INIȚIATIVE NATOUE DETERMINATE DE RECONFIGURAREA BALANȚEI DE PUTERE MILITARĂ A STATELOR DIN ZONA ESTICĂ DE INTERES STRATEGIC A ROMÂNIEI [311678]
R O M Â N I A
MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE
Universitatea Națională de Apărare „Carol I”
Colonel Marius MOLDOVAN
Doctorand: [anonimizat]: INIȚIATIVE NATO/UE DETERMINATE DE RECONFIGURAREA BALANȚEI DE PUTERE MILITARĂ A STATELOR DIN ZONA ESTICĂ DE INTERES STRATEGIC A ROMÂNIEI
CONDUCĂTOR DE DOCTORAT
Colonel (r) prof.univ.dr. [anonimizat], 2017 –
pagină albă
FIȘA RAPORTULUI DE CERCETARE
1.TITLUL RAPORTULUI CURENT:
Inițiative NATO/UE determinate de reconfigurarea balanței de putere militară a statelor din zona estică de interes strategic a României,
2. PERIOADA DE CERCETARE ACOPERITĂ:
Semestrul I al anului universitar 2015-2016
3.CONDUCĂTOR DE DOCTORAT:
Colonel (r) prof.univ.dr. BĂLĂCEANU ION
4.TITLUL TEZEI DE DOCTORAT:
Reconfigurarea balanței de putere militară în zona estică de interes strategic a României
5. TITLUL RAPOARTELOR DE CERCETARE ANTERIOARE:
Centrele de putere militară din zona de interes strategic a [anonimizat]
6. TITLUL RAPOARTELOR DE CERCETARE VIITOARE ȘI DATA ESTIMATĂ DE PREZENTARE:
[anonimizat] a [anonimizat], Semestrul II al anului universitar 2016-2017
7.COMISIA DE ÎNDRUMARE:
General maior (r) prof.univ.dr. Visarion NEAGOE
Colonel prof.univ.dr. Valentin DRAGOMIRESCU
Colonel prof.univ.dr. Iulian MARTIN
8.OBIECTIVELE DE CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ ACOPERITE DE PREZENTUL RAPORT DE CERCETARE:
– Interese și decizii șantajiste ale actorilor ruși pe piața energetică europeană;
– [anonimizat] a concepției de abordare a [anonimizat];
– Inițiative rusești privind promovarea programelor antirachetă;
– Poziția Rusiei în problema scutului american antirachetă;
– Inițiative ale Uniunii Europene privind soluționarea conflictului transnistrean;
– Inițiative NATO/UE marcate de politica „Smart Defence” și de programul european de cooperare „Pooling and Sharing”;
– [anonimizat] – european;
– Programe și sisteme operaționale americane care au marcat răspunsul ferm al NATO privind combatere a rachetelor balistice intercontinentale;
– [anonimizat]-european de descurajare a atacurilor balistice islamice;
– Participarea României la realizarea scutului american antirachetă.
8. REZULTATELE OBȚINUTE:
– [anonimizat], [anonimizat], Reviev of the Air Force Academy nr.1, 2016, ISSN – 1842-9238, pp. 27-31
– [anonimizat]-[anonimizat], Ziua Forțrlor Terestre, 23 Aprilie 2015, [anonimizat]-2016, UNAp. ,,Carol I”, ISSN: 2286-3753, pp.272-277
9. METODE, FORME, TEHNICI ȘI INSTRUMENTE DE CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ UTILIZATE :
– Metode: comparația, dialectica, statistica;
– Forme: studiul, observarea, analiza, evaluarea, prognoza;
– Tehnici: analiza documentară;
– Instrumente de cercetare științifică: tabelul, fișa de înregistrare.
[anonimizat], desfășurate în teatrele de operații militare ale ultimilor decenii, s-au desprins o serie de transformări profunde privind modul de abordare a conflictelor de către actorii participanți. S-au perfecționat și s-au întrebuințat mijloacele de ordin tehnologic cu efecte majore în ecuația conflictului, s-au înregistrat modificări de natură conceptuală privind modul de abordare a luptei armate și s-au accentuat diferențale privind posibilitățile din punct de vedere al puterii de luptă ale părților beligerate angajate în conflict, toate acestea marcând un profund impact asupra mediului operațional actual și viitor.
Aceste realități au adus în atenția specialiștilor militari necesitatea concentrării eforturilor de analiză a crizei din zona est-euroeană, marcată de evoluția factorilor destabilizatori susținuți de structurilor federale ruse, care în dorința refacerii cu orice preț a marelui imperiu sovietic, mențin permanent tensiuni și conflicte de graniță, recurg la șantaj în relația distribuirii resurselor energetice, folosesc conflictul armat în violarea granițelor și acapararea de noi teritorii, înclcând grav prevederile internaționale în domeniu.
Prezentul raport de cercetare cu tema: ,,Inițiative NATO/UE determinate de reconfigurarea balanței de putere militară a statelor din zona estică de interes strategic a României” reprezintă o parte consistență a tezei de doctorat în care am detaliat două direcții de cercetare reprezentative pentru domeniul de cercetare investigat.
În prima direcție de cercetare cu tema: ,,Inițiative ale actorilor relevanți pro-ruși cu impact asupra deteriorării stabilității spațiului est-european”am realizat o amplă documentare privind posibilitățile energetice ale statelor pro-ruse din care am concluzionat privind politicile economice, tehnologice, militare și de securitate ale actorilor statali din ,,arcul de insecuritate est-european”, interesele și deciziile șantajiste ale acestora pe piața energetică europeană, precum și sistemul de relații tensionat și conflictual coordonat în această zonă de Federația Rusă. Un accent important l-am acordat studiului conflictului persistent (caracteristică a concepției de abordare a războiului hibrid în mediul operațional est-european), inițiativelor rusești privind promovarea programelor antirachetă și poziției Rusiei în problema scutului american antirachetă, construit pe teritoriul statelor de la limita de est a NATO.
În a doua direcție de cercetare cu tema: ,,Iniațitive UE/NATO determinate de reconfigurarea balanței de putere militară a statelor din arcul de insecuritate est-european”am aborbat mai multe inițiative ale EU și ale NATO privind realizarea politicilor și strategiilor de menținere a unui climat de pace și securitate, în special în zona europeană. În acest sens a detaliat o serie de inițiative ale UE privind soluționarea conflictului transnistrean, inițiativele NATO marcate de politica „Smart Defence”, ale UE privind programul european de cooperare „Pooling and Sharing”, precum și poziția NATO la Sammitul de la Varșovia, privind acțiunile destabilizatoare ale Federației Ruse în spațiul est – european. Am acordat o atenție deosebită evoluției programelor și sistemelor operaționale americane care au marcat răspunsul ferm al NATO privind combatere a rachetelor balistice intercontinentale, problemei scutului american antirachetă configurat pe aliniamentul est-european de descurajare a atacurilor balistice islamice, precum și inițiativa participării României la realizarea scutului american antirachetă, pe etape, în zona Olteniei.
Utilizând informațiile provenite din gândirea specialiștilor militari de referință în domeniu, aceste prime obiective sunt urmărite și realizate în scopul dezvoltării bazei conceptuale pentru determinarea configurației structurale a scenariilor militare, structură pe care o vom folosi în următoarele etape ale demersului de cercetare.
Un obiectiv important urmărit în determinarea unui model structural eficient îl constituie creșterea compatibilității cu secvența de realizare a bazei documentare din cadrul procesului de planificare a acțiunilor militare. Eficiența acestora urmează să o demonstrăm în următoarele etape de cercetare în cadrul cărora le vom utiliza în dezvoltarea scenariilor militare specifice unui tip de amenințare dominantă precum și a scenariului militar orientat pe amenințarea de tip hibrid.
Capitolul 1
INIȚIATIVE ALE ACTORILOR RELEVANȚI PRO-RUȘI CU IMPACT ASUPRA DETERIORĂRII STABILITĂȚII SPAȚIULUI EST-EUROPEAN
Acest capitol prezintă o amplă investigație a posibilităților energetice, a politicilor economice, tehnologice, militare și de securitate ale unor actori statali reprezentativi din ,,arcul de insecuritate est-european”, recunoscuți prin interesele lor ofensive și deciziile șantajiste luate pe piața energetică europeană, precum și prin sistemul lor de relații tensionat și conflictual, coordonat în mare parte de marea Federație Rusă. Un accent important l-am acordat analizei conflictului persistent, (concept specific doctrinelor militare rusești bazate pe abordarea specială a războiului hibrid în mediul operațional est-european), escaladării cursei înarmărilor și promovării inițiativelor rusești privind promovarea programelor antirachetă, precum și poziției Rusiei în problema scutului american antirachetă, construit pe aliniamentul de est al statelor NATO.
Interese și decizii șantajiste ale actorilor pro-ruși pe
piața energetică europeană
După destrămarea imperiului sovietic, factorul ce a dus la declanșarea crizei est-europene l-a constituit nemulțumirea și iritarea Federației Ruse față de modul în care a fost tratată de către Occident după momentul 1991. Cea mai mare nemulțumire a Rusiei este și va fi intrarea în NATO a foștilor aliați (Polonia, Cehia, Ungaria, România, Bulgaria etc.), ci și a celor trei republici baltice foste membre ale Uniunii Sovietice (Letonia, Lituania și Estonia). Ultima picătură în paharul Rusiei a fost încercarea momentul atragerii Ucrainei mai aproape de Vest printr-un acord de asociere Uniunii Europene, declanșând astfel, conform principiilor sale, un lanț de evenimente ce au condus la înlăturarea fostului președinte pro-rus de la Kiev, iar mai apoi la anexarea Crimeii de către Rusia.
Așadar, Rusia face tot posibilul și caută să mențină Ucraina ca stat tampon între teritoriul rus și NATO, prin (re)plasarea sa în sfera de dominație a Moscovei. Nevoia disparată a Rusiei pentru edificarea, stabilitatea dar și construirea conceptului de superputere a Uniuni Euroastice având ca și scop contrabalansare balanței de putere împotriva UE, NATO și SUA , aducând astfel în prim plan nevoia de stabilire a unei puteri-marionetă în Ucraina.
Datorită sprijinului avut din partea populației ruse cu privire la Ucraina, sentimentul de renaștere națională, deplângerea pierderi statului de imperiu, dar și puternicul sentiment de subestimat a puteri sale de către Occident îl ajută astfel pe Putin în politica sa expansionistă dar și a conceptului de a-i învăța o lecție dură pe aceștia folosindu-se de puterea militara prin acțiuni militare astfel încât să-i oblige la o nouă perspectivă asupra Rusiei. Ca atare Rusia ignoră drepturile la autodeterminare și integritate teritorială ale unui stat suveran, dar dorește menținerea Ucrainei în sfera sa de influență mai ales pentru a preveni aderarea Ucrainei la NATO sau aprofundarea relațiilor cu UE.
Ucraina, țară cu 45,6 milioane de locuitori, are cea mai mare frontieră aflându-se la intersecție dintre "Est" și "Vest". Până în 1991, Ucraina a făcut parte din Uniunea Sovietică, iar după prăbușirea fostului bloc sovietic a încercat, asemenea celorlalte foste republici sovietice, să-și recapete identitatea. Ucraina nu a reușit însă să-și găsească singură calea și a devenit rapid un „pion” în permanentă dispută dintre Rusia și Occident. Ultimul episod disputat este cel din noiembrie 2013, când Kievul în detrimentul relațiilor cu Uniunea Europeană, refuză să semneze Acordul de asociere cu aceasta, în favoarea menținerii relațiilor de apropiere cu Moscova, ceea ce a condus la declanșarea crizei din Ucraina.
Datorită poziției statului ucrainean, interesele Occidentalilor, Rusiei dar și ale SUA sunt multiple. În contextul crizei energetice contemporane aceștia au un interes comun privind realizarea stabilității în zonă. Astfel, pe termen lung cu ajutorul părților implicate se poate vorbi despre o federalizare a Ucrainei. Din punctul de vedere al preocupărilor legitime ale actorilor implicați în această axă, se impune o ajutorare a economiei, un sistem politic stabil și sănătos, precum și un guvern responsabil, Mai mult, efortul trbuie concentrat pe încercarea de aplanare a conflictului apărut pe fondul brutal al alipiri peninsulei Crimeea la Rusia. Pe de altă parte, interesele nelegitime ale marilor actori în Ucraina sunt opuse, iar dependența este cuvântul cheie al disputei.
Pentru Rusia, Ucraina a devenit un important interes geostrategic. În fundal, subzistă intenția Federației Ruse, mai exact a președintelui Vladimir Putin, de a-și reface postura de mare actor regional și chiar global. Pentru generația următoare, până în 2020, preocuparea principală a Rusiei o va constitui reconstrucția statului rus și reafirmarea puterii Federației Ruse în regiune. Iar, odată cu implozia Uniunii Sovietice, implicând pierderile pe care le-a avut atât pe plan politic, dar și teritorial au condus Rusia să adopte o poziție defensivă. Astfel, cercurile defensive dar și cele interioare prăbușindu-se odată cu Uniunea Sovietică, aceștia au înlocuit, cârpit pe ici, pe acolo, încercând menținerea prin orice mijloace a ultimelor rămășite din cele trei cercuri. Ajutată de potențialul de export de materii prime, mai ales produse energetice de genul gazului și petrolului, a început să creeze dependență mai ales în rândul țărilor vest-europene dezvoltate, avide de aceste produse.
Acest potențial este unul dublu și denotă politica economică, dar și cea a relațiilor internaționale pe care le are cu foștii sateliți. În afară de ideea de a le face dependente de gaze există și tentația de a influența politic deciziile și orientările acestora, treptat și gradual având ca efect cumpărarea industriilor cheie ale acestor state, prin intermediul oligarhilor ruși miliardari apăruți peste noapte, dar și a obedienței Kremlinului, care nu ezită să-i distrugă pe cei care nu se supun.
Datorită acestei influențe, Rusia își permite crearea unor pseudo state din teritoriul fostelor sale provincii devenite independente, dar și o intervenție în forță, în cadrul acestor state atunci când existența lor este amenințată. Bazându-se pe asigurarea pe care o are în est și sud, Rusia își concentrează forțele și resursele spre partea de vest, făcând primul pas în Ucraina, astfel văzându-se dorința acestora de a-și reface vechile teritorii afirmându-și încă odată statutul de stat expansionist.
Având în vedere dependența Ucrainei față de gazul rusesc dar și a restanțelor de plată ale gazului livrat, astfel aceasta fiind în cele din urmă obligată de aceste circumstanțe să mențină unele relații bune cu Moscova. În acest sens, Rusia, datorită acestei dependențe, pentru a reorienta (șantaja) atitudinea ucraineană față de propria politică dar și pentru a obține anumite beneficii a stopat, nu de puține ori, exporturile de gaz către Ucraina în ultimele două decenii. De menționat este faptul că, pe sub pământul ucrainean traversează jumătate din labirintul de conducte (Anexa nr.1) ale gazului rusesc, care au un dublu rol, iar primul rol fiind cel de aprovizionare al Ucrainei, iar celălalt fiind destinat Europei (Anexa nr. 2)
Mai mult, din punct de vedere economic Ucraina nu poate menține o poziție concurențială față de mediul economic din zona UE datorită insuficienței de resurse economice, chiar dacă aceasta are dezideratul de a rămâne stabilă și independentă pe plan politic. Astfel, în urma celor întâmplate o mare parte din populația ucraineană crede că singura soluție pentru o redresare a economiei Ucrainei o constituie în continuare colaborarea economică strânsă cu Rusia, chiar dacă binomul de putere a fost schimbat. Ca atare, politica oricărui guvern de la Kiev va rămâne în continuare, întotdeauna și în permanentă dilema referitoare la menținerea independenței politice complete concomitent cu obținerea de beneficii economice rezultate din colaborarea cu Rusia. Cert este că Ucraina este în pragul unei catastrofe economice, teritoriale care au afectat/scăzut standardele de viață.
În ceea ce privește interesele binomului de putere, datorită importantelor magistrale de gaz rusez ce străbat Ucraina și care servesc drept scop alimentării cu gaz a Europei Centrale și de Vest, binomul de putere format din (UE – Franța, Germania – SUA –NATO) încearcă o să contraatace pe cale diplomatică influența Rusiei în regiune. Eforturile puterilor occidentale sunt într-o oarecare măsură limitate datorită faptul că, Ucraina nu este membru NATO, iar Rusia dispune de dreptul de veto în Consiliul de Securitate al ONU.
Chiar dacă se fac presiuni din partea Ucrainei pentru o intervenție militară, liderii europeni nu sunt de acord cu această intervenție în forță deoarece ar duce la o escaladare a tensiunilor dintre Rusia – NATO – SUA care și așa sunt instabile datorită Siriei dar și a Turciei. Unii analiști definesc acest impas între Rusia și puterile occidentale ca „micul Războiul Rece”, deși comparațiile făcute sunt în general respinse de ambele tabere. Într-o lume globalizată, marile economii sunt puternic interconectate și nu își pot permite să alunece în altercații ce pot genera conflicte de lungă durată.
