Initierea Copiilor Prescolari In Dansurile Latino Americane

ARGUMENT

Lucrarea de față își propune să prezinte un rezumat al cunoștiințelor existente la ora actuală despre procesul inovației în materie de pregătire sportivă, cu aplicabilitate în dansul sportiv.

Dansul este o totalitate de mișcări plastice, de gesturi și de pași, care se execută succesiv în ritmul unei muzici anumite, exteriorizându-i conținutul emoțional. Poate fi o manifestare artistică sau o formă de distracție în societate. Evoluția artei dansului reprezintă în îndelungat proces istoric – cultural, de la dansurile vechi ale omului primitiv, care erau niște imitări ale mișcărilor caracteristice unor procese de muncă, până la formele complexe ale artei coregrafice contemporane. Dansul a atins o înaltă perfecțiune artistică încă în antichitate. Din uriașele distanțe care ne despart de bazele creatoare primare, voi căuta să revenim raza artei pe care o urmărim, a dansului, cercetând reperele forțelor sale interactive sportive. S-a afirmat, privind corelarea biofizică a dansului, raportată la facultățile diverse ale corpului uman că sunt opera naturii. Prin dans omul se înalță fără ajutorul unui instrument sau acțiuni straine până la opera de artă. El se faureste si se transforma prin spirit si vointa in forma pura,expresiva. Prin plasmuirea in spatiu, opera de dans e poezie, prin varietatea miscarilor supuse legilor este inrudita cu muzica. (Frent Doina, Istoria Dansului, Editura Universitatii de arta teatrala, Targu-Mures, 2003, p 30)

Consider ca dansul ca si celelalte arte in general este cautarea omului ratacitor pe pamint spre o mai mare implinire a propriei fiinte si un creator la rindul sau de a se regasi pe sine insusi, o fuga sau o evadare dintr-o lume incatusata de prea multe reguli, o exprimare a entitatii sale, pe care nu o poate exprima altfel decit prin miscare prin propria explozie gestica. Din lucrarea dată, de analiză coregrafică am constatat că dansul se naște odată cu configurarea spațiului realității umane, pe care îl trăiește într-o continuă și variată transfigurare. Cultivat, el este socotit, datorită specifității tehnice și inefabilului sa inedit, un domeniu al meta-artei. Efemera viața a artei coregrafice este scoasă din umbrele de tăcere, prin posibila aplicare a unor noi mijloace informaționale cucerind decantarea de sinteze concretizate în criteriile de creații fenomenologice necesare a defini chintesența permanentizării unei estetici a artei coregrafice.

Practicând dansul sportiv de la vârsta de 7 ani, consider că dansul este sportul alături de care am crescut, m-am maturizat si am devenit om. Datorită celor 15 ani de dans pe care îi am la activ, am hotărât să-mi aduc o modestă contribuție la cercetarea in lumea activităților corporale.

Dans Sportiv – Această secțiune este dedicată persoanelor care practică acest sport de performață și implicit au participat la mai multe concursuri . Cu toții știm că pentru rezulate mai bune si pentru a putea urca pe podium la cât mai multe concursuri, este foarte important sa acordăm o atenție deosebita anrtenamentelor noastre. Contează foarte mult cât ne antrenăm, cum ne antrenam, dar mai ales cu cine ne antrenăm. Eu personal am luat ore particulare de dans sportiv de la antrenorii de top din România si Europa care au avut rezulate remarcabile in domeniu. Personal am antrenat in mai multe orașe mari din țara unde sunt școli de dans de performanța, si unde vreau sa împărtășesc cu drag tuturor care mă solicită din experiența mea acumulată de-a lungul anilor ca sportiv si antrenor.

Despre mine personal si despre clubul al cărui antrenor sunt pot preciza faptul că reprezentăm un club pe care ne interesează strict perfomanța la nivel național, drept dovadă cele peste 100 de trofee câștigate de perechiile pe care le antrenez.

CAPITOLUL I – INTRODUCERE

1.1. Aspecte ale dansului în epoca primitivă

Dezvoltarea omului primitiv de la condiția sa de animal la cea superioară, se datorează capacității de a controla și exprima emoțiile stărilor. Ele erau exprimate prin intermediul gesturilor care în ansamblu construiau o coregrafie. Ca și animalele, omul primitiv dansa pentru a-și exprima tristețea, bucuria, victoria, înfrângerea, dragostea. Fiecare activitate a sa era legată de un ritual, iar partea principală a acestuia o constituia dansul.

Nu s-a descoperit încă nici un popor pentru care dansul să nu fie parte importanta din viata culturală tribală.

Dansurile erau adesea imitații din viața și comportamentul animalelor și la fel ca și acestea, omul primitiv își împodobea corpul cu diferite penaje, picturi corporale care jucau rol de mesaje. Aceste costumatii, cât și cromatica desenelor corporale faceau parte din spiritul dansului, fiecare dans fiind legat de un eveniment.

Foarte multe dansuri întâlnite astăzi au denumiri luate din lumea animala, repertoriul fiind exprimarea comportamentului animal. De exemplu, țăranii din Bavaria, au dansuri numite “zgârietura găinii”, âdansul rândunicii”, “dansul porumbiței”.

“Arta imitației”, cum spunea celebrul maestru de balet Noverre, apare inițial prin pantomimă și are la origini religia care imită mersul stelelor, gesturile zeilor, etc.

Istoria universală ne pune la dispoziție documente ce atestă faptul că înca din cele mai vechi timpuri egiptenii aveau o suită intreagă de dansuri de petreceri și dansuri ce erau practicate în cadrul unor vaste ceremonialuri religioase.

1.2. Dansul în cultura unor popoare

Nu există civilizatie antică care să nu fi practicat dansul. Egiptenii, asirienii, evreii, hindușii, grecii, romanii, toți au dansat, dar cei care au cultivat dansul pentru valoarea sa estetică au fost grecii. Pentru aceștia, dansul nu a guvernat doar mișcarea, au controlat și modul de exprimare disciplinată a corpului în atitudini diferite. “Ditirambul” era căutat si dansat pe un ritm de flaut, de către un cor dispus în forma de cerc și care cuprindea 50 de personaje încoronate de flori.

Dansul este o radacină a teatrului antic în care personajele nu foloseau la început limbajul verbal, exprimarea era realizată prin gesturi sugestive și mimică facială.

Apare pantomima, artă neapreciată de vechii greci.

Dansurile primitive aveau caracteristica de a fi dansate de mebrii de același sex fără să existe contact corporal între ei.

Dansul social implica contactul între parteneri, plecând de la o simplă strângere de mână până la îmbrățișarea intimă. Acesta include in esența sa cuplul cu toate formele de dans pentru plăcere si recreere, nefiind competitiv.

Dansurile sociale timpurii sunt dansurile populare din Europa.

Spre exemplu, dansurile “bosso” (1350-1550) si “pavanele” (1450-1650) au fost dansuri oficiale cu pași alunecați pe care nobilii și aristocrații acelor vremuri le-au adoptat.

Dansul “round” (în jur) , era popular în Europa prin secolul al XIV-lea și era dansat ținându-se de mâini într-un șir lung în cerc deschis sau închis.Câteodată datorită numărului mare de participanți acesta se începea în sala de dans și se continua afară cu noi si noi cupluri care intrau în joc.

Din secolul al XVI-lea și până in secolul al XVII-lea, dansurile populare din Anglia cum era “contradansul” au fost dansate la curte și au rămas populare până în anul 1890.

În secolul al XVII-lea, în Franța, maestrul de dans pe nume Beauchamps, renumit în aceea vreme, a dezvoltat “menuetul”, denumire dată deoarece conținea în coregrafie pași mici (menu).

Un alt dans de origine franceză denumit “cotillion”, a devenit popular în Anglia în secolul al XVIII-lea, “cotte” fiind juponul scurt pe care-l purtau femeile.

1.3. Evoluția dansului în România

Pe teritoriul țării noastre s-au găsit multe mărturii care dovedesc că locuitorii acestui spațiu au practicat dansul ca manifestare spirituală și emoțională.

Dansul însoțește agricultorii, războinicii, protejează amorul, alungă spiritele rele. El devine din ce în ce mai mult parte integrantă din viața omului. Evoluția dansului se realizează odata cu evoluția omului. Treptat unele manifestări ale dansului au dispărut, cum ar fi cea războinică, ca urmare a dorinței universale de pace, dar a rămas componenta plastică a acestuia.

Caracterul popoarelor se regăsește în dansurile naționale și dansurile populare, ele însumeaza trăsăturile caracteristice, temperamentul, sensibilitatea, structura, ambiția, fantezia de care dispun cei care au imaginat creația lor.

“Prima expresie de dans aparține țaranului antic în civilizația dacilor. Cuvântul “joc”, care substituie cuvântul grecesc “orchestra”, reprezintă toate ritualurile concepute într-un ritual popular. Pasul și textul de jucat, nu se pot forma din ritmul exterior, decât printr-un dans continuu condus de o complexitate poliritmică a ritualului, a gândirii neașteptate, subconștiente, care marchează geniul poporului.”Gabriel Negry (1940)

Gabriel Negry considera ritualul = gandire, deoarece nu este o mișcare realizată la întâmplare, ea se subordonează unei gândiri, unui ritual acompaniat. Primul dans “de mână”, închis în cerc, pe care documentele îl reprezintă sub numele de “doină”, mai tarziu de “horă”, este prima formație a dansului popular. După același autor, coregrafia acestor pași caracteristică folclorului românesc prezintă două ramuri:

folclorul care angajează un fapt vital (forma pură)

folclorul care angajează un divertisment (forma deformată)

“Dansul este primul născut dintre arte. Înainte de verb și sunet, omul prin propriul său corp organizează spațiul și ritmul timpului.” Negry,G.(1933)

Apariția primelor elemente românești de artă, au fost de ritm și incantații .Astfel elementul important de comoție foarte accentuat al dansului popular, a fost “jocul calușarilor”, utilizat sub formă de ritual, fiind un obicei vechi sub formă de dans razboinic, bazat pe principiul dansului piric.

Prima epocă experimentală a artei românești se poate împărți în:

timpul “antic”, derivarea gesturilor sub impulsul miturilor;

timpul “dac”, elementul de joc și poezie;

timpul “bizantin”, dactilologia derivată din iconografia bizantină autohtonă.

Dansul în manifestarea lui de bal, de dans de societate sau dans de parchet a existat încă din perioada interbelică. Cei care practicau acest mod de mișcare erau într-un numar relativ redus. Au existat centre cu tradiție la Oradea, Sibiu, Bistrița, Cugir, centre care s-au păstrat și acum și împărtășesc din experiența dobândită în decursul timpului.

Până în 1989 au existat câteva concursuri de gen care aveau caracter național și care se desfășurau odată pe an. Disputa dintre concurenți se realiza după categorii de vârstă. Dintre competițiile majore amintim:

-Dansul Florilor desfășurat la Pitești;

Cupa Costinești, desfășurată bineânțeles la Costinești.

Primul Campionat Național de Dans Sportiv s-a desfășurat în anul 1988, în București, la Sala Sporturilor, competiție realizată tot pe categorii de vârstă în sistem open.

În anul 1991 a fost înființată Federația Română de Dans Sportiv (FRDS) și din acel an dansul a luat amploare încetul cu încetul în toată țara. În prezent există peste 290 de cluburi affiliate la FRDS și peste 13000 de dansatori legitimați pe categorii de clasificare și pe vârste.

România a reușit să se impună la nivel mondial după aproximativ 10 ani de la debutul dansului sportiv. În anul 2001 o pereche de dansatori a câștigat două medalii la Campionatele Mondiale de Dans Sportiv la categoriile de vârstă 14-15 ani, iar in anul 2013 Romania are prima pereche campiona mondiala la categoria de varsta 16-18 ani Latino.

1.4. Taxonomia dansului sportiv

Dupa dicționarul explicativ al limbii române (DEX, 1998), dansul reprezintă ansamblul de miscări ritmice, variate ale corpului omenesc, executate în ritmul unei melodii și avand caracter religios, de artă sau de divertisment.

Dansul face parte din viata de zi cu zi a fiecăruia, anumite mișcări, pasi, gesturi pe care omul le execută frecvent fac parte din el.

Dansul reprezintă trăiri emoționale prin gestică, studiul gestualitații fiind inceput de Ray Birdwhistell, care a ținut cursuri la Universitatea din Toronto în anii 1944-1945 despre kinezică, o disciplină incadrată în sfera stiintelor comunicării.Obiectul de studiu a acesteia îl constituie modalitătile de comunicare prin intermediul gesturilor si a mimicii. Gestualitatea reprezintă un fel de instanță intermediară între cultură si personalitatea umană.

Mișcările trupului merită să rețină atenția sociologilor în aceeasi masură cu alte forme consacrate de maniera interacțiunii sociale. Elementele gestuale lipsite de semnificație se numesc kineme, iar gesturile cu semnificație poartă numele de kinemorfeme. Dansul are la bază comunicarea gestuală, deci, kinezica joacă un rol foarte important in studiul dansului și a coregrafiei.

Acest fenomen – dansul – este întâlnit nu numai în rândul oamenilor, ci și în lumea necuvântătoarelor. Un moment important când prezența dansului se realizează în lumea animală este perioada de împerechere când masculul execută ca un ritual, diferite miscări ritmice pentru a-și impresiona partenera.

Un exemplu de coregrafie și dans din lumea păsărilor ar fi dansul cocorului-cu gâtul-negru, inspirator al poeților și pictorilor de stampe japoneze. Figurile foarte complicate ale acestui “pas de deux”, sunt în totalitate cuprinse în programul genetic. Haward Keith, care a studiat acest rit, arată că numai la cinci zile după ieșirea din ou, un cocor ținut departe de alți reprezentanți ai speciei este capabil să execute de o manieră ireproșabilă mișcările care compun dansul.

Dansul în lumea animală nu ține numai de sexualitate, ci și de sentimental, territorial, de comunicare cu semenii speciei.

Un alt exemplu de dans ar fi cel al maimuțelor antropoide, care dansează formând cercuri in jurul unui copac. Maimuțele posedă o mare capacitate de exprimare prin gestică și mimică ceea ce duce la o varietate în domeniul comunicării.

Multe persoane din toată lumea, văd (percep) viața ca un dans, de la mișcările de pe bolta cerească și schimbarea anotimpurilor până la dansul unic al fiecărei vietăți. Istoria dansului reflectă schimbările felului în care oamenii percep lumea în raport cu corpurile lor și cu ciclurile vieții.

În India, printre hinduși, Creatorul este un dansator, Siva Nataraj, care poartă lumea prin ciclurile nașterii, morții și renașterii.

1.5. Scurt istoric al dansurilor latino – americane

Samba

Samba de salon sau samba-carioca, derivă din “rocking samba” și este cunoscut de mulți ani (carioca este un râulet care traversează rio de Janeiro – numele carioca se referă la oamenii din Rio). Muzica samba provenea din viața de zi cu zi din rio, acum, samba este dansată in timpul festivalului de la Rio. Pentru pregătirea carnavalului s-au înființat școli de samba cu mii de dansatori în costume rafinate, deosebit de frumos colorate, care prezintă o temă națională bazată pe muzica tipică pentru Brazilia și pentru Rio în special.

O întalnire internațională a profesorilor de dans din 1923, desfășurata în Franța, a avut în primul rând rol de a lua la cunoștintă popularitatea pe care deja o avea samba. Paul Boucher a publicat în 1928 o carte de dans în care includea instrucțiuni pentru samba.

Dansul a luat amploare și în SUA după 1933, cand Fred Astaire și Dolores del Rio au dansat “carioca” în “Flying down to Rio” și după mai mulți ani Carmen Miranda a dansat samba în “That night in Rio”. După 1939, a fost stimulat un interes general pentru acest dans, dupa ce în New York s-a ținut un târg internațional unde a fost cântată samba în pavilionul brazilian. Caracteristic sambei sunt pașii rapizi executați pe un timp musical (o pătrime) și mișcarea de legănare a dansatorilor.

Cha – cha

În insulele din Indiile de Vest sunt anumite plante care produc teci cu seminte numite cha-cha sau tcha-tcha sau kwa-kwa. Acestea se folosesc pentru a realiza un instrument cunoscut ca cha-cha. În Haiti, formația tipica voo-doo este alcatuită din trei tobe, un clopot și un cha-cha. Cha-cha se folosește de către dirijor ca un instrument principal sau “metronom”, care măsoara timpul în dansul laic, la fel ca în muzica și în cântecul religios. Chiar în perioada de vârf al mambo-ului, mulți dansatori de salon au criticat ritmul rapid și caracterul acrobatic, pe de altă parte s-a pretins că este împotriva ritmului natural al muzicii. În 1953, orchestra cubaneză “America”, a început să cânte cu un nou ritm sincopat. Acesta suna ca un mambo foarte lent și dansatorii cubanezi au folosit o ușoară săritură triplă ondulatorie. Pe parcurs această săritură s-a schimbat cu un pas triplu și așa a luat naștere cha-cha-ul.

În America, cha-cha-ul ramâne cel mai popular dans latin. În Anglia, respectiv Europa, atât rumba cât și mambo se dansează cu un pas de bază înainte și înapoi pe un ritm “quick-quick-slow”, mambo fiind considerat o modificare a rumbei, dar profesorii de dans privesc mambo ca un dans separat de rumba. Mambo a avut o mare contribuție la dezvoltarea cha-cha-ului.

Rumba

Rumba există în Cuba de peste 100 de ani. Cuvântul “rumba’ este un termen generic pentru un fel de muzică sau dans al indienilor din Vest. Sensul exact variază de la o insulă la alta. În Jamaica și Haiti, rumba-box este un instrument primitiv musical folosit de muzicienii băștinași. În Cuba, rumba descrie un dans de petrecere nereligios al țăranilor. Rumba este de origine africană și se limitează la stratul inferior al societății datorită caracterului său considerat indecent.

