinței personale, răspunderii personale, un mijloc de creștere spirituală; prin ea omul e oprit de a se ocoli pe sine, de a se ascunde din fața sa și din fața unui judecător, de a se da după alții”, cum ne spun Sfinții Părinți, cum ar fi Sfântul Ioan Gură de Aur, din nefericire atât Adam cât și Eva au refuzat invitația la o mărturisire personală.

Dacă ar fi fost întrebați în grup, poate s-ar fi dat unul după altul, răspunzând printr-un da comun. Fiind întrebați însă separat, fiecare a atribuind vina pe altul. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că blestemul lui Dumnezeu a căzut asupra vieții lor nu pentru că au păcătuit, ci pentru că n-au mărturisit.

Totuși, întrucât chiar fără să vrea să-și mărturisească păcatul „fiecare trădează o altă cauză a păcatului său, pedeapsa ce o dă Dumnezeu fiecăruia e motivată nu numai de păcatul în general, ci de cauza specială a păcatului fiecăruia, cu care stă într-o anumită corespondență, urmărind ținerea în frâu a slăbiciunii speciale a fiecăruia, manifestată în cauza care 1-a făcut pe fiecare să păcătuiască. Căci fiecare păcătuiește folosind rău din totalitatea relațiilor în care stă sau ajunge cu semenii, cu natura, cu duhurile rele, pe unele, fiind mai vulnerabil la influența rea a acelora. Iar pedeapsa urmărește restabilirea omului în poziția justă față de acei factori, adică are o funcție de restaurare a firii omului și a echilibrului dintre om și factorii realității, nu de simplă răzbunare a lui Dumnezeu. Astfel, femeia va avea o dușmănie față de șarpe, pentru că la ispita șarpelui a fost mai sensibilă. Legătura între pedeapsa lui Adam și între cauza pentru care a păcătuit el, ne este mai puțin evidentă, dar cu siguranță că există și aici una”.

Canonul pe care Dumnezeu îl dă lui Adam a fost foarte greu, proporțional cu gravitatea păcatului săvârșit. Adam și Eva au fost izgoniți din raiul pământesc și heruvimi și sabie de flacără vâlvâitoare trebuiau să păzească drumul către pomul vieții. Spini și pălămidă va rodi pământul pe care îl va munci și întru sudoarea feții își va câștiga hrana de fiecare zi. Omul apare vinovat „nu atât negativ, prin neascultare, cât pozitiv, adică nu s-a îmbogățit prin apropierea de Dumnezeu”.

A doua spovedanie pe care o cere Dumnezeu după cel de al doilea păcat săvârșit pe pământ, este păcatul lui Cain nume care semnifică „cel rău” (diabolon = cel care separă) întrucât intenția sa este alta decât fapta, ne este consemnată în capitolul 4 din Cartea Facerii. Imediat după ce Cain a săvârșit păcatul, omorând pe fratele său, Dumnezeu vrea spovedania păcătosului. De aceea îl și întreabă pe Cain: „Unde este Abel, fratele tău?”. Prin aceste cuvinte Dumnezeu voia ca să-1 determine pe Cain la mărturisirea și recunoașterea păcatului, la părere de rău, la pocăință. Dar Cain îi răspunde: „Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?”. Prin aceste cuvinte el refuză recunoașterea păcatului, refuză totodată și mărturisirea. Ca urmare a nepocăinței lui, Dumnezeu rostește asupra lui cuvinte aspre de blestem ca să fie „zbuciumat și fugar pe pământ”. Cain fugea atunci de la fața lui Dumnezeu dându-și seama că pedeapsa pe care i-a dat-o Dumnezeu e mai mare decât ar putea-o purta, temându-se că oricine îl va întâlni îl va ucide.

Cain refuzând să-și recunoască această răspundere „Sfinții Părinți spun iarăși că nu pentru păcat a fost el blestemat de Dumnezeu, ci pentru ocolirea mărturisirii”.

Un alt model de pocăință, din Vechiul Testament îl putem observa din istoria lui Moise și a Faraonului de sub care a fost eliberat Israil. Aici putem observa că de câte ori Faraonul își recunoștea păcatul și se pocăia, Dumnezeu oprea plăgile trimise asupra Egiptului: „Atunci trimițând, Faraon a chemat pe Moise și pe Aaron și a zis către ei: Acum văd că am păcătuit! Domnul este drept, iar eu și poporul meu suntem vinovați” sau la capitolul 10 „Iertați-mi acum încă o dată greșeala mea și vă rugați Domnului Dumnezeului vostru să abată în orice chip de la mine prăpădul acesta”.

Apoi, când Aaron s-a făcut vinovat de greșeala poporului de a îi făcut un vițel de aur, el își mărturisește păcatul la invitația lui Moise: „După aceea a zis către Aaron: «Ce ți-a făcut poporul acesta, de l-ai vârât într-un păcat așa de mare? Iar Aaron a răspuns lui Moise: Să nu se aprindă mânia domnului meu! Tu știi pe poporul acesta că e răzvrătitor. Căci ei mi-au zis: Fă-ne dumnezei, care să meargă înaintea noastră, căci cu omul acesta, cu Moise, care ne-a scos din țara Egiptului, nu știm ce s-a întâmplat. Atunci eu le-am zis: Cine are aur să-l scoată. Și ei l-au scos și mi l-au dat mie și eu l-am aruncat în foc și a ieșit acest vițel»”. 

Mai departe, Dumnezeu dă prin Moise o poruncă pentru mărturisirea personală a păcatelor, după ce înșiră o serie întreagă de păcate, Dumnezeu zice: „Deci, dacă el a căzut în păcat prin vreunul din aceste chipuri, atunci să mărturisească păcatul săvârșit”. Pentru fiecare păcat săvârșit se aducea și o jertfă personală: nu se aducea de mai mulți o jertfă pentru păcatele lor. Numai pentru un păcat comun al poporului, se aducea o jertfă comună: „Când se va afla păcatul, pe care l-au săvârșit ei, să se aducă din partea întregii obști un vițel fără meteahnă, jertfă pentru păcat, să-l înfățișeze înaintea cortului adunării”.

Se făcea deci o deosebire clară între păcatul obștesc, pentru care se aducea o jertfă de obște, și între păcatul personal, pentru care se aducea o jertfă personală și se făcea deci și o mărturisire personală.

Mărturisirea personală se făcea înaintea preotului, căci el avea misiunea să curățească pe cel ce a păcătuit: „ Si așa îl va curăți preotul de păcatul lui și i se va ierta”.

De multe ori se vorbește în Vechiul Testament numai de jertfele aduse prin preot de credincioșii care au păcătuit, fără să se amintească direct și de mărturisire, ci lăsându-se aparența că jertfele înseși reprezintă o mărturisire. De fapt, jertfele erau o recunoaștere vizibilă a omului în fața preotului că a păcătuit și că nu mai vrea să trăiască sieși, ci lui Dumnezeu. „Dar se pare că (în toate cazurile) era cerută și mărturisirea explicită, dacă se ține seama de termenii evreiești din mai multe texte ale Legii”. Adică mărturisirea prin faptă era exprimată și prin cuvântul explicit.

Jertfele aduse în Vechiul Testament menționează Părintele Dumitru Stăniloae „indicau dăruirea de sine a celui ce a păcătuit lui Dumnezeu, dăruire prin care se contrabalansa preocuparea egoistă de sine a păcătosului. Dar ele prefigurau și jertfa deplin eficientă a lui Hristos, care apoi ne dă și nouă puterea să ne jertfim ființa noastră în acte spirituale, prin care ne ridicăm din starea de păcat”.

Exista în Vechiul Testamentul și o mărturisire colectivă, adică o mărturisire a poporului întreg sau a unei cetăți, nu a unei grupe întâmplătoare de oameni, prin care se recunoșteau păcatele comune ale poporului, ca de pildă idolatria, răcirea credinței, etc., nu păcatele săvârșite de diferite persoane din obște. În acele mărturisiri grăia poporul ca o unitate, nu striga fiecare persoană din grupă în numele său, exemple avem în cartea Judecători „Atunci au stricat fiii lui Israel către Domnul: «Greșita-am înaintea Ta, pentru că am părăsit pe Dumnezeul nostru și am slujit baalilor»” sau în cartea I Regi „Însă când au strigat ei către Domnul și au zis: «Am păcătuit părăsind pe Domnul și apucându-ne să slujim baalilor și astartelor; acum însă izbăvește-ne din mânia vrăjmașilor, și-Ți vom sluji Ție»”.

O astfel de mărturisire nu e nici colectivă, pentru că nu denunță un păcat colectiv, nici personală, pentru că nimeni nu-și arată prin ea păcatul lui special.

Mărturisirea aceea își arăta caracterul de colectivă adeseori prin faptul că o făcea o singură persoană ca reprezentant al întregului popor. Așa mărturiseau proorocii păcatele poporului, cum putem vedea la proorocul Ieremia: „Deși fărădelegile noastre mărturisesc împotriva noastră, dar Tu, Doamne, fă milă cu noi pentru numele Tău! Mare este abaterea noastră și am păcătuit înaintea Ta.”; „Mărturisim, Doamne, necredința noastră și fărădelegile părinților noștri, că am păcătuit înaintea Ta. Nu ne lepăda pe noi pentru numele Tău! Nu necinsti tronul slavei Tale! Adu-ți aminte și nu strica legământul Tău cu noi!”, iar în mod regulat arhiereul în ziua împăcării. El mărturisea cu mâinile întinse asupra unui țap toate fărădelegile poporului și apoi dădea drumul țapului în pustie, ca să ducă toate păcatele în loc singuratic: „Își va pune Aaron mâinile sale pe capul țapului celui viu și va mărturisi asupra lui toate nelegiuirile fiilor lui Israel, toate nedreptățile lor și toate păcatele lor; și, punându-le pe acestea pe capul țapului, îl va trimite cu un om anumit în pustie. Și va duce țapul cu sine toate nelegiuirile lor în pământ neumblat și omul va da drumul țapului în pustie”.

O mărturisire personală a făcut în fața lui Iosua, Acan, specificând lucrurile pe care și le-a însușit din prada de război și unde le-a ascuns: „Și spunând Acan lui Iosua, a zis: Adevărat, am păcătuit înaintea Domnului Dumnezeu lui Israel”.

Dumnezeu vrea ca omul să facă să răsune de pe buzele proprii păcatul lui, ca în lumina greu de suportat a judecății altuia să simtă toată urâciunea lui, să-l vadă dezbrăcat de toată falsa podoabă. Numai spunând el însuși, la lumina produsă de prezența altuia, pe nume păcatului săvârșit, omul trăiește un moment cu totul contrar celui în care a săvârșit păcatul, e cutremurat de o scârbă și de o rușine față de el. Numai așa se înfățișează într-o stare de totală umilință.

Sunt celebre apoi mărturisirile regelui David, apoi mărturisirea pentru păcatul uciderii lui Urie, după ce i-a luat soția, a făcut-o David nu numai în fața proorocului Natan, ci în fața tuturor neamurilor. În ciuda dublului său păcat de adulter și crimă, David a fost iertat de Dumnezeu, fiindcă n-a întârziat să se căiască îndoit. Compunând psalmii de pocăință și mai cu seamă Psalmul 50, el s-a făcut învățătorul pocăinței, care îndeamnă pe fiecare să-și mărturisească păcatele și să nu deznădăjduiască de bunăvoința lui Dumnezeu.

În alt psalm spune David: „Că fărădelegea mea eu o voi vesti, și mă voi griji pentru păcatul meu”. Iar prin proorocul Isaia, Dumnezeu îndeamnă pe om: „Spune tu fărădelegile tale întâi, ca să te îndreptezi”.

Sfinții Părinți, interpretând cuvântul acesta, au subliniat necesitatea ca omul să nu aștepte să fie acuzat în fața lui Dumnezeu de pârâșul nostru cel neobosit, căci aceasta îi va aduce osânda veșnică, ci s-o ia înaintea acestuia, acuzându-se el pe sine însuși, acuzându-și prin aceasta el însuși păcatul său și prin aceasta despărțindu-se de el.

În Proverbele lui Solomon se declară că „cel ce-și tăinuiește păcatele nu propășește, iar cel ce le mărturisește și se lasă de ele, capătă îndurare”.

Unul alt model importante de pocăință, de căință din Vechiul Testament este al lui Manse, regele lui Iuda, care păcătuind mai mult decât oricare altul „Pentru că Manase, regele Iudei, a făcut astfel de urâciuni, mai rele decât tot ce au făcut Amoreii care au fost înainte de el, și a vârât pe Iuda în păcat cu idolii lui”, a fost restabilit în împărăția sa după ce și-a mărturisit păcatele și s-a smerit înaintea lui Dumnezeu: „Și în strâmtorarea sa, el a căutat fața Domnului Dumnezeului său și s-a smerit foarte înaintea Dumnezeului părinților săi. Iar dacă s-a rugat, Dumnezeu l-a auzit și i-a ascultat rugăciunea și l-a adus înapoi la Ierusalim, în regatul său. Și a cunoscut Manase că Domnul este Dumnezeul cel adevărat.”

„Învinuirile lui Manase ți-ai îngrămădit cu voința, suflete, nu dând ca niște lucruri de scârbă patimile și înmulțind cele vrednice de ocară; dar râvnind acum cu căldură pocăința lui, câștigă-ți străpungere.”

Ninivitenii reprezintă un alt model de pocăință vechi testamentar, care au adăugat metanoiei postul și doliul: „Atunci Ninivitenii au crezut în Dumnezeu, au ținut post și s-au îmbrăcat cu sac, de la cei mai mari și până la cei mai mici. Și a ajuns vestea până la regele Ninivei. Acesta s-a sculat de pe tronul său, și-a lepădat veșmântul lui cel scump, s-a acoperit cu sac și s-a culcat în cenușă. Apoi, din porunca regelui și a dregătorilor săi, s-au strigat și s-au zis acestea: Oamenii și animalele, vitele mari și mici să nu mănânce nimic, să nu pască și nici să bea apă; apoi oamenii să se îmbrace cu sac și către Dumnezeu să strige din toată puterea și fiecare să se întoarcă de pe calea lui cea rea și de la nedreptatea pe care o săvârșesc mâinile lui; Poate că Dumnezeu se va întoarce și Se va milostivi și va ține în loc iuțimea mâniei Lui ca să nu pierim!”.

În concluzie la cele prezentate în acest capitol, trebuie să subliniem faptul că pocăința din Vechiul Testament era doar „un simbol, un ritual practic, un mijloc pedagogic care vestea, precum zorile, apariția soarelui, renașterea lăuntrică pe care păcătoșii o vor realiza în Hristos și în Biserică prin Taina Spovedaniei”.

II.2. Pocăința în Noul Testament

Începând cu perioada Noului Testament când se pun bazele creștinismului ritualul mărturisirii păcatelor și pocăința Vechiului Testament, care aveau până la venirea Mântuitorului Hristos un caracter simbolic, exterior și formal cum am mai spus, acum devine un act interior și sfânt, devine una din Tainele Bisericii lui Hristos.

Noul Testament este „cartea întoarcerii la Dumnezeu, în raiul fericirii pierdute”, de către primul om Adam. Nu este scriere sau capitol din cuprinsul Noului Testament care să nu urmărească acest scop mântuitor, care este pocăința, întoarcerea și împăcarea omului cu Dumnezeu.

Pocăința în Noul Testament începe cu predica Sfântului Ioan Botezătorul, apoi se instituie ca Taină Sfântă de Mântuitorul Iisus Hristos și se pune în lucrare de către Sfinții Apostoli, toate aceste etape le vom prezenta în amănunt în subcapitolele următoare.

II.2.1. Îndemnul la pocăință al Sfântului Ioan Botezătorul

Sfântul Ioan Botezătorul, ultimul profet al Vechiului Testament, este cea mai desăvârșită încheiere a perioadei Legii vechi și, totodată, cea mai desăvârșită prefață a Evangheliei. Modul de apropiere a lui Dumnezeu de lume este de o mare discreție și se face prin mijlocirea unui om, prin Sfântul Ioan. Este vrednic de urmărit, cu ajutorul Scripturii, modul întâlnirii Fiului lui Dumnezeu cu lumea, mod pregătit îndelung și realizat fără zgomot.

Cel trimis de Dumnezeu după cum menționează și Sfânta Evanghelie după Ioan „Și eu nu-L cunoșteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se și rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt”, a uimit pe drept cuvânt toată Iudeea prin sfințenia vieții și prin înaltele trepte ale nevoinței, lucrarea sa fiind prevestită prin glasul proorocilor Isaia, cu 700 de ani înainte: „Un glas striga: În pustiu gătiți calea Domnului, drepte faceți în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru. Toată valea să se umple și tot muntele și dealul să se plece; și să fie cele strâmbe drepte și cele colțuroase căi netede. Și se va arăta slava Domnului și tot trupul o va vedea, căci gura Domnului a grăit”; iar Maleahi, cu 400 de ani inainte: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu și va găti calea înaintea feței Mele și va veni îndată în templul Său Domnul pe care îl căutați și îngerul legământului pe care voi îl doriți. Iată vine! Zice Domnul Savaot”; David: „Făclie gătit-am înaintea Unsului Meu”.

Sfântul Ioan avea o așa viață aleasă, prisosind în virtute, ajungându-se ca unii conducători ai instituțiilor religioase iudaice să trimită la Sfântul Ioan pentru a se interesa dacă este el Hristosul, ca unul care imita pe Hristos Însuși.

În Sfânta Evanghelie de la Ioan, în capitolul trei, Sfântul Ioan Botezătorul face o mărturie despre Hristos-Mirele, în care afirmă că e greșit a-L socoti pe Iisus ucenic al său. Raportul dintre ei Sfântul Ioan l-a stabilit de la început. „Voi înșivă îmi sunteți martori că am zis: nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui”. „În raport cu Iisus-Mesia, Sfântul Ioan Botezătorul este pur și simplu Înaintemergătorul. Ori trimis fiind de Dumnezeu în această calitate, Ioan nu putea decât să se bucure că lucrarea lui pregătitoare își află împlinirea”. Și pentru a sublinia mai bine relația sa cu Iisus, Sfântul Ioan Botezătorul dă un exemplu luat din mediul iudaic, arătând că în obiceiul nunții iudaice, dacă personajul principal al nunții este mirele, „cel ce are mireasă”, prietenul mirelui este cel care o conduce pe mireasă la casa mirelui și care astfel, mai mult ca oricine altul se bucură ascultând glasul plin de veselie al mirelui la vederea miresei sale. Această negrăită bucurie o trăiește Sfântul Ioan Botezătorul văzând manifestarea eclatantă a lui Iisus.

Sfântul Nicodim Aghioritul schițează un portret al Sfântului Ioan Botezătorul, zicând: „Era de o înfățișare trupească sălbatic și înfricoșător și fără asemănare cu ceilalți oameni din pricina petrecerii îndelungate în pustie. Avea părul capului des și încâlcit, fața-i era arsă de soare, subțire la trup, iar brațele și coastele îi erau atât de slabe încât semăna cu un păianjen și picioarele lui semănau cu ale lăcustelor. Vorba îi era deodată și dulce și aspră; aspră pentru cele de rușine, dulce în predica spre pocăință (…). Și într-un cuvânt, precum îi era hrana miere sălbatică, așa îi era și învățătura, amestecată cu dulceață și asprime”. Sfântul Teofilact al Bulgariei spune despre Sfântul Ioan că „și cu portul lui îndemna spre pocăință, că purta haină de plângere”. Privind la icoana Sfântului Ioan Botezătorul, se cade să luăm aminte la ceea ce spune Cuviosul Isihie Sinaitul „smerenia și reaua pătimire slobozesc pe om de tot păcatul. Cea dintâi taie patimile sufletului, cea de a doua pe ale trupului”.

Sfântul Ioan Botezătorul are ca subiect central în predica sa chemarea la pocăință și vestirea împărăției cerurilor: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor”. Acest strigăt, chemare a Sfântului Ioan, avea o misiune pregătitoare. Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei comentând acest verset (v. 2) spune „pentru că iudeii erau trufași, îi silește pe ei la pocăință”. Era glasul pustiei ce dorea să se facă livadă roditoare. Era un gest de oprire plin de înțeles, pe care proorocul Ioan îl ridică în calea omenirii căzute în rătăcire, ca să-i îndrepteze pașii spre calea Domnului. El are viziunea unei omeniri regenerate prin convertire. În acest scop el predică „botezul pocăinței întru iertarea păcatelor”; „și a venit el în toată împrejurimea Iordanului, propovăduind botezul pocăinței spre iertarea păcatelor”; „Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinței întru iertarea păcatelor”. Nu este nimic sacramental în această rânduială, ci este o curățire a unui teren în vederea unui scop mântuitor, adică curățirea inimii în vederea iertării păcatelor.

Această lucrare a Sfântului Ioan urmărea renunțarea la formalismul religios și la exercițiul jertfelor iudaice făcute mai ales în avantajul celor ce le săvârșeau, chema pe cei credincioși la pocăință sinceră și la o schimbare interioară care prilejuia atât o stare duhovnicească de confort cât și o apropiere de Cel ce este.

Dorința iudeilor de a-și schimba viața a modificat deodată orientarea lor de la templul din Ierusalim către Iordan cât și credința mai apoi în Cel ce avea să dea un sens vieții. De la Iordan se auzea în toata Iudeea: „au început să vină către dânsul Ierusalimul și toată Iudeea și toată latura Iordanului și să se boteze în Iordan de la dânsul, mărturisindu-și păcatele lor”, glasul celui ce a pustnicit și cheamă la pocăință, făcând roditoare pustia sufletelor celor ce au fost binecuvântați prin părintele lor, Avraam. Cei ce veneau la Sfântul Ioan își mărturiseau păcatele, dar în această mărturisire nu era importantă enumerarea lor, ci mai ales schimbarea care se producea în sufletele lor, de aceea, predica sa comporta o convertire radicală în vederea nașterii ulterioare în lumea Duhului.

Cadrul lucrării Sfântului Ioan era Legea Vechiului Testament, el adresând chemarea la pocăință pentru cei care vin „să scape de mânia ce va să fie”, iar nu pentru calea desăvârșită în Hristos.

Pocăința la Sfântul Ioan însemna săvârșirea de fapte contrare păcatelor mărturisite, putând astfel ajunge moștenitori ai Împărăției cerurilor.

Numai observând necesitatea schimbării în viața lor, numai în stare de pocăință puteau recunoaște dumnezeirea și să primească mântuirea, căci altfel cum poți să cunoști pe cel ce are să se jertfească dacă nu-L poți recunoaște mai întâi.

Fiind o întoarcere din moartea sufletească și din calea pierzării, pocăința la care îndemna Sfântul Ioan era o minune mai mare decât învierile din morți; minunea pocăinței este redobândirea puterii „de a vedea cu ochii” și de „a auzi cu urechile”.

Lucrarea proorocului are totuși un rol covârșitor și anume acela de a găti cărările către Domnul, îndreptarea pe care o vestește el este o punere de acord a faptelor omenești cu legea lui Dumnezeu, de stabilire a unui raport de sinceritate între om și Dumnezeu. Urmarea acestui raport este o purtare morală sinceră încununată cu fapte bune, căci zice el: „Faceți, dar, roade vrednice de pocăință”. Cu alte cuvinte: faceți roade care să confirme sinceritatea pocăinței.

Sfântul Teofilact spune „Vezi ce zice? Că nu se cuvine numai a fugii de răutate, ci și a face roade de fapte bune. Că este scris: <<Ferește-te de rău și fă bine >>(Ps. 33, 13)”.

Eshatologia predicii sale este evidentă în special în pilda despre pomul neroditor: „Iată securea stă la rădăcina pomilor și tot pomul care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc”, securea înseamnă „judecata lui Hristos, iar pomi oricare dintre noi. Deci cel ce nu a crezut de aici, din viața aceasta, din înseși rădăcina lui se taie și în gheenă se aruncă”; apoi în pilda Celui ce curăță aria și grâul de pleavă: „El are lopata în mână și va curăța aria sa și va aduna grâul în jitniță, iar pleava o va arde cu foc nestins”. Sfântul Teofilact comentând acest verset spune „să nu socotiți că de veți fi botezați de Acela și după aceea veți greși, îndată vă va și ierta pe voi, căci are Domnul și lopată, adică cercetare și judecată. El va curăța Biserica, ca pe cea care are mulți botezați, precum în arie se curăță toată arătura. Dintre aceștia, unii sunt pleavă, adică ușor sunt purtați de duhurile răutății, alții grâu, care și pe alții folosesc și hrănesc prin învățătură și prin lucrare”.

Făcând o paralelă cu Evanghelia de la Matei, capitolul 25, observăm în cuvântarea proorocului o identitate a faptelor cerute de el spre a fi săvârșite și faptele mântuitoare care ne conduc spre câștigarea părții celei de-a dreapta Tatălui. Sfântul Ioan ne îndeamnă să facem fapte sau fructe ale pocăinței cum ar fi: nu vă mândriți cu situațiile sau privilegiile pe acre le aveți, nu luați de la nimeni mai mult decât este hotărât să luați, nu asupriți pe nimeni și mulțumiți-vă cu plata voastră, cel ce are două haine să dea una celui ce nu are și cel ce are de mâncare să facă de asemenea. Este aici prezentat un adevărat sistem de canoane de pocăință, primul ce-l întâlnim în cartea Noului Testament.

Privind post-evanghelic întreaga cuvântare și învățătură a Sfântului Ioan, putem afirma că el concentrează cele zece porunci în iubirea de Dumnezeu și de aproapele.

În activitatea proorocului Ioan mai întâlnim un fapt important și anume acela că cei ce se botezau de către el în Iordan își mărturiseau păcatele „Și erau botezați de către el în râul Iordan, mărturisindu-și păcatele”, această mărturisire este aceeași mărturisire generală a păcatelor pe care o întâlnim în Vechiul Testament. Sfântul Teofilact spune că „Botezul lui Ioan nu aducea iertarea păcatelor, ci numai pocăința o propovăduia Ioan și astfel îi aducea către iertarea păcatelor, adică la botezul lui Hristos povățuia. Însă numai botezul lui Hristos dăruia iertarea păcatelor”.

În predica Sfântului Ioan Botezătorul aflăm primul apel la pocăință din Noul Testament, întâlnim un act de mărturisire generală a păcatelor și porunca limpede de a pune viața în armonie cu voia lui Dumnezeu. Toată activitatea Sfântului Ioan Botezătorul are un caracter pregătitor în vederea marii Taine pe care Mântuitorul Hristos o va descoperi și o va rândui în Biserica Sa, „el constată fericit că misiunea lui s-a împlinit și că ea trebuie să lase locul celei a lui Iisus”. „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” – spune Sfântul Ioan Botezătorul „nu numai cu incomparabilă smerenie ci și cu deplină conștiință că și-a împlinit rolul pe care Dumnezeu i l-a încredințat, iar cu inima larg deschisă, prin credință, spre zorii vieții veșnice pe care o inaugurează Fiul venit în lume”.

II.2.2. Pocăința în Evanghelia Mântuitorului

Începând cu învățătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos despre pocăință intrăm în lumea cea nouă, adică ceea ce până acum era umbră și simbol, începând cu propovăduirea Mântuitorului devine realitate, lucrare de curățire efectivă de otrava păcatului. Ne aflăm sub imperiul harului și al adevărului: „Pentru că legea prin Moise s-a dat, iar harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos”.

Începutul Evangheliei coincide cu începutul predicii Mântuitorului despre pocăință: „S-a împlinit vremea și s-a apropiat împărăția lui Dumnezeu. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie”, „împărăție a Cerurilor este și Hristos, dar și viața cea cu fapte bune. Oare când petrece omul ca un Înger, nu este el ceresc? De aceea, Împărăția Cerurilor este întru fiecare dintre noi, de vom viețui îngerește” ne spune Sfântul Teofilact.

Aceasta este proclamația generală și solemnă prin care se inaugurează împărăția lui Dumnezeu în sensul ei creștin, acum s-a împlinit vremea făgăduinței și proorociilor biblice. Deci, pocăiți-vă și întoarceți-vă din căile fărădelegilor la Viul, Unul și Adevăratul Dumnezeu prin căință sinceră și credeți în Evanghelia dragostei lui Hristos.

În propovăduirea Mântuitorului, credința și pocăința se cheamă una pe alta, nu poate exista credința adevărata fără pocăință sinceră, și nici pocăință întreagă fără o credință vie, ambele se zidesc una pe cealaltă.

Mântuitorul Iisus Hristos este doctorul păcatelor „Nu cei sănătoși au nevoie de doctor ci cei bolnavi.”, El a venit în lume să caute pe cei pierduți și pe cei bolnavi pentru a-i tămădui prin leacul credinței, după cum El Însuși ne spune: „N-am venit să chem pe drepți, ci pe păcătoși la Pocăință.”, păcătoșii sunt cei care pătimesc și au nevoie de un medic sufletesc, iar acela este Iisus Mântuitorul, Cel care tămăduiește trupul de boală și vindecă sufletul de păcate, „spălându-l cu alifia harului pocăinței”. Aceasta este și scopul venirii Mântuitorului printre oameni, adică cel de a propovădui pocăința care este marea lege a iertării păcatelor. El ne îndeamnă chiar în rugăciunea „Tatăl nostru” la căință și rugăciune zilnică pentru iertarea păcatelor „Și ne iartă nouă greșalele noastre…”. Mântuitorul ne arată că pocăința este necesară tuturor păcătoșilor și de aceea trimite pe Apostolii săi să vestească oamenilor Evanghelia împărăției lui Dumnezeu, strigând păcătoșilor să se pocăiască „Și ieșind, ei propovăduiau să se pocăiască”, iar celor care nu-i primeau în casă și nu le ascultau Evanghelia pocăinței, li se anunțau pedepse groaznice: „Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieșind din casa sau din cetatea aceea, scuturați praful de pe picioarele voastre. Adevărat grăiesc vouă, mai ușor va fi pământului Sodomei și Gomorii în ziua judecății decât cetății aceleia”. Îi pune să scuture praful, „pentru a arăta că nimic n-au luat de acolo, din pricina nesupunerii celor ce nu i-au primit, sau ca o mărturie a îndelungatei lor călătorii, care cu nimic nu le-a folosit acelora. Deci, va fi mai ușor Sodomei decât celor nesupuși, căci devreme ce sodomiții au fost munciți aici, acolo mai puțin vor fi chinuiți”.

Tuturor păcătoșilor care nu se convertesc, se vestesc sancțiuni înfricoșătoare. Mântuitorul le spune galileenilor că de nu se vor pocăi toți vor pieri, ca și bărbații uciși de Pilat, apoi profețește judecată aspră și osândă grea iudeilor contemporani pentru că nu au crezut cuvântul și minunile Sale. Făcând comparația cu împărăteasa de la miazăzi care a venit de la marginile pământului ca să asculte înțelepciunea lui Solomon și cu ninivitenii care s-au pocăit în urma propovăduirii lui Iona, iar ei, iudeii, s-au împietrit în necredință și vicleșug față de El, arătând de ce „împărăteasa de la miazăzi (…) și bărbații din Ninive se vor scula la judecată cu neamul acesta și-l vor osândi…”, pe poporul iudeu.

Soartă jalnică se gătește și cetăților necredincioase cum ar fi Horazinul, Betsaida, Capernaumul și Ierusalimul al căror destin amar îl plânge Mântuitorul deoarece în aceste cetăți lipsea credința și pocăința și care vor pieri așa după cum au pierit toate cetățile și neamurile necredincioase ale lumii: „Vai ție, Horazine, vai ție, Betsaida, că dacă în Tir și în Sidon s-ar fi făcut minunile ce s-au făcut în voi, de mult, în sac și în cenușă, s-ar fi pocăit. Dar zic vouă: Tirului și Sidonului le va fi mai ușor în ziua judecății decât vouă. Și tu, Capernaume: n-ai fost înălțat până la cer? Până la iad te vei coborî. Căci de s-ar fi făcut în Sodoma minunile ce s-au făcut în tine, ar fi rămas până astăzi”.

Mântuitorul Iisus Hristos ne arată întâi de toate cum să se facă pocăința. El cercetează Biserica de când avea doisprezece ani, la Paști și la sărbători, trăiește în post și în rugăciune, ne învață cum să ne rugăm, îngenunchează și cade cu fața la pământ, cântă laude duhovnicești împreună cu Apostolii, toate aceste pilde – cu excepția Mântuitorului – ne descoperă stări sufletești și înfățișări proprii penitenților.