Pentru a arăta faptul că, „solidaritatea cu Ucraina nu reprezintă doar cuvinte goale” și „că nu este singură”, dar și pentru a evita un eventual faliment la statului ucrainean care ar însemna un nou val de refugiați care ar îngreuna și mai mult situația la granițele statelor europene, care deja sunt copleșite de valul imigranților sirieni care deja ridică mari probleme la nivelul țărilor europene, liderii europeni împreună cu FMI creează un set de programe financiare menite "să ajute Ucraina pe plan economic și financiar în fața provocărilor grave cu care se confrunta țara". Această propunere pentru ajutorare macrofinanciară a Ucrainei se va realiza sub formă de împrumuturi și vor implica asumarea unor obligații, dar și punerea în aplicare a unor reforme care vor fi planificate în urma acestor negocieri.
De precizat este faptul că planul de salvare dezvoltat pentru salvarea economiei ucrainene dar și a achitări datoriei acesteia față de Rusia este estimat sa ajungă la 50 de miliarde de dolari, conform spuselor investitorului G. Soros într-un articol publicat în revista New York Review of Books, transmite Bloomberg. Totodată, SUA doresc să-și extindă influența, piețele și capitalul în Ucraina datorită bogatelor resurse minerale. Pentru a-și susține obiectivele propuse în Ucraina, SUA recurg la anumite acțiuni precum infiltrarea de agenți secreți și mercenari care să influențeze pe parcurs (ori de câte ori este nevoie) deciziile luate, astfel obligând părțile influențate la a luat decizii favorabile pentru rebalansarea puterii.
Potrivit spuselor lui Eric Denece, director al Centrului francez de cercetare în intelligence, citat de Le Point cu privire la criza din Ucraina, acesta precizează faptul că, liderii de la Washington au tot interesul să joace această carte implicând serviciile secrete, însă fără a intra într-o confruntare directa cu Rusia. “Dacă Obama nu vrea să se implice puternic în Ucraina, Pentagonul estimează ca această criză ar putea repune în discuție numeroasele reduceri bugetare privind apărarea SUA. Din punct de vedere al serviciilor de informații americane, această criză permite trecerea pe plan secund a scandalului legat de interceptările NSA și a scandalul privind implicarea CIA în spionarea Senatului SUA, care a inițiat o anchetă asupra spionajului american. În cele din urma, în timp ce NATO se pregătește să se retragă din Afganistan, punând sub semnul întrebării rolul alianței, afacerea ucraineană permite o reconsolidarizare a țărilor membre în jurul Statelor Unite.”
Afirmațiile făcute de către acesta revin imediat după confirmare faptului că SUA sunt implicate în Ucraina, deoarece directorul CIA, John Brennan, a vizitat Kievul în luna aprilie 2014. Atunci, Casa Alba a negat faptul că, nu au agenții pe teren și au precizat faptul că a fost vorba decât de o vizită de rutină a șefului spionajului american. În același timp, factorul esențial, de care Statele Unite ar trebui să țină cont, este respectarea preocupărilor legitime de securitate ale Rusiei, precum și profunzimea legăturilor istorice și etnice ale Rusiei cu Ucraina.
În această încercarea de a lucra cu Rusia, SUA trebuie să ia în calcul și necesitatea respectării orgoliului Rusiei în calitatea sa de mare putere. Popularitatea lui Putin este în creștere, iar populația rusă percepe evenimentele internaționale ca pe un fel de renaștere națională. Datorită etichetării pe care SUA o dă Rusiei doar ca „putere regională” dar și a excluderii acesteia din G8, a ajutat la o nouă proiecție asupra mentalului din colectivul rus, aceasta fiind privită ca o minimizare, prin care se demonstrează faptul că aceștia nu-i respectă și nu-i privesc drept egali pe ruși.
1.2. Noua Doctrină Militară a Federației Ruse – document nou, pretenții vechi
La data de 05 februarie 2010 presedintele rus, Dmitrii Medvedev, a anunțat în cadrul unei întruniri cu membrii permanenți ai Consiliului de Securitate al Federației Ruse despre aprobarea Noii Doctrine Militare și a unui alt act oficial, numit “Bazele geopoliticii în domeniul descurajării nucleare până în anul 2020.” Lucrările asupra conținutului Noii Doctrine Militare a Federației Ruse au început în luna iunie a anului 2009. Abia a treia variantă a textului acesteia a fost acceptată ca fiind optimă pentru asigurarea securității militare a Rusiei. În structura documentului au fost incluse aspecte politico-militare, strategico-militare, dar și economice, destinate apărării intereselor naționale ale Federației Ruse.
Noua Doctrină Militară a Federației Ruse, aprobată recent de către Dmitrii Medvedev, este un document ce susține în întregime eforturile liderilor de la Kremlin pentru asigurarea intereselor naționale ale Federației Ruse, care au fost incluse în Strategia de Securitate Națională și Doctrina Maritimă – ambele valabile până în anul 2020. Aplicarea complementară a acestora va susține acțiunile autorităților ruse pentru implementarea Concepției de Politică Externă a Federației Ruse, adoptată în anul 2008.
Deși Noua Doctrină Militară nu se deosebește prea mult de cea care a fost elaborată în anul 2000, iar în textul acesteia sunt utilizate aceleași concepte, accentul principal nu mai cade pe confruntarea ideologică, ci mai mult pe capacitatea actorilor participanti la viața internațională de a-și asigura propria securitate prin utilizarea armelor nucleare. Inegalitatea rezultată din capabilitațile militare pe care le dețin diferiți participanti la procesele și fenomenele politice internaționale, le permite marilor puteri nu doar să adopte poziții de protectori, dar și să utilizeze în acest scop toate mijloacele și instrumentele care reies din acest statut.
Mascate abil în noțiuni precum: pericol militar, amenințare militară, conflict militar, conflict armat, război local sau război regional, acestea contribuie eficient la atingerea sau menținerea unei anumite regiuni sub influența politică. Rusia încearcă să se adapteze din mers la noile condiții de securitate internațională, unde alți actori, nu cei din perioada razboiului rece, luptă pentru supremație politică, economică și militară.
Noua Doctrină Militară a Federației Ruse a devenit publică abia pe 5 februarie 2010, cand textul acesteia a fost aprobat de către presedintele rus, Dmitrii Medvedev. Anterior, au existat discuții aprinse din cauza faptului ca rezultatele dezbaterilor cu privire la conținutul documentului nu erau facute publice, iar procesul de elaborare al acestuia era un mister chiar și pentru opinia publică de la Moscova. Autoritățile au promis, însa, ca Noua Docrină Militară nu va fi un act destinat unui cerc restrans de persoane, ci va servi intereselor tuturor cetățenilor ruși.
După aprobarea textului Noii Doctrine Militare, secretarul Consiliului de Securitate al Federației Ruse, Iurii Baluevskii, citat de Vocea Rusiei, a declarat că fundamentul acestuia il constituie evitarea oricărui conflict armat. Moscova va face demersuri pentru evitarea utilizării armelor convenționale sau nucleare. Cu toate acestea, Federația Rusă își rezervă dreptul de a utiliza instrumente politice, diplomatice, economice și militare pentru apărarea intereselor sale naționale, dar și pe cele ale aliaților săi. Același Iurii Baluevski a menționat în discursul său că Rusia nu va ezita să utilizeze arma nucleară dacă își va simți amenințată integritatea teritorială și existența statală. Punctul care prevede folosirea armelor nucleare ca instrumente de rezolvare a unor eventuale conflicte militare este răspunsul rușilor la “atacul fulger global” al americanilor. În acest sens, Federația Rusă va păstra componenta aeriană, terestră și maritimă a triadei nucleare.
La nivel declarativ armele nucleare nu sunt mijlocul de rezolvare a conflictelor, ci garanția că oponenții politici vor menține linia de reținere strategică față de zonele de interes ale Rusiei. În conformitate cu rezultatele unui sondaj efectuat de Centrul Rus de Studiere al Opiniei Publice, peste 53 % din cetățenii ruși consideră armele nucleare drept garanție a securității naționale și doar 3 % o susțin că deținerea lor este periculoasă, notează publicația online Nezavisimaya Gazeta. De altfel, textul doctrinei menționează de foarte multe ori termenul de “apărare preventivă”, ceea ce în limbaj militar înseamnă că intreprinderea unor acțiuni de prevenire a unor amenințări iminente obtin legitimitate. Pentru că acest lucru să se întample efectele amenințărilor trebuie să fie cu adevărat cauzatoare de prejudicii grave.
Atât Moscova lui Putin în prezent, cât și cea a lui Medvedev în trecut, declară că va recurge la utilizarea armelor nucleare ca instrument militar dacă interesele de securitate națională ale sale și ale aliaților săi vor avea de suferit. O asemenea acțiune preventivă a fost materializată în luna august 2008, când a avut loc războiul ruso-georgian.
Aliații și partenerii Moscovei sunt amintiți de mai multe ori în Noua Doctrină Militară. Cauza acestei repetiții textuale se datorează în primul rând instrumentelor pe care liderii de la Moscova le-au creat pentru a-și restabili influența politică în spațiul ex-sovietic. Utilizarea mijloacelor retorice sunt destinate convingerii partenerilor că intențiile de sustinere și dotare a acestor instituții regionale, precum sunt Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, Comunitatea Statelor Independente sau Organizația Cooperării de la Shanghai, vor fi susținute prin acțiuni concrete.
Federația Rusă recunoaște că numărul amenințărilor și pericolelor militare la adresa securității naționale a scăzut în ultima perioada, iar probabilitatea ca un actor statal sau o coaliție formată din mai multe state și organizații internaționale să atace cu arme convenționale sau nucleare teritoriul rus este minimă. Cu toate acestea, articolul 7 al doctrinei menționează că există anumite linii de posibil atac, cărora autoritățile abilitate în acest domeniu ar trebui să le acorde atenție sporită. Acestea sunt predictibile. Majoritatea au proveniență vestică și sunt rezultatele acțiunilor actorilor occidentali, în special cele ale Aliantei Nord-Atlantice.
În conformitate cu textul Noii Doctrine Militare rusești, Alianța Nord-Atlantică, prin activitățile pe care le derulează în diferite regiuni, încalcă anumite principii și norme de drept internațional. Tot aici se menționează că există tendințe de dislocare a unor forțe militare străine în apropierea frontierelor aliaților Kremlinului sau chiar a propriilor hotare. În aceste condiții, liderii de la Kremlin nu vor tolera nicio formă de amestec în treburile interne ale Federației Ruse, dar și în cele ale partenerilor săi. Așadar, cel mai mare pericol la adresa securității militare a Federației Ruse îl constituie extinderea NATO și apropierea infrastructurii militare a acestei organizații regionale de Rusia. Procesul de largire al Alianței Nord-Atlantice contravine intereselor politice și de securitate ale Moscovei.
Încercările de a prejudicia stabilitatea strategică, creșterea contingentelor militare a unor actori pe teritoriul statelor vecine Rusiei, instalarea unor scuturi antirachetă în regiunile adiacente zonei de influență ruse, majorarea numărului de state, ce dețin arma nucleară, contribuie la multiplicarea amenințărilor la adresa securității globale.
Autorii Noii Doctrine Militare a Rusiei mai cer restabilirea rolului Organizației Natiunilor Unite în menținerea păcii. Aceștia pun un accent deosebit pe respectarea statutului ONU și a deciziilor luate în cadrul reuniunilor sale.
Nu a fost omisă din textul Noii Doctrine Militare nici enumerarea pericolelor interne. Acestea țin, în special, de construcția instituțională a organelor statului, dar autorii documentului nu exclud posibilitatea unor tentative de încălcare a unității și integritătii teritoriale a Federației Ruse. De aici rezultă că există riscul ca anumiți subiecți ai Federației Ruse să își dorească un statut superior celui pe care îl oferă autonomia teritorială – lucru inacceptabil pentru conducerea de la Moscova, care își rezervă dreptul de a decide singură cum va acționa în asemenea situații.
În cea de-a doua parte a textului doctrinei sunt enumerate măsurile ce vor fi luate pentru dezvoltarea potențialului militar rus, care este destul de învechit și incapabil să facă față noilor provocări de securitate. Deși este una din marile puteri militare, liderii de la Kremlin întreprind măsuri sporite pentru a reduce din handicapul dotariilor militare. În acest sens, aproape jumătate din conținutul documentului supus analizei a revenit măsurilor și mijloacelor cu ajutorul cărora prioritățile de securitate națională rusă ar putea fi realizate.
Securitate prin dezvoltare – aceasta își doresc autoritățile ruse să obțină cu ajutorul Noii Doctrine Militare. Principiul adoptat este unul bun, doar că vine în contradicție gravă cu textul actului recent aprobat. Instrumentele și mijloacele care reies din conținutul său nu lasă loc interpretărilor și atenționează opinia publică internațională că demersul Federației Ruse în atingerea obiectivelor și scopurilor politice internaționale poate fi realizat prin orice metode.
Conflictul persistent, caracteristică a concepției de abordare a războiului hibrid în mediul operațional est-european
Un mediu operațional este un sistem compozit de actori, condiții și circumstanțe care se manifestă într-un spațiu bine definit și care influențează în mod direct întrebuințarea capabilităților militare în baza deciziilor comandanților. El include, pe de o parte toate forțele și sistemele inamice, aliate sau neutre participante la întregul spectru de conflict, iar pe de altă parte mediul fizic, factorul de guvernare și decizie politică, nivelul tehnologic, resurse locale, precum și cultura populației locale.
Mediul operațional est-european face parte dintr-un context dinamic (în continuă schimbare la nivel global, regional și local) și complex care duce la apariția atât a oportunităților, cât și a riscurilor. Componenta de risc a acestor schimbări se manifestă în anumite tendințe care duc la instabilitate și la o stare continuă de conflict.
Din analiza situației politico-militare contemporane est-europene rezultă clar tendința de a se conferi un caracter persistent tensiunilor din anumite zone astfel încât conflictul persistent devine forma de manifestare modernă a acestora. „Conflictul persistent este confruntarea prelungită dintre actori statali, non-statali și individuali care sunt dispuși să folosească violența pentru a atinge scopuri politice și ideologice.”. În doctrina americană sunt definite domeniile importante care afectează operațiile militare în contextul unui conflict persistent: globalizarea, nivelul tehnologic, schimbările demografice, urbanizarea, cerințe legate de resurse, schimbările climatice și dezastrele naturale, proliferarea armelor de distrugere în masă și efectele lor, statele eșuate sau în curs de eșuare.
Pentru o analiză coerentă trebuie să pornim de la aserțiunea că actorii prezenți în mediul de conflict se încadrează într-o gamă variată, pornind de la configurația unei forțe regulate, aparținând unui stat și ajungând la actori non-statali, organizații guvernamentale sau non-guvernamentale care acționează în scopul îndeplinirii obiectivelor proprii. Adăugând diferite organizații teroriste și/sau de crimă organizată completăm tabloul care constituie mediul de desfășurare a acțiunilor militare. Astfel, considerăm că mediul operațional este o arenă în care obiectivele operaționale sunt atinse sau pierdute nu numai prin folosirea forței letale ci și prin cât de repede forța militară poate stabili și menține o stare de stabilitate. Toți actorii, aliați sau inamici, statali sau non-statali, indiferent de capabilitățile tehnologice sau militare, vor folosi probabil fiecare instrument politic, economic, informațional, și militar de care dispun în scopul obținerii obiectivelor propuse. Detalii în Anexa 3.
Mediul operațional trebuie extins dincolo de zona geografică de desfășurare a conflictului. El include componente care țin de toate mediile în care se pot exercita acțiunile militare: mediul fizic, mediul informațional și mediul moral.
Mediul fizic – este constituit din entitățile și spațiile fizice, acțiunile și efectele ce se manifestă în mediul operațional. El include forțele militare, grupurile înarmate, populația civilă, resursele naturale, infrastructura, dar și spațiul geografic (terestru, aerian și maritim) și meteorologia (clima, starea vremii). În mediul fizic operațiile au ca scop distrugerea, dezorganizarea sau interzicere acțiunilor esențiale ale adversarului, prin utilizarea instrumentelor de forță letale sau non-letale și prin executarea manevrelor în întreg spațiul zonei de operații.
