Inlaturarea Consecintelor Condamnarii Prin Reabilitare

Cuprins

Capitolul 1

Aspecte generale privind reabilitarea în dreptul penal

§1.Noțiunea de reabilitarea și trăsăturile acesteia

Orice condamnare atrage după sine o serie de efecte menite să restrângă capacitatea juridică a celui condamnat, precum interdicții, decăderi și incapacități, fără a se confunda însă cu măsura complementară a interzicerii unor drepturi. În această situație, legiuitorul a considerat că este necesară reglementarea unei instituții cu ajutorul căreia să poată fi înlăturate efectele decurgând din condamnare, astfel încât aceste consecințe să nu se perpetue într-un timp nedeterminat, iar fostul condamnat, având o conduită bună și respectând toate normele juridico-sociale, să poată fi reintegrat în societate din punct de vedere juridic.

Reabilitarea este instituția juridică a dreptului penal care înlătură efectele unei condamnări, urmarea fiind încetarea decăderilor, a interdicțiilor și a incapacităților rezultate din condamnare. În literatura de specialitate s-a arătat că reabilitarea se aplică celui condamnat, „care o perioadă de timp a dovedit, prin întreaga sa comportare, că s-a îndreptat și că este posibilă reintegrarea socială deplină a acestuia”. Astfel, instituția reabilitării încurajează fostul condamnat să-și schimbe conduita pentru a se reintegra pe deplin în societate, contribuind la „înfăptuirea politicii penale a statului nostru, care are ca principal obiectiv prevenirea infracțiunilor, restrângerea câmpului criminalității”.

Deși efectele de natură penală ale condamnării se sting prin executare sau prin mijloace care înlătură executarea pedepsei, există aspecte care rămân și după executarea pedepsei, constând chiar în statutul de fost condamnat, cum sunt unele decăderi din drepturi și incapacități de exercitare a unor profesii ori a unor activități (spre exemplu, calitatea de avocat nu poate fi desfășurată de „cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei”, conform art. 13 din Legea nr. 51/ 1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat).

Principalul efect al reabilitării, așa cum reiese chiar din textul legiuitorului, este încetarea decăderilor, a interdicțiilor și a incapacităților decurgând dintr-o condamnare. Reabilitarea nu înlătură condamnarea și nu produce efecte retroactiv, urmările sale privind doar viitorul fostului condamnat, un aspect foarte important fiind faptul că la stabilirea recidivei nu se ia în calcul condamnarea pentru care s-a obținut reabilitarea, așa cum este prevăzut în art. 38 al Codului penal.

Considerăm că acest fapt se înțelege și din sintagma „face să înceteze” utilizată în reglementarea legală, care sugerează inexistența începând cu acest moment și pentru viitor a unei consecințe. Astfel, reabilitarea nu presupune repunerea în situația anterioară condamnării, așa cum reiese din art. 133 din Codul penal și nici nu produce efecte asupra măsurilor de siguranță (excepție făcând interzicerea de a se afla în anumite localități).

Reabilitarea are o serie de trăsături specifice care o deosebesc de celelalte instituții cu efecte extinctive, respectiv amnistia, grațierea și prescripția. Reabilitarea poate fi obținută pentru orice condamnare, neținându-se cont de gravitatea sau natura infracțiunii, precum și pentru condamnările pronunțate în străinătate, dacă hotărârile au fost recunoscute potrivit legislației românești, iar dobândirea se poate face din oficiu, prin efectul legii sau prin hotărâre judecătorească.

Reabilitarea produce efecte in personam, fiind aplicabilă doar acelei persoane care a îndeplinit toate condițiile impuse de lege, deosebindu-se de amnistie, care profită tuturor participanților la infracțiune (efecte in rem).

În ceea ce privește deosebirea de instituția prescripției, se evidențiază faptul că nu este suficientă trecerea timpului pentru operarea reabilitării, ci trebuie îndeplinite și alte condiții, precum, în cazul reabilitării de drept, buna conduită a fostului condamnat. Reabilitarea judecătorească, spre exemplu, se deosebește și mai mult de prescripție, trecerea timpului fiind singurul aspect comun, condițiile impuse de această modalitate a reabilitării fiind mult mai complexe.

O altă trăsătură fundamentală a reabilitării constă în indivizibilitatea sa, în sensul că o persoană nu poate fi reabilitată doar pentru o condamnare, iar pentru alte condamnări să rămână nereabilitat, întrucât această instituție privește persoana și nu condamnările sau felul acestora, spre deosebire de instituția grațierii care are ca efect înlăturarea, în total sau în parte, a executării pedepsei.

Trebuie evidențiat că reabilitarea se rezumă la efectele de natură penală ce decurg dintr-o condamnare și nu are influență asupra consecințelor civile ale infracțiunii (de exemplu obligarea la despăgubiri sau la plata cheltuielilor de judecată). Prin faptul că oferă posibilitatea reintegrării fostului condamnat, cu condiția unei bune conduite a acestuia din urmă, reabilitarea îndeplinește o funcție reeducativă.

În ceea ce privește reabilitarea ca instituție a dreptului penal, aceasta reprezintă „totalitatea dispozițiilor prin care se stabilesc condițiile în care poate interveni și efectele pe care (…) le poate produce”.

§2. Reglementarea reabilitării în Codul penal în vigoare

Deși prima reglementare a reabilitării în dreptul românesc datează încă din anul 1850, în „Procedura condicii criminalicești”, prevederi mai clare ale instituției se regăsesc în Codul penal din 1936, care reglementează reabilitarea ca o măsură de înlăturare a consecințelor condamnării, în Capitolul VI, art. 175 – 180.

În prezent, sediul materiei se regăsește în Capitolul IV al Titlului VII „Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării” din Codul penal, prin art. 133 – art. 139. Față de reglementarea anterioară, art. 134 al Codului penal în vigoare introduce, pentru prima dată, posibilitatea obținerii reabilitării și de către persoanele juridice, cu îndeplinirea unor condiții, modificare adusă de Legea nr. 278/ 2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi. O altă noutate o reprezintă faptul că legiuitorul a specificat clar, în fiecare articol, noțiunea la care face referire, sub formă de subtitlu (spre exemplu, Art. 133 are ca subtitlu Efectele reabilitării, art. 134 are ca subtitlu Reabilitarea de drept, etc.).

Prevederile privind instituția reabilitării nu se limitează la Titlul VII Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării”, regăsindu-se și în legătură cu alte instituții ale dreptului penal. Astfel, în art. 38 din Codul penal, legiuitorul arată că starea de recidivă nu se aplică în cazul condamnărilor pentru care s-a obținut reabilitarea, iar în art. 86 și art. 86^6 se arată că reabilitarea operează de drept dacă în timpul suspendării condiționate a pedepsei, respectiv în timpul termenului de încercare, în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, condamnatul nu a înfăptuit o altă infracțiune și dacă nu s-a pronunțat revocarea suspendării condiționate a pedepsei, respectiv a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Legiuitorul evidențiază toate aspectele privind reabilitarea, începând cu efectele acesteia, prezentate în art. 133 și continuând cu delimitarea celor două modalități, respectiv reabilitarea de drept (descrisă în art. 134) și reabilitarea judecătorească (prezentată în art. 135). De asemenea, sunt delimitate termenele și împrejurările în care poate fi obținută reabilitarea (art. 136, respectiv art. 137), precum și condițiile de reînnoire a cererii de reabilitare, arătate în art. 138 și cazul în care reabilitarea poate fi anulată, așa cum se arată în art. 139. Din actuala reglementare a reabilitării sunt ușor de subliniat cazurile, cerințele și limitele în care aceasta operează.

Astfel, este evident că poate fi dobândită pentru orice condamnare, indiferent dacă a fost pronunțată de o instanță civilă sau militară, fără legătură cu gravitatea infracțiunii, în literatura de specialitate arătându-se că „o instanță de judecată nu poate pronunța respingerea cererii de reabilitare pentru motivul că infracțiunea săvârșită a fost gravă sau pentru că pedeapsa executată a fost mare”.

De asemenea, se evidențiază limitele reabilitării în art. 133, arătându-se că aceasta nu obligă la reintegrarea fostului condamnat în funcția din care a fost scos în urma condamnării sau de rechemare în cadrele militare permanente sau de redare a gradului militar pierdut. Aceste drepturi pot fi însă obținute prin celelalte mijloace legale, întrucât legea nu îi interzice accesul la ele, ci doar ocrotește dreptul la stabilitate în muncă a celorlalți.

O altă limitare a efectelor reabilitării constă în faptul că aceasta nu are efecte asupra măsurilor de siguranță, cu excepția interzicerii de a se afla în anumite localități. Această limitare își are justificarea tocmai în rolul măsurilor de siguranță, care trebuie păstrate și executate atât timp cât există stările de pericol care au dus la adoptarea lor. Un aspect important îl constituie faptul că reabilitarea judecătorească nu poate fi acordată dacă fostul condamnat nu și-a îndeplinit obligațiile civile decurgând din condamnare, așa cum este prevăzut în art. 137.

Din păcate, legiuitorul nu are capacitatea de a acoperi prin reglementările legale toate situațiile ce pot apărea în practică, doctrina având un rol esențial în acest sens. În literatura de specialitate s-a discutat amplu despre unele probleme privind reabilitarea, atât de drept cât și judecătorească, în legătură cu calculul termenelor de reabilitare și condițiile în care acestea operează, clarificându-se astfel unele aspecte vag delimitate de legiuitor, mare parte din opiniile formulate fiind chiar pe baza unor decizii ale instanțelor judecătorești.

Concluzionăm cu opinia că reglementarea prezentă a reabilitării este completă și acoperă nevoile juridice impuse de condițiile socio-politice actuale, în literatura de specialitate afirmându-se chiar, referitor la prevederile legale în materie, că reglementarea reabilitării este „întru totul conformă finalității sale”.

§3. Felurile reabilitării

Codul penal în vigoare, precum și alte legislații, prezintă două modalități ale reabilitării, în raport de modul în care aceasta poate fi obținută și de condițiile ce se cer întrunite, respectiv reabilitare de drept și judecătorească. Astfel, reabilitarea de drept sau legală operează în virtutea legii și intervine din oficiu la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 134, nemaifiind necesar vreun demers din partea fostului condamnat și nici intervenția unei instanțe pentru pronunțare. S-a arătat în doctrină că este admisibilă cererea unui fost condamnat de constatare în instanță a reabilitării de drept, întrucât reabilitarea a acționat în virtutea legii, deci instanța doar constată acest fapt, nu îl declară.

Reabilitarea judecătorească se acordă de către instanță la cererea fostului condamnat, dacă se constată îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 137. Acestei instituții legiuitorul a rezervat o reglementare mai amplă, delimitând concret cazurile și condițiile în care un fost condamnat poate solicita reabilitarea judiciară.

Codul penal prevede și o formă atipică a reabilitării, prezentată în art. 86 și art. 86^6, cazuri în care operează reabilitarea ope legis pentru fostul condamnat care nu săvârșește nicio infracțiune înăuntrul termenului de supraveghere, prevederi ce nu sunt reluate în noul Cod penal. De asemenea, o formă deosebită a reabilitării este cea care operează de drept în cazul condamnatului militar ce execută pedeapsa într-o închisoare militară. În cazul acestuia, termenul de reabilitare este de cel mult doi ani și poate fi chiar înjumătățit, acesta împlinindu-se în momentul considerării pedepsei ca executate, spre deosebire de reglre de reglementarea generală a reabilitării, în care termenul de trei ani începe să curgă din momentul considerării pedepsei ca executate.

Prevederile legale privind reabilitarea se împart în două categorii: comune, referitoare la ambele modalități ale instituției (cum sunt cele privind efectele reabilitării și calculul termenelor) și prevederi speciale, în legătură cu fiecare dintre cele două forme ale reabilitării.

Capitolul II

Reabilitarea de drept

§1. Noțiune și cadrul de reglementare

Reabilitarea de drept este instituția prin care sunt înlăturate, din oficiu, interdicțiile, decăderile și incapacitățile ce decurg dintr-o condamnare, cu condiția îndeplinirii cerințelor expres prevăzute de legiuitor referitoare la condamnare, conduita condamnatului și termenul de reabilitare, reprezentând „un pas înainte pe linia perfecționării legislației noastre penale”. Cadrul de reglementare al reabilitării de drept este oferit de art. 134 din Codul penal, în care se prevăd condițiile reabilitării de drept a persoanei fizice și a persoanei juridice, bineînțeles în coroborare cu prevederile generale referitoare la reabilitare privind efectele și termenele. În ceea ce privește reabilitarea de drept a persoanei fizice, se face distincție pentru cazurile speciale, respectiv suspendarea condiționată și sub supraveghere a pedepsei, precum și executarea pedepsei într-o închisoare militară.

Este de subliniat faptul că persoanele juridice pot fi reabilitate doar de drept, datorită naturii pedepselor care le pot fi aplicate. Astfel, întrucât pedeapsa principală aplicabilă persoanei juridice este amenda, așa cum se arată în art. 71^1 al Codului penal, nu poate opera reabilitarea judecătorească, având în vedere că aceasta din urmă poate fi obținută doar pentru condamnările la pedeapsa închisorii.