Tot Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă, atunci când ducem darul la altar să ne împăcăm mai întâi cu pârâșul, apoi să venim cu darul la altar, să iertăm greșiților și să ne rugăm Tatălui ca să ne ierte greșalele.

Pocăința în Evanghelia Mântuitorului se încoronează cu iertarea păcatelor, de aici încolo pășim în „sanctuarul tainei”, în specificul creștin al Sfintei Taine a Pocăinței. Căci realitatea psihologică de la care plecăm în pocăință este păcatul și efectul salvator la care tindem să ajungem este iertarea păcatului.

Mântuitorul Hristos ne spune El însuși că iartă păcatul „Să știți că Fiul Omului are pe pământ puterea ca să ierte păcatele”. Acest lucru este marea noutate, marea minune și revelație duhovnicească pe care o aduce și o săvârșește Mântuitorul prima oară în lume. Iertarea păcatelor este misiunea întrupării Lui, căci El va mântui poporul său de păcate „căci El va mântui poporul Său de păcatele lor”. El iartă pe femeia adulteră, pe cea păcătoasă, pe slăbănog. Era prieten cu vameșii și păcătoșii, cu scopul de a-i converti. El însuși își dă trupul și sângele spre iertarea păcatelor, iar celor ce nu-și asigură iertarea păcatelor și haină de nuntă pentru ospățul împărăției cerești, le pilduiește grea osândă. Scopul pocăinței este iertarea păcatelor, pocăința e mijlocul, iar iertarea este scopul. Prin pocăință se iartă toate păcatele, cu excepția păcatului înaintea Duhului Sfânt „Orice păcat și orice hulă se va ierta oamenilor, dar împotriva duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiul Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ca va să fie”, acesta fiind un păcat veșnic.

Mântuitorul transmite Apostolilor slujba și prerogativa iertării păcatelor și El face prima făgăduință a acestui act înfricoșător, dumnezeiesc Sfântului Apostol Petru, când îi adresează cuvintele: „Tu ești Petru și această piatră voi zidi Biserica mea și porțile iadului nu o vor birui. Și-ți voi da cheile împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ, va fi legat și în ceruri și orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat și în ceruri”.

În al doilea verset clasic, care vorbește despre puterea duhovnicească pe care Mântuitorul o dă Apostolilor și care completează cuvintele adresate lui Petru este următorul: „Adevărat grăiesc vouă: oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer”. Acest verset aduce în plus față de cel anterior lămurirea faptului că puterea legării și dezlegării nu este un privilegiu al unui singur Apostol (Petru), ci al tuturor Apostolilor. Făgăduința făcută lui Petru la singular se face acum la plural, adresându-se către întreg soborul Apostolilor. Apostolii toți au primit în mod egal privilegii și puteri duhovnicești de la Hristos care sunt descoperite în cuvintele cutremurătoare ale Mântuitorului, adresate Apostolilor după Înviere: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Acesta zicând a suflat și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele se vor ierta și cărora le veți ține, vor fi ținute”. Mântuitorul subliniază prin acest text faptul că înainte de a se înălța la cer misiunea sa salvatoare, de a mântui oamenii, o transmite Apostolilor în toată plenitudinea ei. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi, ca să mijlociți oamenilor mântuirea. Misiunea Apostolilor are un caracter sfințitor, căci are în vedere iertarea păcatelor, prin Taina Pocăinței instituită de Mântuitorul.

Textul exprimă foarte clar că săvârșitorii Tainei iertării păcatelor sunt Apostolii consacrați prin Duhul Sfânt. Numai ei sunt „învestiți cu privilegiul înfricoșat al cheilor cu care deschid și pătrund în inima penitenților pentru a le împărtăși, în numele lui Hristos, lumina și căldura harului”.

Apostolii primesc de la Mântuitorul și câteva îndrumări pastorale, cum să trateze pe fratele ce se obișnuiește cu păcatul. El, mai întâi indică mustrarea duhovnicească, secretă, „între tine și el singur”. Dacă nu va asculta și nu se va îndrepta urmează mustrarea publică, în fața a două sau trei persoane. Când nici acest mijloc nu se dovedi suficient, să-l denunți Bisericii. Numai Biserica este învestită de Domnul, de la început cu puterea de a judeca pe păcătoșii care nu se îndreptează. Dar dacă nici de Biserică nu va asculta, ultima sancțiune este excomunicarea lor din comunitatea Bisericii: „Iar dacă nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș”.

Un alt tratament care ni se recomandă este acesta: „Luați aminte de voi înșivă. De-ți va greși fratele tău ceartă-l și dacă se va pocăi, iartă-l. Și chiar de șapte ori pe zi de-ți va greși și de șapte ori se va întoarce zicând mă pocăiesc, iartă”, și nu numai de șapte ori ci de șaptezeci de ori câte șapte, dacă se pocăiește, nu arată numărul iertărilor ci „Arată mulțimea fără de număr, ca și cum ar fi zis: << De câte ori va greși și se va pocăi, iartă-i lui >>. Iar aceasta, arătând că se cuvine să fii milostiv”.

Cu excepția păcatului contra Duhului Sfânt și a păcătoșilor care nu ascultă de Biserică, Evanghelia Mântuitorului cuprinde cu privire la tratarea și iertarea păcătoșilor o rânduială cât se poate de indulgentă.

II.2.3. Îndemnul la pocăință al Sfinților Apostoli

După cum am văzut în Evanghelie, Mântuitorul Hristos dă Apostolilor puterea duhovnicească de a ierta păcatele în numele Lui și înainte de a-i trimite la propovăduire, El îi inițiază în lucrarea Tainei și le descoperă greutățile ei, iar „ei ieșind au propovăduit tuturor ca să se pocăiască”.

În programul activității Apostolilor pocăința este un punct esențial și sfânt afirmat de Mântuitorul îndată ce le-a deschis mintea să priceapă scripturile: „Și le-a spus că așa este scris și așa trebuie să pătimească Hristos și să învieze din morți a treia zi. Și să se propovăduiască în numele Său pocăința spre iertarea păcatelor la toate neamurile începând de la Ierusalim”.

Misiunea Apostolilor este misiunea lui Hristos: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi”.

Această misiune pe care o primesc de la Hristos, Apostolii o împlinesc cu sfințenie, vestirea lor a ieșit peste tot pământul, până la marginile lumii s-au auzit graiurile lor ce cheamă la pocăință. Din materialul care ne-a rămas de la ei putem trage concluzia că predica lor începe și se sfârșește, ca și a Mântuitorului, cu tema pocăinței.

Începând cu cartea Faptele Apostolilor, în cuvântarea vestită a Sfântului Apostol Petru, ce o ține după pogorârea Duhului Sfânt, răspunde noroadelor adunate în Ierusalim: „Ei auzind acestea, au fost pătrunși la inimă și au zis către Petru și ceilalți apostoli: Bărbați frați, ce să facem? Iar Petru a zis către ei: Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, și veți primi darul Duhului Sfânt”.

Pocăința ca și botezul de această dată este însoțită de două mari făgăduințe: iertarea păcatelor și primirea darului Duhului Sfânt. Primul act ce aveau să-l facă cei ce doreau să dobândească mântuirea este pocăința. Apostolul îi sfătuiește să lase adică necredința și sfaturile cele fărădelege și să se întoarcă la Dumnezeu prin Fiul Său, ca să li se ierte păcatele și să se sfințească prin harul Duhului Sfânt: „Pocăiți-vă și vă întoarceți la Dumnezeu ca să se șteargă păcatele voastre, ca să vină de la fața Domnului vremuri de înviorare”. Aceasta este o chemare generală, pocăința fiind un subiect primordial și principal în predica Sfinților Apostoli, ea nu este doar un subiect de binevestire printre iudei și păgâni, ci este și un mijloc de îndreptare pentru păcătoșii botezați.

Dumnezeu nu vrea să piară nimeni din pricina păcatelor „ci toți să vină la pocăință”, pentru că Mântuitorul a dat tuturor „pocăința spre viață”, pentru ca nimeni să nu moară în robia păcatului. Tuturor le este deschisă ușa bisericii, pentru ca toți să intre în corabia ei, pentru a-și mântui sufletele.

Celor care au intrat în turma Păstorului, li se cere să viețuiască într-o rânduială nouă, creștinească, să nu mai trăiască după poftele oamenilor că după voia lui Dumnezeu, în rugăciuni și în frățească dragoste, pentru că „dragostea acoperă mulțime de păcate”. Dragostea este după învățătura Sfântului Apostol Petru și după Sfintele Evanghelii, izvor de iertare, ca și pocăința.

Apostolul Petru are cuvinte aspre față de păcătoșii recidiviști, el îi aseamănă cu câinele ce se întoarce la vărsătura sa și cu porcul ce se tăvălește în mocirlă.

Sfântul Apostol Pavel în învățătura sa despre pocăință, care este aceeași ca și a Sfântului Petru, imediat după convertirea sa extraordinară de pe drumul Damascului, Apostolul neamurilor vestește pe Hristos cu un zel neasemuit. În fața areopagului din Atena, între altele el, rostește aceste cuvinte nemuritoare: „Dumnezeu, trecând cu vederea veacurile neștiinței, vestește acum pe oameni ca toți, pretutindeni, să se pocăiască”.

Apoi în Milet cheamă pe păstorii Bisericii din Efes și le grăiește cu ca un părinte: „Voi știți cum n-am ascuns din cele folositoare, ca să nu vi le vestesc și vă învăț înaintea poporului și prin case, mărturisind și iudeilor și elinilor pocăința față de Dumnezeu și credința în Domnul Iisus Hristos”.

În toate călătoriile sale misionare cât și în fața capetelor încoronate ale vremii Sfântul Apostol Pavel, propovăduiește pocăința și credința în Evanghelia lui Hristos. Dar și în scrisorile sale Sfântul Pavel predică pocăința, romanilor el le scrie că începutul pocăinței este bunătatea lui Dumnezeu „Nu știi că bunătatea lui Dumnezeu te duce la pocăință?”.

În scrisoarea către Corinteni Apostolul Pavel ia o atitudine rigoristă față de ei, mustrându-i ca să se îndrepte, deoarece după ce au fost creștinați, s-au făcut vinovați de păcate grele: „Nu vă amestecați cu desfrânații (…) Smulgeți pe cel viclean din mijlocul vostru”. Corintenii au ascultat cuvântul Apostolului, căci ei se întristează după voia lui Dumnezeu și se pocăiesc. Altfel erau osândiți la moarte, căci „plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu este viață veșnică în Iisus Hristos, Domnul nostru”.

În opera Sfântului Apostol Pavel găsim și date prețioase referitoare la disciplina penitențială a Bisericii din epoca apostolică. Un exemplu clasic de judecare penitențială este acela când Sfântul Pavel judecă pe incestuosul din Corint „Să dați pe unul ca acela satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus”. În cazul acesta doar Apostolul judecă iar comunitatea și vinovatul se supun și se conformează hotărârii lui. Când cel ce a greșit s-a pocăit, Apostolul intervine din nou ca păcătosul să fie iertat, mângâiat și întărit „ca să nu fie doborât de prea multă întristare (…) și ca să nu dăm satanei câștig asupra noastră”. Îndreptării îi urmează iubirea și iertarea.

Apostolul Pavel îl sfătuiește pe Timotei să mustre în public pe cei ce păcătuiesc ca și ceilalți să se teamă „Pe cei ce păcătuiesc, mustră-i de față cu toți, ca și ceilalți să aibă teamă”, dar îi spune să certe cu înțelepciune și cu blândețe mai ales pe cei căzuți victime ereziilor „că doar le va da Dumnezeu pocăință spre cunoașterea adevărului”. Atunci când sfatul nu prinde, nici după a doua mustrare, să se depărteze de ei sau să-i excomunice, cum a făcut el cu Imineu și Alexandru.

Sfântul Apostol Iacob are următorul cuvânt de mare valoare asupra pocăinței: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului. Și rugăciunea credinței îl va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica și de va fi făcut păcate i se vor ierta. Mărturisiți-vă unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului”. Prima parte a citatului cuprinde premisa despre rugăciunea preotului Bisericii, iar partea a doua premisa despre mărturisirea păcatelor. După Evanghelia Domnului, cauza bolilor este păcatul, răul fizic decurge din răul moral iar pentru înlăturarea lui, Sfântul Apostolul Iacob prescrie un remediu sacramental, și anume acela ca preoții Bisericii să se roage pentru el și rugăciunea credinței îl va mântui, adică îl va scăpa de moarte pe cel bolnav. Atunci când spune „mărturisiți-vă unul altuia păcatele” înseamnă descoperirea lor în fața preoților, care se roagă pentru iertarea lor și care duce la dobândirea sănătății prin rugăciune.

În consecință, dacă sănătatea este în funcție de rugăciunea preotului Bisericii, atunci el este organul consacrat cu puteri harismatice în funcții harismatice.

Sfântul Evanghelist Ioan scrie despre pocăință în Epistola I și în Apocalipsă. El pleacă în învățătura sa despre pocăință de la conceptul etic care este păcatul. Nimeni dintre oameni nu este fără de păcat, cei ce afirmă contrariul sunt amăgitori și mincinoși iar recunoașterea păcatului este pentru om o chestiune de sinceritate. „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nedreptate. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos și cuvântul Lui nu este în noi”.

Sfântul Apostol Ioan îndeamnă la pocăință pe Bisericile din Apocalipsă. Îngerului Bisericii din Efes îi pomenește de dragostea cea dintâi de care s-a lepădat și-i grăiește: „Adu-ți aminte de unde ai căzut și te pocăiește”. Apoi Bisericii din Pergam, care a căzut în felurite păcate și erezii, îi strigă la fel: „Pocăiește-te, iar de nu, vin la tine curând și voi face cu ei război, cu sabia gurii Mele”. Către Biserica Tiatirei vestește pedeapsa ce-o va primi femeia desfrânată și amăgitoarea Isabela, pentru că nu a voit să se pocăiască. Îngerului Bisericii din Sardes îi scrie: „Trăiești, dar ești mort. Priveghează și întărește cele ce erau să moară. Căci n-am găsit faptele tale depline înaintea Dumnezeului meu. Drept aceea, adu-ți aminte cum ai primit și ai auzit și păstrează și te pocăiește”.

II.2.4. Modele de pocăință în Noul Testament

Pe lângă sfaturile despre pocăință ale Mântuitorului, El ne dă și o serie de exemple în care subliniază valoarea pocăinței. Prima pildă prin care El tălmăcește ideea și valoarea pocăinței o găsim în Evanghelia de la Sfântul Luca în care ne prezintă parabola despre oaia cea pierdută. Când un om pierde o oaie dintr-o sută, lasă pe cele nouăzeci și nouă și caută pe cea rătăcită până o găsește: „Care om dintre voi, având o sută de oi și pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci și nouă în pustie și se duce după cea pierdută, până ce o găsește? Și găsind-o, o pune pe umerii săi bucurându-se? Și sosind acasă, cheamă prietenii și vecinii, zicându-le: Bucurați-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută. Zic vouă: că așa și în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți, care n-au nevoie de pocăință.”. Din aceste cuvinte putem observa cât de mare este însemnătatea pocăinței. Nu valorează un păcătos mai mult decât nouăzeci și nouă de drepți, dar un păcătos care se pocăiește face mult mai multă bucurie atât pe pământ cât și în cer, decât cei nouăzeci și nouă de drepți care nu au rătăcit.

Această învățătură despre valoarea pocăinței și despre bucuria cerească pe care o fac păcătoșii care se îndreptează prin pocăință, o întâlnim și în parabola despre drahma cea pierdută din capitolul 15, versetele 8-10, al aceleiași Evanghelii. Femeia care a pierdut-o aprinde lumina, mătură casa și caută neodihnită până ce o află, dacă o găsește se bucură împreună cu vecinele și cu prietenele ei: „Tot așa, v-o spun Eu vouă, bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăiește”. Îngerii păzitori se întristează amarnic de păcatele oamenilor dar ei se bucură și fac o sărbătoare mare în cer atunci când oamenii se îndepărtează de păcate prin pocăință. Îngerii se bucură ce căința oamenilor, căci omul întreg, sinteză a creației își înfățișează înaintea lui Dumnezeu sufletul și trupul pentru a-și mărturisi păcatul.

Un alt model sau exemplu dat de Mântuitorul Hristos, prin care ne arată cum trebuie săvârșită pocăința este cel al vameșului, din parabola vameșului și al fariseului, ce i-a atras acestuia milostivirea lui Dumnezeu. Vameșul în smerenia lui „departe stând, nu dorea nici ochii să-i ridice către cer, ci-și bătea pieptul și zicea: Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosului”.

Sfântul Ignatie Briancianinov, întrebându-se de ce vameșul nu a ales o altă rugăciune, sau vreun psalm măreț și umilicios, ci s-a folosit de o rugăciune atât de scurtă, și de ce o repeta numai pe aceasta de-a lungul întregii slujbe, ne dă un răspuns al Sfântului Tihon de Zadonsk „Când odrăslește în suflet adevărata pocăință, când se arată în el smerenia și străpungerea duhului din pricina descoperii păcătoșeniei sale înaintea ochilor săi, el nu mai poate să grăiască multe. Adunându-se în sine, tinzându-și toată luarea aminte asupra nenorocitei sale stări, el începe să strige către Dumnezeu printr-o oarecare rugăciune scurtă.”.

Sfântul Ioan Scărarul spune „În rugăciunea ta să nu-ți îngădui a grăi multe, ca mintea ta să nu se abată spre cercetarea cuvintelor. Un singur cuvânt al vameșului L-a plecat pe Dumnezeu spre milostivire și o singură spusă plină de credință l-a mântuit pe tâlhar. Multa grăire în rugăciune deseori aduce mintea spre împrăștiere și nălucire, iar puțina grăire de obicei o adună.”.

În contrast cu rugăciunea smerită a vameșului ce se pocăia, întâlnim mândria fariseului, închipuirea lui deșartă că e drept, osândită atât de hotărât de Mântuitorul Iisus Hristos.

Sfântul Teofan Zăvorâtul ne spune „Privind la fariseu – cel dojenit, să nu credeți că faptele dreptății, cucerniciei, binefacerii și înfrânării aspre nu înseamnă nimic în ochii lui Dumnezeu. Nu! Domnul L-a dojenit pe fariseu nu pentru faptele lui, ci pentru că acesta a început să se laude cu ele, pentru că își pusese în ele toată nădejdea sa, uitând de păcate – de care, bineînțeles, nu era slobod. Deopotrivă, privind la vameș, să nu credeți că păcatele au puțină însemnătate înaintea lui Dumnezeu. Nu! Domnul îl laudă pe vameș nu fiindcă prin păcatele sale s-a pus în starea de a nu fi vrednic nici să privească la cer, ci pentru că, după ce s-a adus aici prin voia sa cea rea, i-a părut rău și s-a străpuns pentru aceasta, așteptând să își afle izbăvirea doar în milostivirea lui Dumnezeu – îl laudă pentru această întoarcere de la păcat la Domnul, pentru duhul smereniei și durerii inimii pentru care striga: Doamne, milostiv fii mie, păcătosului.”.

După ce am observat ce e adevărat și de la unul și de la celălalt, Sfântul Teofan ne îndeamnă să tragem următoarea învățătură: „Ostenește-te și lucrează Domnului cu osârdie, după toată lărgimea poruncilor Lui – însă nădejdea mântuirii să ți-o pui – toată – în milostivirea lui Dumnezeu. Niciodată nu vei ajunge să fii îndreptat în ochii lui Dumnezeu întotdeauna și în toate: de aceea, oricât ai părea îndreptat pe din afară, nu înceta niciodată să strigi din inimă: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”.

Mântuitorul vrea să sublinieze prin această parabolă următorul lucru foarte important și anume că „Dumnezeu leapădă pe cel ce se încrede în sine și în faptele sale și primește pe cel smerit, pe cel ce se încrede numai în Dumnezeu și care vine cu pocăință în fața Lui”.

Un alt model de pocăință este acel al femeii păcătoase care era în casa fariseului, prezentată în Evanghelia de la Luca și care stătea „lângă picioarele Lui (Iisus) și plângând a început să-I ude picioarele cu lacrimi și cu părul capului ei să le șteargă și săruta picioarele Lui și le ungea cu mir”. Lacrimile ei cele multe, sărutările și ungerea picioarelor, iubirea ei cea mai mare față de Domnul, au fost lăudate și răsplătite prin iertarea multor ei păcate: „și a zis ei: iertare îți sunt păcatele”.

În Evanghelia de la Matei, în capitolul 26 ne este prezentată lepădarea lui Petru: „Și Petru și-a adus aminte de cuvântul lui Iisus, care zise: mai înainte de a cânta cucoșul de trei ori te vei lepăda de Mine. Și ieșind afară, a plâns cu amar.” Sfântul Teofilact al Bulgariei, comentând lepădarea lui Petru de Domnul, și plânsul său amar ne spune: „Petru, fiind biruit de nemărginită frică, uită făgăduințele și slujește neputinței omenești, ca și cum ar fi fost mort de spaimă și nu știa ce zice. Dar și după înalta înțelegere, cunoaște că Petru este vădit de „slujnică” – adică de neputința omenească – aceasta fiind mică și în rânduială de slugă, până când, „cântând cocoșul”, este adus întru simțire. Iar „cocoș” este cuvântul care nu ne lasă pe noi să ne lenevim și să dormim, ci zice: „deșteaptă-te cel ce dormi și te scoală din morți și te va lumina Hristos”. Deci, de cuvânt, ca de un cocoș fiind deșteptat Petru, a ieșit afară din curtea arhiereului – adică din închisoarea minții celei întunecate – și ieșind din nesimțire, „a plâns cu amar”. Căci, cât a fost în curtea minții celei întunecate nu plângea, pentru că nu simțea, iar după ce a ieșit, și-a venit întru simțire.”

Un alt model este pocăința tălharului de pe cruce care își recunoaște greutatea păcatelor pentru care a primit osânda răstignirii, se căiește din inimă și se roagă lui Iisus cu umilință: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta”. Rugăciunea și pocăința tâlharului a fost primită și el a intrat în cântările Bisericii ca un exemplu de pocăință pentru toți păcătoșii.

Zaheu, mai marele vameșilor, ne dă alt exemplu de convertire. El, îmbogățindu-se prin fraudă, atunci când stă în fața Domnului suferă o schimbare fulgerătoare. Stând în apropierea sfințeniei întrupate, el simte îndată vina vieții sale și necesitatea de a-și descărca conștiința de păcatele care îl nelinișteau și îl apăsau pe inimă. Prezența Mântuitorul în casa sa îi dă prilejul să rupă trecutul său necinstit. El, în chip indirect, face o spovedanie a păcatelor, și spontan îi mărturisește crezul și conduita vieții sale viitoare: „a zis către Domnul: iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor, și, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”. La această convertire sinceră și neașteptată, Mântuitorul răspunde: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci și acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut”.

Atât Zaheu, cât și femeia păcătoasă, căreia Mântuitorul îi spune: „du-te și de acum să nu mai păcătuiești” înțeleg că ținta supremă a pocăinței este perfecțiunea morală și spirituală: „Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit”.

Modelul clasic de pocăință ne este prezentat în Evanghelia Mântuitorului în parabola fiului risipitor. Fiul ce mai tânăr pleacă de acasă pentru a scăpa de autoritatea tatălui. El este un tânăr atras de mirajul libertății. I se pare prea apăsătoare autoritatea tatălui. În această îndrăzneală a sa își spune cuvântul nu numai lipsa de înțelepciune a vârstei, ci, mai ales, spiritul de revoltă asupra autorității. Iar prin aceasta el îi reprezintă în general, pe fiii lui Adam cel neascultător. Ca și aceștia, fiul risipitor nu vrea să vadă latura pozitivă a autorității, chiar dacă este vorba de autoritate legitimă a Tatălui Celui atotbiruitor.

Fiul cel risipitor a crezut că numai înafara autorității tatălui său se va putea bucura cu adevărat de gustul libertății, la fel se întâmplă și în viața duhovnicească: refuzul autorității lui Dumnezeu și al Bisericii Sale nu poate duce decât la robie, Mântuitorul ne învață limpede acest lucru: „Adevărat, adevărat zic: Oricine săvârșește păcatul este rob păcatului”.

Plecat din casa tatălui în lumea păcatelor, el își pierde toată moștenirea părintească, și nu-i mai rămâne decât amintirea vieții fericite de altă dată. Dar după ce gustă din amarul nenorocirii, își vine în fire, un gând nou se înfiripă în cugetul lui, gând ce izbucnește și se revarsă în mărturisirea: „Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu, aici, pier de foame! Scula-mă-voi și mă voi duce la tatăl meu și îi voi spune. Tată, greșit-am înaintea cerului și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi”. Fiul merge la tatăl său, își mărturisește rătăcirea, se căiește și își plânge păcatul. Tatăl îl primește, îi cade pe umeri, se bucură, îl sărută, îl îmbracă în haină împărătească, face ospăț de veselie și sărbătoare și voie bună că fiul său a scăpat de moarte: „Căci fiul meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat”.

În parabola fiului risipitor, Domnul „ne zugrăvește adevărata dragoste dumnezeiască în culori atât de vii încât ele ne strălucesc cum strălucește înaintea ochilor lumea când, după întunericul nopții, răsare soarele. Trecerea a două mii de ani nu a șters cu nimic această strălucire și ea nu se va șterge niciodată atâta vreme cât vor fi oameni pe pământ și dragostea lui Dumnezeu pentru ei. Dimpotrivă, cu cât mai mult se păcătoșește omul, cu atât mai vii sunt culorile zugrăvelii acesteia”.

Fiul risipitor a fost mort înainte de moarte trupească, dar în „ceasul celei mai mari disperări, lipse și spaime, o scânteie s-a aprins întrânsul. Această scânteie a licărit în ceasul al doisprezecelea, în adânca întunecime în care a coborât fiul risipitor în împărăția a treia în care el s-a dat pe mâna diavolului și în această lumină el și-a venit întru sine”.

În această parabolă, „căința se înfățișează într-un proces în care omul și Dumnezeu joacă un rol necesar și de neînlocuit. Stă în puterea omului să coboare el însuși și să-și descopere faptele sale ascunse, dar numai Dumnezeu încununează căința, iertându-i păcatele și ridicându-l din căderea sa”.

Convertirea nu este însă un act solitar, ea rezultă dintr-o sinergie sau din conlucrarea omului cu Dumnezeu. Părăsind pământul străin al patimilor, pentru a se întoarce la tatăl său, fiul risipitor a grăbit milostivirea dumnezeiască; tatăl vine înaintea sa pentru a-l primi în brațele sale: „și cum era încă departe, tatăl său, cuprins de milostivire, a alergat și i s-a aruncat de gât și la acoperit de sărutări”. Metanoia distruge radical păcatul și preschimbă întunericul în lumină, datorită harului dumnezeiesc.

În concluzie, din această pildă învățăm „că pentru o pocăință reușită și rodnică din partea omului este neapărată nevoie de vederea păcatului propriu, recunoașterea lui, părerea de rău pentru el și mărturisirea lui. Pe cel ce se întoarce la Dumnezeu cu asemenea așezare a inimii, Dumnezeu îl vede încă departe fiind el, îl vede și se grăbește să-l întâmpine, îl îmbrățișează, îl sărută cu harul său numai ce a rostit mărturisirea păcatului său cel ce se pocăiește, că domnul cel milostiv poruncește robilor – slujitorilor altarului și sfinților îngeri – să-l îmbrace în Sfânta haină a neprihănirii, să pună în mâna lui inel – mărturie a unirii lui reînnoite cu Biserica pământească și cerească, să pună în picioarele lui încălțări, ca lucrarea lui să fie păzită de spinii cei duhovnicești, prin rânduielile cele temeinice – asta înseamnă încălțările – ale poruncilor lui Hristos”.

În această parabolă a fiului rătăcit, avem toate elementele unei pocăințe complete. Avem omul păcătos, recunoașterea și mărturisirea păcatului, convertirea, rugăciunea de iertare, căința, hotărârea de îndreptare, părintele care primește pocăința și iartă pe păcătos. Ea oglindește tot ce putem numi o pocăință Evanghelică integrală.

În toate modelele prezentate, descoperim limpede învățătura despre cum să se facă pocăința. Suntem pe câmpul experienței religioase pure, păcatul este o realitate psihologică iar urmarea lui este moartea. Cine vrea să trăiască în Hristos trebuie să trăiască și într-o pocăință permanentă, așa cum ne-a arătat Mântuitorul: în cercetarea casei Domnului, în post și rugăciune, iertare și îngenunchiere, sau cum au făcut vameșul în smerenie, femeia păcătoasă în lacrimile unei iubiri fără de margini, Petru în plânsul cu amar, tâlharul în căință și rugăciune fierbinte, Zaheu, printr-o convertire la o viață nouă, fiul risipitor în toate acele momente și stări sufletești prin care a trecut el de la trezirea cugetului până la dobândirea iertării.

Un exemplu de pocăință greșită este acela al lui Iuda Iscarioteanul, care s-a căit pentru că a vândut pe Iisus dar, neavând nădejde în Dumnezeu, s-a spânzurat.

CAPITOLUL III. IMPORTANȚA POCĂINȚEI DUPĂ SFINȚII PĂRINȚI ȘI SCRIITORI BISERICEȘTI

Pentru păcatele care sunt săvârșite după Botez, Părinții apostolici, atât din Răsărit cât și din Apus, ne relatează că se practica Taina Spovedania. Mărturisirea sacramentală, finalizată cu dezlegarea dată de către episcop, sau de către preot, în virtutea puterii primite prin hirotonire.

Inițial această taină este un act public, care este impus păcătoșilor excomunicați pentru abateri grave, și care va lua forma unei confesiuni particulare, urmată de o rugăciune de iertare și de dezlegare.

Dacă John Meyendorff, își pune întrebări referitoare la momentul când Taina Spovedaniei s-a instituționalizat în forma actuală, socotind că ea era exercitată inițial mai ales în mănăstiri și că și aici nu poți desluși limpede din documente dacă e vorba de mărturisirea sacramentală a păcatelor sau de o dezvăluire a gândurilor în fața părintelui duhovnicesc, noi socotim că ea a fost prezentă de la începuturile creștinismului și nu s-a conturat doar în veacul al XV-lea. În acest sens vom aduce câteva argumente în care reiese limpede îndemnul la pocăință și la a mărturisi păcatele în fața preoților Bisericii.

În lucrarea cu numele de „Didahia” sau „Învățătura celor 12 Apostoli”, lucrare care este contemporană cu Evangheliile după Matei și Luca, ni se dă următoarea povață: „Când vă adunați în duminica Domnului, frângeți pâinea și mulțumiți, după ce mai întâi v-ați mărturisit păcatele voastre, ca jertfa voastră să fie curată”.

Aceeași lucrare ne menționează că, cu cel ce nu se pocăiește nici nu trebuie să avem comuniune până la îndreptarea lui: „Mustrați-vă unul pe altul, nu cu mânie, ci în pace, cum este scris în Evanghelie; cu cel care greșește împotriva altuia, nimeni să nu vorbească, nici să asculte, până nu se pocăiește”.

Ca să poți face o rugăciune bună, curată, spune Barnaba în Epistola sa, că trebuie „să-ți mărturisești păcatele. Să nu te duci la rugăciune cu cuget rău”. Iar Clement Romanul, în prima Epistolă către Corinteni ne spune: „că este mai bine omului să-și mărturisească păcatele decât să-și învârtoșeze inima, cum s-a învârtoșat inima celor ce s-au răzvrătit împotriva lui Moisi, slujitorul lui Dumnezeu (Numeri 16, 1-2), a căror osândă a ajuns cunoscută”.

În lucrarea „Păstorul lui Herma” găsim cele mai multe date, cu privire la pocăință din perioada Părinților Apostolici. Regula ideală este ca omul să nu mai păcătuiască după Botez, dar dacă a păcătuit are la îndemâna sa pocăința. Este drept că după părerea lui Herma numai o singură dată se poate pocăi omul: „Dacă cineva fiind ispitit de diavol, păcătuiește după acea sfântă și mare chemare acela mai poate face pocăință o singură dată; dar dacă păcătuiește mereu, unui om ca acesta pocăința nu-i este de nici un folos; cu greu va dobândi viața”. Totuși, cu greu, se va putea dobândi.

În scrierile Părinților Bisericii din veacurile II și III, Taina Pocăinței este mereu prezentă.

Sfântul Iustin Martirul și Filozoful ne spune că „Dumnezeu cheamă pe toți la pocăință, mai înainte de a veni ziua judecății”.