Rezolvarea conflictelor se realizează în mediul fizic (preponderent în spațiul terestru) întrucât majoritatea resurselor de care dispun participanții la conflict sunt plasate în acesta. De cele mai multe ori resursele constituie centrul de greutate al actorilor participați la conflict. De aceea, considerăm că efectul operațiilor desfășurate în mediul fizic este cel decisiv pentru înfrângerea adversarului, prin distrugerea sau interzicerea accesului acestuia la mijloacele fizice necesare pentru îndeplinirea obiectivelor sale și atingerea stării finale dorite. Operațiile desfășurate în mediul fizic comportă două componente: componenta convențională și componenta neconvențională. Caracteristica fundamentală a operațiilor desfășurate în mediul operațional de tip hibrid este aceea că acțiunile de tip neconvențional, duse cu mijloace neconvenționale sunt într-o proporție mai mare decât cele convenționale. Acest lucru derivă deseori din aspectul asimetric al conflictelor desfășurate în mediul operațional hibrid.
Componenta spațială a mediului fizic este divizată din punct de vedere operațional, rezultând o anumită geometrie a mediului operațional. Fiecare parte componentă a modelului geometric astfel constituit are anumite funcțiuni, astfel încât participanții la operație să înțeleagă scopul și rolul acțiunilor desfășurate în aceste zone. Trebuie menționat faptul că în condițiile conflictelor dintr-un trecut nu foarte îndepărtat, geometria mediului opeațional la nivel tactic și operativ era mult simplificată, realizată cu linii drepte, continue, care defineau zone contigue. Mediul operațional de tip hibrid, constituit în cadrul de desfășurare a conflictelor moderne prezintă un aspect geometric mult mai complicat, cu zone concentrate în jurul unor obiective punctuale considerate ținte pentru adversarul care întrebuințează amenințarea de tip hibrid. Analizat folosind principiile conflictelor convenționale, modul de dispunere a acestor obiective poate părea că are un caracter haotic. În realitate, pentru adversar, obiectivele urmărite sunt dispuse într-o configurație de tip rețea, efectele obținute prin neutralizarea unui obiectiv fiind utilizate în atacul asupra altor obiective.
Din analiza amenințărilor de tip hibrid rezultă că dimensiunea spațială a mediului operațional în care se desfășoară un asemenea tip de conflict se extinde mult peste limitele zonei de operații și chiar a teatrului de operații. În funcție de mediul în care se manifestă, anumite amenințări pot fi localizate inclusiv în spațiul geografic a statului/statelor care generează forța militară, chiar dacă zona de proiecție și de desfășurare a acțiunilor militare se află la o mare distanță față de acesta. Totuși, considerăm utilă delimitarea spațială a mediului operațional de tip hibrid prin termenul de teatrul de război, definit ca „spațiul terestru, aerian și maritim care este sau poate fi implicat în mod direct în desfășurarea operațiilor majore sau campaniilor care impun lupta armată”. Mai mult, rămânem la convingerea că în orice conflict operația decisivă necesită prezența și acțiunea instrumentelor de forță, și ca atare, menținerea în atenție a elementelor specifice de geometrie a operației este necesară.
Mediul informațional – reprezintă mediul de desfășurare a tuturor acțiunilor și proceselor care implică procurarea, prelucrarea și utilizarea informației. Informația este liantul dintre mediul fizic și mediul moral, elementul integrator al tuturor acțiunilor desfășurate în scopul atingerii obiectivelor urmărite. Mediul informațional constituie spațiul de manifestare al tuturor formelor de confruntare care au la bază informația. În acest mediu se pot executa acțiuni cu caracter distructiv sau nedistructiv. Acțiunile distructive se desfășoară sub forma lovirii mijloacelor și structurilor care facilitează desfășurarea fluxului informațional cum ar fi elemente componente ale sistemului de comandă-control (senzori, puncte de comandă, centre de comunicații etc) sau atacului asupra sistemelor de tehnologia informației (rețele de calculatoare, sisteme de comunicații). Acțiunile nedistructive se manifestă în scopul distorsionării percepției individuale sau colective asupra situației. Țintele acestor acțiuni sunt fie în plan militar (interceptare, inducerea în eroare, spionaj etc) fie în rândul populației civile (indigene sau din zona de origine a forței), în special în segmentul personalului cu putere de decizie (furnizarea de informații false, acțiuni psihologice, manipulare și propagandă).
Două componente importante ale mediului informațional sunt mediul electromagnetic și mediul cibernetic. Mediul electromagnetic este spațiul în care se desfășoară toate acțiunile ce utilizează energia electromagnetică. Aceste acțiuni preced deseori pe cele desfășurate în mediile fizic și moral iar realizarea cu succes a efectelor primelor influențeză substanțial reușita celorlalte. „Războiul electronic este suma măsurilor ofensive și defensive care se desfășoară direct în mediul electromagnetic. Din punct de vedere al unei abordări a manevrei bazate pe efecte, ca și celelalte medii, mediul electromagnetic poate fi exploatat, modelat și folosit pentru atac și/sau apărare.” Mediul cibernetic „cuprinde totalitatea sistemelor destinate colectării, procesării și distribuirii informațiilor, în sprijinul luării la timp a deciziei, al exercitării comenzii și al controlului operațiilor.” Aceste sisteme sunt formate din rețele interdependente de infrastructuri informatice, inclusiv din internet, rețele de telecomunicații, sisteme de calcul, și procesoare integrate și controlere.
Operațiile desfășurate în mediul cibernetic oferă o fundație de bază în arhitectura sistemelor de calculatoare, în programare, structuri de date, retele, internet, sisteme de baze de date și asigurarea de informații. Procesul informațional se execută în scopul asigurării luării la timp a deciziei și aplicării acesteia prin exercitarea actului de comandă și control al operațiilor. Operațiile desfășurate în mediul cibernetic au ca obiectiv dezorganizarea, interzicerea sau întârzierea colectării, prelucrării și diseminării informației sau introducerea în sistem a unor informații false sau contradictorii.
Operațiile din mediul cibernetic cuprind întregul spectru al războiului informațional, inclusiv atacurile fizice sau virtuale asupra sistemelor de informații ale inamicului. Ele contribuie la diminuarea puterii de luptă a adversarului prin denaturarea sau interzicerea accesului acestuia la situația curentă, precum și prin afectarea capacității sale de decizie și de conducere a acțiunilor sale.
Mediul moral „cuprinde atitudinile, convingerile și determinările specifice indivizilor sau grupurilor de indivizi, manifestate prin „voința” acestora de a depăși frica și aversiunea și de a realiza unitatea de efort, necesară îndeplinirii scopurilor/obiectivelor propuse.” Mediul moral include două componente de bază: componenta psihologică și componenta cognitivă. Componenta psihologică are manifestări situate în spectrul emoționalului cum ar fi patriotismul și sentimentul apartenenței etnice sau zelul religios și credința în cauză. Componenta cognitivă conține aspecte legate de capacitatea de judecată, nivelul de instruire al comandanților și unităților subordonate și îndoctrinarea.
Operațiile desfășurate în mediul moral urmăresc influențarea acelor atitudini și comportamente ale comandanților sau personalului cu putere de decizie, organizațiilor sau grupurilor precum și a indivizilor (aparținând forțelor proprii, ale aliaților, partenerilor, adversarilor sau neutrilor) care se manifestă pentru îndeplinirea obiectivelor forțelor proprii. Principalele tipuri de operații desfășurate în mediul moral sunt operațiile psihologice și operațiile mass-media.
O abordare diferită privind războiului de tip hibrid și a amenințărilor specifice lui putem observa în concepția rusească, iar aceasta este demnă de luat în seama cu atât mai mult cu cât ea a fost aplicată în conflictul din Ucraina. În articolul său intitulat „Valoarea științei în predicție”, Șeful Statului Major General al Rusiei, Valery Gherasimov afirmă că regulile războiului s-au schimbat, prezentând una dintre cele mai lucide și mai concrete definiri ale conceptului de război hibrid: „Centrul de greutate al metodelor aplicate în conflict s-a modificat în direcția utilizării pe scară largă a mijloacelor politice, economice, informaționale, umanitare și a altor măsuri non-militare, aplicate în coordonare cu protestul potențial al populației.” El consideră că în conflictele moderne, acțiunile asimetrice sunt prezente pe scară largă, făcând posibilă anularea avantajelor unui adversar convențional într-un conflict armat. Printre acțiunile cu caracter asimetric, Gherasimov evidențiază întrebuințarea forțelor de operații speciale sau a opoziției interne în scopul generării unei situații operaționale cu caracter permanent pe tot teritoriul statului inamic. Acestora li se alătură mijloace tehnologice și informative care sunt într-o continuă perfecționare.
În esență, în conflictul modern, nu mai există amenințări separate, cu abordări fundamental diferite. Oponenții întrebuințează diferite forme de acțiune și tactici, de cele mai multe ori simultan. În războiul de tip hibrid se poate observa o convergență a unor amenințări de tip neregulat în care adversarii au o abodare cuprinzătoare pentru a-și atinge obiectivele. „Războiul nu se mai declară ci, odată început, se duce conform unui model nefamiliar”, adaugă Gherasimov.
Este necesar să menționăm faptul că există o diferență majoră între abordarea de tip rusesc (aplicată în Ucraina) și abordarea vestică. Aspectul care face diferența între cele două este faptul că în concepția celei dintâi, din combinație lipsesc cu desăvârșire amenințările de tip convențional. „Unul dintre obiectivele principale urmărite de amenințările de tip hibrid este destabilizarea guvernării și instituțiilor principale ale oponentului, prin aceasta creâdu-se haos și vacuum de putere”, precizează Gherasimov. Pentru a atinge acest deziderat, oponenții urmăresc evitarea întrebuințării metodelor tradiționale și astfel a predictibilității acțiunilor lor și caută să obțină avantaje strategice prin moduri de atac neașteptate și violente pentru a-și atinge scopurile.
Amenințarea hibridă este nu este una vizibilă și ca atare nu poate fi dovedită și amendată de legile internaționale. Sunt întrebuințate mijloace tehnologice de ultimă generație în operații de tip asimetric urmându-se tactici neașteptate. Sistemele de armament și tehnica militară sunt întrebuințate de către intermediari, în moduri noi, utilizând tactici, tehnici și proceduri inovative.
Fizionomia conflictului prezentată anterior se aplică perfect situației din Ucraina, de vreme ce sunt întrebuințate simultan acțiuni de gherilă, combinate cu acțiuni specifice războiului informațional, cibernetic, economic și chiar politic, pe fondul unei ample operații psihologice, menite să expună vulnerabilitățile statului și să provoace destabilizarea autorităților publice și haos. În esență, abordarea rusească presupune întrebuințarea concertată a cinci elemente cheie:
Toate acțiunile se desfășoară sub acoperirea legii (по закону) – elementul central în strategia rusească este crearea unui aspect de legalitate în scopul evitării răspunderii în fața organismelor de securitate internaționale. Un exemplu în acest sens este desfășurarea referendumului privind statutul Crimeei. Acesta a avut loc fără supraveghere internațională, Moscova reușind să orchestreze anexarea Crimeei ca o urmare a „voinței populației locale”.
Demonstrația de forță militară – Rusia a dislocat importante forțe și mijloace militare în proximitatea graniței cu Ucraina în scopul pregătirii și, la nevoie, intervenției în forță pe teritoriul acesteia pentru rezolvarea situațiilor de criză.
Balul mascat al lui Putin (zece verzi mititei) – Rusia a întrebuințat pe teritoriul Ucrainei structuri de forțe speciale fără însemne (batalionul Vostok) care au acționat ca „forțe de securitate locale”. Scopul acestor operații a fost crearea posibilității intervenției rusești în zonă pentru a proteja populația de naționalitate rusească, fără ca acest lucru să atragă o răspundere politică în mediul internațional.
Avantajul creat de tensiunile din zonă și de milițiile locale – înainte de a începe acțiunile militare, Rusia „și-a protejat cetățenii din zonă” prin gruparea și susținerea minorităților rusești nemulțumite. Prin aceasta și-a asigurat un paravan pentru a desfășura intervenții în forță pe teritoriul Ucrainei.
Propagandă sau simple minciuni nevinovate? Conștientă fiind de importanța mass-media atât la nivel regional cât și global, Rusia a transformat informația într-o armă redutabilă, desfășurând o amplă campanie de dezinformare și manipulare a maselor, care a inclus mai multe componente:
Dezinformare sistematică și țintită – a fost întrebuințată de multe ori, un exemplu fiind mișcarea populară Euromaidan (21 noiembrie 2013 – 23 februarie 2014) care a fost caracterizată ca fiind fascistă în scopul activării sentimentului de luptă a poporului rusesc împotriva Germaniei naziste.
Negare credibilă – oficialii ruși a oferit explicații bizare privind unele din acțiunile presupuse a fi desfășurate de către Rusia și scopurile urmărite. De exemplu, argumentul adus în sprijinul negării apartenenței „verzilor mititei” la Rusia a fost faptul că uniformele lor pot fi cumpărate din orice magazin second-hand.
Acoperirea umanitară – Kremlinul a încercat să atragă sprijinul din partea mediului internațional prin motivarea acțiunilor sale cu argumente umanitare.
Noua Rusie (Novorossiya) – au fost invocate argumente istorice care să motiveze ajutorul dat de către ruși rebelilor din estul Ucrainei.
Amenințări la adresa mediului înconjurător – acest tip de amenințări sunt exercitate prin întrebuințarea unui nou tip de arme numite geofizice al cărui efect este îndreptat împotriva mediului înconjurător.
Războiului geofizic a apărut și a fost experimentat în perioada Războiului Rece și a fost denumit în literatura de specialitate occidentală război ecologic sau război meteorologic iar în cea estică război geoclimatic. Generalul rus Ivan Rotnedin definește războiul geofizic ca fiind „complexul de acțiuni executate în scopul perturbarii pe teatrele de operații militare a condițiilor naturale și a formării unor condiții noi, care exclud sau îngreuneaza în mod esențial acțiunile de luptă ale forțelor și viața populației pașnice".
1.4. Inițiative rusești privind promovarea programelor antirachetă
Programele de apărare antirachetă rusești s-au dezvoltat începând cu perioada anilor 1962-1963, când Uniunea Sovietică a început construirea primului sistem de rachete antibalistice (Antiballistic Missile System/ABM) din lume, conceput pentru a proteja Moscova. Inițial, sistemul a fost destinat să aibă opt complexe, fiecare cu 16 interceptoare (un total de 128 de interceptoare) în zona Moscovei, dar construcția lor a încetinit în 1968 și până prin anii 1969-1970 doar patru dintre site-uri, cu un total de 64 de interceptoare, au fost finalizate. Planurile pentru site-urile suplimentare au fost anulate în 1972, atunci când prin semnarea Tratatului ABM între Uniunea Sovietică și Statele Unite s-a limitat la doar două site-uri ABM cu un număr total de 200 de interceptoare. Arhitectura sistemului s-a redus din nou, în 1974, la un site cu 100 de interceptori, prin semnarea unui nou protocol.
Sistemul rusesc s-a bazat pe un imens radar, cunoscut în Occident ca "Dog House" destinat pentru urmărirea de la distanță și managementul luptei. Acesta a fost mai târziu completat cu un alt radar, cunoscut sub numele de "Cat Hose", în același scop. O rețea de radare "Hen House" de la periferia Uniunii Sovietice oferea avertizare timpurie și informații despre rachete.
Ca și sistemul de securitate al SUA, sistemul sovietic a folosit o rachetă cu încărcătură nucleară, ca rachetă de interceptare. Interceptorul folosea un focos cu o capacitate de mai multe megatone – de câteva sute de ori mai mare decat bomba de la Hiroshima. De asemenea, ca și programul de securitate al SUA, și sistemul rusesc a avut probleme inițial – radarele sale au fost vulnerabile la "black-out" sau orbirea prin explozii nucleare (inclusiv cele de la propriile sale rachete de interceptare). De asemenea, sistemul nu acoperea toate coridoarele posibile de atac, așadar rachete care s-ar fi apropiat pe anumite direcții nu ar fi putut fi detectate. Apărare a Moscovei nu ar fi putut să adopte contramăsuri, cum ar fi capcanele și ar fi fost copleșită de rachete americane înarmate cu focoase MIRV, care au fost ieftine în comparație cu costul pe care l-ar fi generat menținerea sau extinderea sistemului de apărare.
Sistemul a fost conceput pentru a se apăra împotriva unui atac cu un număr de la șase pană la opt rachete intercontinentale (ICBMs) – un număr plauzibil la momentul conceperii sistemului în 1959. Acesta a devenit, în esență, inutil prin anii 1970, când forțele ICBM au atins o dezvoltare masivă. Din aceste motive, serviciile secrete americane au evaluat sistemul sovietic ca având capacitate slabă de a proteja Moscova împotriva unui atac al SUA.
De la mijlocul anilor ’60, au fost stabilite încă două domenii de acțiune pentru apărarea aeriană a țării și anume apărarea antisatelit și apărarea antirachetă. Ca urmare, Uniunea Sovietică a fost capabilă să realizeze singurul sistem antisatelit operațional, care avea capacitatea efectivă de a distruge sateliții americani aflați pe orbită joasă. În același timp, răspunzând celei de-a doua misiuni, Uniunea Sovietică a realizat primul sistem antibalistic operațional, în jurul Moscovei, în limitele tratatului ABM.