Dansul folcloric “rumba” este o pantomima sexuala dansata extrem de repede, cu mișcări exagerate din șolduri și cu o atitudine agresiva, senzuala din partea bărbatului, defensiva din partea femeii. Multe din figurile rumbei stilizeaza munci simple din universul țărănesc, iar muzica se cântă cu ritm staccato pentru a exprima mai bine mișcarile plastice ale dansatorilor.

Instrumentele de acompaniament primitive includ “maracas”, tartacuțe care conțin semințe uscate sau pietre, “claves”, sunt doua bețe care se bat împreuna, “marimbola” sau “cutia” pentru rumba și tobele.

Sfârșitul dansului este influențat de “claves” care impune ritmul muzicii. Un dans lent este și “danjou”, care se cîntă în două părți și care era întâlnit în societatea cubaneză bogată. O parte a acestui dans este recitată și cealaltă este cântatâ. Se dansează partea cântată, iar pe recitare, se opresc dansatorii în poze diferite. Pașii erau foarte mici, femeile executau o subtilă mișcare a șoldurilor prin îndoirea și întinderea alternativă a genunchilor.

Rumba americană este o versiune modificată a “sou-lui”. Interesul real pentru muzica latină a început în 1929 ca rezultat al creșterii turismului american în America Latina. La sfârșitul anului 1920, Xavier Cugat a format o orchestră specializată în muzica latino-americană. Rumba americană se execută într-un mod similar valsului, dar cu pași mult mai mici. Caracteristica principală o reprezintă “cuban matiou”, mișcarea discretă dar expresivă a șoldurilor realizată datorită trecerii de greutate de pe un picior pe celălalt. Rumba engleză se face cu pași înainte și înapoi, ca în stilul cubanez.

În Europa, introducerea dansului latino-american (rumba, în special) s-a datorat mult entuziasmului si calității interpretative a lui Monsieur Pierre (principalul profesor londonez al acestei forme de dans). În 1930, cu partenera sa, Doris Lavelle, el demonstrează și popularizează dansurile latino–americane la Londra. Pierre și Lavelle introduc adevarata “rumba cubaneză”, care a fost recunoscută după multe discutii ca versiune oficială în 1955. Rumba este spiritul și sufletul muzicii și dansului latino-american. Ritmurile fascinante și expresivitatea corporala fac din rumba unul dintre cele mai populare dansuri.

Jive

A avut de-a lungul timpului mai multe denumiri cum ar fi: lidi hop, jitterbug, east coast swing, etc. Originile acestui dans se pare că vin din New York –ul anilor ’20, când muzicienii și dansatorii de culoare au deschis porțile acestui gen. Spre sfârșitul anului 1936, jive-ul era consacrat în SUA, apoi dupa cel de-al II-lea război mondial a fost importat pe continentul european, unde a fost primit și adoptat cu succes de către tineri.

Passo doble

Reprezintă în esență lupta toreadorului cu taurul, dar în coregrafii pot exista și elemente specifice dansului Flamenco. S-a compus de-a lungul timpului din influențele dansurilor nord-africane și gipsy precum și influențele iberice. Rolul principal îl deține dansatorul, ceea ce distingem cu usurință in coregrafii, partenera este cea care completează tabloul, reprezentănd prin pantomimă, capa matadorului.

CAPITOLUL II – FUNDAMENTELE TEORETICE ASUPRA DANSULUI SPORTIV

2.1. Conceptul de dans sportiv

Conceptul de dans sportiv s-a desprins din unul mult mai general și anume conceptul de dans. Dansul sportiv, cu denumirea lui competitivă, s-a desprins din nevoia de întrecere a celor care se aflau pe ringul de dans și doreau să fie apreciați după criterii obiective. Dorința partenerilor de perfecționare a fiecărei figuri și dans în parte, a dus mai târziu la figuri specifice realizate cât mai elevat din punct de vedere al mișcării corporale și muzicale. Astfel dansul sportiv are reguli precise de realizare a structurilor coregrafice, are un număr de dansuri incluse în competiții și categorii de clasificare.

Este o ramură sportivă accesibilă pentru vârste cuprinse între 6 și 60 ani, poate fi practicat ca sport de performanță, ca sport de întreținere, ca sport de relaxare și refacere psihică, ca modalitate de socializare.

În educația fizică, dansul sportiv este introdus foarte puțin în lecții, deoarece, lipsesc deocamdată specialiștii, dar acolo unde este inclus ca disciplină sportivă în planul de învățământ, se realizează cu celelalte ramuri sportive având obiective comune, dar și obiective specifice determinate de specificul dansurilor.

2.2. Obiectivele în dansul sportiv

Întărirea și menținerea unei stări optime de sănătate a dansatorilor și îmbunătățirea rezistenței organismului acestora la acțiunea factorilor de mediu și specificul activității profesionale.

Dezvoltarea fizică armonioasă, perfectionarea indicilor somato-fiziologice și prevenirea instalarii atitudinilor deficitare.

Educarea esteticii corporale și a esteticii motrice – ținută și execuție artistică.

Dezvoltarea capacităților condiționale (forța, rezistența, viteza, îndemânarea) și a capacităților coordinative.

Învățarea unor noțiuni elementare de teorie a muzicii.

Educarea capacității de percepere și redare a ritmului și tempoului precum și a caracterului fiecărui dans studiat.

Cultivarea deprinderilor și obisnuinței dansatorilor de a practica independent exercițiile și sporturile în scop corectiv, recreativ, compensator.

Dansul sportiv cuprinde în totalitate zece dansuri. Acestea au fost împarțite după natura provenientei lor și a ritmurilor muzicale în două secțiuni:

1. Secțiunea standard

2. Secțiunea latino-americana

1. Secțiunea standard cuprinde cinci dansuri:

valsul lent care trebuie să aibă un tempo cuprins între 29-31 de bătăi pe minut (bpm);

tango, cu 32-33 bpm;

valsul vienez, cu 58-60 bpm;

slow foxtrot, cu 29-30 bpm;

quick step, cu 50-51 bpm.

Tempoul este viteza cu care se execută un fragment muzical, o melodie, numărul de bătăi sau pulsații pe minut.

Aceste rigori ale tempoului muzical sunt strict respectate în concursurile de gen pentru că figurile de dans sunt realizate după aceste criterii muzicale.

2. Secțiunea latino-americane cuprinde și ea cinci dansuri:

samba, cu 50-52 bpm;

cha-cha, cu 30-33 bpm;

rumba, cu 25-27 bpm;

passo doble, cu 62 bpm;

jive, cu 42-44 bpm.

Aceleași rigori de tempo musical se păstrează și la această secțiune, iar în caz contrar se oprește muzica, organizatorul concursului respectiv urmând a alege o altă piesă musicală conform regulamentului.

Durata execuției coregrafice se realizează în funcție de viteza/tempoul musical și de caracterul dansului:

minimum 1,30 minute pentru valsul lent, tango, slow foxtrot, quick step, samba, cha-cha și rumba;

minimum două gipsy pentru passo doble (până la semifinală);

minimum 1,15 minute pentru valsul vienez și jive.

Caracterul dansului este reprezentat prin mișcarea specifică, o miscare întâlnită permanent pe parcursul coregrafiei, imprimată de caracterul muzicii, care poate să fie sacadat, lin și cursiv, vioi și săltăreț, grav și dramatic, etc.

Fiecare dans are caracterul lui specific pe care dansatorii trebuie să-l interpreteze cât mai bine în coregrafiile lor.

CAPITOLUL III – COMPONENTELE STRUCTURALE ALE DANSULUI SPORTIV

3.1. Componenta biologică

Dansul este un sport accesibil pentru o gamă foarte variată de vârste, deoarece el trebuie să aibă ca principal motiv de realizare plăcerea de a dansa, de a ne mișca pe muzică. Din punct de vedere biologic, criteriile de selecție a tipului de dansator și dansatoare nu sunt foarte pretențioase. Se cer proporții somatice normale, preferabil tipul longilin, înfățișare plăcută. Țesut adipos redus, membre inferioare armonios dezvoltate, mai lungi decât trunchiul, bazin îngust, mobilitate bună la nivelul coloanei vertebrale și coxo-femural. Fetele pot avea o alură normosomă, cu indici normali între înalțime și greutate, cu mobilitate bună la nivelul articulațiilor mari (scapulo-humerală, coloana vertebrală, coxo-femurală).

Din punct de vedere functional să fie în stare bună de sănătate, sistemul cardio-respirator să fie sănătos, să aibă un sistem neuro-psihic cu indici buni de funcționare și un sistem neuro-muscular rezistent la efort (excitabilitate neuro-musculară, atenție concentrată de durată, atenție distributivă, simț al ritmului, simț al echilibrului, simț chinestezic, orientare spatâțială).

3.2. Componenta motrică

Comportamentul motric în dansul sportiv are un conținut specific care se concretizează prin varietate și complexitate în cele două secțiuni : standard și latino-americane.

Îmbinarea deprinderilor și priceperilor motrice tehnice, realizeaza caracteristici specifice împreună cu acompaniamentul muzical caracteristic fiecărui dans și sectiune. Acestea îi conferă comportamentului motor o serie de particularități care evidențiază inaltul nivel de manifestare al capacității motrice cu unele din componentele sale mai mult accentuate, precum și caracterul estetico-artistic particular al fiecărui dans în parte.

3.2.1. Caracteristici generale ale comportamentului motor:

tehnica pașilor de dans specifici fiecărui dans este standardizat și evaluată în competiții;

tehnica pașilor este caracterizată prin varietate și complexitate;

conținutul motric care constituie coregrafia dansului trebuie să redea caracterul muzical, fiind o disciplină sportivă “scrisă” pe muzică;

din punct de vedere al solicitărilor psihomotrice, se evidențiază componentele coordinative, finețea reglărilor și controlului neuro-muscular, finețe și suplețe în realizarea comportamentului motric;

conținutul motric are un pronunțat caracter artistic, fiind sport și artă în acelasi timp, fără a putea face o delimitare între cele două caracteristici;

comportamentul motor se subordonează caracteristicilor muzicale fiind apreciată interpretarea și divizarea pașilor pe muzică;

tehnica pașilor este învațată și exersată mai întâi individual și apoi în pereche, aprecierea figurilor de dans realizându-se numai în această colaborare permanentă.

3.2.2. Implicarea capacitatilor motrice in dansul sportiv – capacități condiționale

În cadrul acestora sunt incluse de mai mulți autori din domeniu (Manno, R., 1992, Weineck, J., 1992, 1994, Ardelean, M. – Roman, 1996), forța, rezistența și viteza.

Discutarea lor separată se realizează doar din considerente didactice, deoarece manifestarea lor este simultană, existând doar diferențe în ponderea implicarii lor.

3.2.2.1. Forța prezentă în specificul dansului sportiv, nu se situează la parametrii de forță maximă. Având în vedere specificul efortului din dans, precum și caracteristicile de tehnică de lucru în pereche, se pot nominaliza urmatoarele forme de manifestare:

– forța segmentară și generală;

– forța explozivă – atât la nivelul trenului inferior cât și superior;

– forța dinamică (izotonică);

– forța statică (izometrică);

– forța mixtă (auxotonică) unde se îmbină contractiile dinamice cu cele statice;

– forța în regim de viteză – în funcție de tempoul muzicii și coregrafiei

– forța în regim de rezistență.

3.2.2.2. Rezistența o putem caracteriza ținând cont de faptul că durata fiecărui dans în competițiile de gen este de 1,15 – 1,30 minute, iar o repriza de dans din secțiunile latino sau standard înseamna 5×1,30 min.

Putem spune, ținând cont de durata și de repertoriul motric că efortul de rezistență este de tip mixt (anaerob lactacid și aerob).

3.2.2.3. Viteza se manifestă în regimul celorlalte capacități și este influențată în mod special de acompaniamentul muzical prin variațiile ritmului și tempoului.

Astfel avem:

viteza în regim de forță explozivă: ex, passo doble;

viteza în regim de ritmicitate variată a dansurilor: cha-cha, samba;

viteza în regim de coordonare neuro-musculara: rumba, vals lent;

viteza în regim de rezistență anaerob-lactacidă: jive;

viteza de deplasare: vals vienez, quickstep, slowfox;

viteza de execuție – dependentă de tempoul muzical: tango.

3.2.2.4. Capacitățile coordinative

Sunt cele mai solicitate în dansul sportiv, având ponderea cea mai mare după parerea noastră față de celelalte capacitați. Bineânțeles că sunt în relație de intercondiționare cu capacitațile condiționale, slaba dezvoltare a forței, rezistenței sau vitezei atrage după sine capacitate de coordonare mai slabă.

Dansul sportiv este caracterizat printr-o coordonare la nivel înalt, cele mai importante componente ale coordonarii, după parerea noastră sunt:

coordonare segmentară, plurisegmentară și generală;

capacitate de diferențiere kinestezică – simțul partenerului(ei);

coordonare statică și dinamică (echilibru);

capacitate de orientare spațio-temporală;

capacitate de percepere și redare motrică a ritmului si tempoului muzical.

Suplețea – capacitate motrica controversată, este prezentă în dansul sportiv prin caracteristica ei generală referitoare la mișcarea corporală în exterior – amplitudine, plasticitate, fluiditate, agilitate motrică.

Suplețea este întâlnită în fiecare mișcare din dans, contribuie la expresivitatea mișcărilor, la calitatea mișcărilor, la mesajul pe care trebuie să-l transmită perechea în timpul derulării partiturii coregrafice.

3.3. Componenta tehnică

Această componentă are o importanță majoră în dandul sportiv. Prin definiție dansul urmărește rigorile execuției motrice din punct de vedere tehnic, ca și celelalte discipline sportive estetico-artistice este apreciat prin capacitatea partenerilor de a realiza mișcările cât mai aproape de idealul de perfecțiune. Punctele acordate de arbitrii în competițiile de gen, reprezintă pe lângă alte criterii, tehnicitatea pe care o demonstrează partenerii în coregrafiile executate.

Execuția figurilor trebuie să fie cât mai bună din punct de vedere tehnic pentru ca arbitrii să recunoască cu ușurință componentele figurilor care alcătuiesc coregrafiile împreună cu realizarea lor pe muzică.

Se urmărește pentru fiecare dans ca mișcările corpului în întregime cât și segmentele acestuia să realizeze figurile de dans cu o anumită precizie, coordonare și un anumit caracter la fiecare dans.

Prin tehnica corporală corectă se întelege:

poziționare corectă a corpului în totalitate și a segmentelor sale la începutul, în timpul și la finalul figurilor de dans;

lucrul corect al tălpilor, labelor picioarelor – în funcție de pașii executați se poate călca pe călcâi, pe pingea, pe vârf, se rulează talpa de la călcâi spre vârf sau invers, se poate sta pe partea internă a labei piciorului, se poate pivota pe călcâi sau pe vârf, etc.

lanțul triplei flexii și extensii a picioarelor lucrează diferit de la un dans la altul de la o sectiune la alta;

mișcarea bazinului, cu rol important în echilibrul partenerilor și în realizarea mișcărilor specifice ale dansurilor în figurile din latino;

poziția trunchiului și a capului în dansurile standard, mișcările acestora în latino și standard;

brațele cu poziții specifice în standard, mișcari cât mai variate în latino;

lateralele corpului (dreapta și stânga) trebuie să fie active.

Dansul folosește deprinderile motrice de bază – mersul, alergarea, săritura. Ele sunt adaptate la specificul fiecărui dans în parte, deoarece realizarea mersului de passo doble este diferit de cel de samba, sau alergarea din quickstep are alte caracteristici fața de tango.

3.4. Componenta estetico-artistică

Muzica, elementul esențial al dansului, a creat caracterul acestuia și felul în care trebuie să fie executate mișcările (figurile). Este un sport estetic, alcătuit din elemente tehnice specifice, care sunt evaluate, împreuna cu prezentarea sportivilor, costumația si machiajul.

Pentru începători interpretarea ritmului se rezumă la probleme strict legate de caracterul dansului, deoarece este dificil de realizat și necesită deja deprinderi consolidate și perfectionate din dansul respectiv,

Dansul sportiv aduna la un loc frumusețea fizică reprezentată prin mișcarile expresive ale dansatorilor în concordanță cu muzica, cât și frumusețea spirituală și morală reprezentată de sentimentele și trăirile pe care le redau prin dans.

Este în același timp sport și artă deoarece delimitarea dintre ele nu se poate face. Impresia estetică placută pe care o lasă dansatorii este legată de câțiva factori:

aspectul fizic plăcut al partenerilor, proportii segmentare frumoase și armonioase;

costume și încălțăminte asortate care să avantajeze perechea;

machiaj plăcut și asortat cu culorile costumelor de dans;

coafura nu foarte elaborata, dar să avantajeze fizionomia dansatorilor;

coregrafii realizate în funcție de temperamentul și caracterul partenerilor, coregrafii care să le pună în valoare aptitudinile fizice cât și personalitățile;

colaborarea dintre parteneri, impresiile vizuale și sentimentele pe care le degajă în timpul dansului;

interpretarea caracterului muzical prin expresivitate motrică și facială.

3.5. Componenta teoretică

Ca orice altă disciplină sportivă, dansul sportiv are un limbaj specific care pe parcursul anilor s-a dezvoltat și a devenit un limbaj internațional, deoarece denumirile figurilor care alcătuiesc repertoriul fiecărui dans sunt omologate și standardizate. Așa cum dansul clasic are un limbaj comun provenit din limba franceză, așa dansul sportiv are un limbaj comun în mare parte provenind din limba engleză și denumiri din limba spaniolă, după originile de apartenență a pașilor.