În lucrarea „Care bogat se va mântui?” Clement Alexandrinul scrie că prin pocăință se iartă toate păcatele, dar „aceasta înseamnă a te căi de păcatele trecute, a le osândi și a cere de la Tatăl iertarea lor, singurul dintre toți care poate face nesăvârșite cele săvârșite, spălând păcatele de mai înainte cu mila Lui și cu roua Duhului”.

Tertulian a alcătuit un tratat întreg „Despre pocăință”, din care redăm un citat reprezentativ: „Așadar, pentru toate păcatele săvârșite fie cu trupul, fie cu sufletul, fie cu fapta, fie cu gândul, cel ce a hotărât pedeapsă prin judecată la fel a făgăduit și iertare prin pocăință, spunând poporului: Pocăiește-te și te vei mântui. Și de asemenea: Viu sunt, zice Domnul, și vreau mai degrabă pocăința decât moartea. Deci pocăința este viață, prin faptul că se preferă morții. La ea tu, păcătosule, cel asemenea mie, în așa fel vino, așa fel îmbrățișeaz-o cu acea încredere pe care un naufragiat o poate avea într-o scândură. Aceasta te va ridica pe tine cel cufundat în valurile păcatelor și te va aduce în portul iertării divine”.

Tertulian menționează un lucru foarte important și anume acela că mărturisirea se face în fața preoților. Păcătosul trebuie să se pocăiască din toată ființa sa „să geamă, să lăcrimeze, să se jelească zi și noapte către Domnul Dumnezeul său, să se arunce la picioarele preoților, să îngenuncheze înaintea celor plăcuți lui Dumnezeu, să facă pe toți frații săi mijlocitori ai iertării”.

Este evident faptul că, curajul mărturisirii presupune și o anumită jenă față de răutățile comise, dar aceasta este mântuitoare, dar Tertulian ne spune mai departe: „Nu e deloc plăcut să ajungi la exomologheză. Căci răul aduce suferință, dar, în schimb, pocăința-l alungă, fiindcă înfăptuirea exomologhezei este mântuitoare. Este dureros să fii tăiat la o operație, să fii cauterizat, este dureroasă chiar usturimea produsă de un gunoi intrat în ochi; totuși cele ce se vindecă prin durere compensează durerea produsă în interesul vindecării și fac să se accepte un rău prezent pentru un folos viitor”.

Practica dintotdeauna a Bisericii o găsim exprimată într-un text clasic al Sfântului Ciprian: „Fiecare să-și mărturisească păcatul, câtă vreme cel care a păcătuit se află în viață, când mărturisirea sa poate să fie primită, câtă vreme iertarea dată de episcopi este plăcută Domnului”. Se vede și aici, ca și la Tertulian, că iertarea o dă cel investit prin hirotonie cu această putere, respectiv episcopul. Acest adevăr îl aflăm exprimat și de către Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Ioan Gură de Aur.

Pe măsură ce comunitățile creștine s-au înmulțit, neavând fiecare în frunte un episcop, sarcina mărturisirii trece pe seama preoților.

Origen precizează faptul că „Apostolii și preoții, care sunt urmașii Apostolilor, ca unii care au primit alături de marele preot îndrumarea dumnezeiască, știu, fiind luminați de Duhul Sfânt, pentru ce fel de păcate trebuie aduse jertfe, când și în ce chip…”.

La Origen găsim una din cele mai vechi și mai simple aluzii referitoare la dezlegarea sacramentală. Pentru păcatele de moarte, spune Origen, trebuie să se facă pocăință publică. Tot el enumera șapte mijloace prin care sufletul se poate curați de păcate: botezul, martiriul, milostenia, iertarea greșelilor, apostolatul, dragostea și pocăința.

Dacă în Biserica primară disciplina penitențială cerea ca păcatele grave să se mărturisească public, iar cei aflați sub canon stăteau în pronaos cu catehumenii, iată că deja pe vremea Sfântului Vasile cel Mare era prezentă și mărturisirea tainică. În canonul 34 el ne spune: „Pe femeile care au comis adulter și din evlavie au mărturisit sau vădite fiind în oarecare chip, părinții noștri au oprit de a le da la iveală în public, ca nu cumva vădindu-se să le oferim cauză spre moarte; dar au poruncit ca ele să stea fără de împărtășire până se va împlini timpul pocăinței”.

Aflăm de la Sfântul Grigorie Taumaturgul (+ 270) că în Biserica Pontului penitenții erau împărțiți în patru clase: plângătorii, auditorii, îngenunchetorii și împreunășezătorii. Plângătorii stăteau la ușa bisericii și își plângeau păcatele, cerându-le credincioșilor care intrau în biserică să se roage pentru ei. Auditorii stăteau în pronaos, dimpreună cu catehumenii, și asistau la liturghia celor chemați, apoi plecau, îngenunchetorii stăteau și ei dimpreună cu catehumenii, dar în genunchi, și părăseau biserica odată cu ei. Împreună șezătorii asistau la toată Liturghia, dar nu se împărtășeau. După ce timpul de pocăință se sfârșea, penitenți erau primiți la împărtășirea cu Sfintele Taine.

Sfântul Efrem Sirul (+373), numit și lira Duhului Sfânt, în cartea a treia de „Cuvinte și învățături” are nouă omilii pentru Pocăință, din cuprinsul cărora rezumăm teologia sa penitențială.

Omul, prin păcat, își ia pe umeri sarcini grele de purtat, dar toate le poate ușura prin Pocăință după cum ne îndeamnă Sfântul Efrem: „Că întru noi este a lega și a dezlega. Iar a lui Dumnezeu este a ierta celor ce cad înaintea Lui. Că iubitor de oameni, cu adevărat Stăpân avem, Care dezleagă prin Pocăință sarcinile robilor Săi. Deci pe Însuși Judecătorul, mai înainte de ducerea din viața aceasta foarte să-L rugăm, mărturisindu-ne, ca pe noi să ne izbăvească”.

Cei ce leagă și dezleagă sunt preoții Bisericii, iar cel ce iartă este Dumnezeu. Condiția esențială a iertării este convertirea, mărturisirea, pocăința curată. Nimeni să nu deznădăjduiască, nici să se lase biruit de patimi, ci să se întoarcă la Pocăință, să asculte glasul lui Dumnezeu, căci El ne cheamă prin cuvintele: „Pocăiți-vă…” pentru orice răni ale păcatelor, El e Doctorul sufletelor. El iartă în Pocăință păcatele făcute după Botez. Prin El împăcăm pe omul lăuntric cu cel dinafară, stingem focul gheenei, biruim monstrul păcatului și ucidem viermele morții. Păcatele prin Pocăință se curmă. Prin Pocăință ajungem în societatea sfinților, căci Pocăința este călătorie prin ușa cea strâmtă, spre viața de veci. Vremea Pocăinței este viața pământească.

Sfântul Efrem Sirul ne îndeamnă: „Să ne îndeletnicim întru rugăciuni, întru cereri, întru ajunări, întru Pocăință și să arătăm viața nouă schimbată. Să ne mărturisim, să ne întoarcem fraților. Că a întoarcerii este vremea și a lacrimilor celor multe (…) Să ne ostenim aici puțin, ca să nu ne muncim acolo mult. Să ne nevoim vremelnic, ca să nu ne chinuim veșnic, să nu dormităm, să nu ne trândăvim bătând (la ușă) prin Pocăință și zicând: „Deschide nouă, Stăpâne, deschide nouă nevrednicilor, smeriților si păcătoșilor pentru Sfânt numele Tău. Să nu ne încui, îndură-Te. Să nu ne lipsești pe noi de mila Ta, de slava Ta, de împărăția Ta”.

Sfântul Atanasie cel Mare (+ 373), în scrisorile sale pascale, arată cum să se pregătească creștinii ca să prăznuiască cu vrednicie ziua Învierii Domnului. Pe lângă post, rugăciune, milostenii, urmarea vieții sfinților, dezbrăcarea de omul cel vechi, practica virtuților și a faptelor bune, indică și Spovedania ca mijloc de curățire sufletească.

Un accent deosebit pune Sfântul Atanasie pe rostirea rugăciunilor și a psalmilor de pocăință. Tot Sfântul Atanasie ne mai spune: „După cum omul botezat de preot se luminează prin harul Duhului Sfânt, tot astfel acela care se mărturisește în Pocăință primește de la preot iertarea prin harul lui Hristos”.

Sfântul Vasile cel Mare (+ 379), afară de cele 84 canoane penitențiale din „Scrisoarea către Amfilohiu”, mai are și alte texte și scrisori în care tratează despre pocăință și îndeamnă pe păcătoși să-și spovedească păcatele, ca să-și mântuiască sufletul, căci „cel ce s-a întinat de vreun păcat, deși își pierde curăția, totuși nu este lipsit de nădejdea de a se curați prin căință”.

Pocăința este înnoirea vieții și hotărârea fermă de a nu mai păcătui după cum ne arată Sfântul Vasile: „Cel ce mărturisește păcatul său, nu este acela care se mărginește a zice «Păcătuit-am», și pe urmă rămâne în păcat, ci acela care, după cuvântul psalmului, a descoperit păcatul său și se căiește de el. Ce ar folosi toate îngrijirile medicului dacă bolnavul nu se păzește de cele vătămătoare existenței sale? Astfel iertarea unei nedreptăți nu servește nimic acelui care comite altele, nici iertarea desfrânării aceluia ce stăruiește într-o viață desfrânată (…) Iconomul înțelept al vieții noastre voiește ca acel ce a viețuit în păcat și a promis apoi a se scula iarăși spre a viețui în dreptate, să sfârșească cu trecutul și după ce a păcătuit să facă un fel de început, reînnoindu-și viața prin Pocăință”.

Lucrarea Pocăinței, după Sfântul Vasile, durează cât lucrarea păcatului, adică întreaga viață: „Pocăința nu trebuie să înceteze în cursul vieții întregi, căci cine e fără păcat? În toată clipa păcătuim, dacă nu cu fapta apoi cu cuvântul, dacă nu cu cuvântul apoi cu gândul. Oricât de mici sunt păcatele, ele pătează conștiința, iar conștiința trebuie să fie mereu curată. Dacă trebuie să fie păstrată în curățenie, dar totuși zilnic se pătează, atunci în toată ziua trebuie să o și curățim”.

Sfântul Vasile, nu concepe o spovedanie făcută numai lui Dumnezeu cu ignorarea păcatului. După el, preotul primește Mărturisirea secretă, reglementează pe cea publică și impune penitentului canonul necesar de Pocăință.

Sfântul Grigorie de Nazianz (+ 390), prietenul cel mai bun al Sfântului Vasile cel Mare, numește pocăința „Botezul lacrimilor”. Cel ce se pocăiește, se umilește, se roagă și se leapădă de păcat, după pilda penitenților biblici: David, Manase, ninivitenii, Petru, Matei, vameșul, incestuosul. Cu putere se ridică Grigorie contra novațienilor și le face reproșuri că au lepădat Pocăința, luând astfel locul fariseilor. În opoziție cu asprimea lor, el recomandă indulgența și lacrimile căinței amare: „Cine va da capului și pleoapelor mele un izvor nesecat, ca să pot spăla în mine, prin șiroaie de lacrimi tot felul de întinăciune și să plâng păcatele mele pe cât se cuvine? Căci pentru muritori și pentru sufletele întinate leacul cel mai bun sunt: lacrimile, cenușa și sacul Pocăinței”.

Sfântul Grigorie de Nyssa (+ 395), ca și fratele său, Sfântul Vasile cel Mare, a lăsat Bisericii o scrisoare canonică ce cuprinde o serie de canoane penitențiale.

Învățătura lui despre Pocăință este a Sfinților Părinți: cu adâncă înțelegere față de firea păcătoasă a oamenilor și hotărât contrară rigoriștilor. Cu iubire și cu duioșie părintească se adresează Sfântul Grigorie penitenților și-i cheamă la Mărturisire verbală și sub tratamentul său duhovnicesc: „Vărsați înaintea mea lacrimi amare și multe și voi vărsa și eu cu voi. Alipiți-vă cu tristețe de un slujitor al Bisericii și încredeți-vă în el ca într-un părinte (…) Preotul se întristează de păcatul fiului său duhovnicesc, cum s-a întristat Iacob la vederea hainei iubitului său Iosif. Trebuie să vă încredeți în cel ce v-a născut în Dumnezeu mai mult decât în cei ce v-au născut trupește. Descoperiți-i cu îndrăzneală secretele cele mai mari, descoperiți-i tainele sufletului vostru, precum se descoperă doctorului rănile cele mai secrete. El va purta grijă de sănătatea voastră”.

Așa apare figura duhovnicului ce pătrunde în suflete, le cercetează durerile, unge rănile, plânge împreună cu cei ce se pocăiesc și poartă grijă de însănătoșirea lor.

Sfântul Chiril al Ierusalimului (+ 386) în „Cateheza întâi” ne îndeamnă „Acum este timpul mărturisirii. Mărturisește-ți faptele făcute cu cuvântul, cu lucrul, noaptea și ziua. Mărturisește-ți la vremea potrivită și primește în ziua mântuirii vistieria cea cerească!”.

În „Cateheza a doua” vorbind despre păcat ne spune „Greu lucru este păcatul, iar călcarea de lege este o boală prea cumplită a sufletului. Păcatul taie nu numai nervii sufletului, dar este pricinuitorul focului veșnic. Păcatul este un rău săvârșit prin libera voință a omului, odraslă a poftei”.

Autorul păcatului e diavolul, tatăl răutăților: „Nu ești însă tu singur pricinuitor al păcatului, ci este și un alt sfătuitor foarte rău, diavolul. Diavolul este pricinuitorul păcatului și tatăl relelor”.

Dar să nu disperăm, ne îndeamnă Sfântul Chiril, tămăduirea păcatelor se face prin harul pocăinței: „greu lucru este păcatul, dar nu de nevindecat. Greu pentru cel stăpânit de păcat, dar ușor de vindecat pentru cel care, prin pocăință, îl leapădă.”, în alt loc ne spune: „Să nu deznădăjduim, fraților! Să nu ne aruncăm pe noi înșine într-o stare disperată! Cumplit lucru este să nu ai nădejdea pocăinței! Cel care nu așteaptă mântuirea adaugă, fără socoteală, păcat lângă păcat. Dar cel care are nădejdea de vindecare se îngrijește bine în viitor de el însuși. Tâlharul care nu așteaptă grațiere va ajunge la nesăbuință; dar cel care speră să fie grațiat, adeseori se pocăiește. Mai mult: șarpele își leapădă bătrânețea; iar noi nu vom lepăda păcatul? Dacă este lucrat bine, un pământ plin cu spini se schimbă în pământ roditor. Oare noi să nu putem să ne mântuim? Firea omenească deci are putință să se mântuie; este nevoie însă de voință”.

Dumnezeu iartă pe păcătoșii care se căiesc și prin harul pocăinței le stinge focul patimilor, așa cum a iertat și pe mulți alți păcătoși, despre care se scrie în Vechiul și Noul Testament.

Sfântul Chiril susține că păcatele se iartă prin Botez și prin Pocăință, în Taina Pocăinței factorul principal este Duhul Sfânt, iar preoții sunt organele lui. Ei iartă, leagă si dezleagă pe cei ce se căiesc pentru păcatele săvârșite.

Sfântul Ioan Gură de Aur (+ 407), între toți Sfinții Părinți, are cea mai bogată învățătură despre pocăință. Prin geniul său de predicator și moralizator a fost și rămâne un mare învățător al pocăinței, pentru întreaga creștinătate. Predica despre pocăință devine, în cuprinsul omiliilor și comentariilor sale, unul dintre cele mai iubite subiecte.

Sfântul Ioan Gură de Aur stăruie asupra pocăinței, întrucât cunoaște necesitatea ei categorică pentru desăvârșirea morală, pentru câștigarea mântuirii. Căci a-ți recunoaște simplu greșelile morale, a le mărturisi duhovnicului, a primi dezlegare nu înseamnă totul. Creștinul trebuie să-și întărească voința în bine, pentru a nu recădea în greșelile trecutului, trebuie să se desfacă real de ele – să se pocăiască. Sfântul Ioan Gură de Aur stăruie într-o serie de nouă Omilii asupra pocăinței.

Motivul pentru care stăruit atât de mult asupra pocăinței îl arată Sfântul Ioan, când spune: „Pocăința este leac al greșelilor, mistuirea nelegiuirilor, cheltuire de lacrimi, încrederea în Dumnezeu, este armă împotriva diavolului, sabia ce-i taie capul, nădejde în mântuire, nimicire a deznădejdii (…) Ea deschide cerul, ne duce în rai (…) Pot eu, spui tu, să mă mântuiesc prin pocăință? Da, te poți mântui…”.

Înainta de a vorbi despre căile ce duc la pocăință, Sfântul Ioan stăruie un moment asupra deznădejdii și lenei, factori atât de dăunători în procesul îmbunătățirii morale. „Deznădejdea nu-l lasă pe cel căzut să se ridice, iar lenea îl duce la cădere și pe cel ce stă sus; aceea ne răpește chiar bunurile dobândite, aceasta ne împiedică să ne eliberăm de relele sub care suspinăm. Lenea ne aruncă din cer, deznădejdea ne aruncă în abisul răutății (…) Luați aminte dar la puterea amândoura”. De aici ne dăm seama cât de primejdioase sunt pentru creștin deznădejdea, păcat împotriva Duhului Sfânt, și lenea, păcat capital.

Deznădejdea vine din sentimentul păcătoșeniei sau al nevredniciei de a mai putea primi iertare din partea lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că nu avem încredere în El și în puterile proprii, neîncrederea izvorâtă din totala necredință sau din credința că nu mai este posibil a scăpa dreptății divine pedepsitoare. Apoi lenea paralizează voința spre bine și usucă viața duhovnicească.

Căile care duc la pocăință sunt multe. Din cele arătate de Sfântul Ioan Gură de Aur, vom puncta și noi câteva.

Prima cale, este mărturisirea păcatelor, recunoașterea abaterilor morale săvârșite. Păcatul tulbură conștiința, iar mărturisirea păcatelor este semn de îndreptare contra lui și care este un început de îndreptare morală: „ești păcătos, intră în biserică pentru a-ți mărturisi păcatele; ești drept, intră în ea pentru a nu-ți pierde dreptatea (…) Ai păcătuit? intră în Biserică și mărturisește lui Dumnezeu: am păcătuit (…), mărturisește păcatul pentru a-l nimici”. Păcatul trebuie plâns ne spune Sfântul Ioan: „Ai păcătuit? plânge și-ți vei șterge păcatul (…) nu pretind altceva, decât să-ți plângi păcatul”.

În Omilia a III-a „Despre pocăință”, Sfântul Ioan spune: „Dacă lacrimile lui Petru au putut șterge un păcat așa de mare (al întreitei lepădări de Domnul), cum să nu le ștergeți și voi pe ale voastre, prin lacrimile voastre? Căci lepădarea de Domnul nu este ceva neînsemnat, ci, dimpotrivă, foarte însemnat, și totuși lacrimile l-au șters. Plângeți, dar, și voi pentru păcatele voastre, dar nu faceți aceasta numai de ochii lumii. Plângeți amar, cum a făcut Petru. Vărsați șiroaie de lacrimi din adâncul inimii, ca Domnul să se milostivească spre voi și să vă dea iertare”.

Drum spre pocăință deschide si milostenia, pe care Sfântul Ioan o numește „regină între virtuți”; „Dă celui sărac, și chiar dacă tu taci, la judecata viitoare nenumărate guri vor vorbi pentru tine, fiindcă milostenia ta apără. Milostenia este prețul de răscumpărare a sufletului”.

Calea spre pocăință nu poate să fie lipsită de lumina rugăciunii: „Roagă-te în orice ceas, nu-ți pierde nădejdea rugându-te. Cere stăruitor milostivirea divină, ea nu te va respinge dacă ești stăruitor, ci-ți va ierta păcatele și împlini rugămințile. Dacă rugăciunea ți-a fost ascultată, stăruie cu mulțumire în rugăciunea ta; dacă n-ai fost ascultat, stăruie în rugăciune ca să fii ascultat…”.

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost și un susținător al postului ca mijloc de îmbunătățire morală, pentru că ne eliberează din sclavia păcatelor și ne duce la libertate: „Postul înspăimântă demonii, schimbă hotărârea lui Dumnezeu, potolește nebunia patimilor și ne duce iar la libertate și ne înseninează mult cugetele; cum să nu fie deci cea mai mare nebunie, a fugi și a te teme de postul ce îți aduce bunuri atât de mari (…) postul este inima sănătății”.

Postul are o mare putere de curățire morală, întărește voința de bine, lămurește interiorul duhovnicesc și ușurează ridicarea sufletului către cele cerești și ajută la o pocăință rodnică.

În tratatul „Despre Preoție”, Sfântul Ioan Gură de Aur scoate în evidență cel mai bine puterea mare pe care o are preotul în calitate de duhovnic: „Oameni care trăiesc pe pământ și locuiesc pe el, au primit îngăduința să administreze cele cerești și au o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Nu s-a spus îngerilor, ci oamenilor: Oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer. Au și stăpânitorii pământului puterea de a lega: dar leagă numai trupurile. Puterea de a lega a preoților, însă, leagă sufletele și străbate cerurile; Dumnezeu întărește sus în ceruri cele făcute de preoți jos pe pământ”.

Sfântul Ioan îndemna mereu lumea la pocăință, adăugând acesteia postul și rugăciunea, pentru că pocăința este topitoarea păcatului: „De păcătuiți în toate zilele, în toate zilele faceți pocăință”.

Sfântul Ioan Scărarul ne învață: „Nu socoti lucru nevrednic de tine a-ți face mărturisirea în chip smerit ca înaintea lui Dumnezeu, înaintea ajutătorului tău. Căci am văzut osândiți înmuind printr-o înfățișare prea întristată și printr-o mărturisire adâncă asprimea judecătorului și preschimbând mânia lui în înduioșare”.

Pe vremea lui mărturisirea se făcea de obicei în taină, dar în cazuri excepționale duhovnicul putea porunci ca ea să se facă și în public: „înainte de toate să ne mărturisim bunului și singurului nostru judecător. Iar dacă el poruncește, să ne mărturisim și tuturor”.

Așa s-a procedat cu tâlharul pocăit, pe care 1-au primit în mănăstire cu condiția să-și mărturisească public fărădelegile. Și pe când și le mărturisea, un văzător cu duhul observa cum îngerul cu un condei radia de pe o foaie păcat după păcat. Foaia a rămas albă, iar tâlharul s-a mântuit. Rațiunea starețului a fost următoarea: „pentru că am pe unii care au greșeli nemărturisite, îi îndemn la mărturisire, fără de care nimeni nu va dobândi iertare”.

Se obișnuia chiar o dezvăluire zilnică a gândurilor: „Iar pe bucătar iscodindu-l eu, l-am prins făcând aceasta: văzând că are o tăbliță la brâu, am aflat că însemna pe ea în fiecare zi gândurile sale și le mărturisea pe toate păstorului”.

Păcatul fiind o boală urâtă, iar duhovnicul un doctor iscusit, nu trebuie să-ți fie rușine, ci trebuie să-ți destăinuiești starea sufletească așa cum este: „Dezgolește-ți, dezgolește-ți rana în fața doctorului și nu te rușina. A mea e buba, părinte, a mea e rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit și nu din a altuia. Nimeni altul nu e pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea! Fă-te la mărturisire și cu purtarea și cu chipul și cu gândul, ca un osândit plecându-te spre pământ și dacă se poate udând cu lacrimi picioarele doctorului și judecătorului ca ale lui Hristos”.

Sfântul Ioan Damaschin propovăduia pocăința, dându-i și o definiție foarte sugestivă: „Pocăința este întoarcerea prin asceză și osteneli de la starea cea contra naturii la starea naturală și de la diavol la Dumnezeu”. Vorbind despre Botez, enumerând preînchipuirile acestuia în Vechiul Testament și ajungând la Taina Sfântului Botez, va spune că și după aceasta există „al șaselea Botez care este botezul prin pocăință și lacrimi, care este cu adevărat greu”.

Pe vremea Fericitului Augustin (+ 430) era prezentă atât mărturisirea publică, cât și cea secretă: „Păcatele făcute public trebuiesc mustrate în public și păcatele făcute în taină trebuiesc dojenite în particular (…) Noi vrem să certăm în secret, să blamăm în secret și să evităm printr-un blam public, să trădăm pe vinovat”.

Aflăm de la Papa Inocențiu I (+ 417), cum de fapt am văzut la Herma și la alți Părinți, că în practica veche a Bisericii cei ce petreceau după Botez în păcate grele adesea nu mai erau dezlegați și li se refuza și ultima împărtășanie. Pe vremea lui însă disciplina penitențială s-a mai îndulcit, de aceea el le scria preoților: „Cei ce fac pocăință, ori care ar fi gravitatea greșelilor pentru care se află în starea aceasta, dacă nu survine nici o boală, trebuie să fie împăcați după obiceiul roman în joia care precede Paștile. Aprecierea gravității greșelilor aparține Episcopului, ținând cont de căința vinovatului. Lui îi aparține să poruncească dezlegările, când vede că penitentul face o ispășire potrivită. Dacă survine o boală de moarte vinovatul trebuie dezlegat înainte de Paști, ca să nu plece necuminecat”.

Papa Leon cel Mare (+ 461) vede prezentă bunătatea lui Dumnezeu în faptul că prin preot putem fi dezlegați de păcatele mărturisite. El amintește și de canonul de pocăință, de epitimie: „Mijlocitorul dintre Dumnezeu și oameni Iisus Hristos, a conferit căpeteniilor Bisericii puterea de a da celor ce se mărturisesc lucrarea pocăinței și de a-i admite prin poarta împăcării la împărtășirea tainelor, când sunt curățiți printr-o ispășire salutară”.

Sfântul Grigorie cel Mare (+ 604) spune că preoții au primit de la Mântuitorul o sarcină care-i onorează dar îi și obligă: „Învățăceii capătă puterea judecății cerești, ca unora să le ierte păcatele, iar altora să le țină în locul lui Dumnezeu (…) Locul acesta în Biserică îl țin Episcopii (…) Mare onoare dar și sarcină grea! (…) Cauzele trebuie cumpănite și numai atunci trebuie a se folosi puterea de a lega și dezlega. Trebuie să se vadă ce păcat s-a făcut și ce penitență s-a urmat după vină, ca pe aceia pe care-i cercetează Dumnezeu prin darul frângerii inimii, să-i dezlege sentința păstorului”.

Sfântul Ioan Casian tratează tema pocăinței în Convorbirea a XX-a, cu părintele Pinufius, starețul unei mănăstiri din provincia Panephysis din Egipt.

Pocăința este încetarea săvârșirii păcatelor pentru care ne căim. Lucrarea pocăinței este de a ține în loc „brațul răzbunător” al lui Dumnezeu, de a îmblânzi mânia lui Dumnezeu. Scopul pocăinței este dobândirea iertării păcatelor. Semnul primirii iertării din partea lui Dumnezeu este alungarea din sufletul nostru a oricărui simțământ legat de viciile ce le-am săvârșit, adică suntem siguri că am fost iertați atunci când inima nu ne mai este ispitită de „atracția viciilor sau de gândul la ele”.

Faptele pocăinței, spune părintele Pinufius, prin care dobândim iertarea păcatelor sunt: martiriul, dragostea, milostenia, vărsarea de lacrimi, mărturisirea păcatelor, îndreptarea vieții, rugăciunea de mijlocire a celor cuvioși pentru noi, credința, bunătatea și iertarea celor ce ne-au greșit.

El insistă asupra ideii că „fără vărsare de sânge nu este iertare”, aceasta fiind adusă de „sabia duhului”, adică fără ruperea de tot ce este trecător, de materia păcatului, nu putem dobândi iertarea și nici virtuțile duhovnicești. De asemenea, pentru a fi iertați nu este de ajuns să nu mai săvârșim păcatele, ci trebuie să le dezrădăcinăm și să le izgonim cu totul din inimile noastre. Această idee o întâlnim pretutindeni în opera Sfântului Ioan Casian, ea avându-și așadar originile în formarea sa duhovnicească la care au contribuit și asceții egipteni.

O altă idee pe care părintele Pinufius insistă foarte mult este cea a pericolului pe care îl reprezintă amintirea păcatelor săvârșite. Unii folosesc această metodă pentru a spori pocăința, însă, el ne atrage atenția că acest lucru se va dovedi dăunător mai târziu pentru cei neexperimentați. Amintirea viciilor poate aduce cu sine tot felul de simțăminte pe care le-am încercat când am săvârșit păcatul și ne poate trezi simțurile, creând prilejul pentru a cădea din nou în acele păcate. Cel mai de folos ne este să ne îndreptăm dorința spre cele veșnice, spre virtute și spre împărăția cerurilor, lucru care ne va îndruma și îndemna spre „adevărata căință”.

În finalul convorbirii, părintele Pinufius arată că pocăința nu este deplină și nici nu-și atinge scopul dacă nu este urmată de lucrarea virtuților. Pentru cel ce dorește să se mântuiască nu este de ajuns că s-a pocăit, dacă în locul viciilor săvârșite nu așează virtuțile, prin care se dobândește iertarea păcatelor. Pocăința nu are nici un folos pentru cel ce o face, dacă el nu dobândește „prin curăția inimii și prin desăvârșirea dragostei apostolice, acea plăcută mireasmă a virtuților, care pe Domnul Îl desfată”.

Părintele Pinufius vorbind despre ce este pocăința și care este scopul ei spune: „iată care este definiția deplină și desăvârșită a pocăinței: să nu mai săvârșim în nici un chip păcatele pentru care ne pocăim sau pentru care conștiința noastră are remușcări. Iar dovada de primire a pocăinței și de iertare este faptul de a fi alungat din sufletele noastre orice simțământ al acelor păcate. Va cunoaște fiecare că încă nu s-a spălat de păcatele săvârșite cât timp, cu toată pocăința și remușcările, îi vor apărea în minte greșelile sau alte fapte asemănătoare, și cât timp, nu zic plăcerea acestora, dar chiar amintirea lor, îi va întina tainițele sufletului. Astfel, cel ce priveghează cu gândul la pocăința sa atunci va înțelege că a fost achitat de pedeapsă, că a dobândit iertare pentru nelegiuirile sale, când va simți că inima nu-i mai este ispitită de atracția viciilor sau de gândul la ele. Conștiința noastră este cel mai drept cercetător al pocăinței și cel mai adevărat semn al îngăduinței; ea ne arată nouă, celor trăitori în trup, achitarea de datorii înainte de ziua judecății și ne descoperă primirea pocăinței și harul iertării. Ca să subliniez și mai mult cele spuse, adaug că numai atunci este de crezut că ne-a fost ștearsă tina viciilor, când au fost alungate din inima noastră toate patimile și dorințele vinovate”.

Apoi, vorbind de felul cum trebuie să săvârșim pocăința adevărată spune: „Cei ce fac pocăință să strige într-una bătându-se cu pumnii în piept: «Că fărădelegea mea o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea» (Ps. 50, 5) sau «Și voi cugeta la păcatul meu» (Ps. 37, 19). Cât timp, așadar, facem pocăința și avem remușcări amintindu-ne de greșelile noastre, este necesar ca ploaia de lacrimi podidite din mărturisirea păcatelor să stingă focul conștiinței noastre. Când cuiva neclintit în smerenia inimii și în întristarea duhului, amintirea acestor păcate i s-a risipit în osteneli și suspine și cu mila lui Dumnezeu i-au fost smulși din inimă și din mădulare spinii conștiinței, este sigur că a ajuns la termenul iertării și la meritele bunăvoinței divine, curățit fiind de tina păcatelor săvârșite. La această uitare totuși nu se ajunge altfel, decât prin îndepărtarea viciilor și a patimilor din trecut, prin desăvârșita și întreaga curăție a inimii. Pe aceasta, fără îndoială, n-o va putea dobândi cel ce din nepăsare sau dispreț nu s-a curățit de vicii, ci numai cel ce prin neîncetate suspine și gemete, spălându-și toate petele murdare din trecut, va putea să strige cu gândul și cu fapta către Domnul. «Păcatul meu l-am mărturisit și nedreptatea mea n-am ascuns-o» (Ps. 31, 5) și «Lacrimile mele mi-au fost pâine zi și noapte» (Ps. 41,4). El va merita, așadar, să audă: «înfrânează-ți glasul de la bocet și ochii de la lacrimi, că vei avea plată pentru munca ta, zice Domnul» (Ier. 31, 16). Aceasta i se va spune prin glasul Domnului: «Risipit-am păcatele tale ca pe un nor și fărădelegile tale ca pe o negură» (Is. 44,22) și de asemenea: «Eu, Eu sunt Acela Care șterge păcatele tale și nu își mai aduce aminte de fărădelegile tale» (Is. 43, 25). Astfel, «fiecare este strâns în lanțurile păcatelor sale» (Pilde 5,22), dar scăpat de Domnul va cânta cu toată lucrarea harului: «Ai rupt lanțurile mele; Ție îți voi aduce jertfă de laudă» (Ps. 115, 16-17)”.