Uniunea Sovietică a început un upgrade major al sistemului său de securitate în 1978, dar care a rămas neterminat. Noul sistem adopta o apărare antirachetă pe două straturi, folosind două tipuri de interceptoare înarmate nuclear – o versiune îmbunătățită a rachetei Galosh pentru interceptarea focoaselor în afara atmosferei, și o rachetă de mare viteză Gazelle (similară cu Sprint – SUA) pentru interceptări în atmosferă. Noul sistem includea în aparență maximum 100 de interceptoare, câte erau permise de Tratatul ABM. Sistemul a fost destinat numai pentru a apăra Moscova și nu pentru o apărare antirachetă la nivel național.
Tratatul ABM a permis o implementare limitată a apărarii. De ani de zile, Rusia a menținut până astăzi un site de 100 de interceptoare nucleare în jurul Moscovei. Oficialii administrației au fost întotdeauna convinși că rachetele SUA ar putea străpunge această apărare. În cazul în care sovieticii ar implementa sau prolifera o apărare mai avansată, SUA ar desfășura cu siguranță mai multe dispozitive avansate pentru a asigura capacitatea continuă de pătrundere. Oficialii ruși au indicat recent că au demontat toate focoasele nucleare de pe interceptoarele ABM din Moscova.
În ciuda îmbunătățirilor, rapoartele armatei și ale serviciilor de informații din SUA spun ca sistemul de apărare al Moscovei ar fi relativ ușor de învins. Subsecretarul Apărării pentru STNF (Strategic and Theater Nuclear Forces) a declarat în 1987 că, deși sovieticii au petrecut peste 10 de ani și au cheltuit miliarde de dolari pentru dezvoltarea unui sistem ABM, Statele Unite ale Americii ar putea pătrunde cu un număr mic de rachete Minuteman ICBM echipate cu "capcane foarte eficiente", iar în cazul în care sovieticii vor introduce tehnologii de apărare mai avansate acestea ar putea fi străpunse cu alte mijloace adecvate.
Departamentul Apărării a declarat că sistemul sovietic nu este mai avansat decât a fost sistemul de securitate din SUA, care a fost dezvoltat la începutul anilor 1970, dar dezactivat în 1975, din cauza ineficacității sale militare și a costului ridicat. Un raport din 1989, privind puterea militară sovietică, a concluzionat că sistemul devine extrem de vulnerabil și poate fi anihilat cu ușurință doar cu 100 de rachete de interceptare și cu un singur radar Pillbox la Pushkino care să deservească aceste rachete.
Uniunea Sovietică a continuat să cerceteze atât tehnologiile tradiționale, cât și cele "exotice" pentru a fi utilizate în sistemele ABM, dar evaluările făcute de către Departamentul de Apărare în 1988, au dus programele sale cu aproximativ zece ani în urmă față de programele similare din SUA. Din acel moment, destrămarea Uniunii Sovietice și problemele economice ulterioare din Rusia au condus la o deteriorare semnificativă a sistemului existent și la o lipsă de finanțare pentru a finaliza programul de modernizare sau de a intreprinde noi programe de cercetare.
La momentul colapsului Uniunii Sovietice în 1991, noul sistem ABM încă nu a ajuns la capacitatea operațională deplină. O mare parte din programul de dezvoltare a radarului de avertizare timpurie asociat cu sistemul îmbunătățit nu au fost încă finalizate, iar unele dintre acele radare care au fost modernizate se găseau în alte republici decât Rusia. Scăderea puternică a bugetului apărării ruse după dezmembrare a dus la anularea celor mai multe programe și la diminuarea posibilităților de avertizare timpurie. În ciuda acestor probleme, sistemul a continuat să funcționeze la o capacitate redusă, cu toate că într-un decret prezidențial secret, din anul 1995, a fost declarat ca fiind încă operational.
În ultimii ani, publicul rus și presa au criticat amplasarea de interceptoare înarmate nuclear atât de aproape de Moscova, precum și costurile ridicate necesare întreținerii și apărării sistemului. Unii oficiali ruși din domeniul apărării au recunoscut ineficiența sa crescândă în fața unei situații strategice complexe. În februarie 1998, ministrul rus al Apărării, Igor Sergeyev a declarat la o conferință de presă că Rusia a păstrat "un număr de rachete ale sistemului ABM în stare de alertă." Stadiul actual de pregătire a rachetelor de interceptare este clar. Radarele asociate cu sistemul au alte misiuni în plus față de sprijinirea sistemului ABM, astfel încât acestea să rămână operaționale.
Parțial din cauza inerției, și parțial pentru că atât de multe resurse au fost deja cheltuite pentru program, sistemul pare puțin probabil să fie dezactivat în viitorul apropiat. Cu toate acestea, Ministerul Apărării nu este dispus să asigure suma de bani necesară pentru a menține sistemul în stare de funcționare, aceasta ducând la declinul sistemului antirachetă al Moscovei.
De aproape 45 de ani de Război Rece, Uniunea Sovietică, urmare a unor decizii politico-militare de opțiune strategică, a realizat atât un uriaș arsenal ofensiv bazat pe rachete balistice și aviație de bombardament, cât și un puternic și eficient sistem antiaerian de apărare a teritoriului, cuprinzând zeci de tipuri de rachete antiaeriene, de diferite raze de acțiune. La toate aceste sisteme de arme, se adăuga sistemul de sateliți militari și stații orbitale sovietice, care supravegheau zi și noapte zonele de interes informativ, completând baza de date necesară ducerii cu succes a unui război cu principalul adversar ideologic, SUA.
În domeniul laserilor, sovieticii au făcut cercetări ample în tipurile de laseri considerați viabili ca armă, respectiv laserul cu gaz dinamic, laserul cu descărcare electrică și laserul chimic. Realizările sovietice în domeniu au fost impresionante, în termeni de putere de ieșire a generatorului laser (foarte mare).
Acumulări importante au fost făcute, de asemenea, în domeniul laserilor în spectrul vizibil, al laserilor cu lungime de undă foarte scurtă, excimerului, laserului în bandă X și al laserului argon-ion, construit în urmă cu 25 de ani. Totodată, sovieticii au făcut pași impresionanți spre realizarea armei cu fascicul de particule, iar apoi rușii se consideră că au implementat-o la bordul sateliților săi, pentru misiuni antisatelit (fasciculul nefiind afectat de păturile dense ale atmosferei sau câmpul magnetic al pământului). De asemenea, sovieticii au făcut cercetări ample privitoare la folosirea generatoarelor de semnale de radiofrecvență foarte puternice, amplasate la sol, care au capacitatea de a distruge componentele electronice ale încărcăturilor balistice sau ale sateliților.
Un alt domeniu de avangardă, căruia sovieticii și mai apoi rușii i-au acordat o importanță fundamentală, este realizarea și operaționalizarea armelor cu energie cinetică (tun), în scopul nimicirii încărcăturilor balistice sau a sateliților inamici, prin coliziunea dintre un flux de particule din metal, mici, cu densitate foarte mare și cu viteză foarte mare (25 km/s în aer și 60 km/s, în vid) cu ținta balistică sau satelit.
În prezent, moștenitoare de fapt și de drept a fostei Uniuni Sovietice, ca și a problemelor postdezmembrare ale statului sovietic, Rusia, confruntată cu probleme politice și economice majore, a renunțat, din rațiuni financiare, la competiția multidimensională cu SUA pentru dezvoltarea unui scut antibalistic, optând pentru descurajarea unei eventuale ingerințe în treburile sale interne, prin prezervarea unui potențial ofensiv uriaș, respectiv a unui arsenal balistic nuclear imens din vechiul arsenal sovietic și dezvoltarea altor rachete balistice mai performante care să garanteze penetrarea oricărui scut antibalistic (rachetele Topol M și Bulava).
Ca opțiune strict defensivă, în cadrul programului lor antirachetă, rușii s-au concentrat atât pe producerea de arme bazate pe tehnologia laserilor, cât și pe dezvoltarea sistemelor antiaeriene cu posibilități antibalistice, domeniu unde dețineau o experiență bogată. Ca urmare, rușii au realizat la sfârșitul anilor ’80 ai secolului trecut sistemul antiaerian S-300, cu posibilități de luptă antibalistice, în diferite variante, iar către sfârșitul anului 2000 sistemul antiaerian S-400.
Sistemul S-300P (SA-10 GRUMBLE) face parte din aceeași generație cu complexul PATRIOT și, conform părerii specialiștilor militari, răspunde cel mai bine cerințelor luptei moderne cu țintele aeriene în scopul îndeplinirii misiunilor de apărare aeriană a grupărilor importante de forțe și mijloace ale trupelor de uscat (marinei militare), a unor obiective (grupare de obiective) importante (importantă) de pe teritoriu și în folosul trupelor de uscat (marinei militare), de nimicire a desantului aerian (trupelor aeromobile) al inamicului pe timpul transportului și parașutării (debarcării), în gama de înălțimi, de la foarte mici până la cele stratosferice.
Sistemul de R.A.A. S – 300 V (SA-12 Gladiator/Giant), inițial produs pentru forțele de apărare aeriană a trupelor de uscat, iar ulterior ca sistem antiaerian principal în cadrul apărării aeriene cu baza la sol, din cadrul FAM ruse, este destinat pentru combaterea mijloacelor de atac aerian aerodinamice și balistice actuale și de perspectivă ale adversarului, care acționează de la înălțimi foarte mici și până la înălțimi stratosferice, în orice condiții de stare a vremii și de luptă electronică (Anexa nr.4, fig.11).
Complexul S – 300 V poate combate țintele aeriene începând cu înălțimea de 25 m și chiar 10 m, dacă lucrează conjugat cu radarul specializat pentru înălțimi mici, cele balistice (de tipul Lance) la o distanță cuprinsă între 6 și 35 km (Hț cuprinse între 7 și 27 km). Deși este un complex cu bătaie relativ mare și are elemente componente de mare gabarit, acesta poate fi trecut din «poziția de marș» în «poziția de luptă» și invers în aproximativ 5 minute. Complexul fiind foarte mobil, la pace el rămâne în unități urmând a fi desfășurat în pozițiile de tragere din apropierea obiectivelor apărate, numai în situații de criză sau de război.
Specialiștii ruși apreciază că în condițiile războiului contemporan, cu folosirea frecventă a rachetelor balistice tactice și a rachetelor de croazieră, apărarea aeriană este penetrată, de regulă, la înălțimi foarte mici (pentru rachetele de croazieră) sau foarte mari (rachetele balistice tactice sau intercontinentale), iar complexul de rachete S-300 este foarte potrivit să facă față cu succes celor două tipuri de ținte.
Informații suplimentare despre evoluția sistemului antiaerian S-300 și caracteristicile sale tehnico-tactice sunt prezentate în Anexa nr.5.
Sistemul S-400 Triumf (SA-21 Growler) reprezintă o nouă generație de sisteme antiaeriene/antibalistice din familia sistemelor S-300. Acest sistem este destinat descoperirii și nimicirii țintelor la distanțe de până la 400 km (de 2 până la 2,5 ori mai mult decât sistemul inițial S-300 PMU (varianta de export). Sistemul S-400 Triumf include un radar capabil de detectarea țintelor cu amprentă radar mică, iar capacitatea de interceptare antibalistică a fost crescută până la limita permisă de tratatul ABM (specialiștii americani spun că aceste capacități operaționale ale sistemului încalcă tratatul ABM), respectiv 4,8 km/sec, ceea ce corespunde unei rachete balistice cu bătaie intermediară, de 3.500 km (Anexa nr.4, fig.12).
Sistemul S-400 este înzestrat cu două tipuri de rachete:
– o rachetă de dimensiuni mari (48N6), destinată combaterii țintelor la distanțe de până la 400 km, capabilă să angajeze ținte „dincolo de orizont”, fiind echipată cu un focos ce poate funcționa atât în modul activ, cât și semiactiv la comandă autonomă. Țintele dedicate combaterii de către aceste rachete sunt constituite din avioanele de comandă și avertizare timpurie (AWACS) și avioanele purtătoare de bruiaj;
– o rachetă de dimensiuni mai mici (9M96E), destinată combaterii avioanelor și altor ținte aeriene, până la 120 de km. Această rachetă este echipată cu un radar activ și are o probabilitate de nimicire de 0,9 pentru avioanele pilotate și de 0,8 pentru celelalte ținte aeriene, manevrabile. Racheta este echipată cu un sistem gazodinamic ce-i permite să manevreze la înălțimi mai mari de 35 de km, cu forțe de peste 20g, putând astfel să intercepteze ținte balistice cu viteze de până la 4,8 km/sec (rază de acțiune de 3.500 km).
1.5. Poziția Rusiei în problema scutului american antirachetă
Dinamica evoluției evenimentelor politice internaționale privind dosarul iranian și cel nord-coreean, schimbul unor declarații politice și a unor puncte de vedere exprimate de liderii structurilor democratice globale, privind posibilitatea folosirii de rachete balistice intercontinentale, precum și încercările diplomatice de punere sub control strict a operațiilor de desfășurare a sistemului balistic de forțe, au atras în centrul preocupărilor de securitate globală și sistemele de luptă împotriva unei agresiuni cu rachete balistice.
Poziția exprimată de SUA, în anul 2007, de a plasa componente ale sistemului antirachetă, în zona de Est a Europei, în Polonia și Cehia, a declanșat o reacție de îngrijorare a opiniei publice moscovite, astfel că, în februarie 2007, publicația Ria Novosti, prin analistul politic Alexander Pikayev, a transmis un punct de vedere al Institutului de Economie Mondială și Relații Internaționale, care apreciază inițiativa NATO ca fiind ,,o amenințare serioasă”.
Dezbaterea la nivelul țărilor membre a cuprins domenii interesante, unele aspecte necesitând răspunsuri concrete din partea statelor membre, care să ducă la continuarea procesului de transformare a Alianței, iar relațiile de parteneriat dintre statele nemembre să fie amplificate, incluzând chiar și unele relații cu Rusia. În acest sens, SUA a anunțat disponibilitatea extinderii scutului antirachetă în partea de Est a Europei, mai precis în Polonia și Republica Cehă, prin amplasarea unui sistem radar performant, precum și a unor componente de interceptare a vectorilor de atac balistic, cu baza în Teheran sau în Phenian, urmărind, prin aceasta, proiectarea cât mai largă și mai eficientă a intereselor de securizare a teritoriului său.
În privința escaladării amenințărilor balistice, Bernad Kreienbaum, adjunctul șef al Departamentului de Investiții pentru Apărare al NATO arăta că ,,Forțele din NATO se pot confrunta cu amenințări potențiale ale rachetelor tactice, în orice zonă vor acționa în viitor”. Aceste posibilități vor amplifica consensul la nivelul aliaților, în problema abordării amenințării generate de rachetele tactice, precum și cooperarea NATO cu Rusia, cordonată de Consiliul NATO-Rusia, pentru sprijinirea viitoarelor misiuni comune care pot viza apărarea împotriva rachetelor balistice. În acest sens NC3A desfășoară astăzi unele studii care au în vedere dezvoltarea programelor de interoperabilitate între Rusia și NATO.
Adjunctul ministrului de externe rus, Alexander Loszyukov, a precizat (15 martie 2007), cu ocazia unui interviu că „chiar dacă aceste lucruri sunt făcute cu intenții bune sau nu, nu contează, ci crește ipotetic gradul de amenințare. Vom reacționa la acest lucru și vom continua să reacționăm luând toate măsurile militare necesare”. Este foarte important ca relația Rusia-NATO să nu sufere din cauza amplasării în Polonia și Cehia a componentelor sistemului american antirachetă. În același timp, invitația la dialog, lansată indirect de Alianță, privind viitorul sistem al apărării antirachetă e bine să fie discutat în detaliu cu oficialii ruși, pentru a nu se crea condițiile declanșării unor dispute, fie și la nivel declarativ. Toate eforturile depuse de NATO, începând cu anul 1997, de a dezvolta relații solide de parteneriat cu Rusia obligă oficialii NATO, precum și pe cei din Moscova de a adopta o variantă a dialogului în rezolvarea disputelor generate de sistemul antirachetă.
Problematica scutului antirachetă trebuie privită din punctul de vedere al unei dezbateri serioase, care trebuie să se finalizeze cu răspunsuri concrete la programul iranian de dezvoltare a arsenalului național balistic sau nuclear al statului iranian. Este important impactul pe care programul antirachetă american îl are asupra relației transatlantice, grav afectată și nerefăcută după criza irakiană. Mai mult, aceste aspecte pot influența chiar și relațiile dintre statele membre NATO, având în vedere faptul că Afganistanul a devenit piatra de încercare pentru organizație, iar relațiile cu autoritățile moscovite sunt profund afectate atât de conflictul de la granița cu Ucraina, cât și de anunțul șoc al Rusiei că se retrage din Tratatul Forțelor Convenționale din Europa. Toate chestiunile acestea, pot genera instabilități nedorite la nivelul sistemului de securitate european.
