Initiative ( Politici Publice) In Solutionarea Problemelor Publice Emergente. Domeniul Migratiei

=== fc09c289df98cc7ca3a0e1534ba1c1643cfeb04d_398859_1 ===

INTRODUCERE

Instituțiile de factură guvernamentală sunt reprezentate de o formare și aplicare a politicilor publice aparte, aceast obiect de activitate pătrunzând oarecum anevoios în România la nivelul conștiinței comune. În ziua de azi, este tot mai evident conceptul de politică publică, vorbindu-se tot mai mult de politici de integrare europeană, de politici sectoriale ș.a. În accepțiunea comună, termenul „politică” este plasat între deciziile particulare și mișcările de factură socială. Prin politicile publice alese în situația existenței unui nou management public, statul contribuie la activitatea de natură socio-economică, modificând realitatea, în directia dorită.

Migrația este o parte tot mai mare și permanentă a viitorului Europei. Țările europene au opinii diferite cu privire atât obiectivele de integrare și strategiile cele mai potrivite pentru a realiza aceasta. Cu toate acestea, UE are la dispoziție mai multe pârghii unice pentru a contribui în mod eficient la dezvoltarea politicii de integrare, care să completeze responsabilitatea principală a statelor membre.

De-a lungul istoriei, migrația a fost un fapt de viață. Motivele pentru care oamenii migrează sunt variate și adesea complexe. Unii oameni se mute în noile țări pentru a-și îmbunătăți situația economică sau să continue educația lor (cum ar fi migranții). Alții își părăsesc țările pentru a scăpa de abuzuri ale drepturilor omului, cum ar fi tortura, persecuție, conflictele armate, sărăcia extremă și chiar moartea (cum ar fi refugiații și solicitanții de azil).

Uniunea Europeană a recunoscut de mult timp că integrarea este o parte necesară a unei strategii globale a imigrației și a refugiaților. Consiliul European din 1999 de la Tampere a manifestat o nouă dorință de a coopera în dezvoltarea acestei strategii cuprinzătoare, care să abordeze integrarea sub titlul de "tratament echitabil al resortisanților țărilor terțe."

Politicile în domeniul migrației vor contribui la îmbunătățirea situației cetățenilor europeni nativi și migranților deopotrivă, în ceea ce privește piețele forței de muncă și integrarea. In acest fel, temerile cu privire la consecințele negative ale migrației pot fi atenuate ca avantaje vor deveni mai clare în timp. Acest lucru poate reduce percepția în mare parte negativă a "migrant" și să conducă la mai mult acceptarea unor politici deschise în viitor.

CAPITOLUL I CADRUL GENERAL AL POLITICILOR PUBLICE

1.1 Privire de ansamblu asupra politicilor publice și probleme ale acestora. Definirea conceptelor

Instituțiile de factură guvernamentală sunt reprezentate de o formare și aplicare a politicilor publice aparte, aceast obiect de activitate pătrunzând oarecum anevoios în România la nivelul conștiinței comune. În ziua de azi, este tot mai evident conceptul de politică publică, vorbindu-se tot mai mult de politici de integrare europeană, de politici sectoriale ș.a. În accepțiunea comună, termenul „politică” este plasat între deciziile particulare și mișcările de factură socială. Un element secundar, dar esențial, este acela că în literatura de specialitate, acesta face trimiteri către un scop de un anumit fel.

În ceea ce privește utilizarea expresiei „politică publică„ în limba română, apare o anumită dificultate respectiv termenul „politică” se referă la activitatea pe care diversele partide, oamenii politici, Parlamentul sau Guvernul o întreprind, poate insinua și activități de genul campaniilor electorale sau declarațiilor politice. În comparație cu limba noastră, limbajul englezesc, spre exemplu, conține doi termeni referitori la conceptele de „politică” și „policy”, alături de „politics”. În această situație, termenii se axează pe „political science” și „policy science” (care, în traducere în limba română, științe politice). Cu toate că traducerea românească este similară ambelor expresii englezești, sensul este distinct.

Spre exemplu, expresia „political science” se potrivește cadrului universitar românesc (Facultatea de Științe Politice), vizând problemele de mai jos, conform lui Goodin și Klingemann.:

Relații internaționale

Instituții politice

Politica comparată

Comportamentul politic

Economie politică

Metodologie politică

Teorie politică

Politici publice și administratie

În sensul expresiei „policy sciences” , știintele politice sunt acele discipline ce se ocupă cu studiul metodelor utilizate la formularea politicilor publice și aplicarea lor, reflectându-se și în rezultatele lor. În acest caz, termenul „politica” reprezintă traducerea emglezescului „policy”.

Astfel, este oarecum greu de dat o definiție exactă a politicilor publice.

După cum sugera H. Lasswell, știinta politicilor este caracterizată de următoarele trăsături:

Multidisciplinaritate: ajută la aplicarea metodelor si cunostintelor din domenii diverse

Orientarea spre rezolvarea problemelor: caracterul să nu este pur academic, ci vizează și problemele lumii reale, cautând solutii pentru ele;

Este normativă în sens explicit: aceasta îsi asuma explicit lipsa parțială de obiectivitate.

Conform lui Lasswell, știința politicilor este orientată spre „îmbunătățirea cunoașterii necesare îmbunătățirii practicii democrației. Într-un cuvânt, accentul cade pe știința politicilor într-o democrație la nivelul căreia scopul fundamental îl reprezintă demnitatea umană, în teorie ca și în practică”.

Conform lui Hogwood si Gunn, în mod uzual termenul „politică publică” este utilizat pentru:

Politicile considerate etichete ale anumitor domenii de activitate.

Politicile considerate expresie a scopului general sau a starii de fapt dorite.

Politicile considerate propuneri specifice.

Politicile considerate decizii ale guvernului.

Politicile considerate o autorizare oficiala.

Politicile considerate programe.

Politicile considerate produse.

Politicile considerate rezultate.

Politicile considerate teorii sau modele.

Politicile considerate procese.

Concomitent cu apariția politicilor publice, se dezvoltă și anumite probleme ale acestora. Dunn, spre exemplu, consideră că problemele de politică publică reprezintă o serie de nevoi, valori sau chiar oportunități care încă nu au fost realizate, și în cazul identificării lor, pot fi rezolvate doar prin intermediul unei acțiuni publice. Acest autor pune și într-o altă lumină problemele politicii publice, considerându-le un sistem al diverselor condiții externe care duc la apariția stării de insatisfacție la nivelul grupurilor comunitare.

Sunt situații în care este dificilă deosebirea problemelor de politică publică de problemele dezvoltate în interes privat este dificil să deosebim de politică publică de acele probleme care sunt de interes privat și care nu cer o dezbatere în public. În primul rând, grupurile de persoane care coabitează într-o comunitate confruntă varii probleme și momentan, un acord referitor la problemele care ar trebui dezbătute public nu există. În al doilea rând, indivizii care se implică în cazul formulării a politicilor publice se schimbă constant și o dată cu ei, se schimbă și perspectiva ce vizează soluționarea problemelor. În plus, nu s-a remarcat niciun consens asupra problemelor prioritare pe care anumite instituții publice trebuie să le rezolve. Constrângerile bugetare nu permit ca problemele să fie rezolvate în cea mai optimă manieră, astfel ele necesitând o prioritizare și o rezolvare eșalonată într-un anumit interval de timp.

Chiar dacă problemele existente la nivelul societății actuale sunt destul de schimbătoare, la fel și valorile lor, alături de factorii de decizie, neexistând un consens astfel încât probleme să fie dezbătute public și să se formuleze politici pentru soluționarea lor.

Este important ca analiza problemelor apărute la nivelul politicii publice să înceapă cu definirea acestora , înțelegerea lor, dar și structurarea problemelor ce necesită rezolvare. Definirea problemei este considerată a fi un demers de o complexitate ridicată, întrucât nu este facil ca o problemă „trecută pe lista de în așteptare sub imaginea unui factor solicitant al intervenției sectorului public să fie discutată de către factorii decizionali, după care să se mențină un interes ridicat asupra ei în scopul soluționării sale”.

Bardach propune unele sfaturi deosebit de practice referitoare la acordarea unei definiri a problemelor de natură publică. Spre exemplu, el sugerează definirea problemelor în termeni precum „deficit” și „exces”.

În cazul în care se va analiza evoluția în timp a problemelor, se poate demonstra că o situație problematică prezentă, are capacitatea de a deveni o problemă în cel mai scurt timp. De exemplu, menținerea ritmului ridicat de creștere a ratei șomajului într-o anumită zonă sau la nivelul unei grupe de vârstă în ultimul an, se poate dezvolta într- o problemă de politică publică pe viitor.

O altă sugestie oferită este cuantificarea problemei, acolo unde este cazul. Bardach consideră ca în definiția problemei trebuie să se includă „o proprietate cuantificabilă pentru a crea un cadru comun de evaluare al diferitelor situații, pe baza concepției că nu toți indivizii din lume sunt de acord cu faptul că situațiile pe care alții le consideră ca având anumite probleme reprezintă într-adevăr o problemă; fiecare individ are capacitatea de folosi un cadru de evaluare diferit”. Argumentarea problemei fundamentată pe date statistice trebuie să se facă prin comparații cu date de referință, întrucât datele singure evidențiază totul. În acest sens, este în regulă dacă datele statistice sunt raporate unei arii teritoriale sau unui prag minim acceptabil ș.a.

În literatura de specialitate, mai mulți autori recomandă ca problema să se prezinte prin prisma anumitor caracteristici cuantificabile. Gerston, spre exemplu, consideră că în ideea măririi șanselor „ca o problemă să fie considerată o problemă a politicii publice, este esențial a se prezenta numărul indivizilor afectați raportați unei arii geografice (amploarea problemei), numărul celor ce se preocupă de rezolvarea respectivei probleme, (intensitatea problemei) și intervalul de timp de când a apărut problema și modul în care problema a evoluat”.

Același autor consideră că pe cât o problemă afectează mai mulți indivizi, cu cât numărul de celor ce se preocupă de rezolvarea sa este mai mare, iar intervalul temporal de la apariția problemei este mai mare, cu atât aceasta are șanse mai mari să devină o problemă de politică publică.

Un alt specialist, John Kingdon, este de părere că „una dintre modalitățile utilizate de diferite grupuri în scopul demonstrării existenței unei probleme este probarea apariției anumitor modificări la nivelul indicatorilor de regulă, monitorizați, sau al indicatorilor rezultanți după evaluarea impactului anumitor programe. Indicatorii arată magnitudinea problemei.”

În cazul definirii problemei, analistul de politică publică va identifica toate cauzele apariției problemei, dar și „simptomele” acesteia, urmând a găsi o explicație referitoare la apariția lor. Totodată, trebuie identificată o legătură cauzală cu factori ce pot suferi schimbări cu ajutorul politicii publice.

Bardach este de părere că „anumite condiții ale problemei nu sunt percepute ca o problemă în sine de către participanții la viața publică” (cetățenii), dar considerate a fi cauzele altor probleme. Pe parcursul procesului de analiză a problemei, înțelegerea empirică și conceptuală a acesteia urmează un trend ascendent, de regulă. În același timp, cu cât alternativele de soluționare sunt identificate, cu atât analistul de politică publică poate fi provocat a redefini problema pentru ca aceasta să dobândească șanse mai mari de rezolvare. Astfel, Bardach recomandă ca procesul de definire a problemei „să aibă repetitivitate”. Tot el recomandă analiștilor să lase în urmă concepția prin care ei se concentrează numai pe rezolvarea problemelor și să fie creativi în sensul identificării unor oportunități ascunse pentru îmbunătățirea actualei situații. Recomandarea presupune dobândirea unei abordări proactive în sensul identificării și analizării problemelor, în contradictoriu cu abordarea reactivă, folosită de obicei.

1.2 Analiza politicilor publice în contextul noului management public

Termenul de analiză a politicilor publice a apărut în anul 1958, datorită lui Charles E. Lindblom, dar idei oarecum asemănătoare au fost enunțate și în 1951 de către Harold Lasswell.

Observând literatura de specialitate, analiza politicilor a primit diverse definiții, după cum urmează:

Aceasta este o disciplina care utilizează metode multiple de cercetare si argumentare în scopul producerii si transformării informatiei relevante pentru politici care poate fi utilizata în contexte politice pentru a rezolva probleme publice;

Aceasta este o recomandare facută clientului, relevanta în deciziile publice si întemeiata pe valori sociale ;

Aceasta este un proces prin care se identifică si se evaluează politici si programe alternative care urmaresc diminuarea sau rezolvarea problemelor sociale, economice sau politice;

Aceasta este o artă, dar și un mestesug: este ridicată la rang de artă deoarece presupune intuiție, creativitate si imaginație cu scopul de a a identifica, a acorda diverse definiții și de a identifica și propune soluții la probleme; este considerată a fi un meșteșug întrucât solicită stapânirea unei cunoașteri de tip metodologic, tehnic și interdisciplinar în domenii care merg de la economie la drept și la politică, la comunicare, administrație și management. Practic, este o abordare orientata spre client.

Analiza politicilor reprezintă un mod diferit de abordare a procesului de realizare a politicilor. Ea se realizează sub următoarele forme:

a) ca o analiză a politicilor, respectiv sub forma unei activități de cercetare,în cele mai multe cazuri- academică, vizând studierea și înțelegerea teoretică a procesului prin care politicile se conturează;

b) ca o analiză pentru politici, respectiv sub forma unei activități practice, solicitată de un anumit client, vizând soluționarea unei certe probleme.

Ambele tipuri de analiză sunt interesante și este bine să fie îmbinate întrucât se va evita ruperea teoriei de practică.

Conform gândirii lui Patton și Sawicki, analiza politicilor publice poate fi definită sub forma unui „proces ce se desfășoară în șase etape, respectiv: definirea problemei de interes, determinarea criteriilor de evaluare a respectivei probleme, identificarea politicilor alternative pentru problema respectivă, evaluarea alternativelor identificate, compararea alternativelor și evaluarea rezultatelor.” Mai jos se poate observa modelul procesului analizei politicilor publice:

Sursa: Patton, V. Carl, Sawicki, S. David, Basic Methods of Policy Analysis and Planning (2nd ed.), Prentice Hall, NJ, 1993

Figura nr. 1 Procesul analizei politicilor publice

Procesul prin care se face posibilă realizarea politicilor publice prezintă o înaltă complexitate și implică diverse actori, dimensiuni și mecanisme într-o rețea de interrelationară. Procesul poate fi mai usor de înteles prin divizarea sa în mai multe stadii si subetape distincte. Înșiruirea stadiilor anterior amintite poartă numele de ciclu al unei politici.

După Howlett și Ramesh, etapele sunt:

Identificarea potențialei probleme, respectiv la modul în care aceasta ajunge în agenda guvernamentală;

Formularea politicilor publice, stadiu în care sunt formulate mai multe opțiuni în cazul unei politici;

Luarea deciziilor, etapă în care se alege un anume mod de acțiune;

Implementarea deciziilor, stadiu la care se pun în practică politicile;

Evaluarea rezultatelor, etapă în care actorii implicați monitorizează rezultatele, luându-se în considerare și aspectul că politica poate necesita reformulări.

Sursa: Howlett, M., Ramesh, M., Studying Public Policy: Policy Cycles and Policy Subsystems, Oxford University Press, Oxford., 1995

Figura nr. 2 Etapele procesului de elaborare a politicilor publice

În timp, ciclul politicilor publice a dobândit și alte conceptualizari, unele dintre cele mai importante fiind:

a) Stadiile ciclului politicilor, conform lui Hogwood și lui Gunn:

Alua decizia de a decide , respectiv identificarea imediată a problemelor

A decide modalitatea de decizie, respectiv trecerea problemelor printr-un filtru

A acorda o definiție problemelor

A prognoza problemele

A stabili anumite obiective

A stabilit anumite priorități

A analiza opțiunile

A implementa, a monitoriza și a controla politicile

A evalua și revizui situația

A menține, a dezvolta și a încehia politicile.

b) Stadiile ciclului politicilor, conform lui Brewer:

A iniția politica

A estima alternativele

A selecta opțiunile disponibile

A implementa politica

A evalua politica

A finaliza politica.

Începând cu anul 1990, noul management public a fost abordat sub imaginea unui model al transformării sistemelor administrative și este fundamentat pe anumite doctrine administrative oarecum similare ce au influențat planurile de reformă ale administrației publice în majoritatea statelor aparținătoare OECD.

Conceptul de nou management public face referire la schimbări de natură structurală, organizațională, dar și managerială care au avut loc la nivelul serviciilor publice din locațiile anterior menționate. Conform lui Pollitt, noul management public a fost recunoscut, de foarte multe ori, drept o ideologie, o viziune sau chiar un grup aferent unei serii de tehnici manageriale, o mare parte dintre acestea fiind inspirate din sectorul privat.

Noul management public, semnifică, astfel, „o concretizare a transformării în contextul desfășurării procesului de management” , dar și un „sistem al ideilor clădit pe anumite valori ale sectorului privat” în scopul implementării lor în organizațiile publice.

Noul management public țintește reunirea unor valori ce modifică accentul pus pe administrația publică, atribuindu-i-l managementului public . După cum sugerează și titlul lucrării „The managerial state” scrisă de Clarke și Newman în anul 1997, conceptul de nou management public este des utilizat, direcționându-și conținutul către managerialism. Astfel, „managementul serviciilor de tip public înlocuiește modelul tradițional al furnizării și organizării de servicii la nivel public”. Managementul serviciilor publice presupune o legătură directă cu piața țintă, în timp ce modelul tradițional se bazează pe anumite principii precum centralizarea deciziei, ierarhia de tip birocratic, planificarea administrativă, controlul direct, dar și independența economică, acest tip de management având rădăcinile în cultura capitalistă.

Aprofundând subiectul noului management public, se observă să acesta reunește un grup de elemente caracterizate prin suprapunere frecventă și care sugerează tendințele reformei acestui tip de management în statele OECD.

Mai mulți autori precum Flynn (1993), Pollitt (1993;1994), Dunleavy si Hood (1994), Hood (1991, 1995), Borins (1994) și Summa (1997) au identificat componentele și particularitățile noului management public. Modul de percepere al conceptului de nou management public este caracterizat de anumite linii paralele, dar și suprapunei deosebite. Spre exemplu, se poate puncta faptul că în opinia lui Hood, „poziția pe care consumatorul o are în contextul noului management public nu este destul de explicită”, cu toate că în susținătorii doctrinei anterior menționate consideră că un centru de interes al acesteia este reprezentat tocmai de această poziție a consumatorului, definit ca și client al insituțiilor publice.

După Osborne si Gaebler, abordarea specifică a noului management public „marchează o certă diferențiere față de abordarea sa la nivel general”. Cei doi autori consideră că actul de guvernare denotă cea mai mare încredere și susțin faptul că trecerea de la public la privat nu este întotdeauna cea mai optimă soluție pentru transformarea segmentului public. Aceștia considerau că uneori, birocrația este mai funcțională, un bun exemplu în acest sens fiind siguranța socială.

Componentele noului management public prezintă valori ce accentuează reforma de tip managerial, dar și restructurarea la nivel organizațional, dar totodată vizează și piețele și mediul competitiv. Totuși, ar trebui evidențiat faptul că la nivelul practicii manageriale din instituțiile publice, valorile noului management public se refgăsesc deopotrivă, în timp ce la nivelul țărilor OECD , acestea se suprapun în practică. În acest sens, noul management public trebuie perceput sub forma unui ansamblu de valori fluctuant ce variază de la un managerialism puternic (un bun exemplu fiind managementul de tip hands-on profesional) la o accentuare mai însemnată asupra pieței și mediului concurențial. Așa cum s-a arătat anterior, susținătorii noului management public sunt de părere că limitele stabilite între sectoarele public și privat vor urma calea diminuării, ajungând chiar la estompare, pe parcursul timpului, cele două sectoare fiind adeptele acelorași practici în vederea obținerii unui management calitativ.