În afara denumirilor, există o descriere teoretică a fiecărui pas realizat într-o figură sau coregrafie pentru a usura invățarea cât și memorarea practica a cursanților. Această descriere minuțios realizată pe timpi muzicali s-a elaborat sub forma grafică printr-un limbaj codificat sau sub formă de tabel.

Pentru o învățare și memorare mai rapidă folosim și termenii tradusi în limba română.

Componenta teoretică nu se rezumă la transmiterea denumirilor și explicitarea lor, ea are importanță majoră în lecțiile cu conținut practic, deoarece, profesorul explică, informează, corectează, conștientizează, motivează dansatorii pentru o mai bună invățare și pentru o mai bună înțelegere a conținutului practic.

3.6. Componenta psihică

Gradul de solicitare psihică este destul de mare deoarece este nevoie de o coordonare motrică bună realizată pe baza rigorilor muzicale. Astfel parametrii coordonării vizual-auditiv-motrice trebuie să fie bună, reactivitate psihica bună, excitabilitate nervoasă bună, vointă corelată cu motivație pentru exersare și realizare cât mai bună a structurilor invațate, grad de sociabilitate bun, îndemanare și precizie în execuție, simț muzical bun. Pe lângă aceste aptitudini psihice, dansul la rândul său, determină buna dispozitie, refacerea energiilor psihice, relaxare și plăcere de socializare și colaborare.

CAPITOLUL IV – INIȚIEREA COPIILOR ÎN DANSURILE LATINO

Dansul sportiv este unul dintre cele mai frumoase sporturi din lume, iar in ultimii ani interesul pentru acest sport a crescut in mod simtitor, dansul adresandu-se tuturor categoriilor de varsta. Este fascinant pentru privitori, eleganta si frumusetea posturii corecte corporale si a costumelor de dans captiveaza pe oricine.

4.1 Pași de bază la dansul cha cha

Cha-Cha este primul dans sportiv predata la cursurile de dans copiilor. Rimul muzical este foarte usor de identificat cu o masura de 4/4 si 30-32 de batai pe minut. Desi ritmul nu este foarte rapid, faptul ca timpul 4 se divide in dans in 2 pasi rapizi – cha-cha, il face face un dans foarte dinamic si ritmat.

Copii adora dansul cha-cha datorita caracterului aestuia vesel si dinamic. Multe cursuri de cha-cha incep prin a intelege ritmul muzicii prin ascultarea mai multor melodii diferite si prin numararea ritmului cu voce tare – 1,2,3, cha-cha.

Primele figuri de baza din cha-cha sunt executate de copii particiapanti la cursurile de dans pentru a intelege ca fiecare timp reprezinta un pas. Astfel a aparut si cea mai simpla figura de cha cha care se numeste "time step, atunci cand se danseaza cha-cha, copii trebuie sa mentina o pozitie dreapta a corpului relaxand in acelasi timp soldurile pentru a crea o miscare naturala a transferului de greutate pe fiecare pas. Urmatoarele figuri de baza care pot fi insusite sunt: ChasseBasic, Basic Movements (Close*, Open, in Place), Side Steps, New York* (Check from Open CPP and PP), Spot Turns (to Left or to Right), Hand to Hand, Three Cha Cha Cha.

Adevaratul caracter al dansului cha-cha, este unul plin de viata cu o atmosfera de joaca, putin obraznica intre cei doi parteneri care sunt in faza de filtr a relatiei. Dansul cha-cha reprezinta acea urmarire a partenerilor pe ringul de dans, insa fara a se intalni, reprezinta prima faza a unei relatii intr-un cuplu.

Coregrafia de cha-cha la nivel intermediar este realizata din figuri de dans statice unde copii reusesc sa demonstreze o tehnica a picioarelor si talpilor , dar si din figuri de deplasare create in special pentru a arata acoperirea unui spatiu cat mai mare pe ringul de dans.Ca in toate dansurile latino-americane, pasii din cha-cha sunt foarte mici si rapizi pentru a pastra ritmul cubanez. Acesti pasi rapizi, executati de copii care invata cha-cha dau un caracter sacadat al dansului prin alternanta miscarilor de sold cu opriri bruste ale corpului, detalii tehnice care completeaza un dansatori si armonizeaza miscaile expresive ale acestuia.

La un nivel incepator, cha cha este cel mai simplu dans de abordat de catre copii datorita ritmului clar si a miscarilor naturale de plimbare, comparativ cu dansuri ca jive sau paso doble. Datorita caracterului vesel si jucaus, cha-cha este apreciat si de parintii copiilor, entuziasmati de fiecare data cand privesc spectacolele de dans sportiv. Cha-Cha este un dans abordat atat pe ritmurile clasice cubaneze cat si pe acealasi ritmuri adaptate de artisti precum Jenifer Lopez sau Enrique Iglesias pentru ca stilul de dans sa fie inrdagit atat de copii cat si de adulti.

4.2 Pași de bază la dansul jive

Jive-ul este singurului dans dezvoltat doar in America, numele initial al acestuia fiind "Jitteburg". Cursurile de jive incep destul de devreme pentru copii care participa la concursurile de dans sportiv. In primele concursuri oficiale de clasa H, cei mici redau cateva figuri de baza din jive. Acestea fiind printre cele mai simple figuri de baza: Chasse to Left or to Right, Basic in Place, Basic in Fallaway, Link etc

Pentru a intelege mai bine caracterul dansului Jive este important sa cunoastem faptul ca principalele curente care au stat la baza dansului au fost American Swing, Rock&Roll, Boogie-Woogie, si Jitteburg, primele doua fiind cele mai importante care au si dat viteza foarte mare a ritmului.

Daca din rock&roll s-au preluat miscarile de "rock" ale picioarelor, ale aruncari de picioare executate foarte bine de copii in timpul cursurilor de dans, din swing au aparut miscari de balans ale corpului din stanga in drepta.

Jive-ul este un dans cu caracter foarte vesel, glumet, care te binedispune prin melodiile cu ritm foarte rapid caracteristice petrecerilor americane din anii 50-60 cand si copii si adultii dansau swing, un dans cu multe invartiri in pereche si individuale, schimbari de parteneri si multe figuri acrobatice.

In concursurile de dans sportiv, jive-ul este ultimul dans latino-american care se danseaza pentru ca este cel mai rapid si cel mai solicitant dans atat pentru copii cat si pentru adulti. Ritmul este 42-44 de batai pe minut cu o masura de 4/4, iar in coregrafii regasim elemente foarte variate si combinate in asa fel pentru a crea un show perfect.

Intr-o coregrafie de jive se combina multe piruete rapide cu pasii laterali "chasse" cat si aruncari ale picioarelor "kick-uri" care trebuie realizate cu o pozitie frumoasa a corpului. Toate aceste elemente trebuie realizate de copii intr-o sincronizare foarte buna pe ritmul rapid al muzicii, ritm care fara o concentrare buna poate fi pierdut de cei mici.

Cele mai dificile elemente ale dansului jive, dar si cele mai apreciate de public, sunt figurile de dans in care cei doi parteneri schimba rapid prizele mainilor in piruete si intoarceri rapide ale corpului. Mainile copiilor trebuie sa fie in permanenta tensiune pentru a se ajuta reciproc in figurile realizate, chiar daca jive-ul este un static, fara prea multa deplasare pe ringul de dans, perechea de copii se pozitioneaza de obicei in mijlocul ringului si incepe seria de piruete si miscarile rapide ale picioarelor pentru a impresiona public si arbitrii unei competitii de dans sportiv.

4.3 Pași de bază la dansul samba

Samba este al treilea dans latino-american invatat de copii in cadrul cursurilor de dans sportiv de performanta. Acest dans este predat incepand cu clasa valorica E, atunci cand copii deja cunosc cateva principii ale dansurilor latino-americane, cum ar fi cha-cha sau jive. Dansul samba este caracterizat de ritmurile rapide latino cu origini din Africa si Brazilia si de miscarea soldului care da un farmec aparte acestui dans, mai ales atunci cand e dansat de copii.

Copii resesc sa exprime foarte usor caracterul dansului samba, o stare de spirit de sarbatoare continua si veselie cu alternanta miscarilor statice si pe deplasare pe ringul de dans.

Varsta optima pentru a preda samba copiilor este de 8-9 ani, dupa o experienta anterioara in dansurile sportive latino-americane, atunci cand cei mici reusesc sa tina ritmurile rapide din cha cha si jive si cand incep in a dezvolta o miscare de sold circulara.

Samba, sau Carioca, dupa cum a fost numita in anii 1930, are o masura muzica foarte simpla de inteles de copii de 2/4 si un ritm rapid de 50-52 de batai pe minut.

Prima etapa de a invata samba este de a asculta mai multe melodii cu ritm foarte clar pentru a separa masura de 2/4 pe fiecare fraza muzicala. Astfel, copii vor asocia sitmul de samba pe fiecare figura de dans invatata in coregrafie.

Initierea copiilor se face prin insusirea figurii de baza Rhytm Bounce, specifica dansului samba, dupa insusirea corecta pe muzica se pot trece la diferite figuri cum ar fi Basic Movements(Natural, Reverse, Side), Whisk to Left and Righ.

Toate cele 10 dansuri sportive au un ritm bine definit si recunoscut de Federatia Internationala de Dans Sportiv, aceste ritmuri se pastreaza pentru toate competitiile de copii si adulti. Atat la samba, cat si la restul dansurilor latino-americane exista melodii cu un ritm mult mai lent pentru a se putea repeta anumite figuri sau detalii tehnice de catre copii, pana cand acestia reusesc sa-si insuseasca informatia.

Samba este considerat un dans mai dificil de insusit decat cha-cha datorita miscarii de sold care trebuie sa fie prezenta in cat mai multe figuri de dans pentru a scoate in evidenta caracterul acestui dans. Acest aspect tehnic al miscarii de sold este poate cel mai dificil lucru de realizat in samba de catre copii, deoarece necesita o dezvoltare a mobilitatii in muschilor din zona bazinului si ai spatelui, mobilitate care se poate obtine prin exercitii timp de 4-6 luni. Dupa aceasta perioada copii reusesc sa execute miscarile de samba corect.

O coregrafie de samba in dansul sportiv contine atat figuri statice cum ar fi "Wisk" in care pozitia partenerilor este mai apropiata, cat si figuri de deplasare pe sensul de dans cu ar fi "Bota Fogo" in care partenerii acopera o suprafata mai mare a ringului de dans pentru a putea fi apreciati de public si arbitrii.

Samba este un dans care ofera un adevarat spectacol publicului. Ritmurile braziliene, veselia specifica dansului sunt mesajul transmis catre toata lumea de catre dansatori, fie ei copii la un concurs de dans sportiv, sau dansatoarele in costume exotice de la Carnavalul de la Rio.

4.4 Inițierea copiilor în Hobby

Dansurile care apartin de acest sport se incadreaza in 2 categorii, dansuri standard si dansuri latino. Dansurile standard, 5 la numar sunt Vals Lent, Tango, Vals Vienez, Slow Fox si Quick Step iar dansurile latino Samba, Cha Cha, Rumba, Paso Doble si jive. Aceste dansuri sunt invatate progresiv in functie de varsta sportivilor si de timpul necesar avansarii in clasa.

Initierea copiilor in Hobby este posibila dupa ce copii invata 4 stiluri de dans, 2 din fiecare sectiune, doua dansuri latino: cha-cha si jive si doua dansuri standard: vals lent si quick step. Aceasta este prima etapa prin care un prescolar poate deveni un sportiv legitimat la F.R.D.S.

Figurile permise sunt bine definite si structurate in regulametul federatie de dans, iar coregrafiile trebuie sa fie structurate conform regulamentului tehnic, pe fiecare dans in parte.

4.5 Pregatirea artistica. Caracteristici.Componente.

Teoria generala a antrenamentului sportiv de mare performanta impune pentru sporturile tehnico-combinatorii urmatorii factori : pregatirea tehnica, artistica, fizica, teoretica, tactica si biologica .

Pregatirea artistica este din ce in ce mai nominalizata si capata un rol din ce in ce mai important in dansul sportiv. Aceasta componenta a antrenamentului sportiv este prezenta numai la acele ramuri de sport ,la care stabilirea intaietatii se realizeaza in principal pe baza maiestriei executiei procedeelor tehnice si artistice specifice si a gradului lor de dificultate.

Pregatirea artistica impune utilizarea unor mijloace coregrafice, muzicale, de stimulare a creativitatii si expresivitatii motrice. Rezultatele pregatirii artistice se concretizeaza in efectuarea deprinderilor motrice cu un inalt grad de expresivitate , capabile sa transmita un mesaj spectatorilor si juriului pentru obtinerea unor mai performante inalte .

In dansul sportiv legatura intre pregatirea tehnica si cea artistica este atat de stransa incat adeasea cele doua forme de pregatire se intrepatrund. In acest context, se considera ca pregatirea tehnica trebuie privita ca un factor complex, alcatuit din mai multe componente. Fiecare din aceste componente prezinta particularitati si modalitati de lucru specifice , care contribuie in proportii bine precizate la realizarea maiestriei tehnice.

4.6 Pregatirea coregrafica

Obiectivul principal priveste pregatirea coregrafica si foloseste o serie de figuri impuse de FRDS in dansul sportiv.

Obiectivele intermediare urmaresc :

formarea tinutei si executiei artistice ;

formarea "stilului" in executia motrica ;

educarea capacitatii de a armoniza miscarile cu muzica si de a le executa expresiv (referirile privesc si pregatirea ritmico-muzicala) ;

insusirea de deprinderi si priceperi specifice dansului.

Pregatirea coregrafica, de multe ori este integrata in pregatirea tehnica deoarece intre aceasta exista o stransa legatura,ele completandu-se reciproc. Pregatirea artistica trebuie sa se realizeze in stransa concordanta cu educatia estetica tehnica si coregrafica.

Pentru a realiza o buna pregatire coregrafica trebuie utilizate urmatoarele cai si mijloace :

vizionarea unui numar cat mai mare de evolutii in cadrul antrenamentului sportiv cat si in cadru competitional,prin participarea la un numar cat mai mare de concursuri cat si prin materiale didactice ce apartin acestei ramuri de sport.

invatarea intregii game de exercitii cu caracter coregrafic si repetarea acestora in grup si independent, pe fondul unor fraze muzicale diferite ;

organizarea de auditii muzicale variate,cu punctarea unor fraze din piesele muzicale audiate , care se potrivesc pe anumite secvente ale compozitiilor coregrafice ;

efectuarea de "studii individuale" , pe muzica ,care sa stimuleze creativitatea dansatorilor, ce au ca rezultat realizarea unei noi miscari sau legaturi originale de elemente.

4.7 Caracteristicile tinutei artistice

La nivelul intregului corp:

atitudine corporala trebuie sa fie eleganta, in care trunchiul are o permanenta tendinta de inaltare;

curburi normale ale coloanei vertebrale

capul ridicat cu barbia la nivelul unei linii imaginare paralela cu solul ;

umerii coborati cu omoplatii stransi , pentru a degaja linia gatului ;

muschii abdominali se mentin permanent intr-un tonus controlat ;

muschii fesieri in contractie , bazinul usor proiectat inainte.

La nivelul membrelor inferioare :

musculatura este stransa in jurul axului vertical si inaltata ;

picioarele rasucite usor in exterior din articulatiile coxo-femurale ;

glezna este bine intinsa ,in flexie plantara, cand piciorul se in pozitii mentinute .

La nivelul membrelor superioare :

tinuta bratelor in diferite pozitii creeaza o imagine de plutire si lejeritate ;

bratele rotunjite si plasate sub linia umerilor in pozitiile mentinute ; mana in prelungirea antebratelor, iar palma priveste spre sol ;

degetele relaxate dar controlate, au o tinuta specifica cu policele alaturat palmei spre interior si aratatorul usor ridicat fata de celelalte degete.

Caracteristicile executiei artistice

Executia artistica – implica urmatoarele cerinte in efectuarea tuturor actiunilor motrice :

bratele rotunjite in realizarea actiunilor libere, cu intarzierea mainilor in miscare pentru a oferi impresia de prelungire a miscarilor in spatiu;

urmarirea cu privirea prin miscari estetice ale capului a tuturor actiunilor bratelor , pentru intregirea expresiei artistice;

intarzierea capului in actiunile trunchiului pentru a realize prelungirea miscarilor in spatiu;

efectuarea actiunilor motrice ce implica membrele inferioare cu varful piciorului rasucit in exterior si care se desprinde ultimul de pe sol, revenind primul ( cu exceptia situatiilor in care constructia miscarilor impune alta pozitie a varfului piciorului) ;

plasarea corecta a segmentelor corpului in planuri si directii precise ;

plasarea si transimiterea corecta a greutatii corpului pe suprafetele de sprijin;

executia libera naturala a tuturor actiunilor motrice si in concordanta cu toate particularitatile acompaniamentului muzical (trairea emotionala) .

Aceste componente se formeaza prin exersarea unor structuri motrice executate izolat si in combinatii la nivelul tuturor segmentelor corporale .

Ritmicitatea motrica este o calitate nativa, perfectabila, ce consta in capacitatea de a executa diferite actiuni motrice repetabile la anumite intervale organizate precis in timp si spatiu. In dans, ritmicitatea motrica reprezinta capacitatea de a percepe si a transmite prin intermediul miscarilor, particularitatile acompaniamentului muzical din punct de vedere al succesiunii timpilor dintr-o fraza muzicala.