§2. Condițiile reabilitării de drept

Condițiile ce trebuie îndeplinite de fostul condamnat pentru a obține reabilitarea de drept privesc trei aspecte, respectiv condamnarea, conduita condamnatului și termenul de reabilitare, acestea fiind evidențiate în cuprinsul articolului 134 și al articolului 136. În literatura de specialitate s-a vorbit și despre faptul că este necesară stingerea condamnării prin orice mod prevăzut de legiuitor (amnistie, grațiere, prescripție), ca o altă condiție a obținerii reabilitării. Considerăm însă că existența unei condamnări stinse este mai degrabă un element ce conduce la fundamentarea instituției ca atare, decât o condiție pentru ca aceasta să opereze.

2.1. Condiții privitoare la condamnare

Art. 134 din Codul penal stabilește că reabilitarea din oficiu a persoanei fizice poate fi obținută doar în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii până într-un an, legiuitorul subliniind astfel că reabilitarea ope legis este incidentă doar pentru infracțiunile ușoare. Textul legal nu face deosebire între tipurile de infracțiuni și nici între condamnările date în România și cele pronunțate în străinătate, în acest din urmă caz fiind necesară însă recunoașterea hotărârii în conformitate cu legea română. De asemenea, nu are importanță dacă s-a comis o singură infracțiune sau un concurs de infracțiuni. Totuși, întrucât reabilitarea este indivizibilă, nu se aplică în cazul în care există mai multe condamnări și cel puțin una dintre acestea nu întrunește condițiile reabilitării de drept, în acest caz urmând a se cere pentru toate condamnările reabilitarea judecătorească.

În cazul persoanei juridice, după cum am mai arătat, se poate cere reabilitarea de drept atât în cazul pedepsei amenzii, indiferent de cuantumul acesteia, cât și pentru pedepsele complementare, simple sau cumulate. Pentru a stabili dacă se aplică reabilitarea de drept în cazul unei condamnări în raport de durata pedepsei cu închisoare, se ia în considerare pedeapsa prevăzută în hotărârea definitivă, astfel încât atunci când pedeapsa la închisoare mai mare de 1 an a fost redusă prin grațiere sau comutată la amendă se va putea obține doar reabilitare pe cale judecătorească.

2.2. Condiții privitoare la conduita condamnatului

Potrivit art. 134 din Codul penal, reabilitarea de drept intervine dacă „în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârșit nicio altă infracțiune”. Din această cerință negativă rezultă condiția unei bune conduite, comiterea unei alte infracțiuni înăuntrul termenului de reabilitare fiind un comportament de natură să arate rea-credința condamnatului, caz în care, dacă ar fi acordată, reabilitarea nu și-ar îndeplini scopul reeducativ.

Totuși, dacă pentru infracțiunea comisă înăuntrul termenului de reabilitare a intervenit o cauză de îndepărtare a caracterului penal al faptei sau condamnatul a beneficiat de amnistie, reabilitarea de drept va opera. În acest sens, trebuie subliniat că legiuitorul a avut în vedere prevederile art. 144 în utilizarea sintagmei „săvârșire de infracțiuni”, astfel considerându-se cauză de neaplicare a reabilitării de drept și tentativa la infracțiune, precum și calitatea de instigator sau complice. Ca și în cazul persoanei fizice, singura condiție privind conduita persoanei juridice înăuntrul termenului de reabilitare este ca aceasta să nu săvârșească o altă infracțiune.

2.3. Condiții privitoare la termenul de reabilitare

Legiuitorul a stabilit termenul de reabilitare ca fiind trei ani, și pentru persoana fizică și pentru persoana juridică, indiferent de natura pedepsei, închisoare sau amendă, termen aplicabil atât pentru reabilitarea de drept, cât și pentru cea judiciară. Totuși, momentul din care începe să curgă termenul se raportează la trei situații diferite, astfel: de la data încheierii executării pedepsei ori prescrierii acesteia, de la data achitării amenzii sau a stingerii acesteia în alt mod și de la data actului de grațiere, atunci când pedeapsa a fost grațiată, integral sau parțial.

În ceea ce privește grațierea, trebuie subliniat că, după cum am mai arătat, pentru a stabili dacă reabilitarea poate fi acordată, se ia în calcul condamnarea înscrisă în sentința definitivă. Astfel, în cazul grațierii unei pedepse cu închisoarea mai mare de un an nu poate opera reabilitarea în virtutea legii, însă condamnatul poate solicita reabilitarea judecătorească. De asemenea, în literatura juridică s-a arătat că trebuie să se țină cont, în stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de reabilitare, de momentul grațierii pedepsei, respectiv înaintea judecății sau ulterior. Astfel, în primul caz, termenul de reabilitare începe să curgă de la data hotărârii definitive, în timp ce în a doua situație termenul începe să curgă de la data actului de grațiere. S-a precizat, în literatura de specialitate, că acest termen nu poate fi întrerupt sau suspendat, întrucât nu există o dispoziție legală care să permită acest lucru, astfel încât săvârșirea unei alte infracțiuni înăuntrul termenului de reabilitare atrage după sine imposibilitatea de operare a reabilitării de drept.

Persoana juridică este supusă aceluiași termen de trei ani de reabilitare, acesta calculându-se din momentul considerării pedepsei ca executate. Totuși, dacă sunt aplicate și pedepse complementare, termenul de reabilitare va începe să curgă de la momentul la care sunt executate și acestea, împreună cu pedeapsa principală a amenzii.

§3. Reabilitarea de drept a persoanei fizice în cazuri speciale

Cazurile speciale în care operează reabilitarea de drept sunt, după cum am mai menționat, suspendarea condiționată și sub supraveghere a executării pedepsei și executarea pedepsei într-o închisoare militară. Aceste prevederi speciale ale intervenirii reabilitării de drept decurg din faptul că unor situații deosebite li se aplică măsuri de individualizare a pedepsei.

3.1. Reabilitarea de drept în cazul suspendării condiționate a executării pedepsei

Instituția reabilitării în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere este reglementată de art. 86 din Codul penal, în care se instituie două condiții pentru acordarea sa, și anume: condamnatul să nu săvârșească o altă infracțiune înăuntrul termenului de încercare și să nu se fi pronunțat revocarea suspendării executării pedepsei.

Reabilitarea de drept intervine și în cazurile în care suspendarea condiționată a pedepsei a fost acordată și în baza altor prevederi legale decât cele ale articolului 86, așa cum este, spre exemplu, cazul pierderii capacității de muncă a condamnatului cu executarea pedepsei la locul de muncă (reglementat de art. 86^9 alin. 4 din Codul penal) și al condamnatului pentru infracțiunea de abandon de familie care își îndeplinește obligațiile în cursul judecății. În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că reabilitarea de drept nu este scopul principal al suspendării executării pedepsei, aceasta fiind un mod de adaptare a consecințelor penale la unele împrejurări speciale.

3.2. Reabilitarea de drept în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere

Articolul 86¹ din codul penal prevede că „dacă cel condamnat nu a săvârșit din nou o infracțiune înăuntrul termenului de încercare și nici nu s-a pronunțat revocarea suspendării executării pedepsei în baza art. 86^4, el este reabilitat de drept”, legiuitorul instituind astfel două condiții ce trebuie respectate pentru a fi reabilitat de drept.

Prima condiție este să nu fie săvârșită de către condamnat o altă infracțiune în timpul termenului de încercare, vizând astfel buna conduită a acestuia, iar cea de-a doua condiție a acordării reabilitării de drept este împlinirea termenului de suspendare.

În ceea ce privește condiția să nu se înfăptuiască o altă infracțiune în timpul termenului de încercare, aprecierea acesteia poate fi relativă, deoarece condamnatul poate săvârși o infracțiune în acel răstimp care nu a fost descoperită decât după reabilitarea de drept, caz în care aceasta nu poate fi retrasă. Desigur, tot în legătură cu „buna conduită” este și obligația fostului condamnat de a-și achita toate obligațiile civile ce decurg din condamnare (despăgubiri, cheltuieli de judecată, etc.)

3.3. Reabilitarea de drept în cazul executării pedepsei într-o închisoare militară

Însăși executarea pedepsei într-o închisoare militară este o modalitatea specială de executare a pedepsei, legiuitorul stabilind pentru acest caz și o modalitate specială de reabilitare. Articolul 62 alin. 5 din Codul penal prevede că după executarea pedepsei într-o închisoare militară în condițiile prevăzute de alin. 1 – 3 ori după grațierea în totalitate sau parțială, condamnatul este reabilitat de drept. Această formă a reabilitării este un efect secundar al consecințelor decurgând dintr-o adaptare a sancțiunii penale la calitatea specială a celui condamnat.

Ceea ce diferențiază substanțial reabilitarea de drept a persoanei fizice în acest caz special de reabilitarea de drept generală aplicabilă persoanei fizice este termenul de reabilitare, care nu se mai regăsește în acest caz. Astfel, atunci când pedeapsa se consideră executată, intervine automat reabilitarea, nemaifiind necesară trecerea unei perioade.

Condiția bunei conduite a condamnatului reiese din alin. 5 al art. 62 din Codul penal, care prevede că dacă militarul condamnat săvârșește o altă infracțiune în timpul executării pedepsei, aceasta va fi încadrată în conformitate cu art. 39 alin. 1 și 2 și cu art. 40 (reținându-se astfel starea de recidivă sau concursul de infracțiuni, după caz).

Din reglementarea legală, reies următoarele condiții speciale de operare a reabilitării de drept: condamnarea nu trebuie să fie la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de doi ani (spre deosebire de reglementarea generală a reabilitării din oficiu, unde pedeapsa cu închisoarea nu trebuie să fie mai mare de 1 an) și termenul de reabilitare nu este de trei ani, ci intervine direct.

Momentele în care poate interveni reabilitarea ope legis sunt: la data executării pedepsei, chiar și cu reducerea acordată în conformitate cu art. 62 alin. 2, la data grațierii pedepsei, în totalitate sau parțial ori la data hotărârii definitive în cazul grațierii condiționate, la data liberării condiționate, dacă militarul condamnat devine inapt serviciului. În legătură cu această din urmă situație specială, în literatura juridică s-a conturat o problemă, în sensul că reabilitarea de drept se aplică la momentul împlinirii duratei pedepsei, însă cu condiția ca în intervalul cuprins între liberarea condamnatului și împlinirea termenului pedepsei, acesta să nu fi înfăptuit o altă infracțiune.

Un alt aspect important este faptul că dacă militarul condamnat a fost trecut în rezervă înainte de începerea executării pedepsei într-o închisoare militară, acesta va executa pedeapsa într-un loc de deținere. În această situație, condamnatul nu mai beneficiază de termenul maxim de 2 ani al pedepsei cu închisoarea ca și condiție a reabilitării de drept, însă poate cere reabilitarea judecătorească.

§4. Aspecte din practica judiciară în materia reabilitării de drept

În practică s-au ivit deseori probleme în ceea ce privește interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale în materia reabilitării de drept, literatura de specialitate analizând deseori jurisprudența, conturându-se astfel opinii diverse, însă de o importanță reală în înțelegerea cât mai exactă a celor stabilite de legiuitor.

În ceea ce privește cererea fostului condamnat de a se constata de către instanță reabilitarea de drept, în jurisprudență s-a considerat a fi admisibilă. Motivarea constă în faptul că o astfel de hotărâre nu este constitutivă de drepturi, ci doar constatatoare. S-a subliniat în această hotărâre că nu există o practică uniformă în materie, astfel încât unele instanțe au decis că operează reabilitarea de drept atunci când o persoană, fiind condamnată succesiv la mai multe pedepse, pentru acele pedepse care nu depășesc termenul de un an de închisoare, în timp ce alte instanțe au considerat că dacă fostul condamnat comite o altă infracțiune în timpul termenului de reabilitare, nu va mai fi posibilă obținerea reabilitării în virtutea legii, ci doar reabilitarea pe cale judecătorească, dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile pentru fiecare condamnare.