Walsh consideră că printre implicațiile la nivelul capacității manageriale se remarcă și:

Capacitatea de menținere a unor bune relații la nivelul departamentelor ți rețelei de corpuri de tip nondepartamental prin prisma cărora serviciile sunt furnizate;

Capacitatea de dezvoltare a anumitor proceduri care să asigure monitorizarea și inspecția, cu scopul de a verifica dacă managerii publici îndeplinesc cerințele funcției și dacă în unitățile conduse de aceștia se lucrează în conformitate cu strategiile prestabilite, dar ș pentru a verifica rezultatele monitorizării; Capacitatea de a dezvolta un sistem informational, care sa ofere suportul corespunzator managerilor de la toate nivelele, pentru a dezvolta un sistem de control bugetar al costurilor administrative, si pentru a dezvolta indicatori de performanta si sisteme de masurare a acestora.

Capacitatea administrare eficientă a diverselor pragrame de investiții;

Capacitatea coordonare a activităților de la nivelul unităților cu scopul de a asigura armonia și de a îmbunătății responsabilitățile.

Prin politicile publice alese în situația existenței unui nou management public, statul contribuie la activitatea de natură socio-economică, modificând realitatea, în directia dorită.

Aceste împrejurări poartă denumirea de imperfectiuni ale pietei și sunt reprezentate de bunurile publice, monopoluri naturale, externalități și o asimetrie de informatie.

Printr-un nou management public, conform lui Hood, obiectivele stabilite sunt următoarele:

1. Accentul se pune pe managementul profesional în cadrul sectorul public

2. Standardele si masurile de performanta vor fi explicite, astfel încât obiectivele trebuie să fie neapărat definite, iar tintele să fie stabilite.

3. Un accent mai mare se pune pe controlul rezultatelor, decât pe proceduri

4. Se urmărește o schimbare în direcția dezagregării organizațiilor publice

5. Se urmărește o schimbare în direcția unei competiții strânse la nivelul sectorului public

6. Un alt accent se pune pe practicile de management aferente sectorului privat

7. Se accentuează și ideea de disciplină, dar și de parcimonie în contextul utilizării resurselor.

Principala idee care se desprinde din acest context este aceea că analiza politicilor nu va înlocui nicicând deciziile de natură politică, ci le va facilita. Totodată, prin aceasta nu se pot propune cele mai bune solutii, dar poate oferi prețioase informatii, se pot realiza analize specifice în cel mai optim moment al procesului de creare a politicilor, în pofida faptului că formularea recomandărilor ramâne un obiectiv de o importanță aparte.

1.3 Analiza problemelor de politică publică

Pentru a analiza politicile publice, prima etapă în cadrul acestui proces este reprezentată de analiza problemei de politică publică. În acest sens se urmărește înțelegerea problemei de politică publică, precum și diagnosticarea și prezentarea cât mai precisă și completă a acesteia. În cadrul acestei etape un rol deosebit de important îl are analistul de politică publică. Acesta culege informații în ideea descrierii naturii, simptomelor, gradului de amploare, evoluția în timp și cauzele apariției problemei. De asemenea, el identifică și analizează grupul de indivizi afectați, dar și jucătorii cheie. Conform legislației în vigoare, actorii anterior amintiți trebuie să se implice în rezolvarea problemei.

În literatura de specialitate, mulți dintre practicieni și autori consideră că analiza problemei este cea mai importantă etapă, dar totodată, cea mai dificil de realizat. Conform lui Weimer și Vining, Această etapă este esențială întrucât o problemă concret definită este pe jumătate rezolvată,influențând toatalitatea activităților legate de rezolvarea problemei, dar mai ales scopurile și metodele care ar trebui utilizate în ideea selecției celei mai optime soluții alternativă de rezolvare a problemei.

În același timp, este important ca problemei să i se acorde o definiție corectă de la bun început pentru a putea evita o alocarea incorectă a unor resurse financiare din vistieria publică în scopul rezolvării unei probleme eronate. De aceea, cea mai bună variantă este limitarea resurselor sectorului public și canalizarea lor spre combaterea cauzelor reale ale unei probleme, sub acest aspect realizându-se reale economii bugetare, fondurile economisite urmând a fi utilizate în scopul îmbunătățirii serviciilor publice. Totodată, realizarea unei analize cât mai complete a problemei de politică publică încă din fază incipientă poate preveni eventualele întârzieri în detrimentul procesului de rezolvare a respectivei probleme, întărind și credibilitatea indivizilor care sunt responsabili cu realizarea analizei de politică publică.

1.4 Structurarea problemelor politicii publice

Unii autori contestă faptul că procesul de definire și structurare a problemelor este unul eficient, aducând argumente de genul celor prin care susțin că se pot comite o serie de erori la nivelul acestui proces, erori ce pot afecta profund, per ansamblu, etapele ulterioare care se impun în mod normal în rezolvarea problemei.

Pentru început, se poate spune că există o tendință prin care se consideră că în momentul structurării unei probleme, aceasta o va îngusta și imaginea de ansamblu se va pierde din vedere. După această fază, apar reproșurile la adresa lipsei complexității. În acest sens, Kleinmuntz consideră că argumentul recunoașterii configurațiilor („patterns”) se fundamentează pe procesul decizional. Conform studiului efectuat de acesta, autorul creează analogii între recunoașterea configurațiilor în cazul partidei de șah și al deciziilor medicale în sensul stabilirii unui diagnostic. Este drept că această asociere este destul de forțată, deoarece, spre deosebire de partida de șah care este una puternic structurată, având reguli precise și riscuri minime la adresa jucătorilor, deciziile care se iau în domeniul medical referitoare la stabilirea unui diagnostic se desfășoară într-un mediu imprevizibil, riscul fiind destul de ridicat. În acest sens, se poate deduce că majoritatea problemelor cu care actorii sectorului public se confruntă sunt slab structurate, timp în care este necesar ca deciziile să fie luate în condiții de risc și chiar incertitudine.

Conform lui Guess și Farnham, analistul de politică publică poate da unele definiții problemei în sensul orientării discuțiilor ulterioare într-o direcție eronată.

Pe de altă parte, Bardach este de părere că una dintre cele mai dese greșeli este enunțarea soluției în definirea problemei. Spre exemplu, eroarea poate să apară într-o enunțare de genul „În orașul Sibiu sunt prea puține locuințe sociale pentru persoanele fără adăpost. Ideea este că această afirmație va descuraja instant identificarea unor modalități de a prevenire a sărăciei, diverse familii cu situație materială precară fiind pasibile de a ajunge în această situație. Totuși, soluția se desprinde din această afirmație prin inducerea ideii că autoritățile locale, respectiv primăria, ar trebui să ridice sau să achiziționeze mai multe clăridiri pe care să le transforme în locuințe sociale. De aceea, s-ar putea afirma, într-un mod total eronat, că problema de politică publică dezbătută în această situație este reprezentată de numărul ridicat de familii ce nu dețin o locuință.

O altă capacană este reprezentată de analiza superficială a elementelor problemei și a relațiilor cauzale. Relațiile cauzele ce se stabilesc în analizarea diverselor probleme de natură politică în domeniul public pot fi acceptate prea ușor, iar cauzele problemei trebuie să fie de factură reală.

Analiza efectuată asupra unei probleme de politică publică poate suferi delimitări și ca urmare a criteriilor utilizate în evaluarea problemelor și soluțiilor cele mai potrivite. În acest sens, există posibilitatea de a se neglija elementele greu măsurabile, asumpțiile fundamentale ale conceptualizării problemei sau, în scopul unei cuantificări performante a problemei, se pot acorda unele valori de natură cantitativă arbitare unei variable a problemei.

Alte greșeli majore care pot să apară presupun că variabilele greu măsurabile nu prezintă importanță sau chiar că acestea nici nu există. Toate greșelile anterior menționate pot produce, în cel mai fericit caz, apariția unor rezultate artificiale, sau pot produce rezultate greșite despre problema analizată, compromițând întregul proces desfășurat în scopul rezolvării problemei.

Analiza problemelor de politică publică este bazată pe asumpțiile unui singur actor cu funcția de decident, ale cărui valori sunt bine definite, neluând în considerare diverse opinii cu privire la natura problemei și la potențialele soluții. Astfel, problema va dobâni o definire îngustă, imaginea de ansamblu fiind scăpată din vedere. Cultura organizațională și valorile instituționale trec prin filtrul unor adevărate proceduri pe baza cărora se urmărește să se ajungă la o înțelegere incompletă a problemei.

Un argument deseori utilizat este acela care face referire la gradul de rigiditate; astfel se susține că structurarea problemei preupune o lipsă de flexibilitate în înțelegerea problemei, iar cuantificarea problemei putând duce la distorsionarea sa.

Totuși, structurarea problemelor de politică publică aduce numeroase beneficii. Aceasta ajută la identificarea beneficiilor primare ale rezolvării unei probleme, precum și a efectelor secundare. În prima categorie este inclusă în mod special, consistența calitativă constantă a identificării corecte a componentelor unei clase de probleme. Esteimportant ca actorul public să fie sigur că a identificat în mod precis componentele problemei cu care comunitatea sau un anumit grup se confruntă. Soluțiile ce se identifică pentru o problemă incorectă nu rezolvă discrepanța apărută la nivelul stării existente a lucrurilor și cea dorită, și totodată creează noi disensiuni.

Calitatea informației și modul său de prezentare reprezintă aspecte deosebite în procesul de analiză a unei politici publice.Unul dintre avantajele principale ale structurării problemelor îl reprezintă eliminarea informației de natură irelevantă în ceea ce privește problema discutată.

Structurarea contribuie și la reducerea erorilor de judecată șiimplicit, a celor de decizie. În plus, un avantaj deloc de neglijat al acesteia este capacitatea de asigurare, justificare dar și explicare publică a anumitor decizii stabilite, contribuind la menținerea și dezvoltarea transparenței decizionale.

De asemenea, structurarea reprezintă baza compararării alternativelor propuse de diverși actori, fiind totodată implicată și în procesul de clarificare a priorităților și a valorilor decizionale.

La beneficiile enumerate până acum se mai poate adaugă îmbunătățirea comunicării între diverse părți implicate, respectiv comunicarea interrelaționară.

Tot structurarea contribuie și la eliminarea informației inutile, în certe situații de criză, și care încă mai poate introduce diverse elemente nerelevante soluționării problemei. Astfel,se poate afirma că procesul structurare este unul repetat, iar în cazuri oarecum similare aduce o îmbunătățire generală a procesului decizional la nivelul anumitor clase de probleme.

În avantajele structurării problemelor, se poate include și latura legitimizării unei probleme și consolidării suportului de grup. Din moment ce un anumit grup a investit resurse de timp și de energie, depunând un efort vizibil, acesta va avea rol și în implementarea deciziei finale. În acest sens, chiar și discuțiile purtate cu această ocazie pot îmbunătăți relațiile din cadrul grupului respectiv , precum și coordonarea dintre acestea.

Ca o consecință a informației detaliate în rândurile de mai sus, structurarea poate contribui la creșterea și dezvoltarea expertizei în aria elaborării deciziilor.

Structurarea problemelor de politică publică presupune parcurgerea în mod eficient a anumitor etape. În acest sens, conform lui Dunn, există o serie de etape ce se adresează atât acestei structurări, dar mai ales situațiilor problematice slab structurate. Stabilirea etapelor are, ca și fază incipientă, perceperea situației creatoare de probleme, iar pe plan secundar, analistul ce se ocupă de politica publică va cerceta respectiva problemă cu scopul de a identifica percepțiile pe care diverși actori le au asupra problemei. Inițial se va contura o meta-problemă, respectiv o problemă creată din percepțiile diferite ale indivizilor, după care se va defini în mod concret problema, evidențiindu-se atât termenii generali, cât și cei fundamentali. Pe baza informațiilor obținute până în această etapă, analistul poate decide care este domeniul de apartenență al problemei și va încerca o conceptualizare a acesteia. Încadrarea de tip conceptual se cere a fi realizată cu deosebită atenție întrucât, din momentul alegerii sale, aceasta va coordona modul de percepere a realității. La finalul acestei faze se delimitează problema, încercându-se și o specificare a ei, chiar dacă, în opinia lui Dunn, „ stabilirea unui model de reprezentare a problemei este greu realizabil.” Scopul final aferent demersului îl reprezintă definirea naturii problemei.

Sursa: Dunn, W.N. Public Policy Analysis: An Introduction, Prentice Hall, Englewood Cliffs.1981

Figura nr. 3 Etape în structurarea problemelor de politică publică

Conform lui Patton și Sawicky, respectarea unor pași cu scopul de a defini problema este destul de importantă, respectiv: „verificarea enunțului inițial al problemei, utilizarea celor mai bune date disponibile pentru a contura dimensiunea reală a problemei, definirea problemei din perspectiva părților interesate, identificarea potențialilor câștigători și a celor care pierd și realizarea unei prime aproximări a analizei”. Tot ei stabilesc mai multe acțiuni menite să desfinească problema, respectiv:

Gândirea pe marginea problemei.

Aici se vor structura ideile deja existente referitoare la o problemă. Deseori, cu toate că sunt identificate multe informații despre respectiva problemă, acestea pot fi coelctate în mod dezorganizat și se pot intercala valorilor asociate anumitor aspecte de tip social, ajungându-se astfel la nuanțarea unei imagini oarecum incertă asupra adevăratului înțeles al problemei. Spre exemplu, afirmând că minorii necesită o protecție mult mai mare prin prisma implementării legislației actuale în sectorul drepturilor copilului, sunt prezente anumite asumpții, care, în scopul clarificării respectivei probleme, acestea trebuie explicitate. În primul rând se remarcă asumpția ce face referire la ideea că serviciile de protecție a copiilor nu sunt destul de dezvoltate, după care se poate constata existența anumitor mecaniseme de protecție pe plan legal, dar totodată, implicit, se propune identificarea unei soluții cu privire la protecția minorilor prin intermediul implementării actualei legislații. În sensul clarificării, aici se poate inventaria pe scurt, legislația existentă aferentă domeniului protecției copilului, dar și acțiunile și programele existente în acest sens, organizațiile active de tip non sau colectarea datelor statistice cu privire la abandon, accentuându-se numărul copiilor abandonați.

Clarificarea limitelor pe care problema le are

În scopul clarificării limitelor pe care o anumită problemă le are, Patton și Sawicky consideră esențiale aspecte precum specificarea locației problemei, stabilirea duratei de manifestare a acesteia, precum și evoluția sa în timp. Spre exemplu, un anume individ își poate manifesta interesul de o diferențiere a problemei apărute la nivelul zonelor geografice, la nivelul zonelor rurale și urbane sau între localitățile mari și acelea de mărime medie sau mică ș.a.

Clarificarea tipului necesar de informație

Un bun exemplu în acest caz este următorul: este necesară o clarificare a termenului „copii”. În acest sens,în general, el poate face referire la minori cu vârste cuprinse între 0-6 ani, 7-13 ani sau 14-18 ani. Totodată, luând în considerare afirmațiile „ victimele violenței familale sunt copiii”, „copii abandonați”, se impune clarificarea condițiilor ce urmează a fi îndeplinite pentru a afirma că minorii sunt protejați sau neglijați de anumiți factori ( spre exemplu, de reglementările Uniunii Europene sau de UNICEF).

Evidențierea scopurilor și a obiectivelor.

O listare, chiar și cu caracter provizoriu, a scopurilor și a obiectivelor se impune în sensul evaluării acceptabilității eventualelor soluții dar și cu scopul de preconiza, în perspectivă estimativă, punctele de vedere pe care părțile implicate le au. Este necesar ca scopurile să fie precizate într-un enunț general, concis, iar obiectivele să fie enunțate într-o așa manieră încât să se delimiteze clar modul în care acestea își aduc aportul la îndeplinirea respectivelor scopuri. În cazul specificării obiectivelor, acestea trebuie să poată fi măsurate atât din punct de vedere calitativ, cât și cantitativ. Considerând exemplu de mai sus referitor la protecția copiilor, scopul în sine poate fi văzut sub egida asigurării dezvoltării copiilor într-un mediu protejat. În acest sens, obiectivele pot fi reprezentate de asigurarea accesului la educație, la servicii de tip sanitar, reducerea violenței infantile ș.a.. Măsurarea obiectivelor poate fi realizată prin asigurarea, spre exemplu, a unor programe de vaccinări, a unor controale periodice ale sănătății copiilor, asistența în caz de abuz asupra lor, numărul programelor destinate transportului copiilor la școală din zonele greu accesibile, diverse alocații pentru copii ș.a.

Identificarea cadrului problemei în urma stabilirii gamei de variabile utilizate în identificarea acesteia.

De cele mai multe ori, cadrul problemei este predeterminat de actor în sine, dar uneori el trebuie să fie identificat de analist. Totodată, acesta poate fi direct dependent de anumite constrângeri temporale sau legate de diverse resurse. Pentru clarificarea acestui aspect este necesară contribuția și altor actori, fie că sunt doar implicați în respectiva problemă, fie că sunt direct afectați de aceasta, aportul fiind posibil prin intermediul unor grupuri de interes sau ONGuri. Astfel, pot fi identificate punctele de intervenție ce pot conduce la schimbări majore sau se pot stabili factorii decizionali responsabili. Spre exemplu, în ideea centrării pe componenta sanitară se pot lua în calcul anumite modalități prin care programele obligatorii de vaccinare se pot aplica atât în cazul copiilor ce merg la școală, cât și în cazul celor ce au abandonat-o.

Clarificarea costurilor și a potențialelor beneficii.

Clarificarea costurilor și a potențialelor beneficii pot fi stabilite prin anumite metode, precum analiza cost-beneficiu/eficacitate, analiză statistică ș.a., prezentându-se sub formă de rezumat, de tabele sau de grafice. Totodată, se arată și câștigătorul sau persoanjul care pierde după rezolvarea respectivei probleme, dar nu la nivel de analiză de impact, ci urmărindu-se a se identifica marja de opțiuni valabile.

Recapitularea modului de enunțare a problemei.

În ceea ce privește recapitularea modului de enunțare a problemei se poate identifica dacă aceasta a fost clar enunțată sau dacă anumite părți pot fi identificate, alături de opiniile lor, la fel și dacă asumpțiile valorice sunt cloncis făcute. Tot în această etapă pot fi chestionate anumite asumpții, verificându-se totodată și flexibilitatea enunțului. Spre exemplu, dacă s-ar pune accentul pe aspectul preventiv, respectiv vaccinări sau controale periodice, care ar fi măsura în care atât copiii, cât și părinți ar fi conștienți de ceea ce trebuie să își asume în vederea realizării acestora? Nu sunt implicate anumite costuri indirecte ale măsurilor care au rol de a diminua efectele lor pozitive, spre exemplu lipsa accesului la serviciile medicale, lispa resurselor de tip financiar, întârzieri în ceea ce privește furnizarea diverselor vaccinuri sau a medicamentelor?

Pentru a structura eficient problemele de politică publică, se impun utilizarea anumitor metode. Spre exemplu, Dunn propune anumite tehnici menite a se utiliza pentru structurarea unor probleme de politică publică. Conform acestuia, metodele sunt:

Metoda analizei pentru delimitarea problemei- aceasta are scopul de identifica părerile tuturor actorilor implicați în rezolvarea problemei. Procedurile desfășurate au în vedere obținerea unei listări a actorilor cheie, dar și identificarea anumitor specificități ale problemei, alături de delimitarea acesteia.

Metoda clasificării problemei- aceasta are scopul de a divizia și clasifica în mod general conceptele. Procedurile desfășurate au în vedere diviziunea și clasificarea de ordin logic.

Metoda ierarhizării problemei- aceasta are scopul de a identifica posibile cauze aferente unei situații de tip problematic. Procedurile desfășurate au în vedere identificarea posibilelor cauze plauzibile, dar și a celor care sunt considerate puncte de interes.

Metoda sinectică- aceasta are scopul de a identifica similaritățile apărute la nivelul unor certe probleme. Procedurile desfășurate au în vedere construirea unor analogii personale, de ordin direct, cu influențe simbolice.

Metoda Brainstorming- aceasta are scopul de a identifica și conceptualiza anumite situații-problemă, dar și de a genera un număr extins de soluții. Procedurile desfășurate au în vedere generarea și evaluarea anumitor idei.