Federația Rusă a devenit un actor important, care nu trebuie deloc neglijat. Este un actor titular la masa discuțiilor problemelor tensionate care aparțin nivelului relației multilaterale sau bilaterale. Legat de acest aspect, ministrul de externe rus Sergei Lavrov afirma, cu ocazia unui discurs adresat studenților Institutului de Stat pentru Afaceri Externe din Moscova, următoarele: „așa numitele linii roșii există și pentru noi, cînd o amenințare apare la adresa securității noastre naționale sau la adresa ordinii legitime sau curente internaționale”. Lavrov a punctat pe același ton hotărât: „Rusia nu se târguiește și partenerii noștri internaționali trebuie să înțeleagă acest lucru”.
Anunțul făcut de administrația americană, privind dispunerea radarului și a unor componente de interceptare în Polonia și Republica Cehă, a fost interpretat de către oficialii ruși, ca o amenințare sau o retrasare a liniilor (sferelor de influență) fostului război rece. Această opinie a fost împărtășită de Moscova prin Sergei Ivanov (atunci, secretar al apărării, acum, adjunct al premierului), care a dat administrației Bush un răspuns direct, fără valențe diplomatice: „Nu considerați securitatea voastră și stabilitatea Europei Centrale ca pe un lucru indiscutabil și să continuați să ne ignorați”.
Rusia este foarte conștientă de rolul său în zona europeană și de limita supralicitării în jocul conslidării poziției pe plan internațional, astfel încât să-și protejeze interesele (mai ales că deține pârghii suficient de sensibile privind securitatea energetică a zonei continentului european) și să-și promoveze interesele naționale cât mai bine. Mai mult, Rusia va încearcă, pe cât posibil, să-și reconsidere poziția de actor internațional și european, înțelegând să fie un puternic lider la masă decidenților, care joacă cu o miză maximă cartea reconfigurării securității continentului european.
Alianța Nord-Atlantică se găsește într-o situație inedită, se confruntă cu o criză specială datorată încercării de a consolida relațiile dintre statele membre, tensionate în urma problematicii scutului american antirachetă. De asemenea, Alianța se găsește în situația de a intensifica eforturile pentru reașezarea relației cu Rusia pe un făgaș solid și echilibrat, precum și de aducere în discuție a unor argumente viabile care pot delimita clar dezbaterea Washington-Moscova, în special, privind scutul balistic american antirachetă și viitorul scut antirachetă al NATO.
Astăzi, arhitectura de securitate a continentului european se află într-o amplă dezbatere. Concomitent, propunerea SUA în problema scutului antirachetă grăbește această dezbatere în interiorul sistemului NATO, obligă intensificarea procesului de transformare la nivelul Aliantei, zdruncină serios relația cu Moscova, aruncând organizația într-o delicată poziție, în ciuda unor colaborări eficiente din ultimii ani. Tratatul CFE, statutul provinciei Kosovo, acapararea zonei Crimeei, conflictul ruso-ucrainean, precum și ideea scutului antirachetă est european, aduc din nou Rusia pe o poziție tensionată cu SUA, iar NATO, plasată în zona apropiată acestei dezbateri, are misiunea de a menține nealterat consensul euro-atlantic și a continua procesul de transformare stabilit la Riga, care au inclus, ca și coponentă importantă, apărarea balistică antirachetă a statelor membre și păstrarea Federației Ruse în limitele relației de parteneriat.
SUA au invitat Federația Rusă să participe la apărarea antirachetă, afirmând, încă odată, că scutul antirachetă este îndreptat împotriva țărilor din Orientul Mijlociu și nu împotriva sa. Războiul Rece s-a încheiat, iar SUA și Rusia trebuie să coopereze pentru combaterea amenințărilor secolului XXI, care sunt amenințări comume, amenințări la adresa democrației. Se pare că se va ajunge la o înțelegere în acest sens, întrucât președintele Vladimir Putin a propus construirea unui centru pentru schimbul de informații între Bruxelles și Moscova.
Capitolul 2
INIȚIATIVE UE /NATO DETERMINATE DE RECONFIGURAREA
BALANȚEI DE PUTERE MILITARĂ A STATELOR DIN
ARCUL DE INSECURITATE EST-EUROPEAN
A doua direcție de cercetare detaliază o serie de inițiative importante ale EU și ale NATO destinate realizării politicilor și strategiilor de menținere a unui climat de securitate și stabilitate zona europeană. În acest sens am detaliat inițiativele istorice ale UE privind soluționarea conflictului transnistrean, inițiativele NATO marcate de politica „Smart Defence”, ale UE specifice programului european de cooperare „Pooling and Sharing”, precum și poziția NATO prezentată la Sammitul de la Varșovia (2016), privind acțiunile destabilizatoare ale Federației ruse în spațiul est – european. O atenție deosebită am acordat-o evoluției programelor și sistemelor operaționale americane care au marcat poziția fermă a NATO privind combatere a rachetelor balistice intercontinentale, precum și programului amplasării scutului american antirachetă pe aliniamentul est-european, în scopul descurajării atacurilor balistice islamice împotriva statelor democratice europene. De asemenea, am detaliat componenta acestui program privind, participării României la realizarea scutului american antirachetă, pe etape, în zona Deveselu.
2.1. Inițiative ale Uniunii Europene în încercarea de soluționare
a conflictului transnistrean
Un loc aparte în relațiile dintre UE și Republica Moldova îl are conflictul transnistrean, domeniu care, tradițional, a fost sfera de competență a OSCE. În condițiile în care mediatorii – OSCE, Rusia și Ucraina – n-au reușit să aducă o contribuție decisivă la soluționarea conflictului, UE a început să manifeste un interes tot mai mare față de soluționarea conflictului. Schimbările de atitudine ale UE s-au relevat începînd cu anul 2002. De la sfârșitul acestui an și pe parcursul anului 2003, UE a adoptat o serie fără precedent de declarații cu privire la conflictul transnistrean (4 decembrie 2002, 29 ianuarie 2003, 18 februarie 2003, 27 februarie 2003 ș.a.). În februarie 2003, UE a interzis perfectarea vizelor de intrare în țările UE pentru liderii transnistreni, interdicție care a fost extinsă ulterior. În martie 2003, la inițiativa Comisiei Europene, la Bruxelles au avut loc consultări trilaterale UE – Moldova – Ucraina cu privire la instituirea controlului comun pe sectorul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene.
După lansarea Politicii Europene de Vecinătate (PEV), în Planul de Acțiuni Republica Moldova – UE a fost inclusă prevederea cu privire la susținerea Moldovei în soluționarea conflictului transnistrean. Astfel, în document se menționează, că unul din obiectivele cheie ale Planului de Acțiuni este susținerea în continuare a unei soluții viabile de soluționare a conflictului transnistrean.
Schimbările din conjunctura internațională europeană au adus la o nouă modificare atât Moldova, cât și Rusia au fost incluse în cadrul comun al PEV a UE. În consecință, relațiile moldo-ruse pot fi influențate de UE, și relațiile dintre Moldova și UE pot fi influențate de Rusia. În această ordine de idei se pune întrebarea, dacă Republica Moldova poate promova relații eficiente cu UE în cadrul PEV. Această problemă este reală avînd în vedere faptul, că UE este partenerul comercial nr. 1 al Rusiei, pe cînd Moldova este foarte departe de această performanță, deși este membră a OMC, iar Rusia încă nu este. Pe de altă parte, nu numai UE este importantă pentru Rusia, dar și vice-versa. Înseamnă oare aceasta că PEV este o doar un ambalaj nou al vechii politici a UE, în cadrul căreia relațiile cu orice stat din CSI se promovează de UE astfel, ca nu cumva să supere Rusia ? Dat fiind faptul, că Moldova și-a formulat foarte clar obiectivul de a deveni membru al UE, cele două întrebări ar putea fi îmbinate în una singură, și anume: este Rusia un sprijin sau un obstacol în calea Moldovei spre UE ? Pentru a găsi un răspuns, trebuie să revenim la modul în care a fost lansată PEV și în ce măsură Rusia este parte a acestei politici.
După lansarea, în mai 2002, a inițiativei britano-suedeze de a acorda Ucrainei, Bielarusiei și Moldovei statutul de vecin special al UE, au apărut și primele propuneri ale Rusiei de a promova cooperarea cu UE în cadrul unui Spațiu Economic European Comun. La două luni după ce a fost lansată Comunicarea Comisiei Europene din 11 martie 2003, “Europa lărgită – vecinătatea: un nou cadru propus pentru relațiile cu vecinii UE de la est și sud”, la summit-ul de la St. Petersburg din mai 2003 a fost formulată idea cooperării dintre Rusia și UE într-un spațiu comun. Ulterior, propunerea a fost preluată și lansată sub denumirea de cooperare în cadrul a patru spații: spațiul economic comun, spațiul comun al libertății, securității și justiției, spațiul de cooperare în domeniul securității externe și spațiul cercetării și educației, incluzînd aspectele culturale.
Uniunea Europeană a încercat să țină cont de faptul că Rusia este vecina ei, dar și de faptul că Rusia este o țară importantă, cu care trebuie stabilite relații mai speciale. Astfel, în Comunicarea din 11 martie 2003 s-a subliniat că PEV va constitui doar un pilon al întregului parteneriat dintre UE și Rusia. În Strategia PEV, apărută un an mai târziu, s-a indicat că Rusia este partenerul-cheie în vecinătatea imediată a UE, cele două părți luând decizia să dezvolte parteneriatul lor strategic prin crearea a patru spații de cooperare. Formulările folosite nu spun cu claritate dacă cele 4 spații fac parte din PEV sau nu. Însă fiindcă se prevede ca elementele PEV să fie folosite pentru a consolida cele patru spații, se poate deduce că aceste spații și PEV sunt noțiuni diferite. În același timp, Strategia PEV prevede utilizarea Instrumentului European de Parteneriat și Cooperare pentru promovarea relațiilor cu Rusia, creând impresia că cele patru spații fac parte din PEV.
Prima reacție a elitei politice ruse a demonstrat că Rusia a perceput cele patru spații ca parte a PEV. Probabil, UE nu a dispus de suficient timp pentru a intra în noua fază de relații cu vecinii într-o consecutivitate logică, și anume: elaborarea strategiei PEV, apoi a rapoartelor de țară și formularea problemelor existente, abia după aceasta – elaborarea planurilor de acțiuni. Mai există și alt aspect important – PEV nu prevede integrarea statelor vizate în UE. În viziunea multor analiști faptul reduce considerabil eficiența PEV. Rusia, însă, nu intenționează să adere la UE și, probabil, din acest motiv PEV a stârnit mai puțin interes, decât în alte țări. Caracterul vag al mai multor prevederi din PEV a permis Rusiei să aibă, de la bun început, o viziune diferită de cea a UE asupra celor patru spații de cooperare. Rusia insistă asupra cooperării economice și încearcă să ajungă la poziții comune acolo unde e posibil. UE insistă, însă, că cooperarea într-un spațiu comun nu poate fi separată de cooperarea în alte spații. În acest mod, UE încearcă să condiționeze intensificarea cooperării economice prin promovarea cooperării în alte sfere conform valorilor și standardelor UE.
Analizând însă cele patru domenii de cooperare, specialiștii susțin că între Rusia și UE sunt prea puține puncte de tangență, care să permită o cooperare eficientă între cele două părți. Îngrijorarea analiștilor se referă la vădita consolidare a controlului exercitat de Kremlin asupra economiei, politicii și societății în ansamblu, lichidarea pluralismului politic și a libertății mass-media.
Cât privește spațiul comun al securității externe, securitatea UE poate fi afectată de perpetuarea conflictului transnistrean și a conflictelor din Caucazul de Nord. După mai mulți ani de promovare a „politicii de forță” în Caucaz, unicul rezultat real al ei a constat în consolidarea pozițiilor autoritare ale lui Putin sub drapelul combaterii terorismului mondial. Este greu de creat un spațiu comun al securității externe în situația în care politica Federației Ruse, mai ales în relațiile cu statele baltice și cele din CSI se îndepărtează mult atât de standardele europene, cât și de așteptările liderilor europeni. În acest sens este elocventă poziția Rusiei în cadrul OSCE, care nu înseamnă nici politică de cooperare, și nici de securitate.
Un alt exemplu este rolul Rusiei în conflictul transnistrean. În pofida declarațiilor autorităților de la Moscova, Rusia susține fățiș separatismului din această zonă. Este deci clar că, în prezent, Rusia nu este un sprijin pe calea apropierii Republicii Moldova de UE. Prin poziția sa de susținere a separatismului transnistrean Rusia acționează contrar intereselor Moldovei și contrar Politicii Europene de Vecinătate.
Într-adevăr, în Comunicarea Comisiei Europene din 11 martie 2003 se spune că cooperarea cu vecinii prevede, printre altele, și implicarea politică mai activă a UE în prevenirea conflictelor și aplanarea crizelor. Altfel spus, UE trebuie să joace un rol activ în facilitarea soluționării conflictelor din Palestina, Sahara Occidentală și Transnistria. Aceste intenții sunt formulate, deși mai vag, și în Strategia PEV, în textul căreia se conține și intenția UE de a coopera cu Rusia în crearea celor patru spații convenite în 2003 la St. Petersburg, inclusiv în vederea creării spațiului comun al securității externe. Or, realizarea unui asemenea obiectiv, cel puțin în ceea ce ține de conflictul transnistrean, este imposibilă atâta timp cât Rusia este contra soluționării lui. Mai mult ca atât, PEV, ca și politica UE din epoca Acordurilor de Parteneriat și Cooperare, nu prevede pentru UE posibilități de a influența situația din țările incluse în PEV. Această situație este acceptabilă pentru Rusia, pentru Moldova ea reprezentând însă un neajuns.
Concluzia care se impune ar fi că UE trebuie să aibă o politică separată față de Rusia, și să nu creeze un cadru comun de relații pentru țări ca Moldova și Rusia. Excluderea Rusiei din PEV nu înseamnă o diminuare a rolului ei, dimpotrivă, Rusiei trebuie să i se acorde mult mai multă atenție decât este prevăzut în cadrul PEV.
Excluderea Rusiei din PEV ar permite o diferențiere mai reală a relațiilor UE cu vecinii ei de la est, ceea ce ar crea condiții pentru valorificarea plenară a potențialului acestor relații, spre binele tuturor statelor participante. În acest fel, UE ar putea într-adevăr să atingă obiectivul real al lansării PEV de UE – asigurarea securității UE prin cooperarea cu un șir de state stabile, bine guvernate și economic prospere din vecinătatea sa. Acesta diferențiere este deosebit de importantă pentru Ucraina, inclusă de asemenea în PEV.
Planul de Acțiuni Ucraina – UE, care a fost elaborat și semnat concomitent cu documentul similar pentru Moldova, prevede colaborarea cu UE și cu Moldova în vederea găsirii unei soluții viabile pentru conflictul transnistrean. Lansarea acestei colaborări a avut loc în aceeași zi, cînd a fost făcută publică Comunicarea Comisiei Europene cu privire la Politica Europeană de Vecinătate, și anume la 11 martie 2003. La ședința trilaterală de la Bruxelles de atunci, UE a sprijinit solicitarea autorităților Moldovei, adresată încă în 1997 părții ucrainene, de a crea puncte mixte de control vamal pe tronsonul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene.
Deși punctele mixte așa și n-au fost create pînă la momentul editării acestei lucrări, totuși, între Republica Moldova și Ucraina s-a stabilit o bună cooperare în ce privește controlul frontierei pe sectorul transnistrean. Această colaborare s-a intensificat vădit după alegerile prezidențiale din Ucraina de la sfîrșitul anului 2004. La 3 martie 2006, autoritățile vamale ale Ucrainei au permis exportul mărfurilor din Transnistria numai pentru agenții economici, înregistrați în Republica Moldova. Îmbinată cu eforturile Misiunii UE de Asistență la Frontieră, aceasta a constituit o primă acțiune reală în controlul sectorului transnistrean al frontierei moldo-ucrainene. Anume astfel a fost percepută introducerea noului regim vamal de către UE, OSCE, SUA și, în general, de opinia publică internațională. Cu totul alta a fost poziția Rusiei, care a exercitat presiuni atît asupra Moldovei, cît și asupra Ucrainei, în vederea revenirii la vechiul regim vamal, care de fapt era un regim de contrabandă, tolerat de autoritățile ucrainene de atunci.
Poziția Ucrainei, atât cea de pînă la 3 martie 2006, cât și în perioada ulterioară, a confirmat opiniile analiștilor despre importanța deosebită care o poate avea această țară în soluționarea conflictului transnistrean. De altfel și presiunea exercitată de Rusia asupra Ucrainei în privința Transnistriei arată temerile Rusiei bazate pe faptul că dacă Ucraina va permite efectuarea operațiilor de export numai agenților economici înregistrați la Chișinău, atunci toți agenții economici transnistreni vor trebui să funcționeze conform legislației Republicii Moldova, și ei nu vor mai avea nevoie de Smirnov și de regimul lui, pentru a activa. Aceasta ar putea însemna sfîrșitul regimului separatist de la Tiraspol cu consecințe respective.
