Initierea Copilului Tanarului In Tara Fagarasului

Introducere – Vadul Țării Făgărașului

Vadul Țării Oltului (Făgărașului), străveche vatră românească, este cunoscut astăzi în intreaga țară prin faimoasa Poiană a Narciselor din cuprinsul hotarelor sale.

Retras înspre munte pe Valea Șincii cu ape limpezi și străjuit între două deluri „Coasta” la răsărit și „Alunișul” înspre apus, satul dăinuie aici într-un fascinant peisaj natural de peste șase sute de ani de la prima lui atestare documentară și dinainte de documentul scris, din timpuri imemorabile.

Vădenii, oameni harnici și dârji ca vechii daci, de o mândrie proverbială, și-au urmat cursul firesc al vieții lor tradiționale. S-au scurs veacurile peste sat și generații nenumărate și-au depănat viața aici, întrucât adeseori prin suferințe, prin silnicia celor hărăziți vremelnic au reușit să-se reinventeze și să se bucure de rodul muncii lor după eliberarea de sub jugul străin.

Străvechiul sat Vad, de la Făgăraș, are un trecut îndepărtat ce se pierde în negura vremurilor, fiind situat în partea de sud-est a Țării Oltului la poalele Carpaților Meridionali. Locuitorii au acumulat o bogată cultură spirituală bazată pe fondul străvechi, comun până la un punct cu cel al țăranilor din celelalte sate făgărășene, dar și diferențiat întrucâtva, ca produs al istoriei proprii. Din acestă cultură ancestrală desprindem unele obiceiuri spectaculoase din trecut și care azi sunt de domeniul folclorului, precum nunta veche, plugarul, cununa, „jocul” și „balul”, șezătorile, colindatul, cătănia ș.a.

__________________________________________________________

Capitolul I – Inițierea copilului-tânărului

Obiceiuri la naștere

Obiceiurile copilăriei

Copii participau, alături de cei mari, la mai toate mănifesările vieții sătești: la muncă, după puterile lor; la distracții și desfătări; la practicarea datinilor și credințelor legate de ele.

Dar lumea celor mici avea și propriile lor obiceiuri, care constau în jocurile copilăriei, de o mare varietate și vioiciune și care pentru ei erau o ncesitate.

Jcurile lor durau tot timpul anului, cu anumită intensitate primăvara. Copii se jucau oriunde se întâlneau: acasă, pe uliță, pe câmp când se aflau cu vitele la păscut, la Vale când se duceau vara la scăldat: unde se bălăcesc în apă, se hârjonesc între ei, se bagă cu capul la fund. Se întind apoi pe nisipul ferbinte unde și-au săpat fântânițe în care au pus peștișorii prinși cu mâna de sub pietre din râu.

Jocuri

Jocurile propriu-zise se desfășurau în aer liber, cu nota fireasă de naivitate și optimism, începând din primăvara și până toamna târziu.

Seara, când liniștea se așternea peste sat o dată cu întoarcerea oamenilor de la câmp și adăpostirea vitelor în grajdi, copii ieșeau la jocă reanimând ulițele prin zarva lor și cu fremătul jocurilor exuberante.

Aceste jocuri, cu farmecul lor, veneau din vremuri vechi, fiind transmise de seriile de copii care s-au perindat în Vad.

Erau jocuri agere de fugă, de abilitate și istețime: „De-a prinsa”, „De-a lapta-n perete” (lapta era o minge făcută de copii din păr de cal sau din zdrențe.) , „De-a cloca cu puii”, „De-a mâța oarbă”, „De-a capra”, „Omul negru”, „De-a hoții și șendarii”(jandarmii), „De-a bâza”.

Conținutul lor mai dăinuie azi doar în amintirea bătrânilor satului și în curând despre ele nu se va mai ști nimic. Din repertoriul acestora consemnăm componența celor mai captivante și care erau mai îndrăgite de copii:

„De-a prinsa”

Joc cunoscut si sub denumirea „De-a mijitu” sua „De-a chitulatu”. (se jocă de băieți și de fete separat. Iar cei micuți înpreună). „Șeful” grupului de copii alege un copil de pază care „mijește”, stă de pază cu ochii legați cu o cârpă, în timp ce ceilalți se „chiitulă” (se ascund). Alegerea celui care „mijea” se făcea prin sorți, cel care cade la numarul 7 de pildă, sau la finalul „bum” din urmatoru recitativ:

„Ana, bana,

Totonaia,

Sia, via,

Cumpănia,

Siva, naca,

Tica, taca,

Aer, baer, Bum!”

Până ce toți se chitulă, câte unul strigă din când în când: „Nu-i gata!” avertizând astfel pe cel ce mijește să nu se uite și întărind interdicția cu anatema:

„Cine s-o uita,

Să-i sara ochii!”.