Metoda analizei din perspective multiple- aceasta are scopul de a analiza sistematic problemele. Procedurile desfășurate au în vedere o analiză a unei singure probleme în trei perspective: perspectiva personală, cea organizațională și cea de natură tehnică.

Metoda analizei asumpțiilor- aceasta are scopul de a sintetiza asumpțiile care se află în conflict în ceea ce privește o problemă de politică publică.

Decizia rațională

Complexitatea relațiilor dintre producerea și aplicarea politicilor publice poate fi definită prin prisma teoriilor ce accentuează modul decizional. Abordarea unor cazuri concrete, dar și examinarea comportamentului diverșilor actori implicați sunt posibile doar dacă se fundamentează aceste teorii. Multiplele situații sau probleme în privința cărora trebuie să se ia decizii au la bază teoriile mai sus amintite.

Etapa decizională aferentă procesului de formare și aplicare a anumitor politici de tip public s-a bucurat de o deosebită atenție mai ales în perioada anilor 1950-1960. Atunci, analizele erau centrate pe modelele decizionale de la nivelul organizațiilor sau instituțiilor aferente domeniului public. În acea vreme s-au elaborat modelele principale de luare a deciziei , respectiv modelul rațional și modelul incremental. Prin comparație, cele două modele prezentau anumite trăsături specifice, respectiv:

modelul rațional era caracterizat prin normativitate, respectiv acesta viza modul optim de luare a deciziilor în vederea acceptării acestora ca și „raționale”;

modelul incremental prezenta un caracter descriptiv, respectiv acesta evidenția mult mai bine modul de luare a deciziilor în comparație cu modelul rațional.

Începând cu anul 1970, însă, principalul scop al cercetărilor era acela de a dezvolta anumite modele alternative în ceea ce privea luarea deciziilor, ajungându-se chiar la propunerea unor modele de tip integrator.

Decizia rațională ce urmează o certă politică publică este caracterizată de anumite trăsături, respectiv:

Aceasta reprezintă o etapă a unui proces mai complex ce vizează elaborarea și aplicarea unei politici de tip public;

Aceasta constă în alegerea dintre un anumit număr de alternative ce au fost anterior identificate la nivelul procesului de formare a politicilor; această alegere este considerată a fi cea mai potrivită ca și răspuns la o anumită problemă de tip public;

Alegerea presupune anume mecanisme caracterizate de complexitate, respectiv aceasta nu este considerată o decizie de ordin tehnic, ci una de tip inerent politică.

Modelul actorului individual de tip rațional presupune ca individul să își stabilească scopurile pe care vrea să le atingă, dispunând de anumite mijloace pentru atingerea anumitor scopuri. Aici, discrepanța apărută la nivelul mijloacelor și scopurile este esențială în ceea ce privește înțelegerea comportamentului decizional al unui anumit individ. În această situație se presupune că obiectivele sunt date, fiind inițial alese de respectiva persoana înainte ca ea să participe la procesul decizional.

Sarcina care se găsește în fața unui actor este de o natură distinctă: el trebuie să aleagă dintre toate mijloacele disponibile pe cele care sunt deosebit de eficiente în vederea îndeplinirii scopurilor propuse. Dacă individul alege acele mijloace, comportamentul său va fi unul de tip rațional.

Raționalitatea de tip instrumental are în vedere comportamentul rațional care este reprezentat de alegerea celor mai potrivite mijloace în vederea atingerii obiectivelor. Pe baza acestui model, atunci când actorul rațional se află în situație decizională, acesta trebuie:

Să aibă clar definite anumite scopuri, obiective;

Să aibă la dispoziție anumite alternative (opțiuni);

Să aibă la îndemână anumite criterii pe baza cărora să poată evalua alternativele;

Să aibă capacitatea de a ordona alternativele conform criteriilor sale;

Să aibă capacitatea de a alege cea mai optimă alternativă care să îi permită atingerea obiectivelor setate;

Să aibă capacitatea de a lua decizii similare în oricare alte situații similare.

Este nevoie ca la nivel practic să se agreeze satisfacția pe care diverși membrii ai grupului o dentotă prin aplicarea unei anumite politici. În acest sens, conform lui MacRae și Whittington s-au delimitat următoarele metode:

Metoda crieriilor măsurabile din perspectivă obiectivă: de exemplu, pentru a măsura bunăstarea populației dintr-un anumit stat, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare folosește indicatori de natură socială cum sunt produsul intern brut (PIB), speranța medie de viață, nivelul mediu de educație ș.a.

Metoda gradelor de satisfacție: de multe ori, la nivelul sondajelor de opinie, indivizilor li se adresează întrebarea referitoare la gradul de mulțumire față de viața pe care o duc, față de activitatea clasei politice sau față de relațiile familiale. Răspunsurile pe care ei le dau sunt aferente unei scale de genul: „foarte mulțumit, mulțumit, nemulțumit, foarte nemulțumit”. Acest tip de scală este utilizată în vederea agregării răspunsurilor; implicit, se pleacă de la premisa că răspunsurile date de indivizii intervievați sunt comparabile.

Metoda de tip welfare economics (a economiei bunăstării): conform acestei metode, câștigul aferent bunăstării individului poate fi definit prin prisma cuantumului financiar pe care respectivul individ este dispus să îl plătească în vederea obținerii schimbării, iar pierderea pe care persoana în cauză o suferă ar putea fi măsurabilă prin intermediul unei sumei compensatorii pentru schimbarea respectivă. Din această metodă se desprinde avantajul de a combina diverse criterii într-un indicator singular, respectiv acela al disponibilității de plată. Acest indicator poate fi observabil în perspectivă publică și poate fi măsurabil: este facil să se observe, spre exemplu, că un anumit individ poate plăti mai mult decât altul pentru a achiziționa un apartament. Drept urmare, la nivelul acestei metode nu își face simțită prezența problema comparării de natură interpersonală, ea asigurând o evaluare a opțiunilor pentru diverse politici în funcție de beneficiile sau costurile aduse persoanelor afectate.

Analiza cost- beneficiu face obiectul metodei de a cântări și a evalua opțiunile aferente politicilor publice atât în funcție de costuri, cât și de beneficiile lor. Acest tip de analiză este des întâlnit la nivelul a numeroase situații: spre exemplu, în momentul în care se planifică activitatea de reparare a unei șosele sau când se urmărește construirea unui baraj. La nivelul acestei metode, costurile de natură economică, alături de beneficiile ce se preconizează a se obține într-o anumită perioadă de timp sunt demne de luat în seamă, toate aceste elemente exprimându-se în valoarea lor monetară.

Conform lui Lindblom si Braybrooke, pentru a îndeplini simultan funcții raționale și comprehensive, o decizie trebuie să îndeplinească anumite condiții, respectiv:

Este nevoie un decident de tip individual sau colectiv care să identifice o politică la nivelul căreia există un consens între factorii implicați de natură relevantă;

Este nevoie un decident de tip individual sau colectiv care să definească, dar și să ordoneze obiectivele ce se preconizează a reprezenta rezolvări ale problemei;

Este nevoie un decident de tip individual sau colectiv care să identifice alternativele, respectiv politicile posibile care își aduc aportul la atingerea scopurilor;

Este nevoie un decident de tip individual sau colectiv care să anticipeze consecințele rezultate în urma alegerii fiecărei politici (alternative);

Este nevoie un decident de tip individual sau colectiv care să compare toate alternativele ținând cont de posibilele consecințe referitoare la modul în care acestea duc în ideea atingerii obiectivelor propuse;

Este nevoie un decident de tip individual sau colectiv care să aleagă alternativa optimă în vederea maximizării atingerii scopului.

1.5 Clasificarea problemelor de politică publică

Problemele de politică publică sunt clasificate în funcție de complexitatea relativă pe care o dețin. Conform lui Dunn, pe baza acestui criteriu, problemele pot fi:

bine structurate,

structurate moderat

slab structurate.

Problemele bine structurate sunt acele probleme care au unul sau puțini actori implicați cu rolul de decidenți și un număr redus de alternative de soluționare. Aceștia urmăresc stabilirea unui consens în ideea rezolvării problemei, iar rezultatele alternativelor se cunosc cu certitudine sau se încadrează într-o gamă acceptabilă de risc. Aceste probleme sunt întlnite extrem de rar în cadrul sferei publice și se concentrează, mai ales, pe problemele operaționale apărute la nivelurile de jos (inferioare) ale unei anumite instituții publice. Un bun exemplu în acest caz ar putea fi identificarea momentului oportun pentru înlocuirea autovehiculelor aflate în proprietatea primăriei municipiului Sibiu, ținându-se cont de vechimea autovehicululelor, costul reparațiilor la care acestea vor fi supuse și de valoarea cu care se va deprecia autovehiculul dacă va mai fi păstrat. În acest caz, se pot identifica toate soluțiile alternative privind rezolvarea problemei, dar și consecințele fiecărei dintre ele.

Problemele structurate moderat sunt acelea care au unul sau puțini actori implicați cu rolul de decidenți care urmăresc obținerea unui consens. Pentru ca problema să își găsească rezolvarea, se identifică un număr relativ scăzut de soluții alternative, dar rezultatele acestora nu sunt cunoscute cu certitudine, și nici calculabile cu ajutorul unei anumite marje de eroare. Guess și Farnham au considerat un bun exemplu în acest sens „problema asigurărilor sociale”, în ideea că locuitorii țărilor dezvoltate sunt supuși procesului de îmbătrânire, iar rata natalității urmează o curbă descendentă. Dacă pensiile sunt atribuite la nivelul pe care îl cunosc în prezent, înseamnă că nivelul de contribuții la stat pe care populația ocupată trebuie le plătească va fi supus unei creșteri. Analiștii pot previziona faptul că eventualele cheltuielile se vor realiza conform datelor demografice existente și contribuțiilor la fondul de pensii; în plus, se pot construi diverse scenarii în funcție de nivelurile contribuțiilor sociale. Din această perspectivă, problema este considerată una bine structurată. Pe de altă parte, consecințele alternativelor de rezolvare a problemei sunt dificil de previzionat. De exemplu, nu se poate anticipa cu certitudine care ar fi consecințele unor măsuri luate în vederea îmbunătățirii stării de sănătate a populației pentru care fiecare persoană contribuie pe tot parcursul vieții. De asemenea, nu se pot anticipa nici posibilele consecințe ale unor măsuri luate în vederea încurajării creșterii ratei natalității. În aceste situații expuse, alternativele de rezolvare a problemei sunt slab predictibile, problema asigurărilor sociale devenind una moderat structurată.

Problemele slab structurate sunt acelea care implică un număr mare de actori implicați ce au rolul de decidenți ale căror scopuri fie sunt necunoscute, fie sunt dificil de prioritizat. Aceste probleme au ca și trăsătură caracteristică, starea conflictuală apărută între scopurile aflate în competiție. Alternativele de rezolvarea a problemelor sunt de cele mai multe ori, nescunoscute, iar rezultatele lor nu se pot estima în mod cert. Cele mai multe probleme de politică publică se regăsesc în această categorie. După May p., „consensul este de obicei, rar, întrucât politicile publice implică anumite conflicte declanșate între actorii concurenți”. În plus, este dificil a se identifica toate alternativele de soluționare a unei probleme din cauza dificultății de culegere a informațiilor, dar și pentru că este dificil ca o problemă să se formulezeeze în mod satisfăcător. De exemplu, nu este ușor de anticipat cererea pentru servicii medicale a unei unități spitalicești în scopul estimării fondurile care urmează a i se aloca. În mod similar, programul de funcționare a transportului în comun în cadrul municipiului București este dificil de îmbunătățit , deoarece dacă se urmărește introducerea unui orar fix, acesta va fi afectat de întârzierile petrecute în trafic, mai ales la orele de vârf când mijloacele de transport în comun sunt cel mai des utilizate.

CAPITOLUL II PROBLEMA MIGRAȚIEI

2.1 Privire de ansamblu asupra fenomenului migraționist

Fenomenul migraționist s-a declanșat încă de la începuturile omenirii, fără a înceta vreodată în timp, dar, cu toate acestea, la nivelul lui s-au înregistrat anumite schimbãri, acesta căpătând forme noi. În acest sens, se remarcă o simultaneitate în privința desfășurării proceselor migratorii, ele fiind în același timp, într-o creștere din ce în ce mai avansată pe întreg mapamondul. Pe termen lung, unul dintre efectele ale acestei evoluții îl reprezintă apariția și dezvoltarea societăților de tip multicultural, conceptualizând, într-o manieră nou, cetățenia sau statul național. Urmărind linia dezvoltării, majoritatea statelor dezvoltate au devenit societăți de natură diversificată, cu caracter multietnic, iar acelea ce nu au atins încă acest nivel, s-au îndreptat în aceastã direcție, orientându-se, în acest sens, decisiv.

Cercetãtorii din domeniul fenomenului migraționist au constat că acesta trebuie privit ca un element normal, dar structural al societății umane de-a lungul timpului, în condițiile în care o importantă caracteristică a populației o reprezintă deplasarea dintr-o zonă în alta. Dreptul oamenilor de a se deplasa din loc în loc fost recunoscut pe plan global prin prisma adoptării Declarației Universale a Drepturilor Omului. Articolul 13 al acestui document stipulează că „orice individ are dreptul de a se deplasa liber și de a-și stabili reședința pe teritoriul oricărui stat”, dar și că „ orice individ are dreptul de a părăsi o țarã, inclusiv pe aceea de origine, și de a se întoarce în țara sa”. În prezent, cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene au dreptul la libera circulație cu scopul muncii, acesta fiind unul dintre primele drepturi recunoscute în segmentul comunitar.

Dacã inițial, reglementãrile reprezentate de Regulamentul nr. 1612 din 1968 privind libera circulație a lucrãtorilor și Directiva nr. 360 din 1968 privind dreptul de rezidențã al lucrãtorilor și membrilor de familie ai acestora făceau referire doar la cei care desfãșurau o anumită activitate de factură economicã, în zilele noastre Actul Unic European a extins dreptul de rezidențã al tuturor cetãțenilor statelor membre, independent de întreprinderea unei anumite activități economice.

Astăzi, prevederile Tratatului asupra Comunității Economice Europene stipuleazã dreptul oricãrui membru al Uniunii Europene de a circula liber și a-și stabili reședința, în același mod, pe teritoriul oricărui stat membru, respectând condițiile stipulate în Tratatul de la Roma.

În anul 1955, John Hajnal era de părere că „în anii ce urmează, proiecțiile la nivel de populație se vor îndepărta de realitate, chiar dacă numărul lor va crește considerabil”. După circa 50 de ani, specialiștii Organizației Națiunilor Unite au confirmat previziunea pe care Hajnal a facut-o și astfel, o varietate de organizații internaționale, alături de agenții naționale, dar și anumiție analiști independenți au aprofundat studiul asupra fenomenului migraționist, elaborând prognoze cu referire la trendul evolutiv pe care populația îl urmează, iar cu toate acestea, numai câteva dintre acestea au fost realizate cu ajutorul unor instrumente științifice.

Un bun exemplu în acest caz este acela al studiului elaborat de reprezentanții Departamentului pentru populație al Organizației Națiunilor Unite, intitulat „Populația lumii în 2300”. Prin prisma acestuia sunt propuse cinci scenarii privind evoluția globală a indivizilor. În acest sens, una dintre constantele acestor predicții face referire la migrația pe plan internațional, evidențiindu-se corelația stabilită între variațiile numărului indivizilor și fenomenul migraționist. În fine, scenariile propuse încep de la ideea că migrația netă pe plan mondial va fi nulă, având valoarea zero, după anul 2050, respectiv numărul de imigranți va fi egal cu numărul de emigranți, și după acest moment, mortalitatea va fi într-o descreștere continuă. În concordanță cu acest scenariu, populația lumii va cunoaște creșteri de la circa 6 miliarde de indivizi în anul 2000, la peste nouă miliarde de indivizi, în anul 2100, punctul culminant fiind atins în anul 2075. După aceste creșteri, va urma o descreștere de până la aproximativ 8,900 miliarde în anul 2300.

În prezent, populația lumii numără peste 6.600 milioane indivizi, dintre care persoanele migrante reprezintă aproximativ 3% , iar contrar aparențelor, aceasta nu este deloc o cifră mică. Aceasta cifră reprezintă circa 200 milioane de oameni care își părăsesc țara de origine, de cele mai ori, cu scopul de a căuta condiții mai favorabile de trai. Cu siguranță, acest trend prezintă un impact și asupra securității naționale a fiecărui stat gazdă, modificând caracteristicile mediului internațional de securitate. În sens internațional, migrația, mai ales în termenii dislocării populației și urbanizării, poate crea extinse probleme de securitate.

Migrația reprezintă un fenomen de o complexitate extraordinară, a cărei esență o reprezintă deplasarea unor indivizi dintr-un sector teritorial în altul, efectele acesteia fiind schimbarea reședinței respectivului individ, respectiv încadrarea acestuia într-o formă de activitate în spațiul gazdă. Prin prisma acestei definiții nu se face referire la granițele naționale, dar tipologia migrației face o diferențiere, în funcție de acest criteriu, între migrația pe plan intern și cea de pe plan extern și internațional.

La nivel demografic, raportând migrația la un anumit număr al populației, se pot stabili următoarele forme ale fenomenului, respectiv imigrațiea și emigrația, mai specific, ansamblul intrărilor și cel al ieșirilor de indivizi. Orice migrant are statutul de imigrant, pentru țara de destinație, și de emigrant, pentru țara din care el provine (de origine). În ceea ce privește securitatea internațională, migrația interesează mai ales, din punctul de vedere al aspectului extern pe care ea îl are. În acest sens, migrația internațională cunoaște astăzi mai multe forme, după cum urmează:

deplasarea diverselor minorități etnice spre țara de origine;

deplasarea forței de muncă;

migrația de familie (aici se face referire la familiile persoanelor care lucrează, dar care anterior au avut statutul de emigranți) în conformitate cu dreptul la reunirea familiei pe care legislația internațională îl garnatează;

migrația realizată în urma calamităților naturale, persecuțiilor politice sau a celor de natură religioasă sau chiar în urma războaielor.

La rândul lor, aceste tipuri de migrație se pot clasifica după următoarele criterii:

în funcție de legalitate se remarcă atât migrația legală care este realizată respectându-se respectivele norme, cât și migrația clandestină care este realizată încălcându-se normelor și pe baza acestui aspect, ea este și mai greu de evaluat;

în funcție de motivație se remarcă atât migrația voluntară, cât și migrația involuntară, de tip forțat;

în funcție de durata șederii se remarcă migrația temporară, migrația pe termen lung și migrația permanentă.

Pe lângă tipurile de migrație specificate anterior, se mai pot întâlni următoarele forme migraționiste:

migrația de tip etnic- aceasta este fundamentată pe etnicitate și, în mod teoretic, statul deține dreptul decizional în ceea ce privește pătrunderea imigranților și primirea de către aceștia a dreptului de ședere pe respectivul teritoriu;

migrația de tip postcolonial- aceasta se remarcă în cazul țărilor colonizatoare ce au stabilit anumite reguli stricte pe care imigranții din fostele colonii, aceștia fiind obligați să le respecte;

migrația de tip economic – aceasta s-a remarcat destul de des în ultimele decenii. Acest tip de fenomen migraționist se fundamentează pe diferențele apărute la niveul statelor în ceea ce privește la accesul la diverse resurse și locuri de muncă, dar și la criza din diverse domenii;

migrația azilanților și refugiaților- acest tip de migrație cuprinde al doilea mare grup al imigranților legali, după cel al forței de muncă. Această formă a fenomenului migraționist este protejat prin legea internațională; azilanții și refugiații pot rămâne pe teritoriul unei țări chiar dacă nu au cetățenie națională.

Actuala teorie sociologică analizează efectele pe care fenomenul migraționist le are în privința a următoarelor direcții: impactul migrației asupra țării de origine, asupra populației țării de destinație și a migranților. De asemenea, se consideră necesară și observarea acelor comunități mici părăsite de emigranți, respectiv a celor în care imigranții încearcă să se integreze. Așadar, întrucât focalizează în jurul său o varietate de fenomene de natură socială, migrația este deosebit de importantă asupra securității respectivului stat și indivizilor, parte integrantă a fenomenului.