Pe parcursul anilor, problematica discutată în cadrul dialogului politic a cunoscut mai multe modificări. La început, scopul dialogului politic consta în promovarea reformelor democratice din Republica Moldova, precum și contribuirea la asigurarea stabilității și securității internaționale. Obiectivele cooperării au fost formulate, totuși, destul de vag, mai ales în ceea ce ține de cooperarea pe plan internațional. Acordul de Parteneriat și Cooperare nu face nici o referință la problematica conflictului transnistrean. De asemenea, sfera dialogului politic s-a extins considerabil în legătură cu lansarea PEV și semnarea Planului de Acțiuni Republica Moldova – UE.
În prezent, dialogul politic include domenii precum democrația și supremația legii, drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Dialogul a fost extins și în legătură cu problematica conflictului transnistrean, cooperarea în domeniul politicii externe și de securitate, prevenirea conflictelor, managementul crizelor și cooperarea regională. Problema principală a dialogului politic, precum și a relațiilor dintre Republica Moldova și UE constă în faptul că Republicii Moldova nu i-a fost deschisă oficial perspectiva de aderare la UE. Totuși, deși în mod oficial, UE nu a inclus în dialogul politic perspectiva de aderare a Moldovei, mai mulți oficiali de la Bruxelles și unii șefi de state-membre ale UE au făcut, cu diverse ocazii, declarații despre faptul că Moldova trebuie și poate să devină parte a UE. Poziția UE a devenit mai clară după lansarea PEV și includerea Moldovei în acest cadru, care nu prevede integrarea țărilor vizate în UE. În pofida situației nedefinite din punct de vedere juridic, rezultatele cooperării și ale dialogului politic dintre Republica Moldova și UE par a fi mai vizibile decât în alte domenii. Deși acest fapt în sine este pozitiv, cadrul actual juridic permite UE să aplice în mod neuniform criteriile de aderare, discriminând oarecum Republica Moldova în comparație cu unele state din Balcani.
2.2. Inițiative NATO/UE marcate de politica „Smart Defence” și de programul european de cooperare „Pooling and Sharing”
Cele două inițiative istorice au avut la bază documentele adoptate de Noul Concept Strategic al NATO cu prilejul Summit-ului de la Strasbourg-Kehl, din aprilie 2009. Obiectivul procesului de elaborare a unui Nou Concept Strategic al NATO a fost menționat în Declarația privind Securitatea Alianței, unde se arată că statele membre NATO sunt hotărâte să reformeze Alianța pentru a îmbunătăți răspunsul acesteia la actualele amenințări și capacitatea sa de a anticipa riscuri viitoare.
La Summit-ul NATO de la Lisabona din noiembrie 2010 șefii de stat și de guvern au adoptat Noul Concept Strategic al NATO, document vizionar, care oferă liniile prinicpale de acțiune ale Alianței Nord-Atlantice în următorii 10 ani. Necesitatea elaborării unui nou document programatic a decurs din realitatea că actualul Concept avea o vechime de peste 10 ani, perioadă care a fost marcată de schimbări importante atât la nivelul structural al NATO, dar și în ceea ce privește evoluția mediului strategic și de securitate în care Alianța trebuie să acționeze.
Procesul de elaborare a Noului Concept Strategic (NCS) al NATO, derulat într-o manieră transparentă și inclusivă, a arătat intenția statelor membre de a transforma NATO într-o Alianță flexibilă, capabilă să răspundă eficient noilor provocări de securitate. Principalele etape ale procesului de elaborare a Noului Concept Strategic al NATO au fost: faza de reflecție; faza de consultare; faza de negociere efectivă.
Faza de reflecție (a debutat la 4 septembrie 2009, când Grupul de experți NCS și-a început oficial activitatea, printr-o reuniune informală cu Reprezentanții permanenți ai statelor Aliate). Această fază a inclus patru seminarii NATO cu următoarele tematici: Seminarul 1 – Luxemburg, 16 octombrie 2009 – „NATO’s Fundamental Security Tasks”, organizat în comun de statele Benelux; Seminarul 2 – Brdo (Slovenia), 13 noiembrie 2009 – „NATO’s Engagements in an Era of Globalization”, organizat de Slovenia cu sprijinul Marii Britanii; Seminarul 3 – Oslo, 13-14 ianuarie 2010 – „ Partnerships and beyond”, organizat în comun de Norvegia, Germania, România și Spania; Seminarul 4 – Washington, 22-23 februarie 2010 – „Transformation: Structures, Forces and Capabilities”, coorganizat de Comandamentul Suprem Aliat pentru Transformare (SACT) și de National Defense University (NDU), cu sprijinul Consiliului Atlantic din SUA.
Faza de consultare s-a derulat în intervalul februarie – iulie 2010 și a inclus vizite ale Grupului în capitalele statelor Aliate pentru discuții cu cercurile politice, guvernamentale și parlamentare, și mediile academice. În cadrul acestei faze, România a primit vizita expertului francez Bruno Racine și a celui turc Ümit Pamir, în perioada 8-9 aprilie 2010.
Faza de negociere efectivă a documentului a debutat la mijlocul anului 2010. Negocierea propriu-zisă a NCS a avut loc la nivel interguvernamental, pe baza proiectului elaborat de Secretarul general NATO, în cadrul fazei a treia de elaborare a Noului Concept Strategic. Rolul decizional în privința formei și fondului Noului Concept Strategic al NATO a revenit statelor membre NATO, care au decis, la Lisabona, ca de obicei, prin consens. Documentul definește trei sarcini fundamentale ale Alianței, astfel:
– apărarea colectivă – reprezintă o sarcină care se bucură de o atenție sporită din partea Alianței (Art. 4) și un rol central al funcționării Alianței (Art. 5);
– gestionarea crizelor – față de documentul din 1999, o pondere importantă este acordată noilor riscuri de securitate și asigurării unor capacități adecvate de răspuns: terorismul, atacurile cibernetice, insecuritatea energetică. Este evidențiată constituirea unei capacități de apărare antirachetă, ca parte componentă a apărării colective;
– securitatea prin cooperare – parteneriatele au o pondere importantă în cadrul documentului. Relația cu Rusia își găsește o reflectare echilibrată, prin promovarea cooperării practice și respectarea principiilor care stau la baza acestei relații
Obiectivele urmărite de România au fost ca Noul Concept Strategic să se constituie într-un document de viziune, care să stabilească principalele repere ale acțiunii NATO pe termen mediu și care să aibă capacitatea de a produce un impact pozitiv real asupra opiniei publice din țările Aliate. Viziunea României este aceea a unei Alianțe transatlantice puternice și unite, capabile să răspundă provocărilor regionale și globale din mediul de securitate, de o manieră cuprinzătoare și în cooperare cu alți parteneri și organizații internaționale. (Detalii în Anexa nr. 6)
Pornind de la aspectele-cheie promovate în contextul negocierilor pentru Declarația privind Securitatea Alianței (adoptată la Summit-ul de la Strasbourg-Kehl, aprilie 2009), în cadrul dezbaterilor aprofundate privind Noul Concept Strategic, România a adoptat opoziție echilibrată, generatoare de consens, abordarea conceptuală putând fi definită în termenii generici de „o Alianță a echilibrelor”.
În opinia României, conceptul „echilibrelor” definește o abordare realistă (adaptată contextului actual) și constructivă (generatoare de consens) cu privire la rolul NATO, nu ca Alianță cu responsabilități globale, ci ca Alianță transatlantică, capabilă să răspundă amenințărilor și să genereze securitate la nivele euro-atlantic și global. Pe acest fond, s-a insistat, printre altele, pe ideea de echilibru între atenția acordată noilor amenințări și continuarea demersurilor pe linia îndeplinirii sarcinilor fundamentale din actualul Concept Strategic (apărare colectivă și securitate, consultare, managementul crizelor, parteneriate).
Accente speciale au fost puse, printre altele, pe reafirmarea apărării colective ca element central al NATO și a necesității de a răspunde noilor amenințări de securitate; atenție sporită asupra evoluțiilor de securitate din vecinătatea NATO; consolidarea relațiilor de parteneriat, prin extinderea activităților și diferențierea în funcție de interesele specifice ale partenerilor; necesitatea consolidării rolului NATO ca for de dialog transatlantic pe probleme de securitate.
Cel de-al 25-lea summit al NATO, organizat la Chicago între 20-21 mai 2012, a rămas în istoria Alianței prin lansarea unui nou concept – „smart defence“. Acest concept a apărut în politica NATO într-o perioadă în care Alianța se confruntă cu o serie de noi provocări, generate de: criza economică globală, dezechilibrele privind participarea statelor membre la finanțarea operațiilor comune, amenințările reprezentate de statele care nu respectă tratatele de neproliferare nucleară, emergent unor actori statali la nivel global.
Situația economică nesatisfăcătoare le-a impus statelor membre ale NATO o politică de austeritate, care a determinat reducerea cheltuielilor planificate pentru o serie de domenii, inclusiv pentru domeniul de apărare și securitate națională.
Conceptul „smart defence“ se referă la o politică de austeritate care nu afectează nivelul securității colective și care se bazează pe următoarele patru principii: o mai mare flexibilitate a Alianței; o mai bună interoperabilitate a statelor membre; stabilirea clară a priorităților bazate pe evaluarea obiectivă a pericolelor; set de proiecte comune, divizate pe termen scurt, mediu și lung. De asemenea, „smart defence” reprezintă o abordare nouă a procesului de generare a capabilităților necesare Alianței Nord-Atlantice pentru anul 2020 și după. Această abordare presupune, în primul rând, regândirea modului de utilizare a industriilor de apărare ale statelor membre ale Alianței în scopul adaptării producției acestora la nevoile actuale ale NATO, pentru a face față diverselor provocări ale mediului de securitate și diverselor schimbări la nivel internațional.
Fiecare stat membru al NATO va fi chemat să-și cheltuiască resursele pentru nevoile prioritare ale Alianței și nu pentru ceea ce consideră necesar pentru apărarea proprie. Pentru aceasta este nevoie de stabilirea unor priorități colective clare, de evitarea suprapunerilor și a dublărilor, de promovarea unei politici realiste și de stabilire a responsabilităților astfel încât, la finele anului 2020, NATO să dispună de o gamă completă și diversificată de capabilități, necesară îndeplinirii obiectivelor strategice stabilite.
În condițiile crizei economice mondiale, scopul noului concept îl constituie obținerea unui echilibru rezonabil între posibilitățile economice, financiare și umane și capacitatea de apărare ale Alianței. În acest sens, „smart defence“ prevede trei sarcini esențiale: apărare colectivă, gestionarea crizelor și securitate prin cooperare.
Apărarea colectivă presupune ca aliații NATO să se ajute întotdeauna unul pe altul împotriva atacurilor venite din partea oricărui agresor extern. Gestionarea crizelor vizează implicarea Alianței în administrarea întregii game de crize, în situația în care această implicare contribuie la asigurarea securității euro-atlantice. Securitate prin cooperare presupune angajarea NATO în mod activ în scopul asigurării și menținerii securității internaționale, inclusiv prin cooperarea cu alte state și organizații.
În vederea îndeplinirii sarcinilor esențiale, conceptul „smart defence“ a operat cu următoarele „principii de acțiune“:
* prioritizarea cheltuielilor, respectiv alinierea priorităților naționale cu cele ale capabilităților NATO. Pe baza acestui principiu de acțiune se deschide o oportunitate statelor membre ale Alianței pentru o abordare transparentă, cooperantă și ținând seama de raportul cost-eficiență în scopul îndeplinirii cerințelor NATO în domeniul „capabilităților“, adică o analiză realistă a ceea ce trebuie făcut imediat în materie de investiții militare și ceea ce mai poate fi amânat sau chiar anulat;
* specializarea aliaților – cu bugetele sub presiune din cauza crizei economice și a unei guvernări ineficiente, unele state membre ale NATO (între care se remarcă și România) au luat decizii unilaterale de a amâna sau abandona anumite capabilități. Acest fapt determină, în mod direct, creșterea efortului celorlalți aliați, în special al Statelor Unite ale Americii. Reducerile bugetare pentru apărare, necoordonate în cadrul Alianței, prejudiciază grav capacitatea de a face față cu succes provocărilor multiple ale secolului al XXI-lea. NATO, prin acest nou concept, este gata să încurajeze specializarea „pe proiecte“, astfel încât membrii săi să se concentreze pe punctele lor naționale forte în cooperarea cu toți membrii sau cu unii dintre ei, menținând în același timp suveranitatea națională pentru decizia finală a acestora;
* cooperarea între aliați presupune împărțirea resurselor între statele membre ale NATO, completarea și folosirea în comun a capacităților militare. Acționând împreună, statele membre ale NATO pot avea acces la capabilități pe care nu și le-ar putea permite în mod individual. Cooperarea poate lua forme diferite, cum ar fi un mic grup de națiuni, condus de o națiune-cadru, sau partajarea strategică între cei care sunt apropiați în termeni de geografie, cultură sau echipamente comune.
Inițiativă pragmatică, „smart defence“ are „scopuri multiple“: impulsionează programul european „pooling&sharing“, care presupune cooperarea în domeniul apărării; reduce costurile de apărare ale statelor implicate, asigurând în același timp necesarul capabilităților; sprijină progresul tehnologic prin programele de cercetare-dezvoltare; creează un cadru competitiv pe piața echipamentelor destinate apărării; creează instrumente financiare, comerciale, industriale, juridice și operaționale necesare reglementării pieței de apărare la nivel transatlantic; conduce la apariția unei piețe de apărare comună, pe relația transatlantică, ceea ce va însemna o contrapondere la deja tradiționala relație ruso-sinică în domeniul apărării.
Pentru a crește eficiența în rândul statelor membre și în complementaritate cu „smart defence“, NATO a dezvoltat „Inițiativa Connected Forces“, care a vizat dezvoltarea unor relații funcționale între structurile aliate de educație și pregătire în vederea creșterii interoperabilității și care este construită în jurul a trei funcții, respectiv: extinderea educației și instruirii, creșterea numărului de exerciții desfășurate în comun de forțele aliate prin utilizarea în comun a cadrului operațional asigurat de Forța de Răspuns a NATO și o mai bună folosire a tehnologiei în sprijinul realizării interoperabilității capabilităților tehnice.
În cadrul NATO sunt clar stabilite domeniile în care este aplicat „smart defence“; este vorba de capabilitățile cu importanță critică pentru Alianță care au fost stabilite în cadrul summitului de la Lisabona din anul 2010, anume: apărarea antibalistică, intelligence, supraveghere și recunoaștere, menținerea stării de pregătire, antrenament și pregătirea forțelor, angajare activă și protejarea forțelor.
Una dintre aplicabilitățile „smart defence“ practicată de NATO este Heavy Air Lift Wing în cadrul Strategic Airlift Capability, prin care 10 state membre sau partenere ale Alianței, printre care și România, au acces la trei avioane de transport C-17 Globemaster III. Altă aplicabilitate a conceptului este Acordul încheiat în anul 2010 de Marea Britanie și Franța în domeniul apărării, care prevede cooperarea în domeniul operării portavioanelor, avioanelor de transport, al dezvoltării submarinelor, al dragării minelor navale, comunicații, realimentare în aer, transport de pasageri, avioane fără pilot, contraterorism, securitate informatică, cercetare și dezvoltare în domeniul apărării și creare a unei forțe comune întrunite de intervenție.
Apariția conceptului „smart defence“ a avut loc într-o perioadă în care NATO deține un rol important în cadrul organizațiilor internaționale responsabile de gestionarea securității la nivel global, pe fondul menținerii decalajului între contribuțiile financiare și cu capabilități la operațiile comune între statele membre (în special între SUA și aliații europeni), diminuării alocărilor bugetare pentru apărare din cauza crizei economice globale și creșterii rolului puterilor emergente în plan economic și militar la nivel global.
„Smart defence“ se dorește a fi un nou mod de a gândi strategic pentru a dobândi, dezvolta și menține capabilitățile militare în vederea îndeplinirii obiectivelor propuse de NATO. Apărarea inteligentă propusă vizează utilizarea în mod cooperativ a resurselor limitate din domeniul apărării, în scopul acoperirii deficitelor de capacități ale NATO, în contextul situației financiare dificile din majoritatea statelor membre ale Alianței și al reducerii, pe acest fond, a bugetelor de apărare din statele membre. Summitul de la Chicago din mai 2012 a deschis o nouă eră, care poate fi denumită „Era smart defence“.