Venind mai aproape de secolul nostru, Sfântul Tihon din Zadonsk ne spune că pocăința este „întristarea cea după Dumnezeu, care lucrează pocăință spre mântuire, fără părere de rău”, iar cel ce vrea să se pocăiască trebuie să facă precum urmează: „să asculte glasul lui Dumnezeu care îl cheamă și să se întoarcă la Dumnezeu cu toată inima sa, din calea nelegiuirii; să urască păcatele în care se afla mai înainte, să se scârbească de ele și să se lupte împotriva lor cu ajutorul lui Dumnezeu, iar de celelalte păcate să se ferească; să se tânguiască până la sfârșitul vieții sale pentru că L-a mâniat pe Dumnezeu, Preabunul său Ziditor și Părinte; să se rușineze pentru sine însuși, pentru faptul că s-a purtat cu atâta nerușinare, călcând legea lui Dumnezeu; să se recunoască nevrednic de orice binefacere a lui Dumnezeu, ci mai degrabă vrednic de toată pedeapsa; să se mângâie cu negrăita milostivire a lui Dumnezeu, cea făgăduită întru Hristos Iisus, Domnul nostru, tuturor celor care se pocăiesc”.

Foarte frumoase cuvinte despre pocăință are și Sfântul Siluan Athonitul, care a trăit între anii (1866-1938) și care era comparat de către Arhimandritul Iustin Popovici (1894-1979) cu Sfântul Simeon Noul Teolog, iar americanul Thomas Merton scria că „a fost poate cel mai autentic monah al secolului XX”.

Pentru Sfântul Siluan, pocăința înseamnă pur și simplu a-ți recunoaște păcatele și a-I cere iertare lui Dumnezeu. În chip mai adânc, ea stă în învinuirea și osândirea de sine și în plânsul pentru păcatele noastre înaintea lui Dumnezeu.

Pentru Sfântul Siluan, pildă de mare pocăință este Adam, după cum spune adeseori. De aici, această rugăciune pe care el o face înaintea Domnului: „Dă-ne, nouă, Doamne, duhul pocăinței, cel pe care l-a avut Adam, precum și sfânta Ta smerenie, dăruiește-ni-le nouă, Doamne, ca să putem să ne plângem și să ne jelim păcatele. Dacă te găsești în necazuri, amintește-ți cuvintele pline de bunătate ale Domnului: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni!” (Mt. 11, 28). Sufletul dobândește această odihnă întru Sfântul Duh, cu ajutorul pocăinței. Sufletele care și-au pierdut liniștea trebuie să se pocăiască și Domnul le va ispăși păcatele. Celui ce se pocăiește, Domnul îi dăruiește Raiul și împărăția Cerurilor, și i se dăruiește chiar pe Sine însuși. Numai atunci bucuria și liniștea vor stăpâni iarăși în sufletul său”.

Trebuie să facem pocăință „în tot ceasul”, până la moarte, căci pe urmă va fi prea târziu: „căiți-vă până când mai e vreme!”; „Chiar dacă păcatele noastre ne sunt iertate, toată viața trebuie să ne aducem aminte de ele și să plângem, ca să păzim zdrobirea inimii”; „Nu am făcut așa – mărturisește Sfântul Siluan – și am pierdut căința, ceea ce mi-a adus multă suferință din partea demonilor”.

Omul are nevoie de pocăință până în ultima clipă. Chiar dacă s-a învrednicit să vadă slava lui Dumnezeu, smerenia îl va îndemna la pocăință: „Chiar dacă Domnul l-ar înălța în toate zilele până la ceruri și i-ar arăta toată Slava cerească în care locuiește (…), chiar și atunci sufletul smerit, învățat de experiență, va spune: (…) „A Ta este Slava cerurilor, al meu însă este să plâng pentru păcatele mele”; „Domnul a arătat mare milă față de mine și mi-a dat să înțeleg că trebuie să-mi plâng toată viața păcatele mele. Aceasta este calea Domnului”.

Aflăm la Sfântul Siluan repetate îndemnuri la pocăință adresate tuturor oamenilor. „Vă rog: pocăiți-vă și smeriți-vă!”; „Voi toți, oameni ai pământului, rugați-vă și plângeți-vă păcatele voastre, ca Domnul să vi le ierte!”; „O, frații mei din tot pământul, căiți-vă până când mai este vreme!”; „Îi rog fierbinte pe toți oamenii să facem pocăință și vom simți milostivirea Domnului”.

Sfântul Siluan socotește că este de datoria fiecărui păstor de suflete să îndemne la pocăință; dar și o datorie a oricărui om conștient de importanța și binefacerile ei.

Sfântul Siluan se roagă ca toți oamenii să se pocăiască. „Doamne, întoarce (toate popoarele) de la ură și rău spre pocăință, ca să cunoască toate iubirea Ta.” „Doamne, zi lumii: «Iertate vă sunt vouă, tuturor, păcatele voastre!», și ele vor fi iertate”; „Mă rog neîncetat lui Dumnezeu pentru voi, ca toți să vă mântuiți”.

Literatura duhovnicească în care este abordată pocăința este îmbelșugată. Scrierile filocalice, cărțile de evlavie populară, amintindu-le pe două foarte cunoscute: „Carte foarte folositoare de suflet” a Sfântului Nicodim Aghioritul și „Mântuirea păcătoșilor” a lui Agapie Criteanul, zăbovesc asupra Tainei Spovedaniei, cu toate aspectele ei. Pocăința este o stare de spirit ce-l caracterizează pe om de la căderea în păcat și până astăzi, în creștinism ea devine Taină Sfântă prin care omul reintră în comuniune cu Dumnezeu și cu Biserica.

CAPITOLUL IV. POCĂINȚA, TAINA ÎNNOIRII FIINȚEI UMANE ȘI REFACEREA COMUNIUNII

IV.1. Păcatul – ca pervertire a ființei umane

Omul care era desăvârșit prin faptul că era asemănător Creatorului, căzând în păcat, pierde starea de comuniune cu Dumnezeu cel în Treime închinat, și nu numai cu Dumnezeu, ci și cu semenii săi. Starea sufletească la care ajunge este una de singurătate și de iad, căci iadul, după Dostoievski „este suferința de a nu mai putea să iubești”.

IV.1.1. Starea primordială a omului

Conform învățăturii noastre creștine, omul a fost creat de Dumnezeu ca ființă dihotomică, alcătuită din suflet și din trup: „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie (…) Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie”.

Dumnezeu a creat pe om pentru a fi în comuniune cu Sine, pentru a se împărtăși din belșugul bunătății Sale, pentru a fi fericit. L-a creat din bunătate și din iubire. Omul alcătuit din trup material și „din ceea ce numim suflet, care nu poate fi redus la materie. Sufletul străbate prin trupul material și e legat de el, dar transcede materialitatea lui”.

Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu este în dialog cu omul pe care l-a creat, acest dialog avându-și temeiul „chiar în dialogul cu celelalte Subiecte divine, cu un fel de conținut de conștiință comun între Ele, cum e comun între ele și conținutul de conștiință al subiectelor create, care, până la un loc, este comun și cu cel al Subiectelor divine, Acestea împărtășind oamenilor rațiunile eterne ale lucrurilor”.

Sufletul și trupul vin la existență deodată, la început prin creație, iar după aceea prin naștere și prin voia lui Dumnezeu, ca o unitate, dar nu ca o unitate de substanță, ci ca o unitate formată din amândouă. Unirea între suflet și trup e atât de puternică, încât ele formează o singură fire. Spre deosebire de celelalte creaturi „sufletul conștient nu mai e adus la existență prin simpla gândire și poruncă a Spiritului creator, ci, având de la început caracter de subiect, chemat la existență printr-un fel de duplicare a Spiritului creator pe plan creat. Spiritul conștient suprem vorbește cu spiritul conștient creat ca și cu un fel de alter ego, dar creat”. Sufletul poate aduna și influența prin trup întreaga lume. Omul a fost făcut de către Dumnezeu împărat a toată creațiunea.

Prin relație vie cu Dumnezeu omul se menține ca chip al lui Dumnezeu, iar această relație este posibilă pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om de la început înrudit cu Sine și capabil de relația cu Sine. Sau mai bine zis l-a pus în relație conștientă și liberă cu Sine, chiar prin insuflarea sufletului viu. Sfinții Părinți spun că prin această insuflare Dumnezeu a sădit în om nu numai sufletul înțelegător înrudit cu Dumnezeu, ci și harul Său, ca manifestare a relației Sale cu omul.

Dumnezeu sădește în om, prin insuflare nu atât viața biologică, căci aceasta o au și animalele, ci viața înțelegerii și a comuniunii cu Sine, adică viața spirituală. Prin păcat această comuniune clară se întunecă, dar întrucât sufletul rațional rămâne în om, continuă și o anumită relație cu Dumnezeu, chiar dacă Dumnezeu nu mai e cunoscut ca Persoană, ci numai ca adevăr și bine impersonal ce izvorăsc din El.

După Sfântul Irineu, ca și după Sfinții Grigorie de Nyssa și Grigorie Palama, nu numai sufletul, ci și trupul omenesc, e creat după chipul lui Dumnezeu. Numele de om nu se aplică sufletului sau trupului în mod separat, ci la amândouă împreună, căci împreună au fost create după chipul lui Dumnezeu.

În calitate de chip, omul întreg tinde spre modelul său, spre Dumnezeu. Chipul tinde spre asemănarea cu Dumnezeu sau spre îndumnezeire. Această unire maximă, imprimarea omului de plinătatea lui Dumnezeu, fără contopirea cu El, este îndumnezeirea. Sfântul Irineu ne spune că: „Hristos cel istoric a fost prototipul pe care L-a avut Dumnezeu în minte, când a creat pe primul om. Hristos era omul deplin și desăvârșit, care avea să se arate pe pământ, iar Făcătorul a văzut de mai înainte și a creat pe Adam potrivit cu acest prototip viitor. Prin urmare Adam a fost creat după modelul Cuvântului, Care avea să asume în timp, ca Hristos, firea omenească și să Se arate om desăvârșit pe pământ”.

Creat după chipul lui Dumnezeu, omul era destinat să ajungă la asemănare cu El, prin comuniune, prin îndumnezeire (Facere l, 26). Unirea maximă cu Dumnezeu, spre care urcă omul prin virtute, nu înseamnă scufundarea în oceanul unei infinități impersonale. „Comuniunea adevărată se dezvoltă printr-o atenție îndreptată spre ceilalți oameni și spre lumea ca operă a lui Dumnezeu, asociată cu o înfrânare a pasiunilor ca porniri nesfârșite spre finit, cu o cultivare a virtuților care culminează în iubirea de persoane, de Dumnezeu ca persoană, deci ca absolut adevărat”.

Părinții asimilează sănătatea sufletească și trupească a primului om, fericirea lui, cu starea de perfecțiune căreia îi era destinat prin firea sa. „Omul era curat de pornirile rele și cu o tendință spre binele comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii, dar nu întărit în această curăție și în acest bine. El era conștient și liber, iar în conștiință și libertate avea tendința spre cele bune”.

Desăvârșirea ființei omenești aceasta este, să fie îndumnezeită. Prin glasul Psalmistului Dumnezeu ne spune: „Dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt” (Ps 81,6). Omul este o creatură căreia i s-a dat porunca de a deveni Dumnezeu, după har, ne spune Sfântul Vasile cel Mare, iar Sfântul Grigorie de Nazianz scrie „atunci când Fiul cel veșnic (…) l-a creat pe om, cu acest scop l-a făcut, să fie el însuși dumnezeu”.

La creație omul avea o oarecare perfecțiune, mai întâi cea a facultăților sufletești. El avea minte, după chipul înțelepciunii lui Dumnezeu, capabilă să-l ajute să-și cunoască Creatorul; voința sa liberă îi dădea posibilitatea să se orienteze cu toată ființa spre El; puterile sale de a dori și iubi, trăsături ce reproduceau în el iubirea dumnezeiască, îi permiteau să se unească cu Dumnezeu.

Perfecțiunea acestor facultăți sufletești se datorează pe de o parte faptului că ele au fost create de către Dumnezeu după chipul propriilor Sale facultăți, fiind o imagine a facultăților dumnezeiești, iar pe de altă parte faptului că ele aveau posibilitatea de a se uni total cu Dumnezeu, cu condiția să nu se întoarcă de la Acesta, datorită voinței libere, ci să se deschidă în permanență și total harului Său.

Perfecțiunea pe care o avea omul la crearea sa nu consta numai în faptul că facultățile sale îi dădeau posibilitatea să se unească cu Dumnezeu. În oarecare măsură Adam poseda asemănarea cu Dumnezeu la care trebuia să ajungă. De la început el se afla întors spre Dumnezeu și avea în firea sa creată după chipul lui Dumnezeu, toate virtuțile.

Sfântul Ioan Damaschin ne spune: „Dumnezeu a făcut pe om inocent, drept, virtuos, lipsit de supărare, fără de grijă, luminat cu toată virtutea, încărcat cu toate bunătățile, ca o a doua lume, un microcosmos în macrocosmos, un alt înger închinător, compus, observatorul lumii văzute, inițiat în lumea spirituală, împăratul celor de pe pământ, condus de sus, pământesc și ceresc, vremelnic și nemuritor, văzut și spiritual, la mijloc între măreție și smerenie, același duh și trup; duh din pricina harului, iar trup din pricina mândriei; duh ca să rămână și să laude pe binefăcător, trup ca să sufere și prin suferință să-și amintească și să se învețe când se mândrește cu măreția. Animal condus aici, adică în viața prezentă, dar mutat în altă parte, adică în veacul ce va să fie; iar termenul final al tainei este îndumnezeirea sa prin înclinația către Dumnezeu. Se în dumnezeiește prin participarea la iluminarea dumnezeiască și nu prin transformarea sa în ființa dumnezeiască”.

Omul nu era păcătos, dar nici consolidat în virtuți dobândite și nici în gânduri curate stabile. El avea nevinovăția celui ce nu a gustat păcatul dar nu cea câștigată prin respingerea ispitelor. Lumea avea pentru el transparența pe care o are pentru un copil nevinovat, dar nu aceea pe care o are pentru un sfânt, care a învins opacitatea ei.

Dumnezeu cel personal i se arăta în mod evident în oglinda netulburată a sufletului și toate intențiile bune ale omului se întâlneau cu cele sugerate interior de Dumnezeu. Naturalul și supranaturalul nu formau două nivele distincte, ci erau îmbinate într-o singură ordine de viață clară și bună. Virtuțile nu erau niște daruri supranaturale, ci aparțineau naturii omenești. Dar împlinirea lor presupunea conlucrarea activă a omului cu Dumnezeu, conlucrarea tuturor facultăților lui cu voința divină, deschiderea deplină a ființei sale înspre harul lui Dumnezeu. El avea virtuțile în germene și trebuia să le facă să crească până la desăvârșirea lor. În acest sens înțeleg unii Părinți porunca dată lui Adam și Evei: „creșteți și vă înmulțiți” (Facere l, 28). Și din acest motiv spuneau că în rai „omul era asemenea unui prunc și trebuia, sporind în cele bune, să ajungă la starea bărbatului desăvârșit”.

Subliniind acest aspect dinamic al dobândirii virtuților și al îndumnezeirii Părinții fac distincție între chip și asemănare. Chipul lui Dumnezeu în om constă în suma posibilităților de a realiza asemănarea. Asemănarea este împlinirea chipului. Chipul este actual, asemănarea este virtuală, ea este realizabilă prin libera participare a omului la harul îndumnezeitor. Sfântul Vasile cel Mare tâlcuind cuvintele: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră”, spune: „pe cel dintâi, chipul, îl avem prin creație, iar pe cea de a doua, asemănarea, o dobândim prin voia noastră”.

Sfântul Grigorie de Nazianz spune: „sufletul va dobândi starea dorită ca preț al virtuții sale și nu numai ca dar al lui Dumnezeu. Binele este ținta de cucerit dar el a fost și darul primit. Acest bine nu este numai o sămânță dăruită firii noastre, ci este și rezultatul unei munci care depinde de voința noastră”.

Omul, prin chipul lui Dumnezeu ce este în el, virtual posedă de la început desăvârșirea, și în mod firesc are capacitatea de a realiza acest scop, de a se uni cu Dumnezeu, pentru că în mod normal aceasta este ținta existenței sale.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că „omul primind existența de la Dumnezeu și începând să existe chiar prin actul facerii, era liber de stricăciune și de păcat, căci acestea n-au fost create deodată cu el…”; „Dumnezeu, care a zidit firea omenească, nu a creat împreună cu ea nici plăcerea, nici durerea din simțire, ci a dat minții ei o anumită capacitate de plăcere, prin care să se poată bucura în chip tainic de El”.

O descriere mai lungă a stării paradisiace ne-o dă în Ambigua, oprindu-se și asupra consecinței neascultării de Dumnezeu: „Fiindcă dacă ar fi ascultat mai mult de Dumnezeu decât de soție și s-ar fi hrănit din pomul vieții, nu ar fi lepădat nemurirea ce i s-a dat, ci ar fi păstrat-o necontenit prin împărtășirea de viață, odată ce orice viață se susține printr-o hrană proprie și corespunzătoare. Iar hrana vieții aceleia fericite este Pâinea ce s-a pogorât din cer și a dat lumii viață, cum însuși Cuvântul cel nemincinos a spus despre Sine în Evanghelii. Nevrând primul om să se hrănească cu aceasta, pe drept cuvânt a căzut din viața dumnezeiască și a dobândit o alta, născătoare de moarte, prin care îmbrăcându-se în forma irațională și întunecându-și frumusețea negrăită a celei dumnezeiești, a predat toată firea morții spre mâncare. Prin aceasta, moartea trăiește în cursul acestei întregi distanțe temporale, făcându-ne pe noi mâncare ei înseși, iar noi nu mai trăim niciodată în cursul ei, fiind neîncetat mâncați de ea prin corupere”.

Concluzionând cele relatate putem spune că, după Sfintele Scripturi (Facere 1,31), toată creația lui Dumnezeu era la început foarte bună. Părinții în unanimitate afirmă că omul însuși, în starea paradisiacă, nu cunoștea boala, neputința, durerea, moartea: „Omul trăia în bucuriile raiului (…), posedând integritatea facultăților sale, în starea naturală în care fusese creat”, notează Sfântul Dorotei de Gaza.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „De vreți să știți cum era starea trupului atunci când a ieșit din mâinile lui Dumnezeu, să mergem în rai și să-l vedem pe omul acela pe care l-a pus Dumnezeu acolo. Trupul său nu era supus (…) stricăciunii; ca o statuie ce se scoate din cuptor și care lucește cu cea mai vie strălucire, el nu cunoștea niciuna din aceste infirmități pe care le vedem astăzi”.

Nestricăciunea și nemurirea primului om se datorau harului dumnezeiesc. Deîndată ce l-a creat pe om din țărâna pământului, Dumnezeu, spune cartea Facerii „a suflat în fața lui suflare de viată și s-a făcut omul ființă vie”.

În această „suflare” Părinții văd sufletul, dar și harul Duhului Sfânt. Din pricina faptului că omul era pătruns de energiile dumnezeiești, sufletul și trupul său posedau calități suprafirești. Sfântul Grigorie Palama spune că harul divin „completa cu nenumărate binefaceri insuficiența firii noastre”.

În virtutea acestui har Adam se găsea într-o stare total diferită, nu numai față de celelalte viețuitoare, ci și față de condiția umană pe care o cunoaștem noi. Această condiție superioară, privilegiată, este denumită paradis.

„Pentru că Dumnezeu a voit să facă pe om din o fire văzută și nevăzută, după chipul și asemănarea Sa (Facere l, 26), ca pe un împărat și stăpân al întregului pământ și a celor ce sunt în el, i-a zidit înainte un fel de palat împărătesc, în care trăind va avea o viață fericită și norocită. Și acesta este paradisul dumnezeiesc, plantat în Eden cu mâinile lui Dumnezeu, cămara întregii bucurii și veselii”. Această stare privea sufletul ci și trupul.

Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește despre diferența de constituție a corpului omenesc de dinainte de cădere, și a celui ce ne ține acum sub stăpânirea sa. El merge până la a afirma că oamenii nici nu erau destinați să se înmulțească prin naștere, ci pe o altă cale: „Când a păcătuit călcând porunca, a primit osânda nașterii, care se susține prin pătimire și păcat, păcatul avându-și sursa în trăsătura pătimitoare ivită din pricina lui, ca într-o lege a firii”.

Omul fiind creat liber, depindea de el dacă păstrează sau nu harul dumnezeiesc, și implicit dacă rămâne în această stare de nestricăciune sau nu. Afirmația că omul a fost creat nestricăcios și nemuritor, nu înseamnă că el nu putea să ajungă la stricăciune și la moarte, ci că el va avea prin har și prin libera sa alegere posibilitatea de a nu se corupe și a nu muri. Din păcate omul și-a exersat rău libertatea, a pierdut harul și a ajuns stricăcios și muritor.

IV.1.2. Păcatul strămoșesc și urmările lui

După ce l-a creat pe om, Dumnezeu l-a făcut stăpân asupra întregii creații: „Dumnezeu i-a binecuvântat zicând: creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul”.

Măreția chipului dumnezeiesc al omului stătea în libertatea lui, dar în ea era implicată și putința căderii, putința de a-și afirma libertatea renunțând în același timp la ea într-o anumită măsură și de a aproba continuu, prin libertatea sa, renunțarea la libertate.

Referatul scripturistic ne spune că Dumnezeu l-a luat pe omul pe care-l făcuse și l-a așezat în grădina cea din Eden, dându-i următoarea poruncă: „Din toți pomii din rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit”. Diavolul cel viclean l-a amăgit pe Adam, pe femeie și catastrofa s-a produs: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale și ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit să nu mănânci, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale! Spini și pălămidă îți va rodi el și te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce”.

Din voia sa liberă omul, îmboldit de mândrie și lăcomie, n-a ascultat, a ales răul în locul binelui și a păcătuit. Păcatul lui Adam cunoscut sub numele de păcat strămoșesc, s-a transmis întregului neam omenesc. Prin păcat omul a căzut din comuniunea cu Dumnezeu și din nemurire, în acest sens Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el”. Moartea a fost lăsată, de Dumnezeu pentru oameni „nu numai ca pedeapsă pentru păcat, ci și ca mijloc de a se aduce lui Dumnezeu ca jertfă viața, pentru scăparea de moarte. Aceasta s-a petrecut prin Hristos, care a învins prin puterea Sa moartea, jertfindu-se El, Cel fără de păcat, pentru păcatul lumii întregi”.

Izvorul tuturor relelor, bolilor, neputințelor, suferințelor, stricăciunii și morții, ca și a tuturor neajunsurilor care afectează actualmente natura umană, Părinții îl descoperă în voia liberă a omului, în păcatul comis în rai. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Corupându-se mai întâi libera alegere a rațiunii naturale a lui Adam, a corupt împreună cu ea și firea, care a pierdut harul nepătimirii și așa s-a ivit păcatul”; „Așadar căderea voinții de la bine la rău este cea dintâi; și cea mai vrednică de osândă”.

Înainte de cădere, Adam era în stare de luminare a minții, a doua treaptă a vieții duhovnicești. După cădere mintea sa era întunecată și mărginită. Rațiunea a încercat să împresoare mintea umană, ea s-a răzvrătit împotriva minții, a încercat prin lucrarea ispitirii diavolești, să tâlcuiască felul în care trebuie să ajungă omul la îndumnezeire, anulând porunca lui Dumnezeu.

Sfântul Teofil al Antiohiei notează: „Pentru prima creatură, neascultarea a adus alungarea din rai; (…) din neascultarea sa, omul a scos osteneala, durerea, amărăciunea, a căzut în puterea morții”. Iar Sfântul Grigorie Palama este foarte explicit: „De unde ne vin slăbiciunile, bolile și celelalte rele din care se naște moartea? De unde vine moartea însăși? Din neascultarea noastră de porunca dumnezeiască, din călcarea legii pe care ne-a dat-o Dumnezeu, din păcatul nostru originar în raiul lui Dumnezeu. Astfel că bolile, infirmitățile și greutatea încercărilor de tot felul vin din păcat. Prin el, într-adevăr, ne-am îmbrăcat cu haina de piele a acestui trup bolnăvicios, muritor și cuprins de suferințe, am trecut în această lume trecătoare și pieritoare și am fost osândiți să ducem o viață care este prada multor rele și nenorociri. Boala este deci ca un drum scurt și greu în care păcatul conduce neamul omenesc, iar capătul acestui drum, limita sa ultimă, este moartea”.

Alegând urmarea sugestiei diavolului de a deveni „ca Dumnezeu”, adică dumnezei în afară de Dumnezeu, Adam și Eva au pierdut harul și au fost deposedați de calitățile ce le conferea, într-o oarecare măsură, o condiție supranaturală.

Călcarea poruncii de către Adam cu care credinciosul identifică și propria lui cădere e o schimbare de bunăvoie a drumului sau, mai radical, o schimbare de obiectiv.

Încălcarea poruncii, spune Sfântul Atanasie, l-a readus pe om la firea lui, adică la țărâna din care a fost luat „Călcarea poruncii i-a readus la natura lor”. Răul pe care l-au suferit Adam și Eva, ca urmare a păcatului, se înscrie în logica pierderii de bună voie a comuniunii cu Dumnezeu, care îi făcuse părtași bunătăților Sale. Despărțindu-se de Binele suprem, au expus firea omenească tuturor relelor.

Sfântul Grigorie de Nyssa scrie: „Acest abandon al binelui, odată săvârșit, a avut ca și consecință toate relele: întoarcerea de la viață a adus moartea; părăsirea luminii a adus întunericul; dispărând virtutea, a apărut păcatul; și așa toate formele binelui au fost înlocuite, una câte una, de relele contrare”.

Sfântul Vasile cel Mare spune același lucru: „Moartea este o urmare necesară a păcatului; te apropii de moarte, pe măsură ce te îndepărtezi de Dumnezeu, care este viața; moartea este lipsa vieții. Adam, îndepărtându-se de Dumnezeu, s-a expus morții”. Natura omenească încetând, prin păcatul lui Adam, de a fi în comuniune cu Dumnezeu, a căzut în boală și în stricăciune. Și-a pierdut starea excepțională de la început, pe care o avea datorită harului, și a căzut într-o condiție inferioară.

Boala gravă, în care a căzut omul din cauza păcatului, a atins prin el tot cosmosul. Sfântul Pavel le scrie romanilor: „Căci făptura a fost supusă deșertăciunii – nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o cu nădejde, pentru că și făptura însăși se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtașă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci știm că toată făptura împreună suspină și împreună are dureri până acum”. Lumea a fost creată bună de către Dumnezeu, dar depindea de om dacă ea va rămâne bună sau nu. Omul a fost zidit ca un microcosmos, în macrocosmos, recapitulând toată creația.

Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Omul comunică cu existențele neînsuflețite, participă la viața celor neraționale și se împărtășește cu spiritualitatea celor spirituale. Comunică cu existențele neînsuflețite prin corpul și prin amestecul celor patru elemente; cu plantele prin acestea, dar și prin puterea de nutriție, de creștere și de însămânțare, adică de naștere; cu cele neraționale prin acestea și încă prin dorință, adică mânie și poftă și prin simțire și prin mișcarea impulsivă”.

Omul a fost investit ca rege al creației, având putere asupra tuturor făpturilor. Dumnezeu l-a făcut mediator între Sine și făpturi, dându-i sarcina să le ducă la perfecțiune unindu-le cu El prin participarea la harul Duhului Sfânt primit de el. Omul avea misiunea, după Sfântul Maxim, de a uni raiul și restul pământului, și prin urmare de a le da tuturor creaturilor posibilitatea de a participa la condiția paradisiacă. Dar atunci când Adam s-a întors de către Dumnezeu, natura a încetat să mai fie supusă. Ca urmare a păcatului strămoșesc dezordinea s-a instalat între făpturi ca și în om. „Blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale!” a zis Dumnezeu lui Adam, anunțând catastrofa cosmică ce a decurs din greșeala lui. Omul dezbrăcat de har a devenit slab și vulnerabil în fața stihiilor naturii.

Dar Dumnezeu, care „a iubit și iubește pe oameni cu o iubire nesfârșită” și care avea în vedere mântuirea omului și prin el a universului întreg, n-a îngăduit forțelor răului să distrugă creația Sa. Providența dumnezeiască a purtat de grijă omului și naturii întregi, limitând lucrarea nefastă a celui rău. Dacă omul și-a pierdut asemănarea cu Dumnezeu, pe care începuse să o dobândească, a rămas totuși purtător al chipului, chiar dacă acesta este întunecat și schimonosit. Astfel că el n-a fost totalmente privat de har și i-au rămas, în slăbiciunea sa, suficiente puteri spirituale pentru a putea, dacă ar fi și voit, să se reîntoarcă spre Dumnezeu și să asculte de poruncile Lui, să mai aibă o oarecare putere asupra naturii. Acest nou echilibru însă a rămas fragil. Omul și natura au devenit un câmp de bătălie unde binele și răul, moartea și viața duc în permanență, pe toate planurile, o luptă nemiloasă, de care mărturisesc, la nivelul lor, boală, infirmitățile și suferințele, și al cărei rezultat, înainte de Întruparea lui Hristos, rămâne nesigur.

Omul căzut nu numai că a devenit trupesc, judecând lucrurile numai după aparența lor sensibilă, dar și-a pierdut și adevărata cunoaștere a realității pe care o avea prin Duhul Sfânt. Această cunoaștere a înlocuit-o printr-o mulțime de cunoștințe de tot felul, corespunzătoare multitudinii aparențelor în care el s-a bălăcit de aici înainte. „Uitarea gândurilor folositoare, și de viață făcătoare și sora ei lenea, și ajutătoarea și tovarășa lor neștiința, care sunt patimile cele mai adânci și mai lăuntrice, mai greu de surprins și de îndreptat, care acoperă și întunecă sufletul cu multă grijă, fac să se încuibeze și să lucreze în om și celelalte patimi, întrucât sădesc nepăsarea și alungă frica de păcate, pregătind drum și lucrare ușoară fiecărei patimi. Căci odată ce sufletul e acoperit de uitarea atotpăcătoasă, de lenea stricăcioasă și de neștiință, maica și doica tuturor relelor, nenorocita de minte se lipește cu ușurință de tot ce vede, ce cugetă sau ce aude”.

La fel ne spune și Sfântul Isaac Sirul: „Când cunoașterea urmează poftelor trupești, ea adună aceste moduri: bogăția, slava deșartă, podoaba, tihna trupului, căutarea sârguitoare a înțelepciunii raționale, care e potrivită cu cârmuirea lumii acesteia și din care țâșnesc noutățile născocirilor, a meșteșugurilor și a învățăturilor celelalte care încununează trupul în lumea aceasta văzută. Din aceste chipuri se naște cunoștința potrivnică credinței, de care am spus că se numește cunoștința deșartă, întrucât este goală de orice grijă de Dumnezeu și aduce o neputință rațională în cugetare, punând-o sub stăpânirea trupului. Grija ei este cu totul în lumea aceasta”.

IV.1.3. Definirea păcatului

În Sfânta Scriptură, păcatul este desemnat prin denumiri felurite. Astfel, în ebraică, este redat prin cuvintele: hattat – îndepărtarea de la scop, awom – nedreptate, pesah – rebeliune, sarah – revoltă.

În grecește, avem expresiile: άμαρτιά, cu sensul de îndepărtare de la scop, άμάρτημα – actul păcătos; παραχοή – neascultarea; παράπτωμα – căderea, delictul sau faptul moral.

În Sfânta Scriptură, păcatul apare ca: neascultare și nerecunoștința față de Dumnezeu, nelegiuire, nebunie, minciună, mândrie, nesocotirea și ofensa lui Dumnezeu, absurditate, vină, violarea legii, abaterea de la ordinea morală. În ordinea harică, la aceasta se adaugă: părăsirea iubirii și a prieteniei lui Dumnezeu, necinstirea lui Hristos și a harului Său, pângărirea templului lui Dumnezeu.