Problema migranților poate fi privită atât din perspectiva țărilor de destinație și în cele de origine, astfel: sub aspectul unei surse de beneficii, precum și sub imaginea problemelor. În statul din care imigranții provin, se remarcă unele fenomene ce au un efect negativ asupra dezvoltării naționale, reprezentate îndeosebi de „brain drain” și de lipsa forței de muncă în unele domenii (conceptul de „brain drain” face referire la emigrarea muncitorilor calificați). Astfel, în regiunile respective, productivitatea și veniturile sunt în continuu regres, același trend fiind urmat și de calitatea vieții. Totuși, în cadrul aceleiași economii se pot remarca fenomene pozitive, respectiv fluxurile de capital ce contribuie la mărirea valorii Produsului Intern Brut, precum și sporirea bunăstării famililor persoanelor cu statu de emigranți și a comunităților din care indivizii respectivi provin. Așadar, se consideră că acele venituri care ar fi putut fi generate de indivizii emigranți se compensează într-o oarecare măsură, cu capitalul financiar pe care aceștia îl trimit în țara din care provin. Această compensare depinde de anumiți factori, dar rămâne, totuși,o persistentă problemă economică pentru respectivul stat. Cu toate acestea, mai ales în timpul șomajului și al adaptării la condițiile de factură socio-economică existente în regiunea de destinație, imigranții sunt considerați o greutate economică peste sectorul de locuințe și peste sistemul de securitate socială, provocând complicații economice atât statului în cauză, cât și comunităților și populației din teritoriul respectiv. Între aceste probleme se remarcă acea corelare a intensificării fluxurilor ce migrează în statele dezvoltate cu problema îmbătrânirii demografice cu care ele se confruntă; aici, presiunea cade pe sistemul de asigurări sociale, mai ales asupra pensiilor. În acest sens, țările prospere au sesizat apariția așa-zisei „migrații de înlocuire” sub imaginea unei eventuale soluții în vederea compensării costurilor de tip economic pe care îmbătrânirea demografică le presupune.

În acest sens, fenomenul migraționist pune probleme sociale deosebite. În situația statelor europene, respectivele societăți au devenit multietnice, multirasiale, multireligioase, multiculturale și multilingve. Apar astfel unele diferențe proeminente la nivelul populației rezidente și persoanelor imigrante dintr-o anumită țară, diferențe de reprezentare psihosocială a acestor două categorii, care pot fi diminuate doar prin prisma unei intervenții guvernamentale, respectiv prin strategii și politici al căror scop fiind sporirea toleranței culturale.

Caracterul politic al societății și migrația internațională se influențează reciproc, atât pozitiv, cât și negativ, prin prisma unor politici și ideologii promovate de puterea guvernamentală. Cele două elemente pot constitui, astfel, o cauză principală a migrației forțate. Istoric vorbind, guvernele de tip nedemocratice, respectiv acelea totalitariste au contribuit la forțarea emigrației ca un mijloc de gestionare a acelor problemele apărute în urma afirmării disidenților politici, în această situație, aceștia din urmă fiind perfect conștienți de faptul că emigrarea reprezenta singura cale spre un tratament degradant pe care guvernul îl aplica.

În acest context, se poate face referire la două categorii migranționiste, respectiv refugiații și azilanții. Refugiații sunt reprezentați de acei indivizi ce își părăsesc țara în urma persecuțiilor în urma apartenenției religioase, politice, sociale, rasiale ș.a. Pe de altă parte, categoria azilanților este reprezentată de acele persoane ce și-au părăsit țara, depunând ulterior cereri în alte țări, în scopul recunoașterii statutului lor de refugiați. Similar refugiaților, azilanții se ascund de persecuții, însă, cazul lor nu este analizat și observat din perspectiva definiției la refugiați pe care Organizația Națiunilor Unite a propus-o. Conform acestei organizații, pe parcursul ultimilor ani, numărul total al refugiaților a rămas același, însă cererile de azil depuse în 36 de state dezvoltate sunt într-o continuă scădere. Agenția Organizației Națiunilor Unite pentru refugiați a observat că, pentru cele două categorii de emigranți prezentate anterior, țările de origine ale acestora, în general, se bazează pe regimuri politice cu caracter opresiv sau la nivelul lor există probleme socio-economice care au un impact negativ asupra securității indivizilor. Așadar, reiese indivizii cu statut de refugiați aleg să meargă într-unul dintre statele vecine fără a ține cont de situația politico-economică sau socială din respectivul teritoriu, iar azilanții urmăresc să se stabilească în țări unde pot avea un trai net superior celui pe care îl au în prezent.

În ceea ce-i privește pe refugiați, primele țări de origine,în funcție de numărul persoanelor refugiate, sunt reprezentate de: Sudan, Myanmar, Somalia, Republica Centrafricană și Republica Dominicană Congo, însă aceste state prezintă un potențial conflictual. Conform grupului International Crisis , la finele anului 2007, situația de tip conflictual a fost neschimbată în Sudan, Myanmar și Republica Centrafricană, în timp ce în Somalia, aceasta era pe cale de deteriorare, iar în Republica Dominicană Congo era instalată starea de alertă.

În ceea ce îi privește pe azilanți, teritoriile de origine cu cel mai mare număr al acestei categorii de persoane sunt cele ale Chinei, Irakului, Serbiei și Muntenegrului, Federației Ruse și regiunii Haiti, iar printre principalele destinații ale acestora se numără statele europene occidentale, Statele Unite ale Americii și Canada.

Caracterul politic al unei anumite societăți primește influențe considerabile din partea migrației. Totuși, în urma recunoașterii statutului de refugiat al anumitor indivizi, țara de destinație admite că țara de proveniență a acestora prezintă un regim politic bazat pe opresiune, dar și pe persecuție, între cei doi actori remarcându-se unele tensiuni. La polul opus se situează țările de destinație, unde persoanele refugiate pot provoca unele probleme de securitate, participând la mișcări opozante la adresa guvernelor statelor de provenineță sau implicându-se în anumite rețele teroriste.

Implicațiile pe care migrația le are asupra caracterului politic al unei societăți pot afecta dimensiunea militară a acesteia, tensiunile create între țara de origine și cea de destinație, dar și acțiunile întreprinse de anumite rețele teroriste. Totodată, conflictele armate reprezintă una dintre cauzele majore ale apariției refugiaților, mai ales, dar și azilanților. În același context se poate induce migrația forțată în vederea diminuării resurselor umane pe care părțile implicate într-un anumit conflict armat le au. O mare parte dintre țările de origine pentru indivzii care imigrează, se refugiază sau cer azil, iau parte la conflicte armate, între acestea evidențiindu-se Coasta de Fildeș, Sudan, Irak, Afganistan, Burundi, Republica Dominicană Congo, Algeria, Columbia, Myanmar, Nepal, Rwanda, Sri Lanka, și altele. Totuși, aceste conflicte pot reprezenta o sursă de degradare a mediului, influențând cu preponderență, mișcarea populației.

Migrația forțată poate fi însuși efectul de degradare masivă a condițiilor de mediu în cadrul cărora anumiți indivizi își duc existența, prin prisma unor dezastre naturale sau produse de om. Cu toate acestea, fluxurile de imigranți în masă, dar mai ales, de refugiați, pot să provoace daune asupra mediului în sensul construirii unor tabere a căror infrastructură sanitară este inexistentă. În cazul refugiaților, migrația internă este cea mai accentuată, în anul 2007, spre exemplu, peste 25 milioane de indivizi fiind obligați să își părăsească locuințele în urma cutremurelor, uraganelor sau inundațiilor. În schimb, în cazul refugiaților, e sunt cei ce cauzează pagube semnificative asupra mediului înconjurător. Klaus Toepfer, coordonatorul din anul 2005 al Programului pentru Mediu al Organizațiilor Națiunilor Unite, era de părere că resursele naturale sunt afectate de prezența acestei categorii de imigranți prin despădurirea masivă și erodarea solului, prin distrugerea vieții sălbatice și epuizarea diversității de tip biologic, precum și prin contaminarea apelor sau cultivarea excesivă a terenului. Astfel, se poate remarca evidența prevlării nevoilor umane asupra preocupărilor de mediu pe timpul crizei, relațiile stabilite între securitatea umană și securitatea mediului fiind indisolubile. În acest sens, se poate afirma că toate dimensiunile aferente securității se află în interdependență, astfel încât între acestea și migrația internațională se stabilesc corelația și reciprocitatea.

2.2 Istoricul migrației

La finele celui de-al doilea război mondial, în cadrul teritoriului european au fost experimentate mai multe perioade semnificative aferente fenomenului migraționist.

În acest sens, în perioada 1950-1970 s-a produs o migrație a forței de muncă și implicit, a avut loc o reconstrucție europeană.

Chiar la sfârșitului rãzboiului, etnicii naționali, alături de alți indivizi s-au întors în statele de proveniență, provocând astfel, masive fluxuri migratorii în Europa. Totuși, în acest interval, Europea necesita o reconstrucție pe baza forței de muncă. Astfel, între anii 1945 și 1975, reprezentanții economici și politici ai statelor interesate au pornit o adevărată campanie de recrutare a muncitorilor străini, iar amplele mișcări de natură migraționistă și-au adus aportul la dezvoltarea economică a teritoriului european. Tot atunci s-a conturat o concurență cu politica socialistă existentă în centrul și estul Europei, stimulându-se, astfel, dezvoltarea unor politici care au contribuit atât la mărirea gradului de ocupare, cât și la ameliorarea și modernizarea sistemelor securității, respectiv la evoluția către o bunăstare generală. Tot în același interval de timp a avut loc o dezvoltare a industriei, efectul acesteia constând în provocarea unei importante creșteri economice pe plan european. Muncitorii cu statut de migranți ce activau în Irlanda și în statele Europei sudice, respectiv în Spania, Portugalia, Grecia și chiar în Italia, au răspuns, iniția, nevoilor pieței muncii din vestul continentului european.

În anul 1957, în urma semnării Tratatului de la Roma, s-a fundamentat Comunitatea Economică Europeană pe unele principii care asigurau circulația liberă a indivizilor între statele fondatoare. Drept urmare, în anul 1960, a avut loc una dintre cele mai semnificative creșteri a migrației în zonă, fenomen datorat mai ales numărului de muncitpri italieni ce se deplasau spre statele membre de la acea vreme.

Totuși, chiar și după ce în anul 1968 s-a pus bazele cadrului legal și instituțional în vederea asigurarării acestei libertãți, fluxurile migratorii care venea din statele terțe au rămas superioare migrației forței de muncă intracomunitară, din punct de vedere cantitativ, în coformitate cu studiul pe care Garson și Loizillon l-au realizat. Aceasta a fost și periaoda încheierii numeroaselor acorduri bilaterale în ceea ce privește circulația forței de muncă între cele statele membre și țãri Italia, Grecia, Spania, Turcia, Maroc, Portugalia, Tunisia sau Iugoslavia.

Studiile realizate de actuala Comisie Europeană demonstrează că în perioada anterior menționată, formele migraționiste ale forței de muncă au înregistrat considerabile variații. În acest sens, țări precum Marea Britanie, Franța, Belgia sau Olanda puteau folosi forța de muncã din actualele sau fostele lor colonii, iar prin prisma relațiilor de tip politico-economic și cultural, era posibilă obținerea unei forțe de muncă fără a utiliza anumite sisteme de recrutare. Dar, întrucât în Germania și Elveția nu aveau acces la muncitorii „coloniali”, în aceste două state s-au pus bazele unor sisteme destinate recrutării cu scopul de a atrage forță de muncă temporară, străină. După anul 1975, când migrația ilegală, determinată de un declin economic și de o creștere a ratei șomajului, a luat amploare, combaterea acestui fenomen a reprezentat o problemã prioritară a multor state europene. Așa cum demonstrează și statisticile Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică realizate din anul 1960 și până în 1970, peste 30 milioane de muncitori străini au pătruns în Comunitatea Economicã Europeană. În anul 2000, conform lui Toepfer Klaus, mai mult de 20 milioane de indivizi străini își duceau existența în Spațiul Economic European, numărul acestora însemnând 5.4% din totalul populației.

Între anii 1970 și 1980, la nivel european s-a instaurat o perioadă a crizelor economice cauzate de creșterea prețului petrolului înregistrată în perioada 1973-1979. În următorii ani, schimbările apărute la nivelul economiei globale, revoluția economică și modelele inovative de organizare a mediului afacerilor au adus modificări semnificative în muncă, conducând, într-o anumită măsură, la dispariția modelelor tradiționale de ocupare. Astfel, s-au remarcat modificări în migrația forței de muncă, unele țări europene reducând sau încercând sã reducă acest fenomen.

Creșterea șomajului și apariția tensiunilor sociale au determinat eliminarea unor politici active de recrutare în străinătate. Astfel, costurile recrutării din străinătate au crescut, categoriile de muncitori străini s-au limitat, și au fost stabilite cote anuale pentru forța de muncă din străinătate. Totodată, guvernele au propus anumite politici ce vizau încurajarea muncitorilor cu statut de migranți să se întoarcã în statele de proveniență.

De fapt, regresul economic din statele ce îi găzduiau pe migranți nu a dus la o întoarcere însemnată a imigranților în regiunile de unde proveneau, dar chiar și așa, după cum studiul lui Gaston și Loizillon demonstra, migrația forței de muncă a urmat un trend descendent până la finele anului 1980. De asemenea, datele furnizate de EUROSTAT demonstrează că alte categorii de migranți au urmat o accentuată tendință ascendentă, mai ales în urma reunificărilor de tip familial. Pe lângă migrația forței de muncă, fenomenul a urmat și alte linii, spre exemplu, căutarea azilului. Cu toate că în anul 1974, Uniunea Europeanã s-a extins în urma aderării a trei state (Marea Britanie, Irlanda, Danemarca), migrația la nivel intracomunitar a stagnat, intracomunitarã a stagnat, atât pe baza crizei economice, cât și în urma unei convergențe la nivel salarial.

În contextul dezvoltării fenomenului migraționist, s-a produs o adevărată diversificare a țărilor gazdă și a celor de proveniență, crescând, în același timp, și numărul indivizilor care solicitau azil, al refugiaților și a diverselor minorități etnice. În acest sens, o a treia etapă a migrației s-a produs după anii ’80, aceasta constând în diversificarea anterior amintită. În Europa, state precum Italia, Spania, Grecia, Portugalia și Irlanda cunosc o transformare trepată sub aspectul unor state de imigrație. În acea perioadă, migranții nu mai aparțineau fostelor colonii, ci grupurilor diversificate, iar numărul celor ce solicitau azil și al refugiaților cunpșteau creșteri însemnate. Aceste fenomene au fost puse pe baza schimbărilor la nivel politic în centrul și estul Europei, precum și în fosta Uniune Sovietică. Totodată, conflictele izbucnite pe plan regional, așa cum au fost cele din partea nordică a Irakului și din fosta Iugoslavie, au condus la apariția unor fluxuri proeminente de azilanți și refugiați veniți din zonele afectate. Conform statisticilor europene, perioada aceasta a fost caracterizată de apariția în masă a unor fluxuri migratorii fundamentate pe reunificarea familiilor și pe interesul față de migrația muncitorilor calificați, la finele anului 1990. Tot atunci, după ce regimul comunist a fost eliminat, frontierele s-au deschis, iar fluxul migrator din estul și vestul Europei a crescut, mai ales în ceea ce privește circulația grupurilor minoritare etnice. În perioada anilor 1980-1990, întoarcerea acestor categorii etnice în țările de provenință a fost una însemnată și direcționată mai ales spre statul German, spre Grecia sau Finalanda. Încă din prima jumătate a anului 1990 s-au stabilit anumite aspecte legate de granițe, mai ales în ceea ce privea fenomenul migraționist, acestea devenind, ulterior, probleme majore în Europa. Statelor terțe, în schimb, nu li se acordă condiții privilegiate la nivel de acces și de participare la procesul de integrare europeană, însă acestea sunt nevoite să facă față impactului extern al Uniunii Externe, aici remarcându-se și migrația cu caracter ilegal.

După anul 1990, migrația ilegală a dobândit noi forme noi, devenind din ce în ce mai periculoasă. În urma dezvoltării rețelelor traficului pe plan internațional, dar și pe baza rolului pe care ele îl au în circulația forței de muncă, politicile europene privind migrația și angajarea indivizilor străini au contribuit la creșterea măsurilor represive împotriva traficanților, angajatorilor ilegali sau imigranților cu același statut.

În prezent, cererea de muncitori calificați și înalt calificați poate să fie satisfăcută de statele în curs de dezvoltare, beneficiile de tip directe pe care „migrația creierelor” le oferă fiind deosebit de apreciate. Astfel, se manifestă un așa-zis import de specialiști, iar previziunile spun că atât investițiile directe, cât și capitalul se vor îndrepta, pe parcurusul timpului spre statele sărace, specialiștii din țările bogate fiind atrași prin diverse metode. Este cert faptul că relația stabilită între schimbările pe plan demografic și politicile privind migrația, inclusiv migrația persoanelor înalt calificate, va constitui o problemă accentuată în viitorul apropiat. Totuși, după cum și Marc Verwilghen remarca, este necesar ca Uniunea Europeană să identifice cele mai optime soluții în vederea limitării efectelor cu caracter negativ apărute în urma unui „exod al creierelor” în perimetrul de dezvoltare al țărilor de origine.

2.3 Analiza fenomenului migraționist la nivelul continentului European. Perspective.

Continentul european este cadrul perfect în care migrația internațională vizează atât fluxurile între diversele state, cât și pe cele apărute de la continentele celelalte. Cu toate că frontierele Uniunii s-au modificat în urma aderării etapizate a diverselor state, conceptul de migrație internațională este valabil și în cazul celor ce se deplasează dintr-un teritoriu în altul, traversând granițele țării, schimbându-și reședința sau practicând o anumită formă de activitate în zona în care sosește. În acest caz, populația de origine română sau bulgară ce întrunește condițiile anterior menționate își păstrează statutul imigrant, cu toate că aceste state au devenit membre ale Uniunii Europene. Păstrându-se granițele la nivel național, nu se poate vorbi, în acest caz, despre o mobilitate internă în cadrul UE, ci despre același fenomen migraționist. La nivelul Uniunii Europene și al statelor vecine, se remarcă anumite tendințe ale impactului fenomenului migraționist la nivelului populației totale, existând astfel mai multe categorii de state, respectiv:

State a căror populație urmează un trend descendent, acest fenomen fiind pus pe baza cauzelor naturale și a emigrației, manifestându-se în Republica Moldova, România, Lituania, Letonia, Ucraina și Polonia;

State a căror populație urmează un trend descendent, acest fenomen fiind pus pe baza cauzelor naturale, migrația neputând compensa scăderea. În această situație este vorba de țări precum Bulgaria, Belarus, Serbia, Muntenegru, Croația, Ungaria, Estonia și Rusia,;

State a căror populație urmează un trend descendent, acest fenomen fiind pus pe baza emigrației, creșterea naturală neavând capacitatea de compensare a acestei scăderi. În această situație este vorba de țări precum Georgia, Armenia și Macedonia;

State a căror populație urmează un trend ascendent, acest fenomen fiind pus pe baza cauzelor naturale și a imigrației. În această situație este vorba de țări precum Irlanda, Belgia, Portugalia, San Marino, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Cipru, Malta, Grecia, Andorra, Olanda, Liechtenstein, Elveția, Austria, Danemarca, Suedia, Finlanda, Luxemburg, Norvegia, Spania și Turcia;

State a căror populație urmează un trend ascendent, acest fenomen fiind pus pe baza cauzelor naturale, migrația neavând efecte asupra acestei creșteri. În această situație este vorba de țări precum Azerbaidjan, Albania și Islanda;

State a căror populație urmează un trend ascendent, acest fenomen fiind pus pe baza imigranților, scăderea naturală neavând implicații asupra acestei creșteri. această situație este vorba de țări precum Republica Cehă, Slovacia, Italia, Germania și Slovenia.