Referitor la posibilitatea intervenirii reabilitării de drept în cazul unor condamnări succesive, în practica judiciară s-a arătat că este posibil, cu condiția ca pentru toate condamnările să fie împlinite condițiile reabilitării de drept. Această soluție se impune datorită caracterului indivizibil al reabilitării, care nu poate fi acordată pentru o condamnare dacă nu sunt îndeplinite condițiile de reabilitare pentru o altă condamnare. Dacă una din condamnări nu se supune condițiilor cerute de lege, atunci nu se mai aplică reabilitarea de drept. Totuși, fostul condamnat are posibilitatea de a formula cerere de reabilitare judecătorească, aceasta urmând a fi admisă dacă instanța constată îndeplinirea tuturor condițiilor legale. De asemenea, s-a arătat că, în cazul unor multiple condamnări, dacă unele se supun reabilitării de drept, iar altele reabilitării judecătorești, se reține caracterul indivizibil și personal al reabilitării, astfel încât reabilitarea de drept nu va opera, urmând ca toate condamnările să fie supuse reabilitării judecătorești. În ceea ce privește reabilitarea de drept în cazul suspendării condiționate a executării pedepsei, legislația arată că va opera în momentul împlinirii termenului de încercare, dacă în interiorul acestuia condamnatul nu a săvârșit o altă infracțiune. Totuși, atunci când fostul condamnat cere instanței să constate intervenția reabilitării de drept, în practică s-a subliniat necesitatea demonstrării condițiilor împlinite. Astfel, în speță, fostul condamnat a trebuit să facă dovada împlinirii termenului de încercare, faptul că în acest termen nu a săvârșit o altă infracțiune și a reparat toate daunele impuse de instanță și a plătit cheltuielile de judecată. În practică s-a arătat că în cazul în care termenul de încercare stabilit pentru suspendarea condiționată a executării pedepsei s-a redus ca urmare a grațierii și s-a împlinit astfel înainte de săvârșirea unei alte infracțiuni, pentru aceasta din urmă nu se va reține starea de recidivă, întrucât fostul condamnat a fost reabilitat de drept pentru prima infracțiune în momentul împlinirii executării pedepsei. Pentru condamnatul militar care execută pedeapsa într-o închisoare militară, practica a reținut că este necesară buna conduită a acestuia înțeleasă prin faptul că nu trebuie să mai săvârșească alte infracțiuni, astfel încât să fie aplicată reabilitarea de drept.

Capitolul III

Reabilitarea judecătorească

§1. Noțiunea de reabilitare judecătorească și cadrul de reglementare

Reabilitarea judecătorească este reabilitarea ce se poate obține în toate cazurile în care nu acționează reabilitarea de drept, prin intervenția organelor judiciare. Caracteristica esențială a reabilitării judecătorești rezidă din faptul că îndeplinirea condițiilor impuse de lege trebuie constatată de instanța judecătorească, iar reabilitarea trebuie pronunțată prin hotărârea instanței de judecată. Rolul instanței de judecată este decisiv în verificarea îndeplinirii tuturor condițiilor cerute de lege pentru acordarea reabilitării judecătorești, această modalitate a reabilitării acționând ope judiciis. Întrucât aria de aplicare a reabilitării de drept este destul de restrânsă, s-a spus că reabilitarea judecătorească reprezintă „forma obișnuită sau normală de reabilitare”. Sfera de aplicare a reabilitării judecătorești este foarte largă, fostul condamnat având posibilitatea de a cere reabilitarea judecătorească pentru orice fel de condamnare, chiar și atunci când din respectiva condamnare nu decurg incapacități, decăderi sau interdicții. De asemenea, nu prezintă importanță dacă fostul condamnat este cetățean român sau nu, cerința esențială fiind ca hotărârea să fi fost pronunțată în România.

O altă caracteristică a reabilitării judecătorești este dată de faptul că fostul condamnat trebuie să îndeplinească, pentru obținere, condiții de fond și condiții de formă. În acest sens, condițiile de fond sunt cele prevăzute de Codul penal, îndeplinirea acestor condiții reprezentând justificarea formulării cererii, iar condițiile de formă se regăsesc în Codul de procedură penală, în art. 497 privind respingerea cererii de reabilitare pentru neîndeplinirea condițiilor de formă.

Cadrul juridic al reabilitării este asigurat de Codul penal, într-o reglementare amplă prin articolele 135 – 139, în care sunt prevăzute cazurile și condițiile reabilitării judecătorești, precum și aspectele privind reînnoirea cererii de reabilitare judecătorească și anularea reabilitării, iar aspectele procesuale sunt prevăzute în art. 494 – 503 ale Codului de procedură penală.

§2. Condițiile reabilitării judecătorești

Cu toate că reabilitarea judecătorească se dispune prin hotărâre a instanței judecătorești, această decizie este o urmare a îndeplinirii tuturor condițiilor impuse de legiuitor. S-a arătat că delimitarea acestor condiții profită și fostului condamnat în situația în care acesta, îndeplinind cerințele legale, solicită reabilitarea ope judiciis, întrucât instanța nu poate refuza cererea pe motiv că este inoportună. Condițiile de acordare a reabilitării judecătorești sunt reglementate în art. 137 din Codul penal și privesc natura condamnării, conduita condamnatului și termenele de reabilitare. Spre deosebire de reabilitarea de drept, care operează din oficiu indiferent de natura condamnării, limitată doar de maximul pedepsei cu închisoarea de 1 an, în cazul reabilitării judecătorești termenele de reabilitare sunt stabilite în funcție de gravitatea condamnării, realizându-se, astfel, deși în mod indirect, o ierarhizare a condamnărilor în funcție de gravitatea lor. În ceea ce privește conduita fostului condamnat, ca și în cazul reabilitării ope legis, se impune condiția să nu se mai fi înfăptuit vreo infracțiune în termenul de reabilitare (individualizat pentru fiecare dintre categoriile de condamnări), însă legiuitorul adaugă și alte condiții privind conduita fostului condamnat.

2.1. Condiții privitoare la condamnare

Codul penal distinge între patru tipuri de condamnări, în funcție de gravitatea faptei, enumerând în art. 135 termenele după care se poate acorda reabilitarea judecătorească. Astfel, prima categorie cuprinde condamnările la pedeapsa închisorii cuprinse între un an și maxim 5 ani, a doua categorie însumează condamnările la pedeapsa închisorii cuprinsă între 5 și 10 ani, a treia categorie cuprinde condamnările la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, iar ultima categorie se referă la condamnările la închisoare pe viață, pedeapsă comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii, în condițiile legii. Se observă că reabilitarea judecătorească a fost instituită în legătură cu condamnările mai grave, pe când reabilitarea de drept privește condamnările relativ ușoare.

Atunci când fostul condamnat formulează cerere de constatare a reabilitării de drept, însă aceasta nu poate fi admisă deoarece nu sunt împlinite condițiile reabilitării în temeiul legii, instanța va reține cererea și o va examina ca o cerere de reabilitare judecătorească. Reabilitarea judecătorească poate fi cerută pentru orice condamnare pentru care nu se aplică reabilitarea de drept, deci pedeapsa să fie închisoarea pe o perioadă mai mare de un an, cerința esențială fiind ca pedeapsa să fi fost executată ori executarea acesteia să înceteze în condițiile legii.

În aceste condiții, în literatura de specialitate s-a discutat despre posibilitatea cererii de reabilitare a fostului condamnat formulată de rudele acestuia în urma decesului, întrucât legislația nu prevede concret dacă se poate reabilita persoana decedată în timpul executării pedepsei. În acest sens, practica a acționat majoritar pe direcția respingerii unei astfel de cereri, întrucât pedeapsa nu a fost executată în totalitate.

Referitor la reabilitarea judecătorească a persoanei decedate în urma executării pedepsei, însă înăuntrul termenului de reabilitare, s-a arătat că nu este îndeplinită condiția de reabilitare instituită de Codul penal prin art. 137 alin. 1 lit. b, privind capacitatea fostului condamnat de a-și câștiga existența prin muncă ori alte mijloace legale. Totuși, se admite cererea de reabilitare judecătorească a fostului condamnat decedat, formulată de soțul sau rudele acestuia, cu condiția, impusă de Codul de procedură penală în art. 495, ca procedura de reabilitare să fi fost începută anterior decesului.

Cererea de reabilitare judecătorească poate fi introdusă și admisă chiar și pentru condamnările ale căror infracțiuni au fost amnistiate, întrucât efectele reabilitării sunt, uneori, mai favorabile decât cele produse de amnistie, iar reabilitarea constituie și un mijloc de reintegrare morală a fostului condamnat în societate. De altfel, amnistia nu atrage reabilitarea de drept a celui condamnat, astfel încât acestuia îi rămâne posibilitatea reabilitării judecătorești.

În cazul condamnărilor succesive, reabilitarea judecătorească poate fi cerută, pentru toate condamnările respective, atunci când cel puțin una dintre acestea nu este susceptibilă de reabilitare de drept. De asemenea, reabilitarea judecătorească poate fi solicitată și în cazul grațierii pedepsei, în totalitate sau parțial, în acest caz termenul de reabilitare începând să curgă de la dat actului de grațiere. Ca și în cazul reabilitării de drept, condamnările pentru care a fost obținută reabilitarea judecătorească nu vor fi luate în calcul la stabilirea stării de recidivă.

2.2. Condiții privitoare la conduita condamnatului

Codul penal prevede, prin articolul 137, condițiile referitoare la conduita fostului condamnat care se cer a fi îndeplinite pentru admiterea cererii de reabilitare judecătorească, acestea vizând patru aspecte, respectiv: fostul condamnat să nu fi fost condamnat pentru o altă infracțiune înăuntrul termenului de reabilitare; să își asigure existența prin muncă sau prin alte mijloace oneste; să fi avut o conduită bună și să fi achitat în întregime cheltuielile de judecată ori despăgubirile civile la care a fost obligat. Aceste condiții trebuie îndeplinite cumulativ, legiuitorul instituind totuși și o excepție referitoare la ultima condiție.

În primul rând, se impune ca fostul condamnat să nu fi fost condamnat înăuntrul termenului de reabilitare, spre deosebire de cazul reabilitării de drept, unde se impune să nu fi fost săvârșită o altă infracțiune. În doctrină s-a arătat că această deosebire este una formală, întrucât condiția de a nu fi condamnat este completată de obligația unei bune conduite, ori, în cazul săvârșirii unei infracțiuni, nu s-ar mai considera că fostul condamnat a avut o conduită bună. Astfel, condamnarea atrage respingerea cererii de reabilitare, iar în cazul în care nu s-a pronunțat condamnarea, dar s-a început urmărirea penală pentru noua infracțiune, Codul de procedură penală prevede, în art. 500, că se va suspenda examinarea cererii de reabilitare până la soluționarea învinuirii. După cum am mai arătat, în cazul unor condamnări succesive, din care cel puțin una se supune regimului reabilitării judecătorești, aceasta va opera pentru toate condamnările. Totuși, așa cum s-a susținut în literatura de specialitate, dacă petiționarul a fost condamnat, printr-o singură hotărâre, la două pedepse cu închisoarea, pentru două infracțiuni concurente, este admisibilă cererea acestuia de a se constata reabilitarea de drept pentru una dintre condamnări și de a i se acorda reabilitarea judecătorească pentru cealaltă condamnare, prin aceeași hotărâre a instanței.

A doua condiție impusă de legiuitor este, potrivit literei b) a art. 137 ca fostul condamnat să își asigure existența prin muncă „sau prin alte mijloace oneste, precum și în cazul când are vârsta de a fi pensionat sau este incapabil de muncă”. În literatură s-a completat cu specificarea că se consideră îndeplinită condiția și în cazul în care fostul condamnat se află în imposibilitatea de a-și găsi un loc de muncă.

Rațiunea acestei condiții rezidă din faptul că o atitudine pozitivă a fostului condamnat față de muncă arată dorința sa de reintegrare și o bună conduită, legiuitorul dorind, totodată, să excludă de la reabilitare pe cei care se sustrag cu rea-credință de la muncă și adoptarea unui stil de viață onest. În ceea ce privește „munca onestă”, se consideră că fostul condamnat care prestează muncă agricolă în propria gospodărie, precum și cei care muncesc sezonier (cu scopul de a procura mijlocele materiale necesare unui trai onest), îndeplinesc criteriul menționat, întrucât legea nu limitează durata muncii și nici nu impune tipurile de muncă. În acest sens, se consideră că nu a fost îndeplinită condiția menționată atunci când fostul condamnat nu poate justifica, prin mijloace licite, proveniența unei sume mari de bani. Se consideră ca îndeplinită condiția și atunci când fostul condamnat este pensionat, pe drept sau pe caz de boală, precum și atunci când acesta, fiind incapabil de muncă, se află în întreținerea familiei.

A treia condiție necesară admiterii cererii de reabilitare judecătorească este ca fostul condamnat să fi avut o bună conduită în timpul termenului de încercare. În acest sens se urmărește buna comportare în societate, în familie, la locul de muncă, nefiind suficient doar ca fostul condamnat să nu fi săvârșit altă infracțiune. Instanța are, așadar, rolul de a evalua modul în care a fost îndeplinită condiția bunei comportări, nu doar de a constata acest fapt.

Dacă instanța constată încălcarea normelor de conviețuire socială, atât legale, cât și morale, condiția bunei comportări nu se consideră îndeplinită. Desigur, printr-o conduită bună nu trebuie să se înțeleagă exclusiv un comportament deosebit în împrejurări extraordinare ori înfăptuirea unor acte meritorii, ci doar o atitudine generală onestă față de societate, în ansamblul ei. Dacă în timpul termenului de reabilitare fostul condamnat a săvârșit o infracțiune care a fost amnistiată, condiția bunei purtări se va reține ca neîmplinită, întrucât, cu toate că amnistia înlătură răspunderea penală, fapta trebuie privită ca un comportament social inadecvat. Același aspect se ia în considerare și în cazul altor cauze ce conduc la încetarea urmării penale ori a procesului penal. De asemenea, trebuie reținut că nu va afecta condiția unui bun comportament fapta comisă de fostul condamnat pentru care s-a stabilit existența unei cauze de înlăturare a caracterului penal (de exemplu, fapta prevăzută de legea penală săvârșită în stare de legitimă apărare).