Cea mai curentă interpretare a păcatului, în ascetica ortodoxă, este aceea care îl compară cu „boala care atrage moartea sufletului”. Păcatul este „pierderea sensului existenței: o viață în întregime superficială, materială, o viață de plăcere, egoistă, legată de conflictul cu ceilalți și de uitarea lui Dumnezeu”.

Vorbind mai simplu, am putea spune că „păcatul este călcarea legii dumnezeiești, adică neîmplinirea voii lui Dumnezeu cuprinsă în poruncile Sale”.

Menirea omului, creat după chipul lui Dumnezeu, este să ajungă la asemănare cu El, să se îndumnezeiască. Pentru a ajunge la țintă omul trebuie să-și conformeze viața cu legea morală creștină, care este expresia voii lui Dumnezeu. Datorită voii sale libere omul poate acționa și în direcție contrară, încălcând legea morală, comițând păcate. Păcatul este „călcarea conștientă și liberă a legii morale sau împotrivirea conștientă și liberă față de voia lui Dumnezeu, exprimată în legea morală”.

S-au făcut diverse împărțiri și categorisiri a păcatelor. Păcatul cu care ne naștem, și-l moștenim de la Adam, este păcatul strămoșesc, de care ne curățim prin Sfântul Botez. Sunt apoi păcatele personale, adică păcatele pe care le săvârșim fiecare din noi în parte. Și acestea sunt de două feluri: păcate ușoare și păcate grele sau de moarte. „Este păcat de moarte (…) dar este și păcat care nu este de moarte”.

Aceasta este o privire juridică, legalistă, referitoare la păcat ca încălcare a legii lui Dumnezeu, urmată în mod firesc de pedeapsa Lui. Dar realitatea păcatului este mult mai complexă și profundă. Păcatul este înainte de toate un fenomen spiritual, metafizic. Rădăcinile păcatului se află în profunzimea mistică a omului căzut. Esența păcatului nu stă în încălcarea unei norme etice, ci în ieșirea din comuniunea cu Dumnezeu, în îndepărtarea de viața dumnezeiască și veșnică pentru care a fost creat omul și la care în mod firesc este chemat.

Păcatul s-a săvârșit mai întâi în profunzimea tainică a sufletului omenesc, dar consecințele sale afectează omul întreg. Odată săvârșit, păcatul se răsfrânge asupra stării psihice și fizice a omului care l-a comis și-i influențează viața întreagă; el depășește inevitabil și limitele vieții personale individuale a păcătosului și influențează viața comunității, distruge comuniunea de iubire dintre oameni și afectează destinul lumii întregi.

Nu numai păcatul strămoșesc, are consecințe universale, ci orice păcat săvârșit, acesta se răsfrânge asupra destinului lumii întregi. Când omul „trupesc” comite un păcat nu resimte în sine, și în afară, consecințele păcatului cu aceeași acuitate cu care le resimte omul „duhovnicesc”. Omul „trupesc” nu descoperă o schimbare a stării sale după ce a înfăptuit păcatul, pentru că rămâne mereu în starea de moarte duhovnicească, pentru că n-a cunoscut viața veșnică a sufletului. Omul „duhovnicesc”, dimpotrivă, de câte ori săvârșește un păcat constată o schimbare în starea sa lăuntrică, o împuținare a harului. Pocăindu-se de păcate, mărturisindu-și-le în fața duhovnicului, el nu urmărește o simplă iertare juridică, ci o transformare lăuntrică până într-atât încât simte într-un mod perceptibil prezența harului în sufletul său.

Oamenii trupești „gândesc că harul lui Dumnezeu s-a sălășluit în chip neștiut și nesimțit în ei și se află până acum înlăuntrul sufletului lor; (…) zic că nu primesc niciodată vreo simțire prin contemplația și descoperirea acestui dar, și că l-au primit și-l țin în ei numai prin credință și cugetare, nu prin experiență”.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune că numai cei morți sufletește nu simt în ei lucrarea harului primit prin Taine: „Hristos există. Dar ce este El? Dumnezeu adevărat și Om cu adevărat desăvârșit, Care s-a făcut om sau ceea ce nu era mai înainte, ca să facă pe om dumnezeu, ceea ce niciodată n-a fost. Ca atare ne-a îndumnezeit și ne îndumnezeiește pe noi prin dumnezeirea Sa și nu numai prin trupul Său. Căci acesta nu este despărțit. Ia aminte, deci, și răspunde-mi cu înțelegere la întrebare. Dacă cei botezați au îmbrăcat pe Hristos (Gal. 3, 27). Cine este Cel cu Care s-au îmbrăcat? Dumnezeu. Deci cel ce a îmbrăcat pe Dumnezeu, nu va cunoaște cu înțelegerea și nu va vedea ce a îmbrăcat? Cel gol cu trupul, când s-a îmbrăcat, simte și vede haina. Dar cel gol cu sufletul nu cunoaște pe Dumnezeu, dacă L-a îmbrăcat, atunci, după tine, nici nu este Dumnezeu ceva. Căci dacă ar fi, cei ce L-au îmbrăcat L-ar fi cunoscut. Căci dacă neîmbrăcând nimic, nu simțim nimic, dacă nu ne îmbrăcăm în ceva, fie noi înșine, fie cu ajutorul altuia, simțim aceasta, dacă avem simțurile nevătămate. Numai morții când sunt îmbrăcați nu simt, și mă tem că cei ce spun aceasta sunt cu adevărat morți și goi”.

Din acest citat reiese, că omul trupesc, omul mort duhovnicește, nu mai sesizează starea de păcătoșenie în care se găsește. Sfântul Apostol Pavel îi împarte pe oameni, din punct de vedere spiritual, în două: „oameni duhovnicești” și „oameni trupești”. Omul „trupesc” este aservit păcatului prin poftele cărnii. Omul stăpânit de imboldurile cărnii, care în sine nu e rea și ar putea deveni templu al Duhului Sfânt, stă pe o poziție opusă celui ce se lasă călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, Care s-a sălășluit și lucrează în el. Omul trupesc nu este cu desăvârșire pierdut, chiar dacă nu simte starea în care se găsește, fiind capabil să distingă voia lui Dumnezeu, Legea Lui. Păcatul care ne poate robi nu-i o simplă încălcare a poruncii lui Dumnezeu – deși este și aceasta – ci-i o realitate spirituală complexă.

Când păcatul ajunge obișnuință, el are o putere teribilă asupra naturii umane și devine o a doua natură a omului. Atunci când omul păcătuiește, omul se cinstește pe sine mai mult decât pe Dumnezeu, ascultă mai mult de pofta sa decât de Dumnezeu, pune voia sa mai presus de voia lui Dumnezeu și de sfânta Sa lege și se face nesupus și neplecat stăpânirii lui Dumnezeu, și astfel stă cu încăpățânare, dimpreună cu diavolul, împotriva lui Dumnezeu.

Cel ce se pocăiește sincer, nu urmărește o simplă iertare juridică prin dezlegare, ci o schimbare lăuntrică, până într-atât încât simte prezenta harului Sfântului Duh în sufletul său. El îi cere lui Dumnezeu puterea de a nu recădea; el se roagă lui Dumnezeu să fie eliberat de „legea păcatului” care lucrează în noi. El va resimți așa de acut și dureros consecințele păcatului încât va avea teamă de a-l mai repeta. Simțindu-și sufletul lipsit de dragostea dumnezeiască, și de pacea lui Hristos, își va da seama că aceasta-i cea mai mare pierdere pentru el. Conștiința că prin păcat îl supără pe Dumnezeul cel bun și de oameni iubitor îi va deveni insuportabilă. Sufletul va suferi conștient fiindcă a păcătuit împotriva iubirii lui Hristos. Cel ce greșește împotriva unei persoane pe care o iubește, și este iubit de ea, trece prin puternice mustrări de conștiință. Aceste mustrări nu se pot compara cu cele ce-l încearcă pe omul evlavios când L-a supărat pe Dumnezeu.

Păcatul și urmările sale „reprezintă din punct de vedere moral o întoarcere și cădere a ființei noastre de la demnitatea și vocația sa originară, o îndepărtare de izvorul autentic al vieții – Dumnezeu – și o apropiere și trăire în proximitatea apăsătoare a tenebrelor, a iluziilor privind viața, căci păcătosul nu realizează planul sau etajul inferior și sărac în care trăiește, ci, dimpotrivă, are credința că această viață este adevărată. El percepe îngustarea vieții spirituale prin prisma lărgirii faptelor sale pătimașe”.

Păcatul este un obstacol în calea comuniunii cu Hristos sau, mai bine zis, un refuz de a te lăsa purtat de Hristos și de a-L purta pe Hristos în tine. Este o preocupare egoistă de tine însuți. Tu devii centrul de gravitate al întregii existențe în locul lui Dumnezeu și al aproapelui. Odată instalat, păcatul atrage după el suferința. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, odată ce apare păcatul „sfâșie sufletul căruia îi datorează existența lui, cu totul opus de ceea ce se întâmplă în virtutea legilor naturale ale nașterii noastre. În timp ce nașterea pune capăt durerilor mamei noastre, nașterea păcatului generează suferința care destramă sufletul din care a izvorât”.

Vorbind despre etapele păcatului, Sfântului Maxim Mărturisitorul învață despre următoarele faze ale păcatului: atacul (momeala) sau pofta; deprinderea (habitudinea) răului sau consimțirea, lucrarea, fapta sau săvârșirea. Sfântul Ioan Damaschinul dezvoltă această schemă, insistând asupra momentului de luptă și deliberare interioară, etapele, în număr de șapte, fiind următoarele: momeala (atacul), însoțirea, lupta, patima, învoirea (consimțirea), lucrarea și robia.

Momeala este gândul adus simplu în minte de vrăjmașul.

Însoțirea este primirea gândului strecurat de vrăjmaș, preocuparea de el și convorbirea plăcută a voii noastre cu el.

Patima este, potrivit Sfântului Ioan Damaschinul, deprinderea cu gândul strecurat de vrăjmaș, care se naște din însoțire, și învârtirea necontenită a cugetării și închipuirii în jurul lui.

Lupta este împotrivirea cugetării la săvârșirea păcatului.

Robia este ducerea silnică și fără voie a inimii stăpânite de prejudecată și de o îndelungată obișnuință spre săvârșirea păcatului.

Învoirea este consimțirea cu patima din gând.

Lucrarea este împlinirea cu fapta a gândului pătimaș încuviințat.

Veninul păcatului otrăvește întreaga ființă umană. Pentru dezrădăcinarea lui este nevoie de o operație serioasă, este nevoie de un doctor sufletesc care are priceperea să-l extirpe, care-l scoate pe păcătos din singurătatea egoismului său și-l introduce în comuniune cu Dumnezeu și cu Biserica.

IV.1.4. Starea omului căzut, împătimit

Vorbind într-un subcapitol anterior despre urmările păcatului strămoșesc, ne-am oprit la suferințele trupești și sufletești, la boli și neputințe, la întunecarea cunoașterii și bineînțeles la moarte. Considerăm că asupra stării de împătimire a omului căzut trebuie să zăbovim mai mult; mai ales asupra neputințelor sufletești, asupra păcatelor, care atrag după ele și neputințele trupești, cu toate că și după căderea în păcat „omul poartă pecetea demnității sale împărătești, dar devine un împărat decăzut, un împărat cerșetor”.

În cele mai multe cazuri, cuvântul lui Dumnezeu înfățișează pe păcătosul aflat în nevoia de înnoire prin pocăință ca fiind cufundat într-un somn adânc. „Trăsăturile proprii unor astfel de oameni nu sunt întotdeauna reduse doar la o decădere vădită, ci mai degrabă și la lipsa, în cel mai strict sens, a râvnei inspirate neegoiste, de a plăcea lui Dumnezeu, precum și a silei desăvârșite față de orice lucru păcătos. Dăruirea nu e deloc grija cea mai de seamă a preocupărilor și ostenelilor lor; au timp pentru multe alte lucruri, dar sunt cu desăvârșire nepăsători față de propria lor mântuire și nu simt primejdia care îi paște. Nesocotesc viața cea bună, ducându-și zilele în necredință, chiar dacă uneori, din afară, ar putea părea drepți și fără de prihană”.

Mântuitorul stabilește o relație între suferințele trupești și păcate. După vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda îi spune acestuia: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău”.

Starea cea mai de jos la care poate cădea omul este împătimirea „care îl coboară pe om la un nivel de existență diferit de cel pentru care se simte creat”. Un păcat repetat devine patimă. Numele ei vine de la grecescul πάθη, cât și de la latinescul passiones, și ne spune că pătimașul ajunge la o stare de robie, de pasivitate. Patimile sunt boli grave ale sufletului. Ele copleșesc voința omului păcătos și-l aduc în starea de rob, purtat de patimi, în patimi se manifestă o sete fără de margini, care-și caută liniștea și nu și-o poate găsi. Ea este setea după Dumnezeu întoarsă pe dos, pervertită.

Ceea ce spune Sfântul Ioan Scărarul de pildă despre lăcomia pântecelui, că „nu-l lasă pe om să se sature, chiar de ar mânca tot Egiptul și ar bea Nilul întreg” se potrivește la orice patimă.

Niciodată desfrânatul nu se va sătura de femei, bețivul de alcool, fumătorul de țigări, iubitorul de arginți de bani, leneșul de odihnă, mândrul de slavă deșartă și de laude. Și ajungând în contemporaneitate am putea adăuga drogurile, pornografia, muzica satanică și urmărirea fără selectivitate și discernământ a emisiunilor de la televizor.

Omul, fără să fie infinit, a fost creat așa încât să fie însetat după infinit și să fie capabil a se umple de infinit. Ne spune Fericitul Augustin „Ne-ai făcut pe noi pentru Tine și neliniștit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine”. Sufletul capabil să se umple de infinit, să caute legătura cu Dumnezeu, încercând să se umple cu lucruri finite și trecătoare, nu se alege cu nimic și setea lui rămâne mereu nesatisfăcută.

Literatura duhovnicească a încercat să stabilească numărul patimilor, oprindu-se la cifra de opt sau, atunci când slava deșartă este unită cu mândria, la numărul de șapte. Unele sunt patimi trupești, altele sufletești. Între ele însă există o intercondiționare, așa cum există și între trup și suflet, neputându-le despărți tranșant. Evagrie Ponticul subliniază originea somatică a celor două patimi primordiale: lăcomia pântecelui și desfrânarea, care nu sunt altceva decât o deviere, o pervertire a voinței de a te hrăni și a voinței de comuniune trupească pentru perpetuarea neamului. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că toate patimile, chiar cele mai spirituale, ca slava deșartă și mândria, își au obârșia într-un atașament de ordin afectiv față de un lucru material. Remarcabilă este și strădania părinților de a reduce numărul patimilor, enumerate de Evagrie cu sutele, la opt, apoi la trei și în sfârșit la o unitate, iubirea de sine, egoismul. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că cine posedă egoismul posedă toate patimile.

Aproape orice patimă încearcă să reducă pe semeni la treapta inferioară a unor obiecte. Dar aceia caută să se apere, iar din această apărare se naște o luptă, care adeseori nu se oprește la simpla apărare, ci merge la rândul ei până la tratarea celui dintâi ca obiect. Lăcomia pântecelui și mândria care ne împiedică să ne curățim relațiile cu cei din jur, reprezintă una și aceeași sete egocentrică a omului, sub aspectul îndoit al ființei sale psiho-fizice.

Există o condiționare strânsă între biologic și spiritual, un domeniu influențând pe celălalt atât în căderea, cât și în ridicarea omului. Scriitorii ascetici socotesc că, la cei mai tineri, lăcomia pântecelui le produce pe toate celelalte. Căci ea pune în mișcare pofta desfrânării și amândouă au nevoie de bani pentru a se satisface iar cel ce se vede lipsit de obiectele care satisfac aceste trei patimi se întristează, precum dacă vrea cineva să i le răpească, sau să le dobândească înaintea lui, se mânie. La cei mai în vârstă patima principală este mândria. De asemenea, slava deșartă și mândria pot fi și ele un efect al lăcomiei și al avuției adunate.

Revenind la sistematizarea patimilor vom spune că Sfântul Ioan Casian enumeră opt gânduri ale răutății: lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginți, mânia, întristarea, lenea, slava deșartă și mândria. Sau unindu-le pe ultimele două, ajungem la cele șapte păcate de căpetenie: lăcomia, desfrânarea, zgârcenia, mânia, invidia, lenea și mândria. Sfântul Ioan Teologul vorbește de trei patimi, născătoare a celorlalte, cu care îl va ispiti diavolul și pe Mântuitorul pe muntele Carantaniei: iubirea de plăcere, iubirea de avere și iubirea de mărire. „Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume”. Virtuțile cu care le neutralizează pe acestea orice creștin, și în mod deosebit călugărul, sunt: castitatea, sărăcia și ascultarea. Toate patimile se pot înlocui cu virtuțile contare lor.

Pentru a ajunge la cauzele născătoare de patimi și la modul în care acestea îl înlănțuiesc pe om, va trebui să ne oprim, la facultățile sufletului, în acest sens există o diversitate de nuanțări. În general însă se consideră că sufletul, unul în esență, are trei facultăți principale: mintea sau rațiunea, ca potență a tuturor actelor de cunoaștere și cugetare; pofta sau sentimentul, ca potență a tuturor dorințelor și poftirilor; potența sau voința irascibilă a actelor de curaj, de bărbăție, de mânie bună sau rea. Socotind că cele două puteri, sau facultăți, din urmă se înrudesc între ele, deosebindu-se de minte, s-ar putea spune că sufletul are două părți: partea rațională (mintea) și partea irațională (care cuprinde împreună cu alte facultăți vitale mânia și pofta). Partea, sau puterea, rațională ar trebui să conducă partea irațională.

Sfântul Ioan Damaschinul spune: „Trebuie să se știe că raționalul prin fire conduce iraționalul. Puterile sufletului se împart în: putere rațională și putere irațională. Puterea irațională are două părți: una care nu ascultă de rațiune, adică nu se supune rațiunii, alta care ascultă și se supune rațiunii. Partea neascultătoare și nesupusă rațiunii se împarte în facultatea vitală, care se numește puls, facultatea seminală, adică de naștere și facultatea vegetativă, care se numește și nutritivă. Acesteia din urmă îi aparține și facultatea de creștere, care dă formă corpurilor. Aceste facultăți nu se conduc de rațiune, ci de natură. Partea care ascultă și se supune rațiunii se împarte în mânie și poftă, îndeobște, partea irațională a sufletului se numește pasională și apetitivă. Trebuie să se știe că mișcarea impulsivă aparține părții sufletului supusă rațiunii”.

Unii părinți spun că singură mintea este nemuritoare, mânia și pofta funcționând doar până ce trăiește omul. Deși sufletul este simplu, Calist Catafygiotul consideră sufletul ca fiind νούς, λόγος și πνεύμα, adică minte, rațiune și duh. după asemănarea Sfintei Treimi.

Posibilitate nașterii patimilor este dată de existența afectelor naturale (numite de Sfântul Maxim Mărturisitorul patimi conforme firii). Patimile condamnabile și contrare firii sunt rezultatul mișcării neorânduite a afectelor. Nevoia de mâncare, de băutură, de odihnă, toate afecte (patimi conforme firii) pot fi puse în mișcare împotriva firii, în acest sens spune Evagrie că s-au născut cele două patimi primordiale: nevoia firească de mâncare pentru întreținerea vieții a dus, prin supralicitarea ei, la lăcomie a pântecelui; iar fireasca comuniune trupească dintre bărbat și femeie, necesară perpetuării neamului omenesc, a dus la desfrânare. Sfântul Maxim spune „căci răul este abaterea lucrării puterilor sădite în fire de la scopul lor”.

Prăbușirea în patimi începe printr-o influență a diavolului asupra minții, în care seamănă confuzie: „Nu, nu veți muri!, îi spune șarpele femeii, dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul”. Mintea, rațiunea, fiind buimăcită va scăpa de sub control simțirea (inima), care devenind precumpănitoare, va atrage mintea în subordinea ei. Iar voința, potența irascibilă, slăbănogită din bărbăția ei, va alerga în brațele plăcerii, fugind de durere. Partea irațională a sufletului va covârși partea rațională. Patimile reprezintă așadar o precumpăniră a simțurilor din om asupra spiritului.

Mintea intră într-un minus de activitate, abdică de la rolul ei conducător, iar pofta și mânia trec peste marginile lor firești. Acestea din urmă, atrase de lumea văzută și de farmecele ei, fac să se răstoarne balanța dintre lucrarea minții și a simțurilor, în favoarea lor. Prin simțuri mintea își poate urmări preocupările ei de cunoaștere spirituală, dar și pofta își poate urmări dorințele ei. Simțirea înțeleasă ca pură percepție a simțurilor este în sine nevinovată și poate fi luată în serviciul minții. Abia când prin ea lucrează pofta de plăcere, devine simțire în înțeles păcătos. Dacă alungăm gândul din prima clipă, am scăpat. Dacă stăm de vorbă cu el, și ne îndulcim din el, am început să păcătuim. Căderea își urmează drumul și dacă ne însoțim cu gândul păcătos, ajungem la faptă. De aceea în spiritualitatea ortodoxă are mare importanță paza minții, pentru că ea „fiind bolnavă, împărtășește astfel urmările bolii sale întregului organism”.

Sfântul Teofan Zăvorâtul vorbind despre omul lipsit de har spune: „Odată întors de la Dumnezeu, omul se înțepenește bine în sine și face din sine rostul ultim al vieții și lucrării sale. Aceasta se întâmplă deoarece, în acest punct, după Dumnezeu, pentru el nu a mai rămas nimic mai presus de sine și mai ales deoarece, primind mai înainte toate din belșug de la Dumnezeu iar acum uitând de El, se grăbește și se îngrijește să pună altceva în loc. Pustiul care s-a ivit în lăuntrul său prin despărțirea lui de Dumnezeu îi pricinuiește o sete de nestins, care nu-l chinuie încă, dar nici nu-l lasă. Omul a devenit un hău fără fund. (…) Astfel, își petrece toată viața în trudă, sudoare și grele osteneli; se ocupă de tot felul de treburi prin care speră să afle un mijloc de a-și potoli setea de nestins. Aceste treburi îi înghit toată puterea, atenția și timpul. (…) El s-a despărțit de Dumnezeu, Care este plinirea a tot ce există, în sine însuși e gol; nu i-a mai rămas decât o părută revărsare a sa în șirul nesfârșit al lucrurilor și trăirea prin ele. Astfel, păcătosul însetează, se agită și se necăjește cu nenumărate treburi și lucruri din afara lui și a lui Dumnezeu. De aceea, o trăsătură proprie vieții păcătoase este, în nesocotirea mântuirii, grija și silința pentru multe”.

Dacă luăm aminte la felul lăuntric de a fi al păcătosului, putem descoperi că uneori este cultivat dar cu desăvârșire orb în ceea ce privește lucrurile dumnezeiești și problema propriei sale mântuiri. Chiar dacă se frământă și se silește neîncetat în tot felul de treburi, în schimb „e leneș și nepăsător în ceea ce privește rânduiala propriei lui mântuiri; deși încearcă permanent când scârbele, când plăcerile inimii, el este cu desăvârșire nesimțitor la cele duhovnicești, în acest sens, toate puterile lui de a fi sunt vătămate de păcat; iar în păcătos rămân doar orbirea, nepăsarea și nesimțirea. Nu vede starea în care se află, așa că nu simte, nici primejdia care îl paște. Nu simte primejdia, și de aceea nici nu se silește nici nu se îngrijește ca să se izbăvească de ea.”

Nevoia de a se schimba și de a fi mântuit nici măcar nu-i trece prin minte. Are convingerea fermă și de nezdruncinat că așezarea vieții lui este cea mai nimerită, nu-i trebuie nimic mai mult, deci totul trebuie să rămână așa cum este. Părintele Dumitru Stăniloae ne spune că „omul rămâne nemuritor atâta timp cât e însetat mereu de cunoaștere (…) până când se află într-o conștiință a legăturii cu Dumnezeu cel infinit (…) în legătură cu Cel care i se face cunoscut în alte și alte adâncimi ale Sale”, iar acest lucru nu se poate, decât atunci când omul trăiește o stare de pocăință permanentă în raport cu Dumnezeu.

Pentru îndreptarea acestei sări, pentru cel ce dorește să-și salveze sufletul trebuie să cunoască și să păstreze cu sfințenie învățătura dumnezeiască a sfintei credințe și în același timp, trebuie să primească puterile dumnezeiești prin Sânta Taină a Pocăinței și celelalte Sfinte Taine, să le încălzească prin toate ierurgiile Bisericii și apoi, cu ajutorul lor, să meargă pe cale poruncilor lui Dumnezeu, sub călăuzirea păstorilor legiuiți. Vindecarea patimilor nu este în exclusivitate lucrare omenească, și nici în exclusivitate dumnezeiască, ci omul trebuie să lucreze împreună cu Dumnezeu la despătimirea sa și la refacerea comuniunii cu Creatorul său.

IV.2. Pocăința ca mijloc de înnoire a ființei și refacere a comuniunii

Pocăința este mijlocul pe care Biserica ni-l pune la îndemână pentru a ne curați de întinăciunea păcatelor, de a ne înnoi și de a reface starea de comuniune cu Dumnezeu, ea este Taina în care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele creștinilor, care se căiesc sincer și se mărturisesc în fața preotului, prin care „dobândim frumusețea sufletească dintru început”.

Cuvântul „pocăință” în română vine de la slavonescul pocajanie, care înseamnă „părere de rău”, numai că trebuie subliniat faptul că pocăința este mult mai mult decât o părere de rău, în grecește această lucrare se numește μεταυοια, care înseamnă schimbarea spiritului, schimbarea lăuntrică, schimbarea modului de a gândi, iar în limba latină se numește paenitinentia.

IV.2.1. Ființa Tainei Pocăinței

Taina Pocăinței, Mărturisirea sau Spovedania, a fost definită în multe feluri, dar cel mai frumos cred eu o definește Sfântul Ioan Damaschin „Pocăința este întoarcerea prin asceză și osteneli, de la starea cea contra naturii la starea naturală și de la diavol la Dumnezeu”. Iar Sfântul Simeon al Tesalonicului ne spune că „pocăința lucrează iarăși îndreptarea noastră după cădere (…) decât numai prin întoarcere, prin lacrimi, prin mărturisirea păcatelor, și prin părăsirea de răutăți”.

Pocăința este o trebuință firească a sufletului omenesc, iar „puterile ce vin prin pocăință aduc o nouă intensificare lucrării puterilor ce se prelungesc din taina botezului”. Ea este „mijlocul prin care credincioșii sunt scoși din închisoarea egoistă în care îi aruncă păcatul, pentru a fi readuși la comuniunea cu Dumnezeu și cu aproapele”. Viețuirea în stare de pocăință izvorăște din întâlnirea cu Dumnezeu și cu lumea spirituală, și ea începe „nu mâine, nici poimâine sau în anul următor ci în această clipă” după Sfântul Cosma Aitolos (+ 1779).

De la creație Dumnezeu a înscris în ființa omului aspirația firească înspre comuniunea cu El și cu semenii. Păcatul a distrus această comuniune și este un obstacol în calea comuniunii, „făcând incapabil pe om să se înalțe spre Dumnezeu, care este puritatea spirituală desăvârșită”.

Iubirea păcătoasă de sine îl face pe om să se concentreze individualist asupra lui însuși, „Din momentul în care mă înțeleg în afara unei reciprocități de prietenie cu Dumnezeu, ca ființă repliată asupra mea, toate marile teme ale Revelației se dislocă și își pierd sensul lor (…) Dintr-odată, suferința și moartea nu îmi mai apar ca o consecință logică a alegerii prin care m-am așezat în centru, ci o interpretez ca o răzbunare a lui Dumnezeu pe care l-am vexat. Într-o astfel de perspectivă ce pot însemna iertarea lui Dumnezeu și pocăința?”.

Prin Taina Pocăinței (έξομολόγησις), creștinii care au păcătuit după Botez sunt iertați și își regăsesc împăcarea cu Biserica. Păcătosul, căindu-se și manifestându-și regretul pentru greșelile comise și voința de a se îndrepta, își mărturisește păcatele sale lui Dumnezeu, în prezența preotului, și primește de la Dumnezeu, iertare. Preotul mijlocește iertarea și îl dezleagă de păcate. De asemenea preotul îi dă penitentului sfaturile necesare stării sale sufletești și, eventual, epitimia (canonul) care are drept scop de a-l ajuta să regăsească calea virtuților pe care a pierdut-o.

În acest sens pocăința este moartea noastră a „omului vechi”, și renașterea în Hristos și de aceea ea este îndreptată în două direcții: spre trecut și spre viitor. Spre trecut exprimând regretul dureros al încălcării poruncilor divine și al ieșirii din comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii.

Pocăința este îndreptată și spre viitor este moartea noastră a „omului vechi”, și renașterea în Hristos, folosindu-se de mijloacele ce-i stau la îndemână pentru a tămădui rana lăsată de păcat.

Primul mijloc pe care-l are la îndemână pocăința, absolut necesar și salutar, este mărturisirea păcatelor. Am văzut, că mărturisirea păcatelor este prezentă de la întemeierea Bisericii, și toți Sfinții Părinți ne îndeamnă la săvârșirea ei. Mărturisirea păcatelor făcută preotului se adresează lui Hristos. De aceea tradiția a stabilit ca spovedania să se facă înaintea icoanei lui Hristos: „Iată fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilință. Deci nu te rușina, nici te teme ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut, ca să iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iată și sfânta Lui icoană înaintea noastră este. Și eu sunt numai un martor, ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte-mi vei spune mie; iar de vei ascunde de mine ceva, să ști că toate păcatele îndoite le vei avea; ia seama dar, de vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat”.

Mărturisirea păcatelor îl eliberează pe penitent de complexul vinovăției, confirmând „înfierea noastră de către Dumnezeu, faptul că noi care eram morți din greșelile și păcatele noastre ne-a redat vieții prin Hristos, suntem preaiubiții Tatălui”. După spovedanie omul se simte mult mai ușurat.

Trebuie să precizăm că spovedania nu-i o simplă cercetare de conștiință, sau o discuție cu un psihiatru, fără raportare la Hristos. Dacă ea n-are ca finalitate dezlegarea, rămâne o psihanaliză și o psihoterapie, pe care o poate face medicul psihiatru. Acest lucru însă nu va duce la ușurarea conștiinței și nici la iertarea păcatelor.

Taina Mărturisirii a fost instituită de Domnul Hristos pentru-curățirea sufletelor de păcate și nu pentru o simplă ușurare de natură psihică. Prin ea oamenii își pot redobândi sănătatea spirituală și odată cu aceasta și comuniunea cu Dumnezeu.

Această Taină a fost săvârșită pentru prima dată de Mântuitorul prin iertarea păcatelor acordată multor persoane, care-și mărturiseau credința în El și-și recunoșteau păcatele, acceptând inclusiv îndemnul Lui de a nu mai păcătui. Harul curățirii de păcate, și implicit al vindecării, l-a împărtășit Domnul Hristos prin mâna Sa, sau printr-un lucru atins de mâna Sa, și apoi atins de cel păcătos și bolnav, sau prin puterea ce iradia din trupul Său, sau pur și simplu prin apropierea celui bolnav de El și prin cuvântul Lui plin de putere dumnezeiască.

În preajma înălțării la cer, această putere de a ierta păcatele o transmite Hristos ucenicilor Săi, prin Duhul Sfânt. De fapt puterea aceasta este puterea Lui însuși, lucrând în ei. Ne relatează Evanghelistul Ioan că, în duminica învierii din morți, Iisus a apărut în foișorul în care erau ucenicii, chiar dacă ușile erau încuiate, „a stat în mijloc și le-a zis: Pace vouă! Și zicând aceasta, le-a arătat mâinile și coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Și Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora le veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți fine, vor fi ținute”.

Apostolii, prin hirotonie, au transmis puterea iertării păcatelor episcopilor și preoților, în prima perioadă creștină iertarea o acorda de obicei episcopul; mai târziu înmulțindu-se numărul comunităților creștine, această misiune trece și pe seama preoților. Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur această putere este deosebit de mare, dar presupune și o responsabilitate pe măsura ei: „Dacă Pavel, care a săvârșit fapte ce depășesc poruncile lui Dumnezeu, care nu urmărea deloc folosul său, ci folosul credincioșilor, dacă, deci, Pavel se temea totdeauna când se gândea la măreția apostoliei sale, ce vom păți noi, oare, care urmărim în toate faptele noastre numai folosul nostru…?”. Toate aceste legări și dezlegări se fac după canoane și rânduială, iar nu după părerea subiectivă a preotului.