Cel pus să mijească era oprit să privească unde se ascund partenerii de joc, fiind legat la ochi, dar și printr-un jurământ făcut de șeful grupului de copii care scuipa în palma mâinii stângi și lovea scuipatul cu dung mâinii drepte, împroșcând scuipatul și rostind:

„Cine s-o uita,

Să-i sară ochii-n patru

Cum sare scuipatu.”

Când toți s-au ascuns, ultimul striga: „Gata!”. Atunci cel ce „mijea” își dezlega ochii, și pornea să îi caute în ascunzători. Cel descoperit o lua la fugă, și dacă era prins lua locul la mijit și astfel jocul continua până ce partenerii oboseau și se împrăstiau.

„De-a lapta-n perete”

Joc viguros de băieți, jucat cu pasiune de către aceștia. Doi copii își aleg pe rând partenerii de joc, împărțind astfel grupul în două părți egale. Una din părți v-a „ține la perete”, cealalta urmân să „dea cu lapta”. Rolul ingrat dea ține la perete era stabilit prin tragere la sorți cu banul. Tehnica de joc era următoarea: un jucător din grupa celor ce trebuia „să țină la perete” se așeza cu parte dreaptă la zidul une se desfășura jocul, cu ochii ațintiți spre jucătorul din grupa celor ce urma să „dea cu lapta” și care de la o linie trasată pe pământ la o distanță de 7m de zid căuta să-l lovească cu putere „cu lapta”.

Cel care „ține la perete” caută în fel și chip să evite lovitura prin mișcări iscusite și înșelătoare zise „minciuni”. Se ferește de lovitură stând mereu lângă zid, aplecându-se repede cu capul în jos sau simulând că o ia înainte, dar revenind fulgerător înapoi, ori retrăgându-se un pas sau doi încât lapta țintită spre el lovește zidul. Dar mai ales interceptând cu ochiul ager lapta în zbor și ferindu-se instantaneu de impactul cu ea. Dacă nu nimerea trăgătorul ieșea din joc și urma să dea altul din grupa lui. Dacă era lovit, ieșea el din joc și urma să „țina” altul din grupa lui. Cel lovit putea să ia mingea de jos și să lovească cu ea pe unul din grupa atversă care o luau la fugă împrăștiindu-se. Dacă vreunul era lovit, era scos din joc.

Partida de joc se încheia când jucătorii unei părți era scoși toți din joc. Partea care pierde va „ține la perete” și jocul continuă.

Înafara jocurilor tumultoase de grup, care îi atrăgea pentru buna dispoziție generală în care se petreceau, copii aveau și jocuri de perechi mai potolite, între prieteni când se întâlneau ocazional la portiță sau în curtea unuia din ei. Se jucau „De-a țurca”, „De-a lapta în țâc” , „De-a rășchitoru”, „De-a gâcitul”, „De-a pietricica”, „În briceag” ș.a.

„De-a țurca”

Joc practicat de băieți. Constă în azvârlirea cât mai departe a unui bețigaș de formă conică zis „popic”, ascuțit la ambele capete și așezat pe jumătate într-o gropiță. Azvârlirea se făcea cu ajutorul unei palete cu care jucătorii loveau mai întâi popicul pe capul aflat afară din groapă făcându-l să salte în sus învârtindu-se, după care îl propulsacât mai departe printr-o lovitură puternică cu paleta. Distanța de azvârlire se dubla de câte ori jucătorul putea să bata popicul în aer înainte de propulsare. Câștiga partenerul de joc care realiza distanța cea mai mare de azvârlire.

Iarna copii se jucau în casă, dar și afară pe ger. În casă se jucau: „În bunghi”(nasturi) și „De-a moara” iara afara: cu „cioacla” ( o sanie lată de lemn) și cu „mâța de lemn” ( un fel de patină găurită în față și spate pt a se prinde cu sfoară de picior.

„În bunghi”

Joc de băieți și de fete. Doi jucători stau față în față, având fiecare un numar de bunghi alineați. Apasau cu unghia pe arginea unui „bumb” care țâșnea înainte apropiindu-se de poziția partenerului de joc, apoi de la o distanța convenabilă propulsau „bumbii” în așa fel ca să lovească pe aceia ai adversarului. „Bumbii” loviți erau luați. Câștiga acela care reușea să ia ce mai mare număr de „bumbi”.

Cu „cioacla”

Joc de iarnă practicat îndeosebi de băieți. Câte doi copii trăgând cu o sfoară o „cioaclă” (o sanie mică dar lată de lemn) mergeau sus pe Coastă sau pe Aluniș unde așezați jos porneau „cioacla„ la vale pe povârniș. Urcau mereu cât mai sus pe delușor și porneau pe cioaclă în jos. Se săniau astfel ore întregi, întorcându-se acasă vineți de frig.