Ultima condiție ce trebuie respectată pentru admiterea cererii de reabilitare este ca fostul condamnat să își fi achitat toate obligațiile ce decurg din condamnare, precum despăgubirile civile și cheltuielile de judecare.

Această condiție este în strânsă legătură cu celelalte, considerându-se că prin plata tuturor obligațiilor, fostul condamnat demonstrează dorința de a fi reabilitat și de a șterge urmările faptei sale, pe cât posibil. Desigur, nu mai este necesară îndeplinirea acestei condiții atunci când partea vătămată a renunțat la despăgubiri, precum și atunci când se constată că obligațiile civile izvorâte din condamnare au fost îndeplinite cu regularitate de către fostul condamnat.

În plus, legiuitorul arată că reabilitarea poate fi acordată și atunci când petiționarul nu a îndeplinit această condiție, atât timp cât instanța constată că nu se datorează relei sale voințe, cum este cazul în care acesta se află în imposibilitate de plată. În aceste circumstanțe, instanța poate fie să dispună reabilitarea, fie să acorde petiționarului un termen de maxim șase luni pentru achitarea obligațiilor civile rezultate din condamnare.

Prin această excepție, legiuitorul a subliniat importanța bunei-credințe a fostului condamnat în admiterea cererii de reabilitare. Totuși, considerăm că nu este îndeplinită această cerință atunci când plata nu a fost făcută deoarece datoria s-a prescris, întrucât fostul condamnat ar fi putut face plata din proprie inițiativă, pentru a-și demonstra buna credință și dorința de a fi reabilitat.

Se observă că toate cele patru condiții sunt în strânsă legătură, având ca scop final demonstrarea bunei conduite a fostului condamnat, a faptului că acesta dorește să fie reintegrat în societate, atât din punct de vedere juridic, cât și social și moral. Tocmai din acest motiv, legiuitorul a hotărât că este necesară îndeplinirea lor cumulativă, nerespectarea uneia fiind temei pentru respingerea cererii de reabilitare judecătorească.

2.3. Condiții referitoare la termenul de reabilitare

Spre deosebire de reabilitarea de drept, în care termenul de reabilitare este fix, în cazul reabilitării ope judiciis termenele de reabilitare sunt stabilite în raport de gravitatea condamnării, astfel încât întâlnim patru categorii de termene, potrivit art. 135 din Codul penal:

în cazul pedepsei cu închisoarea între un an și 5 ani, termenul de reabilitare este de 4 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei executate.

pentru condamnările la închisoare pe o perioadă cuprinsă între 5 și 10 ani, fostul condamnat poate cere reabilitarea după trecerea unui termen de 5 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei.

litera c) a articolului 135 prevede că pentru pedepsele cu închisoarea mai mari de 10 ani termenul de reabilitare este de 7 ani, adăugându-se jumătate din perioada pedepsei pronunțate.

în fine, legiuitorul arată că pentru pedeapsa cu închisoare pe viață care a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii, termenul de reabilitare este de 7 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei cu închisoare.

Observăm că fiecare dintre termenele menționate au în componență o unitate fixă, strict stabilită de legiuitor, în funcție de durata condamnării și o unitate variabilă, aceasta din urmă stabilindu-se în raport de gravitatea pedepsei aplicate și reprezentând, pentru fiecare categorie, jumătate din cuantumul pedepsei. Acest mod de calculare a termenelor, așa cum s-a arătat în doctrină, este de natură să permită fostului condamnat un interval suficient, raportat la condamnarea executată, pentru a demonstra dorința sa de schimbare, de reintegrare în societate, precum și îndeplinirea condițiilor impuse de lege pentru admiterea cererii de reabilitare.

Un aspect important este faptul că aceste termene se stabilesc în raport de pedeapsa principală aplicată pentru o singură infracțiune sau pentru un concurs de infracțiuni și nu pentru pedeapsa executată, care poate fi scurtată ca urmare a grațierii parțiale, acest ultim caz având importanță doar în stabilirea momentului în care termenul începe să curgă.

Întrucât scopul final este cel de reintegrare a foștilor condamnați în societate, reabilitarea este o instituție flexibilă, de natură să corespundă în mare măsură necesităților de fapt. Astfel, în practică s-a stabilit că atunci când se solicită reabilitarea judecătorească, însă în cursul judecății instanța a constatat că sunt îndeplinite condițiile reabilitării de drept, pentru soluționarea cererii se va ține cont de termenul de reabilitare prevăzut de art. 134 din Codul penal și nu de cel arătat în art. 135, referitor la reabilitarea ope judiciis.

Alin. 2 al art. 135 din Codul penal prevede că „Procurorul general poate dispune, în cazuri excepționale, reducerea termenelor…”, însă legea nu prevede limita până la care acest termen poate fi redus, aspect lăsat la aprecierea procurorului. Legiuitorul a dorit astfel să ofere posibilitatea scurtării termenului de reabilitare pentru acei foști condamnați care dovedesc o purtare excepțională în societate și la locul de muncă, arătând în mod evident că s-au îndreptat. S-a opinat că sintagma „cazuri excepționale” folosită de legiuitor trebuie înțeleasă ca atare, adică situații ieșite din comun, astfel încât procurorul general s-ar putea folosi de această prerogativă în cazuri deosebite, cum ar fi „un comportament lăudabil în timpul unor evenimente deosebite (…) sau săvârșirea unor fapte de arme ”. Această opinie conturează faptul că procurorul nu poate abuza de acest drept, căci facilitarea acordării reabilitării prin acest mijloc ar însemna diminuarea sau chiar înlăturarea rolului instanței judecătorești.

Considerăm că este corectă opinia conform căreia legiuitorul a dorit, prin această reglementare, să ofere posibilitatea realizării unei concordanțe între diversitatea cazurilor apărute în realitate și cadrul legal al reabilitării. În ceea ce privește momentul în care procurorul poate dispune reducerea termenului de reabilitare, s-a arătat că acesta trebuie să lase suficient timp instanței pentru a se pronunța pe fond în privința cererii formulate.

§3. Calcularea termenului de reabilitare

Momentul inițial al termenului de reabilitare prezintă importanță atât pentru fostul condamnat care urmează a cere reabilitarea, întrucât trebuie să știe din ce moment comportarea sa devine relevantă în acordarea reabilitării, de drept sau judecătorească, cât și pentru instanța judecătorească însărcinată cu verificarea îndeplinirii condițiilor impuse de lege pentru reabilitarea judecătorească. Desigur, în funcție de acest moment se va stabili și data împlinirii termenului de reabilitare, prezentând relevanță pentru fostul condamnat, care va ști astfel când poate înainta instanței cererea de reabilitare.

Legiuitorul stabilește prin art. 136 din Codul penal modalitatea de calcul a termenelor, făcând referire atât la reabilitarea de drept, cât și la cea judecătorească, stabilind data de la care acestea încep să curgă (dies a quo) și momentul în care se consideră a fi împlinite (dies ad quem). Reglementarea prevede că termenul începe să fie socotit de la data la care a luat sfârșit executarea pedepsei sau din momentul în care aceasta s-a prescris. În cazul pedepsei amenzii, termenul se socotește din momentul în care aceasta a fost achitată în totalitate ori s-a stins în alt mod, iar în cazul grațierii, în tot sau în parte, termenul începe să curgă de la data actului de grațiere.

În literatura de specialitate se susține că în calcularea termenelor se ia în calcul pedeapsa principală aplicată și nu pedepsele complementare, motivându-se prin faptul că pedepsele adiționale nu au o reglementare de sine stătătoare și nici nu pot fi executate independent de pedeapsa principală. Aceste termene sunt substanțiale, întrucât condiționează aplicarea unor instituții de drept penal, fiind supuse astfel prevederilor articolului 154 din Codul penal, care arată că „luna și anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă”.

Așadar, momentul în care termenele de reabilitare încep să curgă este stabilit diferit, în funcție de natura pedepsei (închisoare sau amendă) și de modul de stingere a pedepsei. Modalitățile de stingere a pedepsei sunt: executarea (în cazul amenzii, plata acesteia, iar în cazul închisorii, executarea efectivă), prescripția și grațierea, reglementarea legală analizând termenele reabilitării în raport cu fiecare dintre acestea.

Întrucât executarea este modul normal de stingere a pedepsei, legiuitorul prezintă întâi aspectele legate de acest mod, art. 136, alin. 1 din Codul penal stabilind că termenele se socotesc „de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale”. În ceea ce privește pedeapsa închisorii, aceasta se consideră executată la data la care condamnatul este liberat definitiv, iar atunci când condamnatul execută pedeapsa la locul de muncă aceasta se consideră stinsă în ziua următoare ultimei zile de muncă. Termenul astfel calculat se aplică atât pentru condamnările vizând o infracțiune unică, precum și în cazul condamnărilor pentru un concurs de infracțiuni.

Dacă ne aflăm în situația unei pluralități de condamnări succesive, termenul de reabilitare se va calcula în raport cu cea mai grea condamnare și curge începând cu data stingerii executării ultimei pedepse. Relativ la condamnările succesive, se consideră că termenul de reabilitare se va stabili în raport de stingerea ultimei pedepse executate, deoarece săvârșirea unei infracțiuni în termenul de reabilitare constituie o cauză de întrerupere a termenului pentru condamnările anterioare. De asemenea, este de reținut faptul că în cazul unor condamnări succesive, din care unele susceptibile de reabilitare de drept, iar altele de reabilitare judecătorească, se va aplica pentru toate reabilitare judecătorească, durata termenului stabilindu-se în raport cu cea mai grea condamnare, acesta începând să curgă din momentul considerării ca executate a ultimei pedepse.

Atunci când condamnatul a fost eliberat condiționat, termenul de reabilitare nu începe să curgă de la data eliberării, ci din momentul în care se împlinește termenul de executare a pedepsei. Aceasta deoarece eliberarea condiționată presupune o perioadă de încercare, în care fostul condamnat nu se poate bucura de drepturile ce i-au fost interzise prin condamnare și trebuie să aibă o conduită corespunzătoare (conform art. 61 alin. 1 „pedeapsa se consideră executată dacă în intervalul de timp de la liberare și până la împlinirea duratei pedepsei, cel condamnat nu a săvârșit din nou o infracțiune”). Dacă, din contră, condamnatul săvârșește o altă infracțiune în termenul prevăzut, se va dispune revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei și, implicit, termenul de reabilitare se va calcula începând cu data stingerii pedepsei.

O altă situație ce prezintă interes este cazul condamnatului care s-a aflat în arest preventiv, iar condamnarea este la pedeapsa închisorii pe aceeași perioadă cu cea de arest preventiv și, comutându-se, nu mai rămâne de executat niciun rest de pedeapsă. În această împrejurare, termenul de reabilitare se va socoti începând cu data hotărârii definitive a condamnării.

În cazul stingerii pedepsei prin prescripție, termenul de reabilitare se va socoti de la data la care s-a împlinit termenul de prescripție, ținându-se seama de eventualele sale întreruperi. Prin faptul că se iau în calcul întreruperile prescripției, legiuitorul subliniază, încă o dată, importanța bunei conduite a fostului condamnat pentru obținerea reabilitării, întrucât înfăptuirea unei noi infracțiuni înăuntrul termenului de prescripție conduce la întreruperea acestuia.

Referitor la pedeapsa amenzii, aceasta se consideră a fi executată atunci când este achitată în totalitate ori s-a achitat ultima rată sau se stinge prin altă modalitate. Termenul de reabilitare în acest caz este de trei ani, fiind vorba de reabilitare de drept și începe să curgă din momentul considerării pedepsei ca executate.

O altă modalitate de stingere a pedepsei o constituie grațierea, termenul de reabilitare în această situație începând să curgă după cum grațierea este totală sau a restului de pedeapsă ori parțială. Atunci când o pedeapsă este grațiată în totalitate sau restul acesteia, termenul de reabilitare începe să fie socotit de la data actului de grațiere, întrucât acesta reprezintă momentul stingerii pedepsei. De precizat însă că acest aspect are în vedere doar condamnările pentru care există o hotărâre definitivă. Dacă nu există încă o hotărâre definitivă asupra condamnării, iar pedeapsa a fost grațiată, termenul de reabilitare va începe să curgă de la data pronunțării hotărârii definitive, ulterior așadar grațierii. Atunci când prin grațiere se reduce pedeapsa, termenul de reabilitare va începe să curgă în momentul împlinirii termenului de executare a pedepsei.

Împlinirea termenului de reabilitare este o condiție esențială atât pentru operarea de drept a reabilitării, cât și pentru acordarea acesteia pe cale judecătorească, motiv pentru care nu vor fi admise cererile de reabilitare depuse înainte de termen, precum nici solicitările de constatare a reabilitării ope legis. Din acest motiv, nu este admisibilă cererea de reabilitare a celui decedat, formulată de către soțul sau rudele sale apropiate, dacă până la decesul fostului condamnat nu se împlinise termenul de reabilitare, precum nici atunci când fostul condamnat decedează în timpul executării pedepsei.