Prin prisma studiului asupra „Populației lumii în 2300”, Organizația Națiunilor Unite prognozează că, după anul 2050, migrația internațională va fi nulă. Această constatare nu promite că fenomenul migraționist va dispărea, ci doar că numărul persoanelor imigrante va fi aproximativ egal cu acela al indivizilor emigranți. În prezent, acesta este cazul Africii la nivelul căreia, deși imigranții spre alte continente sunt într-un număr ridicat, mai ales în Guineea, Congo și Lesotho, migrația netă este nulă din cauza numărului egal de indivizi emigranți ce sosesc în state precum Burundi, Somalia sau Coasta de Fildeș.

În ceea ce privește situația existentă la nivelul Uniunii Europene, studiul asupra intenției de migrare pe plan internațional și regional, întocmit de Fundația Europeană pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Viață și Muncă, demonstrează că statele unde, în viitorul apropiat, se preconizează unele dintre nivelurile cele mai ridicate ale intențiilor de migrare sunt reprezentate de Lituania, Letonia, Estonia și Polonia, urmate îndeaproape de țările al căror nivel este mediu, respectiv Slovenia, Ungaria, Slovacia, Cipru, Republica Cehă și Malta. Totuși, din primul grup de state anterior prezentate, persoanele ce au un nivel ridicat de educație au tendința de a migra mai mult decât aceia de nivel mediu sau scăzut. Aceasta reprezintă o schimbare semnificativă la nivelul tiparelor migrării, astfel încât de la un număr ridicat de imigranți necalificați se ajunge la o creștere amplă a fenomenului de tip „brain drain”.

Reglementările europene referitoare la imigrație se axează pe concluziile Consiliilor europene întrunite la Bruxelles, Salonic, Laeken, Tampere și Viena, pe un număr de circa 25 de rapoarte elaborate de Comisia Europeană, pe 19 directive și norme, precum și pe trei decizii ce fac referire la rețeaua europeană de migrație, la sancțiunile luate împotriva formei ilegale de angajare a persoanelor imigrante și la standardele și procedurile pe care statele membre le au în comun în vederea expulzării celor ce imigrează ilegal.

Pe plan național, se manifestă un control total în privința intrărilor în și ieșirilor din respectivul teritoriu, concomitent reglementării și supravegherii indivizilor străini. Conform unei analize a Fundației pentru o Societate Deschisă, cel mai accentuat element al spațiului de exervitare a autorității este reprezentat de controlul intrării în teritoriul respectiv, mai ales că supravegherea asupra staționării reprezintă o sarcină dificil de realizat. În același timp, țările nu se preocupă numai de cetățenii străini ce ajung pe teritoriul respectiv, ci și de propria populație ce prezintă tendința de emigrare. Toate activitățile pe care o anumită țară le întreprinde în sensul migrației evidențiază anumite pachete de reglementări fundamentale care se pot aplica în cazul intrărilor în și ieșirilor din spațiul de exercitare a autorității statale, al staționării persoanelor străine în respectivul teritoriu, dar și al situației propriei populații aflate pe teritoriul altei țări.

Uniunea Europeană va depune eforturi neîncetate în scopul identificării soluții comune asupra imigrării, în favoarea societății europene și a indivizilor care sosesc pe continentul european cu scopul de a avea un trai mai bun, mai decent. Abordarea pe care Uniunea o are nu este neapărat, unidirecțională, ci mai degrabă tinde spre echilibru, globalizare și respectare a libertăților fundamentale și implicit, a drepturilor omului. Imigrarea reprezintă, astfel, unul dintre interesele Uniunii Europene pe termen lung, mai ales în contextul actualelor evoluții de natură demografică, precum și al îmbătrânirii indivizilor. În acest sens, este necesar ca Uniunea Europeană să se transforme într-o destinație atractivă pentru migranți și i se impune, astfel, soluționarea problemei referitoare la deficitul de competențe și atragerea de noi talente, mai ales prin prisma eliminării restricțiilor mențioante în Cartea albastră a Uniunii Europene. Activitatea întreprinsă de anumiți cercetători, studenți sau elevi se poate îmbunătăți considerabil datorită introducerii unor condiții transparente și mult mai eficiente în ceea privește intrarea, șederea și mobilitatea pe teritoriul european. Totodată, Uniunea va urmări dezvoltarea, consolidarea și cooperarea la nivelul statelor partenere pe planurile bilateral și regional, în vederea garantării colaborării sub aspectul gestionării fenomenului migraționist, returnării și readmisiei persoanelor migrante a căror situație este neregulamentară, precum și în scopul combaterii cauzelor ce produc migrația forțată. Uniunea Europeană este considerată, la nivel global, un spațiu destinat protecției. În acest sens, azilul este acea formă a protecției la nivel internațional de care pot beneficia indivizii ce își părăsesc țara de proveniență pe baza unor motive întemeiate cum sunt cele ale persecuției. Protecția se acordă și celor ce se confruntă cu riscul prejudiciilor semnificative în cazul în care decid să se întoarcă în țara lor. Potrivit Înaltului Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați, în 2013, aproape 890 000 de persoane au solicitat azil în întreaga lume. Marea majoritate a refugiaților sunt găzduiți de țările în curs de dezvoltare și mulți caută adăpost în țările vecine.

Uniunii Europene, per ansamblu, a primit circa 43.5% din totalul cererilor pentru azil formulate global. Datoria Uniunii este aceea de a-i proteja pe aceia aflați la nevoie și este asigurată atât de Carta Drepturilor Fundamentale, cât și de Tratatul funcționării Uniunii Europene, fiind în același timp, o obligație internațională pe care aceasta și-o asumă încă de la încheierea în anul 1951 a Convenției de la Geneva privind statutul pe care refugiații îl au.

Anual, numărul persoanelor care solicită azil în Uniunea Europeană nu este repartizat uniform în statele membre. Spre exemplu, la nivelul anului 2013, daor zece țări au primit mai mult de 90% dintre solicitări, în topul acestora fiind situate Germania și Franța. Relativ, Suedia și Malta au fost statele ce au primit cele mai multe solicitări per capita. Astfel, încadrarea teritorială a unui stat, avuțiile sale, securitatea socială și sistemul politic sunt favorabile într-o oarecare măsură azilului, acestea fiind și motivele pentru care anumite state membre primesc mai multe cereri în vederea acordării azilului decât altele.

Încă din anul 1999, Uniunea Europeană a depus eforturi în organizarea Sistemului European Comun de Azil (SECA), iar începând cu anul 2013, s-au adoptat acte legislative distincte, cu scopul armonizării anumitor aspecte legate de procedurile naționale în materie de azil și în vederea garantării faptului că sistemul nu este folosit în mod abuzit, dar și a siguranței, echitabilității și eficienței acestora. De departe, această armonizare a standardelor în ceea ce privește protecția și primirea solicitanților de azil în tertitoriul Uniunii Europene este unul dintre obiectivele fundamentale ale sistemului comun. Cu ajutorul sistemului, solicitanților de azil le sunt garantate oportunități similare în termenii protecției internaționale în întreaga Uniune. Totodată, sistemul comun are ca și piloni cooperarea eficientă și practică desfășurată la nivelul țărilor membre, precum și solidaritatea dintre acestea și aceea în relația cu statele de proveniență și de tranzit ale imigranților.

Conform Comisiei Europene, cooperarea practică la nivelul statelor memebre ale Uniunii este sprijinită de Biroul European de Sprijin pentru Azil, astfel observâdnu-se contribuția în vederea identificării bunelor practici, facilitării schimbului de informații și organizării diverselor programe de formare continuă. Totodată, acest organism sprijină statele membre din perspectivă tehnică și operativă în cazul în care acestea se confruntă cu presiuni datorate de primirea unei multitudini de cereri în vederea acordării azilului.

Abordând global fenomenul migraționist, Uniunea Europeană urmărește promovarea protecției pe plan internațional și sprijinirea statelor din afara sa în ceea ce privește consolidarea sistemelor de azil pe care acestea le au. Scopul acestui demers vizează facilitarea accesului la protecție a indivizilor care, într-adevăr au nevoie de ea. Colaborând cu Înaltul Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați, Uniunea Europeană aplică diverse programe destinate protecției pe plan regional al căror rol este de a ameliora capacitățile de protecție pe care teritoriile implicate le au, dar și de a oferi refugiaților o protecție mai eficientă prin prisma abordării unor soluții durabile cum ar fi integrarea la nivel global, returnarea sau reinstalarea într-un stat ce nu face parte, încă, din Uniunea Europeană.

Tot în contextul azilului, fondul destinat acestuia, dar și migrației și integrării pentru perioada 2014-2020 contribuie semnificativ în contextul acordării de sprijin și îmbunătățirii eforturilor pe care statele membre le depun, țintind implementarea adecvată și totală a sistemului comun de azil. Astfel, este necesar ca aceste țări să aloce un procent de 20% din resursele de care dispun în baza fondului anterior prezentat în scopul îndeplinirii acestui obiectiv. Crearea unor condiții adecvate pentru indivizii strămutați, dar și pentru solicitanții și beneficiarii protecției internaționale, reprezintă o activitate ce necesită cel mai însemnat sprijin. Din 2008 până în 2013, sprijinul a fost asigurat prin intermediul Fondului european pentru refugiați, circa 678 milioane de Euro fiind alocate acțiunilor naționale și europene, mai ales în statele membre ce au primit mulți solicitanți de azil, în condițiile în care s-au pus mari presiuni pe capacitățile de primire și sistemele destinate azilului. În acelaști timp, Fondul a susținut anumite activități în scopul relocării, acestea fiind derulate de țările membre ale Uniunii Europene, accentul punându-se pe transferul indivizilor ce necesită protecție internațională sau transferul dintr-un stat membru în altul, respectiv dintr-un stat din afara Uniunii Europene într-un stat membru. Acest ultim tip de transfer dă însemnătate conceptului de reinstalare.

În ultima periaodă de timp, migrația internațională a devenit o prioritate înscrisă în agendele interne și externe ale tuturor statelor lumii, dar și ale unor organizații internaționale. Totodată, migrația constituie un izvor de insecuritate și de securitate pentru regiunile de proveniență și pentru cetățenii acestora, dar și pentru țările de destinație și populația aferentă. În același timp, forma internațională a migrației influențează și este afectată de totalitatea dimensiunilor securității, mai ales de cea de natură psihosocială. Imaginea pe care populația regiunii de destinație și-o conturează despre persoanele imigrante, azilane sau refugiate determină, semnificativ, măsurile ce se iau cu scopul sprijinirii sau nu a acestor cateogrii de indivizi. De asemenea, migrația internațională determină atitudini care pot avea ca și efecte anumite crize, tensiuni sau conflicte la nivelul ambilor actori implicați. Așadar, în climatul psihosocial anterior prezentat, migranții sunt acea sursă de beneficii, dar totodată, de probleme socio-economice, politico- militare și ecologice.

La nivel european, problema migrației este din ce în ce mai complexă, mai ales în pe baza extinderii granițelor. Aderarea la Uniune a anumitor țări al căror număr mare de emigranți au vizat și încă vizează teritoriile europene dezvoltate a pus la îndoială atât statutul acestora raportat la regiunea vizată, cât și reglementarea fenomenului migraționist și combaterea efectelor negative pe care acesta le are. Totodată, se impune o analiză aprofundată a migrației, întrucât amploarea sa este din ce în ce mai dezvoltată, iar tiparele pe care le urmează se modifică treptat, dar radical, prezentând pe plan internațional, tendințe noi și surprinzătoare atât în direcția fluxurilor migratorii, dar și a reprezentării psihosociale a persoanelor migrante și a efectelor fenomenului.

2.4. Problema migrației la nivelul politicilor publice

Termenul „migrație” își are rădăcinile în latinescul „migratio”,iar unul dintre sensurile sale face referire la „deplasarea masivă a anumitor triburi sau populații de pe un teritoriu pe altul, fenomen determinat de unii factori socio-economici, politici sau pur și simplu, naturali”.

Din perspectivă sociologică, „migrația” este acea „deplasare realizată cu scopul schimbării locului în care un individ își duce existența și unde el muncește, fenomen determinat de factori cu caracter socio-politic, economic sau natural”.

Schimbarea domiciliului sau a locului de muncă în exteriorul zonei de rezidență poate fi observată pentru un anumit individ, dar și analizată prin conceptul de „eveniment de migrație”, sau pentru o mulțime de indivizi, prin noțiunea „fenomen de migrație”.

Migrația nu este un fenomen nou apărut în condițiile în care ea a existat din timpuri străvechi. Oamenii, în mod individual sau colectiv, fie voluntar sau forțat, și-au schimbat domiciliul în cadrul sau în afara țării de origine, asociind mereu actul migrației cu îndeplinirea anumitor aspirații care fac referire la noi și favorabile oportunități. Astfel, mobilitatea teritorială a devenit indisolubil corelată organizării și funcționării societăților umane încât, în lipsa ei, progresul și schimbarea pe plan social ar putea fi cu greu imaginate.

Pe plan individual, decizia de a migra reprezintă acel efect al procesului prin care persoana rațională evaluează beneficiile ce pot să apară pe parcursul migrației internaționale și le compară pe acestea cu noi și fructuoase câștiguri, dar totodată luând în calcul costurile pe care această deplasare le presupune, aici fiind incluse costul călătoriei, costul traiului zilnic în zona de destinație până în momentul găsirii unui serviciu, costul adaptării în contextul pătrunderii pe o nouă piață a muncii, costul efortul depus în sensul deprinderii unei limbi străine ș.a.

Migrația, unul dintre fenomenele colective vechi, presupune un transfer de pe o durată temporară sau definitivă de timp, a unei mase masive de indivizi dintr-un stat în altul. Totodată, acest fenomen este caracterizat de complexitate, prezentând o paletă largă de efecte, iar aparte de acest cadru, ea prezintă și variate consecințe pozitive și negative, pentru toți actorii implicați, respectiv pentru statele gazdă, pentru țările de proveniență și pentru muncitorii imigranți. Cu componentele de emigrație ( părăsirea vechiului teritoriu) și imigrație (pătrunderea într-un teritoriu nou), fenomenul migraționist se poate raporta la cauzalități, prezentând forme precum migrația internațională, migrația internă, migrația determinată, migrația forțată, migrația voluntară, migrația individuală, migrația de masă, migrația permanentă, migrația temporară, migrația economică. Pentru unele state, migrația prezintă consecințe imense.

Pentru unele țări, consecințele migrației sunt imense, dar indiferent de durata și distanța parcursă, o schimbare simultană în spațiul fizic și socio-cultural. În cazul multor state, acest fenomen implică „atât deplasarea dintr-o comunitate în alta, dar și distrugerea atașamentelor de tip structural din zona plecării, reorganizarea relațională în țara de destinație și asimilarea din perspectivă culturală din mediul de primire” .

Toate tipurile de discriminări, restricții și adversități nu permit o funcționare normală în cazul mecanismelor de deprindere a noii culturi. Contactele și relațiile migranților cu populația din țara gazdă sunt tensionate și sporadice, în timp ce rasismul și xenofobia reprezintă impedimente insurmontabile în fața asimilării. Marginalizarea își face apariția odată cu pătrunderea în țară, începând cu derularea formalităților de instalare care atestă o diminuare gravă a poziției sociale care se oferă imigranților.

Pierre George identifică anumite categorii de emigranți conform relațiilor pe care ei le au cu țara de origine sau cu țara gazdă. Se disting astfel: emigrantul, persoana ce își manifestă dorința de a-și schimba țara de rezidență și, într-un final, naționalitatea; lucrătorul străin care are statutul de emigrant pe o perioadă temporară; indivizii care se deplasează fiind alungați din țara de origine (expulzați, repatriați, transferați) și refugiații care ce au ales își părăsească țara.

Se remarcă trei indici aferenți asimilării migranților în țara de sosire. Primul indice face referire la integrarea instituțională a migranților ce sugerează măsura în care aceștia sunt dispersați acestora în interiorul anumitor sfere sociale. Ceilalți indici constau în aculturație, respectiv achiziționarea unor norme, moravuri și cutume aferente mediului de primire și adaptare, acesta putând fi exprimat prin prisma gradului de integrare personală în sistemul de relații sociale.

Până să realizeze aceste asimilări, persoana imigrantă urmează fazele șocului cultural. Prima dintre acestea este reprezentată de sentimentul de incitare produs de călătoria pentru o anumită perioadă de timp și totul este minunat. Următoarea etapă este aceea a dezamăgirii, senimentul acesta ivindu-se în momentul în care își dă seama că lucrurile nu sunt ceea ce par, nu înțelege ce se petrece în preajma sa, se simte singur, apar îndoieli de sine. În această fază, mulți dintre indivizii ce imigrează se întorc în țara de origine. Pentru acea categorie de imigranți care trec peste etapa de dezamăgire, schimbarea va începe atunci când aceștia se vor adapta și vor lega prietenii. În fine, integrarea se va produce numai atunci când imigrantul se va simți ca acasă în statul respectiv, dar cu toate acestea, întorcându-se în țara de proveniență, el ar putea trece printr-un alt șoc similar.

Migrația, pe lângă valențele prezentate anterior, se bazează și pe aspecte legislative și politice. În acest sens, în statele membre ale Uniunii Europene, dar și în celelalte state care candidează la aderare, se remarcă anumite politici migraționiste care, în mod curent, se împart în următoarele grupe:

politici care vizează atât reglementarea, cât și controlul asupra diverselor fluxuri migratorii ;

politici care vizează accentuarea legislației cu privire combaterea formei ilegale a fenomenului migraționist (pătrundere în țară, muncă);

politici care vizează integrarea imigranților ;

politici care vizează stabilirea unor relații de cooperare la nivel internațional în domeniul migrației.

În acest sens, politicile care vizează atât reglementarea, cât și controlul asupra diverselor fluxuri migratorii presupun intrarea, rezidența și angajarea indivizilor străini într-o țară diferită de aceea a provenienței lor. Mare parte dintre aceste politici urmăresc, de fapt, un control la frontieră mai accentuat, o simplificare și o urgentare în privința procedurilor de examinare derulate în contextul cererilor pentru acordarea azilului și o amendare a condițiilor de pătrundere, de rezidență și de angajare în respectivul stat.

Pe de altă parte, se remarcă politicile care vizează accentuarea legislației cu privire combaterea formei ilegale a fenomenului migraționist (pătrundere în țară, muncă). În acest sens, statele membre ale Uniunii Europene au o permanentă preocupare în sensul perfecționării legislative a fenomenului migraționist și a problemelor aduse de acesta. Așadar, statele care se confruntă cu fluxuri puternice ale imigranți ilegali au consolidat măsurile în vederea combaterii acestui fenomen.

Politicile care vizează integrarea imigranților, practic vorbind, se axează pe impunerea unor măsuri în vederea combaterii discriminării și a deprinderii limbii din țara gazdă sub forma unui proces general prin care imigranții pot fi naturalizați.

În fine, politicile care vizează stabilirea unor relații de cooperare la nivel internațional în domeniul migrației urmăresc să pună la punct acele măsuri comune aferente reglementării si controlului maselor migratorii, dar totodată se axează pe propunerea unor măsuri speciale în ceea ce privește schimbul de studenți, de cadre didactice sau de cercetători în cadrul creat la nivel de Uniune Europeană, atât pentru statele membre, cât și pentru cele care candidează la aderare.

Tendința de globalizare și de internaționalizare a piețelor poate provoca anumite comportamente noi ale fluxului migrator, precum și o fluiditate crescută în sensul deplasărilor teritoriale. Astfel, un rol aparte îl au schimburile de populație între state, acesta fiind definit pe două sectoare, respectiv acela al transferurilor de ordin intercultural între state, precum și cel aferent impactului politic pe care fluxurile migratorii îl provoacă asupra regiunilor de origine și în special, asupra celo găzduitoare.

În general, politicile emergente din domeniul migrației se pot încadra, cu ușurință, în tipologia politicilor care vizează reglementarea, ce prevăd anumite condiții pe care imigranții sunt obligați să le îndeplinească pe teritoriul țării gazdă, presupunând, în același timp, și interdicții sau limitări de drepturi și obligații față de indivizii în cauză. Totuși, ele pot să prevadă o acordare a anumitor facilități sau ajutoare de ordin financiar unor categorii migraționiste, însă în această situație, polticile aferente migrației se întrepătrund cu acelea de tip distributive sau redistributiv.