Cu „mâța de lemn”

Un alt joc de iarnă practicat numai de băieți. Când Vlea era acoperită de gheață pe luciul ei forfoteau învălmașiți micii patinatori: copii de toate vârstele, în special băieții, fericiți că pot să-se „dea” cu mâța pe gheață. „Mâța” era o patină de lemn legata cu sfoară pe talpa papucului drept. Era un fel caraghios de patinaj șchiopătat pe piciorul drept făcându-și vânt cu stângul cu care se împinge. Unii copii evoluau pe gheață o bună bucată stând pe piciorul drept și cu stângul liber în aer, ba făceau și figuri.

Jucării

Nimeni nu cumpăra mai demul copiilor jucării. Ei și le făureau singuri. Băieții își făceau cărucior din mosorele de ață, iar fetițele făceau din cârpe păpuși. Multe și variate erau jucarii confecționate de ei. Se cuvine a le aminti pentru diversitatea acestora și potențialul lor distractiv: fiștiogoaie; fluier și bucuim; morișcă cu gândac (cărăbuș) numită și zbârnăitoare, bâzâitoare sau morișcă de vânt; pușcă de apă și pușcă de soc; arc cu săgeată de trestie; praștie cu pietricele; pristăn; zmeu; legănuș; lămpaș din lobeniță (dovleac); roată sau raf de căruță propulsat cu mâna în fugă pe drum și multe altele.

Pentru făurirea acestor jucării simple și ingenioase, copiii nu aveau nevoie decât de un briceag. De la 5 sau 6 ani în sus fiecare băiat avea prins cu zale la laibăr briceag cu prăsele de lemn sau fier, cu lama bine ascuțită cu gresia de la casă. Se jucau „în briceag” când se întâlneau 2 prieteni în sat. Foloseau briceagul și la mâncare când se aflau pe câmp cu vitele la păscut. Câteva dintre cele mai poulare jucarii sunt:

Lăuta din coceni

Toamna, după culesul proumbului, copiii își meștereau viori din tulpina acestuia. Tulpina prorumbului nu este perfect cilindrică, ci este făcută din mai multe bucăți articulate între ele. Între articulații se află o mică cavitate, fapt care permite ca fibrele dintre două articulații să fie dezlipite cu un briceag. În apropierea articulațiilor se introducea, sub două fibre deslipite, o bucată rotundă din tulpina coceanului. Fibrele deveneau astfel coarde de vioară și de arcuș.

Morișca cu gândac

În luna mai când ieșeau gândacii(cărăbușii) așezându-se pe arbori și pe pomi, copiii luau de la unul o aripă tare și o fixau cu un capăt pe un bețigaș, celălalt capăt fiind apoi prins cu un ac înfipt în piciorul frânt al unui gândac. Mișcând bețigașul, gândacul își lua zborul și se rotea bâzâind în jurul acestuia.

Morișca de vânt

Era o jucărie simplă, la îndemâna oricui: un pătrat de hârtie mai groasă crestată în diagonală, cu 4 din colțuri îndoite spre mijloc și fixate cu o țepușe la capătul unui băț. Când bătea vântul, morișca se învârtea.

Roata sau raful

Era jucăria de predilecție a multor copii care, procurându-și o roată sau raf scoase din uz, le antrenau în mare viteză pe drum împingându-le cu mâna sau cu un băț. Când un cârd de copii alerg pe uliță cu roți și cu rafuri, în urma lor se ridica un nor mare de praf.

Zmeul

Își făceau zmeu dintr-un carton întărit cu vergele, adăugând și o coada lungă din panglică. Îl lansau în văzduh ținându-l de ață, când atmosfera era agitată de vânt.

Recitaluri infantile (cânturi)

Jocul copiilor mergea mână în mână cu câtecul lor, iar acesta nu putea fi despărțit de cântecul popular. Versurile făcute de ei erau însă naive și fanteziste; ceea ce prevala era umorul și sonoritatea plăcută.

Când plânsul unui copil se termina cu râs, ceilalți îl îngânau scandând:

„Râs cu plâns,

Baligă de mânz”

Colindătorii erau întâmpinați cu versuri sonore lipiste de sens:

„Colindă, colindă

Bagă iapa-n tindă

Și-o leagă de grindă

Și-i da fân să roază

Și-o pupa-n găoază”

Când se aflau la joacă pe câmp și vedeu un fluture zburând, ca să-l facă să se oprească și să se așeze pe flori sau pe iarbă, recitau:

„Fluture, fluture,

Fluture pe buture,

Fluture pe iarbă,

Fluture sub soare”

Când dau peste o buburuză, o puneau în palmă sau pe degetu mare și îi cântau:

„Mămăruță, ruță,

Suie-mă-n căruță

Și mă du la Dunpre,

Să beau apă tulbure;

Și mă du la mare,

Să beau apă tare,

Și ma du la Dumnezău,

Să beau apă din pără.”

Iar fetele îi cântau: ” Mămăruță, ruță

Suie-te-n căruță

Și-n ce parte vei zbura

Întraia (Acolo) m-oi mărita.”