Împlinirea termenului de reabilitare este o condiție de formă prevăzută de art. 497 alin. 1 lit a) din Codul de procedură penală, reglementare conform căreia cererea de reabilitare va fi respinsă dacă se introduce înainte de termenul legal.

§4. Reînnoirea cererii de reabilitare

După cum am arătat, instanța poate respinge cererea de reabilitare dacă nu au fost îndeplinite condițiile de formă și de fond impuse de legiuitor, fostul condamnat având posibilitatea formulării unei noi cereri în conformitate cu prevederile art. 138 din Codul penal (când nu au fost respectate condițiile de fond) și ale art. 497 din Codul de procedură penală (când nu au fost respectate condițiile de formă). Deoarece condițiile de fond ale reabilitării judecătorești ne sunt deja cunoscute, vom prezenta succint în cele ce urmează condițiile de formă, care vizează completarea în sine a cererii de reabilitare. Astfel, în cererea de reabilitare trebuie trecute următoarele informații:

adresa petiționarului;

condamnarea pentru care se cere reabilitarea și fapta pentru care s-a pronunțat respectiva condamnare;

localitățile în care a locuit fostul condamnat și toate locurile de muncă pe care le-a avut înăuntrul termenului de reabilitare;

temeiul cererii;

orice alte informații relevante privind identificarea dosarului, precum și orice acte solicitate de instanță pentru verificarea îndeplinirii condițiilor de fond.

Întrucât legiuitorul prevede că pentru admiterea cererii de reabilitare trebuie îndeplinite cumulativ condițiile impuse, neîndeplinirea uneia singure este suficientă pentru respingerea cererii. În privința nerespectării condițiilor de formă, legiuitorul dă posibilitatea reînnoirii cererii de reabilitare oricând, în măsura în care au fost remediate aspectele nerespectate.

Legiuitorul a considerat că termenele impuse pentru reînnoirea cererii de reabilitare trebuie stabilite tot în raport de gravitatea condamnării, conturându-se astfel trei categorii de termene:

în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, o nouă cerere de reabilitare poate fi introdusă doar după 3 ani de la data cererii respinse;

atunci când condamnarea este la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, termenul după curgerea căruia se poate reînnoi cererea de reabilitare este de 2 ani de la data respingerii;

pentru celelalte condamnări, cererea de reabilitare poate fi reînnoită în termen de un an de la data respingerii.

Înăuntrul termenului impus pentru reînnoirea cererii de reabilitare trebuie respectate toate condițiile prevăzute la art. 137 din Codul penal. Astfel, dacă petiționarul suferă o nouă condamnare înăuntrul acestui termen, va începe să curgă un nou termen de reabilitare, în conformitate cu prevederile art. 135, în raport de ultima condamnare.

Atunci când cererea de reabilitare este introdusă prematur, deci înainte de împlinirea termenului legal, fostul condamnat poate reînnoi cererea după momentul în care se împlinește termenul reabilitării stabilit în raport de condamnarea sa. Legiuitorul nu a impus respectarea unor alte condiții ori trecerea unei perioade de timp suplimentare deoarece respingerea nu se bazează pe încălcarea prevederilor art. 137, ci doar pe neîmplinirea termenului stabilit conform art. 135, acest termen fiind considerat o condiție de formă, așa cum se arată în art. 497 din Codul de procedură penală. De altfel, alin. 2 al aceluiași articol prevede că în această împrejurare „cererea poate fi repetată după împlinirea termenului legal”.

Un aspect important este faptul că, în cazul respingerii cererii pentru neîndeplinirea condițiilor stabilite în art. 137, pentru a pronunța respingerea instanța trebuie să verifice și să analizeze în ce măsură și care anume condiții nu au fost respectate. Spre deosebire, atunci când cererea de reabilitare este respinsă pentru neîndeplinirea condițiilor de formă, instanța nu ajunge să analizeze în concret conduita fostului condamnat deoarece pronunță respingerea fără ca acest aspect să aibă vreo relevanță. Spre exemplu, dacă se introduce prematur o cerere, se va constata acest fapt și cererea va fi respinsă, fără ca instanța să mai verifice îndeplinirea condițiilor reabilitării, urmând ca fostul condamnat să-și reînnoiască cererea la împlinirea termenului legal.

Așadar, cu toate că legiuitorul prevede respingerea cererii de reabilitare ca urmare a neîndeplinirii condițiilor impuse de lege, acesta dă posibilitatea fostului condamnat de a revizui acest aspect, indiferent că este vorba despre condițiile de fond ori despre aspectele procesuale.

§5. Efectele reabilitării

Efectele reabilitării sunt prevăzute, pentru ambele forme, în art. 133 alin. 1 din Codul penal, care arată că reabilitarea „face să înceteze decăderile și interdicțiile, precum și incapacitățile care rezultă din condamnare”.

În același articol legiuitorul specifică însă că reabilitarea nu presupune și reîncadrarea fostului condamnat în funcția avută anterior și nici redarea gradului militar avut înainte, precum nici rechemarea în forțele permanente ale armatei. De asemenea, se arată că reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranță, cu excepția interdicției de a se afla în anumite localității. Cu privire la această măsură de siguranță care este înlăturată prin reabilitare, legiuitorul a considerat că interzicerea celui reabilitat de a se afla în anumite localități ar fi de natură să împiedice reintegrarea sa deplină în societate.

Din aceste excepții reiese faptul că reabilitarea nu coincide cu o repunere a celui reabilitat în drepturile avute anterior condamnării, însă aceste interziceri rezultă din faptul că legiuitorul dorește să apere dreptul la muncă și la siguranță, continuitate în muncă al celor care ar fi putut ocupa funcțiile respective în perioada în care cel reabilitat executa pedeapsa. Totuși, celui reabilitat nu i se interzice să recâștige, pe căi licite și firești, funcția respectivă sau să ocupe același post pe care îl avea înainte de condamnare. Bineînțeles, cel reabilitat poate fi rechemat în cadrele forțelor armate și poate obține gradul militar pierdut, însă nu ca urmare directă a reabilitării.

Este de reținut faptul că nu se va reține starea de recidivă pentru condamnările pentru care s-a obținut reabilitarea și aceste condamnări nu vor împiedica suspendarea condiționată a executării pedepsei în cazul în care cel reabilitat săvârșește o nouă infracțiune. Desigur, și efectele pe plan social sunt notabile, cel reabilitat având cazierul „curat”, și „se va bucura de o mai mare considerație în fața celorlalți cetățeni”. Conform art. 13 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar, persoanele reabilitate, de drept sau prin intermediul reabilitării judecătorești, sunt scoase din evidență, această prevedere legală fiind o altă dovadă că reabilitarea are un scop realmente social.

Trebuie reținut că reabilitarea înlătură doar acele consecințe de natură penală ce rezultă din condamnare, neavând nici un efect asupra obligațiilor civile. Din contră, instituția reabilitării favorizează chiar îndeplinirea acestor obligații, așa cum reiese din faptul că plata eventualelor despăgubiri decurgând din condamnare și a cheltuielilor de judecată este o condiție esențială în admiterea cererii de reabilitare judecătorească. Un alt exemplu al lipsei efectelor reabilitării asupra obligațiilor civile ale fostului condamnat este faptul că acesta nu va redobândi dreptul succesoral pe care l-a pierdut ca urmare a nedemnității rezultând din condamnare.

Efectele reabilitării sunt de natură să faciliteze reintegrarea socio-juridică a fostului condamnat în societate și să încurajeze condamnații în încercarea de a se conforma normelor juridice și sociale, instituția reabilitării având un caracter personal, vizând așadar persoana fostului condamnat și nu condamnarea în sine.

§6. Anularea reabilitării judecătorești

Din cauza necunoașterii situației de fapt de către instanță, de cele mai multe ori datorată falsei prezentări de către fostul condamnat ce solicită reabilitarea, se poate întâmpla ca o persoană să fie reabilitată pe cale judecătorească, deși nu se afla în drept. Pentru astfel de cazuri, legiuitorul a prevăzut posibilitatea anulării reabilitării, cu scopul de a repara erorile apărute și de a descuraja încercările de obținere frauduloasă a reabilitării.

Codul penal prevede, în art. 139, că reabilitarea judecătorească va fi anulată atunci când, după pronunțarea hotărârii de reabilitare, se descoperă că fostul condamnat a mai suferit o condamnare, care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi împiedicat reabilitarea acestuia.

Astfel, nu se consideră îndeplinită condiția de anulare a reabilitării atunci când fostul condamnat săvârșește o infracțiune înăuntrul termenului de reabilitare, până la pronunțarea definitivă a reabilitării, însă instanța a luat la cunoștință despre această faptă după pronunțarea hotărârii. Aceasta deoarece textul legal prevede în mod explicit că se vor lua în calcul doar faptele pentru care petiționarul a fost condamnat.

Legiuitorul nu face referire la anularea reabilitării de drept deoarece aceasta, operând ope legis, nu este susceptibilă de a fi anulată de către instanță, întrucât nu face obiectul unui act juridic. Totuși, efectele reabilitării de drept pot fi anulate atunci când acestea s-au concretizat într-un act juridic ce nu s-ar fi realizat dacă s-ar fi știut că nu au fost îndeplinite condițiile reabilitării de drept. Un exemplu în acest sens ne este dat în literatura juridică, în care se arată că o astfel de situație apare atunci când fostul condamnat săvârșește o nouă infracțiune însă invocă reabilitarea de drept pentru condamnarea anterioară, obținând astfel suspendarea executării pedepsei. Ulterior, descoperindu-se că fostul condamnat mai înfăptuise o infracțiune înăuntrul termenului de reabilitare, se va anula suspendarea condiționată a executării pedepsei.

S-a subliniat în doctrină că nu trebuie confundată anularea reabilitării judecătorești ca urmare a aplicării prevederilor art. 139 din Codul penal cu anularea reabilitării ca urmare a soluționării unei căi extraordinare de atac prin care a fost desființată hotărârea de reabilitare. Această situație poate apărea atunci când instanța, în timpul analizării cererii de reabilitare judecătorească, află despre faptul că s-a pus în mișcare urmărirea penală pentru o altă infracțiune săvârșită de petiționar în timpul termenului de reabilitare, însă nu suspendă soluționarea cererii de reabilitare, conform prevederilor Codului de procedură penală. O hotărâre de reabilitare pronunțată în aceste condiții poate fi atacată cu recurs extraordinar și casată.

§7. Aspecte din practica judiciară privind reabilitarea judecătorească

Caracterul unitar al reabilitării a fost evidențiat și în practică, prin deciziile pronunțate. În speță, instanța a reținut că, dacă în timpul termenului de trei ani următor condamnării la pedeapsa amenzii sau închisorii de până la un an, cel ce solicită reabilitarea a săvârșit una sau mai multe infracțiuni, reabilitarea de drept nu mai operează, însă este admisibilă cererea de reabilitare judecătorească, dacă se constată că sunt îndeplinite condițiile acesteia în cazul tuturor condamnărilor.

Practica judiciară ne oferă o privire amplă asupra reabilitării judecătorești, cel mai des întâlnite cazuri vizând respectarea condițiilor admiterii cererii, atât de fond cât și de formă și modul de calcul a termenului de reabilitare.

În ceea ce privește obligația fostului condamnat de a-și fi achitat toate obligațiile civile rezultând din condamnare pentru a fi reabilitat, în practică s-a considerat că neachitarea despăgubirilor, chiar dacă acestea s-au prescris, constituie motiv de respingere a cererii de reabilitare.

În speță, s-a arătat că petiționarul nu și-a achitat obligațiile civile în timpul celor 10 ani în care a fost încadrat în muncă și, pe de altă parte, prescripția executării acestora nu prezintă importanță, deoarece fostul condamnat ar fi trebuit să își îndeplinească obligația în mod voluntar. Străduința fostului condamnat de a-și îndeplini obligațiile civile, chiar și atunci când ar fi intervenit prescripția menționată, ar fi fost de natură să demonstreze buna credință a acestuia, condiție esențială pentru acordarea reabilitării judecătorești.

Alta a fost însă soluția instanței în cazul în care fostul condamnat a motivat neplata despăgubirilor civile decurgând din condamnare prin faptul că partea civilă îndreptățită nu i-a cerut plata acestor obligații. În acest sens, instanța nu poate respinge cererea de reabilitare pentru neîndeplinirea condiției prevăzute în art. 137 alin. 1 lit. d), ci trebuie să pună în vedere petiționarului necesitatea dovedirii, prin mijloacele admise de lege, că partea civilă a renunțat la despăgubiri.

Referitor la condiția bunei conduite a fostului condamnat pe perioada termenului de reabilitare, instanța este însărcinată cu verificarea modului concret în care aceasta a fost respectată sau nu. Astfel, instanța trebuie să instrumenteze probe din care să rezulte comportamentul fostului condamnat la locul de muncă, în familie și în societate, pe întreaga perioadă a termenului de reabilitare.