Similar, în Uniunea Europeană, conceptul „pooling and sharing“ se traduce în practică prin decizia mai multor state de a contribui financiar și material la construirea sau achiziționarea unui echipament militar (pooling), care va fi utilizat ulterior de mai multe state (sharing). Acest concept este, de fapt, o soluție economică pentru a gestiona cât mai bine impactul crizei economice și financiare asupra bugetelor militare.
Cele două concepte („smart defence“ și „pooling and sharing“) constituie un mod inteligent de a investi în capabilitățile necesare garantării securității și apărării. Dezvoltarea lor a fost impulsionată de efectele crizei economice și financiare asupra bugetelor militare ale statelor membre ale UE și ale NATO, dar adaptat tendințelor mediului internațional de securitate.
În mediul de securitate actual, este important ca, pe lângă transmiterea mesajului că securitatea reprezintă un bun care trebuie să fie păstrat, este necesară și construirea unui cadru normativ care să asigure faptul că lecțiile prezentului au fost învățate și că, dincolo de a avea ca obiectiv supraviețuirea, se impune planificarea și pregătirea activă pentru viitor. În acest sens, cele două concepte nu se referă în principal la economisirea de bani, ci la crearea de valoare adăugată prin reducerea costurilor și dezvoltarea unor capabilități.
Scopul final al efortului depus de România trebuie a vizat realizarea unui echilibru între prioritizare, specializare și colaborare. În contextul menționat anterior, România este angajată în 40 din cele 150 de proiecte lansate în cadrul inițiativei Smart Defence, precum și în opt proiecte identificate în cadrul inițiativei UE Pooling and Sharing.
2.3. Poziția NATO la Summitul de la Varșovia privind acțiunile militare destabilizatoare ale Federației Ruse în spațiul est – european
De peste douăzeci de ani, NATO se străduiește să construiască un parteneriat cu Rusia, inclusiv prin intermediul Consiliului NATO-Rusia. Activitățile și politicile recente ale Rusiei au redus stabilitatea și securitatea, au sporit imprevizibilitatea și au modificat mediul de securitate. În timp ce NATO își onorează angajamentele internaționale, Rusia a încălcat valorile, principiile și angajamentele care stau la baza relației NATO-Rusia (așa cum sunt enunțate în Documentul Fundamental al Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic din 1997, în Actul Fondator NATO-Rusia din 1997 și în Declarația de la Roma din 2002), a înșelat încrederea care stă la baza cooperării celor două părți și a atacat principiile fundamentale ale arhitecturii de securitate globale și Euro-Atlantice.
Deciziile luate de NATO, inclusiv la summitul da la Varșovia, sunt pe deplin compatibile cu angajamentele internaționale ale Alianței, prin urmare nu pot fi considerate de către nimeni ca fiind în contradicție cu Actul Fondator NATO-Rusia.
Acțiunile și politicile destabilizatoare ale Rusiei includ: anexarea ilegală și nelegitimă a Crimeii, pe care NATO nu o recunoaște și nu o va recunoaște (insistă ca Rusia să revoce acest act ilegal și nedemocratic); violarea prin forță a frontierelor statelor suverane; destabilizarea deliberată a Ucrainei de Est; exerciții inopinate pe scară largă contrare spiritului Documentului de la Viena, precum și acțiuni militare provocatoare în apropierea frontierelor NATO, inclusiv în regiunile Mării Baltice, ale Mării Negre și ale Mediteranei de Est; retorica, conceptul militar și postura corespondentă din domeniul nuclear, iresponsabile și agresive, precum și violările sale repetate ale spațiului aerian al țărilor Alianței. În plus, intervenția militară a Rusiei, prezența militară semnificativă și susținerea regimului din Siria, precum și folosirea prezenței sale militare din Marea Neagră, pentru proiectarea puterii în Mediterana de Est, au constituit riscuri și provocări suplimentare cu privire la securitatea aliaților și a altor state.
NATO a răspuns acestui mediu de securitate modificat prin consolidarea posturii sale de descurajare și apărare, inclusiv printr-o prezență avansată în partea orientală a Alianței, precum și prin întreruperea întregii cooperări civile și militare dintre NATO și Rusia, rămânând în același timp deschisă la dialogul politic cu Rusia.
Discuția cu Rusia a fost permanent agreată de NATO, care și-a comunicat în mod clar poziția față de criza din Ucraina și din jurul acesteia. În acest sens, NATO rămâne deschis unui dialog periodic, concentrat și substanțial cu o Rusie dispusă să se angajeze în Consiliul NATO-Rusia pe bază de reciprocitate, pentru evitarea neînțelegerilor, erorile de calcul și escaladările involuntare și pentru a sporirea transparenței și previzibilității. De asemenea, NATO a agreat continuarea utilizării și valorificării tuturor liniilor militare de comunicație pentru a aborda problemele critice cu care se confruntă.
Transparența și reducerea riscurilor din domeniul militar, în reciprocitate, au potențialul de a îmbunătăți stabilitatea și securitatea în zona euroatlantică. În acest context, NATO face apel la Rusia să se angajeze constructiv în discuțiile în curs de desfășurare în cadrul Organizației pentru securitate și cooperare în Europa (OSCE) având ca scop modernizarea documentului de la Viena, să ajute la reducerea lacunelor care reduc transparența militară.
Alianța nu caută confruntări și nu reprezintă nicio amenințare pentru Rusia, dar nu poate face și nu va face niciun compromis la principiile pe care se sprijină Alianța și securitatea în Europa și America de Nord. NATO va continua să fie transparentă, previzibilă și fermă.
Așa cum am convenit în summitul din Țara Galilor, NATO va continua discuțiile strategice cu privire la securitatea euro-atlantică și abordarea cu privire la Rusia. Așa cum s-a convenit și în Țara Galilor, NATO va contia să creadă că un parteneriat între NATO și Rusia, fondat pe respect pentru legislația și angajamentele internaționale, inclusiv așa cum sunt reflectate în Actul Fondator NATO-Rusia și declarația de la Roma, ar avea o valoare strategică. NATO regretă faptul că, în ciuda apelurilor repetate făcute din anul 2014 de către aliați și de către comunitatea internațională față de Rusia, pentru ca aceasta să își schimbe direcția, condițiile pentru această relație nu există la momentul de față. Natura relațiilor Alianței cu Rusia și aspirațiile pentru parteneriat vor depinde de o modificare clară, constructivă a acțiunilor Rusiei, care să demonstreze respectarea legislației internaționale și a obligațiilor și responsabilităților sale internaționale. Până atunci, relația NATO-Rusia nu poate reveni la normalitate.
O Ucraină independentă, suverană și stabilă, dedicată în mod ferm democrației și statului de drept, este cheia pentru securitatea euro-atlantică. Alianța rămâne fermă în suportul acordat suveranității Ucrainei și a integrității teritoriale a acesteia, în granițele recunoscute pe plan internațional, și în susținerea dreptului Ucrainei de a decide asupra propriului său viitor și a traseului politicii sale externe, fără interferențe externe, așa cum este stabilit în Actul Final de la 30.09.2016 al Summitul NATO de la Varșovia.
NATO condamnă în mod ferm acțiunile agresive ale Rusiei împotriva Ucrainei și nerespectarea continuă a dreptului internațional și a obligațiilor sale internaționale, care au implicații grave pentru stabilitatea și securitatea din întregul spațiu euro-atlantic.
Rusia poartă responsabilitatea deplină pentru deteriorarea gravă a situației drepturilor omului din peninsula Crimeii, mai ales discriminarea împotriva populației tătare din Crimeea și a altor membri ai comunităților locale. În acest sens, NATO cere ca autoritățile de fapt din Rusia să ia măsurile necesare pentru a asigura siguranța, drepturile și libertățile tuturor celor care trăiesc în peninsulă. Trebuie să li se permită structurilor internaționale de monitorizare să își desfășoare activitățile esențiale în vederea protejării drepturilor omului. Mai mult, NATO condamnă sporirea generalizată în curs a dispozitivelor militare din Crimeea, și manifestă îngrijorare față de eforturile și planurile declarate ale Rusiei cu privire la sporirea în continuare a dispozitivelor sale militare din regiunea Mării Negre.
NATO sprijină orice soluție pașnică pentru rezolvarea conflictului din Ucraina de Est, care a dus la pierderea a aproape 10.000 vieți omenești, precum și reintegrarea zonelor controlate de rebelii susținuți de Rusia din regiunile Donețk și Luhansk. Acest lucru va necesita implementarea deplină a acordurilor de la Minsk pe baza unui acord de încetare completă a focului și a retragerii de armamentelor, documente avizate pe plan internațional. De asemenea, NATO A făcut apel către toți semnatarii să respecte întru totul angajamentele pe care și le-au asumat.
Rusia, în calitate de semnatară a Acordurilor de la Minsk, poartă o responsabilitate semnificativă în acest sens. În ciuda angajamentului declarat pentru acordurile de la Minsk, Rusia persistă în destabilizarea deliberată a Ucrainei de est, cu încălcarea dreptului internațional. Rusia continuă să furnizeze rebelilor arme, echipamente și personal, precum și asistență financiară și de altă natură, intervenind de asemenea militar în conflict. În acest sens, NATO își exprimă îngrijorarea față de destabilizarea și deteriorarea situația de securitate din Ucraina de Est și face apel la Rusia să renunțe la acțiunile agresive și să își folosească influența considerabilă asupra rebelilor pentru a-și respecta întrutotul angajamentele, mai ales să permită respectarea regimului de încetare a focului, implementarea măsurilor de sporire a încrederii și pentru dezarmare.
NATO susține pe deplin misiunea specială de monitorizare a OSCE, care are un rol cheie în ajutorul acordat prevenirii escaladării conflictului și subliniază importanța accesului complet și nestingherit al personalului de monitorizare al OSCE. Împiedicarea activității misiunii speciale de monitorizare, care continuă să aibă loc preponderent în zonele aflate sub controlul rebelilor susținuți de Rusia, reprezintă o încălcare a acordurilor de la Minsk și împiedică în mod grav funcția de exercitare a misiunii speciale de monitorizare. Mai mult, NATO face apel la persoanele responsabile să oprească orice atac împotriva observatorilor OSCE și să tragă la răspundere autorii acestor fapte. De asemenea, NATO apreciează ca lăudabilă activitatea misiunii consultative a UE de asistare a Ucrainei în domeniul reformei din sectorul securității civile, inclusiv al poliției și al statului de drept.
NATO salută eforturile formatului Normandia și ale grupului de contact trilateral pentru avansarea implementării acordurilor de la Minsk în scopul deschiderii căii spre reintegrarea completă a regiunilor Donețk și Luhansk, inclusiv adoptarea unei legi electorale locale pentru Ucraina de est; susținerea de alegeri locale, atunci când situația de securitate o va permite, în conformitate cu legislația ucraineană și standardele OSCE relevante și cu o prezență puternică a observatorilor internaționali; punerea în aplicare a statutului special și a amnistiei; retragerea forțelor străine; și restabilirea controlului Ucrainei asupra părții sale de graniță internațională. De asemenea, NATO condamnă folosirea de către rebeli a zonelor rezidențiale pentru lansarea de armament greu și cere tuturor părților să ia măsuri concrete pentru reducerea victimelor civile și pentru a adera strict la cerințele dreptului umanitar internațional.
Statele membre NATO își mențin angajamentul cu privire la o abordare internațională coerentă susținută, în special între NATO și UE. Răspunsul NATO este în sprijinul acestui efort general, care include sancțiuni decise de către UE, G7 și alții, pentru a promova o soluție pașnică la conflict și pentru a aborda acțiunile Rusiei.
Rusia continuă să își consolideze prezența militară, să crească activitățile militare, să introducă noi capacități ultraperformante și să aducă provocări la adresa securității regionale. Aceste evoluții au dus la creșterea imprevizibilității, care ar putea fi atenuată prin măsuri reciproce de transparență și reducere a riscurilor. Recunoscând indivizibilitatea securității Aliate, NATO va continua să monitorizăm îndeaproape situația din aceste regiuni, răspunsul Alianței fiind adaptat la circumstanțele specifice din fiecare regiune. Mai mult, NATO va lucra de asemenea împreună cu partenerii interesați pentru a spori cunoașterea situației și pentru a dezvolta abordări comune la provocările în curs de evoluție.
NATO va continua să sprijine, în mod corespunzător, eforturile regionale întreprinse de către statele riverane Mării Negre care au ca scop asigurarea securității și stabilității, consolidând de asemenea dialogul și colaborarea cu Georgia și Ucraina. Va continua să susțină dreptul tuturor partenerilor de a face alegeri independente și suverane cu privire la politica externă și de securitate, fără presiuni sau constrângeri externe. În acest sens, Alianța rămâne dedicată susținerii integrității teritoriale, independenței și suveranității Armeniei, Azerbaidjanului, Georgiei și Republicii Moldova. De asemenea, va continua să susțină eforturile către o rezolvare pașnică a conflictelor din Caucazul de Sud, precum și a celor din Republica Moldova, în baza acestor principii și a normelor de drept internațional, a Cartei ONU și a Actului Final de la Helsinki. În același timp, ca parte a abordării generale a Alianței față de oferirea de securitate pentru populațiile și teritoriile NATO, măsurile de descurajare trebuie să fie însoțite de un dialog semnificativ și un angajament cu Rusia, în vederea transparenței reciproce și a reducerii riscurilor. Aceste eforturi nu vor fi făcute în detrimentul asigurării unor măsuri credibile ale NATO pentru descurajare și apărare.
NATO va dezvolta de asemenea o prezență avansată adaptată în partea de sud-est a teritoriului Alianței. Măsuri adecvate, adaptate pentru regiunea Mării Negre și care includ inițiativa României de stabilire a unei brigăzi cadru multinaționale pentru a ajuta la îmbunătățirea instruirii integrate a unităților Aliate din cadrul Cartierului General al Diviziei Multinaționale Sud-Est, vor contribui la consolidarea măsurilor de descurajare și posturii defensive, la cunoașterea situației și la demonstrarea pe timp de pace a intenției NATO de operare fără constrângeri. Acesta va oferi de asemenea un semnal puternic de sprijin pentru securitatea regională, precum și evaluarea opțiunilor pentru o prezență NATO aerienă și maritimă sporită.
La summitul NATO de la Lisabona (2010) am decis să dezvoltăm o capacitate NATO de apărare împotriva rachetelor balistice (BMD) pentru a îndeplini sarcina noastră principală de apărare colectivă. Obiectivul acestei capacități este acela de a furniza o acoperire deplină și protecție pentru toate populațiile, teritoriul și forțele europene ale NATO împotriva amenințărilor în creștere generate de proliferarea rachetelor balistice, având la bază principiile indivizibilității securității aliaților și solidarității NATO, distribuirii echitabile a riscurilor și sarcinilor, precum și provocării rezonabile, luând în considerare nivelul amenințării, disponibilitatea și fezabilitatea tehnică potrivit celor mai recente evaluări comune ale amenințării, agreate de Alianță. Dacă eforturile internaționale vor reduce amenințările generate de proliferarea rachetelor balistice, capacitatea NATO de apărare antirachetă se va adapta corespunzător.
La Summitul de la Chicago (2012), am declarat atingerea capacității BMD a NATO interimare ca prim pas relevant din punct de vedere operațional, iar la Summitul din Țara Galilor (2014) am salutat dislocarea avansată a navelor Aegis cu capabilități BMD la Rota, Spania, care ar putea fi puse la dispoziția NATO. Astăzi a fost atinsă o nouă etapă în dezvoltarea BMD a NATO și suntem încântați să declarăm atingerea capacității inițiale operaționale a BMD a NATO. Acesta este un pas semnificativ în direcția unei BMD a NATO care oferă o capacitate mai avansată de apărare a populațiilor, teritoriilor și forțelor noastre din Europa sudică parte din NATO, în fața unui potențial atac cu rachete balistice. Situl Aegis Ashore din Deveselu, România reprezintă o parte semnificativă din această creștere a capacităților, iar acțiunile de comandă și control (C2) ale sitului Aegis Ashore sunt în curs de transfer către NATO.
Salutăm de asemenea faptul că Turcia găzduiește un radar avansat de detecție la distanță a BMD la Kürecik și că Polonia va găzdui un sit Aegis Ashore la baza militară de la Redzikowo. Suntem de asemenea încântați că aliații au oferit contribuții naționale suplimentare voluntare și încurajăm și alte contribuții voluntare, care vor aduce robustețe capacității.
Ne vom dezvolta în continuare angajamentul cu state terțe, punctual, pentru a crește transparența și încrederea și pentru a spori eficacitatea de apărare împotriva rachetelor balistice. Acest lucru ar putea implica schimbul de informații, consultări și colaborări. Sistemul de apărare antirachetă al NATO nu este îndreptat împotriva Rusiei și nu va submina capacitățile strategice de descurajare ale Rusiei. Apărarea antirachetă a NATO este proiectată să apere împotriva potențialelor amenințări provenind din afara spațiului euro-atlantic. Am explicat Rusiei de mai multe ori că sistemul BMD nu este eficient împotriva sistemului strategic al Rusiei de descurajare nucleară și că nu există nicio intenție de restructurare a acestui sistem pentru a avea în viitor o astfel de capacitate. Prin urmare, declarațiile ruse care amenință să țintească aliații din cauza BMD a NATO sunt inacceptabile și contraproductive. În cazul în care Rusia este gata să discute cu NATO pe tema BMD, și sub rezerva acordului Alianței, NATO rămâne deschisă pentru discuții.