Când găseau un melc, se jucau cu el și ca să-l facă să își scoată coarnele, îi descântau:

„Melc, melc, codobelc

Scoate coarne bourești,

Și te du la baltă,

Să bei apă caldă,

Și te du la Vale,

Să be apă tare,

Și te du la dunăre,

Să bei apă tulbure.”

Pe langă aceste cântecel infantile prezentate mai sus mai existau și altele pentru diferite jocuri sau diferite momente ale zilei: „Plouă, plouă, / Babele se ouă.” sau altele foarte hazlii:

„La popa la poartă,

E o mâță moartă,

Cine-o râde și-o vorbi,

S-o mănânce coaptă.

Eu sunt popa românesc

Și am voie să vorbesc”

Obiceiurile tânărului

O dată cu trecerea vremii, obiceiurile copilărieii erau uitate, deoarece tinerii se maturizau și își doreau să participe la sărbătorile satului. Pentru tânărul din Vad aceste sărbători cu rol mistic, reprezentau formarea lui pentru viitoare și iminenta căsătorie. Nimic nu era lipsit de importanță și nimic nu era lasat la o parte din procesul de formare a tânarului. Spre exemplu „Ceata” avea rolul de al îl formara în lucrul în echipă, iar diferitele funcții ce le putea avea aveau rolul de a-l fomar ca tânăr responsabil.

„Jocul” și „Balul”

Jocurile populare tărănești fac parte din viața socială a satului. Ele sunt o manifestare distractivă și dinamică exprimând prin voioșie și poftă de viață dorița vădeanului de a fii mereu fericit și de a fii mereu împreună cu prietenii săi.

Jocul definitie

Jocurile preferate de feciorii și fetele din Vad erau jocurile de perechi: Învârtita și Purtat dar și jocurile de grup Fecioreasca, Sârba și Brâul.

Jocul debuta de obicei cu Fecioreasca, Purtata și Învârtita care produceau senzație, dacă erau executate frumos. Se ducea lumea la joc ca să se încânte la vederea spectacolului coregrafic pe care îl oferea tineretul deslănțuit în executare cu vigoare și vioiciune a mișcărilor și figurilor. Dar și să se amuze la auzul strigăturilor pline de haz și în același timp să admire frumusețea și varietatea costumelor fetelor din joc lucrate de ele cu măiestrie ineglabilă sporind pitorescul evenimentului.

Vara tineretul din Vad se aduna de obicei pentru joc în capul satului din spre Ohaba, la „podu ăl mare”, vechiul pod de lemn peste vale, azi în ruină, pe loc răcoros la umbra unor sălcii batrâne numit „La Nacu”, sau în sat la câte o răspântie de uliți în deosebi în mijlocul satului la locul numit „În drum”, în fața bolții lui Victor Pop. Pe timp ploios și iarna jocul se făcea duminica „în sală” (Sala de festivități de la Primărie)

Interesant și spectaculos era momentul deplasării tineretului în grup la joc, după slujba de la biserică și masa de prânz, feciorii parcurgeau înlănțuiți satul în pas legănat urmați de lăutari și de fete, animând peisajul cu strigături și chiuituri îmbinate cu muzica veselă a „diplașilor”. Era un mod zgomotos de alertare a locuitorilor că „Se scoate jocul”, după expresia care definea acest preambul. Se striga pe parcurs, jumatate cântec și jumătate vers recitat:

„Cât îi țara și Ardealul

Nu-i voinic ca și vădeanu,Hop,hop,hop.

Că se-mbracă în cireșel

Și săruta frumușel, Hop, hop, hop.

Mândra mea-i făgărășeană

Și-i ușoară ca o peană, Hop, hop, hop.

Când începe a juca

Mi s-a prinde inima. Hop, hop, hop.

Ieși mândruță la portiță

Numa-n ie și-n rochiță,

Ca să-i dai badii guriță, Hop, hop, hop

Gurița și buzele,

Ochii și sprâncenee. Hop, hop, hop. ”

Jocurie cunoscute și jucate în Vad au fost în ordinea importanței urmatoarele: Fecioreasca, Învârtita, Purtata, Sârba, Poșovoaica, Mocăneasca, Brâul și Hora Mare. Cu ocazii festive și la sărbătorile naționale se juca și Banul Mărăcine și Călușarul, redăm sumar descrierea jocurilor tradiționale din Vad care corespund aproape integral modului de derulare în mai toate satele învecinate din zona Văii Șincii și Veneției.

Fecioreasca

Joc bărbătesc de deschidere a „Jocului, viguros și dinamic. Feciorii își fac intrarea în joc în pas domol după o melodie potolită pocnind din degete, cu strogături și chiuituri, se înșiră în cerc în fața lăutarilor, cu fața către aceștia și execută în tactul muzicii repezi figuri animate bazate pe sărituri, pași bătuți în pământ și bătăi cu palmele pe carâmbii cismelor, pe genuchi și pe pulpe, în tip ce fac scurte plimbări într-o parte și alta.