4.8 Aptitudini si Talent

Aptitudinile sunt rezultatul interactiunii predispozitiilor ereditare cu conditiile educative de formare a acestora si activitatea fizica efectiva a dansatorului. Cunoasterea structurii aptitudinilor s-a realizat prin calculul corelatiilor dintre rezultatele obtinute de dansatori la testele de aptitudini. Unele dintre elementele de structura sunt variabile, iar altele sunt stabile. Gradul de stabilitate depinde de o serie întreaga de factori, cum sunt stabilitatea sarcinilor pe care dansatorul trebuie sa le îndeplineasca, potentialitatile editare pe baza carora aptitudinile se formeaza, masurile in care structurile se constituie pe baza unui model creat in filogeneza, motivatia dansatorului in activitatea respectiva etc.

Structura aptitudinilor se modeleaza dupa sarcina, dar odata modelata se poate fixa intr-o masura mai mare sau mai mica.

La vârste mai mari apar aptitudini specializate, modelate dupa anumite preocupari si in acelasi timp se limiteaza posibilitatea de a constitui alte structuri cu totul diferite. Cu alte cuvinte cu cat omul exerseaza timp mai îndelungat o singura activitate cu atât mai greu ii va fi mai târziu sa modeleze aptitudini necesare pentru o alta preocupare. O pregatire multilaterala, o activitate echilibrata, cu preocupari in mai multe directii poate duce la existenta mai multor structuri variate care intra in functiune succesiv si astfel se poate contribui la cresterea eficientei factorilor primari prin asigurarea posibilitatilor mai mari de restructurare a configuratiei lor.

In sport întâlnim urmatoarele categorii de aptitudini sportive: aptitudini sportive generale si aptitudini specifice practicarii unei ramuri de sport. Aptitudinea fizica are o arie întinsa de cuprindere, indicând in sens larg, capacitatea de a efectua o activitate fizica armonios, cu o cheltuiala eficienta de energie. Este determinata progresiv printr-o serie de factori.

Talentul este o treapta superioara a aptitudinii, caracterizat in esenta prin creatia originala. El se poate manifesta mai devreme sau mai târziu. Acesta fiind in strânsa dependenta de influenta educativa exercitata asupra dansatorului, de momentul exercitarii acestei influente precum si de modul in care ea a fost condusa. Talentul este nu numai inteligenta deosebita, ci el se mai caracterizeaza si printr-o pasiune pentru munca, prin daruire totala fata de dans.

In dansul sportiv spre deosebire de sporturile cu o tehnica mai simpla, ca pedalatul, vâslitul etc., fiecare element dintr-un exercitiu are tehnica lui. Fortele care conditioneaza executarea lor se împart in doua: externe si interne. Din gruparea fortelor externe fac parte: gravitatia, inertia, fortele de frecare etc., iar fortelor interne le corespund contractiile musculare, tendoanele, articulatiile si calitatile psihice. In diversele faze ale unei miscari au preponderenta atat fortele externe, când cele interne. Interactiunile rationale dintre aceste 2 forte bazate pe legi ale mecanicii constituie conditiile esentiale pentru realizarea executie tehnice si artistice corecte.

Calitatile psihice sustin întreaga activitate. In unele tari, o anumita esalonare a exercitiilor fizice, de la primii pasi in dans si pana la consacrare, a dus la o tehnica speciala, cu rezultate remarcabile, a creat "scoli". In prezent se cunosc rezultatele, scolii de dans romanesti, sovietice si japoneze.

In dansul sportiv romanesc se poate vorbi despre o conceptie si o "scoala" proprie. Avem categorii sportive (de copii pana la maiestri); detinem un material de studiu propriu, complex, sistematizat si esalonat pe vârste, un program de clasificare pe care orice dansator sau dansatoare de performanta îl parcurge in mod obligatoriu in cadrul categoriilor sportive.

Intr-o programa complexa de invatare, esalonata de la categoria cea mai inferioara de clasificare la super maiestru, toate exercitiile fizice, trebuie sa fie alcatuite si sistematizate in asa fel, încât cele cuprinse in categoria sportiva anterioara sa reprezinte elementele pregatitoare pentru urmatoarea, realizându-se pe acesta cale trecerea fireasca dintr-o categorie in alta.

Continutul programei diverselor categorii sportive sau de vârsta trebuie sa asigure in acelasi timp pregatirea fizica si tehnica, astfel încât sportivul sa corespunda intru totul cerintelor tehnice ale categoriei care o parcurge. Intre o vârsta si alta, intre o categorie sportiva de clasificare si alta, nu trebuie sa existe discontinuitatea exercitiilor.

Dansul sportiv este o disciplina cu o tehnica foarte bogata si variata. Pentru a usura insusirea miscarilor, specialistii din diferite tari, dar si din tara noastra au impartit miscarile si pozitiile in diferite grupe structurale. Fiecare grupa structurala are un continut vast, începând cu elementele cele mai simple pana la cele mai complexe, miscarile sau pozitiile din aceeasi familie semanând intre ele structural. Specificul miscarilor sau pozitiilor este determinat si de particularitatile aparatelor. Astfel, in miscarile cu structura de rotare se distinge momentul inertiei, care sufera modificari in concordanta cu pozitiile corpului si actiunile dansatorului care departeaza sau apropie centrul sau de greutate de axa de rotatie. Modificarea momentului de inertie depinde de variatia vitezei de rotatie a corpului. Momentul vitezei este invers proportional cu viteza de roatie a corpului: cu cat este mai mic, cu atât viteza de rotatie este mai mare. Cresterea sau micsorarea vitezei de rotatie a corpului, care se realizeaza prin modificarea corpului, constituie unul din mecanismele fundamentale ale tehnicii de executie a exercitiilor in dansul sportiv.

Continutul bogat al fiecarei grupe structurale se caracterizeaza prin particularitatile fazei actiunilor principale, care intr-o masura mai mare sau mai mica, se manifesta in fiecare element component al grupei structurale respective. Una din sarcinile importante ale antrenorului este ca in cadrul fiecarei categorii de clasificare sa predea o serie de elemente din fiecare grupa structurala, începând fireste cu cele mai simple, respectând principiul gradarii dificultatii, totodata o atentie deosebita elementelor de baza.

Este considerat element de baza al unei grupe structurale acela care poate avea o eficienta metodica mare si asigura transfer pozitiv in insusirea unui numar cat mai mare de elemente mai dificile, foarte grele sau originale.In cadrul pregatiri tehnice orice exercitiu se descompune in elementele sale componente, fiecare element fiind o veriga dintr-un lant.

Elementele componente trebuie sa se inlantuie in ordinea fireasca, in care cel dinainte sa fie pregatitor pentru urmatorul. Aceasta operatie bazata pe o corecta analiza biomecanica ajuta la stabilirea unei succesiuni logice in insusirea materialului de studiu. In lantul de elemente, o parte din verigi corespund anumitor etape de vârsta sau categorii sportive din planul de perspectiva, impartirea fiind întotdeauna adecvata posibilitatilor fiziologice si psihice ale executantilor. Astfel verigile pregatitoare trebuie alcatuite pentru fiecare element de dans sportiv, daca dorim sa realizam o pregatire tehnica metodica. Problema care ii preocupa pe antrenori si oameni de stiinta este modul in care trebuie predate exercitiile fizice adolescentilor pentru a le forma o pregatire fizica multilaterala buna, pentru a-i invatat sa-si dirijeze in mod controlat actiunile motrice proprii. Practicarea diferitelor exercitii de dans sportiv nu este un scop in sine, ci este orientata in vederea rezolvarii sarcinilor educatiei fizice in intelesul cel mai larg al cuvântului. Aceasta se va putea realiza numai daca viitorul dansator este pregatit multilateral din punct de vedere fizic, daca stapaneste tehnica actuala de executie a elementelor, daca poate sa-si aprecieze actiunile motrice pe care le efectueaza in spatiu, in timp si in functie de gradul de încordare musculara pretins si daca stapaneste procedee corespunzatoare pentru a-si autoaprecia evolutia proprie. Rezolvarea acestor sarcini impune cautarea celor mai multe si rationale metode de predare a exercitiilor de dans sportiv. Dansul în activitatile de tip educatie fizica si sport se situeaza între lumea artei,lumea sportului si cea a scolii. Miscarea si inventivitatea se adreseaza personalitatii dansatorilor si se fondeaza pe o practica condusa in functie de necesitatile interne ale acestora.

CAPITOLUL V – FACTORI CARE DETERMINĂ DEZVOLTAREA PSIHICĂ A COPILULUI

Dezvoltarea psihică a copilului este un proces extrem de complex. La sfârșitul acestui proces trebuie să găsim omul matur, "înarmat" cu tot ceea ce-i permite adaptarea la societatea din care face parte. Acest proces este unul activ, dinamic care se realizează ca o consecință a influenței factorilor externi (mediul social, educație etc) asupra particularităților individuale ale copilului. Toți acești factori interrelaționează, importanța fiecăruia dintre ei devenind decisivă. Ereditatea, mediul social și educația sunt considerați factori importanți în devenirea umană.

5.1 Ereditatea

Reprezintă zestrea nativă, un specific biologic ce garantează o anumită formă diferențiată de adaptare și de reacție. Avem în vedere trăsăturile cunoscute sub numele de "predispoziții native", rezultat al dezvoltării biologice complexe de-a lungul generațiilor. Privite în acest fel aceste trăsături reprezintă punctul de plecare al dezvoltării, condiție fără de care acest proces n-ar putea fi parcurs. Faptul că zestrea nativă poate fi atât de asemănătoare la un moment dat (gemenii univitelini) nu explică însă traiectoriile individuale ale dezvoltării lor. Acest lucru subliniază ideea că ereditatea condiționează procesul dezvoltării dar că nu este suficientă pentru evoluția omului.

5.2 Mediul social

Termenul de ”mediu” exprimă totalitatea cerințelor sociale și a relațiilor în care trăiește și acționează copilul. Factorii care țin de mediul social se grupează în două categorii:

"mediul imediat" – familie, rude, școală, educatori – micro-sistem

"mediul social" în general – societatea cu particularitățile social-istorice – macro-sistem

Micro-sistemul și macro-sistemul nu sunt identice, deși ele se interacționează în multe puncte, în mod diferit, de la o etapă de vârstă la alta. Așa se explică de ce la copiii care trăiesc în aceiași societate există atâtea diferențe de dezvoltare.

5.3 Educația

Educația este factorul decisiv care acționează asupra copilului. Acest proces permanent și continuu nu se referă doar la educația intelectuală (informativă și formativă) care se realizează în instituții de învățământ, ci la toate influențele care modelează copilul în vederea creării unei personalități cât mai armonios structurate. Educația trebuie să asigure adaptarea optimă a copilului la cerințele societății, bazându-se pe potențialul individual.

Copilăria în pași de dans

Copiii sunt primii beneficiari ai acestei activitati. Pentru ei dezvoltarea psihomotrica trebuie sa mearga in paralel cu dezvoltarea fizica. Dansul, care imbina jocul cu seriozitatea, care dezinhiba energiile si le canalizeaza spre scopuri bine stabilite, este unul din modurile in care se obtine acest lucru. Dansul sportiv se poate începe de timpuriu. Vârsta de 3 ani este ideala pentru a demara initierea copiilor in arta dansului. Copiilor le place sa se miste pe muzica, iar dansul ii ajuta sa isi formeze o tinuta frumoasa, sa socializeze si sa se orienteze in spatiul scenei.

A DOUA COPILĂRIE

Dezvoltarea motricității se face în sensul creșterii preciziei mișcărilor (ele sunt mai fine, complexe și mai sigure) și dezvoltării echilibrului care realizeaza mai usor cu ajutorul dansului.

Dezvoltarea structurală a scoarței cerebrale, în această perioadă, este legată de departajarea zonelor vorbirii și fixarea dominanței asimetrice a uneia din cele două emisfere, de obicei stânga pentru dreptaci.Volumul creierului se modifică și el de la 350 gr, cât are la 3 ani, la 1200gr, spre sfârșitul perioadei. Ca urmare a diferențierii neuronilor și sistemului nervos periferic, scoarța cerebrală dobândește un rol de coordonare al întregii activități psihice a copilului.

Dezvoltarea explozivă a motricității acestei vârste duce la sporirea autonomiei, pe de o parte, dar și la o dezvoltare psihică superioară vârstei anterioare. Jocurile de mișcare, de construcție, desenul, modelarea plastilinei sunt activități care stau la baza dezvoltării abilităților intelectuale, cu alte cuvinte potențează dezvoltarea cognitivă.

Dezvoltarea cognitivă

Gândirea copilului la această vârstă este strâns legată de dezvoltarea senzațiilor și percepțiilor. Gândirea copilului începe prin investigații practice asupra obiectelor și fenomenelor din jurul lui, bazându-se în continuare pe actul percepției (din acest motiv se spune că la acest moment gândirea copilului este concretă). Gândirea concretă a copilului se deosebește foarte puțin de impresiile sale reale. O dată cu folosirea cuvintelor copilul devine capabil de gândire simbolică. Folosindu-se de cuvinte ca simboluri ale obiectelor, fenomenelor, persoanelor, acțiunilor copilul își dezvoltă abilitatea de a înțelege și de a comunica. El are posibilitatea la această vârstă de a se juca "de-a școala", "de-a mama", dezvoltând astfel jocul imaginar în care cuvintele înlocuiesc situațiile concret. O altă caracteristică a gândirii este și caracterul ei egocentric. La această vârstă copilul își centrează gândirea asupra propriului ego.Animismul gândirii, caracteristic acestei vârste, se remarcă prin aceea că tot ce îl înconjoară pe copil este însuflețit. Asemenea lui, animalele și obiectele pot vorbi, pot râde. Dezvoltarea atenției în această perioadă asigură posibilitatea desfășurării oricărei activități, focalizând energia psihică asupra acesteia, iar cu ajutorul dansului copilul poate dobandii diferite calitati.

Copilul se poate orienta mai bine în mediul înconjurător, poate cunoaște mai bine obiectele și fenomenele. Dezvoltarea atenției voluntare este strâns legată de dorințele și intențiile copilului de a finaliza activitatea. Esential este modul de atragere a copilui in sala de dans, intrigarea lui prin diferite jocuri prin dans poate fi foarte eficienta in descoperirea unei noi pasiuni. Astfel, spre 6-7 ani copilul își poate menține atenția 40-50 de minute în joc, audiții, vizionări, activități la grădiniță, sport. Actul cogniției este potențat nu numai de dezvoltarea atenției voluntare, ci și de activitatea de memorare care, la această vârstă, capătă forme intenționate, voluntare și logice.

Dezvoltare fizică generală

Se dezvoltă și se perfecționează activitatea motorie generală, mai ales autocontrolul. Abilitățile motorii se dezvoltă și ca urmare a exercițiului fizic din antrenamentele specifice dansului sportiv, creează condiții noi favorizante pentru dezvoltarea gândirii copilului determinând un proces important în cunoașterea lumii înconjurătoare. Copilul își însușește pe parcursul acestei perioade un mare volum de cunoștințe, dezvoltându-și concomitent modalități noi de înțelegere. Astfel se dezvoltă o serie de calități ale cunoașterii cum ar fi: observarea atentă, atenția, exprimarea în mod desfășurat a ideilor, imaginația.

Dezvoltarea gândirii este condiționată și strâns legată de dezvoltarea limbajului, dar și de dezvoltarea experienței cognitive directe – senzații, percepții, reprezentări.

Initierea prin dans poate avea un rol foarte important în însușirea noțiunii de număr, ureche muzicala, postura corporala corecta. În procesul învățării copilul operează frecvent cu scheme și imagini ce facilitează transmiterea unor informații. Pe baza acestora se vor forma simbolurile și conceptele. Văzută în acest fel reprezentarea constituie veriga de legătură între concret și abstract.

La această vârstă copilul, aplicând regulile acestui tip de gândire, poate să desprindă trăsăturile caracteristici, definitorii ale obiectelor, fenomenelor, persoanelor sau situațiilor. Legat de această caracteristică gândirea copilului școlar capătă o calitate nouă – reciprocitatea.

În această perioadă copiii încep să clasifice, să includă obiectele după anumite însușiri esențiale în categorii și clase (baza formării noțiunilor). Includerea în clase mai relevă și ideea că un anumit obiect sau persoană pot aparține cel mult unei clase. Altă caracteristică a cogniției școlarului mic o constituie posibilitatea creării de serii – aranjarea în serie a obiectelor în funcție de mărime, grosime, culoare etc.

Strâns legat de dezvoltarea intelectuală și implicate direct în activitatea de învățare sunt memoria și atenția. Ele capătă noi dimensiuni la această vârstă. Se cunoaște faptul că elevii cu probleme de concentrare a atenției au dificultăți în activitatea de învățare și mai ales în fixarea și reactualizarea cunoștințelor.

În primii 6-7 ani ai vieții atenția este definită ca expresie a orientării și concentrării activității psihice. În general, copilul de 6-7 ani nu poate fi atent în cadrul unei activități mai mult de 25-30 minute. În momentul intrării în școală atenția este destul de bine dezvoltată (atenția voluntară este mai puțin conturată). Stabilitatea și durata atenției urmează să se dezvolte în următorii ani. Educarea atenției este inclusă în procesul instructiv-educativ prin stimularea interesului copilului pentru activitățile școlare prin dezvoltarea dorinței de a duce la bun sfârșit o activitate și, în general, prin realizarea unei motivații pozitive față de întreaga activitate de învățare.

Dezvoltarea psiho-socială

Înainte de intrarea în școală copilul se caracterizează prin instabilitate emoțională, predominând afectelor. Dinamica sentimentelor este legată de creșterea gradelor de conștiință a propriei activități și a relației cu ceilalți. Se dezvoltă propriile dorințe și aspirații. În această perioadă are loc creșterea sensului moral – afectiv al conduitei generale, dezvoltarea sentimentelor și stărilor afective legate de relațiile afective impuse de școală și aprecierea socială a acțiunilor lor. Tot în această perioadă se dezvoltă sentimentele intelectuale.