Mărturisirea păcatelor este mai întâi-de toate, prin ea însăși, eliberatoare. Atâta vreme cât nu ți-ai recunoscut păcatele și nu ți le-ai dezvăluit duhovnicului, ele se înrădăcinează în suflet, cresc și se răspândesc prin contaminare, înveninând viața ta interioară. Până la urmă pot deveni o povară atât de grea încât omul nu o mai poate purta și se manifestă prin tulburări sufletești, însoțite de un acut sentiment de vinovăție. Dracii profită de această stare și amplifică tulburarea, seamănă pesimism și deznădejde, care poate merge până la disperare, întâlnirea cu duhovnicul îi dă penitentului posibilitatea de a ieși din această izolare apăsătoare, din această stare bolnăvicioasă. Simplul fapt de a-ți destăinui suferința, de a cuteza să te smerești, să-ți calci în picioare mândria, este deja un pas important pentru ieșirea din acest univers morbid al păcatului.

Spovedindu-și păcatele, credinciosul le elimină din sufletul lui și se desolidarizează de ele. Rupe legăturile ce-l făceau rob, dependent de patimi. Acestea nu vor mai sălășlui în lumea lui interioară, nu vor mai parazita sufletul său. Diavolii se vor tulbura văzându-și lucrarea deconspirată și scoasă la lumină, pentru că lor le place să lucreze în secret, împărăția întunericului va fi biruită de lumină și slăbită în putere, fiindu-i vădită lucrarea.

Dar mărturisirea păcatelor este mult mai mult decât o psihanaliză. Preotul cu puterea primită de sus, pe cel ce-și mărturisește sincer greșelile cu părere de rău și cu hotărârea de a nu le repeta, îl dezleagă de păcate.

IV.2.2. Elementele constitutive ale Tainei Pocăinței: a) mărturisirea, b) epitimia, c) dezlegare

În cele relatate despre Taina Pocăinței putem desluși deja câteva elemente constitutive, sau etape ale Tainei și anume: căința sau părerea de rău, hotărârea de a nu mai păcătui, mărturisirea propriu-zisă, canonul și dezlegarea.

Căința este părerea de rău sau regretul pentru păcatele săvârșite. Este o durere a sufletului pentru pierderea comuniunii cu Dumnezeu, cu semenii și cu Biserica. Ea este o condiție necesară pentru iertarea păcatelor, așa cum reiese din pildele cu fiul risipitor și cu vameșul și fariseul, în urma frământărilor sufletești, fiul risipitor și-a zis în sine: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu, și-i voi spune: tată am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă cape unul din argații tăi”. Iar în sinagogă vameșul conștient de păcatele sale, „departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul zicând: Dumnezeule fii milostiv mie, păcătosului”. Amândoi au primit iertare și au reintrat în comuniune cu Părintele lor ceresc.

Pocăința este o întâlnire foarte profundă a penitentului cu Hristos, fiindcă ea trebuie să aducă nu numai iertarea păcatelor, ci și reactualizarea comuniunii cu Hristos.

Sfântul Nicodim Aghioritul ne spune că zdrobirea inimii „este o mâhnire și o durere desăvârșită a inimii, care se petrece, fiindcă omul a supărat, cu păcatele sale, pe Dumnezeu și a încălcat legea dumnezeiască a Lui”. De această părere de rău, care nu trebuie să fie formală, se leagă și voința omului de a nu mai săvârși păcatul. Fără căință, fără durerea inimii nu există pocăință adevărată. Cel desăvârșit are această părere de rău acută „numai pentru că l-a supărat pe tatăl său, și nu pentru că va fi lipsit de moștenirea părintească, sau se va izgoni din casa tatălui său”. Cel mai puțin sporit din punct de vedere duhovnicesc se întristează, nu atât pentru faptul că prin păcat L-a supărat pe Dumnezeu ci, „pentru că a fost lipsit de harul dumnezeiesc, a pierdut harul și a dobândit osânda veșnică”.

Această stare de căință îl face pe penitent receptiv și la cuvintele sfătuitoare ce i le dă duhovnicul în vederea îndreptării lui. Căci aceste cuvinte nu sunt cele ale unei discuții obișnuite, ci ele sunt venite din partea lui Dumnezeu, iar preotul nu le spune în nume personal, ci le spune ca din partea Bisericii. Fiind inspirate de Sfântul Duh, capătă o forță și o eficacitate aparte, mai ales dacă penitentul se deschide total în fața duhovnicului și își manifestă dorința de îndreptare.

Hotărârea de a nu păcătui este al doilea moment al Tainei Pocăinței. Ea este în mod natural îmbinată cu căința, deoarece cel ce simte regret pentru păcatul făcut, înseamnă că ar fi dorit să nu-l fi săvârșit. Are astfel dorința de a nu-l săvârși în viitor. Această hotărâre i-o întărește și preotul duhovnic.

La scaunul spovedaniei penitentul nu este singur, pierdut și înstrăinat datorită păcatelor sale, ci este împreună cu duhovnicul său, care este „un martor și un împuternicit al lui Dumnezeu”. Aceasta îl va sfătui, îl va încuraja, îl va ajuta să nu bâjbâie, dându-i povețele necesare pentru a-și regăsi dreapta judecată, pentru a merge pe calea lui Dumnezeu, îi va reaminti ținta spirituală înspre care trebuie să tindă și mijloacele ce-l vor ajuta să ajungă acolo. Aceste sfaturi practice îl vor învăța cum să lupte împotriva slăbiciunilor păcătoase pe care le are, cum să facă față pornirilor pătimașe, cum să lucreze virtuțile.

Mărturisirea păcatelor, înaintea duhovnicului, este poruncită de Dumnezeu și este o urmare firească a părerii de rău ce o avem pentru greșelile comise. Ea nu numai că răspunde unor nevoi de natură psihologică, deși face și lucrul acesta, ci efectiv are ca rezultat iertarea păcatelor. Sfântul Ioan Teologul spune „Dacă mărturisim păcatele noastre, El (Dumnezeu) este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea”.

Omul simte nevoia de a-și manifesta sentimentele și gândurile, de a-și ușura sufletul de o povară ce-l apasă.

Taina mărturisirii păcatelor în fața duhovnicului este prin excelență Taină a comunicării intime și sincere între penitent și preot, sau chiar o Taină a comuniunii între ei. În cadrul spovedaniei preotul pătrunde în sufletul penitentului, care i se deschide de bunăvoie și nu rămâne la un contact trecător și superficial, ci între ei se formează o legătură de prietenie, în care duhovnicul este „primul prieten al fiului duhovnicesc”.

Chiar dacă un psiholog are o serie de cunoștințe bogate de psihiatrie și psihanaliză, cunoștințe ce n-ar trebui să-i lipsească nici preotului, totuși duhovnicul îl poate ajuta mai mult pe credincios pentru că omul are nevoie și de încrederea în ajutorul lui Dumnezeu.

Omul modern adeseori se rușinează să-și mărturisească păcatele și socoate nedemn acest act de umilire în fața unui preot. Ba chiar se întreabă de ce este necesară mărturisirea păcatelor pentru iertarea lor. Răspunsul l-a dat încă Tertulian în antichitatea creștină: Dumnezeu nu cere mărturisirea păcatelor pentru că nu le-ar ști, ci pentru că mărturisirea lor este un semn de căință reală și de încredere în Dumnezeu, și în preotul care-L reprezintă pe Dumnezeu.

Dumnezeu se bucură atunci când omul se spovedește, pentru că prin acest act penitentul reintră în comuniune cu Hristos, prin intermediul slujitorului care primește destăinuirea în numele lui Hristos.

Sub alt aspect puterea înnoitoare și tămăduitoare a mărturisirii păcatelor este foarte mare, pentru că ea nu constă într-o simplă enumerare seacă a păcatelor, după o listă alcătuită mai mult sau mai puțin artificial. Penitentul își mărturisește spontan, direct și simțit, păcatele și neputințele sale, raportându-le la circumstanțele și împrejurările în care le-a comis, în felul acesta duhovnicul îi va putea înțelege starea sufletească și îi va da cele mai potrivite sfaturi. În același timp credinciosul îi va dezvălui preotului în mod liber preocupările sale, problemele și dificultățile sale zilnice, neliniștile sale, slăbiciunile sale, în rezumat va încerca să-i dezvăluie întreaga sa personalitate.

Această dispoziție de deschidere sufletească este pregătită încă de molitfa citită înaintea mărturisirii, care ne amintește de marea milostivire a lui Dumnezeu. Ea însă capătă putere maximă prin atitudinea iubitoare și compătimitoare a preotului. Acesta trebuie să fie foarte atent și să nu se manifeste ca un judecător aspru față de cel ce se spovedește, ci să-l lase pe penitent ca într-o stare absolut degajată și naturală să-și descarce sufletul, să-l trateze pe penitent cu blândețe, care este forma iubirii, care îl îmboldește pe cel ce o are să facă loc altuia, ucenicului .

Duhovnicul adevărat depășește starea de simplă atitudine binevoitoare, pe care o are de obicei psihologul, împărtășind suferința sufletească a celui ce se spovedește, manifestându-și discret dragostea spirituală față de el, luând atitudinea Părintelui celui bun față de fiul risipitor. Această dragoste are dulceața și profunzimea harului mângâietor al Duhului Sfânt, tămăduind inima rănită și pângărită de păcat. Ascultându-l pe penitent cu răbdare și cu smerenie, preotul va stabili cu acesta o comuniune strânsă și profundă, absolut necesară în lucrarea de tămăduire sufletească ce se desfășoară. Preotul înțelegându-l și nejudecându-l, primindu-l ca pe un frate ce suferă, dându-i sfatul necesar, îl va face să plece cu folos sufletesc și hotărât de a duce o viață mai bună.

Duhovnicul trebuie să folosească toate posibilitățile actuale ale unui suflet pentru al conduce la Dumnezeu și trebuie să aibă în vedere nu o pocăință izvorâtă din frică, ci una izvorâtă din iubirea față de Dumnezeu.

Duhovnicul în primul rând trebuie să asculte și să înțeleagă. Dar pentru a cunoaște mai bine starea sufletească a penitentului, pentru a-și preciza detaliile legate de viața lăuntrică a acestuia, va pune și întrebări, întrebările trebuiesc puse cu tact, în spiritul dragostei, cu singurul scop de a-l ajuta pe cel ce se spovedește și evitând pătrunderea brutală în intimitatea lui sufletească, nedând câtuși de puțin impresia că se face acest lucru din curiozitate deșartă, ci respectând absolut libertatea omului. Această intervenție este necesară mai ales atunci când duhovnicul observă faptul că penitentul ascunde anumite lucruri, sau relatează incomplet păcatele și starea patologică în care acestea l-au adus, arătându-se reticent sau ezitant. De fapt și rugăciunea ce precede mărturisirea spune acest lucru: „Nu te rușina, nici te teme ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut, ca să iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos”.

În același timp, de multe păcate penitentul poate fi inconștient. Acestea însă pot avea urmări nefaste în viața lui spirituală. Preotul duhovnic trebuie să-l ajute să și le descopere. O seamă de patimi grele, ca de pildă mândria și părerea de sine, pot trece neobservate de către cel ce se spovedește.

Preotul își mai poate da seama că penitentul ascunde anumite lucruri prin felul lapidar în care acesta vorbește prin voce, prin tăcere, prin ezitare, prin mimica feței și desigur prin antecedentele legate de viața acestuia. Și dacă duhovnicul este un mare trăitor, un văzător cu duhul, va citi de-a dreptul în inima penitentului, așa cum avem multe mărturii din viața marilor duhovnici. În toate cazurile însă, duhovnicul va proceda cu discernământ, pentru a nu răni mai rău sufletul.

În acest stadiu, al mărturisirii păcatelor, preotul va da și povețele necesare, neoprindu-se la sfaturi generale ci dând rețete concrete pentru cel ce i se adresează, între părintele duhovnic și fiul său spiritual se stabilește o relație personală și unică, acesta nerămânând un anonim care i s-a prezentat pentru dezlegare, ca apoi să rămână un necunoscut.

Forța păcatului repetat, devenit ca o a doua natură, nu este ușor de învins. Dialogul înfiripat în timpul spovedaniei nu-i suficient pentru distrugerea ei. Este nevoie de atitudini și fapte care să fie contrare slăbiciunilor pe care le are penitentul și de care s-a căit și s-a hotărât să se debaraseze. Aceste atitudini și fapte îi sunt recomandate de către preot, constituind canonul sau epitimia, pe care trebuie să-l împlinească.

Canonul sau epitimia, pe care-l dă preotul, are mai mult un caracter terapeutic decât pedepsitor, un mijloc de corectare. Dacă în timp ce ascultă spovedania penitentului preotul este părinte iubitor, prieten înțelegător, medic priceput, atunci când dă canonul este judecător și medic. El trebuie să aprecieze mijloacele cele mai potrivite pentru vindecarea slăbiciunilor ce i s-au mărturisit. Este judecător nu ca să rostească sentințe, ci ca să aprecieze cu dragoste medicamentul necesar pentru fiul său spiritual.

Epitimia este un exercițiu de căință și nu o pedeapsă: „ea este o doctorie, iar părintele duhovnic caută raportul organic între cel bolnav și mijlocul de vindecare. Scopul epitimiei este să-l pună pe penitent în niște condiții noi, în care nu mai este ispitit de păcat”.

Penitentul nu-i în măsură să-și prescrie singur medicamentul necesar. Acest lucru îl face preotul în numele lui Hristos. Părintele Stăniloae ne spune „Duhovnicului i se cere să fie în stare, prin citiri de cărți duhovnicești, prin urmărirea diferitelor procese sufletești, prin experiență, nu numai să dea cu o anumită siguranță sfaturile cele măi eficiente, ci să le argumenteze în fața penitentului, ca acesta să se lase convins să le urmeze”.

Cu toate că Biserica nu consideră canonul de pocăință în primul rând ca o pedeapsă, ci ca un medicament, totuși nu lipsește din scrierile Sfinților Părinți, și din hotărârile Sinoadelor Ecumenice și locale, aspectul de pedeapsă și certare. În acest sens sinoadele locale și Sfinții Părinți, stabilesc în funcție de gravitatea păcatului, un anumit număr de ani în care creștinul este oprit de a se împărtăși, de a intra în comuniune cu Biserica, supunându-se rigorilor pocăinței.

Aceste canoane sunt redate și în Molitfelnic la Taina Spovedaniei. Din acest punct de vedere, chiar dacă sunt comentate adesea, canoanele rămân actuale și orientative.

Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolului (580-595), care a alcătuit slujba spovedaniei, pe care, cu mici modificări, o avem în Molitfelnic astăzi, îndulcește asprimea canoanelor, ținând seama de dispoziția sufletească a penitentului și de alte mijloace de asceză pe care și le asumă. Anii care s-au scurs de la părăsirea păcatului se scad din canon și dimpotrivă, dacă păcatul se repetă, se reia canonul de la început.

În principiu tradiția Bisericii nu cunoaște păcate care nu se iartă, dacă omul face pocăință. Chiar și ucigașilor, opriți de la împărtășanie până la sfârșitul vieții, nu li se ia speranța mântuirii. Dacă în Evanghelia după Matei, se spune că hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta niciodată, sau în Epistola întâia a Sfântului Ioan se deosebesc păcatele în cele spre moarte și cele ce nu sunt spre moarte, cele dintâi trebuie înțelese ca o învârtoșare a inimii, a celor ce nu vor să se pocăiască de păcatele lor. În același fel Sfântul Pavel le scrie evreilor că, cei ce cad după ce l-au cunoscut pe Hristos, după Botez, „cu neputință este pentru ei, dacă au căzut, să se înnoiască iarăși spre pocăință, fiindcă ei răstignesc totuși a doua oară pe Fiul lui Dumnezeu și-L fac de batjocură”. Nădejdea iertării însă nu e exclusă, recunoscându-se putința unei anumite zăbave în împlinirea voii lui Hristos.

Canonul de pocăință, care îl ajută pe om să-și tămăduiască rana sufletului, trebuie înțeles în duhul și nu în slova lui. De aceea Sfântul Ioan Postitorul se argumentează atunci când scade timpul de canonisire: „Că scurtăm noi anii de pocăință, după cum cred, nu va părea lucru nesănătos celor cu dreaptă socotință, nici la marele părinte Vasile, nici la cei mai vechi dintre Părinții noștri nu stă hotărât pentru cei ce păcătuiesc, vreun post sau priveghere, sau număr de metanii mari, ci numai îndepărtarea de la Sfințita Cuminecare. Noi am socotit că trebuie – pentru cei ce se pocăiesc cu adevărat și sunt gata să-și pună la încercare trupul cu o viețuire aspră și să ducă, cu recunoștință, un trai potrivnic răutății de mai înainte – să le măsurăm și noi, în schimb, împuținarea timpului de pocăință, pe măsura înfrânării lor. Astfel, dacă cineva se învoiește să nu bea vin în anumite zile, am hotărât și noi să-i scădem un an din timpul de canonisire hotărât de Părinți pentru păcatul lor. Tot astfel, dacă făgăduiește să se înfrâneze de la carne pentru o vreme, precum și de la brânză și ouă, sau pește, sau untdelemn, noi am socotit să-i mai scădem un an …”.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „timpul nu folosește la nimic. Noi nu întrebăm dacă rana a fost deseori pansată, ci dacă pansamentul l-a făcut bine pe penitent. Numai rănitul ne arată când este momentul potrivit să-l scoatem”.

Această interpretare în duh a canoanelor nu trebuie însă să ducă la banalizarea sau tratarea cu superficialitate a canonului de pocăință. Duhovnicul priceput îl va determina pe credincios, văzând la el dorința sinceră de îndreptare și de reintrare în comuniune cu Hristos și cu Biserica, să-și plângă păcatul, să postească și să facă milostenie. Postul la rândul său, are menirea să ne descătușeze de sub robia patimilor. Iar faptele bune, în special milostenia, au rostul să ne scoată din preocuparea egoistă de noi înșine și să ne deschidă înspre Dumnezeu și aproapele.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că „aripile milosteniei, sunt puternice; ele străbat aerul, depășesc luna, se ridică dincolo de razele soarelui, merg până la ceruri. Ea nu se oprește aici: străbate însuși cerurile, lasă în urmă cetele îngerești, corurile arhanghelilor și puterile superioare și vine să se proștearnă în fața lui Dumnezeu”.

Deschiderea față de Dumnezeu înseamnă și deschiderea față de aproapele, fiindcă Hristos se identifică cu semenul nostru aflat în lipsă și necaz. Epitimia are și un caracter reparatoriu. Scopul canonului este acela de a-l smulge pe om din obiceiul rău, de a-l tămădui de patimă, de a-l ajuta să se smulgă din cele potrivnice firii și să facă lucrurile cele firești, de a se lepăda de diavolul și a se reuni cu Dumnezeu.

Canonul trebuie să administreze leacul potrivnic bolii. De aceea nu-i de ajuns înlăturarea pentru un timp de la comuniunea euharistică; ba pentru omul desacralizat și modern acest lucru nici nu mai înseamnă nimic, pentru că și așa el se împărtășește foarte rar, sau poate deloc. Iar pentru creștinul conștient și care suferă profund din cauza păcatului, canonul se scurtează tocmai datorită pocăinței lui sincere. „Întrebat-au unii, pe avva Sisoie, zicând: de va cădea un frate, n-are trebuință să se pocăiască un an? Iar el a răspuns: aspru este cuvântul. Iarăși au întrebat: dar șase luni? Și iarăși a zis: mult este. I-au zis atunci: deci de va cădea fratele și va afla îndată că se face pomană, intra-va și el acolo? Le-a zis lor bătrânul: nu, ci are trebuință să se pocăiască câteva zile. Căci cred lui Dumnezeu, că din tot sufletul dacă se va pocăi unul ca acesta și în trei zile îl primește pe dânsul Dumnezeu”.

Din nefericire asistăm de multe ori la o banalizare a Tainei Pocăinței. Nu numai că se apelează foarte rar la ea, dar și atunci când se apelează este tratată superficial. Foarte mulți credincioși se spovedesc numai în postul mare, îngrămădindu-se spre finalul acestuia la scaunul mărturisirii. Iar preotul îi tratează sumar și sub pretextul că sunt depășite canoanele, fără o cercetare amănunțită a sufletului celui bolnav și fără a-i oferi medicamentele spirituale de care are nevoie, îl dezleagă și-l împărtășește.

Chiar dacă se interpretează în duh canoanele, preotul duhovnic trebuie să fie medicul cel bun, care cu răbdare găsește medicamentul potrivit pentru fiecare suflet: „Se cade ca cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega și de a dezlega, să cerceteze felul păcatului și aplecarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit și astfel să aducă bolii vindecarea potrivită, ca nu cumva folosindu-le pe amândouă fără măsură să greșească în privința izbăvirii celui încărcat. Căci nu este simplă boala păcatului, ci felurită și în multe chipuri și născătoare de multe vlăstare ale stricăciunii, din care răul se revarsă din plin și merge înainte până s-ar opri prin puterea vindecătorului. Drept aceea, cel ce arată știința doctoricească în privința sufletului, mai întâi trebuie să cerceteze starea celui ce a păcătuit și dacă înclină spre sănătate sau dimpotrivă, cheamă la sine însăși boala prin năravurile sale; să vegheze cum se îngrijește în vremea aceasta de întoarcerea sa și dacă nu se împotrivește doctorului, și vătămarea sufletului oprește din pricina folosirii doctoriilor puse asupra ei, și astfel să se măsoare milostivirea după vrednicie. Căci toată grija lui Dumnezeu și a celui căruia i s-a încredințat cârmuirea de păstor, este să aducă înapoi oaia cea rătăcită și să vindece pe cea mușcată de șarpe; și nici să o împingă spre prăpastia deznădăjduirii și nici a slăbi frâna spre moleșirea și disprețuirea vieții; ci în orice chip să stea împotriva suferinței fie prin doctoriile cele mai aspre și mai iuți, fie prin cele mai moi și mai blânde, și să se nevoiască spre închiderea rănii, cercetând roadele pocăinței și îngrijind cu înțelepciune pe omul cel chemat spre strălucirea cea de sus. Așadar trebuie ca noi să le știm pe amândouă, și pe cele ale asprimii și pe cele ale obiceiului, dar să urmăm chipul cel mai îndătinat, la cei care nu primesc asprimea, precum ne învață pe noi Sfântul Vasile”.

Mai trebuie menționat un lucru: pentru ca sfaturile duhovnicului să fie luate în serios, trebuie ca el însuși să aibă o autoritate morală și să fie pildă pentru fiii săi sufletești. Zadarnic le va cere preotul credincioșilor să fie cumpătați, dacă el nu ține posturile sau este bețiv, zadarnic le va cere să fie milostivi, dacă el este lacom de bani și fără jenă le impune taxe pentru slujbele ce ar trebui să le facă gratuit, în virtutea misiunii sale, zadarnic le va cere să nu fumeze, dacă el este stăpânit de această patimă și, fiind vorba în concret de spovedanie, zadarnic le va cere să se mărturisească, dacă el nu se mărturisește.

Referitor la acest lucru Sfântul Nicodim Aghioritul scrie: „Am spus să se mărturisească des și prea cinstiții patriarhi și arhierei și duhovnici și preoți, ca să părăsim obiceiul prea rău, care domnește în multe locuri, ca asemenea sfințite fețe să nu se spovedească. Într-adevăr mă minunez din ce pricină se îndeamnă să facă aceasta. Dacă, pe de o parte, socotesc că ei nu fac păcate, să mă ierte, dar socoteala aceasta a lor este greșită, fiindcă Evanghelistul Ioan strigă: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine” (l Ioan 1,8) (…) Pentru aceasta, prea sfințiți părinți, mă închin vouă și vă rog, pentru dragostea lui Dumnezeu, să vă spovediți des, și să nu dați o rea pildă mirenilor, să nu se spovedească nici ei”.

Dezlegarea este ultima etapă, ultimul moment al Tainei Pocăinței. După ce duhovnicul l-a ascultat pe penitent și i-a recomandat canonul de pocăință, potrivit bolii sale sufletești, îi dă dezlegarea. Aceasta poate fi condiționată, în cazul păcatelor mari, de împlinirea canonului, sau poate fi chiar amânată. De obicei i se cere penitentului promisiunea de a-și îndeplini canonul, inclusiv de a nu se împărtăși o vreme, dacă e cazul; exprimarea sinceră a părerii de rău, și făgăduința de a se strădui să se îndrepte. Apoi i se administrează dezlegarea, cerându-I-se lui Dumnezeu să-l reintegreze în comuniunea eclesială: „Stăpâne Doamne, Dumnezeule, Cel ce ești mântuirea robilor Tăi, Milostive, îndurate și îndelung – Răbdătorule, Căruia îți pare rău de răutățile noastre și nu voiești moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu, însuți și acum milostivește-Te asupra robului Tău (N) și-i dă lui chip de pocăință, iertarea păcatelor și dezlegare, iertându-i lui toată greșala cea de voie și cea fără de voie. Împacă și-l unește pe dânsul cu sfânta Ta Biserică în Iisus Hristos, Domnul nostru, cu Care împreună Ți se cuvine stăpânire și mare cuviință în veci. Amin”.

Formula folosită de Biserica noastră are ca autor pe mitropolitul Petru Movilă, care influențat de scolastică a părăsit, parțial, vechea formulă bizantină, în favoarea celei latine. Ea are următorul conținut: „Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule (N), și să-ți lase ție toate păcatele. Și eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin”.

Formula greacă este următoarea: „Fiul meu duhovnicesc, ce te-ai mărturisit nevrednicie mele, eu umilitul și păcătosul nu pot să iert pe pământ păcatele, fără numai Dumnezeu, dar pentru cuvântul acela dumnezeiesc care a fost către apostoli după învierea Domnului nostru Iisus Hristos zicând: cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute, pentru acela și noi îndrăznind zicem: Toate câte le-ai spus nevredniciei mele și toate câte nu ai ajuns să le spui, fie din neștiință, fie din uitare, să ți le ierte Dumnezeu în veacul de acum și în cel viitor”.

Pregătirea pentru spovedanie, care trebuie să fie un examen serios de conștiință, să se facă cu toată seriozitatea. Dacă însă, cu bună știință, se ascunde vreun păcat, spovedania în loc de a aduce ușurare sufletului, îl mai împovărează.

În momentul în care credinciosul a primit harul iertării, scapă de robia păcatului și reintră în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii, așa cum fiul risipitor a reintrat în comuniune cu tatăl și cu frații săi.

În rugăciunea de dezlegare se manifestă și lucrează harul tămăduitor al lui Hristos care distruge și înlătură toată neputința, restaurează sufletul și-i restituie sănătatea și harul pe care-l primise la Botez, dar pe care l-a pierdut în parte datorită păcatelor. Dezlegarea îl asigură pe penitent că păcatele trecute i-au fost iertate și-i oferă simțământul eliberării interioare, a păcii și bucuriei duhovnicești; pentru că penitentul se spovedește nu numai datorită părerii de rău pentru păcatele comise, ci și din dorința de a-și regăsi nevinovăția firii restaurate prin Botez, pe care a pierdut-o datorită păcatelor. Din acest punct de vedere pocăința este esențialmente îndreptată înspre viitor. Eliberat de povara patimilor ce-l înlănțuiau și având la dispoziție energiile necreate pe care le-a primit la Botez și Mirungere, devine stăpân pe destinul său și-și poate relua drumul înspre desăvârșirea în Hristos, fortificându-și puterile sufletești cu pâinea cea cerească a Sfintei Euharistii.

Pocăința este ca și Botezul, dar la o altă măsură, o lucrare de reînnoire care presupune moartea omului vechi „și reînvierea omului nou, îmbrăcat în Hristos” la Botez .

După dezlegare credinciosul se află din nou împăcat și reunit cu Biserica lui Hristos. Păcatul îl separase de trupul lui Hristos, de harul îndumnezeitor, de comuniunea sfinților, de comunitatea bisericească. Pocăința îl scoate din izolarea aducătoare de moarte și-l repune în comuniune cu Dumnezeu și cu frații săi. Prin pocăință este din nou admis să se hrănească din „verdeața dumnezeieștilor Taine” și să crească spiritual până „la măsura vârstei deplinătății lui Hristos”.

Împărtășirea credincioșilor se face numai după spovedanie. Fac excepție de la această rânduială cei care datorită păcatelor grave comise, sunt îndepărtați o perioadă de la sfântul potir. „Pentru cei ce n-ar săvârși nici un păcat după Botez, sau ar dezvolta atât cât se poate puterile date lor la Botez, Euharistia ar putea fi împărtășită și fără Taina Mărturisirii, cu scopul unic de a uni pe aceia tot mai mult cu Hristos, sau de a alimenta continuu viața lor din Hristos”. Practic, nu există om fără păcat.

Dreapta judecată rămâne dătătoare de ton și atunci când este vorba de deasa sau rara împărtășanie, în acest sens îl avem sfătuitor pe Sfântul Ioan Gură de Aur: „Mulți se împărtășesc cu această Sfântă Jertfă o dată pe an; alții de două ori, alții mai des; și către toți aceștia se îndreaptă cuvântul nostru. Dar nu numai către cei ce sunt aici, ci și către cei ce sunt în pustietăți; căci aceștia o dată pe an fac acest lucru. Deci care trebuie lăudați, cei care o dată sau care adeseori, sau care rareori se împărtășesc? Nici pe cei ce se împărtășesc o dată, nici pe cei ce de multe ori, nici pe cei de puține ori, ci pe cei ce cu conștiința curată se împărtășesc, și a căror viață este ireproșabilă. Unii ca aceștia, totdeauna să se împărtășească, iar cei ce nu sunt de acest fel, niciodată să nu se apropie de cuminecătură”.

Înaintemergătorul Domnului nostru Iisus Hristos și-a început predica cu cuvintele: „Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor”. Mântuitorul când a ieșit la misiune a pus ca temelie a propovăduirii sale îndemnul: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor”. Același lucru l-au grăit și Apostolii la Rusalii, când în mod văzut s-a întemeiat Biserica: „Pocăiți-vă”.

Biserica în cei două mii de ani de existență n-a încetat să-i cheme pe oameni la pocăință.

CAPITOLUL V. CUVÂNT DESPRE POCĂINȚĂ AL MARILOR DUHOVNICI

V.1. Părintele Arsenie Boca (1910 – 1989)

Părintele Arsenie ca un mare duhovnic: l-a născut pe Hristos în inima ucenicilor, a pictat chipul lui Hristos, în sufletele lor. Purtându-L pe Hristos în inima lor, ucenicii devin astfel și ei alți „fii ai lui Dumnezeu”, primind acest drept de la Tatăl: „Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat puterea de a se face fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut”.

Suferind din partea celor care prigoneau Biserica Ortodoxă, a comuniștilor, Părintele Arsenie și-a îndeplinit sarcina de părinte duhovnicesc în ciuda arestărilor, sau a mutării sale de la mănăstirea Sâmbăta de Sus la mănăstirea Prislop, sau a schimbării hainei monahale cu cea de mirean atunci când, după desființarea mănăstirii de la Prislop, considerată posibil focar revoluționar, s-a mutat la București.

Calitatea părintelui Arsenie a fost aceea de a sintetiza, și alta de a convinge imediat. Siguranța cu care îi îndruma pe fiii duhovnicești, încrederea pe care o avea în sfatul pe care îl dădea atunci când vorbea ucenicilor, toate acestea veneau dintr-o sensibilitate duhovnicească și o transparență a duhurilor, daruri pe care numai Dumnezeu le poate oferi sufletelor care I s-au deschis și I s-au predat în smerenie și iubire. Cu toate că era un om erudit, și-i îndemna și pe ucenici să studieze, Părintele Arsenie Boca a rămas memorabil nu atât prin predici sau discursuri lungi, cât prin sentințele sale, atât de concentrate și de sintetizatoare. Câteva din aceste sentințe au ajuns până la noi prin intermediul celor care l-au cunoscut: „Dumnezeu trimite vestitorii fiecărei vremi (slujitorii cei dis-de-dimineață) ca să-ți dea răgaz să te îndrepți”, „Noi avem mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună fără discuție”, „Cine face curte nu face carte”, „iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt pentru Dumnezeu”, etc.