Când jocul se înfiripa instrumentiștii accelerau ritmul determinând pe jucători să iucească mișcările până la limita posibilului. Dacă era o muzică „să le zică„ pe plac feciorilor, veselia lor exaltată îi făcea să chiuie și să zică strigături:

„Place-mi jocul, arză-l focu,

Și zicala arz-o para.

Place-mi jocul românesc

Dar nu știu cum să-l pornesc,

Să-l pornesc cu meșteșug,

Boii nu știu să-i înjug

Io-i înjug cu coadele

Ei mă-mpung cu coarnele.”

Sârba

„Joc iute de grup, în cerc închis. Formația: cerc de feciori în lanț de brațe, sprijinite pe umeri, cu fața spre lăutarii aflați la mijloc. Spre interior, cerc de fete orânduite la fel.

Cursul jocului era de la stânga la dreapta, cu pași înainte sau cu pași înainte urmați de o jumatate de pas înapoi”.

Joc repede, în ritmul accelerat la muzicii. Se juca și în cerc mixt, de feciori și de fete, ca o horă țărănească iute. O pereche care știa mai bine figurile, juca în mijlocul cercului.

„Cine Sârba n-o juca,

Să-i piară ibovnica,

Să o ieie pe a mea

Că-i înalta și buzată

Și-o sărută toți o dată.”

Brâul

Joc specific bărbătesc. Se juca în cerc de către feciori cu brțele sprijinite lateral pe umerii partenerilor. Desfășurarea la fel ca la sârbă, dar cu mai multe figuri și mai atrăgător pe ritmul lui pasional. Pornirea jocului o făcea vătaful cu strigătura :

„Hai la brâu și iar la brâu,

Ca la secerat de grâu,

Tot roată și rotogol

Pe la poarta tuturor.”

Cântecul ce se cânta în timpul jocului are mai multe variante, varianta cea mai cunoscută este culeasă de vădeanul Răzvan Remus și postată pe blogul acestuia:

„Hai la brâu, la brâu, la brâu

Și la secerat de grâu,

Cine s-o lăsa de brâu

Să dea litra de rachiu.

Eu de brâu nu m-oi lăsa

Litra de rachiu n-oi da,

Auzi brâul, trece râul

Și mândruța potecuța

Vine să-i sărut gurița.

Tot pe loc, pe loc, pe loc

Să răsară busuioc,

Busuioc și viorele

Ca ochii mândruței mele.

Înainte, înainte

Ca să țină mândra minte,

Să nu uite niciodată

Cum juca, când era fată.

Asta-i crucea, crucilor

Crucea ardelenilor,

Se joacă de sărbători

De fete și de feciori.”

Călușarul

Este jocul cel mai spectaculos, de mare vitalitate a feciorilor, prin ritmul rapid și figurile lui acrobatice. Se juca rar, de regulă la festivități și mai recent la manifestări folclorice ori concursuri locale de jocuri populare.

Portul călușarilor era deosebit de acela al feciorilor de jocurile obișnuite: căciulă neagră cu vâstră; cămașă cu alesături și motive pe piept și pe umeri, cu mâneci largi fără ăumnișori, tivită jos și la mâneci cu motive de jur împrejur; încinși la mijloc. De cingătoare atârna în față o jumătate de batistă cu colț inflorat. Pantaloni albi din bumbac, țesuți în patru ițe cu alesături de modele în alb. Pantalonii nu se calcă pentru a nu se face dungă. În picioare opinci legate cu nojițe din curelușe, de care sunt prinși ciucuri și zurgălăi colorați viu și frumos.

Călușarul este jucat numai de feciori, fiecare separat, pe o melodie potolită asemănătoare cu cea de la fecioreasca. Face senzație în joc clinchetul cadențat al clopoțeilor de la picoare din jos de genunchi. Călușarul este la origine un vesel joc țărănesc practicat primăvara pentru stimularea forțelor naturii în vederea împlinirii rodului.

Ceata de feciori

Sub această denumire era cunoscută în Vad asocierea din fiecare an a feciorilor necăsătoriți, în vederea organizării jocurilor și petrecerilor din sărbătorile de iarnă dintre Crăciun și Bobotează, precum și pentru colindatul de Crăciun. Ceata avea organizare proprie, cu funcții și sarcini, uneori și cu statute.

Ceata era condusă efectiv de vătaf, „ce zicea el, aia se făcea”. Dispozitiile lui erau luate în limitele atribuțiilor cu care era investit: angaja muzicanții, fixa data jocurilor și balurilor (ziua și ora), supraveghea buna desfășurare a jocului, intervenea și aplana scandalurile și dezordinile, asigura disciplina aplicând sancțiuni. În lipsa vătafului mare prerogativele acestuia erau exercitate de vătaful mic.

Stegarul – purta steagul Cetei în tot timpul jocului, îngrijea de el și veghea să nu îi fie furat. Când Ceata se retrăgea la „Gazdă” une își avea sediul, steagul era arborat la poartă.