Anumite politici din domeniul fenomenului migraționist pot cuprinde diverse tipuri de reglementări, făcând astfel imposibilă încadrarea lor într-o anumită tipologie. Ele pot fi, însă, încadrate în categoria politicilor afacerilor intrene, a relațiilor externe sau chiar a ocupării forței de muncă pe plan național, toate acestea subliniind complexitatea pe care o politică publică o are, aspect valabil mai ales în cazul celor migraționiste.

CAPITOLUL III . IMPACTUL FENOMENULUI MIGRAȚIONIST ASUPRA CONTINENTULUI EUROPEAN ÎN CONTEXTUL POLITICILOR PUBLICE

3.1 Provocările de integrare pentru Uniunea Europeană

Migrația este o parte tot mai mare și permanentă a viitorului Europei. Doi factori au condus la presiuni pentru o strategie mai eficientă a UE pentru a promova integrarea economică, socială, culturală și politică a migranților și a generației următoare: recunoașterea eșecului de a se integra în mod eficient migranții din trecut, și îngrijorarea cu privire la creșterea sprijinului pentru extrema dreaptă . Țările europene au opinii diferite cu privire atât obiectivele de integrare și strategiile cele mai potrivite pentru a realiza aceasta. Cu toate acestea, UE are la dispoziție mai multe pârghii unice pentru a contribui în mod eficient la dezvoltarea politicii de integrare, care să completeze responsabilitatea principală a statelor membre.

In fiecare zi, peste tot în lume, oamenii iau decizia cea mai dificilă a vieții lor; să își părăsească locuințele în căutarea unei vieți mai bune.

De-a lungul istoriei, migrația a fost un fapt de viață. Motivele pentru care oamenii migrează sunt variate și adesea complexe. Unii oameni se mute în noile țări pentru a-și îmbunătăți situația economică sau să continue educația lor (cum ar fi migranții). Alții își părăsesc țările pentru a scăpa de abuzuri ale drepturilor omului, cum ar fi tortura, persecuție, conflictele armate, sărăcia extremă și chiar moartea (cum ar fi refugiații și solicitanții de azil).

Călătoria lor poate fi plină de pericole și frică, confruntându-se. Mulți se confruntă cu rasismul de zi cu zi, xenofobie și discriminare. Ei sunt vulnerabili, fără structuri de sprijin.

13-14 milioane de resortisanți din țări terțe care trăiesc în UE, aproximativ patru la suta din populatie, prezintă o serie de modele, cu toate acestea, făcând problema mai importantă decât statistica ar sugera. Imigranți rămân concentrați în anumite regiuni și orașe, iar aceștia pot rămâne excluși chiar și după ce descendenții acestora de a doua generație au devenit cetățeni. Cetățenii UE se pot confrunta cu obstacole în calea integrării în afara propriei lor țări, ci în interiorul Uniunii (de exemplu, imigranții portughezi din Irlanda de Nord).

Migrația netă în Europa este în creștere, iar acum este cea mai mare componentă a schimbării populației. Migranții, în plus, provin dintr-o gamă mult mai largă de țări, și să aducă o mai mare diversitate de limbi și culturi, decât în trecut. Anumite state europene au devenit recent țări de imigrare, fără experiență strategiilor de integrare.

Migranții aduc beneficii economice și culturale semnificative. Unii nou-veniți sunt foarte de succes pe piața forței de muncă și să se bucure de relații pozitive cu alți rezidenți. Dar există dovezi substanțiale ale multor dezavantaje susținute de indicii-cheie de integrare: drepturi legale, educație, ocuparea forței de muncă, justiție penală, de sănătate, condițiile de viață și participarea civică. Mai mult decât atât, migranții și a doua generație pot fi bine integrați pe un singur indice (cum ar fi cãsãtoria), dar nu și pe altele (cum ar fi șomajul ridicat).

3.2 Permanența migrației și impactul ei

Unul dintre factorii care duc la o concentrare mai mare asupra integrării la nivelul UE este recunoașterea tardivă că migrația va fi o parte permanentă a viitorului Europei. Muncitorii care vin să completeze abilitățile și lipsa forței de muncă, refugiați, studenți de peste mări, și membrii de familie care ajung să se alăture rudelor de imigranți vor necesita un nivel de încorporare, indiferent dacă acestea sunt cazați temporar sau permanent. În cazul în care statele concurează pentru „cei mai inteligenți și cei mai buni", migranții potențiali trebuie să fie siguri că nu se va confrunta cu o discriminare și excludere. Mai mult, statele UE nu își poate permite să neglijeze talentele migranților în fceea ce privește forța de muncă.

Noi țări vor adera la UE, ceea ce duce la o mai mare mobilitate a migranților (inclusiv a comunităților de rromi). Dorința de a se asigura faptul că sosirea lor nu provoacă tensiuni, și că noii cetățeni UE experimentează egalitatea de șanse cu alți cetățeni ai UE, de asemenea, trebuie să fie exprimată în inițiative politice.

Resentimentele publice față de migranți și teama de diferență duce la discriminare, tensiunile din comunitate, și violență ocazională. In plus, aceasta contribuie la creșterea sprijinului pentru partidele politice de extrema dreapta, care exploatează cu succes temerile și resentimentele oamenilor. Anxietatea cu privire la minoritățile musulmane (în special de la atacurile teroriste din 11 septembrie, dar și de la cele din Belgia), conflicte internaționale ulterioare, și ostilitate vocală față de musulmani în Europa, toate punctează necesitatea unei strategii de integrare cuprinzătoare.

Această necesitate este încă pe plan de a fi abordată în mod eficient la nivel național. O minoritate a migranților deziluzionați, alienati caută un alt sentiment de identitate și a scopului prin aderarea la grupurile fundamentaliste, astfel, în continuare izolându-i de societatea dominantă.

Un rol pentru Uniunea Europeană

UE a recunoscut de mult timp că integrarea este o parte necesară a unei strategii globale a imigrației și a refugiaților. Consiliul European din 1999 de la Tampere a manifestat o nouă dorință de a coopera în dezvoltarea acestei strategii cuprinzătoare, care să abordeze integrarea sub titlul de "tratament echitabil al resortisanților țărilor terțe."

Responsabilitatea principală pentru integrare se află la nivel național și local. Dar, obiectivele UE în ceea ce privește imigrația, creșterea economică și coeziunea socială, toate necesită un accent pe integrare. UE are capacitatea de a aborda o serie de probleme vitale pentru integrarea prin intermediul unor norme de după intrarea pe imigranți și refugiați (de exemplu, în directiva sa privind reîntregirea familiei); legile sale cu privire la discriminarea rasială și religioasă; Eforturile pentru migranți, cum ar fi programul "Egalitate de" vizat; și sa (în prezent marginală) atenție la integrarea în strategiile principale privind ocuparea forței de muncă, incluziunea socială și sănătatea.

Având în vedere că Tratatul de la Amsterdam din 1999, UE a avut un mandat de a solicita statelor membre să abordeze discriminarea pe motive de rasă și religie. Directivele cer acum statele membre să legifereze cu privire la discriminarea rasială în ocuparea forței de muncă, bunuri și servicii; pentru a stabili un organism statutar pentru a oferi asistență victimelor individuale; și să interzică discriminarea religioasă în ocuparea forței de muncă până în decembrie 2003. Consiliul JAI în octombrie 2002 a solicitat Comisiei Europene să prezinte propuneri pentru o strategie de integrare mai cuprinzătoare. O comunicare a Comisiei Europene privind imigrația, integrarea și ocuparea forței de muncă a fost publicat în iunie 2003.

Căi posibile

O strategie eficientă a UE va trebui să se deplaseze dincolo de furnizarea unor standarde legale minime comune și schimbul de informații la utilizarea pârghiilor sale unice de a promova integrarea, inclusiv:

Stabilirea unui mecanism de dialog și coordonare între statele membre și în cadrul Comisiei să dezvolte și să împărtășească bunele practici cu privire la elementele esențiale ale unei strategii de integrare, cum ar fi programe de inducție pentru noii migranți.

Revizuirea măsurilor existente și a celor propuse de imigrație și azil ale UE pentru a se asigura că acestea oferă migranților cu un statut juridic sigur, drepturi și responsabilități care să reflecte statutul lor temporară sau permanentă, precum și accesul maxim posibil la drepturile care promovează integrarea, inclusiv ocuparea forței de muncă și reîntregirea familiei.

Asumarea responsabilității activă pentru a conduce o, a informat, dezbatere publică echilibrată cu privire la motivele pentru migranții sunt în Europa prin punerea în informațiile de domeniu public cu privire la contribuția pe care o fac si bariere au experienta, recunoscând temerile publice, și corectarea dezinformare.

Promovarea contactului între oameni din diferite medii culturale și religioase și construirea unui consens asupra faptului că prejudecățile rasiale este inacceptabile social.

Luarea de măsuri pentru a promova o înțelegere comună în toate statele membre ale barierelor în calea integrării și a unor etape eficiente pentru a le aborda – în interiorul și în afara pieței forței de muncă – prin colectarea datelor, cercetare, inițiative de monitorizare și diseminare.

Asigurarea punerii în aplicare a directivelor UE și discriminare înființarea unor organisme eficiente de promovare și de a le pune în aplicare.

Implicarea statelor membre, partenerii sociali, ONG-uri și organizații ale migranților, învățarea de la ei, schimbul de idei cu privire la bunele practici și care să permită migranților să contribuie la procesul de luare a deciziilor, ca element esențial al participării civice.

Realizarea unei analize pentru a identifica care politicile UE, programele, bugetele și pârghiile politice sunt cele mai relevante pentru integrare, inclusiv a strategiilor privind ocuparea forței de muncă, incluziunea socială și de sănătate, și să se asigure că integrarea obiectivelor sunt integrate în cadrul acestora.

Reconsiderarea privind încadrarea în muncă a resortisanților țărilor terțe în cadrul Comisiei.

3.3 Impactul imigranților

Oamenii imigrează din mai multe motive, dintre care unele includ motive economice sau politice, reîntregirea familiei, dezastre naturale, sau dorința de a schimba împrejurimile cuiva. În acest sens, imigrația poate reprezenta o extindere a ofertei de forță de muncă în țara gazdă. Țările gazdă se confruntă cu o varietate de provocări din cauza imigrației, inclusiv a populației supratensiunile, servicii de sprijin, ocuparea forței de muncă și securitatea națională. Motivele pentru a emigra pot include: nivelul de trai nu este suficient de mare, valoarea salariilor este scăzută, o piață de locuri de muncă lentă sau lipsa de oportunități educaționale. Pe termen lung, cantități mari de imigranți vor slăbi țara de origine, prin scăderea populației, nivelul de producție, precum și cheltuielile economice.

Pentru țările gazdă, imigranți oferă diverse avantaje, cum ar fi următoarele:

• Imigranții vor face de multe ori munci pe care oamenii din țara gazdă nu le vor face, sau nu le pot face;

• Lucrătorii migranți muncesc adesea mai multe ore și pentru salarii mai mici, și în timp ce acest fapt este controversat, uneori exploatator, dar de care țara-gazdă beneficiază;

• Imigranții, atunci când se simt bine-veniți în societatea gazdă, pot contribui la diversitatea acestei societăți, care la rândul ei, poate ajuta cu toleranță și înțelegere;

• Pentru economia țării gazdă, imigranții oferă o gamă sporită de talente, dacă aceștia au fost bine educați în țara lor de origine.

Imigrația este încă un subiect puternic dezbătut în multe țări gazdă. Unii cred că imigrația aduce multe avantaje într-o țară atât pentru economie și societate în ansamblul ei. Alții cred că un număr mare de imigranți amenință identitatea națională, crește dependența de bunăstare și amenință securitatea națională (prin imigrație ilegală sau terorism). Un alt argument este faptul că ratele ridicate de imigrare ieftinesc forța de muncă. Empiric, cercetările au demonstrat că acest lucru poate fi parțial adevărat. Institutul Brookings a constatat că în perioada 1980-2007, imigrația a provocat doar o depreciere de 2,3% a salariilor din țara gazdă. Centrul pentru Studii de imigrare a identificat o depreciere de 3,7% a salariilor pe parcursul perioadei 1980-2012.

Impactul sosirii imigranților asupra țărilor gazdă este de cele mai multe ori, unul negativ, axându-se pe următoarele aspecte.

Deprecierea salariilor poate avea loc, dar acest lucru pare să fie temporar.

Având lucrători care doresc să lucreze pentru o plata relativ scăzută poate permite angajatorilor să ignore productivitatea, formarea și inovația.

Migranții pot fi exploatați

Creșteri ale populației poate pune presiune asupra serviciilor publice.

Șomajul ar putea crește în cazul în care există un număr nelimitat de migranți.

Pot exista dificultăți de integrare și de relaționare cu localnicii.

Pot exista mișcări mari de populație conduc la o monitorizare a securității.

Ușoara circulație poate facilita criminalitatea și traficul de persoane organizat.

Asupra țărilor de origine, impactul este tot unul negativ:

Existența unui dezavantaj economic prin pierderea tinerilor lucrători

Pierderea de oameni foarte bine pregatiti, in special lucratorii din domeniul sanatatii

Probleme sociale pentru copii lăsați în urmă sau în creștere, fără un cerc mai larg familial

Alte dezavantaje ale acceptării migranților într-o anumită țară pot fi:

• țările în curs de dezvoltare ar putea suferi de „exodul de creiere", deoarece resursele limitate pentru educarea elevilor lor se ridică la foarte puțin în cazul în care talentul este ademenit într-o altă țară. (Marea Britanie, de exemplu, este adesea acuzată de angajarea activă a personalului medical din țările în curs de dezvoltare.)

• Imigrația poate atrage, de asemenea, elemente criminale, de la traficul de droguri și de persoane la alte forme de criminalitate și corupție;

• Imigrația poate deveni o problemă socială / politică, în cazul în care rasismul poate fi folosit pentru a exploata sentimentele sau ca o scuză pentru problemele curente ale populației locale;

• În cazul în care există o percepție conform căreia imigranții și refugiații par a obține mai multe beneficii decât locale oamenilor săraci, tensiunile și ostilitățile pot crește, de asemenea;

• Preocupările legate de imigrația ilegală se pot metamorfoza relelor sentimente față de majoritatea imigranților care contribuie la economia care respectă legea;

• Mulți mor încercând să fugă situația lor, iar acest lucru poate oferi de multe ori titluri senzationale care dau impresia că imigrația este în mare măsură ilegală și "ieșită de sub control."

3.4 Politici publice prin care diferite state inglobeaza persoanele

Creșterea populațiilor de migranți inițiază discuții în interiorul unei comunități politice, care pot fi văzute în termeni de securitate națională, referindu-se la primul cadru analizat. Cadrul de securitate națională se concentrează asupra sarcinii populațiilor migratoare impune coeziunea socială și culturală internă. Prezența imigranților este văzută ca punct focal al problemelor sociale și economice din țară, diferențele culturale dintre grupurile care conduc la o percepție a degradării valorilor identității naționale. De obicei, acest cadru evidențiază probleme, cum ar fi migrația ilegală și concurența pentru beneficii sociale și subliniază ideea pierderii controlului guvernamental asupra populației migrante.

Statele membre și UE au răspuns la această nouă situație, cu o varietate de politici, variind de la controalele la frontieră mai stricte, reprimări privind traficul de ființe umane, norme mai clare în materie de azil, a continuat accent pe politicile de integrare și cooperarea cu țările terțe, pentru a ajuta la controlul fluxurilor migratoare. In timp ce aceste politici în sine sunt importante, firul care trece prin ele este rolul pe care îl joacă în percepția publică realizarea unei gestionări eficiente a migrației. Cu toate acestea, problema percepției publice pare să fie veriga lipsă care este prea puțin discutată. Prin urmare, vaerii studii se concentrează asupra relației dintre percepția publică și migrația. Percepții și domenii de politică se influențează reciproc, în ambele sensuri pozitive, cât și negative. Percepția publică a migrației nu este uniformă în statele membre. Sondajele privind atitudinea față de migranți arată diferențe mari între statele membre, între grupurile de venituri și clase sociale, precum și între tipurile de frică și de teamă că migrația trezește. În ciuda acestor diferențe și în ciuda excepții notabile, concluzia generală este că percepția publică a migrației tinde să fie din ce în ce negativă în toată Europa.

Integrarea politico-juridică implică un statut și o participare clară a drepturilor legale care includ "dreptul de a alege și de a fi candidat la alegerile democratice. Integrarea politico-juridic include, de asemenea, multe aspecte, cum ar fi interzicerea discriminării și participarea la procesul democratic mai general. Consiliul European și Comisia au încurajat statele membre să ofere migranților cu drepturi politice și să dezvolte integrarea lor prin intermediul cetățeniei civice (drepturi și responsabilități) în timp.

Studii cu privire la integrarea politică a discuta adesea diferitele practici de cetățenie în statele membre ale UE și normele de naturalizare. Cu toate că prin nici un mijloc suficient ca instrument de integrare, acordarea cetățeniei este un pas important în procesul de integrare, deoarece implică atât includerea migranților în societatea care îi primește, prin asigurarea drepturilor lor politice și sociale și acceptarea convențiilor de bază ale societății și care a urmat responsabilitățile de migranții.

Preocuparea imediată ar trebui să fie axată pe ruperea ciclului negativ de ostilitate față de migrație care duce la politici foarte restrictive față de migrația legală, care, la rândul său, duce la o deviere a fluxurilor migratoare, pe de o parte, solicitanții de azil și, pe de altă parte, ilegale migranții. Ruperea ciclului necesită o cantitate suficientă de migrație legală dincolo de reuniune de familie. Acest lucru este necesar pentru a oferi o alternativă solicitanților de azil sau migranții ilegali, care ar prefera să intre în calitate de migranți legali sau regulat. Cu toate acestea, potrivit sondajelor Eurobarometru cu privire la două din trei europeni consideră că societatea multiculturală și-a atins limitele. Viteza de schimbare societățile europene sunt dispuse pentru a se potrivi nu poate, prin urmare, să fie ignorate. Prin urmare, o serie de condiții critice trebuie îndeplinite pentru o astfel de extindere să fie plină de satisfacții și fezabile politic.

Efectuarea de muncă legală presupune o selecție a migranților. Selectivitatea se referă în principal la perspectivele de angajare ale potențialilor migranți și ar trebui să fie determinată în funcție de abilitățile necesare. În scopul de a înlătura temerile, dispozițiile privind migrația legală ar putea începe la niveluri relativ modeste, iar apoi să fie extins ulterior ca avantajele acestei abordări devin clare. Nivelul adecvat al migrației este în mod clar un semn, statele membre ar trebui să decidă cu privire la dcesta. Acesta va varia de la o țară la alta, în cazul în care numai pentru că abilitățile necesare ale piețelor forței de muncă diferite.

Imigrația legală trebuie să fie completată de măsuri pozitive, care să asigure integrarea efectivă a migranților, deja de prima generație. Astfel de măsuri trebuie să includă mai multe componente ale politicii. Printre altele, acestea ar trebui să includă care să permită solicitanților de azil să aibă acces la locul de muncă plătit în timp ce cererile lor sunt prelucrate și acordarea de migranți ilegali un acces mai larg la serviciile publice. O mai bună integrare presupune, de asemenea, eforturi suplimentare din partea migranților și a organizațiilor de migranți

O deschidere mai mare a migrației legale va diminua presiunea asupra migrației ilegale. Cu toate acestea, o astfel migrația va continua să se producă în viitorul apropiat, atât din cauza cererii din partea angajatorilor din Europa și din cauza ofertei de la vecinii Europei și mai departe. Restricții la frontiera nu vor fi niciodată pe deplin adecvate pentru a reglementa fluxul de migranți ilegali. Se pot lansa chiar și politici privind returnarea imigranților ilegali existente, mai dificil de implementat. O modalitate mai eficientă de a aborda problema migrației ilegale este prin partea de cerere a locurilor de muncă pentru astfel de migranți. Angajatorii trebuie să fie conștienți de faptul că economia informală este un angajator prim al migranților ilegali și că acest lucru implică, prin urmare, măsuri de limitare, limita sau formaliza acea parte a economiei, care este în nici un caz limitată la încadrarea în muncă a migranților. Femeile, în general, și migranții de sex feminin, în special, sunt în mod special expuse riscului de a fi angajat în economia informală în domenii cum ar fi producția de uz casnic, de sănătate și servicii de îngrijire, precum și așa-numitele "industria de divertisment". Având în vedere cererea tot mai mare a economiei de îngrijire, este nevoie de măsuri pentru a evita lipsurile și exploatare.