Copilul înțelege și resimte tot ceea ce se întâmplă în familie, conflicte, certuri, despărțiri. Sunt semnificative pentru copil relațiile pozitive cu părinții sau, dimpotrivă, atitudinile de renegare, de rejectare a unora din părinți. Relațiile afectuase dintre părinte și copil, cât și relațiile dintre părinți conduc la structurarea pozitivă a personalității. Pentru a alege conduita educațională corectă, adecvată părintele trebuie să își cunoască foarte bine copilul. Această cunoaștere trebuie să țină cont de părerea celorlați, a învățătorului, a psihologului și medicului. Utile pentru activitatea educațională a părintelui sunt și cunoștințele legate de caracteristicile de vârstă.

Școala și activitatea de învățare, prin cerințele specifice determină modificări în toate planurile activității psihice a copilului. În această perioadă, la nivelul personalității se structurează trebuințele, interesele și atitudinile. Evoluția personalității se realizează concomitent cu dezvoltarea interrelațiilor sociale și valorificarea noilor experiențe de viață. Dezvoltarea intereselor sociale sunt determinate de viața socială, în general și de viața școlară, în particular. Am văzut că relațiile defectuase dintre părinți și copii au efecte negative (agresivitate, hiperemotivitate, instabilitate, anxietate etc). Toate acestea se răsfrâng negativ la nivelul întregii activități școlare. Armonizarea relațiilor părinte-copil, o viață de familie echilibrată și afectuasă dezvoltă trăsături de personalitate opuse celor enumerate mai sus: copilul are încredere în forțele proprii, se adaptează ușor vieții școlare și dobândește un real echilibru emoțional. Rolul învățătorului este foarte important. El devine "model" pentru școlar, este cel care îl face să înțeleagă mai repede și mai bine informațiile transmise. Modul în care el apreciază școlarul (corectitudinea, lipsa favoritismului) dezvoltă la copii simțul propriei valori. Dezvoltarea sociabilității școlarului mic se manifestă evident tot în activitatea școlară prin relațiile cu ceilalți copii și se dezvoltă prin joc. La acest nivel de vârstă jocul capătă valențe noi. Copiilor le plac jocurile cu subiect, cu roluri. Jocul devine mai bine organizat, regulile sunt respectate mai riguros, iar spre finalul acestei perioade sporește caracterul competitiv al acestuia.

Perioada școlarului mic se caracterizează, din punct de vedere social, prin apariția prieteniilor, copiii devenind mai puțin dependenți de părinți și mai interesați de colegi, de prieteni.

Prietenia se leagă prin apariția unor interese și activități comune. Ei își dezvoltă comportamente asemănătoare, preferă același gen de literatură, se exprimă asemănător, au aceleași păreri despre anumite persoane. Dezvoltarea socială, spre sfârșitul acestei etape, pregătește terenul pentru cea imediat următoare – pubertatea.

Prin initierea copiilor prescolari in arta dansului sportiv se urmareste dezvoltarea activitatilor fizice specifice dansului sportiv, printr-o participare organizata sa exprime sau sa amelioreze conditia fizica si confortul spiritual, sa stabileasca relatii sociale civilizate si sa conduca la obtinerea de rezultate in competitii de orice nivel. Scopul activitatii motrice poate fi benefic copiilor prin descoperirea abilitatilor fizice, care se poate dobandi prin miscare de tip dans sportiv latino, initierea prin joc, ajuta la dezvoltarea urechii muzicale, dezvoltarea concentratiei, formarea unei posturi corecte inca de la varsta timpurie.

Capacitatea de concentrare in timpul antrenamentului, spiritul de echipa sportiva, controlul psihic prin educarea emotiilor poate influienta viitorul copiilor. Sportul este cel mai usor factor de integrare in societate, de a stabilii relatii sociale, de a se integra intr-un mediu. Astfel dezvoltarea psihico- sociala devine mai accesibila si in alte medii. Dezvoltarea aptitudinilor calitatilor motrice si combinatii ale acestora, perfectionarea tuturor deprinderilor si priceperilor motrice respectiv a elementelor si procedeelor tehnice si a actiunilor tehnico-tactice. Dezvoltarea capacitatilor cognitive afective si emotionale. Creearea dispozitiei pentru obtinerea performantei (disponibilitate pentru efort,ambitie,perseverenta,etc).

Antrenamentele de dans sportiv sunt organizate tocmai din acest scop pentru descoperirea aptitudinilor psihico-fizice, infruntarea cu adversarul cel mai mare „emotiile”, depasirea de sine, autocontrol si lupta pentru trofeu, premii si faima. Prin competitie de fapt dorim sa analizam si sa descoperim cei mai buni participati in urma unor standarde bine stabilite stimulandu-i cu motivatie intrinseca si extrinseca.

Prescolarii sunt obiectivul tinta, pentru simplul fapt copii odata formati corect sansele de reusite sunt mult mai mari.

În pregătirea și formarea dansatorului, de la inițiere la perfecționare, o serie de factori își au rolul determinant și acestia sunt:

propriul corp in crestere

greutatea personală și a partenerei

contactul

spațiul

timpul

intensitatea efortului

interacțiunea cu ceilalți concurenți

expresivitatea corporală

muzica

propria muzicalitate

obiectivul de performanță propus.

Orice activitate umană are la bază o formă de motivație din care se constituie motivul. Prin intermediul acestuia se realizează ierarhizarea scopurilor și intereselor, ajungându-se la formarea de aspirații. După piramida trebuințelor realizată de Maslow, A. (1954), se constată că la vârsta adolescenței, tinerii nu au toate cele 6 niveluri la fel de active.

6. autorealizare

5. trebuințele sinelui

4.dragoste și întrajutorare

3.siguranță și securitate

2. stimularea trebuințelor (sex, activitate, explorare)

1. trebuințe fiziologice (alimente, aer, temperatură)

6_______

5____________

4________________

3___________________

2_______________________

1___________________________

Piramida trebuințelor realizată de Maslow, A. (1954)

După părerea noastră, nivelul 6, aflat în vârful piramidei este în starea cea mai slabă, iar în legatură cu acesta, se află nivelul 3, care este totuși activ dar se găsește într-o stare de tensiune. Aceste niveluri sunt foarte importante în viața adolescentului, dar pentru vârsta de 18 ani este prematur să fie realizat, în condițiile în care situația nu se ameliorează spre vârsta tinereții, devine o stare de stress și tensiune permanentă. Proiectarea viitorului reprezintă pentru adolescenți aspirații, poate să însemne o cale de urmat. Aceasta realizează socializarea legată de scopuri, interese, idealuri, contribuie la organizarea structurilor de personalitate și comportamente complexe. Aceste comportamente se găsesc în toate formele de activitate ale adolescentului inclusiv în cel sportiv. El manifestă preferințe pentru jocurile și distracțiile cu un pronunțat caracter intelectual și social.

După Tudos, S. (2001), personalitatea exprimă sintetic schemele comportamentale relativ stabile, componente cognitive (de recepție și rezolvare – decizie), dar și de execuție.

Structura personalității, după studii de analiză factorială, au condus la acreditarea ideii existenței a cinci factori esențiali, model cunoscut sub denumirea de Big-Five. După acesta, factorii existențiali ar fi:

1. extraversia – capacitatea de orientare spre exterior a personalitații, sociabilitatea persoanei;

2. agreabilitatea – se referă în principal la calitățile emotionale ale persoanei și la componentele ei individuale relevate prin interacțiunea socială (prieteni, plăcere);

3. conștiinciozitatea – modul concret caracteristic individului de a trata sarcinile, activitățile, problemele care apar în viață (responsabilitate socială, disciplină);

4. stabilitate emoțională – diferențele de caracteristici emoționale ale persoanei (calm, mulțumit, emotiv sau îndrăzneț, anxietate, depresie, iritabilitate);

5. cultura și intelectul – predispoziții la creativitate, inventivitate, curiozitate.

Abordarea problematicii acestor factori ai personalității trebuie să țină seama de emergența sistemului în fiecare moment, răspunsul la solicitările mediului fiind efectul interacțiunii și îmbinării tuturor elementelor.

Componentele sistemului personalitate are în compunerea sa atitudinile, caracterul, temperamentul, aptitudinile (Tudos, S., 2001)

Subsistemul atitudinal și de orientare are :

– structura motivațională și afectivă;

– sistemul atitudinal (față de sine, față de alții, față de muncă, fata de religie, etc.)

– imaginea de sine ;

– idealul de viață.

Subsistemul substanțial energetic compus din:

– particularitățile metabolismului bazal;

– tip neuro-hormonal;

– tip somatic;

– tip temperamental.

Subsistemul axiologic de reglare-autoreglare are în compunerea sa caracterul.

Subsistemul instrumental-aptitudinal constituit din:

– sistemul deprinderilor și obișnuințelor generale și de specialitate;

– cultura generală și profesională;

– experiența generală și în specialitate;

– creativitate.

În centrul acestei scheme se află caracterul, deoarece exprimă sistemul schemelor comportamentale relativ stabile care asigură direcționarea adaptării prin satisfacerea simultană a nevoilor individuale și sociale. Caracterul este ca un nucleu al personalității deoarece exprimă valoarea morală, partea cea mai profundă a acesteia, format prin adaptarea la solicitările mediului social și acționează selectiv. Astfel prin sistemul atitudinal structurat în caracter, personalitatea capătă acea “valoare socială”. Acțiunea își găsește sensul prin atitudine (acțiuni potențiale), față de sine, de societate, de muncă.

Caracterul este alcătuit dintr-o multitudine de însușiri – valori, fiecare trasatură caracterială variind între doi poli, o valoare și o non-valoare. Fiecare subiect, din punct de vedere al unei trăsături, se poate situa, în funcție de intensitatea trăsăturii, într-un anumit punct între cei doi poli. Sistemul acestor trăsături dă caracterul.

Temperamentul poartă amprenta ereditară destul de puternic și reprezintă latura dinamică a personalității. El nu determină performanțele subiectului ci poate favoriza formarea unor aptitudini pentru un anumit domeniu de activitate.

Aptitudinile, după Popescu-Neveanu, P. (1976), sunt “sisteme operaționale stabilizate, superior dezvoltate și de mare eficiență”. Aceste sisteme operaționale presupun relația dialectică dintre zestrea ereditară și condițiile favorabile ale mediului, în special cel social. Această zestre ereditară se dezvoltă numai pe un fond al solicitării adecvate, în familie și instituțiile specializate, în procesul instructiv-educativ.

Dezvoltarea aptitudinilor are o dinamică imprevizibilă deoarece este condiționată de zestrea ereditară, condițiile mediului, experiența acumulată, motivația subiectului, elemente de natură subiectivă care pot determina un progres mai rapid sau mai lent, având caracter individual.

Dansul ocupă un loc preferențial deoarece le creează emotii puternice și determină mai usor apropierea între sexe. Emoțiile de natură erotică sunt cele mai accentuate, ambientul creat de muzică si mișcare declanșeaza reacții psihice de o sensibilitate deosebită.

Prin practicarea dansului se obtin pe lângă aptitudinile fizice complexe și caracteristici de personalitate care se conturează în timp. Astfel, reușita în mișcare declanșează o mai mare încredere în sine, o bună stăpânire a emoțiilor. Regulile de comportament legate de dansul sportiv învață adolescentul să-și respecte semenii și să-și însușească responsabilități. Caracterul fiecăruia se conturează cu componente pozitive.

Tinca Cretu (1997) subliniază, de exemplu, necesitatea identificării tuturor componentelor orientative care dau specificitate comportamentelor umane: direcționare coerentă, autoreglare superioară prospectivă și proiectivă. Componentele orientative ale personalității pot fi atât rezultat cât și punct de pornire (generează forța care susține efortul voluntar necesar formării aptitudinii ), precum și un indiciu al existenței înclinațiilor pentru o anumită activitate si totodată a atitudinii pozitive față de respectiva activitate.

CAPITOLUL VI – METODE DE ÎNVĂȚARE A DANSULUI SPORTIV

In dansul sportiv fie ca este vorba despre invatarea tehnica sau cea coreografica avem de a face cu doua actiuni:

De predare cea a antrenorului de creearea imaginii ce trebuie perceputa de dansator, de transmitere a ei prin mesaje verbale si senzoriale, de observare si corectare a executiei dansatorilor.

De invatare cea a dansatorului-de percepere a mesajelor, formarea reprezentarilor si executiei propriu zisa

6.1 Metode de predare

Metode verbale sunt cele care transmit pe cale verbala imaginea ce trebuie receptionata de dansator.

Explicatia – o forma de expunere succinta care precizeaza, exemplimfica, clarfifica mecanismul miscarii tehnice din dans. Ea are un randament optim in dezvoltarea gandirii si a judecatii propriei executie a dansatorilor

Metode invtuitive(nonverbale) sunt cele care apeleaza la organele de simt petru receptarea imaginii exercitiului specific.

Demostratia reprezinta procedeul metodic care ilustreaza imaginea motrica a elementului tehnic ce trebuie executat. Ea poate sa urmeze, sa insoteasca sau sa perceada descrierea explicativa.

In functie de complexitatea exerciutiului, intalinim:

Demostratia globala(insusirea elementelor tehnice de baza)

Demostratia analitica (insusirea elementelor complexe sau a cooreografiilor)

Demostratia atunci cand este corecta contriubie la perceprea elementelor esentiale pe baza observatiei de catre dansatori si stimularea dorintei de exersare din partea acestora.

Demostratia si expunerea verbala constituiue metode de baza in invatarea din dansul sportiv, pe baza lor realizandu-se perceperea si reprezentarea corecta a ceea ce avem de executat.

6.2 Metode de invatare

Procesul de instruire inplica din partea danasatorului o exersarea aunei actiuni indentice cum e modelul de invatat.

Exersarea este metoda caracteristia invatarii dansului, la care se adauga problematizarea si studiul individual.

Dupa participarea la exercitiu participarea poate sa fie individuala, in cuplu, in grup in formatie.

Exersarea individuala consta in modalitatea de executie a deprinderii de catre fiecare dansator. Reprezinta exersarea partii individuale de actiune ce revine dansatorului in performare.

Exersarea in clupu reprezinta modalitatea de efectuare a exercitiilor impreuna cu partenereul partenera la parametrii reali al executiei in dans

Exersarea in grup repreznta exersarea simultana individuala sau in cuplu executata de un colectiv mai mare de dansatori(cupluri)

Este specifica activitatii de seminar sau activitatii de invatare, consolidare in orele de grup

Exrsarea in formatie se face pentru insusirea tehnica si coregrafica a executiei cuplurilor incepatoare din formnatiile de dans standard si latin pentru consolidarea si perfectionarea evolutiei formatiei .

6.3 Problematizarea

Este metoda prin care exercitiul tehnic sau special cel coreografic se adapteaza la modul euristic-prin descoperirea unor conditii noi de executie.

Situatiile-problema trebuie sa tetermine luarea deciziilor favorabile de catre dansatori ca de exemplu:

Ringul de dans

Densitatea de dansatori

Patrunderea in spatiul de dans

Problematizarea are mai multe faze ale realizarii:

Faza crearii situatiei

Faza analizei solutiilor

Faza alegerii celei mai oportune solutii

Faza rezlvarii situatiei si a executiei propriu zise

6.4 Studiul individual

Presupune realizarea unei exersari in scopul perfectionarii executiei sau a descoperirii unor caracterstici ale exercitiului tehnic. Aceasta metoda presupune informarea teoretica din literatura de specialitate sau intuitiva din materiale video. Scopurile in studiului individual sunt:

Lamurirea unor aspecte de actiune in tehnica unui element care nu a fost inteles indeajung

Re-exersarea unei executii pana la executia corecta

Perfectionarea unui anumit exercitiu tehnic sau coreografic

Studiul individual se regaseste la cupluri de mare performanta a caroir pregatire se realizeaza de catre ei insisi

6.4.1. Ipoteza de lucru

Pentru a optimiza capacitatea de performanță a sportivilor aflați în pregătire la Clubul de Dans Sportiv RONDO DANCE am recurs la aplicarea testului Matorin, pe care l-am folosit și ca mijloc de pregătire în perioada menționată – perioadă monitorizată prin experimentul aplicat. Am plecat de la considerentul că dacă vom interveni în pregătirea sportivilor pe o perioadă de timp relativ suficientă – fezabilă în ceea ce privește investigația pe acare am realizat-o – cu mijloace specifice care acționează direct asupra mecanismelor de orientare spațio-temporală, atunci și posibilitățile de manifestare motric-performanțial a sportivilor va fi cea dorită. Cunoscut este faptul că în dansul sportiv, în competiții mai ales, se observă că diferența în final este realizată de componentele de echilibru, spațio-temporale, precum și cele de finețe în aprecierea distanței Astfel, ne-am hotărât să aplică și să folosim în același timp testul Matorin la grupele aflate sub directa supraveghere și pregătire..

Ipoteză: Dacă vom folosi în pregătirea subiecților din grupa II testul Matorin, atunci este posibilă îmbunătățirea capacității de orientare spațio-temporală în comparație cu subiecții din grupa I care au urmat programul de pregătire planificat.

Testul s-a aplicat pe membri Clubul de Dans Sportiv RONDO DANCE cu vârsta cuprinsă intre 7-9 ani, perechi pe care personal le antrenez.

Menționez ca toate perechile de dans au fost supuse testului Matorin la începutul experimentului, dar și la finele acestuia. În scurt timp sportivii supuși testării vor intra în activitatea competițională. Aplicarea testului inițial s-a realizat în luna ocombrie 2015, iar testul final s-a aplicat în mai 2015, practic după 6 luni de pregătire comform strategiei alese. Programul de pregătire s-a desfășurat de două ori pe săptămână, respective – marțea și joia în intervalul orar 17-19.