Crâjmarul – avea în grijă băutura, se ocupa de vânzarea ei și la baluri pregătea bauturi calde în timp răcoros.

Casierul – gestiona banii încasați la înscrierea în ceată, la colindat, la baluri la vânzarea de băutură. Banii astfel dobândiți constituiau „Fondul Cetei” din care se plăteau muzicanții, chiria sălii și gazdei și cu ce prisosea se acopereau cheltuielile cu banchetul de la sfârșitul sărbătorilor de iarnă.

După constituirea cetei până la Crăciun aveau loc pregatirile: își alegeau o „Gazdă” la unul dintre fecior, confecționau steagul, învățau colinde, angajau muzicanți, cumpărau băutură, își puneau la punct îmbrăcămintea, frecventau șezătorile.

Steagul Ceteii era facut de fete din cârpe (baticuri) mari, înflorate, prinse la capul unui băț lung de 1-2m înfășurat în tricolor, având prins în vârf un glob de sticlă și un clopoțel de almă și podoabe din panglici colorate, flori artificiale, ramuri verzi de brad și altele.

Plugarul

Șezătorile

„Cântu-i lumea pe sub soare,

Nu-i bine ca-n șezătoare.

Că e joc și e cântare,

Și mai uiți de supărare.”

În contextul folcloric al sărbătorilor de iarnă, șezătoarea ocupa un loc de frunte în vremea când încă televiziunea și radioul nu-și făcuseră apariția și în mediul rural nu se găsea nici un mijloc mai agreabil pentru tineret și săteni de a petrece lungile și plicticoasele seri de iarnă.

Șezătoarea era o formă tradițională reunind de fete și femei, dar și de feciori, la serate distractiva, femeile lucrând împreună la torsul lânii și a fuiorului și pentru a-și petrece vremea povestind și glumind.

În Vad au fost trei tipuri de șezători: a fetelor, a nevestelor și a bătrânelor. Ele începeau toamna târziu, după ce recolta era strânsă și munca la câmp înceta, și durau toată iarna până aproape de Paști. De cum se însera, femeile, îngrijit îmbrăcate, își luau furca, fuioarele și plecau în șezătoare, acesta se ținea în fiecare zi de lucru, afara de vineri când nu se torce și nu se cosea; în această zi șeătoare era amânată pentru ora două noaptea și ținea pana dimineața la ora șase. De asemenea feciorii și bărbații, îmbracați în straie bune, se pregăteau să meargă și ei la șezători în serile în care era invitați.

Dintre cele trei tipuri de șezători aminitim îndeosebi șezătoareafetelor, cu un rol iportant în viața feciorului, deoarece era un bun prilej de a-și găsi viitoare mândruță și chiar mireasă.

Șezătoarea fetelor – aceasta era adevărata sărbătoare, în care domina veselia, fiind animată de prezența feciorilor. Erau în sat trei șezători de fete a fetelor de Peste Vale și de pe Prund; a celor de pe Ulița ai Mare și de După Garduri și cea de a treia era Ulița ai Mică. Sediul primelor două era instabil, ținându-se cu rândul la participante; ultima însă avea gazdă fixă la Reghina Recher.

În șezătoare, locurile erau ocupate după vârstă, fetele mai mari ședeau pe laița din fund, iar cele mai mici pe lăițile de pe margini. Feciorii cercetau locurile ele erau adunate, se așezau lângă fete sub furca acestora, unii ținându-le pe genunchi. Începeau glumele și cântecele, de multe ori se înciripa și câte un joc. Torsul înainta însă, torcând fiecare fată câte 2-3 fuioare de tort pe noapte. Șezătoare decurgea într-o atmosferă plăcută de voioșie și desfătare, înviorată uneori de cântece „zise” de toți în cor de ficiori:

„Făgărașu-i mare

Și Șercaia-i mică,

Nu-mi găsesc o ibovnică…”

În petrecerile de șezători în care feciorii veneau cu strigături și chiuituri, fetele aveau prilejul să își exprime sentimentel:

„Pentru tine, pui drăguț,

Nici sara nu ma desculț

Dar nici nu m-oi desculța,

Pân ce nu te-oi săruta.”

Text de

„Pentru badea care-mi place,

Trei zile de drum aș face;

Iar de care mi-e urât

Și-un minut îmi pare mult.”

Text de

La plecarea din șezătoare fiecare fecior „își conducea drăguța acasă”. Pe drumul spre casă, după miezul nopții, câte o fată bătea în tablele de la ferestre, deștepând câte o gospodină care venea alarmată la geam și care era întrebată: „Ducenem, leică?”. „Duce-ți, da!” era răspunsul răstit al celi trezite din somn. („Ducenem”, verbul „a se duce” în înțelesul de a se mărita, la viitor interogativ, se prezintă aici într-o formă inversată).