Miile de oameni care veneau la chilia părintelui Arsenie mai ales în perioada când era la Sâmbăta de Sus pentru un „cuvânt de folos” demonstrează atracția spirituală pe care o emană acest părinte duhovnicesc. Încă de când avea puțin peste 30 de ani, oamenii îl slăveau deja ca un sfânt, iar unii dintre ucenici nu ezită să vadă în părintele Arsenie ceea ce este cuviosul Serafim de Sarov pentru ruși sau Sfântul Grigorie Palama pentru greci.

Și la părintele Arsenie veneau persoane cu multe probleme. Cu toată dragostea, părintele le atrăgea însă atenția că păcatele sunt cauza problemelor fiecăruia: „Am vrut să pun mâna pe rădăcina durerii care nu este alta decât păcatul”. Nu este vorba numai de păcatul săvârșit personal, ci trebuiesc luate în considerare, și urmările păcatelor moștenite de la înaintași, care ne influențează și pe noi și care pot lăsa urmări și urmașilor noștri. Rezolvarea pe care o propunea părintele Arsenie în această problemă a fost rezultatul preocupării lui de a cunoaște sursa ultimă a durerii și a păcatului, pentru a ști cum să-l curme. Rolul părintelui duhovnicesc nu se rezumă doar la a-i oferi fiului o mângâiere sufletească, o liniștire psihologică similară celei pe care o oferă o discuție cu un psihiatru sau un consilier psihologic. El merge mai departe, la cauza acestor neliniști, și, chiar mai mult, se îngrijea și de urmașii fiilor duhovnicești. Tămăduirea păcatelor, în concepția părintelui Arsenie, se lucrează în fiecare persoană și în fiecare generație, pentru a asigura generațiilor următoare o structură genetică duhovnicească favorabilă creșterii în viața cea după Dumnezeu. Ceea ce se poate vindeca acum să nu se lasă pe altădată, ci să se înlăture cât mai devreme, pentru ca tarele ereditare să fie cât mai puține. Și pentru că de unul singur noi nu putem lupta împotriva păcatului, părintele duhovnicesc are menirea de a ne face receptivi la lucrarea Duhului Sfânt care lucrează în noi curățirea de păcat „căci fără armele Duhului nu poate fi distrus păcatul”.

Părintelui duhovnic avea o viziune mult mai largă. Dacă ucenicii se preocupă în general doar de problemele cu care se confruntă în acel moment, fără a se gândi cu prea multă seriozitate la cele viitoare, uneori nici la trecut, care trecut poate să fi avut partea lui de influență asupra stării prezente, părintele este dator să vadă dincolo de toate cele spuse de ucenic. Numai astfel sfatul pe care trebuie să-l dea nu este o soluție de moment, ci una de durată lungă, o eradicare a cauzelor bolii, iar părintele Arsenie, ca unul care a studiat și medicina, cunoștea bine aceste lucruri, aplicându-le cu succes în activitatea lui pastorală de îndreptare a sufletelor căzute.

Părintele cerea de la cei care îl ascultau o viață duhovnicească autentică, prin conștientizarea prezenței și a vederii lui Dumnezeu în toate lucrurile pe care le facem noi. De mare folos în acest sens este cugetarea la Dumnezeu, gândul îndreptat cât mai des spre Dumnezeu, prin rugăciunea minții, sau „rugăciunea de toată vremea”. Părintele Arsenie îi invita astfel prin această rugăciune pe fiecare ucenici să-și descopere străfundurile existenței sale, tocmai rugăciunea de toată vremea ducând, în primă fază, la o răscolire, a interiorului, la o descoperire a unor gânduri, porniri, înclinații, care altfel nu s-ar fi descoperit, ci ar fi rămas la nivelul inconștientului. Ucenicul devine astfel împreună-lucrător cu părintele la curățirea inimii sale. În inima fiecărui om nu trebuie să aibe acces decât Dumnezeu, duhovnicul și el însuși.

Pentru a le veni în ajutor ucenicilor, părintele Arsenie, pragmatic ca totdeauna, le-a oferit un îndreptar de viață, în cinci puncte: oxigen, glicogen (hrană echilibrată), somn (pentru menținerea limpezimii minții), să-ți păstrezi hormonii (viață sexuală care să nu contravină moralei creștine) și să ai concepție de viață creștină. De observat că părintele, ca unul care a făcut medicina, și ca unul care știa importanța trupului pentru viața spirituală – el fiind, „organ al sufletului spre manifestarea lui”, redând „prin moravurile văzute dispoziția virtuoasă a sufletului” – patru din cele cinci puncte le are în raport cu trupul.

Acest îndreptar al părintelui Arsenie, care este expresie a unei conștiințe duhovnicești integratoare, va fi oferit mai târziu de părintele Teofil Pârâian, ca o completare la programul lui de cinci puncte: participarea la sfintele slujbe, rugăciunea, lectura Sfintei Scripturi, rugăciunea de toată vremea și postul. De altfel, numai datorită părintelui Teofil am aflat acest îndreptar de viață al părintelui Arsenie Boca.

Părintele Arsenie Boca a pus un deosebit accent pe viața petrecută în stare de pocăință el spunea că „pocăința trebuie să fie o înseninare din ce în ce mai mare a sufletului și a sănătății întregi”. Vom da mai jos frumoasele cuvinte despre pocăinței atât ca virtute, cât și ca Taină a Bisericii, pentru a putea observa gândirea și importanța acestei taine în viziunea părintelui Arsenie: „Mare este Taina pocăinței, nu numai fiindcă te face din rău, bun, din vrăjmaș al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci și pentru că un lucru așa de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fără de margini a Tatălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea aspră, a dreptății după fapte, le trimite, coborând din ceruri, pe Fiul Său Cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă și fără nici o înfricoșare și iarăși să-i împace cu Sine.

Poate tocmai pentru că e așa de smerită judecata aceasta milostivă, nu pot să vie la mântuitoarea ei binefacere aproape nici unul dintre cei cu mintea plină de „știință” și afumată de mândrie. Cum să poată veni, ei care știu totul, ei care stăpânesc peste oameni, să vie în genunchi înaintea unui simplu preot și să-și înșire toate fărădelegile și necazurile lor! Nu, asta mândria n-o poate face, să vie de bună voie la smerenie. De aceea, ei dau de asprimea dreptății care-i fierbe în zeama lor, până li se moaie oasele trufiei.

Cei vechi se rugau pentru cei ce-i schingiuiau și le cuprindeau picioarele, binecuvântând pe cei ce-i duceau la moarte; iar alții ziceau ca ar trebui să cumpărăm cu aur ocările și necazurile ce le pătimim de la oameni. Totul e să te învoiești așa pentru Dumnezeu și El îți ajută; căci e adevărat: nu e după fire să iubești din toată inima pe cel ce te ucide în tot felul, ci e mai presus de fire. Acesta e înțelesul și capătul acestei judecați milostive a lui Dumnezeu: redobândirea iubirii fără margini, întoarsă de la toate păcatele spre Dumnezeu unul și spre toți oamenii. Cât se poate prinde de minunea acestei sfinte taine, iată spunem că ea lucrează revenirea oamenilor la nerăutatea pruncilor.”

Vorbind despre pocăință cu înțelesul ei de Taină a Bisericii, prin care se iartă păcatele credincioșilor părintele spunea: „Atâta vreme cât ținem păcatele nemărturisite, ascunse cu voia, atâta vreme atârnă pedeapsa lor asupra noastră, ca o sabie care stă să cadă peste viața noastră. De îndată însă ce mărturisim păcatele și vinovăția, primejdia morții o înlătură Dumnezeu de deasupra noastră.

Să nu uităm însă că una e lupta și suferința omului mărturisit și alta e suferința omului nemărturisit. Unul e luminat la minte, liniștit și câștigă din nou nevinovăția; celălalt e întunecat, îndărătnic și mai rău se afundă. Unul e ascultător de duhovnic, – asta-i ușurează răbdarea încercărilor; celălalt nu ascultă de nimeni, ceea ce-i face îndreptarea cu neputință.

Spovedania deasă trebuie ținută însă la prețul ei. Ținta sufletească a monahului față de taină trebuie îndreptată atunci când se dovedește ușurătate la mijloc. De aceea, o prea deasă spovedanie, în sufletele neadâncite, se banalizează. De aceea ne ajutăm de cercetarea conștiinței sau de spunerea gândurilor, care poate fi oricât de deasa.

Spovedania deasă și cercetarea conștiinței au rostul de a slăbi din fire deprinderile patimilor și a pune în loc deprinderile bune sau virtuțile contrare patimilor.

Gândurile pătimașe nemărturisite sau simplu spuse au însușirea că se întăresc și se fac funii, cum zic părinții și trag mintea la învoire și la faptă, care este păcat.

Păcatul acesta este: înfrângerea morală a sufletului de către un gând rău. De aceea toate gândurile trebuiesc spuse înainte de a se întări și de a birui mintea, căci de îndată ce sunt spuse le piere puterea de a obseda, asupri, stăpâni mintea.

Și gândurile bune trebuie controlate cu o altă conștiință, mai limpede. Controlul tuturor gândurilor e lege în călugărie. Neîntrebat nimic nu e bine, nici ce e bine, pentru că singur nu te poți apăra de săgețile slavei deșarte.”

V.2. Părintele Paisie Olaru (1897 – 1990)

În ciuda simplității părintelui Paisie de la Sihla, nu e deloc simplu să-i înfățișezi chipul său duhovnicesc. Vom prezenta în continuare câteva rânduri care încearcă să surprindă câteva trăsături ale părintelui: „Nu s-ar putea spune cu precizie care este darul specific al Părintelui Pustnic Paisie. Nu face minuni. Nu predică. Nu l-a auzit nimeni predicând vreodată în biserică. Nu e nici cântăreț și nici un prea dotat slujitor. Are vocea slabă, deși clară și plăcută. E mai degrabă bolnav decât sănătos și arăta de optzeci de ani de pe când avea doar șaizeci. Acum are optzeci și arată ca la șaizeci! Nu e teolog, nici diplomat sau licențiat în teologie sau în alte discipline (…) Cu toate acestea, are ceva ce atrage. Are har. Are în primul rând harul de a atrage, harul de a inspira încredere și harul de a găsi întotdeauna cele mai potrivite răspunsuri la cele mai dificile probleme și întrebări. Are căldură și dragoste de oameni. Deschide ușa oricui. Și dacă cineva îi aduce un dar, următorul va pleca cu acel dar ca din partea lui. E foarte duhovnicesc, pentru că e foarte uman. Tot timpul oftează după liniște, singurătate și pustie, dar nu l-a auzit nimeni plângându-se din pricina zgomotului pe care îl aduc cu ei numeroșii vizitatori. Datoria vieții lui este să fie ‚om pentru alții’ (…) Părintele Paisie este în permanență rănit de durerile, de suferințele, de bolile oamenilor, de prea multele lor păcate, dar e senin, e plin de bunăvoință, îngăduitor, compătimitor și iertător. Cei care trec prin chilia lui ies cu hotărârea de a-și schimba viața, își recâștigă credința și încrederea, își recentrează viața pe Dumnezeu și pe învățătura cea bună. Minunea aceasta e că toate acestea se fac prin Părintele Paisie (…) El are, totuși, un dar deosebit care ar putea fi o parte a secretului său duhovnicesc – deși cuvântul ‚secret’ nu este în acest caz cel mai potrivit, ba chiar dimpotrivă. Cei care pleacă de la el pleacă cu convingerea fermă că li s-au iertat păcatele. Și aceasta se întâmplă așa, pentru că el este ferm convins că mijlocind iertarea pentru dânșii, și-a asumat el răspunderea în locul lor. Un călugăr a spus odată: ‚Părintele Paisie poartă păcatele tuturor oamenilor’. Așa se explică de ce el e într-o permanentă stare de pocăință (…) Toate vizitele care i se fac părintelui Paisie sunt pentru mărturisire. Bineînțeles că el vorbește cu oricine, prietenește, dacă cei în cauză vin doar să-l vadă, dar cu credincioșii care vin la spovedanie convorbirea cu el capătă imediat formă liturgică, de taină și sacrament. El simte că trebuie să fie tot timpul într-o stare de sacru, pentru a putea comunica acest sentiment și altora. Chiar și când e vizitat de oameni din lume, fără intenția de a se mărturisi, el se face că-și uită epitrahilul pe piept, ca să stea de vorbă cu ei ca preot și în funcțiunea oficiului său sacru. E un om de mare și autentică modestie. Popularitatea nu i-a afectat în nici un fel modestia, smerenia. Fiindcă el nu vede popularitatea, ci vede oamenii cu dureri care vin să se vindece. Și e ca și cum ar administra proprietatea altcuiva, deoarece tot ce dă din ale lui Dumnezeu dă. Dumnezeu e Cel ce iartă și inspiră soluțiile. El e doar un administrator. Această convingere nu și-o mărturisește. Nici n-ar fi nevoie. Se vede. Se simte”.

A rămas celebră formula particulară a unei rugăciunii de dezlegare cuprinsă în Molitfelnic dar îmbunătățită de părintele Paisie: „… Binecuvintază, Doamne, osteneala lor, și căsuța lor, și pâinea lor și copiii lor, și viața lor și sfârșit bun le dăruiește, iar dincolo un colțișor de rai le dăruiește, că binecuvântat ești în veci. Amin!”. Dragostea părintelui față de oameni care veneau la el îl făcea pe părintele Paisie să-l mustre cu blândețe pe ucenicul de chilie când îi oprea pe credincioși să-l cerceteze pe Părintele Paisie care era la pat: „Măi Neonile, măi (…) lasă-i, săracii (…) Mă dor picioarele, dar nu mă doare limba (…) Dă-le drumul să vie”. Dar, cu toată dragostea pe care o arăta față de oameni, părintele Paisie știe că duhovnicul trebuie să fie uneori și mai aspru cu fii săi duhovnicești: „Se cade povățuitorului să fie bun, dar și înfricoșător, ca cei ce fac bine să îndrăznească, iar cei ce greșesc să nu deznădăjduiască, nici să lenevească. Este vreme pentru tot lucrul. Este vreme de smerire și vreme de stăpânire, vreme de mustrare și vreme de cruțare, vreme de îndrăznire, vreme de bunătate și vreme de asprime, adică pentru tot lucrul”.

Însușirea cea mai mare a ucenicului trebuie să fie ascultarea care duce la smerenie. „Cel mai bine este ca omul să fie oală de lut, care este bună pentru toate și se folosește de toți în fiecare zi, și pentru mâncare și pentru apă, și pentru orice lucru. Pe când oala, vasul de aur se pune pe polițe, se încuie în dulapuri, este râvnit de hoți și se folosește numai la zile mari sau odată pe an (…) Așa și omul smerit (…) El rămâne nebăgat în seamă între cei de jos, dar pe toți îi folosește, îi ajută, îi odihnește și toți îl caută și se bucură de el”. Părintele Paisie îndemna ca: „Tot ce faci să faci cu blagoslovenia duhovnicului. Acolo unde ești tu, mergi la duhovnic și spune-i să-ți dea el să ai o rânduială de rugăciune. El să știe rânduiala rugăciunii tale, iar tu atâta să faci, pentru cât ai blagoslovenie. E bine să ceri sfat și blagoslovenie și pentru o faptă bună pe care vrei s-o faci, sau pentru o zi de post (…) Tot să faci cu blagoslovenia duhovnicului, tătucuță, ca să nu aibă îndrăzneală vrăjmașul la osteneala ta …”.

Vrăjmașul are putere doar asupra celor care lucrează fără binecuvântare. Nevoința fără binecuvântare nu aduce nici roade duhovnicești, și nici nu supără pe diavol. Dar sunt cazuri când părintele duhovnicesc nu poate fi contactat imediat, sau când ucenicul este pus în situația să aleagă singur. Părintele Paisie îndemna cum trebuie procedat și în astfel de cazuri: „Roagă-te stăruitor cu post și metanii, măcar trei zile și ascultă de glasul conștiinței. Cum te îndeamnă ea mai mult, aceea este și voia lui Dumnezeu”.

Despre importanța ascultării de părintele duhovnicesc, părintele Paisie spunea: „Ascultarea este mucenicie de bună voie, spuneau părinții. Dacă faci ascultare cu dragoste și rugăciune, o faci ușor și bine și te bucuri în Domnul și tu și cel ce te-a trimis și ai plată de la Mântuitorul pentru răbdare și smerenie că nu faci voia ta”. Ascultarea este sinonimă cu „tăierea voii”.

Delicatețea Părintelui Paisie era extraordinară, el folosea exemple concrete, din mediul cu care erau obișnuiți cei care îl ascultau. „Fiecare își pregătește mâncarea după gustul și placul său. Dacă i se pare prea dulce o mai acrește, dacă i se pare nesărată, îi mai pune puțină sare și verdețuri și o face cum îi place; dacă îi place lui îi place la toți (…) Tot așa se întâmplă și în viața duhovnicească a fiecăruia. Fiecare dintre noi își pregătește mântuirea cum crede el, cum voiește, cum poate, după râvna și harul pe care i le-a dat Dumnezeu. Spun bătrânii că foamea este cel mai bun bucătar, iar sărăcia cel mai bun gospodar. Tot așa și cu mântuirea sufletului nostru”.

Părintele Paisie împărtășea nădejde. În amintirea celor care l-au cunoscut, Părintele Paisie a rămas părintele. Modul lui de adresare către cei care îl cercetau arătau că el însuși își însușise cu toată ființa, cu toată dragostea și toată responsabilitatea, rolul și lucrarea de părinte, de tată. „Tătucuță”, „dragu tatii”, „tătucă”, „tată” sunt cuvinte cu care îi alinta să spunem așa pe cei care veneau la el.

Dacă unii duhovnici recomandă cele șapte laude, alții paraclise și acatiste, alții mai mult rugăciunea inimii, Părintele Paisie recomanda: „Pe acestea să le faceți, și pe acelea să nu le lăsați. Adică să le facem și pe unele și pe altele după a noastră râvnă și putere (…) să unim rugăciunea citită și cântată cu cea rostită în taina inimii, fără cuvinte, după sfatul duhovnicului și atunci vom spori și vom dobândi multă bucurie și pace în suflet”, adică câte puțin din toate. El nu era adeptul rugăciunilor lungi, ci pentru rugăciuni scurte și dese, neinsistând asupra unui număr precis, și, în același timp, arătând multă înțelegere față de răspândirea minții de care i se plângeau ucenicii, fără a o aproba însă: „Orice rugăciune este dar de la Dumnezeu. Dar noi, cei mai slabi, avem rugăciunea gurii. Deocamdată, împlinește-o pe asta, tătucuță. Fântâna e adâncă, dar funia e scurtă și găleata e mică. Citește dimineața Acatistul Maicii Domnului iar seara citește Paraclisul ei. Crezul – neapărat, măcar odată pe zi, și Psalmul 50 de două-trei ori pe zi (…) Mai mult, canonul e benevol: ‚Tatăl nostru’ fără număr, ‚Doamne Iisuse’ fără număr, metanii fără număr. Fiecare cuprinde cât poate; nici albina nu poate lua tot nectarul dintr-o floare. Dar tare-i bine dacă faci oleacă de rânduială. Eu mă știu pe mine: dacă mă scol de dimineață și-mi fac oleacă de canon, parcă sunt un alt om toată ziua. Dar dacă te scoli dimineața și te învârtești așa, prin casă – că mai am asta de făcut, mai am și treaba astălaltă –, apoi nu-ți merge bine toată ziua”. Și în post el sfătuia astfel: „Vinerea postește până când ți-e foame”. Totul să se facă cu dreaptă socoteală și cu întrebare: „Să ai grijă cu postul, să nu te forțezi peste putere, că ai de învățat și de muncit, ca nu cumva să cazi în boală, că atunci nu vei fi bună în nici un loc. Așa că, deocamdată, alimentează-te potrivit, ca să-ți poți împăca tovarășii, trupul și sufletul, că nu se poate să lucreze unul fără altul – mai ales când te zbați în valuri. Trebuie să ai un program de masă și de lucru. Să faci ascultare, să întrebi chiar de Maria. Ar fi bine să iei masa de două ori pe zi; dacă vrei să te înfrânezi, mănânci mai puțin, și atunci ai scăpat și de o mândrie ascunsă și ai pus și calul la treabă, la lucru, cu pace”.

Despre mărturisirea păcatelor sau spovedanie Părintele Paisie spunea: „Prima treaptă de salvare a omului este spovedania cu căință. Mărturisirea să fie mai deasă decât împărtășania. Cu mărturisirea sinceră și deasă vei reuși.

Să te mărturisești regulat, că dacă mături casa mai des, ți-i drag să stai în ea. Dacă speli cămașa, ți-i s-o îmbraci. Căci dacă se face mult gunoi în casă, este mai greu de scos afară. Să te mărturisești mai des – dacă nu în fiecare săptămână, măcar în fiecare lună.

De câte ori cazi, scoală-te, mărturisește-ți păcatele, căiește-te, fă-ți canonul, întreabă și du-ți crucea mai departe, cu ochii la Hristos, până ajungi sus, la Golgota. Noi cu faptele noastre nu putem spune că ne mântuim, fără mila lui Dumnezeu, fără duhovnic și fără rugăciunile Bisericii. Dar să ne găsească ceasul morții în luptă. Numai mila Bunului Dumnezeu și a Maicii Domnului să ne ajute să ajungem și noi la ușa raiului, și acolo să strigăm tare: „Deschide-ne, Doamne, ușa milostivirii Tale!”.

Să fiți sinceri la spovedanie, să nu vă îndoiți niciodată de duhovnic, căci nu el, ci Dumnezeu vorbește și lucrează prin el.

Pentru a ne ușura de ispite este nevoie să ne mărturisim. Aceasta ne duce la smerenie.

Dacă te vei potrivi gândurilor și nu le vei mărturisi, nu vei ajunge bine.

La supărări și ispite ai nevoie să te mai descarci la duhovnic, dar numai și numai de boala ta, de slăbiciunea ta să vorbești.

Neascultarea și lenevirea la rugăciune, ca și toate celelalte patimi, se vindecă prin mărturisire curată la duhovnic, prin canon și prin săvârșirea faptelor bune în locul păcatelor care ne stăpânesc! Să te mărturisești la un duhovnic care te ascultă și te crede. Urmează sfatul duhovnicului, că el hotărăște!”

Despre păcate ca o a doua natură în om Părintele spunea: „Obișnuința păcatului formează a doua natură în om. Să ne aducem mereu aminte de păcatele noastre și de ceasul judecății viitoare, și în veac nu vor mai greși. Dacă vom pune înaintea noastră păcatele noastre, ceasul morții și ziua Judecății, încet-încet vom dobândi darul tăcerii și al rugăciunii. Mare este darul tăcerii. Prin tăcere scăpăm de osândă, de clevetire și de vorbă deșartă și învățăm a ne ruga. Trebuie să avem pururea înaintea noastră păcatele noastre, ca să nu ne mustre conștiința, să dobândim lacrimi la rugăciune și să nu mai greșim. Conștiința pomenește păcatele noastre și, pomenindu-le, ne smerește. Tare mare durere aduce mustrarea conștiinței. Două sunt cele mai grele patimi care stăpânesc astăzi în rândul mirenilor: beția și desfrânarea. După lepădarea de credință, cel mai mare păcat care se face în lume este uciderea de prunci. Aceste două păcate atrag grabnică mânie și pedeapsă a lui Dumnezeu peste oameni.”

În întreaga sa viață Părintele Paisie a văzut în Taina preoției și a duhovniciei ceva sublim, înfricoșător: „Preoții, așa cum vorbesc, așa trebuie să trăiască, că cea mai puternică predică este cea cu fapta, și apoi cea cu cuvântul. Duhovnicul trebuie să fie lumină pentru toți, părinte pentru toți, sfetnic bun și povățuitor iscusit de suflete. Să fie păstor adevărat, iar nu năimit, care slujește cele sfinte pentru bani și câștig pământesc. El trebuie să fie ca o lumânare în sfeșnic, ca să lumineze tuturor, iar nu sub pat. Duhovnicii să se facă ei pildă tuturor prin dragoste și smerenie. Numai așa se pot mântui și ei, și pe alții. Turma lui Hristos se păstorește cu fluierașul, iar nu cu bățul. Adică cu blândețe, nu cu asprime. Se păstorește mai mult cu exemplul vieții preotului, nu numai cu predica de la amvon.

Dacă am fi făcut și noi în viață măcar a zecea parte din cât am învățat pe alții, tot ne-ar mântui Dumnezeu!

Contează foarte mult viața, evlavia, înțelepciunea și comportarea preotului în parohie, în mijlocul oamenilor. Așadar, de viața preotului depinde, în bună parte, mântuirea turmei.

„Peștele de la cap se strică!” – spun bătrânii. Cea mai mare vină o poartă păstorii de suflete. Dacă am fi noi mai buni, s-ar schimba și creștinii.

Sectele se înmulțesc mai întâi din cauza preoților care nu au grijă pentru turma lui Hristos. Unde preoții își fac datoria de păstori și trăiesc precum învață pe oameni, acolo nu pătrund sectele. Mai mult decât cunoașterea Sfintei Scripturi și decât teologia și predica, este viața preotului. Aceasta este și trebuie să fie cea mai puternică predică a preotului de la țară și de la oraș.

Cel mai greu pentru preot este la Sfânta Liturghie și la Spovedanie.

Ei, părinților, duhovnicia este tare grea, mai ales în zilele noastre! Păcate multe, credință puțină, rugăciune din fugă, vremuri de pe urmă (…) Numai mila lui Dumnezeu ne poate mântui!

Calitățile unui bun duhovnic sunt acestea: să fie mai întâi om de rugăciune, să iubească Biserica și pe toți oamenii, să fie smerit și blând cu cei smeriți care se căiesc de păcatele lor și aspru cu cei leneși, care nu merg la biserică și nu părăsesc păcatele, să nu fie iubitor de bani și de lucruri pământești, nici să fie iubitor de laude și de cinste. Iar cununa tuturor – să fie gata, la nevoie, a-și pune și viața și sufletul pentru Biserica lui Hristos și pentru fiii săi sufletești.

Se cade povățuitorului să fie bun, dar și înfricoșător, ca cei ce fac bine să îndrăznească, iar cei ce greșesc să nu deznădăjduiască, nici să lenevească.

Să cumpănim între asprime și iertare, între scumpătate și iconomie, iar unde nu știm sau în cazuri mai grele să-i întrebăm pe duhovnicii iscusiți și mai ales pe ierarhii noștri.

Duhovnicului i se cade a lua hotărâre dreaptă, după pravilă.

Dacă cineva se abate de la datoria lui și nu ascultă de sfaturile duhovnicului, el singur va răspunde în fața lui Dumnezeu. Duhovnicul însă este dator să se roage lui Dumnezeu pentru întoarcerea lui și să-l ierte.

Dacă am face noi tot ce-i învățăm pe alții, am fi sfinți.

Pe cei care nu făgăduiesc că părăsesc păcatele, nu avem voie să-i dezlegăm până nu se căiesc de ele din inimă și nu le părăsesc.

Să ne rugăm mult pentru cei ce se mărturisesc la noi și au cazuri grele, și Dumnezeu ne va încredința tainic ce canon să le dăm și când să-i apropiem de cele sfinte.

Toți preoții, fie ei călugări, fie de mir, sunt datori să-și aibă duhovnicii lor și să se spovedească regulat, iar când este vorba de cazuri mai grele să se mărturisească numai la episcop.

Dacă omul pătimaș, deși făgăduiește, nu se poate lăsa de păcat, atunci duhovnicul, după mai multe încercări, să se roage pentru el și să-l trimită la alt duhovnic.”

Adevărat duhovnic, părintele Paisie sau Pustnicul, cum îl numeau oamenii din timpul când trăia la Sihla într-o chilie ceva mai aparte de restul locuințelor pentru monahi, a crescut ucenici și duhovnici. Toți își amintesc de el cu bucurie. Aproape niciodată nepomenind iadul, părintele rămâne în memoria tuturor prin vorba lui de despărțire: „Să ne întâlnim la ușa raiului!”. Până acolo este greu. Dar de ne vedem la ușă, apucăm cu amândouă mâinile și strigăm către Maica Domnului: Maica Domnului nu mă lăsa, „ușa milostivirii deschide-mi mie!”.

Acum când Părintele este în locul celor drepți „putem spera că, fiind el acolo, la ușă, va face totul ca să ne-o deschidă și nouă. Dacă ne vom aminti și vom împlini sfaturile lui. Căci toată întâlnirea cu el, la spovedanie, asta era: o potecă deschisă spre Rai”.

V.3. Părintele Cleopa Ilie (1912 – 1998)

În același ton cu Părintele Paisie, dascălul și duhovnicul părintelui Cleopa, expresia „Mânca-v-ar raiul să vă mănânce!” urarea cu care întâmpina părintele Cleopa pe fiecare creștin ce-i deschidea ușa chiliei de la Sihăstria, a rămas la fel de memorabilă, demonstrând, dragostea pe care acești mari părinți duhovnicești o aveau față de toți oamenii. Pentru că, în esență, voia lui Dumnezeu aceasta este, ca oamenii să-și arate iubire unii față de alții, după modelul trinitar, „starea de iubire între persoanele umane fiind singura stare care corespunde cu adevărat naturii lor, creată după chipul lui Dumnezeu”.

Părintele Cleopa îndemnând la spovedanie sau deasa spovedanie pe cei ce veneau la el spunea: „După învățătura Sfântului Nicodim Aghioritul, Taina Pocăinței se împarte în patru părți, și anume:

1. Durerea inimii și părerea de rău a celui ce a făcut păcatul.

2. Spovedania prin viu grai și individual la duhovnic.

3. Împlinirea canonului dat de duhovnic.

4. Dezlegarea, sau cheia Sfintei Spovedanii, care se face pe capul celui ce s-a spovedit prin punerea mâinilor și semnul Sfintei Cruci. Cel mai mare efect al Spovedaniei este dezlegarea și iertarea păcatelor celui ce s-a mărturisit, după cuvântul Domnului, care zice: „cărora veți ierta păcatele se vor ierta lor și cărora le veți ține, ținute vor fi” (Matei 16, 19; Ioan 20, 23).

Dar spovedania, fiind o spălare sau un botez duhovnicesc al sufletului, după Botezul cel dintâi, este o Taină prin care se iartă păcatele omului prin dezlegare de la duhovnic și este bine să se facă cât mai des.

Nu este clipă și minut când nu greșim lui Dumnezeu. Deci, dacă greșim în fiecare clipă lui Dumnezeu, este prea de nevoie să se facă deasa spovedanie, să spălăm sufletul prin mărturisire curată cu căință și canon, pentru că se înnegrește haina sufletului nostru, cea curățită la Botez, prin tot felul de păcate, din ceas în ceas și din minut în minut.

Iată care sunt condițiile pe care trebuie să le împlinească spovedania:

1. Spovedania trebuie să se facă înaintea duhovnicului.

2. Spovedania trebuie să fie completă și să nu se ascundă nimic din cele făptuite.

3. Spovedania să fie făcută de bunăvoie.

4. Spovedania trebuie făcută cu umilință.

5. Spovedania să fie hotărâtoare. Să luăm înaintea duhovnicului hotărâre de a nu mai păcătui, ajutându-ne nouă dumnezeiescul har, și să voim bine a muri de mii de ori decât a mai păcătui de acum înainte cu voința noastră.

Spovedania începe de la vârsta de 6-7 ani și se săvârșește cât mai des, după nevoile sufletești ale fiecăruia.

Dacă m-am mărturisit cu căință și cu pregătirea cuvenită și m-am spovedit curat, preotul, numai dacă a pus mâna pe cap și a zis: „Dumnezeu să te ierte”, păcatele mele s-au ridicat.

Iar dacă nu m-am dus cu căință și cu pregătire cuvenită la cel mai iscusit duhovnic, și n-am știut să mă mărturisesc curat, să descopăr toate păcatele mele, să primesc canon pentru ele și să le părăsesc, pot să fac o mie de dezlegări că păcatul, otrava, a rămas tot în mine, de nu m-am dus pregătit.

Valoarea cea scumpă a Sfintei Spovedanii nu ține de preot, ci de mine. Eu, dacă mă duc cu toată sfințenia, cu toată convingerea în fața lui Dumnezeu – că atunci când mă duc în fața preotului, înaintea lui Dumnezeu mă duc, că preotul este numai un martor -, trebuie să-i spun toate păcatele mele.