Testul Matorin este un test foarte util pentru aprecierea capacității de orientare spațio-temporală. Se trasează pe sol un cerc cu raza de 20 cm, pe care se înscriu gradațiile: 45°, 90°, 180°, 270°, 360°, se marchează mijlocul distanței dintre tălpile subiectului si se ridica o perependiculară care intersectează cercul. Subiectul intra in cerc, efectuează o saritură pe verticală, înaltă, cu rotație in jurul axei longitudinal a corpului, spre partea indemanatică. După aterizare, se așează rigla la mijlocul distanței dintre tălpi, se ridica o perependiculară până la intersecția cu cercul si se citește valoarea rotației in grade.

In cele ce urmează o să prezint perechile care au efectuat testarea ințială, respectiv testarea finală. Grupul de 16 sportivi l-am împărțit aleator în două subgrupe a câte 8 sportivi, respectiv, 4 perechi.

6.4.2. Evaluarea inițială

Grupa I – tabel I

Grupa II – tabel II

Timp de 6 luni am continuat cu programul normal al antremanemtelor după programa facută, studiind in amănunt dansurilie necesare părticipării în competițiile de neoficial vals lent si cha-cha, iar in aceiași măsură quickstep si jive dansurile necesare pentru clasa Hobby. În aceiași măsură am continuat si pregătirea pentru evenimentele in care erau implicate (spectacole), in special la ceea ce înseamnă expresivitate deoarece este unul dintre primele aspecte necesare unei perechi.

În antrenamentele desfășurate am introdus pentru grupa B testul Matorin, constatând că odată cu aplicarea testului final rezultatele au fost îmbucurătoare, fapt dedus și din manifestarea performanțială a sportivilor la concursurile la care au participat în această perioadă, comparativ cu cei care nu au benefiat de acest mijloc în pregătirea proiectată conform calendarului competițional aprobat de Federația de specialitate. Trebuie precizat faptu că grupa a II a continuat pregatirea după aceeasi programă ca și grupa I dar mijlocul de pregătire Matorin. Prezentăm în continuare rezultatele demersului nostru științific.

6.4.3. Evaluarea finală

Grupa I – tabel III

Grupa II – table IV

In urma testului aplicat in perioada octombrie 2015 – mai 2015, la grupa I se observa:

un progres in coordonare pentru grupa I, cea care a continuat in paralel cu antrenamentele si testul Matori, tabelul III

mai bună calitate a întoarcerilor comparative cu grupa II.

poziție mai corecta a corpului in standard, a proiecției greutați in latino

Considerăm faptul că prin aplicarea testului Matorin am găsit se pare un acord fin pe care-l caut de peste 15 ani de dans pe care ii am la activ. Sutem convinși că rezultatele nu se vor lăsa așteptate, fapt dedus și din pozițiile pe care sportivii clubului pe care-l conduc le-au ocupat la cele mai recente competiții.

Anul 2014 – 7 clasări in finală din care 4 perechi au fost pe podium.

Anul 2015 – 10 clasări in finală din care 5 perechi au fost pe podium.

. CAPACITĂȚILE COORDINATIVE – ELEMENTE ALE COMPORTAMENTULUI MOTRIC ÎN DANSUL SPORTIV

4.3.2.1. Rolul sistemului analizatorilor în dansul sportiv

Analizatorii cu cea mai mare pondere în desfășurarea mișcărilor de dans sunt analizatorii chinestezic, vizual, auditiv, tactil, vestibular. Toți contribuie în realizarea cu succes a actelor si acțiunilor motrice specifice dansului, într-o măsură in care nu ne putem permite să considerăm că unul ar fi mai important decât celălalt. Dacă un subiect ar fi lipsit de unul din aceste simțuri, dansul nu ar putea căpăta valoarea pe care o dorim, din punct de vedere al tehnicității și plasticității sale.

Auzul contribuie în realizarea concordanței mișcărilor cu muzica pe care în dansul sportiv trebuie sa o respectăm cu strictețe după anumite reguli, astfel dacă nu se dansează pe muzică, specialiștii consideră că perechea nu dansează.

Simțul tactil realizează o legatură între parteneri, ei reușesc să se simtă reciproc prin contactele de la nivelul mâinilor, numită “priză”, prin atingerile corpurilor, prin exercitarea presiunilor la conducerea în timpul dansului, prin controlul pașilor în timpul pășirii pe podea (parchetul) de dans și absolut în tot ce înseamnă colaborarea dintre cei doi parteneri.

Analizatorul vestibular este răspunzător de menținerile corpurilor în echilibru în timpul dansului. Mișcările sunt foarte complexe, necesitând permanent echilibru, precizie în momentele statice, în momentele dinamice, acestea alternând datorită coregrafiei realizate, dar și în figurile exersate.

Văzul, după cum știm culege cele mai multe informații din mediul extern, asigurându-ne un suport pentru a ne realiza conexiunile cu ceilalti indivizi. Ca și în viața de zi cu zi, vederea contribuie în dans la formarea bazelor mișcărilor după modele vizualizate, explicația figurilor trebuie să fie însoțită și de demonstrație, ceea ce ajută foarte mult învătarea. Partenerii în timpul dansului se privesc între ei, colaborează, se mișcă în sincron sau din contră, fiecare trebuie să fie atent la mișcările celuilalt pentru o execuție coregrafică desăvârșită.

Analizatorul chinestezic este cu precădere un suport al tuturor mișcărilor corpului. “Simțul partenerului sau a partenerei”, reprezintă acea percepere kinestezică pe care o dobândești în timp, după o perioadă în care începi sa-ți cunoști propriile posibilități și să participi efectiv prin acomodarea cu celălalt la îmbunătățirea actelor motrice.

4.3.2.2. Metode generale de îmbunatatire a capacităților

coordinative

Deși unele componente ale capacității coordinative prezintă un optim de dezvoltare la un anumit moment, iar altele sunt practic nedezvoltate, putem spune că ele ar avea ca interval de maturizare perioada dintre vârstele 7 și 10 ani (Hirtz, P., 1978)

Gagea, A., consideră ca obligatorii pentru seturile de metode și mijloace folosite pentru dezvoltarea capacităților coordinative următoarele atribute:

– să fie adecvate, acest aspect presupunând diagnosticarea exactă a nivelului capacităților coordinative asupra cărora urmează sa se acționeze. Mijloacele trebuie să acționeze optim în vederea obținerii rezultatelor scontate;

– să fie riguros dozate, ținând cont de nivelul atins în dezvoltarea capacităților coordinative, de vârsta, experiența motrică,etc.;

– să acționeze asociat, în cadrul procesului de pregătire sportivă;

– să fie asigurată o iterație corespunzătoare, succesiunea folosirii acestor mijloace în programul de pregătire să fie adecvată obiectivului și ritmului de progres al sportivului.

Acelasi autor (Gagea, A., 2002), consideră că dezvoltarea coordonării trebuie să aibă antrenamente cu teme destinate special acestui scop. “Prin repetarea controlată, forma mișcării se apropie din ce în ce mai mult de ceea ce, convențional, numim mișcare bine controlată. De fapt este vorba de continuarea fenomenului de learning prin stereotipie”. Procesul de ameliorare a coordonării este foarte limitat și în același timp individualizat, deoarece la același volum indivizii progresează diferit, iar creșterea volumului nu dă creșteri importante ale coordonării.

In cazul capacităților coordinative, în literatura de specialitate găsim două categorii de metode folosite în vederea creșterii nivelului de dezvoltare si anume:

– metode generale

– metode specifice

Weineck, J. (1983), adaugă la acestea, metodele de formare a reprezentării motrice, considerând că aceasta stă la baza învățării actelor motrice. În funcție de vârsta, capacitatea de efort intelectual și nivelul dezvoltarii capacităților coordinative, autorul propune două metode considerate cu un foarte bun randament:

1. metoda informării vizuale

Folosită în special la începători, pentru care reprezentarea desfășurării actului motric este în mod esențial un clișeu vizual. În mod contrar, la sportivii/elevii avansați, această metodă nu acoperă decât în mică măsură informațiile chinestezice.

2. metoda informației verbale

Această metodă poate preceda, succeda si/sau poate fi utilizată concomitent cu metoda vizuală. Ea vine să precizeze, să clarifice actul motric ce urmează a fi realizat.

Cele două metode se completează reciproc, utilizarea lor împreuna fiind varianta optimă pentru o înțelegere cât mai bună a actului motric în general.

Metode generale de îmbunătățire a capacităților coordinative

Harre, D. (1979), prezintă pentru dezvoltarea capacităților coordinative următoarele metode:

– variația execuției mișcărilor

Se realizează fie prin îmbinarea unor faze parțiale ale unei secvențe motrice fie executând numai anumite secvențe, variind ritmul.

– variația condițiilor externe

Are în vedere variații ale condițiilor și diensiunilor ambientale, sau ale aparaturilor folosite în execuție și ale spațiilor.

– combinarea unor deprinderi motrice automatizate

Presupune legarea succesivă sau concomitentă a deprinderilor motrice însușite. Metoda se poate aplica numai în cazul automatizării deprinderilor, altfel se înregistrează greseli în execuție.

– exersarea cu cronometrarea timpului

Are în vedere executarea unor exercitii bine cunoscute cât mai curând posibil, sau în limite de timp minime și maxime, care se vor înregistra.

– variația informațiilor

Presupune extinderea sau restrângerea informațiilor primite de sportiv/elev, în functie de modificările mediului. O creștere a numarului de informatii furnizate, va mări capacitatea de control a acestuia. Rezultate optime se pot obține obstrucționând una din informațiile primite (vizuala) sau excluzând pe cele acustice.

– exerciții executate pe fond de oboseală

Dupa un efort, sportivului i se cere să efectueze o serie de acțiuni cu un înalt grad de dificultate din punct de vedere al cooperării. Având în vedere faptul că exercițiile utilizate trebuie bine stăpânite sub aspectul execuției tehnice, această metodă nu se poate folosi în fazele de modificare a tehnicii.

– exerciții în care se urmăresc imitarea unor secvențe motrice stabilite

– exerciții de pe ambele părți

Aceste două metode de la final, permit multe variații și pot fi legate între ele. Alegerea lor este impusă de natura capacității de coordonare ce urmează a fi dezvoltată, obținându-se rezultate numai în cazul variației continue a stimulilor.

4.3.2.3. Metode specifice de imbunătățire a capacităților coordinative

1. Metode pentru dezvoltarea capacității de combinare și cuplare a mișcărilor:

– conexiunea progresivă, parțială sau totală, dintre două deprinderi cu accentuarea anumitor componente;

– executiile de coordonare segmentară, între membrele superioare și inferioare;

– dezvoltarea progresivă a lateralității, folosind mișcările asimetrice cu dificultăți crescânde;

– structuri cu folosirea acelorași pași specifici în combinații diferite.

2. Metode pentru dezvoltarea capacității de orientare spațio-temporală:

– observarea celorlalți sportivi, în mișcare și de pe loc;

– deplasarea în spații și pe distanțe prestabilite;

– folosirea unor spații diferite de cele standard;

– folosirea unor poziții, situații și mișcări neobișnuite;

posibilitatea observării și autoobservării prin mijloace video și/sau oglinzi.

3. Metode pentru dezvoltarea capacității de diferențiere chinestezică:

– toate exercițiile în care există o creștere progresivă a nivelului de precizie;

– lucru în perechi, realizarea unor prize cu posibilitatea de reacție la mișcarea partenerului(ei) stimul-răspuns.

4. Metode pentru dezvoltarea capacității de echilibru:

– toate exercițiile care stimulează echilibrul propriului corp și al partenerului(ei);

– exerciții de menținere a unor poziții pe acompaniament muzical, cu timp prestabilit;

– studiu la bara de perete din dansul clasic si elemente adaptate;

– studiu din dansul clasic și modern la centru.

5. Metode pentru dezvoltarea capacității de reacție motrică:

– situațiile în care se impune reacția la stimuli vizuali, acustici, tactili, chinestezici, într-o formă progresiv-complexă;

– lucru prin imitație sau în oglindă, improvizații.

6. Metode pentru dezvoltarea capacității de transformare a mișcării:

– crearea unor situații în care sunt necesare modificări neprevăzute ale acțiunilor (greșeli ale partenerilor, ciocniri ale perechilor în ring).

7. Metode pentru dezvoltarea capacității de ritmicizare (simtul ritmului):

– variații de ritm;

– execuție cu muzică cronometrată și apoi fară muzică tot cronometrată;

– imprimarea unor accente ale ritmului de execuție.

4.3.2.4. Metodica generală de învațare și acomodare cu muzica

Noțiuni generale de muzică

Deoarece mișcarea este un proces care se desfășoară în timp și în spațiu pentru oricare specialist sau cursant este importantă cunoașterea duratelor notelor muzicale și orientarea în privința noțiunilor de bază.

Durata valorilor notelor muzicale

Pentru scrierea duratelor valorilor notelor muzicale în general este valabil principiul injumătățirii.

Cea mai mare valoare muzicală o are nota întreagă – “O”, care are valoare de patru timpi muzicali.

Dacă înjumătățim o notă întreagă, vom avea o jumătate de valoare, adică o doime, cu valoarea a doi timpi muzicali.

Jumătatea doimii reprezintă pătrimea și are valoarea unui timp muzical.

La rândul ei, pătrimea împarțită în jumătate reprezintă optimea care este o jumătate de timp muzical.

Optimea împărțită în două ne dă șaisprezecimea, reprezintă un sfert de notă muzicală.

De aici se pot împărți șaisprezecimile și ne dau treizecișidoimile.

Valorile notelor muzicale se micșorează cel mai des prin împărțirea la jumătate, mai rar prin împărțirea la trei. Împărțirea notelor este posibilă nu numai la doi sau trei, ea poate fi împărțita la cinci, șase, șapte, opt, nouă: quintola, sextola, septola, octola, novemola. In muzică ritmurile de triolă, quintolă, etc., au întotdeauna o semnificație deosebită.

Tactul

Măsura muzicală – reprezintă unitatea de măsură în muzică și este exprimată în scris prin intervalul dintre două bare.

Fiecare măsură muzicală are un numar de valori de note care nu se schimbă și care este indicat la începutul oricărei măsuri muzicale, imediat după cheia sol printr-o fracție în care numărătorul precizează câte note sunt într-o masură muzicală: 4/4 = câte note sunt în masura muzicală de valoarea numitorului.

Numitorul arată valoarea notei muzicale: două pătrimi – 2/4, trei pătrimi – 3/4, patru pătrimi – 4/4, șase optimi – 6/8. Dansurile din secțiunea standard sunt scrise în următoarele măsuri muzicale:

– 3/4este masura muzicală pentru vals lent și vals vienez

– 4/4 este măsura muzicală pentru slow foxtrot și quick step

– 2/4 si 4/4 sunt măsuri muzicale pentru tango

Dansurile latino-americane sunt și ele scrise în anumite măsuri muzicale:

– 2/4 sunt samba și pass doble

– 4/4 sunt cha-cha-cha, rumba si jive.

Tactul, ca ordonată de timp se referă nu numai la sunet, el pulsează și în pauzele muzicale.

Ritmul dă caracterul muzicii și este alternantă regulată în timp a diferitelor sunete mai lungi sau mai scurte, succesiune în care se prezintă tmpii tari accentuați și timpii semitari sau slabi, neaccentuați.

Ritmul muzicii, caracterul tactului (par, impar sau impus) și tempoul schimbător sau identic (rapid, lent, accelerat sau încetinit) al muzicii, determină caracterul mișcării.

Tempoul este viteza cu care se execută o bucată muzicală, gradul de viteză cu care se succed timpii într-o frază muzicală:

Exemplu de tempo:

– adagio = foarte lent

– largo = larg = lent

– allegretto = puțin mai rapid

– moderato = moderat

– vivace = vioi

– presto = rapid, foarte rapid

În dansul sportiv, avem o varietate de tempouri chiar dacă avem aceleași măsuri muzicale.

De exemplu, valsurile au aceeasi masură muzicală de 3/4 ,aceeasi frazare muzicală de 6 timpi = 2 măsuri, dar valsul lent are 29-30 de măsuri/min, valsul vienez are 60 măsuri/min. De aceea valsul lent are un caracter de multe ori dramatic, liric, iar valsul vienez are de multe ori caracter vioi, jucăus, plutitor.

Tangoul are 33 măsuri/min, foxtrot-ul are 29-30 măsuri/min, quick step-ul are 50 măsuri/min, toate scrise în măsura de 4/4, diferă după viteza de desfășurare în timp a măsurilor muzicale și de aici și un caracter diferit.

Acelasi lucru se întâmplă și în secțiunea latino-americane unde samba are 50-52 măsuri/min, paso doble are 60-62 măsuri/min, ambele scrise in măsura de 2/4, diferă foarte mult după tempo și caracter; jive-ul are 42-44 măsuri/min, rumba 25-27 măsuri/min, cha-cha-ul are 28-30 măsuri/min, scrise în 4/4, diferă după tempo și caracteristicile de aranjament muzical, caracter.

Intensitatea sunetelor

Sunetele care formează frazele muzicale au diferite nuanțe, gradații de factori, intensitate și se notează prin:

– pianissimo – foarte încet

– mezzo forte – potrivit

– forte – tare

– fortissimo – foarte tare

– stacato – sacadat, întrerupt

– crescendo – crește

– descrescendo – descreștere

Intensitatea sunetelor se concretizează în mișcări line, energice, sacadate, tensionate, relaxate, etc., în funcție de ceea ce exprimă piesa muzicală.

Coloratura muzicală a unei piese reprezintă ansamblul ideilor și sentimentelor transmise de catre mijloacele de expresie muzicală (instrumentație, voce) denumită coloratură emoțională. Caracterul muzicii poate fi vesel, melancolic, eroic, săltăreț, romantic, liric. Trebuie să existe o concordanță între caracterul muzicii, cu linia generală afectivă și execuția motrică. Pentru aceasta se impune:

– selecționarea mișcărilor potrivite caracterului muzical;

– execuție motrică într-o manieră interpretativă care să sublinieze coloratura afectiva și care să prezinte comunicarea nonverbală a mesajului dorit.