Politicile în domeniul migrației, în conformitate cu aceste propuneri vor contribui la îmbunătățirea situației cetățenilor și migranți europeni nativi deopotrivă, în ceea ce privește piețele forței de muncă și a integrării. In acest fel, temerile cu privire la consecințele negative ale migrației pot fi atenuate ca avantaje vor deveni mai clare în timp. Acest lucru poate reduce percepția în mare parte negativă a "migrant" și să conducă la mai mult acceptarea unor politici deschise în viitor.

Există, desigur, nuanțe în tonul dezbaterii și cadrul politic în state diferite. Dar pretutindeni accentul a fost pus pe reducerea debitului solicitanților de azil, în timp ce încerca să distingă autentice cauze pur "economice". Guvernul Bonn a răspuns la afluxul balcanic la începutul anilor 1990 – și a unor atacuri asupra refugiaților – prin înăsprirea legislației sale în materie de azil liberal anterior. Acest lucru a introdus o "țară terță sigură" regulă: în cazul în care o persoană care a trecut printr-o țară pe care Germania le consideră sigure, el sau ea nu poate solicita azil în Germania. Din moment ce Germania consideră că toate țările învecinate ca sigure, solicitanții de azil care nu sosesc cu avionul sunt susceptibile de a fi respinse.

După ce aceste restricții au fost introduse în 1993, numărul de cereri a scăzut brusc, fapt care le-a determinat pe alte state UE să urmeze. În Olanda, numărul solicitanților de azil a crescut considerabil după 1996. Autoritățile olandeze (la fel ca britanicii, vezi mai jos) se confruntă cu dificultăți în a face rapid cu aplicatii. La fel ca în Marea Britanie, politicienii olandezi vorbesc de "potop" de refugiați "fals", cu toate că ziarele olandeze folosesc un limbaj mai temperat decât tabloidele britanice.

Guvernul olandez a conceput o nouă lege străinilor, să intre în vigoare anul viitor. Legea, care a fost aprig dezbatuta, este proiectat pentru a simplifica procedura de azil și pentru a reduce timpul mediu de prelucrare a cererilor de la 22 de luni până la șase. Aceasta va oferi, de asemenea, toți solicitanții de azil (care sunt eligibile pentru a sta) un statut mai temporar. În loc de a da statutul deplin de refugiat după încheierea procedurii inițiale, fiecare caz va fi revizuită după trei ani, și numai apoi aprobate sau respinse.În unele țări, azilul reprezintă doar un element într-o dezbatere mai amplă cu privire la imigrație și a identității naționale. Prin libertatea partidului de extremă-dreapta, Jörg Haider a exploatat neliniștea firmelor austriece cu privire la imigranți și refugiați să se manevra în guvernul federal.

În Italia, cele mai mari probleme sunt cele referitoare la numărul mare de imigranți ilegali sau clandestini deja în țară, modul de abordare a traficului pe scară largă a migranților, în special de viteză barca din Albania, și se referă la implicarea tuturor mafia în bandele de contrabandă. Silvio Berlusconi, liderul de dreapta Forza Italia, și Umberto Bossi, liderul Ligii Nordului, a încercat cu succes alegerile regionale din aprilie pe o strictă anti-imigrație, platforma anti-azil.

Dar, pentru un număr de motive, Italia a avut tendința de a primi un număr mic de cereri de azil. Mulți refugiați, în special din Somalia și fosta Iugoslavie, primesc permise de muncă din motive umanitare, ceea ce le scutește de necesitatea de a solicita azil. amnistii periodice pentru imigranții ilegali, înseamnă că ei pot reglementa această situație, mai degrabă decât se aplică pentru statutul de refugiat. Și mulți migranți folosesc Italia ca un port de intrare, care călătoresc spre Germania, Elveția sau Marea Britanie, în cazul în care acestea intră în mod clandestin (de multe ori, în camioane) sau solicită azil.

În Franța și Spania, care primesc puțini solicitanți de azil în raport cu Țările de Jos, Marea Britanie și Germania, azilul nu a fost o problemă atât de mare. În Franța, Frontul Național, devastată de lupte interne, și-a pierdut drumul. Guvern încearcă să-i deporteze imigranților ilegali – care provoacă greva foamei și demonstrații – s-au diminuat. Integrarea imigranților existenți și regularizing situația sans papiers, mulți dintre ei ar fi avut reședința în Franța de ani de zile, domină dezbaterea privind imigrația.

Politicile publice de migrație au beneficiat de o atenție sporită în dezbaterile publice în ultimii ani, mai ales în țările cu o populație numeroasă de lucrător migrant. Putem observa că dezbaterea asupra migrației în ultimul deceniu, a arătat o mai mare concentrare pe probleme de securitate națională, care constituie raționamentul principal din spatele propunerea de legi mai rigide de intrare și de permanență pentru migranți.

Weiner (1993) și Rudolph (2003) susțin că migranții pot fi percepuți ca amenințări la adresa securității geopolitice, la producția și acumularea de bogăție, precum și la stabilitatea socială și coeziunea , în special prin aducerea sau crearea de conflicte politice sau prin povara socială și economică pot reprezenta. nceputul secolului al XXI-lea a văzut, de asemenea, atacuri teroriste cu participarea migranților, creșterea în continuare a amenințărilor percepute că migrația îl reprezintă pentru securitatea națională.

Concentrându-se asupra politicilor de reconciliere ale Europei, cu scopul de a echilibra familia și piața forței de muncă de muncă, această lucrare explorează dacă unele dintre eforturile legislative introduse în Europa în ultimul deceniu ar putea fi aplicate țărilor din America Latină, cu populații migrante importante, cum ar fi Bolivia și Ecuador. De asemenea, există diferențe între țările nordice și sudice, care ar influența eficiența acestor tipuri de politici în Sud. Trei diferențe în special – disponibilitatea serviciului intern, amploarea economiei informale și migrația internațională – sunt luate în considerare. Cu ajutorul cadrului de abordare a capabilității, s-ar putea contura alte linii de acțiune ale politicilor publice, care pot fi utile în elaborarea politicilor de reconciliere pentru terțe state.

3.5 Tendințe de politică în domeniul migrației

Există o tendință în rândul specialiștilor de migrație pentru a vedea domeniul lor ca fiind excepțională. Migranții sunt într-adevăr oameni cu problemele lor speciale. Dar, ca urmare a unei erori comune este de a analiza migrației în mod izolat cvasi din tensiunile geo-politice și sociale la care lumea noastră este predispus. Prin urmare, este necesar să se examineze chestiunile legate de migrație în lumina evenimentelor politice, precum și într-un context uman. Aceasta nu este o problemă a drepturilor omului doar. Ea trebuie să se țină seama de faptul că nu numai migranții (adică persoanele care s-au mutat dintr-o parte a lumii la alta) suferă de probleme de integrare, astfel fac multe altele la partea de jos a spectrului social. Esențial este faptul că migranții au probleme speciale, dar aceste probleme nu sunt neapărat unice pentru ei. Atunci când abordarea integrării migranților, factorii de decizie politică, de exemplu, trebuie să fie conștienți de contextul social al populației generale.

Altă problemă pe care este relevantă pentru dezbaterea migrației este că acesta este un argument politic extrem de polarizare. Susținătorii imigrației susțin că imigrația poate umple deficitul de competențe și poate crea o creștere economică. Cei care sunt împotriva imigrației se va declara cu certitudine că imigrația egală pune o presiune asupra serviciilor sociale și ia departe de locuri de muncă de la populația autohtonă. Imigrația, în unele țări europene, este partea de sus a listei de preocupări politice și s-au dovedit a fi extrem de dezbinare în cursa pentru alegerile europene din mai 2014.

Ascensiunea partidelor de dreapta, pentru care imigrația este baubaul exploatează temerile care mari scara de imigrare poate inflama. Câștigurile realizate de dreapta în alegerile din mai dau mărturie despre aceste temeri. Desigur, problemele sunt mult mai subtile decât ambele părți ale dezbaterii de îngrijire a admite. La fel ca toate chestiunile sociale complexe, trebuie să existe un echilibru al beneficiilor societății gazdă. De ce este că oamenii resping imigrația atunci când există locuri de muncă disponibile pe care populația locală sunt fie nu doresc sau nu pot să facă? Acesta este un subiect de sine stătător și reflectă preocupările pe care oamenii le au atunci când văd că societățile lor se schimbă în timpul vieții lor în ceea ce ei percep a fi un mod de pericol. Discursul privind imigrația trebuie să abordeze aceste preocupări. Ele nu pot fi pur și simplu respinse de dragul comodității.

Internationalizarea migrației

Există o realizare conform căreia migrația este un fenomen care nu pot fi tratat numai de către un state-națiune sau prin referire doar la controlul imigrației. Inițiative cum ar fi dezvoltarea la nivel înalt privind migrația internațională și abordarea globală a UE privind migrația să dea mărturie despre complexitatea subiectului și recunoașterea faptului că migrația trebuie să fie integrate în gândire internațională.

In trecut, o mare parte din reflecție privind internaționalizarea migrației a fost centrată pe dezvoltarea în special ca mijloc de combatere a imigrației percepute excesive sau inacceptabile politic. Acest lucru este pe presupunerea că dezvoltarea țărilor mai sărace s-ar transforma, mai devreme sau mai târziu, standardul lor de viață, care la rândul său, s-ar transforma într-o slăbire a cererii de emigrare. În timp ce există, probabil, o anumită substanță la această noțiune, discursul actual este mai preocupat de problemele legate de migrație să se potrivească în efectele globalizării Acest lucru plasează dezbaterea la un nivel mai ridicat decât doar remitențe sau exodul de creiere. În timp ce nu există nici o lipsă de idei cu privire la modul de gestionare a migrației internaționale, există cu siguranță o acțiune internațională insuficientă.

Ce măsuri au fost luate sunt în mare parte, în ceea ce privește migrația SouthNorth întrucât realitatea este că din cele 230 de milioane de migranți din lume, 82,3 milioane s-au născut în Sud și trăiesc în sud, puțin mai mult decât 81,9 milioane de născuți în sud și trăind în Nord (Dumont și Lemaître 2005). Prin urmare, există o necesitate în UE să se oprească și să se concentreze buric uitîndu mai mult pe lumea exterioară. Pentru a utiliza o expresie curentă, trebuie și trebuie să fie mai "s-au alăturat-up" de gândire, mai degrabă decât izolarea diferitelor probleme. În cazul în care aceste idei ar trebui să se coaguleze este un punct de discuție, dar locul evident ar fi Națiunile Unite și organizația soră Organizația Internațională pentru Migrație (OIM). Un loc bun pentru a începe ar putea fi a revizuirea Convenției internaționale privind protecția drepturilor tuturor lucrătorilor migranți și a membrilor familiilor acestora, adoptată prin Rezoluția Adunării Generale 45/158 din 18 decembrie 1990.

3.6 Gestionarea eficientă și perspectivele migrației

Consiliul European de la Tampere din octombrie 1999 a prezentat patru principii directoare pentru politica de migrație a UE: parteneriatul cu țările de origine; gestionarea fluxurilor de migrare, tratamentul echitabil al resortisanților țărilor terțe și a unui sistem european comun de azil. Dintre aceste patru principii, primele două sunt la o discutie germaniu cu privire la tendințele în domeniul migrației. S-au înregistrat progrese cu privire la tratamentul echitabil al resortisanților țărilor terțe și a unui sistem european comun de azil, dar în scopul acestei discuții, este important să se abordeze problema dacă este posibil să "gestioneze" fluxurile de migrație și să ia în considerare modul în care progrese în direcția cooperării cu țările de origine este, probabil, un pointer spre viitor.

În contextul geografic și istoric european este în mod clar mai dificil de a gestiona fluxurile migratorii decât în ​​Canada, Statele Unite sau Australia. Proximitatea geografică a Africii de Nord și frontierele terestre dintre Grecia și Turcia au făcut dificilă poliția atât migranții legali și ilegali, de multe ori cu pierderea tragică a vieții, așa cum sa văzut în Marea Mediterană. Nici una dintre aceste democrații vorbitori de limba engleza au aceeași moștenire coloniale cât mai multe țări europene, care au fost ele însele colonizate. Această moștenire istorică este un caz interesant la punct deoarece se poate lucra atât pentru și împotriva potențialului migrant. Acesta are un impact incontestabil asupra ambelor fluxuri de migrație și strategii de integrare. Pe latura pozitivă, de exemplu, migrantul din fosta colonie are o șansă bună de a ajunge cu o cunoaștere a limbii și a culturii; pe negativ, migrantul dintr-o fostă colonie poate sosi cu noțiunea și percepția locală pe care el sau ea este oarecum inferior, din cauza fostei relației dintre colonizer și colonizată.

În esență, există două moduri în care migrația poate fi gestionat, în primul rând, înainte de sosire și în al doilea rând după sosire. Guvernele pot și încurajează imigranții cu potențial de investiții sau care aduc aptitudinile necesare. Acestea folosesc sisteme cu puncte sau scheme de stimulare pentru a face acest lucru. Exista scheme gestionate pentru lucrătorii sezonieri. Există, imigrația umanitară care se desfășoară pe un sistem bazat pe reguli convenite la nivel internațional. În sfârșit, dar cu siguranță, nu în ultimul rând există problema de re-unificare de familie, care este, fără îndoială, cea mai contestată a tuturor și a condus la unele decizii dure.

Dupa sosire, există, desigur, sisteme pentru a acorda consultanță și asistență noilor veniți, atât conduse de către guvern sau mai mult, de obicei, de către organizațiile non-guvernamentale sub contract cu guvernul. Cu toate acestea, acestea sunt adesea ineficiente și nici nu satisfac migranții, nici societatea-gazdă. O organizație, probabil, iarbă-rădăcini mai eficiente și de pre și post-sosire informații, cursuri și mai presus de toate cursuri de limbi străine este esențială. Israelul oferă un exemplu de tehnici de integrare în special în domeniul formării limbii. Cu toate acestea, Israelul nu poate fi folosit ca model universal, deoarece mintea-set de imigranți din diaspora a fost și, probabil, încă este foarte diferită de cea a imigranților europeni. Deși este adevărat că anumite secțiuni ale populației Israelului au venit pur și simplu să-și îmbunătățească viața lor, este combinat (cel puțin în mai devreme in marea), cu dorința de a construi un stat evreiesc. Nu există nici un astfel de stimulent ideologic în Europa. In plus, nu trebuie să uităm "pedeapsa" metoda de gestionare a migrației în principal, pentru a descuraja migrația ilegală. Prevenirea migrației ilegale este, evident, mai atractivă pentru statele decât pentru detectarea și expulzarea. Astfel, instrumente precum sancțiunile purtătoare și obligația de returnare a migranților ilegali și cerințele privind datele de pasageri pot avea un efect de descurajare. Mai puțin eficiente sunt sancțiuni angajatorilor care angajează muncă ilegală, care a fost judecat în Statele Unite și în mare parte a eșuat.

Un aspect mult mai promițător de gestionare a migrației este acela de cooperare cu țările de origine, câștigând deja teren și credibilitate în UE, dar și în alte părți dezvoltate ale lumii, cum ar fi la granița dintre SUA și Mexic. Uniunea Europeană are acorduri de readmisie și bazate și pe existența unor parteneriate pentru mobilitate care trimit la un număr tot mai mare de state. În ceea ce privește acordurile de readmisie, acestea sunt în general acceptate ca fiind un instrument echitabil pentru returnarea migranților ilegali, fie în țara de origine sau de către o țară terță sigură. Tratatul de la Amsterdam a conferit competențe partajate între UE și statele membre să încheie aceste acorduri. Până în prezent, paisprezece au fost semnate, iar Consiliul a acordat mandate de negociere pentru terți.

Este cu siguranță adevărat că parteneriatele pentru mobilitate au potențialul de a fi înclinate într-o parte în favoarea controlului migrației ilegale a UE. Cu toate acestea, ca un concept, ele reprezintă începuturile unei metode de cooperare pentru a aborda gestionarea migrației. Ca atare, aceste acorduri, acorduri de readmisie și aranjamente ad hoc, vizează plasarea ofițerilor de legătură în materie de imigrație în puncte strategice în străinătate și ar trebui să fie considerate ca fiind încercări sistematice pentru a gestiona migrația ca un efort de cooperare. Acest lucru este în contrast cu practicile din trecut în cazul în care fluxurile de migrație, de toate tipurile, au fost adesea tratate ca și de gestionare a crizelor.

Există o concluzie importantă care trebuie deduse din această reexaminare. Migrația este prea importantă și complexă să fie lăsat pur și simplu la voia întâmplării și, cu atât mai puțin, să se continue să se permită migranților să se înece în număr mare în Marea Mediterană și sufoca până la moarte în containerele expuse la soare. Calea de urmat este de a găsi modalități mai bune și mai afective, corecte și reciproc avantajoase pentru trimiterea în țara de origine și cooperarea între state.

Imigrația a transformat Regatul Unit mai mult decât orice într-o țară practic dezvoltată. Și, la fel ca alte procese de globalizare și de "deschidere", acest fenomen a tulburat profund părți ale populației, în timp ce deblocarea, de asemenea, pe termen mai lung, a dus la dinamism cultural și economic. Privind în perspectivă, există mai mulți factori (în afară de cei politici), care aduc o nouă abordare a posibilei migrații.

În primul rând, pe măsură ce lumea continuă să lucreze prin recesiune, factorii de decizie în politica din Marea Britanie vor fi nevoiți să se gândească mai greu cu privire la impactul asupra societății de imigrare din Regatul Unit, dar nu în ultimul rând, dacă imigrația este percepută ca o forță care ar putea fractura armonia socială. Pe termen scurt, cât și în mijlocul unei recesiuni economice necuantificabile, unele modele de imigrare vor fi afectate, la fel ca și imigranții și comunitățile gazdă.

O analiză indică faptul că intrările în Regatul Unit se vor contracta, dar numai pe termen scurt. Cele mai multe previziuni oficiale și neoficiale sugerează o scădere între 10 și 50 %. În special, imigrația din Europa de Est a atins valoarea maximă probabilă. Analiza datelor confirmă faptul că numărul de cereri aprobate pentru schema de înregistrare a lucrătorilor (un indicator rezonabil pentru migrația est-europeană), în al patrulea trimestru al anului 2015 a fost cea mai scăzută de la extinderea UE, reprezentând o scădere de aproape 50 % dintr-un an mai devreme.

Numărul de cereri aprobate pentru sistemul de înregistrare a lucrătorilor din Regatul Unit, 2011-2015

Cu toate acestea, în timp ce recesiunea poate modifica tiparele, dovezile indică în continuare, imigrația netă ridicată pentru o generație sau mai mult. Acest lucru merită o analiză suplimentară, deoarece poate părea contraintuitiv într-o perioadă de recesiune economică, dar mai mulți factori indică faptul că fluxurile de imigrare vor rămâne destul de ridicate. Analiza indică un flux net de aproximativ 150.000 de sosiri pe an

Printre factorii pe care se întemeiază această hotărâre se remarcă:

Lipsa de îndemânare. Regatul Unit trebuie încă să umple locurile de muncă, la ambele capete, joase și înalte ale continuului, și să continue să atragă talente astfel încât economia să își păstreze influența internațională.

Presiunile demografice. Imigrația nu va întineri o populație în curs de îmbătrânire, dar mai multe persoane apte de muncă se vor atenua efectele schimbărilor demografice.

Rețele dense de imigranți. Toate dovezile subliniază faptul că migrația funcționează în rețele, cu imigrația urmărind să procreeze un anumit grad.