Cătănia

„Munte, munte, piatră seacă

Lasă voinicii să treacă,

Să treacă la ciobănie

Să scape de cătănie.”

Inrolarea tinerilor în armata cezaro-creiască sub stapânirea străină prilejuia amărăciune și jale, feciorii fiind smulși din rânduiala sătească tradițională proprie acestui vechi pământ românesc din inima țării Oltului și duși fără voia lor în țări străine să slujească imperiul austro-ungar sub comanda unor ofițeri străini ostili și brutali.

Drama celo prinși sub vritegia sorocului armelor era cauzată de perspectiva îndurării de chinuri, umilințe și privațiuni de tot soiul într-o armată străină, dar și de dorul sfâșietor de satul natal, de despărțirea de cei dragi, de munca și preocupările lor, de libertatea specifică vieții țărănești.

Această realitate sumbră care afecta de o potrivă pe cei plecați și pe cei rămași acasă, și-a găsit expresia în cântece de jale și îngrijorare cunoscute sub denumirea de „cântece de cătănie”, un gen al literaturii populare care a avut mare circulație în vad și în întreagă țară a Oltului.

La recrutare feciorii se duceau în căruțe împodobite cu cuverturi și drapele tricolore sfidând vigilența jandarmilor unguri cu pene de cocoș la pălărie și cu ținuta lor. Caii erau de asemenea împodobiți. Lăutarii care îi însoțeau acompaniau cântecele de cătănie cântate zgomotos de recuți. Era un cadru festiv spectaculos ca la nuntă, numai că acum fiecare fecior poza în mire cântând cu plosca de rachiu în mână legată cu panglică roșie.

În scurta perioadă de la recrutare și până la încorporare, recruții petreceau împreună înconjurați de fete, înnecându-și amarul în vin. În fiecare seară cutreerau ulițele satului înlănțuiți cu brațele pe umeri și pe după cap. Mergeau în pas domol cadențat, făcând să răsune satul de cântecele lor pline de tristețe și care reflectau chinul despărțirii iminente și toată jalea inimii.

În ziua părăsirii satului erau însoțiți la gara de părinți și de frați, de feciori rămași și de fete, de rude și de prieteni. La gară, în așteptarea trenului făceau haz de necaz, se înfiripau hore și jocuri. Dar la sosirea trenului care se apropia de gară fluierând asurzitor izbucneau cu toții în plâns și lacrimi. Printre suspinele asistenței și pufăitul grav al locomotivei puteau fi auzite crâmpeie din cântecele de revolă încărcate de blesteme din parte celor „luați cătană”:

„În pământ de mă-oi băga

De armată n-oi scăpa.

De armată mă scap eu

Și de moarte Dumnezeu.

Șercaie, ardete-ar focu,

La mulți le-ai mâncat norocu

(Șercaia era centreul de recrutare de care aparținea vadul)

De-ar da Dumnezeu un foc,

Să arză Sibiu tot,

Să arză cazarmele

Să scape cătanele

Să arză căsuțele

Să scape răguțele.

(Sibiul era sediul unităților militare în care erau înrolați)

Repetarea an de an a evenimentului a transformat manifestările legate de recrutare și încorporare în obicei statornic practicat zgomotos de tinerii din contingentul care urma să fie chemat sub arme. Cântecul reprezinta strigătul de supărare al feciorului ce urmează să plece de acasă în armată, acest cântec reprezintă un blestem asupra armatei, a celor ce o conduc și a locului în care trebuiau să meargă să își facă cătana.

Ecoul litric al îndepărtării de sat a recruților a fost concretizat în versuri pline de idei și imagini și de sentimente duioase care exprimă îndeosebi răzvrătirea. Cele mai vechi cântece de cătănie care au circulat în Vad transcriu mizeria și privațiunile vieții ostășești:

„Rau, maică, m-ai blestemat

Să ma arză soarele

Pe toate rozoarele

Pe drumul Banatului,

Cu pușca m-păratului”

_________________

„Si plange-mă, maică, cu dor

Căci și io ți-am fost ficior

Și ți-am luat cou de corn

Și ți l-am dus la ogor:

La ogor din jos de sat

Ți-am arat, ți-am semănat

Când a fost la secerat

O trăznit și-o fulgerat

Și-o vint ordin și-am plecat.”

Clipa plecării trenului din gară se încărca și ea de semnificații; urnirea zgomotoasă a trenului și lacrimile mamei reconstituie atmosfera încordată a despărțirii din care țâșnește blestemul care de data aceasta are în vedere trenul:

„Trinu pleacă șuierând,

Maica rămâne plângând

Foaie verde trei ganate

Trinule, n-ai avea parte

De suruburile toate

Și de șine de sub roate,

Că mă-nstrăinez departe”

Trenu îi cară pe recruți, ca pe niște prizonierice se agață cu disperare de imaginea fiecărei gări care mai ține de pământul natal: „Hia, maicuțo pân`la gară/ De vezi trinu cum mă cară,/ Mă duce din gară-n gară/ Pân`mă scoate-ar afar` din țară.” Dragostea și compasiunea flăcăului se răsfrâng dureros în imaginea mamei deznădăjnuite care așteaptă cu nerăbdare întoarcerea acasă a unicului fiu:

„Maică, fecior nu mai ai

Și ți-i plânge zilele

Pe toate cărările

Și tot întrebând de mine:

Al meu fecior când mai vine?”