Altfel crezi că în ziua Judecății preotul poate să-ți ajute ceva, dacă n-ai spus drept? Doamne ferește! Preotul n-a putut dezlega la spovedanie decât ce i-ai spus tu. Iar dacă tu ai avut vreo rezervă și ai ținut vreun păcat nespus, toate păcatele le ai îndoite. Așa spun Sfinții Părinți, pentru că ai crezut că Dumnezeu nu știe ce ai făcut tu.

Rușinea aceasta pe care o suferi la spovedanie te scutește pe tine de rușinea aceea pe care o vom suferi cu toții la ziua cea înfricoșată a Judecății lui Dumnezeu.

Ca să ții minte și să faci o mărturisire întreagă, nu te duce cu ochii legați la preot, că diavolul îți ia mintea și uiți. Cu o săptămână sau două înainte, stai într-o cameră liniștită, ia-ți un caiet și scrie toate păcatele tale din copilărie până în ziua spovedaniei.

Cel ce are obicei să se mărturisească des, nu lasă rugina păcatului să se prindă de mintea și inima lui; cine își plivește ogorul lui des, simte când încolțește păcatul și îndată îl smulge din suflet prin spovedanie. Pe acela moartea nu-l găsește nepregătit.

Să nu credeți dumneavoastră că păcatele mici nu sunt grave! Și pe acelea trebuie să le mărturisim, că auzi ce spune Evanghelia: „Nimic necurat nu va intra întru împărăția cerurilor”.

Omul trebuie să se spovedească obligatoriu de patru ori pe an toată viața, în cele patru posturi, cât trăiește el, dar mai cu seamă când vezi că s-a îmbolnăvit rău. Atunci cheamă preotul repede să-l spovedească. Nu când i s-a legat limba sau și-a pierdut conștiința, ci din vreme, când are mintea clară și ține minte”.

Părintele Cleopa povățuia să se facă și o spovedanie generală: „O dată pe an trebuie să faci spovedania generală din mică copilărie. Sfântul Nicodim Aghioritul spune: O dată pe an, în Postul Mare, este bine să faci spovedania generală. Știi de ce? Pentru smerenie. Te ajută mult să-ți aduci aminte păcatele. Eu mă mărturisesc, dar dracul mă face să uit păcatele mele cu care am mâniat pe Dumnezeu”.

La întrebarea cum avem certitudinea că ni s-au iertat toate păcatele prin spovedanie, părintele răspundea: „Dar dumneata dacă ai spălat o rufă bine, curată, și dacă se mai murdărește, nu o mai speli din nou? Nu pui sodă și leșie și o pui la uscat? Precum cămașa trebuie spălată, așa și sufletul trebuie spălat mereu prin deasa spovedanie.

Dumnezeu este atât de milostiv și de bun, că nu mai ține minte răul ce-am făcut, dacă noi ne întoarcem din toată inima și ne mărturisim.

Nimeni să nu umble în întunericul nespovedaniei! Vai de acela care se duce la mărturisire și crede că nu-i Dumnezeu acolo și spune ce vrea el, nu ce-a făcut! Altul vine și citește pe-o carte, dar ce-a făcut el nu spune. Să nu crezi că-L poți înșela pe Dumnezeu! Că cei ce n-au spovedania sinceră, se vădesc singuri, că diavolul îi ia și-i duce după capul lor tocmai prin acea spărtură – că nu-s sinceri înaintea lui Dumnezeu – și-i prăpădește!

Când te spovedești nu cumva să-ți pleci urechea la glasul diavolului care îți șoptește în minte, zicând: „Oare ce va zice duhovnicul când va auzi astfel de păcate?”. Uneori diavolul îi șoptește credinciosului prin oamenii cei răi și bârfitori cum că duhovnicul ar spune altora păcatele de la spovedanie. La aceasta să-și aducă aminte fiecare de bogatul ce și-a mărturisit păcatele sale în mijlocul Bisericii cu glas tare înaintea tuturor celor de față și, în timp ce și le mărturisea, îngerul Domnului îi ștergea păcatele lui în fața tuturor, cum spune Sfântul Ioan Scărarul.

Duhovnicul nu are voie să dezlege pe cel ce nu se hotărăște a părăsi păcatul și a face canonul. De asemenea, nu are voie să dezlege pe acei cărora le amână canonisirea până ce preotul duhovnic va cerceta canoanele și pravilele bisericești, spre a se orienta asupra canonisirii lor.

Prin această Taină, ori salvezi un suflet și te salvezi și pe tine, ori ucizi și te ucizi în veci și pe tine. Totuși, prin nici o altă Taină sau slujbă nu poți câștiga mai multe suflete pentru împărăția lui Dumnezeu, ca Taina Spovedaniei, însă atâta răspundere și primejdie apasă asupra preotului duhovnic, încât Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „puțini duhovnici se mântuiesc”. Aceste cuvinte ne înfricoșează și ne cutremură pe toți.

Preotul este dator că pe fiecare să-l primească la spovedanie cu față veselă, cu blândețe și evlavie, „iar nu cu mâhnire și cu față posomorâtă”. Iar de va fi vreun om bolnav de moarte, și va chema preotul să-l spovedească, iar acesta nu va merge, măcar de nu ar fi duhovnic, atunci păcatele celui ce a murit nespovedit rămân asupra preotului, „și preotul trebuie să se pocăiască trei ani si metanii 100 pe zi” (Pravila bisericească de la Govora, 1648).

Sufletul nostru se aseamănă cu o corabie care plutește pe valurile veacului de acum și precum dacă într-o corabie din întâmplare ar intra apa multă și nu s-ar grăbi cel cu corabia să o scoată la vreme, atunci corabia s-ar afunda, tot așa și sufletul nostru, dacă se vor înmulți în el păcatele noastre și nu le vom scoate repede prin spovedanie și prin pocăință, sufletul se va îngreuia de povara păcatelor și, scufundându-se în adâncul răutăților sale, își va găsi veșnica pierzanie.

După o spovedanie curată, trebuie să primim un canon, pe care trebuie să-l ținem. Cel ce se spovedește are mare datorie de a-și face canonul dat pentru a scăpa de chinul cel veșnic al iadului.

Dumnezeieștii Părinți arată că cinci sunt păzirile de mărturisire, spre a nu cădea omul în cele de mai înainte. Întâia păzire este aducerea aminte de moarte și a nu uita păcatele tale. A doua păzire după spovedanie este fuga de pricinile păcatului. A treia păzire este deasa spovedanie. A patra păzire este cugetarea la înfricoșata Judecată de Apoi și la cuvintele ce le va spune Mântuitorul Iisus Hristos celor păcătoși: „Duceți-vă de la mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolilor și îngerilor lui” (Matei 25, 41). A cincea păzire este aducerea aminte de chinurile iadului, aducerea aminte de răutatea păcatului ne desparte de Dumnezeu și de fericirea drepților din rai, precum și aducerea aminte de veșnicile munci ale iadului, care nu vor avea sfârșit.

Spovedania, Taina aceasta este așa de mare, încât are putere să-l curețe pe om de orice păcat, să-i dezlege toate păcatele. Numai dacă omul a fost cuminte în viață, dacă s-a spovedit curat, acela trece ușor înfricoșatele vămi ale văzduhului.

Creștinul, dacă a murit mărturisit și dacă, Doamne ferește, cu păcate grele și nu și-a făcut canonul, el își face canonul dincolo, în iad. Dar din iad îl scoate Biserica prin Sfânta Liturghie, prin dezlegări și milostenie și tot la rai merge”.

Părintele spunea că sunt cinci foloase ale desei spovedanii:

1. „Primul folos al desei spovedanii este că, precum pomii, care se smulg des și se răsădesc, nu pot să prindă rădăcină adâncă în pământ, așa și obiceiurile cele rele și deprinderile păcătoase, prin mărturisire deasă, nu pot prinde rădăcină adânci în inima celui ce se mărturisește. Sau, precum un pom bătrân și mare nu se poate tăia numai cu o lovitură de secure, așa și un obicei sau deprindere veche a păcatului, numai cu o singură durere a inimii nu se poate scoate și dezrădăcina ușor.

2. Omul ce se spovedește des ține minte ușor greșelile făcute de la ultima spovedanie; pe când cel ce se mărturisește rar, cu anevoie poate să-și aminte de toate câte a făcut. Astfel, multe din păcate rămân nespovedite și, prin urmare, neiertate. Pentru acea diavolul i le aduce aminte în ceasul morții, dar fără folos, căci i se leagă limba și nu le mai poate mărturisi.

3. Cel ce se mărturisește des, chiar dacă i s-ar întâmpla să cadă într-un păcat de moarte, îndată aleargă și se mărturisește și intră în harul lui Dumnezeu, căci nu suferă să aibă pe conștiință greutatea păcatului, fiind desprins a se curăți des prin spovedanie.

4. Al patrulea folos este că, pe unul ca acesta, îl află moartea curățit și în harul lui Dumnezeu și având mare nădejde de mântuire. După mărturia Sfântului Vasile cel Mare, diavolul merge totdeauna la moartea drepților și a păcătoșilor, căutând să afle pe om în păcate spre a-i lua sufletul (Tâlcuire la Psalmul 70). La cei ce se mărturisesc des și curat nu poate afla nimic, deoarece s-au mărturisit, luând dezlegare pentru păcate.

5. Cel din urmă folos al mărturisirii dese este că unul ca acesta se oprește și se înfrânează de la păcate, aducându-și aminte că după puține zile se va mărturisi din nou și va primi canon de la duhovnic, acesta mustrându-l pentru cele făcute.”

CAPITOLUL VI. CONCLUZII

În expunerea lucrării de față am ajuns să constatăm că „pocăința este o floare a virtuților, o poruncă bisericească” și o taină așezată de Mântuitorul Iisus Hristos. O întâlnim atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament, cu același scop, de eliminare, de curățire și de experiere a păcatelor.

Sentimentul pocăinței apare începând cu cel dintâi om păcătos. Acolo unde există păcat se cere cu necesitate pocăință, după cum am văzut în Vechiul Testament, pocăința începe cu convertirea la Dumnezeu, mărturisirea păcatelor este o urmare a convertirii dar faptul că lipsea harul divin, pocăința era numai un rit practic, un simbol religios, care pregătea sufletele și vestea, ca și razele luminii în zorii zile, apariția soarelui.

Începând cu Noul Testament, se inaugurează religia desăvârșirii duhovnicești prin Mântuitorul Iisus Hristos, când dobândim „harul și adevărul”, abia din acest moment putem vorbi de pocăință ca fiind un act de virtute creștinească și de Taină mântuitoare a Bisericii. Mântuitorul însuși iartă păcatele și această putere dumnezeiască o transmite și Apostolilor iar aceștia, prin succesiune neîntreruptă, o dă și urmașilor, care la rândul lor au transmis-o aleșilor, din generație în generație, până astăzi.

Sfinții Apostoli au fost conștienți de puterea harului primit și ei legau și dezlegau păcatele celor care se pocăiau, în numele lui Hristos.

Pocăința și elementele ei, căința, mărturisirea, ispășirea și dezlegarea păcatelor, fac parte din crezul și din cultul Bisericii primare. Referințele pentru așezarea și istoria ei încep cu Noul Testament și continuă cu scrierile Părinților Apostoli, cu ale scriitorilor creștini și ale Sfinților Părinți, încoronate cu hotărârile Sinoadelor locale și ecumenice.

În primele veacuri creștine, pe lângă mărturisirea secretă s-a practicat și mărturisirea publică a păcatelor, dar câtă vreme pentru păcatele zilnice se crea o pocăință continuă, pentru crimele mari, pentru apostazie și adulter, se admitea numai o singură pocăință, publică. Măsura a fost deplin îndreptățită și este justificată și astăzi. Pentru crimele mari, repetate, ușile pocăinței nu sunt întotdeauna deschise. Începând cu veacul al IV-lea, mărturisirea publică a cedat locul mărturisirii private, care astăzi este singura formă canonică de mărturisire.

Alte elemente ale pocăinței sunt căința și ispășirea păcatelor. Biserica întotdeauna a cerut de la penitenți o pocăință sinceră „la o luptă serioasă cu păcatul”, împreună cu hotărârea de a nu mai păcătui și a impus canoane de ispășire cu caracter pedagogic și medical, în raport cu gravitatea păcatelor, cu starea și cu dispozițiile lor sufletești.

Actul ultim și important este dezlegarea făcută de preot în numele lui Dumnezeu prin punerea harică a mâinilor pe capul penitentului și prin rostirea solemnă a rugăciunii de iertare și împăcare solemnă. Pocăința se repetă de câte ori se cere, pentru că Dumnezeu este Atotbun și nu a pus o limită harului Său iertător. Cuvântul său ne îndeamnă să iertăm de șaptezeci de ori câte șapte, adică totdeauna când sentimentele de căință și cuvintele de mărturisire sunt sincere.

În expunerea noastră am folosit temeiurile biblice și patristice pentru a scoate în evidență necesitatea și folosul pocăinței, care duce la înnoirea morală și spirituală a ființei umane. Am socotit că învățăturile biblice și patristice trebuie privite așa cum au fost înțelese și transmise de veacuri și care nu pot fi interpretate contra spiritului și contra practicilor și documentelor cuprinse în cărțile de învățătură, morale, disciplinare și rituale ale Bisericii.

Prin pocăință credincioșii sunt înnoiți în Hristos și determinați să acționeze ca factori responsabili în procesul comuniunii creștine pe linie de morală și slujire. Este necesară o aprofundare a înțelegerii păcatului și a pocăinței într-o perspectivă creștină autentică, pentru ca actul eclezial săvârșit de Mântuitorul Însuși să fie calea către realizarea iertării și a comuniunii.

Adevărata semnificație și importanță a pocăinței se descoperă numai atunci când este înțeleasă drept un mijloc de împăcare și de restaurare a legăturii și armoniei credincioșilor cu Dumnezeu și aproapele. Ea precede întotdeauna Sfânta Euharistie ca treaptă a celei mai înalte comuniuni cu Dumnezeu.

Împărtășirea este răsplata eforturilor noastre concrete de întoarcere la Dumnezeu și unire cu El după restabilirea în har prin Taina Spovedaniei.

În fiecare credincios Hristos trebuie să prindă chip spre a se purifica de păcat. În drumul spre mântuire singura piedică grea este păcatul. Sufletul se poate curăța numai dacă trece „prin filtrul spiritual al căinței” și printr-o comuniunea reală, tainică, prin legătură în dragoste și rugăciune cu Mântuitorul Hristos, pătrund în noi puterile harului ce ne ajută să facem o pocăință curată, sinceră. Trebuie să ne silim să traducem în faptă chemarea Sfântului Apostol Pavel, care spune: „După cum odinioară v-ați făcut mădularele voastre roabe ale necurăției și fărădelegii, așa acum să le faceți roabe neprihănirii, ca să ajungeți sfințirea voastră”. Nu vom putea înțelege nici durerea adâncă, a patimilor și a morții Mântuitorului Iisus Hristos, nici bucuria cea mare a învierii Lui, fără cunoștința și mărturisirea păcatelor noastre, fără pocăință cu lacrimi la picioarele însângerate pentru noi, de piroane, ale Mântuitorului nostru, și fără dezlegarea noastră de păcate. Aceasta este bucuria cea mare a învierii, cea care ne împacă cu Dumnezeu.

În întreaga lucrare a pocăinței trebuie să subliniem un lucru important că între cele două aspecte ale pocăinței, ca Taină și ca virtute, este o strânsă legătură de dependență reciprocă. Pocăința ca virtute (căință permanentă) pregătește continuu și statornic pe creștin pentru pocăința ca Taină, care alungă din sufletul, „din inima” sa gunoiul de păcate pe care l-a desprins treptat de sufletul său prin virtutea pocăinței. Fără virtutea pocăinței, Taina pocăinței (mărturisirea) se face fără frângerea inimii, devine doar o înșirare rece de fapte, deci o formalitate exterioară săvârșită numai în virtutea unei tradiții și care nu determină o îndreptare reală a vieții. De asemenea, virtutea pocăinței n-ar putea săvârși curățirea de păcate și înnoirea vieții credinciosului fără Taina pocăinței, prin care primim iertarea și dezlegarea deplină a păcatelor și ajutorul harului divin. Taina pocăinței ne dă deci noi puteri pentru lucrarea pocăinței ca virtute.

Ajutorul lui Dumnezeu se primește și prin rugăciunea stăruitoare prin chemarea Numelui Mântuitorului cum ar fi rugăcinea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”, ce trebuie să însoțească continuu lucrarea pocăinței și care duce în același timp spre cele mai adânci taine ale contemplației. Pocăința pregătește pe creștin pentru dumnezeiasca Euharistie, prin care primește însuși Trupul și Sângele Domnului Hristos, deci un ajutor deosebit de important pentru lucrarea pocăinței. Se poate spune că virtutea pocăinței reprezintă îndeosebi efortul uman, iar Taina pocăinței reprezintă ajutorul harului divin, însănătoșirea vieții morale a creștinului este deci o lucrare de comuniune, o lucrare ce se realizează prin colaborarea și întrepătrunderea dintre efortul uman (virtutea pocăinței) și ajutorul harului divin (Taina pocăinței). Prin aceasta, pocăința are o strânsă legătură și cu credința. Ele se cheamă una pe alta. Nu poate fi credință adevărată și vie fără căință sinceră, nici pocăință întreagă și lucrătoare fără credință vie. Una se zidește pe cealaltă.

Pocăința este o necesitate morală, o trebuință a naturii omenești, de care trebuie să țină cont preoții în experiența lor pastorală, misionară, și să o administreze cu toată sfințenia. În școlile teologice unde se vor forma viitori duhovnici este necesară o subliniere mai accentuată a răspunderii pe care trebuie să o acorde acestei Taine, a importanța ei în viața lor și a credincioșilor. Pocăința este Taina cerească prin care se nimicește răul și prin care lucrează harul mântuitor și sfințitor. Pocăința este remediul contra mândriei „e școala smereniei, cea mai bună școală religioasă și în același timp o curăție a templului inimii ca să intre în el și să-l stăpânească Hristos, Împăratul slavei. Pocăința vindecă relele și neputințele noastre morale, are o minunată putere de moralizare, este cea mai bună școală a renașterii morale”.

BIBLIOGRAFIE

Lucrări cu caracter general

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicționar de Teologie Ortodoxă, A-Z, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

Mircea, Pr. Dr. Ioan, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.

*** Moliftelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.

Autori Patristici

Augustin, Fericitul, Confesiuni, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 64, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985.

Chiril al Ierusalimului, Sfântul, Cateheze, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003.

Clement Alexandrinul, Care bogat se va mântui?, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 4, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

Clement Romanul, Sfântul, Epistola către Corinteni, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.

Efrem Sirul, Sfântul, Cuvinte și Învățături, Editura Bunavestire, Bacău, 1997.

Grigorie de Nyssa, Sfântul, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 29, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

Ioan Casian, Sfântul, Convorbiri Duhovnicești, trad. Prof. David Popescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004.

Ioan Damaschin, Sfântul, Dogmatica, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.

Ioan Gură de Aur, Sfântul, Despre Preoție, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.

Ioan Scărarul, Sfântul, Scara dumnezeiescului urcuș, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, vol. IX, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ed. Humanitas, București, 2002.

Isaac Sirul, Sfântul, Cuvântul 63, în Filocalia, vol. X, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, București, 1981.

Isihie Sinaitul, Cuviosul, Cuvânt despre trezvie și virtute, în Filocalia, vol. IV, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2000.

Iustin Martirul și Filozoful, Sfântul, Apologia întâia, colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980.

Macarie Egipteanul, Sfântul, 21 de cuvântări despre mântuire, Editura Anastasia, București 2001.

Idem, Pocăința sau întoarcerea la Dumnezeu, Editura Bizantină, București, 2001.

Marcu Ascetul, Sfântul, Epistola către Nicolae Monahul, în Filocalia, vol. I, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 1999.

Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. III, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 1999.

Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Ambigua, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 80, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1983.

Nichita Stithatul, Cuviosul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire și despre cunoștință, în Filocalia, vol. VI, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 1997.

Origen, Despre rugăciune, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. VII, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

Petru Damaschinul, Sfântul, Învățăturile duhovnicești, în Filocalia, vol. V, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2001.

Scrierile Părinților Apostolici, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.

Simeon Noul Teolog, Sfântul, A cincea cuvântare morală, în Filocalia, vol. VI, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 1997.

Teognost, Despre făptuire, contemplație și preoție, în Filocalia, vol. IV, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2000.

Tertulian, Despre pocăință, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.

Vasile cel Mare, Sfântul, Sf. Pahomie cel Mare, Sf. Ioan Casian, Sf. Benedict, Rânduielile vieții monahale, Editura ∑οφία, București, 2002.

Lucrări și studii

*** Paisie, Părintele de la Sihla, Editura Bizantină, București, 1999.

*** Teologia Morală Ortodoxă, vol. I, (volum colectiv), Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003.

*** Tinerețe, ideal, Biserica, (volum colectiv) ed. Aghaton, Făgăraș, 2002.

Alexiev, Arhimandrit Serafim, Leacul uitat Sfânta Taină a Spovedaniei, Editura ∑οφία, București, 2003.

Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Dinamica despătimirii, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2001.

Idem, Spiritualitate creștină, pe înțelesul tuturor, Editura Reântregirea, Alba Iulia, 2002.

Idem, Spovedanie și comuniune, ediția a II-a, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2001.

Andru, Vasile, Mistici din Carpați și alți oameni slăviți din istoria mântuirii, Editura Pontos, Chișinău, 2000.

Bălan, Arhimandritul Ioanichie, Părintele Paisie duhovnicul, Editura Trinitas, Iași, 1993.

Idem, Patericul românesc ce cuprinde viața și cuvintele unor Sfinți și Cuvioși români ce sau nevoit în mănăstirile românești, ediția a III-a, Editura Dunării de Jos, Galați, 1998.

Idem, Convorbiri duhovnicești, vol. II, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1988.

Belea, Prof. Nicodim, Îndatoririle duhovnicului după sfintele canoane, în „Studii Teologice”, 1951, nr. 9-10.

Bobrynskoi, Pr. Prof. Dr. Boris, Taina Bisericii, trad. Vasile Manea, Editura Patmos, Cluj – Napoca, 2002.

Boca, Ieromonah Arsenie, Cărarea Împărăției, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 1995.

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica Specială, București, Editura Nemira, București, 2002.

Brincianinov, Sfântul Ignatie, Predici la Triod și Penticostar, trad. Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura ∑οφία, București, 2003.

Bucevschi, Diac. Prof. Orest, Despre Sf. Taină a Mărturisirii, în „Studii Teologice”, 1959, nr. 3-4.

Idem, Sfântul Ioan Gură de Aur: Omilii „Despre Pocăință”, în „Studii Teologice”, 1957, nr. 9-10.

Buga, Pr. Ioan, Sfântul Ioan Botezătorul, primul martor public al Fiului lui Dumnezeu întrupat, în „Ortodoxia”, nr. 1, 1983.

Bunge, Ieromonah Gabriel, Părintele duhovnicesc și gnoza creștină după avva Evagrie Ponticul, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2000.

Cabasila, Nicolae, Despre viața în Hristos, trad. Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.

Caraza, Diac. Ioan, Sfântul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului. Botezul cu Duhul Sfânt, Editura Episcopiei Sloboziei și Călărașilor, 2001.

Cernăuțeanu, Diac. Gavriil, Puritatea trupească și sufletească, în „Mitropolia Banatului”, XX (1970), nr. 10-12.

Chrysostomos al Etnei, Arhiepiscopul, Pocăința în tradiția patristică ortodoxă, trad. Remus Rus, Editura Vremea XXI, București, 2004.

Ciobotea, Prof. Dan-Ilie, Dorul după Biserica nedespărțită sau apelul tainic și irezistibil al iubirii Treimice, în „Ortodoxia”, XXXIV (1982), nr.4.

Costa de Beauregard, Marc-Antoine, Dumitru Stăniloae. Mica Dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, ediția a II-a, trad. Maria-Cornelia Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2000.

Crăciunaș, Pr. Irineu, Învățătura ortodoxă despre pocăință, în „Ortodoxia”, 1960, nr. 3.

Egger, Maxime, Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan, trad. de Dora Mezdrea, Editura ∑οφία, București, 2004.

Evdokimov, Paul, Vârstele vieții spirituale, trad. Pr. Prof. Ion Buga, ediția a II-a, Editura Christiana, București, 2003.

Felea, Pr. Ilarion V., Pocăința, București, 2000.

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și Comentarii, 1992.

Galeriu, Pr. Constantin, Sensul creștin al pocăinței, în „Studii Teologice”, XIX (1967), nr. 9-10.

Idem, Jertfă și Răscumpărare, Editura Harisma , București, 1991.

Gînscă, Ioan, Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj – Napoca, 2002.

Ilie, Arhimandritul Cleopa, Îndrumări duvovnicești pentru vremelnicie și veșnicie, Editura Teognost, Cluj – Napoca, 2004.

Jurca, Pr. Dr. Eugen, Experiența duhovnicească și cultivarea puterilor sufletești, Editura Marineasa, Timișoara, 2001.

Larchet, Jean – Claude, Dumnezeu este iubire. Mărturia Sfântului Siluan Athonitul, trad. de Marinela Bojin, Editura ∑οφία, București, 2003.

Larchet, Jean – Claude, Terapeutica bolilor spirituale, trad. de Marinela Bojin, Editura ∑οφία, București, 2001.

Larchet, Jean – Claude, Teologia Bolii, trad. de Pr. Prof. Vasile Mihoc, Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 1997.

Lossky, Vladimir, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, trad. Pr. Vasile Răducă, Editura Bonifaciu, 1998.

Marcu, Diacon Dr. Grigorie T., Antropologia Paulină, Sibiu, 1941.

Meyendorff, John, Teologia bizantină, București, 1996.

Michael, Drd. Tița, Temeiurile doctrinare ale Tainei pocăinței, în „Ortodoxia”, 1986, nr. 3.

Mihălcescu, Preot Ioan, Dogmatica Iubirii, Editura România Creștină, București, 1998.

Mihoc, Pr. Prof. Dr. Vasile, Sfânta Evanghelie de la Ioan. Introducere și comentariu, vol. I, Editura Teofania, Sibiu, 2003.

Idem, Meditații la Evangheliile duminicilor Triodului și Penticostarului, Editura Teofania, Sibiu, 2003.

Mladin, Pr. Prof. Nicolae, Curs de Teologie morală, Sibiu, 1956.

Moisiu, Al., Despre spovedanie, în „Mitropolia Ardealului”, anul XVI (1971), nr. 3-4.

Negoiță, Pr. Prof. Athanase, Teologia biblică a Vechiului Testament, Editura ∑οφία , București, 2004.

Nellas, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit, trad. diac. Ioan I. Ică, jr., ediția a III-a, Editura Deisis, Sibiu, 2002.

Nicodim Aghioritul, Sfântul, Carte foarte folositoare de suflet, Editura Bunavestire, Bacău, 2001.

Palade, Pr. Dr. Sânică T., Taina Sfintei Spovedanii, mijloc de pastorație individuală, Editura Sf. Mina, Iași, 2002.

Pârâian, Arhimandrit Teofil, Cuvinte către tineri, Editura Omniscop, Craiova, 1998.

Idem, Gânduri bune pentru gânduri bune, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1997.

Plămădeală, Antonie, Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, Editura Pronostic, 1995.

Pop, Irineu Bistrițeanul, Chipul lui Hristos în viața morală a creștinului, Editura Renașterea, Cluj – Napoca, 2001.

Popa, Pr. Prof. Dr. Gheorghe, Comuniune și înnoire spirituală în contextul secularizării lumii moderne, Editura Trinitas, Iași, 2000.

Idem, Introducere în Teologia Morală, Editura Trinitas, Iași, 2003.

Idem, Lege și iubire, vol. I, Editura Trinitas, Iași, 2002.

Idem, Teologie și demnitate umană, Editura Trinitas, Iași, 2003.

Popescu, Pr. Asist. Dumitru, Pocăința ca refacere a legăturii credincioșilor cu Dumnezeu și cu semenii, în „B.O.R.”, LXXXIX (1971), nr. 9-10.

Popescu, Teodor M., Despre pocăință, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCVIII (1980), nr. 5-6.

Radu, Pr. Dr. Simion, Epitimie și satisfacție, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXVII (1969), nr. 3-4.

Idem, Despre sensul ortodox al canonului în Taina Sfintei Pocăințe, în „Mitropolia Ardealului”, anul VIII (1963), nr. 4-6.

Sava, Pr. Conf. Dr. Viorel, Taina mărturisirii în riturile liturgice actuale, Editura Trinitas, Iași, 1999.

Idem, În Biserica Slavi Tale, vol. I, Editura Erota, Iași, 2003.

Siluan Athonitul, Cuviosul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, trad. de diac. Ioan I. Ică jr., ediția a IV-a, Editura Deisis, Sibiu, 2001.

Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Sfântul, Tratat asupra tuturor dogmelor credinței noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos și urmașii săi, vol. I , Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, 2002.

Simonopetritul, Ierom. Makarios, Triodul Explicat. Mistagogia timpului liturgic, trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2000.

Sisoe, Avva, Pateric, Alba Iulia, 1990.

Sofronie, Fericitul Arhimandrit, Viața Sfântului Siluan Athonitul, trad. de Pr. Prof. Teoctist Caia, Editura Schitul Lacu, Sf. Munte Athos, 2001.

Idem, Rugăciunea – experiența vieții veșnice, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2001.

Spidlik, Thomas, Spiritualitatea Răsăritului Creștin, Sibiu, 1997.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.

Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

Idem, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Editura Deisis, Sibiu, 2003.

Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987.

Idem, Iisus Hristos lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, București, 1993.

Idem, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000.

Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediția a II-a, Editura Omniscop, Craiova , 1993.

Idem, Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002.

Idem, Taina Pocăinței ca fapt duhovnicesc, în „Ortodoxia”, anul XXIV (1972), nr. 1.

Idem, Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXIII (1955), nr. 3-4.

Idem, Înnoirea și sfințirea credincioșilor în Taina Mărturisirii, după învățătura Bisericii Ortodoxe, în „Ortodoxia”, 1986, nr. 3.

Stoleru, Doct. Nicolae, Rolul pocăinței pentru promovarea moralității credinciosului, în „Studii Teologice”, XXV (1973), nr. 1-2.

Teofan Zăvorâtul, Sfântul, Calea spre mântuire, trad. Bogdan Pârâială, Editura Bunavestire, Bacău, 1999.

Idem, Viața lăuntrică, trad. Elena Dulgheru, Editura ∑οφία, București, 2000.

Idem, Pregătire pentru Spovedanie și Sfânta Împărtășanie. Predici la Triod, trad. de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura ∑οφία, București, 2002 .

Teofilact Arhiepiscop al Bulgariei, Sfântul, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, ediție îngrijită de R. P. Sineanu și L. S. Desartovici, Editura ∑οφία, București, 2002.

Teșu, Pr. Conf. Dr. Ioan C., Lumea, Rugăciunea și Asceza în Teologia Părintelui Stăniloae, Editura Trinitas, Iași, 2003.

Idem, Din iadul patimilor spre raiul virtuților, Editura Christiana, București, 2000.

Idem, Virtuțile creștine, cărări spre fericirea veșnică, Editura Trinitas, Iași, 2001.

Tihon din Zadonsk, Sfântul, Despre păcate, trad. de Adrian și Xenia Tănăsescu – Vlas, Editura ∑οφία, București, 2000.

Idem, Despre pocăință și roadele pocăinței, trad. de Adrian și Xenia Tănăsescu – Vlas, Editura ∑οφία, București, 2000.

Tulcan, Pr. Dr. Ioan, Sfânta Taină a Pocăinței (sau Spovedaniei) și înnoirea sufletească a credinciosului, în „Altarul Banatului”, 1993, nr. 10-12.

Velimirovici, Episcopul Nicolae, Cuvânt de sărbătoare, vol. I, trad. Anca Sârbulescu, Editura Ileana, București, 2002.

Vintilescu, Pr. Petre, Spovedanie și Duhovnicie, Alba Iulia, 1995.

Vlachos, Mitropolit Hierotheos, Psihoterapia Ortodoxă, Editura Învierea, Timișoara, 1998.

Idem, Boala și tămăduirea sufletului în tradiția ortodoxă, trad. Constantin Făgețan, Editura ∑οφία, București, 2001.

Ware, Prea Sfințitul Kallistos, Rugăciune și tăcere în spiritualitatea ortodoxă, trad. Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, București, 2003.

Yannaras, Christos, Abecedar al credinței, trad. Pr. Dr. Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 1996.

Idem, Libertatea moralei, trad. Mihai Cantuniari, Editura Anastasia, București, 2002.

CUPRINS