S-a arătat în practică faptul că nu constituie o neîndeplinire a acestei condiții atunci când petiționarul nu se remarcă la locul de muncă printr-un comportament excepțional, întrucât legiuitorul a făcut referire la o conduită bună și nu la un comportament excepțional. La polul opus, condiția se consideră nerespectată atunci când fostul condamnat a sustras, în timpul termenului de reabilitare, bunuri aparținând avutului obștesc, în acest sens stabilindu-se starea de vinovăție a petiționarului, precum și sancțiunile de aplicat.

Desigur, în această situație relevanța rezidă din comportamentul inadecvat al petiționarului și nu în natura bunului sustras ori al categoriei din care acesta face parte, întrucât prevederile art. 137 din Codul penal se referă la buna conduită în ansamblu a celui ce formulează cererea de reabilitare și arată că o astfel de cerere va fi respinsă dacă înăuntrul termenului de reabilitare fostul condamnat suferă o nouă condamnare.

Calcularea termenului de reabilitare, și în special stabilirea momentului în care acesta începe să curgă, a ridicat diverse probleme în practică. Astfel, în speță, se arată că petiționarul a fost liberat din închisoare, însă hotărârea prin care fusese condamnat a fost ulterior desființată prin recurs extraordinar al procurorului general. Rejudecându-se cauza, petiționarul a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea mai mare decât cea pe care o executase deja, fiind astfel obligat la executarea diferenței de pedeapsă. Instanța a stabilit că termenul de reabilitare începe să curgă în momentul liberării fostului condamnat, după executarea restului de pedeapsă, astfel încât petiționarul nu trebuie să facă dovada îndeplinirii condiției de reabilitare prevăzută de litera a) a articolului 137 din Codul penal pentru perioada cuprinsă între prima liberare și retrimiterea sa în închisoare.

De asemenea cu privire la stabilirea momentului inițial al curgerii termenului de reabilitare, în practică s-a stabilit că, în cazul în care pedeapsa a fost executare prin arest preventiv, încheiată înaintea datei hotărârii definitive de condamnare, termenul se va socoti din momentul în care se pronunță hotărârea și nu din cel în care pedeapsa privativă de libertate a luat sfârșit. Relativ la cazul unei pluralități de condamnări succesive, s-a arătat că, dacă ultima condamnare a fost pronunțată cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, termenul de reabilitare va începe să curgă la data încheierii perioadei de încercare.

După cum am arătat, calcularea termenului de reabilitare în cazul condamnărilor la care a intervenit grațierea, se va face ținând cont de momentul în care fost realizat actul de grațiere, respectiv după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau în timpul judecării. În acest sens, în practică s-a decis că, atunci când grațierea intervine în timp ce inculpatul se află în curs de judecată, termenul de reabilitare va avea punct de pornire la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, pronunțate ulterior actului de grațiere.

Capitolul 4

Cauzele care înlătură consecințele condamnării în reglementarea noului Cod penal

Noul Cod penal reglementează reabilitarea de drept și judecătorească în Titlul IX „Cauzele care înlătură consecințele condamnării”, în articolele 165 – 171, aducând modificări substanțiale față de legislația în vigoare referitoare la condițiile reabilitării, calcularea termenelor și efectelor reabilitării.

Ca și în Codul penal în vigoare, reglementarea reabilitării din Noul Cod penal cuprinde prevederi generale, aplicabile ambelor modalități, cum sunt cele cuprinse în art. 167, referitor la calcularea termenelor și cele ale art. 169, cuprinzând efectele reabilitării și prevederi specifice reabilitării de drept (art. 165 relativ la condițiile reabilitării ope legis) și prevederi specifice reabilitării judecătorești, această din urmă modalitate fiind amplu prezentată de legiuitor prin art. 166, în care se arată termenele, art. 168, referitor la condițiile impuse, art. 170 și art. 171, privitoare la reînnoirea cererii de reabilitare judecătorească, respectiv la anularea reabilitării.

O schimbare importantă este adusă reglementării reabilitării persoanelor juridice, în sensul că aceasta se regăsește în art. 150 al Capitolului III din Titlul VI din Noul Cod penal, legiuitorul făcând astfel distincție între persoanele fizice și cele juridice din acest punct de vedere. De altfel, și în cazul reabilitării persoanelor fizice legiuitorul face modificări semnificative, ce au în vedere condițiile în care aceasta intervine de drept sau se acordă, durata termenelor de reabilitare, efectele reabilitării și calculul termenelor, precum și cauzele ce conduc la anularea reabilitării judecătorești.

O noutate o reprezintă reglementarea instituției renunțării la aplicarea pedepsei (art. 80) și reglementarea instituției amânării aplicării pedepsei (art. 83), în ambele cazuri reabilitarea condamnărilor constituind o excepție de la cauzele care împiedică aplicarea acestora.

§1. Reabilitarea de drept

Această modalitate a reabilitării este prevăzută în art. 165 din Noul Cod penal, în care se arată că „reabilitarea are loc de drept în cazul condamnării la pedeapsa amenzii, la pedeapsa închisorii care nu depășește 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârșit o ală infracțiune”. După cum am arătat, reabilitarea de drept a persoanei juridice este prevăzută distinct, în art. 150 din Noul Cod penal, care arată că „Reabilitarea persoanei juridice are loc de drept dacă, în decurs de 3 ani de la data la care pedeapsa amenzii sau pedeapsa complementară a fost executată sau considerată ca executată, aceasta nu a mai săvârșit nicio altă infracțiune”.

Întrucât pedeapsa principală aplicabilă persoanei juridice poate fi doar amenda, legiuitorul nu a adus nicio schimbare de fond a reabilitării persoanei juridice, condițiile în care aceasta poate opera fiind aceleași ca în reglementarea actuală, respectiv trecerea unei perioade de trei ani de la data executării pedepsei sau considerării acesteia ca executate în care persoana juridică să nu fi săvârșit o altă infracțiune. Desigur, efectele reabilitării persoanei judecătorești constau în înlăturarea consecințelor de natură penală decurgând din condamnare.

În ceea ce privește reabilitarea de drept a persoanei fizice, s-au adus schimbări importante în Noul Cod penal referitoare la condițiile în care aceasta operează, fiind susceptibile de reabilitare ope legis condamnările la pedeapsa închisorii până la doi ani, spre deosebire de actualele prevederi legale, care admit pedeapsa închisorii până la un an. Legiuitorul dorește astfel să permită condamnaților pentru fapte relativ ușoare, cu un grad de pericol social relativ scăzut, reabilitarea în temeiul legii. Pentru condamnările la pedeapsa amenzii, la fel ca în Codul penal în vigoare, nu se prevede cuantumul acesteia.

Condiția esențială pentru ca reabilitarea în temeiul legii să intervină rămâne și în Noul Cod penal neînfăptuirea de către fostul condamnat a unei alte infracțiuni înăuntrul termenului de reabilitare.

În literatura de specialitate s-a discutat despre noile prevederi legale ale condițiilor în care operează reabilitarea de drept. Modificări importante sunt aduse și în situațiile speciale ale reabilitării de drept a persoanelor fizice, reglementate în Codul penal actual prin art. 86 (reabilitarea de drept în cazul suspendării condiționate a executării pedepsei), art. 86^6 (reabilitarea în temeiul legii în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere) și în art. 62 alin. 5 (reabilitarea de drept a celui ce execută pedeapsa într-o închisoare militară).

În Noul Cod penal este reglementată reabilitarea de drept în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, această situație nemaifiind astfel una deosebită. Așadar, dacă în art. 86^6 din Codul penal arată că, în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, la împlinirea termenului de încercare, cu respectarea condițiilor legale, fostul condamnat este reabilitat de drept, noua reglementare permite reabilitarea de drept a fostului condamnat a cărui executare a pedepsei a fost suspendată sub supraveghere doar după împlinirea termenului general de trei ani, cu respectarea condiției ca în acest interval de reabilitare să nu fi săvârșit o altă infracțiune. În ceea ce privește cazul special prevăzut de art. 86 din Codul penal în vigoare, acesta nu mai are aplicare în Noul Cod penal, bineînțeles ca urmare directă și evidentă a faptului că nu mai este prevăzută instituția suspendării condiționate a executării pedepsei. Aceeași situație se regăsește privind actuala reglementare a reabilitării de drept în cazul executării pedepsei într-o închisoare militară, întrucât Noul Cod penal nu mai prevede această modalitate de executare a pedepsei.

§2. Reabilitarea judecătorească

Această formă a reabilitării este reglementată în art. 166 al Noului Cod penal, fiind modificată considerabil în ceea ce privește durata termenelor de reabilitare și natura condamnărilor. Astfel, termenele de reabilitare se împart în patru categorii, în funcție de natura condamnării, după cum urmează:

reabilitarea judecătorească poate fi acordată după trecerea unei perioade de 4 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisorii cuprinse între 2 și 5 ani;

termenul de reabilitare este de 5 ani pentru condamnările la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar până la 10 ani;

termenul este de 7 ani în cazul condamnărilor la pedeapsa închisorii pe o perioadă mai mare de 10 ani, precum și în cazul condamnării la pedeapsa detențiunii pe viață comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii;

termenul este de 10 ani în cazul condamnării la pedeapsa detențiunii pe viață care se consideră a fi executată ca urmare a grațierii, a liberării condiționate sau a împlinirii termenului de prescripție a executării pedepsei.

În literatura în domeniu sunt comentate pe larg aceste aspecte, întrucât termenele de reabilitare în noua reglementare sunt mult mai scurte decât cele prevăzute de Codul penal actual. Observăm că legiuitorul a stabilit termene fixe de reabilitare, în funcție de gravitatea fiecărei condamnări, eliminându-se unitățile variabile reglementate de Codul penal în vigoare, noile termene fiind considerabil mai scurte decât cele prevăzute de actualul Cod penal. Spre exemplu, conform Codului penal în vigoare, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii de 3 ani, termenul de reabilitare va fi 5 ani și șase luni (compus din durata fixă de 4 ani, la care se adaugă jumătate din pedeapsă, în acest exemplu 1 an și șase luni). În același exemplu, conform Noului Cod penal, termenul de reabilitare va fi de 4 ani, întrucât nu se mai adaugă nicio unitate variabilă în funcție de condamnare.

De asemenea, în noile prevederi, este stabilit și termenul de reabilitare în cazul condamnării la pedeapsa detențiunii pe viață care a fost considerată ca executată în urma grațierii, a împlinirii termenului de prescripție a executării pedepsei ori ca urmare a liberării condiționate, aceste situații nefiind reglementate de Codul penal actual, care prevede doar termenul de reabilitare pentru condamnările la pedeapsa detențiunii pe viață ce a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

Se constată o reducere substanțială a termenului de reabilitare în cazul condamnării la pedeapsa detențiunii pe viață comutate sau înlocuite cu pedeapsa închisorii, în reglementarea actuală fiind de 7 ani, la care se adaugă jumătate din pedeapsa închisorii, pe când Noul Cod penal prevede doar un termen fix de 7 ani.

Un aspect foarte important este faptul că legiuitorul a înlăturat, în noile prevederi în materie, posibilitatea procurorului general de a reduce termenele de reabilitare. Considerăm că această schimbare este de natură să întărească trăsătura fundamentală a reabilitării judecătorești de a fi acordată de către instanță și să înlăture eventualele probleme din practică în stabilirea acelor „cazuri excepționale”, ce ar trebui delimitate pentru respectarea art. 135 alin. 2 din actualul Cod penal.

În plus, Noul Cod penal tratează un aspect ce a ridicat nenumărate controverse atât în literatura de specialitate, cât și practică, și anume reabilitarea condamnatului decedat până la împlinirea termenului de reabilitare, situație la care Codul penal în vigoare nu face nicio referire. Așadar, în alin. (2) al art. 166 din Noul Cod penal, se arată că instanța poate reabilita condamnatul decedat până la împlinirea termenului legal dacă, analizând conduita acestuia, consideră că merită acest beneficiu.

Considerăm că această prevedere este susceptibilă de o dublă interpretare, astfel: într-un prim punct de vedere, se poate considera că legiuitorul face referire la condamnatul în cazul căruia termenul de reabilitare a început să curgă, urmare a executării pedepsei ori considerării acesteia ca executate, dar care a decedat mai înainte ca termenul să se împlinească. Pe de altă parte, se poate interpreta că legiuitorul a avut în vedere și condamnatul care a decedat în timpul executării pedepsei. Această confuzie se datorează, în opinia noastră, faptului că reglementarea legală nu precizează dacă termenul de reabilitare trebuie să fi început a curge ori dacă instanța evaluează comportarea condamnatului din timpul executării pedepsei ori din timpul termenului de reabilitare.

De asemenea, și Noul Cod de procedură penală face mențiune despre reabilitarea judecătorească a celui decedat, în alin. (1) al art. 530, arătând că soțul sau rudele apropiate pot face cererea de reabilitare judecătorească a celui decedat și, atunci când fostul condamnat a început deja demersurile pentru reabilitarea sa, acestea pot continua procedura.