Însingurat între străini, flăcăul întelege acum valoare iubirii materne: vorbele înțelepte ale mamei, neascultate la timp, revin ca un ecou amar:

„Jale mi-i, măicuță, jale

De vorbele dumitale,

Care mi le-ai cuvântat

Și eu nu le-am ascultat:

Acum le-aș asculta

N-are cine-mi cuvânta”

Un loc deosebiet îl ocupă cântecele dedicate momentelor precipitate dinaintea plecării. Curgerea vremii este exprimată prin trecerea bruscă de la zile la ceasuri și minute cu înfrigurarea plecării. Rapiditate cu care se apropie ziua plecării devansează ritmul pregătirilor; spălarea hainelor este ultimul act care pecetluiește despărțirea: „Astăzi, mâine, plec, mă duc/ La armată nu la plug. /Spală, maică, hainele/ Că pleacă cătanele”. Apropierea fatală a zilei plecării stârnește în sufletul feciorului sentimente de nostalgie exprimând legătura lui profund interioară cu lumea satului pe care trebuie să-l părăsească:

„Mai am azi și mai am mâine

Și plec satule din tine.

La dușmani le pare bine,

Numai mie-mi pare rău

Că mă duc din satul meu

Satul meu, grădină dulce,

Eu din tine nu m-aș duce,

De mireasma florilor,

De dragul fetițelor,

De mirosul la o floare

De dragul din șezătoare,

De mirosu-a două flori

De dragul din sezători.”

În jalea despărțirii flăcăul amestecă, într-un mod aparent ciudat părinții, plugul, boii și mândra; e conștiința sa că nu poate exista de cât prin relațiile sale cu mediul sătesc, că nu se realizează decât în procesul muncii, în sânul familie și în dragoste:

„Nu-mi pare rău că mă duc,

Da-mi pare rău după plug;

După plug cu patru boi,

Dumpă părinții amândoi;

După pluc cu-un bou și-o vacă

După mândra mea cea dragă!”

În absența omului până și lucrurile încremenesc și se golesc de înțeles:

„De unde cătana pleacă

Rămâne curtea săracă

Rămân boii în restele

Părinții cu dor și jele.

Și rămân boii-n jugați

Și părinții supărați

Rămâne mândruța mea

Supărată, vai de ea.

Și de astăzi încolea,

Mândruță mi-o fi pușca.”

Plecarea este întunecată și de tema unei rupturi ireparabile a relației de dragoste:

„Cătăniu-aș fără frică

De, mi-ar fi mândra mai mică,

Da`mândra i mărișoară

După voinici se omoară.”

Altă variantă mai veche dramatiza și mai mult despărțirea feciorului de familie și tema acestuia că „fetele s-o mărita/ și pe el îl vor uita”:

„Măicuțo, când m-ai făcut

Tare bine ți-o părut,

Ai crezut că faci ficior

Ca să-ți fie de-ajutor;

Când să fiu de ajutat

Neamțu cătană m-o luat,

Până să mai viu în sat

Fetele s-o măritat

Și de mine și-o uitat.”

Într-adevăr, ciclul vieții nu se mai poate reface uneori:

„Când am plecat în armată,

Lăsai mamă, lăsai tată

Și-o piatră mare la poartă

Și pe mândrulița fată.

Când din armat`am venit

Tată, mamă, n-am găsit,

Am găsit piatra răstunată

Și pe mândra măritată,

Măritată, cu bărbat

Și pe mine m-o uitat.”

Cântecele de cătănie ivite în timpuri de restriște, au circulat în Vad pâna după al doilea război mondial și chiar și după acesta; cântecele au fost păstrate și preluate de la un contingent la altul. De fapt încorporarea era tot despărțirea de sat și de vița de fecior, deși unele realități erau diferite de cele din trecutul istoric care le-a generat. După ultimul război, obiceiurile de a cânta în grup pe ulițele satului, ale tânărului recrutat în armată a fost suspendat. Ceata de feciori a schimbat această manifestare publică prin organizare de întruniri particulare în fiecare seară până la plecarea la încorporare, la unul dintre feciori care era „gazdă” a Cetei. Aici se întâlneau recruții în frunte cu vătaful și cu fetele din sat. Petreceau împreună cu băutură, cântece și joc. Erau nelipsite și mereu repetate, dintre vechile cântece de cătănie, acelea care evocau dorul de libertate țărănească și feciorească și jalea nostalgică a despărțirii iminente a tinerilor feciori de sat și de fete.