În dansul sportiv, muzica ocupă un rol esențial. Fără ea nu se poate dansa și dansul nu ar fi existat. Când ne apucăm să studiem dansul, trebuie să știm să ascultăm o piesă muzicală, să depistăm ritmul, tempoul muzical, să înțelegem caracterul muzicii ca să știm ce putem dansa și cum putem interpreta muzica prin mișcare.

Mișcările, figurile de dans trebuie însușite în ritmul melodiei. Caracterul muzicii ne transmite cu ce atitudine trebuie să dansăm: impulsiv, temperamental, sacadat, cursiv, languros.

Descrierea figurilor de dans este facută adesea în termeni de pasi de “quick” (rapid) si “slow” (lent).

Un pas “quick” are valoare de un timp muzical, adică o patrime, un pas “slow” ocupă doi timpi muzcali.

În unele dansuri lente se complică lucrurile. De exemplu în cha-cha, unde sunt opt note, fiecare ocupând o jumatate de timp sau în samba unde sunt șaisprezece note fiecare ocupând o pătrime dintr-un timp și punctând opt note, ocupând trei pătrim din timp.

În sistemul “cut”, interpretarea muzicii s-a simplificat în funcție de timpii accentuați. În general, dacă se folosește sistemul simplificat, muzica este mult mai ușor de scris și de interpretat pentru dansatori. În zilele noastre toate dansurile sunt scrise în această manieră. Foarte important pentru dansatori este tempoul dansului exprimat în numarul de măsuri muzicale pe minut.

Tempourile variază în funcție de nivelul de pregătire al dansatorilor. Pentru începatori acestea vor fi mai simple, mai ușor de interpretat, urmând ca pe masură ce nivelul de pregătire crește, să se complice și modul de interpretare a tempoului.

Înainte de a trece la partea de predare a exercițiilor și pașilor de dans, trebuie să ne educăm ritmicitatea motrică prin:

– audiție muzicală;

– depistarea măsurii, frazei muzicale, a timpilor accentuați și a caracterului muzicii;

– numărătoarea timpilor pe măsura sau fraza muzicală;

– percuție realizată pe fiecare valoare de notă muzicală, apoi pe timpii accentuați;

– percuție realizată după felul în care realizăm pașii caracteristici acelui dans;

– jocuri muzicale: unii numără sau realizează percuție pe timpii accentuați, alții pe timpii neaccentuați;

– jocuri muzicale pe echipe: o echipă execută percuție pe prima frază sau masură muzicală, cealaltă echipă răspunde la următoarea masură sau frază muzicală;

– jocuri muzicale și cu tactare pe pași simpli ca: variante de mers, variante de bătaie pe loc din picior(are), variante de săltări pe loc și în deplasare, combinarea bătăilor din palme cu bătăile din picioare, etc.

Exemplu: avem măsura muzicală de 2/4 din samba.

– după audiere, se tactează timpul 1 din măsura muzicală prin bătaie din palme sau lovirea unui segment corporal cu palma, bătaie din picior, etc.,

– depistarea frazei muzicale și tactarea timpilor impari (1,3,5,7), apoi numai a timpilor pari (2,4,6,8),

– percuție după modul de realizare a pasului, respectiv 1&2, (pe T1 – o baăaie; pe T2 – doua bătăi),

– băieții fac percuție pe timpul 1, fetele pe timpul 2 cu 2 bătăi,

– se execută mai întâi varianta de mers cu percuție apoi se trece la realizarea pasului pe care dorim sa-l învățăm.

Aceste exemple de jocuri pot continua, deoarece, sunt multe moduri de a realiza o acomodare eficientă cu muzica caracteristică dansului pe care dorim să-l învățăm.

Jocurile muzicale sunt foarte utile și în acelasi timp și distractive pentru perceperea corectă a particularităților muzicale. Relația muzică-mișcare este de coordonare a mișcărilor din punct de vedere al tempoului și ritmului.

4.4. Educarea esteticii corporale și a esteticii motrice – ținută și execuție artistică

Estetica corporală este expresia pe care o are corpul într-o poziție statică. Dansul, prin compoziția sa are nevoie de o tinută corporală controlată, expresivă, tehnică și estetică. Aceste poziții ale corpului și segmentelor sale sunt studiate foarte bine de dansul clasic. Pentru studiul nostru am luat câteva elemente și le-am adaptat dansului sportiv și ideii de educație fizică.

Înainte de a trece la exercițiile din dansul clasic care pentru noi reprezintă un studiu și un ajutor în realizarea pozițiilor și mișcărilor din dans sportiv cât mai corect din punct de vedere tehnic și cât mai expresiv, vom descrie ținuta corporală din dans și felul în care partenerii stau unul fata de celalalt, felul în care pașesc și felul în care corpul contribuie la mișcarea de dans.

Astfel avem:

– caracteristici generale ale poziției corpurilor în standard și latino-americane, priza;

– caracteristici generale ale pozițiilor de brațe în latino-americane;

– pasul, noțiuni generale de pășire în standard și latino-americane;

– direcția de pășire;

– sensul de dans.

Caracteristici generale ale poziției corpurilor în standard și latino-americane

Standard

Poziția (poziția de început sau de plecare), este cea care precede întotdeauna primul pas din orice figură și este menținută de cuplu pe toată durata desfășurării dansului avănd rol tehnic și estetic.

Poziția închisă (PI) : partenerii sunt față în față, fata usor decalată spre dreapta băiatului, cu greutatea repartizată pe ambele picioare, pe pingea, chiar dacă călcâiele sunt pe podea. Corpurile partenerilor se ating până la nivelul centurii pelviene numit “punct de contact” care trebuie menținut tot timpul dansului.

Băiatul are corpul drept, fata este intr-o ușoară extensie spre stânga spate, capul spre stânga, linia umerilor partenerilor paralelă.

Brațele băiatului – de la umeri până la coate sunt aproape de orizontală, antebratul stâng este ridicat oblic înainte sus, cu mâna în prelungire și ține mâna dreaptă a fetei, celălalt este oblic înainte jos, cu mâna asezată sub omoplatul stâng al fetei.

Brațele fetei – bratul drept până la cot este pe orizontală, antebrațul ușor înainte sus, mâna întalneste mâna stângă a băiatului. Brațul stâng se susține pe antebrațul drept al băiatului, paralel cu solul, antebrațul cu mâna în continuarea brațului partenerului.

Poziția de promenadă (PP) – corpurile dansatorilor formează un V de 45 si 90 de grade . Deschiderea acestui unghi este mai mare atunci când se calcă cu piciorul din interior. Baiatul se rotește spre stânga cu capul spre stânga. Fata se rotește spre dreapta, punctul de contact se află la nivelul centurii pelviene interior stânga, capul trece din poziție închisă (stânga), în partea dreaptă pe direcția nouă de deplasare.

Poziția exterioară (PE) – partenerii dansează alături cu aceeași parte a corpului (dreapta cu dreapta si stânga cu stânga). Trecerea în poziție exterioară o realizează unul din parteneri, umerii rămân paraleli, brațele își modifică linia.

Poziția Fallaway (PF) – este adoptată în timpul mișcării specifice, dacă partenerii se deplasează în sensul opus orientării corpurilor.

Latino-americane

Pregătirea pentru rumba și cha-cha

Poziția individuală –stând cu picioarele apropiate vârfurile spre exterior, trunchiul drept, coloana vertebrală întinsă, abdomenul controlat, umerii jos.

Poziția tălpilor din dansurile latino se aseamănă cu poziția a III-a din dansul clasic, tălpile nu sunt paralele niciodată. Vârfurile sunt orientate spre exterior pentru ambele picioare indiferent de moment.

Maniera în care se realizează pasul: se trece greutatea pe unul din picioare cu întinderea genunchiului, bazinul face o mișcare laterală și spre înapoi, greutatea este repartizată pe toată suprafața tălpii piciorului de sprijin. Bazinul se mișcă fără să declanșeze oscilații verticale, trunchiul are o ținută frumoasă cu întinderea coloanei vertebrale, capul cu bărbia sus.

Pregătirea pentru samba și jive

Poziția individuală – Trunchiul are o poziție asemănătoare rumbei și cha-cha-ului.

Poziția picioarelor în timpul pășirii: genunchiul piciorului de sprijin este într-o ușoară flexie în mod cât mai natural, pasul lateral se realizează cu transfer de greutate total pe partea internă a tălpii, pe pingea cu păstrarea în același timp a călcâiului pe sol.

Pregătirea pentru passo doble

Poziția individuală – Passo doble are o poziție diferită față de celelalte dansuri. Bazinul este proiectat înainte, coloana vertebrală datorită acestei proiecții are o formă diferită, bărbia este ușor spre față jos, greutatea este repartizată spre pingea, călcâiele pe sol, brațele rotunjite și tensionate.

Poziții de bază în pereche

Poziția închisă (PI) – Băiatul stă cu picioarele apropiate, cu greutatea pe oricare din ele, mâna dreaptă este pe spatele fetei, pe partea de jos a omoplatului, brațul drept este usor îndoit, cu antebrațul ridicat cu cotul aproximativ la nivelul pieptului.

Fata “îmbracă” poziția băiatului, brațul stâng este așezat pe brațul drept al băiatului, urmând curba brațului, mâna pe umăr, brațul drept cu antebrațul ridicat și mâna în mâna stânga a băiatului. Picioarele sunt apropiate cu greutatea pe piciorul opus băiatului.

Poziția închisă în passo doble este puțin diferită, coapsa, bazinul și trunchiul până la nivelul pieptului sunt în contact, brațele (stângul baiatului și dreptul fetei) sunt mai ridicate cu câțiva centimetri.

Poziția închisă din jive este identică cu cea din rumba și cha-cha dar brațele sunt ceva mai jos menținute.

Poziția deschisă (PD) – Partenerii sunt față în față separați la o distanță de un braț. Greutatea repartizată pe oricare picior, la fată pe piciorul opus băiatului, poziția picioarelor depinde de figura dansată înainte.

Priza mâinilor poate fi:

– stânga băiatului si dreapta fetei,

– dreapta băiatului și dreapta fetei,

– dreapta băiatului și stânga fetei,

– priza (prindere) dublă

– fără (prindere) priza.

Brațul liber este ușor lateral rotunjit, brațul cu priză este ușor îndoit din cot, antebrațul spre înainte, mai jos de nivelul pieptului.

Când nu există priză (prindere) între parteneri, brațele sunt rotunjite în lateral, cu coatele spre interior.

Poziția evantai (PE) – folosită în rumba și cha-cha, fata se află în stânga băiatului perpendicular față de poziția băiatului, la o distanță egală cu lungimea brațelor partenerilor. Băiatul are greutatea pe piciorul drept oblic înainte, față pe piciorul stâng în spate. Brațele libere sunt lateral rotunjite, brațul stâng al băiatului este lateral cu palma în sus, brațul drept al fetei este ușor îndoit înainte cu palma în jos.

Poziția fallaway (PF) – Folosită în passo doble și jive se aseamănă cu poiția de promenadă, numai că perechea se deplasează în sens invers deplasării din promenadă (spre înapoi băiatul și înainte fata).

Poziția deschisă fallaway (PDF) – Se folosește în rumba și cha-cha, începe din poziție deschisă, priza este stânga băiatul cu dreapta fata. Se rotesc partenerii câte 1/4 (băiatul spre dreapta și fata spre stânga) pe un pas executat înapoi de fiecare (baiatul cu piciorul drept și fata cu piciorul stâng). Brațele cu priza sunt asezate diagonal înainte, brațele libere sunt rotunjite în lateral.

Poziția de promenadă (PP) – Se folosește în samba, paso doble și jive. Începe din poziție închisă și se realizează printr-o rotare de 1/8 spre exterior a partenerilor (băiatul spre stânga și fata spre dreapta), brațele (la băiat bratul stâng și la fată bratul drept) coboară sub nivelul umerilor. Întoarcerea poate fi mai mare dacă ceea ce urmează necesită o mișcare mai intensă a bazinului.

Poziția de contrapromenadă (PCP) – Se folosește în samba și paso doble. Băiatul este întors din poziția închisă cu aproximativ 45 de grade la dreapta iar fata la stânga. Bratul drept al băiatului este ușor în retragere iar mâna este pe brațul stâng al fetei. Brațul stâng al fetei se așează pe brațul băiatului urmând aceeași curbă.

Poziția deschisă de promenadă (PDP) – Se folosește în samba, cha-cha și rumba. Este asemănătoare cu poziția deschisă când băiatul are greutatea pe piciorul stâng și ține partenera cu mâna dreaptă, iar fata are greutatea pe piciorul drept și priza o realizează cu mâna stânga. Sunt câteva diferențe:

– brațele care realizează priza sunt diagonal față, cotul retras;

– întoarcerea este de 90 de grade (1/4);

– o întoarcere mai mare de 90 de grade (1/4) între parteneri determină trecerea în “lateral poziție deschisă”;

– o întoarcere mai mare de 180 de grade (1/2), poziția de picioare va fi de “fata în poziție de promenadă”.

Poziția deschisă de contrapromenadă (PDCP) – Folosită în samba, cha-cha și rumba, se aseamană cu poziția deschisă în care priza este făcută cu mâna stângă a băiatului și dreapta fetei, băiatul se sprijină pe piciorul drept.

Sunt câteva diferențe:

– priza de brațe este înainte diagonal, cotul retras;

– băiatul se întoarce 90 grade (1/4) spre dreapta, fata 90 spre stânga;

– când diferența dintre băiat și fată este mai mare de 1/4 , poziția piciorului va fi “lateral în PDCP”;

– când diferența este de 1/2, poziția piciorului va fi “înainte în PDCP”.

Caracteristici generale ale pozițiilor brațelor în

latino-americane

Ca și în celelalte discipline sportive cu caracter estetico-artistic și dansul sportiv în secțiunea latino, unde partenerii au o lejeritate de mișcare mai mare ca în cealaltă secțiune, trebuie să completeze mișcarea corpului cu mișcarea brațelor și a capului. Brațele vor reacționa ca o prelungire la mișcarea corpului și vor încheia mișcarea începută de picioare și trunchi, contribuind astfel la amplitudinea, eleganța, expresivitatea, plasticitatea și ritmicitatea execuției.

Pozițiile tipice ale brațului liber:

– lateral în prelungirea linei umerlor, rotunjit ușor din cot, palma orientată spre podea;

– lateral cu cotul spre înapoi, palma orientată spre podea sau spre corp înainte;

– înainte, cotul ușor retras, mâna la nivelul pieptului cu palma orientată spre corp;

– înainte ușor încrucișat, umărul este spre înainte, cotul îndoit palma este aproape de șoldul opus;

– înapoi lateral jos;

– oblic lateral sus, cu mâna răsucită spre exterior, cotul aproape întins;

– sus, brațul rotunjit sau foarte puțin îndoit.

Pasul, noțiuni generale de pășire în standard și

latino-americane

Deplasarea în dansul sportiv este realizată prin mers sau alergare, prin trecerea centrului de greutate de pe un picior pe celălalt, pe direcții prestabilite.

În deplasare trebuie să avem în vedere permanent poziția corpului, direcția tălpilor și echilibrul general al fiecărui dansator cât și a perechii:

– deplasarea se face prin conducerea pe direcția de deplasare a centrului de greutate;

– pășirea se realizează printr-o conducere a piciorului în direcția de deplasare, plutind foarte aproape de podea;

– mișcarea de pășire se face din articulația coxofemurală, genunchiul se întinde;

– talpa lucrează cât mai natural.

Pașii sunt executați în funcție de specificul fiecărui dans.

Direcțiile de pășire

În dansurile latino contactul labei piciorului cu podeaua, în general, se face progresiv de la vârf spre călcâi, denumit “contact progresiv”(CP), vârfurile sunt ușor spre exterior, călcâiele spre interior. Există și alte variante de contact dar acestea nu sunt întălnite ca generalități.

Sensul de dans

Sensul de dans reprezintă direcția prestabilită în care perechile trebuie sa se deplaseze. Această unică direcție a apărut din necesitate pentru a nu se deranja perechile reciproc în timpul desfășurării coregrafiei. Sensul de dans este invers față de sensul acelor ceasornicului, pe exteriorul ringului la distanța de 1m de margine.

CAPITOLUL VII – CONTRIBUȚIA DANSULUI SPORTIV IN VIAȚA CELOR CE PRACTICA ACEASTĂ DISCIPLINĂ

7.1. CONTRIBUȚIA DANSULUI SPORTIV LA DEZVOLTAREA BIOLOGICĂ A COPIILOR

7.1.1. Efectele dansului sportiv asupra ținutei corporale

Ținuta sau postura, reprezinta poziția pe care o adoptăm într-un anumit moment, cât și acțiunile care modifică sau influențează poziția corpului. Poziția capului și gâtului, a segmentelor inferioare și superioare, a trunchiului, modul cum stăm sau cum ne mișcăm exprimă o varietate de stări psihice și influențează în mod negativ sau pozitiv chiar relațiile interumane.