§3. Calculul termenelor de reabilitare

În Noul Cod penal calcularea termenelor de reabilitare este prevăzută în art. 167, cuprinzând o reglementare mult mai amplă comparativ cu prevederile actualului Cod penal. Momentul de la care începe să curgă termenul de reabilitare este stabilit diferit, în funcție de modul de executare a pedepsei, mod ce diferă și în funcție de natura pedepsei.

Astfel, în cazul pedepsei amenzii, executarea poate consta în achitarea integrală a acesteia, însă și în alte moduri, cum este cel reglementat de art. 64 al Noului Cod penal, ce prevede executarea pedepsei amenzii prin prestarea unor servicii neremunerate în folosul comunității. Dacă fostul condamnat plătește amenda în rate, aceasta se va considera ca executată atunci când petiționarul va achita ultima parte, întregind astfel totalul amenzii, acesta fiind și punctul de la acre va începe să se socotească termenul de reabilitare.

Așadar, pedeapsa amenzii se va considera executată în acest al doilea mod de executare la data la care se încheie perioada în care condamnatul a prestat servicii în folosul comunității, acesta fiind și momentul în care începe să curgă termenul de reabilitare. În ceea ce privește pedeapsa închisorii, aceasta se execută efectiv, într-un loc de detenție, și se consideră executată la data liberării definitive a condamnatului din penitenciar, moment în care începe să curgă și termenul de reabilitare. O altă modalitate de executare a pedepsei închisorii este suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei. În această situație, pedeapsa se consideră executată atunci când se împlinește termenul de supraveghere, dacă au fost respectate condițiile legale, dată de la care începe să se socotească și termenul de reabilitare.

Aspectele privind calcularea termenului de reabilitare în concordanță cu prevederile Noului Cod penal au fost discutate și în literatură, în special asupra momentului în care acesta începe să curgă. Alin. (1) al articolului menționat arată că termenul de reabilitare se socotește de la data executării pedepsei principale ori din momentul în care executarea acesteia s-a prescris. În următorul alineat, legiuitorul face o precizare în ceea ce privește momentul inițial al reabilitării în cazul pedepsei amenzii, arătând că acesta este data la care amenda a fost achitată integral, ori a fost stinsă prin orice alte mijloace. Referitor la calcularea termenului de reabilitare în caz de grațiere totală sau a restului de pedeapsă, legiuitorul păstrează aceeași reglementare, însă o completează cu mențiunea că termenul va curge de la data actului de grațiere, dacă hotărârea de condamnare era definitivă, și de la data rămânerii hotărârii definitive, dacă aceasta este ulterioară actului de grațiere. Această specificare este de natură să înlăture incertitudinile privind momentul de la care se socotește termenul reabilitării.

În cazul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, Noul Cod penal stabilește, în art. 165, un termen de reabilitare de trei ani, spre deosebire de actuala reglementare în care condamnatul a cărui executare a pedepsei este suspendată sub supraveghere va fi reabilitat de drept în momentul împlinirii termenului de încercare. Astfel, se impune și delimitarea datei la care începe curgerea termenului de reabilitare, art. 167 alin. (4) din Noul Cod penal arătând că acesta coincide cu data împlinirii termenului de încercare.

Legiuitorul clarifică în alin. (5) al art. 167 un aspect deosebit de important în practica judiciară, stabilind că, în cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se stabilește în raport de pedeapsa cea mai grea și începe să curgă din momentul în care se încheie executarea ultimei pedepse, prin această reglementare precisă evitându-se, în practica judiciară, incertitudinile cu privire la momentul inițial al termenului de reabilitare.

În ceea ce privește reabilitarea persoanei juridice, termenul de reabilitare se socotește de la data executării pedepsei amenzii ori a pedepsei complementare sau din momentul considerării pedepsei ca executate, în acest caz trebuind să avem în vederea că prin executarea pedepsei amenzii se înțelege achitarea integrală a acesteia, așa cum reiese din dispozițiile art. 167 alin. (2) din Noul Cod penal; atunci când amenda se achită în rate, se consideră ca executată la achitarea ultimei rate.

Referitor la modalitatea de calcul a termenelor procedurale, prevederile din actualul Cod de procedură penală, din art. 186, sunt preluate de legiuitor și în art. 269 al Noului Cod de procedură penală, arătându-se că, în cazul termenelor socotite pe luni sau pe ani, data împlinirii se consideră la sfârșitul zilei corespunzătoare a ultimei luni sau la sfârșitul zilei și lunii corespunzătoare din ultimul an.

§4. Condițiile reabilitării judecătorești

Față de reglementarea în vigoare, noile prevederi legale referitoare la condițiile reabilitării judecătorești sunt mai sumare, condițiile în sine fiind împuținate, însă mai corect prezentate, asupra cărora s-a discutat deja în literatură. Astfel, art. 168 din Noul Cod penal prevede două condiții pentru acordarea reabilitării de către instanță, respectiv fostul condamnat să nu fi săvârșit o altă infracțiune în timpul termenului de reabilitare și acesta să fi achitat cheltuielile de judecată și să își fi îndeplinit obligațiile civile decurgând din condamnare. Pentru această din urmă condiție, legiuitorul a păstrat însă posibilitatea instanței de a acorda reabilitarea judecătorească atunci când fostul condamnat nu și-a îndeplinit obligațiile civile în situația în care acesta face dovada imposibilității materiale de a le achita, ori arată că partea îndreptățită a renunțat la despăgubiri.

De observat că în noua reglementare se impune condiția ca fostul condamnat să nu fi săvârșit o nouă infracțiune în timpul termenului de reabilitare, spre deosebire de actualele prevederi legale, în care se cere ca fostul condamnat să nu fi suferit o nouă condamnare înăuntrul termenului de reabilitare. Este importantă înlocuirea sintagmei „să nu fi suferit o nouă condamnare” cu sintagma „nu a săvârșit o altă infracțiune” pentru reabilitarea întemeiată a fostului condamnat. Astfel, după cum am mai arătat, în practică poate apărea situația ca în cursul termenului de reabilitare condamnatul să săvârșească o altă infracțiune, de care instanța să nu fi avut știință în momentul pronunțării hotărârii de reabilitare. În acest caz, conform Codului penal în vigoare, termenul reabilitării nu poate fi suspendat, deoarece infracțiunea nu a fost descoperită, și nici nu poate fi anulată reabilitarea, întrucât singura cauză de anulare este cea arătată în art. 139, care prevede existența unei condamnări care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi împiedicat reabilitarea.

Comparativ cu prevederile Codului penal în vigoare referitoare la condițiile reabilitării judecătorești, observăm că legiuitorul nu mai consideră necesar pentru reabilitare ca fostul condamnat să își aibă asigurată existența prin mijloace oneste, ori să beneficieze de pensie, de drept sau pe caz de boală. În opinia noastră, excluderea acestei condiții este de natură să armonizeze realitatea socială prezentă cu reglementările legale, având în vedere că este extrem de dificil pentru un fost condamnat să se angajeze atât timp cât „are cazierul pătat”.

De asemenea, legiuitorul nu menține în Noul Cod penal condiția bunei conduite. Desigur, buna conduită a fostului condamnat se deduce și din faptul că acesta nu a săvârșit alte infracțiuni înăuntrul termenului de reabilitare, însă instanța nu mai are dreptul de a verifica și din alte puncte de vedere comportarea condamnatului (la locul de muncă, în societate sau în familie). Astfel, se pune problema reabilitării fostului condamnat care, deși a îndeplinit condițiile legale, are totuși o conduită imorală sau inadecvată, comportare ce nu intră sub incidența legii penale, deci nu poate fi considerată infracțiune. În acest caz, reabilitarea capătă un caracter profund juridic și este estompat scopul său social, așa cum a fost acesta din urmă înțeles în literatura de specialitate, prin afirmația că reabilitarea unor oameni care dovedesc prin întreaga lor comportare că s-au îndreptat și că infracțiunea săvârșită a fost doar o greșeală, „înseamnă deplina reintegrare a acestora în societate”. Desigur, problema poate fi privită și din alt unghi: săvârșirea unor fapte imorale ori un comportament necuviincios la locul de muncă, de exemplu, nu constituie temei de pedepsire penală, deseori legislația nefiind capabilă să acopere toate deficiențele societății. Astfel, dacă se impune fostului condamnat, ca și condiție esențială pentru reabilitare, o bună conduită în toate aspectele, acesta este într-o oarecare măsură discriminat față de ceilalți membri ai societății, care, pentru același comportament imoral, nu sunt sancționați.

§5. Efectele reabilitării de drept sau judecătorești

Noul Cod penal reglementează efectele reabilitării de drept sau judecătorești în art. 169, principalul efect al reabilitării rezultând din aceste prevederi fiind încetarea decăderilor, interdicțiilor și incapacităților ce decurg din condamnare. În alin. (2) al aceluiași articol se arată că reabilitarea nu are ca urmare obligația de repunere a celui reabilitat în funcția din care a fost scos în urma condamnării și nici obligația redării gradului militar pierdut. În acest sens, precizăm din nou că fostul condamnat poate obține aceste drepturi pe cale legală, legiuitorul neinterzicându-i nici să ocupe o anumită funcție și nici să redobândească gradul militar, ci doar subliniază că acestea nu se recâștigă ca urmare imediată și necondiționată a reabilitării.

Noul Cod penal prevede că reabilitarea nu produce efecte asupra măsurilor de siguranță. Cu toate că în actuala reglementare a efectelor reabilitării legiuitorul face o excepție în acest sens, celui reabilitat ridicându-i-se măsura de siguranță de a nu se afla în anumite localități, alin. (3) al art. 169 din Noul Cod penal nu preia această excepție. Considerăm că legiuitorul dorește astfel să nu diminueze ori să înlăture scopul măsurilor de siguranță, care trebuie menținute atât timp cât există pericolul pentru prevenirea căruia au fost adoptate. Asupra efectelor reabilitării în concordanță cu reglementările Noului Cod penal s-a discutat și în literatura în domeniu.

În ceea ce privește starea de recidivă, actualul Cod penal arată, în art. 38 alin. (2) că, în stabilirea stării de recidivă, nu se ține seama de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea de drept sau s-a pronunțat reabilitarea judecătorească. În Noul Cod penal condamnările pentru care s-a obținut reabilitarea nu mai sunt prevăzute ca fiind condamnări ce nu atrag starea de recidivă, împreună cu celelalte categorii, în cuprinsul art. 42. Totuși, art. 41 al Noului Cod penal prevede că se reține starea de recidivă atunci când condamnatul săvârșește o infracțiune, cu intenție sau praeterintenție, pentru care se prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare, „după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare (…) și până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare..”. Astfel, legiuitorul a determinat concret perioada în care săvârșirea unei infracțiuni, în anumite condiții, poate atrage starea de recidivă, perioadă ce are ca moment inițial hotărârea definitivă de condamnare și ca moment final reabilitarea condamnării respective. Din această formulare înțelegem, așadar, că pentru a se reține recidiva trebuie ca infracțiunea să fi fost săvârșită oricând în timpul cuprins de la data hotărârii definitive de condamnare și data reabilitării de drept ori a pronunțării hotărârii de reabilitare.

Noul Cod penal prevede în art. 80 condițiile renunțării la aplicarea pedepsei, arătând în alin. (2) că nu se poate dispune această măsură dacă infractorul a mai suferit anterior o condamnare, instituind pentru această condiție trei excepții, respectiv: hotărârea de condamnare era pentru faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală sau pentru infracțiuni amnistiate, ori pentru condamnarea respectivă a intervenit reabilitarea de drept sau s-a pronunțat reabilitarea judecătorească. De asemenea, în art. 83 se arată condițiile în care instanța poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, una dintre acestea fiind ca infractorul să nu mai fi fost condamnat la pedeapsa închisorii. Și la această condiție legiuitorul prevede trei excepții, respectiv hotărârea de condamnare să fi fost pentru fapte care nu mai sunt prevăzute de legea penală sau pentru infracțiuni amnistiate, ori pentru condamnarea respectivă să fi intervenit reabilitarea de drept sau să se fi pronunțat reabilitarea judecătorească. Așadar, condamnările pentru care a intervenit reabilitarea în temeiul legii sau care au fost reabilitate pe cale judecătorească nu constituie impediment în renunțarea la aplicarea pedepsei și nici în amânarea aplicării pedepsei.

§6. Reînnoirea cererii de reabilitare

Cu toate că instanța poate respinge cererea de reabilitare, aceasta nu echivalează cu interzicerea fostului condamnat de a obține reabilitarea judecătorească, legiuitorul reglementând astfel posibilitatea de reînnoire a cererii de reabilitare, după înlăturarea cauzei ce a dus inițial la respingere. În plus, legiuitorul nu limitează, nici în timp, nici ca număr de cereri, de câte ori poate formula cerere de reabilitare fostul condamnat, ci condiționează admiterea cererii doar de îndeplinirea cumulativă a condițiilor legale. De asemenea, considerăm că, deși Noul Cod penal nu face referire expres la acest aspect, dacă petiționarului îi este respinsă cererea de reabilitare și, până la împlinirea termenului la care ar putea să o reînnoiască, intervine decesul, cererea poate fi reînnoită de către soțul său ori de către rudele sale apropiate, întrucât noua reglementare prevede posibilitatea ca reabilitarea judecătorească să fie acordată chiar și celui ce a decedat înăuntrul termenului de reabilitare, dacă instanța consideră că până la deces fostul condamnat a avut o asemenea conduită, încât merită să i se acorde acest beneficiu.