O Europă extinsă. Milioanele de oameni care au devenit parte a Uniunii Europene, între 2004 și 2015 vor avea acces la deschideri în economia Marii Britanii în anii ce vor urma.17

În al doilea rând, mult mai mare atenție va fi probabil plătită în viitor pentru modul în care imigranții sunt călători din punct de vedere economic și social. În Regatul Unit, șomajul este deja mai mare în rândul imigranților decât în rândul celor născuți pe teritoriul Marii Britanii. În al treilea trimestru al anului 2008, șomajul în populația originată din Regatul Unit a fost de aproximativ 6 %. Cu toate acestea, a fost de 20 % mai mare (circa 7,2 la sută) pentru imigranți, 40 % mai mare pentru imigrantii non-OECD, si aproape cu 50 % mai mare pentru imigranții din afara OCDE, care au fost în țară timp de cinci ani sau mai puțin.18 Astfel de diferențe se retrag în timp și nivelurile variază între grupurile de migranți, dar actuala recesiune este de natură să accentueze diferențele, o preocupare îngrijorătoare având în vedere imigranții nu pot fi eligibili pentru bunăstare 19 și sunt mai predispuse la exploatare.

Mai mult decât atât, o nouă generație de copii britanici au părinți de origine imigranți. În 2007, 28% din toti copiii nascuti in Anglia si Tara Galilor au avut cel puțin un părinte născut străin, o cotă care se ridica la 54% din Londra. Dintre toți copiii născuți din Marea Britanie, cu o mamă născută în străinătate, aproximativ un sfert au avut o mama din India, Pakistan sau Bangladesh, și doar puțin peste un sfert au avut o mamă din altă parte în Europa.

Ca rezultat, un număr considerabil de copii născuți în străinătate și UK-născuți cresc acum cu o primă limbă alta decât engleza: 14,4% în școlile primare și 10,8% în școlile secundare, potrivit datelor preliminare din 2008. Dar limba engleză de competență variază în mod substanțial prin zonă. În Tower Hamlets și Newham din Londra, peste 70 % din elevii claselor primare vorbesc engleza ca a doua limbă în timp ce alte zone au rate de doar 3 sau 4 procente. Această situație prezintă în mod clar provocări. Cu toate acestea, imaginea de ansamblu permite mai mult optimism decât este adesea asumat, deoarece copiii imigranților depășesc, în general, părinții lor, iar mulți outshine colegii lor indigene, pe indicatorii socio-economice cele mai frecvent utilizate.

Au existat trei obstacole în obținerea unui acord privind o strategie de integrare pe fond, la nivelul UE. Primul este frica de rezistență publică migranților, precum și implicarea UE în condițiile lor de ședere. În al doilea rând, pârghiile-cheie pentru integrare (cum ar fi politica ocupării forței de muncă și reîntregirea familiei) intră sub autoritatea diferitelor direcții generale, la Comisia Europeană, diferitele comisii din Parlamentul European, și ministere diferite, la nivel național, cu barierele obișnuite, astfel, creat pentru elaborarea unei strategii coordonate. În al treilea rând, punctele de vedere diferă în Europa cu privire la obiectivul de integrare și strategii adecvate pentru a realiza aceasta. În practică, cu toate acestea, nici un stat membru desfășoară oricare dintre aceste poziții la extrem. propriile modele nu sunt imuabile, și evoluează spre o mai mare convergență. Comisia Europeană, în recenta sa comunicare privind integrarea, să stabilească măsuri cuprinzătoare care, dacă este pusă în aplicare, ar aduce o contribuție semnificativă la integrarea economică, socială, culturală și politică a migranților din întreaga Uniune Europeană.

În cele din urmă, pentru că imigrația tinde să domine atenția publicului, factorii de decizie politică ar putea fi ratat cadrul în curs de dezvoltare de referință, care este mobilitatea, nu migrația. Regatul Unit este un stat dintr-un număr mic de țări care trimite, de asemenea, un număr semnificativ de persoane în străinătate. În condițiile în care mulți indivizi sunt emigranți și imigranți în Regatul Unit pentru o ședere pentru perioade mai scurte de timp, experiența migrației va fi caracterizată de sisteme din ce în ce mai complexe și interdependente ale mișcării.

CONCLUZII

Fenomenul migraționist s-a declanșat încă de la începuturile omenirii, fără a înceta vreodată în timp, dar, cu toate acestea, la nivelul lui s-au înregistrat anumite schimbãri, acesta căpătând forme noi. În acest sens, se remarcă o simultaneitate în privința desfășurării proceselor migratorii, ele fiind în același timp, într-o creștere din ce în ce mai avansată pe întreg mapamondul. Pe termen lung, unul dintre efectele ale acestei evoluții îl reprezintă apariția și dezvoltarea societăților de tip multicultural, conceptualizând, într-o manieră nou, cetățenia sau statul național. Urmărind linia dezvoltării, majoritatea statelor dezvoltate au devenit societăți de natură diversificată, cu caracter multietnic, iar acelea ce nu au atins încă acest nivel, s-au îndreptat în aceastã direcție, orientându-se, în acest sens, decisiv.

Astfel, fenomenul migraționist pune probleme sociale deosebite. În situația statelor europene, respectivele societăți au devenit multietnice, multirasiale, multireligioase, multiculturale și multilingve. Apar astfel unele diferențe proeminente la nivelul populației rezidente și persoanelor imigrante dintr-o anumită țară, diferențe de reprezentare psihosocială a acestor două categorii, care pot fi diminuate doar prin prisma unei intervenții guvernamentale, respectiv prin strategii și politici al căror scop fiind sporirea toleranței culturale.

Caracterul politic al societății și migrația internațională se influențează reciproc, atât pozitiv, cât și negativ, prin prisma unor politici și ideologii promovate de puterea guvernamentală. Cele două elemente pot constitui, astfel, o cauză principală a migrației forțate.

Implicațiile pe care migrația le are asupra caracterului politic al unei societăți pot afecta dimensiunea militară a acesteia, tensiunile create între țara de origine și cea de destinație, dar și acțiunile întreprinse de anumite rețele teroriste. Totodată, conflictele armate reprezintă una dintre cauzele majore ale apariției refugiaților, mai ales, dar și azilanților. În același context se poate induce migrația forțată în vederea diminuării resurselor umane pe care părțile implicate într-un anumit conflict armat le au. O mare parte dintre țările de origine pentru indivzii care imigrează, se refugiază sau cer azil, iau parte la conflicte armate, între acestea evidențiindu-se Coasta de Fildeș, Sudan, Irak, Afganistan, Burundi, Republica Dominicană Congo, Algeria, Columbia, Myanmar, Nepal, Rwanda, Sri Lanka, și altele. Totuși, aceste conflicte pot reprezenta o sursă de degradare a mediului, influențând cu preponderență, mișcarea populației.

Noi țări vor adera la UE, ceea ce duce la o mai mare mobilitate a migranților (inclusiv a comunităților de rromi). Dorința de a se asigura faptul că sosirea lor nu provoacă tensiuni, și că noii cetățeni UE experimentează egalitatea de șanse cu alți cetățeni ai UE, de asemenea, trebuie să fie exprimată în inițiative politice.

Resentimentele publice față de migranți și teama de diferență duce la discriminare, tensiunile din comunitate, și violență ocazională. In plus, aceasta contribuie la creșterea sprijinului pentru partidele politice de extrema dreapta, care exploatează cu succes temerile și resentimentele oamenilor. Anxietatea cu privire la minoritățile musulmane (în special de la atacurile teroriste din 11 septembrie, dar și de la cele din Belgia), conflicte internaționale ulterioare, și ostilitate vocală față de musulmani în Europa, toate punctează necesitatea unei strategii de integrare cuprinzătoare.

Imigrația este încă un subiect puternic dezbătut în multe țări gazdă. Unii cred că imigrația aduce multe avantaje într-o țară atât pentru economie și societate în ansamblul ei. Alții cred că un număr mare de imigranți amenință identitatea națională, crește dependența de bunăstare și amenință securitatea națională (prin imigrație ilegală sau terorism). Un alt argument este faptul că ratele ridicate de imigrare ieftinesc forța de muncă.

Statele membre și UE au răspuns la această nouă situație, cu o varietate de politici, variind de la controalele la frontieră mai stricte, reprimări privind traficul de ființe umane, norme mai clare în materie de azil, a continuat accent pe politicile de integrare și cooperarea cu țările terțe, pentru a ajuta la controlul fluxurilor migratoare. In timp ce aceste politici în sine sunt importante, firul care trece prin ele este rolul pe care îl joacă în percepția publică realizarea unei gestionări eficiente a migrației. Cu toate acestea, problema percepției publice pare să fie veriga lipsă care este prea puțin discutată.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Academia Română, Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Dicționarul Explicativ. ", Editura Univers Enciclopedic, București, 2012

Adrian Miroiu, INTRODUCERE ÎN ANALIZA POLITICILOR PUBLICE – suport de curs, Facultatea de Științe Politice, București, 2001

Andreescu Daniela, Aurel Teodorescu , Emigrația în scop de muncă a românilor după 1990, ed. Yes SRL, București, 2004, p 23

Articolul 13 al Declarației Universale a Drepturilor Omului

Baird, Rachel (coord.), Human Tide: the Real Migration Crisis, Christian Aid, 2007, p. 5.

Bardach, E., A practical guide to policy analysis. Washington, D.C, CQ Press, 2009, p. 22

Bardach, E., A practical guide to policy analysis. Washington, D.C, CQ Press, 2009, p. 5

Bardach, E., A practical guide to policy analysis. Washington, D.C, CQ Press, 2009

Bauböck, Rainer (2005) ‘Citizenship Policies: International, State, Migrant and Democratic Perspectives’. Global Migration Perspectives No. 19

Boundless. “Impact of Immigration on the Host and Home Country Economies.” Boundless Economics. Boundless, 26 May. 2016. Retrieved 08 Jun. 2016 from https://www.boundless.com/economics/textbooks/boundless-economics-textbook/immigration-economics-38/introduction-to-immigration-economics-138/impact-of-immigration-on-the-host-and-home-country-economies-546-12643/

Brewer, G., DeLeon, P., The Foundations of Policy Analysis, Homewood, Dorsey, 1983, p. 179

Brewer, G.D., The Policy Science Emerge: To Nurture and Structure a Discipline, în Policy Sciences, 5, 1974, p. 240

Canoy Marcel, Ricklef Beutin, Anna Horvath, Agnes Hubert, Frédéric Lerais, Peter Smith, Myriam Sochacki, Migration and public perception , Bureau of European Policy Advisers (BEPA) European Commission, 09/10/2006

CIA – The World Factbook 2007

Clarke, J. , J. Newman. The Managerial State: Power, Politics and Ideology in the Remaking of Social Welfare. London: Sage Publications Ltd, 1997

Comisia Europeană – Direcția Generală Comunicare, Să înțelegem politicile Uniunii Europene: Migrație și azil, Bruxelles, 2014

Conform analizei lunare CrisisWatch no. 52/1 Decembrie 2007

Conform Convenției ONU referitoare la statutul refugiaților (1951) și a Protocolului referitor la statutul refugiaților (1967).

Conform datelor furnizate de Population Reference Bureau, 2007

Conform UN Department of Economic and Social Affairs, Population Division, International Migration 2006, United Nations Publication, Sales No. E.06.XIII.6

Dana Diminescu, Circulația românilor după 1989, Editura YES SRL, Paris, 2004, p. 34

DeLeon, P. Policy Evaluation and Program Termination, în Policy Studies Review, 2, 1983

Drăguț Aurel, Migrația internaționalã și problemele dezvoltãrii, Editura Politicã, București 1981, p. 24.

Dunn, W.N. , Public Policy Analysis: An Introduction, Prentice Hall, Englewood Cliffs, 1981

European Commission 2008 Strengthening the Global Approach to Migration European Commission MEMO/08/613 Brussels https://ec.europa.eu/europeaid/strengthening-global-approach-migration-increasing-coordinationcoherence-and-synergies-com2008-611_en

European Council Conclusions of 16th October 1999 Nr 200/99

European Foundation for the Improvement of Living and Working Conditions, Factors Determining International and Regional Migration in Europe, Dublin, 2007, p. 31.

Ferlie, E., L. Ashburner, L. Fitzgerald and A. Pettigrew. The New Public Management in Action. Oxford: Oxford University Press, 1996, p. 9

Garson, J.P., Loizillon, A. (2003). Changes and Challenges: Europe and Migration from 1950 to the Present, studiu prezentat în cadrul conferinței cu tema “The Economic and Social Aspects of Migration” organizatã de Comisia Europeanã în cooperare cu OCDE, Bruxelles

George M. Guess, Paul G. Farnham., Cases in Public Policy Analysis., Georgetown University Press, 2000 

Gerston, N. Larry, Public policy making: process and principles, Ediția a II-a, 2004,

Gerston, N. Larry, Public policymaking in a democratic society. A Guide to Civic Engagement, Center for Civic Education, 2002, p.26

Geva-May, I, Wildavsky, A. , An Oprational Approach to Policy Analyis: The Craft, Kluwer, Boston, 1997, p. 23

Goodin, R., Klingemann, H., A new handbook of political science. Oxford: Oxford University Press, 1996

Hajnal, John, The Prospects of Population Forecasts, în „Journal of the American Statistical Association”, nr. 50/1955, pp. 309-322.

Hogwood, B.W., Gunn, L.A. , Policy Analysis for the Real World, Oxford University Press, Oxford, 1984, p. 44

Hogwood, B.W., Gunn, L.A. 1984, Policy Analysis for the Real World, Oxford University Press, Oxford; traducere în limba română, Introducere în politicile publice, Editura Trei, București, 2000,

Hood, C. A Public Management for all Seasons?, Public Administration, 69 (1), 1991

Hood, C. The ‘New Public Management’ in the 1980s: Variations on a Theme, Accounting Organisations and Society, 1991

Hood, C., A Public Management for All Seasons? în Public Administration, 69, 1991

Howlett, M., Ramesh, M., Studiul Politicilor Publice: Cicluri și subsisteme ale politicilor, Editura Epigraf, Chișinău, 2004

Howlett, M., Ramesh, M., Studying Public Policy: Policy Cycles and Policy Subsystems, Oxford University Press, Oxford, 1995, p. 11

http://www.armyacademy.ro/revista4/rev4_art6.html

Hugh Heclo, H.. Review Article: Policy Analysis. British Journal of Political Science, 2(01), 1972

Înaltul Comisariat pentru Refugiați al Națiunilor Unite, Protecția Refugiaților și rolul UNHCR, 2007-2008

Institul European din România, http://www.ier.ro/documente/studiideimpactPaisII_ro/Pais2_studiu_5_ro.pdf

Kingdon, J. Agendas, Alternatives, and Public Policies, Litle, Brown et Co., Boston; Prima Ediție, 1984, p. 66

Kleinmuntz, B. Why we still use our heads instead of formulas: Toward an integrative approach, Psychological Bulletin, 107, 1990, p.310

Lane, J.-E, The Public Sector, Sage, Londra, 1995

Lasswell, H.D. „The Policy Orintation”, în Lerner, D., Lasswell, H.D. (eds.), The Policy Sciences, Stanford University Press, Stanford, 1951

Lewis Richard, Policy trends in Migration: why migration should be central to public policy, Hagira 4 , 2015, pp.13-22

Lindblom, C.E., Braybrooke, D. , A Strategy of Decisions, The Free Press, New York, 1963

Lourdes Benería , The crisis of care, international migration, and public policy,Feminist Economics, Vol.14, nr. 3, 2008

MacRae, D. Jr., Whittington, D., Expert Advice for Policy Choice, Georgetown University Press, Washington, 1997, p.91

Mascarenhas, R.C., Building and Enterprise Culture in the Public Sector: Reform of the Public Sector in Australia, Britain and New Zealand, Public Administration Review, 53, no. 4, 1993, p. 320

Massey, D.S., Arango, J., Hugo, G., Kouaouci, A., Pellegrino, A., Taylor, J.E., (1993) “Theories of International Migration: A Review and Appraisal”, Population and Development Review, p. 431-466

May, P., Policy Learning and Failure, în Journal of Public Policy,1992

Miroiu,Adrian INTRODUCERE ÎN ANALIZA POLITICILOR PUBLICE – suport de curs, Facultatea de Științe Politice, București, 2001

Munz R 2014 The Global Race for Talent Breughel Brussels http://www.bruegel.org/publications/publication-detail/publication/819-the-global-race-for-talenteuropes-migration-challenge/

Newland K 2011 Migration and Development Policy. What have we learned? Migration Policy Institute Washington DC http://www.migrationpolicy.org/research/migration-and-development-policy-what-havewe-learned

Osborne, D., Gaebler, T. , Reinventing Government, Addison Wesley, Reading, MA, 1992

Panizzon M 2012 Readmission Agreements of EU Member States: A case for EU Subsidiarity or Dualism? Working Paper No 20123/35 Swiss National Centre of Competence in Research

Papademetriou Demetrios, Will Somerville, and Madeleine Sumption, Observations on the Social Mobility of Immigrants in the UK and the US (London: Sutton Trust, forthcoming)

Patton, V. Carl, Sawicki, S. David, Basic Methods of Policy Analysis and Planning (2nd ed.), Prentice Hall, NJ, 1993, p. 154

Peers S 2006 Justice and Home Affairs Law Oxford University Press Oxford

Petronela Daniela Feraru. Migrație și dezvoltare : aspecte socioeconomice și tendințe, Editura Lumen, 2008

Pollitt, C.,  Managerialism and the public services. Oxford, OX, UK: Blackwell Business, 1993

Population Division UN, World Population in 2300, 2004

Population Reference Bureau, 2007 World Population Data Sheet, Washington, 2007, p. 7.

Ridley, M. Evolution. Cambridge, Mass., USA: Blackwell Science, 1996

Rotariu, Traian, Migrație, în „Dicționar de sociologie”, coord.: Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu, Ed. Babel, București, 1998, pp. 351-353.

RUDOLPH, Christopher. (2003), Security and the Political Economy of International Migration, The American Political Science Review, vol. 97, nº 4, pp. 613-615

SALT, John, Current Trends in International Migration in Europe. Consultant’s Report to the Council of Europe, Strasbourg, 2006, p. 4.

SARCINSCHI Alexandra, MIGRAȚIE ȘI SECURITATE, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I” București, 2008

Schulte, B. (1998). „Treatment of Third Country Nationals in European Community Law. The Status Quo”, în ed. Jorens, Y., Schulte, B.: „European Social Security Law and Third Country Nationals”, Max-Planck-Institut fur Auslandisches und Internazionales Sozial Recht, Munchen

Șerban, Monica și Melinda Stoica, Politici și instituții în migrația internațională: migrație pentru muncă din România, FSD, februarie 2007, p. 5.

Statisticile Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică privind fenomenul migraționist din perioada 1960-1970

Ștefănescu Tudor, Politicile Sociale ale Uniunii Europene, Editura Institutul European din România, București, 2002

Stewart, J. and Walsh, K. (n.d.). Change in the management of public services., 1992

Toepfer, Klaus, The Impact of Refugees and Internally Displaced Persons on Local Environmental Resources, UNEP, December 2005, p. 1.

Toepfer, Klaus, The Impact of Refugees and Internally Displaced Persons on Local Environmental Resources, UNEP, December 2005,

UNHCR, Asylum Levels and Trends in Industrialized Countries. Second Quarter 2007. Statistical Overview of Asylum Applications Lodged in 31 European and 5 Non-European Countries, Geneva, 2007.

United Nations Population Division, World Population in 2300, 2004

United Nations, Replacement Migration: Is it A Solution to Declining and Ageing Populations?, United Nations Population Division, New York, 2000, p. 5

Verwilghen, M. (2004), dezbaterea internaționalã cu tema „Relația de cauzalitate între procesul migrației și dezvoltarea la nivel global”, Bruxelles

Walsh, K., Public services and market mechanisms. New York: St. Martin's Press, 1995

Weimer, D.L., Vining, A.R., Policy Analysis. Concepts and Practice, Prentice Hall, Upper Saddle River, 1999, p. 230

WEINER, Myron. (1993), Security, Stability, and International Migration, International Security, vol. 17, nº 3, pp. 91-126