Dansul sportiv, în contextul procesului instructiv-educativ din lectiile de educație fizică, are ca obiectiv păstrarea unei bune capacitați motrice. Pe lângă aceasta tinerii trebuie să dobândească:

ținuta corporala deosebită;

expresie motrică;

învațarea, perfecționarea și consolidarea conținutului motric specific fiecărui dans studiat, formarea bazelor generale ale tehnicii, însușirea unui repertoriu cât mai variat;

cunostințe muzicale, legate de muzică în general și de genurile muzicale care acompaniază dansul sportiv, în special;

comportament civilizat, învatarea bunelor maniere, relația dintre sexe, comportament civic;

psihic cât mai echilibrat cu dezvoltarea calităților de voință, curaj, perseverență, stăpânire de sine;

educarea capacității de apreciere a acțiunilor motrice a altor subiecți;

educarea capacității de apreciere a propriilor acțiuni motrice;

dezvoltarea capacităților coordinative;

formarea schemei corporale; plasamentul corpului și a segmentelor corpului în diferite direcții și planuri cât mai corect;

Ca orice disciplină sportivă compusă dintr-un conținut tehnic cu caracter estetico-artistic în concordanță cu muzica, pentru practicarea tracțiuni, factori mecanici statici și dinamici. Acestea actioneaza pozitiv prin mărirea aportului de sânge și substanțe nutritive, mișcarea determinând existența și forma articulațiilor. De amplitudinea miscărilor depinde întinderea suprafeței articulare. Grosimea cartilajului articular corespunde presiunii exercitate asupra suprafeței articulare. Articulațiile devin mai rezistente la cei care fac exerciții fizice, dansul are o contribuție importantă la întarirea acestora mai ales la nivelul membrelor inferioare – articulația gleznei, genunchiului, articulația coxo-femurală. Mobilitatea articulațiilor și ligamentelor este menținută la parametrii normali și chiar dezvoltată prin exercițiile care constituie pregătirea organismului pentru temele din dans cât și prin dansul propriu-zis.

Prin practicarea dansului ca mijloc al educației fizice, se realizează o osificare mai bună prin mijloacele specifice pe care le are la îndemană. Contribuția acestuia la întarirea și maturizarea sistemului osos atat la femei cât și la bărbați, se realizează și prin ținuta corectă și îndreptarea unor deficiențe de postură. Obișnuirea tinerilor să facă exerciții fizice și după terminarea studiilor, contribuie la prevenirea unor boli ca osteoporoza, oasele fiind mult mai fragile, diminuarea mobilității articulare, predispoziții ale curburilor coloanei vertebrale la scolioze, cifoze, etc.

Sistemul muscular ca și cel osos se află în pragul maturizării. La această vârstă tinerii își măresc volumul muscular căpătând o capacitate de fortă mai crescută și este chiar recomandat să se lucreze pentru dezvoltarea forței generale și segmentare. Deosebirile dintre bărbați și femei există și sunt semnificative. După realizarea diferitelor probe fizice cu ambele sexe, s-a constatat că:

tonusul muscular este în general mai crescut la bărbați față de femei;

forța diferitelor grupe musculare este mai scăzută la femei – în special centura scapulo-humerală;

suplețea musculară și ligamentară este mai crescută la femei și mai scăzută la bărbați (Ionescu, A. si Mazilu, V., 1968).

Mușchii sunt organele active ale mișcării. Forma, lungimea, grosimea și proprietățile lor funcționale fundamentale, mecanismele biochimice și nervoase ale contracției, ca și structura intimă a fibrei musculare sunt determinate de caracteristicile mișcărilor pe care le execută.

În dansul sportiv se activează întreaga musculatură a corpului, inclusiv cea facială, deoarece este nevoie de expresie corporală dar și facială, la un nivel care determină intensificarea și generalizarea circulației sângelui, deschiderea capilarelor, activizarea schimburilor nutritive în intregul organism. Contracțiile nu sunt de intensitate maximală, forța de contracție musculară este raportată la coregrafie, genul de dans și partener(ă). Dansul este îndragit de foarte mulți tineri, la nivel de masă, deoarece creează placere, este accesibil și menține tonusul muscular, crșste capacitatea funcțională în special a excitabilității neuromusculare.

Prin dans crește capacitatea de forță și rezistență musculară, se intensifică tonusul muscular pentru a putea face față problemelor programului de lucru. Țesutul adipos care la femei este mai evident se diminueaza și se modelează odată cu musculatura prin exersarea pașilor și figurilor de dans.

Cercetările arată că practicarea exercițiilor fizice, determină activarea sporită a cantității de glicogen din mușchi. Mușchii antrenați la rândul lor utilizează economicos glicogenul în timpul manifestărilor fizice, produc acid lactic, dar întarzie apariția oboselii.

Dansul sportiv, prin acțiunea asupra sistemului muscular, modelează și structurează corpul, dezvoltă o capacitate de effort mai mare, menține suplețea musculară și ligamentară.

Sistemul respirator la această vârsta de 18-30 ani, are unele particularități, în funcție de sex. Dupa Georgescu, M. (1988):

– greutatea plămânilor este mai mare la bărbați, 505-479 g, fața de femei, 468-417 g;

– barbații au respirația de tip costal inferior și abdominală, iar femeile de tip costal superior;

dansului este nevoie de educarea muzicalitații și expresivitații mișcărilor, condiție obligatorie pentru a avea rezultatele scontate.

Mijloacele pentru educarea esteticii mișcării, în maniera specifică dansului, sunt împrumutate din dansul clasic.

Pentru ținuta corecta, maniera elegantă de asezare a segmentelor corpului este realizată cu vârfurile picioarelor ușor răsucite spre înafară, genunchii întinși, bazinul drept, musculatura fesieră încordată, coloana vertebrală dreaptă, cu umerii coborâți, abdomenul controlat cu musculatura în tonus, gâtul degajat, brațele pe lângă corp, bărbia la orizontală.

În mișcare, corpul trebuie să-și păstreze frumusețea prin întinderea gleznei în secțiunea standard și răsucirea labei piciorului, în dansurile latino-americane, prin continuarea mișcării brațelor până la nivelul degetelor, prin poziții și mișcări ale capului în concordanță cu întregul corp. Fiecare dans are un mod specific de exprimare nonverbală, cu un anumit caracter pe care trebuie să se deruleze coregrafia, muzica fiind cea care dictează. Prin dansul sportiv estetica mișcării corporale se dezvoltă datorită manierei de lucru pe care trebuie sa-l însușeasca practicanții acestei discipline atât prin exercitiile din dansul clasic, mișcări gimnice cât și prin exercițiile specifice.

Este un sport tehnic, cu caracteristici artistice pronunțate, iar acestea au efect asupra intregii dezvoltări a tinerilor.

Expresia motrică nu se rezumă numai la demonstrarea tehnicii corecte și estetice, ci ea cuprinde modul de interpretare al caracterului dansului și a muzicii, precum în mod deosebit expresivitatea facială și colaborarea dintre parteneri.

7.2.2. Dansul sportiv – factor de comunicare și socializare a copiilor

Pentru copii și tineri, dansul este o activitate educativă, cu reguli foarte stricte ce trebuie respectate ca aceștia să reușească să învețe și să progreseze.

Credem că nu trebuie să punem la îndoială faptul că majoritatea oamenilor cunosc în general influențele exercițiului fizic asupra organismului, asupra dezvoltării intelectuale, afective și volitive, asupra formării caracterului și personalității.

Prin practicarea dansului sportiv în cadrul lecțiilor de educație fizică, tinerii își perfecționează simțurile, învața să-și reprezinte mental corpul fizic, descoperindu-l puțin câte puțin, își lărgesc câmpul de cunoaștere, își dezvoltă spiritul de observație, atenția distributivă, capacitatea de analiză și sinteză, își stimulează gândirea, își dezvoltă capacitatea de comunicare, învață să colaboreze cu cei din jur, își educă încrederea în sine și în coechipieri.Dansul este o îmbinare a trei elemente:

Aceste elemente se intercondiționează și formează un sistem complex care are ca rezultat armonia mișcării celor doi parteneri cu muzica. Este foarte important să spunem că în acest context muzica este factorul determinant în realizarea mișcărilor care declanșează actul și acțiunile motrice, precum și atitudinea și caracterul în care trebuie să se realizeze pașii.

Dansul determină o mai bună cunoaștere de sine, a propriei valori, a propriilor capacități fizice și psihice, o cultivare a spiritului prin dorința de frumos.

Prin natura dansului, partenerii trebuie să se respecte între ei și să se ajute în momentele dificile în care învațarea pașilor prin exersare nu este loc la cote maxime. În acest proces, rateurile, greșelile sunt normale, partenerii se pot lovi, împiedica reciproc, fiecare individ având o anumită capacitate de învațare, mai rapidă sau mai lentă. Capacitatea de a tolera greșelile partenerilor, de a ajuta procesul învățării, astfel încât progresul să se realizeze cât mai repede, trebuie educată încă de la micii dansatori deoarece la vârstele mici, există tendința ca aceștia să se învinovățească reciproc pentru nerealizările lor. La vârste mai mari, aceste atitudini negative pot dispărea, dar totodată se pot accentua, dacă nu au fost educate de la vârste fragede.

Profesorul trebuie să posede cunostințe în domeniul psihologiei, pedagogiei și sociologiei, pentru a putea depista la timp problemele interumane și pentru a acționa pentru îndreptarea unor comportamente nepotrivite.

O regulă de bază a dansului este aceea că bărbatul este cel care conduce, iar femeia este cea care se lasă condusă. De aici și simțul responsabilității bărbatului de a avea grija partenerei, de a o proteja, de a fi precis în execuții pentru a nu o determina să greșească. La rândul său, femeia este foarte atentă să facă față cerințelor partenerului, pentru a-l ajuta în dans și a răspunde prompt la comenzile acestuia. Răspunderea unuia față de celălalt este foarte mare în dansul sportiv, de aceea cei care dansează își dezvoltă foarte mult capacitatea de a lucra în echipă, de a avea încredere în partener (a).

Avem din ce în ce mai multă libertate de exprimare verbală și nonverbală, trăim într-o societate în care din păcate violența este prezentă peste tot, în condițiile în care copiii preiau această violență prin jocurile lor, prin limbaj și gestică. În atmosfera aceasta în care și desenele animate sunt presărate cu personaje sinistre și violente, credem că dansul este un aducator de pace, de tandrețe, de dragoste și eleganță.

Maniera de a invita o parteneră la dans cu o anumită ținută, oferirea brațului, sau palmei pentru a fi condusă pe ring, poziția de dans cu o ținută dreaptă și fermă pentru a o conduce pe perioada dansului, conferindu-i confort și încredere, sunt învățate și exersate la cursurile de dans ca apoi să facă parte din conduita oamenilor în situațiile de zi cu zi. Acest mod de a educa comportamentul între parteneri în sala de dans, se rasfrânge în mod automat și în comportamentul cotidian al persoanelor și este o posibilitate de a arăta mai mult respectul față de oameni și societate.

Astfel prin ansamblul conduitei de dans, ne educăm tinerii să fie mai eleganți, mai fermi, mai buni, mai tandri, mai respectuoși față de ceilalți din jur și față de ei inșiși. Tinerii capătă încredere în propriile forțe și pot fi mai sociabili, mai comunicativi.

Dansul sportiv face parte din ramurile de sport artistico-estetice, în care ținuta corporală, ținuta vestimentară, cromatica acesteia, coafura, tot ansamblul perechii este studiat și apreciat de juriul care acordă locurile și punctele. Este o disciplină legată de ceea ce reprezintă idealul de frumos. Un astfel de sport nu poate să aducă decât sentimente frumoase în sufletul celor care privesc dar mai ales în educația celor care îl practică.

Obiectivul cadru este“dezvoltarea fizică corectă și armonioasă a organismului “ are ca obiective de referință:

însușirea unei ținute corporale corecte (în poziția stand, sezând și în deplasare) cu scopul evitării instalării atitudinilor deficitare;

să inteleagă și să execute corect mișcările diferitelor segmente ale corpului;

să execute corect exercițiile de mers, alergare și săritură pentru evitarea deficiențelor fizice;

să-și însușească corect schema corporală;

să perceapă componentele spațio-temporale (ritm, tempo, durată, etc.)

În același timp dansul cultivă simțul estetic, dezvoltă gustul pentru frumos, pentru muzică, dezvoltă personalitatea copiilor și posibilitatea de a se exprima nonverbal cu o mai mare ușurință, dezvoltă aptitudinile pentru creație.

Din punctul nostru de vedere, vârsta pre-școlarului, este cea mai potrivită pentru a încerca cât mai multe domenii teoretice și practice, de a motiva copilul să descopere lumea care-l înconjoară și pe el însuși, de a îndruma copiii dotați cu aptitudini către domeniul respectiv, de a lăsa și crea portițe pentru noi descoperiri.

Capacitățile coordinative se dezvoltă foarte bine prin mijloacele dansului sportiv, deoarece pentru realizarea pașilor specifici, este nevoie de o bună coordonare segmentară și generală a corpului în concordanță cu partenerul(a), și cu muzica.

7.3. CAPACITĂȚILE COORDINATIVE ÎN DANSUL SPORTIV

Foerster (1902), definește coordonarea “capacitatea de a scoate la iveală, cu ajutorul contracției musculare, efecte exterioare care contribuie la îndeplinirea unei teme precise, în condițiile de consum energetic redus”. El precizează trei condiții ce trebuie îndeplinite ca să putem vorbi despre coordonare:

scopul urmărit;

efectul să fie realizat cu un consum energetic redus;

simțul subiectiv să fie de ușurință și siguranță în execuție;

Mitra, Gh. și Mogos, A. (1977), vorbind despre îndemănare, specifică faptul că la baza sa stă coordonarea, proces important al activității organismului îndeplinit de SNC. Coordonarea, după aceiasi autori, se realizează prin intermediul inhibiției corticale, proces nervos care corectează și reglează permanent excitația nervoasă.

Capacitatea de coordonare poate fi definită ca o calitate psihomotrică complexă, ce are la bază corelația între sistemul nervos central și musculatura scheletică în timpul efectuării unei mișcări.

Epuran, M. și Horghidan, V. (1994), situează în rândul componentelor psihomotricității, alături de schema corporală, lateralitatea, rapiditatea mișcărilor ideomotricitate și coordonare dinamică (a corpului întreg și a segmentelor sale ), coordonarea statică – echilibrarea, coordonarea perceptiv-motrică ( percepția spațiului, ritmului și a mișcărilor proprii).

7.3.1. Capacități coordinative generale și speciale

Capacitățile coordinative generale sunt rezultatul unei instruiri gestuale polivalente în diferite acțiuni motrice sau sporturi. Ele se manifestă în diferite domenii ale vieții cotidiene și în sport prin faptul că problemele gestuale oarecare pot fi rezolvate în mod creator (dupa Harre, D., Deltow, Ritter, 1984).

Capacitățile coordinative speciale se dezvoltă mai mult în cadrul disciplinelor sportive considerate și după Ozolin, N. (1984) “ cu însușiri variate în tehnica sportivă în funcție de disciplină sau de diverse combinații.”

Capacitățile coordinative vor fi îmbunătățite esențial dacă fiecare dintre componente este la fel de rațional dezvoltata cum se întamplă în cazul capacităților condiționale.

Îndemănarea prezentată drept calitate motrică, oferă teren de discuîii între specialiști, ea fiind în același timp subdivizată, prezentată sub diverse denumiri cu diverse conținuturi. După parerea acestora nu se poate pune egal între capacitatea de coordonare și îndemănare, punct de vedere la care subscriem.

Letzelter (1985), distinge grupa calităților coordinative cu două subgrupe: mobilitate (statică, dinamică, activă, pasivă, generală, specială) și îndemănare (psihomotrică, capacitate de învățare, îndemănare specială).

Hirtz, P. (1972), definește îndemănarea, o calitate de baza a coordonării.

Se admit ca fiind componente ale capacitații coordinative:

capacitatea de adaptare

capacitatea de reacție

capacitatea de ghidare, combinare

capacitatea de echilibru

capacitatea de agilitate, îndemănare

Weineck, J. (1980), împarte capacitățile coordinative generale în:

Hirtz, P. (1972) a subordonat celor trei capacități de bază, cinci capacități coordinative fundamentale pe care a încercat sa le clasifice ierarhic astfel:

1.capacitatea de orientare spațială

2.capacitatea de diferențiere chinestezică

3.capacitatea de reacție

4.capacitatea de echilibru

5.capacitatea de ritm (simțul ritmic)

Blume, (1981) citat de Manno, R. (1996), face urmatoarea schema:

1.capacitatea de combinare și cuplare a mișcărilor

2.capacitatea de orientare spatio-temporală

3.capacitatea de diferențiere chinestezica

4.capacitatea de echilibru

5.capacitatea de reacție motrică

6.capacitatea de transformare a mișcărilor

7.capacitatea ritmică

Schema clasificării aptitudinilor coordinative

(Blume, 1981, citat de Manno, R., 1996)

CAPACITĂȚI COORDINATIVE

Schema capacitatilor coordinative

(Weineck, J., 1980)

(circuit de reglare și de control (circuit de reglare

intern) si de control extern)

Model simplificat al coordonării actului motor

(Manno, R., 1996)

Soluția problemelor de coordonare impuse de un act motor sportiv trece prin realizarea mai multor funcții partiale:

– execuția mișcării propriu-zise de către organele motorii. Organul de controlat și de reglat este musculatura scheletică, care este componenta activă a aparatului motor.

– Programarea desfășurării miscării, care permite achiziționarea și transmiterea informațiilor privind rezultatele momentane și finale ale actului motor.

– Programarea desfășurării miscării, cu prevederea anticipată a rezultatelor sale momentane și finale (anticipare).

– Compararea informației la intrare (valoare reală), cu programul acțiunii si cu obiectivul prevăzut (valoare cerută sau nominală).

– Procesul de control și de reglare propriu-zis, adică transmiterea la muschi a stimulilor de control și de reglare.

– Memoria motrică, cea care înregistrează programul mișcării efectuate, transformările sale, și care intervine, de asemenea, prin fragmente de exercitii motrice similare înregistrate deja. Rolul sau este esențial în învațarea mișcării (Schnabel, Meinel, 1984).

4.3.2