Dacă, în conformitate cu Codul penal actual, cererea de reabilitare poate fi reînnoită după trecerea unor termene diferențiate în funcție de durata condamnării (3 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, 2 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani și un an în cazul celorlalte condamnări), în Noul Cod penal, art. 170 alin. (1), legiuitorul prevede un termen unic de un an după trecerea căruia cererea de reabilitare poate fi reînnoită, indiferent de durata condamnării. Termenul de un an se socotește de la data la care cererea de reabilitare a fost respinsă.

Alin. (2) al art. 170 arată că, înăuntrul acestui termen, condițiile reabilitării trebuie respectate. Astfel, dacă, spre exemplu, cererea de reabilitare a fostului condamnat a fost respinsă deoarece acesta nu a achitat despăgubirile civile rezultate din condamnare, în perioada următoare de un an are posibilitatea și obligația de a-și îndeplini acele obligații pentru ca noua cerere să fie admisă, desigur cu îndeplinirea și celeilalte condiții impuse de art. 168 alin. (1).

Art. 170 alin. (3) arată că atunci când cererea de reabilitare este respinsă pentru neîndeplinirea condițiilor de formă, aceasta va putea fi reînnoită conform Noului Cod de procedură penală. Condițiile de formă ale cererii de reabilitare sunt enumerate în art. 530 alin. (3) din Noul Cod de procedură penală, în care se arată ce trebuie să se menționeze în cererea de reabilitare, respectiv:

– adresa celui ce face cererea (fostul condamnat sau, în cazul decesului acestuia, soțul ori o rudă apropiată);

– condamnarea pentru care se solicită reabilitarea și fapta pentru care s-a pronunțat respectiva condamnare;

– localitățile în care a locuit condamnatul și locurile de muncă pe care le-a avut înăuntrul termenului de reabilitare, sau, atunci când executarea pedepsei s-a prescris, în intervalul cuprins de la data hotărârii definitive de condamnare și data introducerii cererii de reabilitare;

– temeiurile cererii;

– informații privind dosarul și alte date necesare pentru soluționarea cererii.

În următorul alineat se arată că instanța poate cere anexarea actelor din care să rezulte îndeplinirea condițiilor reabilitării. Art. 532 alin. (1) din Noul Cod de procedură penală prevede, în alin. (2), termenele în care poate fi reînnoită cererea. Astfel, dacă fostul condamnat introduce cererea de reabilitare judecătorească prematur, adică înainte de împlinirea termenului de reabilitare, aceasta va putea fi reînnoită după împlinirea termenului legal. În cea ce privește respingerea cererii de reabilitare ca urmare a necompletării cu toate datele cerute de lege, același alineat prevede că poate fi reînnoită oricând.

Întrucât legiuitorul stabilește expres toate condițiile de întrunit pentru acordarea reabilitării judecătorești, instanța judecătorească „are îndatorirea să constate îndeplinirea sau neîndeplinirea condițiilor cerute de lege” și „să admită sau să respingă cererea de reabilitare”, acțiunea sa fiind astfel una obiectivă, bazată pe temeiul legii.

Considerăm că fostul condamnat poate, de asemenea, să solicite instanței constatarea intervenirii reabilitării de drept, această cerere nefiind supusă condițiilor de fond și de formă impuse cererii de reabilitare judecătorească, întrucât în acest caz instanța va pronunța o hotărâre constatatoare de drepturi, și nu constitutivă de drepturi. Prin urmare, se ridică întrebarea dacă instanța poate respinge o astfel de cerere. Prin urmare, o astfel de cerere ar putea fi respinsă, în opinia noastră, doar în cazul în care instanță constată că nu au fost îndeplinite condițiile reabilitării în temeiul legii, ori dacă fostul condamnat a introdus cererea înainte de împlinirea termenului de reabilitare.

Noul Cod de procedură penală aduce și o interdicție în ceea ce privește reabilitarea, arătând în alin. (3) al art. 532, că nu poate depune cerere de reabilitare condamnatul, și nici soțul sau rudele apropiate, după moartea sa, care nu a executat pedeapsa ca urmare a prescripției executării, atunci când neexecutarea este imputabilă persoanei condamnate. Considerăm această nouă prevedere necesară, întrucât, conform reglementărilor în vigoare privind reabilitarea, cel ce se sustrage de la executarea pedepsei este reabilitat pentru respectiva condamnare în urma prescrierii termenului de executare.

§7. Anularea reabilitării

Posibilitatea anulării reabilitării judecătorești este o necesitate, deoarece „ se poate întâmpla ca (…) cererea de reabilitare să fie admisă pe nedrept”, legiuitorul prevăzând astfel un remediu pentru situații de această natură.

Spre deosebire de Codul penal în vigoare, care prevede, în art. 139, că reabilitarea judecătorească poate fi anulată dacă se descoperă ulterior că fostul condamnat reabilitat suferise, anterior pronunțării hotărârii de reabilitare, „o altă condamnare, care dacă ar fi fost cunoscută ducea la respingerea cererii de reabilitare”, în Noul Cod penal se arată, în art. 171, că reabilitarea judecătorească va fi anulată dacă se află ulterior că fostul condamnat reabilitat săvârșise anterior pronunțării reabilitării o infracțiune, a cărei cunoaștere de către instanță ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare.

Este foarte importantă distincția între „suferise o altă condamnare” și „săvârșise o infracțiune”, deoarece este posibil ca fostul condamnat să înfăptuiască o infracțiune despre care instanța să nu aibă cunoștință până la pronunțarea hotărârii de reabilitare și pentru care să nu se fi pronunțat hotărârea definitivă de condamnare. Astfel, în conformitate cu prevederile actuale ale anulării reabilitării judecătorești, fostului condamnat reabilitat ce a comis o infracțiune pentru care nu s-a dat hotărârea de condamnare, iar instanța însărcinată cu analizarea cererii de reabilitare nu a avut știință despre acea infracțiune, astfel că nu a putut dispune suspendarea termenului reabilitării, nu i se poate anula reabilitarea judecătorească. Însă, potrivit Noul Cod penal, dacă se află ulterior reabilitării că fostul condamnat săvârșise o infracțiune de natură să împiedice acordarea acesteia, reabilitarea judecătorească poate fi anulată.

Considerăm că aceste prevederi nu se pot aplica și în cazul constatării de către instanță a intervenirii reabilitării de drept, deoarece, după cum am mai arătat, aceasta nu face obiectul unui act juridic, deci nu este susceptibilă a fi anulată de către o instanță judecătorească. Totuși, menținem opinia că pot fi anulate acele efecte ale reabilitării de drept ce s-au concretizat într-un act juridic care nu ar fi fost realizat dacă nu ar fi intervenit reabilitarea de drept.

De asemenea, se păstrează distincția între anularea reabilitării judecătorești ca urmare a incidenței cauzei prevăzute de art. 171 din Noul Cod penal și anularea printr-o cale de atac extraordinară a hotărârii de reabilitare judecătorească.

Concluzionând, legiuitorul face unele precizări și corecții atât de necesare în reglementarea reabilitării de drept și judecătorești, cum sunt cele privitoare la admisibilitatea cererii de reabilitare a fostului condamnat decedat înainte de împlinirea termenului de reabilitare, ori cele referitoare la cauzele ce atrag respingerea cererii de reabilitare sau anularea reabilitării. Schimbări majore sunt aduse și termenelor de reabilitare, care sunt mult mai scurte decât cele prevăzute în actualul Cod penal, precum și efectelor reabilitării în anumite cazuri. Legiuitorul este în permanență preocupat de perfecționarea cadrului legislativ, de adaptarea acestuia cât mai corectă la realitatea politico-socială, astfel încât practica să-și găsească răspuns în teorie, Noul Cod penal fiind un pas înainte în acest sens.

Bibliografie

1.I. Cozma, „Reabilitarea în dreptul penal al Republicii Socialiste România”, Editura Științifică, București

2. Vintilă Dongoroz și colaboratorii, „Explicații teoretice ale codului penal român. Partea generală”, vol. II, Editura Academiei RSR, București, 1970

3. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, „Drept penal român. Partea generală”, Casa de editură și presă Șansa, București, 2002

4. Costică Bulai, Bogdan Bulai, „Manual de drept penal. Partea generală”, Editura Universul Juridic, București, 2007

5. Teodor Vasiliu și colaboratorii, „Codul penal al RSR comentat și adnotat”, Editura Științifică, București, 1972

6. Elian Gheorghe, „Contribuții la studiul reabilitării în dreptul penal al RSR”, revista Justiția Nouă nr. 1/1966;

7.Nandreanu N., notă la sentința penală nr. 350/1959, a Tribunalului popular al Raionului Rupea, în revista Legalitatea Populară nr. 2/1960

8.Constantin Sima, „Unele considerații în legătură cu instituția grațierii și reabilitarea judecătorească în caz de grațiere”, publicat în revista Dreptul, nr. 5/ 2000

9.V. Ciuca, „Admisibilitatea reabilitării judecătorești a persoanelor decedate în timpul executării pedepsei”, în Revista Română de Drept nr. 2/1958

10.Vasile Papadopol, Mihai Popovici, „Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969 – 1975”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977

11.Vasile Papadopol, Mihai Popovici, „Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976 – 1980”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982

12.D. Ciuncan, „Condițiile în care procurorul general poate dispune reducerea termenelor de reabilitare”, în revista Dreptul nr. 2/1997

13.Ilie Pascu și colaboratorii, „Noul Cod penal comentat. Vol. I, Parte generală”, Editura Universul Juridic, București, 2012

14.Blumenfeld, „Corelații între reabilitare și amnistie” în Revista Română de Drept nr. 8/1973

15.Dărânga Gheorghe, notă la decizia penală nr. 599/1960 a Tribunalului Regional Iași, în revista Legalitatea Populară nr. 3/ 1961

16.Murărescu, C.V. Donos, M. Popescu, „Unele probleme privind reabilitarea în materie penală”, în revista Justiția Nouă nr. 4/1962

17.Popovici M., „Probleme de drept din practica Tribunalului Suprem, Colegiul Penal, sem. I, al anului 1967”, în Revista Română de Drept nr. 12/1967

18. http://portal.just.ro/JurisprudentaVizualizare.aspx?id_speta=5126&idInstitutie=44

Bibliografie

1.I. Cozma, „Reabilitarea în dreptul penal al Republicii Socialiste România”, Editura Științifică, București

2. Vintilă Dongoroz și colaboratorii, „Explicații teoretice ale codului penal român. Partea generală”, vol. II, Editura Academiei RSR, București, 1970

3. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, „Drept penal român. Partea generală”, Casa de editură și presă Șansa, București, 2002

4. Costică Bulai, Bogdan Bulai, „Manual de drept penal. Partea generală”, Editura Universul Juridic, București, 2007

5. Teodor Vasiliu și colaboratorii, „Codul penal al RSR comentat și adnotat”, Editura Științifică, București, 1972

6. Elian Gheorghe, „Contribuții la studiul reabilitării în dreptul penal al RSR”, revista Justiția Nouă nr. 1/1966;

7.Nandreanu N., notă la sentința penală nr. 350/1959, a Tribunalului popular al Raionului Rupea, în revista Legalitatea Populară nr. 2/1960

8.Constantin Sima, „Unele considerații în legătură cu instituția grațierii și reabilitarea judecătorească în caz de grațiere”, publicat în revista Dreptul, nr. 5/ 2000

9.V. Ciuca, „Admisibilitatea reabilitării judecătorești a persoanelor decedate în timpul executării pedepsei”, în Revista Română de Drept nr. 2/1958

10.Vasile Papadopol, Mihai Popovici, „Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969 – 1975”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977

11.Vasile Papadopol, Mihai Popovici, „Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976 – 1980”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982

12.D. Ciuncan, „Condițiile în care procurorul general poate dispune reducerea termenelor de reabilitare”, în revista Dreptul nr. 2/1997

13.Ilie Pascu și colaboratorii, „Noul Cod penal comentat. Vol. I, Parte generală”, Editura Universul Juridic, București, 2012

14.Blumenfeld, „Corelații între reabilitare și amnistie” în Revista Română de Drept nr. 8/1973

15.Dărânga Gheorghe, notă la decizia penală nr. 599/1960 a Tribunalului Regional Iași, în revista Legalitatea Populară nr. 3/ 1961

16.Murărescu, C.V. Donos, M. Popescu, „Unele probleme privind reabilitarea în materie penală”, în revista Justiția Nouă nr. 4/1962

17.Popovici M., „Probleme de drept din practica Tribunalului Suprem, Colegiul Penal, sem. I, al anului 1967”, în Revista Română de Drept nr. 12/1967

18. http://portal.just.ro/JurisprudentaVizualizare.aspx?id_speta=5126&idInstitutie=44