Atacurile cibernetice prezintă o provocare clară la adresa securității Alianței și ar putea fi la fel de dăunătoare pentru societățile moderne ca și atacurile convenționale. În Țara Galilor NATO a agreat că apărarea cibernetică este parte a sarcinii de bază a NATO privind apărarea colectivă. Acum, în Varșovia, Alianța a reafirmat mandatul defensiv al NATO și recunoaște cyberspațiul ca un domeniu de operațiuni în care NATO trebuie să se apere la fel de eficient ca și în aer, la sol sau pe mare. Acest lucru va îmbunătăți capacitatea NATO de protejare și desfășurare a operațiunilor pe aceste domenii, va păstra libertatea de acțiune și de decizie, în toate împrejurările, va susține acțiunile NATO de descurajare și apărare pe scară mai largă (apărarea cibernetică va continua să fie integrată în planificarea operațională și operațiunile și misiunile Alianței, și va lucra împreună pentru a contribui la succesul acestora). În plus, acest lucru va asigura o organizare mai eficientă a apărării NATO împotriva atacurilor cibernetice și o mai bună gestionare a resurselor, abilităților și capacităților. Acest lucru face parte din adaptarea pe termen lung a NATO.
Alianța va continua să implementeze Politica întărită în domeniul apărării cibernetice a NATO și va consolida capacitățile NATO în domeniul apărării cibernetice, beneficiind de tehnologii de ultimă generație. Mai mult, NATO reafirmă angajamentul de a acționa în conformitate cu dreptul internațional, inclusiv Carta ONU, dreptul umanitar internațional și legislația privind drepturile omului, după caz. Va continua să urmărească principiul limitării și va susține menținerea păcii, securității și stabilității spațiului cibernetic la nivel internațional. De asemenea, apreciează activitatea realizată cu privire la normele internaționale voluntare privind comportamentul responsabil al statelor și măsurile de sporire a încrederii în legătură cu spațiul cibernetic.
2.4. Programe și sisteme operaționale americane care au marcat răspunsul ferm al NATO privind combatere a rachetelor balistice intercontinentale
Pentru a face față amenințării cu rachete balistice, strategia generală de combatere a rachetelor balistice a unor actori internaționali prevede, în linii generale, trei paliere de acțiune, astfel: prevenirea și reducerea amenințării; descurajarea amenințării și apărarea împotriva rachetelor balistice.
Prevenirea și reducerea amenințării cu rachete balistice reprezintă măsuri în vigoare, prevăzute atât în tratatele care reglementează exporturile dintre state (Tratatul INF), cât și în tratatele de reducere a armamentului strategic (START I și II).
Descurajarea folosirii rachetelor balistice s-a folosit în epoca Războiului Rece (politica americană de descurajare a războiului nuclear), prin amenințarea cu executarea unei contralovituri nimicitoare și garantarea terorii ulterioare.
Apărarea împotriva rachetelor balistice se execută prin întrebuințarea/lansarea rachetelor antibalistice, ca măsură de apărare propriu-zisă, existând însă și posibilitatea utilizării rachetelor antiaeriene cu posibilități antibalistice. Provocările tehnologico-operaționale ale construcției și folosirii unor arme, care să combată cu succes rachetele balistice, de-a ungul întregii lor traiectorii, precum și unele dintre aceste sisteme de arme fac obiectul subcapitolelor următoare.
Concepte operaționale specifice combaterii rachetelor balistice sunt atât de natură ofensivă, cât și de natură defensivă. Conceptele ofensive specifice combaterii rachetelor balistice sunt legate de zborul rachetei (detalii în Anexa nr. 7), astfel: intercepția în faza lansării (BPI); intercepția în etapa zborului intermediar (MCI); intercepția în etapa terminală (TI).
Intercepția în faza lansării are loc când racheta inamică este descoperită în momentul în care aceasta este proiectată de către accelerator. Intercepția în etapa zborului intermediar se realizează după finalizarea acțiunii acceleratorului, pe zona traiectoriei medii a rachetei balistice, iar intercepția în etapa terminală are loc pe timpul accelerării rachetei inamice pe panta coborâtoare către pământ.
La nivel mondial, sunt două curente importante care se ocupă de apărarea împotriva atacurilor cu rachetelor balistice, astfel: acțiunile ofensive aeriene, respectiv acțiunile defensive (antiaeriene).
Adepții operațiilor aeriene ofensive afirmă că la momentul actual există numeroase tehnologii la dospoziție, procedee și modalități de întrebuințare eficientă a structurilor de forțe aeriene, iar succesul acestor operații depinde atât de perfecționarea sistemului C4I2, cât și de gradul de determinare în abordarea acțiunilor. De asemenea, ei susțin că, la un atac, pe durata primei faze, racheta balistică este foarte vulnerabilă, deoarece aceasta are atașate toate părțile componente, fiind o țintă destul de mare, cu viteză relativ redusă. În același studiu, se arată că interceptare rachetelor balistice pe traiectoria finală este dificilă, deoarece încărcătura de luptă se desprinde de restul rachetei îndreaptându-se către ținta de la sol cu mare viteză. Ca și contramăsuri, pentru evitarea interceptării acesteia, adversarul poate să folosească, în această ultimă etapă de zbor, capcane de radiolocație și capcane termice, traiectorie eliptică etc.
Adepții operațiilor aeriene cu caracter defensiv, susțin necesitatea interceptării rachetei balistice pe timpul zborului final sau intermediar, procedee destul de dificile și de riscante, dar la nivelul tehnologiei actuale este aproape imposibil să reacționezi oportun și să supraveghezi o zonă relativ mare, cu maximă acuratețe, astfel ca în final să obții un concept viabil din varianta ofensivă. Constrângerile tehnologice ale acestor sisteme sunt amplificate de menținerea lor în serviciul de luptă permanent, fapt care impune un consum sporit de resurse. Deci, sunt și avantaje, dar și limite, adevărul este că ambele concepții de întrebuințare ale acestor sisteme integrate (ofensive sau defensive) ar putea face față unor asemențări aerocosmice.
Unele armate, extrem de preocupate de această amenințare (Israelul și SUA), ,,dezvoltă atât programe ofensive, cât și programe defensive de apărare împotriva sistemelor de rachete balistice”, care prin mijloacele complexe de supraveghere (terestre, aeriene și spațiale) și de atac pot să intercepteze rachetele pe durata primei faze, de lansare, din următoarele motive:
– dificultatea realizării distrugerii rachetei balistice, în această fază, este mult simplificată, deoarece aceasta poate fi o țintă de dimensiuni mari, dar cu o viteză relativ mică, care poate fi distrusă sau neutralizată prin lovirea a motorului rachetă, încărcăturii de luptă, rezervorului cu combustibil, a sistemului de ghidare etc.;
– o eficacitate destul de mare, în procesul de distrugere a rachetelor în BPI, nu mai impune interceptarea și combaterea în fază terminală, deoarece pot fi ineficiente inclusiv măsurile de înșelare prevăzute de inamic să funcționeze în faza/etapa terminală a zborului rachetei balistice;
– realizarea distrugerii rachetei balistice va avea loc în spațiul aerian al inamicului, cu toate consecințele pe care le implică.
În plus, față de cele trei concepte, care descriu posibilitatea intercepării rachetelor balistice de-a lungul traiectoriei complete a acestora, a apărut un concept nou – interceptarea rachetelor balistice înainte de lansare (BLPI), concept promovat mai mult de armata israeliană. Acest concept presupune atacul rachetelor balistice înainte de lansate și constă în distrugerea infrastructurii de rachete (depozite, facilități de producție, zone de alimentare cu combustibil, rampele de lansare fixe etc.). Acest concept a fost aplicat și de către forțele aeriene ale structurilor de coaliție multinațională, pe timpul războiului din Golf și de Israel, în acțiunile desfășurate asupra unor obiective din Liban și din Gaza.
Operaționalizarea acestui concept a impus existența unor combinații de resurse „intelligence”, care au fost asigurate de sateliții de cercetarea și supraveghere aeriană, de mijloacele de cercetare ale forțelor terestre, care au detectat și prelucrat informațiile cu privire la identificarea lansării rachetelor inamice, informații transmise apoi bazelor aeriene, care au trecut la lovirea și nimicirea acestora.
Dezbaterea problemei apărării antirachetă, prin acțiuni ofensive, se focalizează, în prezent, asupra tacticilor și procedurilor de urmat, Israelul fiind susținătorul conceptului BPLI, în timp reprezentanții SUA susțin conceptul BPI, considerat foarte bun, deoarece prin această metodă de acțiune se distruge racheta pe parcursul fazei de lansare, când racheta poate fi mai vulnerabilă (are atașată încărcătura de luptă, iar explozia poate fi realizată deasupra teritoriului inamic). Totuși, această metodă ridică o problemă care impune necesitatea menținerii unei continue supravegheri a teritoriului inamic, în sensul că rachetele balistice trebuie combătute, imediat ce au fost lansate, de către cât mai mulți interceptori din zona acțiunilor de luptă.
BPLI, metodă promovată în special de israelieni, este mult mai agresivă, extinzând distrugerea rachetelor balistice înaintea executării lansării, adică pe tot parcursul facilităților care pot concura la succesul lansării acestora și anume: cercetare, producție, depozitare, pregătire, alimentare și lansare. Acest concept este preferat de specialiștii israelieni, mai mult pentru faptul că, ei un spațiu de manevră foarte mic, vor să evite distrugerile pe propriul teritoriu, au o concepție pur ofensivă, preferă să ducă războiul mai degrabă pe teritoriul adversarului, decât pe al lor, asigură decidenților politico-militari opțiunea atac preventiv, așa cum au procedat și în trecut, cu maxim de succes, în Războiul de 6 zile (1967).
Experiențele și analizele specifice teoriei tragerii cu astfel de sisteme de arme au condus la faptul că, BPLI este mai eficient decât conceptul BPI, întrucât susținătorii conceptului, operaționalizat ca metodă, au propus distrugerea infrastructurii sistemelor de rachete balistice (facilități de producție, baze de lansare și de depozitare) care constitue ținte fixe, cunoscute, ușor de descoperit, mai puține, de dimensiuni mari, decât de a distruge un număr mare de ținte, mobile și de dimensiuni mici ce pot fi lansate aleatoriu, ca număr și loc. Mai mult, distrugerea la sol, înainte de lansare, a rachetelor din arsenalul inamicului, realizează un efect foarte benefic asupra moralului trupelor proprii și asupra populației.
Insuccesul Coaliției Multinaționale, în războiul din Irak, în operația de prevenire a lansărilor de rachete irakiene SCUD, ori în cea de distruge a instalațiilor de lansare irakiene, a constituit subiectul unor ample dezbateri în unele publicații străine. Adepții acțiunilor aeriene ofensive susțin că doar introducerea în operație a unor insuficiente cantități de de arme, precum și slaba determinare în executarea operației aeriene ofensive au dus la neatigerea obiectivelor planificate.
Efortul acțiunilor ofensive trebuia deplasat din zona descoperirii, urmăririi și nimicirii rachetelor după lansare, în zona lovirii principalelor elemente de infrastructură a sistemelor balistice, precum și a unor puncte critice, identificate cu ocazia pregătirii informaționale a teatrului de operații, care justificau eficiența întrebuințării aviației de cercetare, a celei de vânătoare-bombardament, sau de bombardament.
Decizia de răspuns la acțiunile de lansare a rachetelor balistice a fost o problemă simplă de determinare al vectorului timp din relația distanță și viteză. Întârzierea aproape constantă de descoperire a rachetei (utilizând sateliții sau radarul/senzorul terestru) a fost cumulată cu întârzierea de luare a deciziei privind nimicirea țintelor (de valoare variabilă), precum și cu transmiterea datelor la mijloacele de foc ale sistemelor de luptă. Finalitatea acestui greoi proces de analiză a constat în lovirea, în cele din urmă, a raionului din care s-a efectuat lansarea cu sistemul de arme stabilit. De exemplu, un avion situat la numai 60-80 km de raionul lansării, care zboară cu 800 km/h, ar face mai puțin de 5 minute până la zona de unde s-a executat lansarea. În circumstanțe optime, întârzierea cumulată este în jur de 8-10 minute, sau mai mult. În timpul acesta, echipajul instalației care a lansat rachetele balistice se deplasează în poziția de rezervă pentru a executa măsurile de mascare specifice.
Determinându-se cu acuratețe punctele de lansare problema decalajului nu se rezolvă în timp. Poziția din care s-a efectuat lansarea nu reprezintă, în sine, un punct geografic, ci un raion cunoscut parțial, de formă aproape eliptică. Chiar dacă un avion ajunge în acea zonă, descoperirea precisă a raioanelor de dispunere a instalațiilor de lansare este foarte greu de realizat cu ajutorul procedeelor vizuale, în special noaptea. Astfel, în perioada războiului din Golf, mai mult 80% din lansările cu rachete SCUD au fost executate noaptea, iar dintr-un număr de 42 observate, cu ajutorul avioanelor, doar 8 instalații cu rachete au fost localizate vizual, fiind ulterior atacate.
Determinarea cu mai multă acuratețe a locului de lansare și dezvoltarea unor sisteme de arme foarte rapide, capabile să folosească această precizie înainte de mutarea instalațiilor de lansare, vor avea desigur un rol deosebit de important în operațiile ofensive. De asemenea, metodele de intuire a deplasării instalațiilor de lansare, desfășurarea precisă și expeditivă a întregului proces decizional și transmiterea în timp real a misiunilor de luptă la subordonați pot să ajute, pe când întârzierea normală a unor acțiuni de răspuns va da o notă de modestie rezultatelor. Mult mai interesante sunt posibilitățile senzorilor aeropurtați de tipul JSTARS, sau ale avioanelor fără pilot (UAV), precum și integrarea unor rețele de angajare formată din structuri ale aviației, artileriei și rachetelor antiaeriene, precum și ale elicopterelor. Aceste soluții vor avea o rezolvare atât sub aspect tehnic, cât și doctrinar.
Atunci când se realizează pregătirea informativă a teatrului de operații, se pot identifica punctele critice ale tuturor acțiunilor desfășurate de către inamicul posesor de rachete balistice, devenite ținte care trebuie nimicite. Menționăm că punctele critice cuprind atât vehicule de aprovizionare și instalații de lansare, cât și rețele de drumuri, depozite pentru încărcături și combustibil, elemente de infrastructură necesare asigurării mobilității, toate esențiale supraviețuirii instalațiilor de lansare. Componenta operațiilor ofensive, cunoscută sub denumirea de acțiune contra-mobilitate, presupune folosirea unor forțe speciale dotate cu diverse tipuri de mine, cu muniții convenționale specifice mijloacelor aeriene, cu senzorii tereștrii etc.
Pe timpul desfășurării acțiunilor de luptă, probabilitatea de a identifica toate punctele critice, în vederea interzicerii lansării rachetelor balistice, este foarte scăzută. Pe de altă parte, acțiunile ofensive au pus un accent mult prea mare pe întrebuințarea aviației și nu au luat în considerare contribuția importantă a rachetelor antiaeriene, a elicopterelor și a armamentul de la bordul navelor. Se apreciază că probabilitatea de a intui toată gama lansărilor de rachete balistice a fost foarte mică, astfel că acțiunile ofensive s-au integrat cu operațiile forțelor din sistemele de foc antiaerian, precum și cu măsurile de protecție a mijloacelor și forțelor.
Scopul operațiilor ofensive nu se pot limita la neutralizarea instalațiilor de lansare, acesta fiind unul mult mai complex, de prevenire a lansării rachetelor de către adversar, realizat prin: atacul zonei de infrastructură a rachetelor balistice (depozite, facilități de producție, de cercetare etc.), atacul rețelelor de comunicații (în scopul limitării unor manevre a instalațiilor/mașinilor de lansare) și atacul unor puncte critice care asigură ritmul accelerat al operațiilor (instalații de lansare, mijloace de transport carburanți sau alte ținte).
Operațiile de succes folosesc acțiunile ofensive de contra-mobililate, de contra-infrastructură, împotriva structurilor critice, precum și acțiunile care asigură controlul ritmului într-o manieră complexă. Integrarea forțelor speciale, a structurilor de informații, supraveghere și cercetare, a celor de rachete și artilerie antiaeriană, de elicoptere, aviație și rachete terestre, necesită întărirea relațiilor de comandă, precum și îmbunătățirea unor doctrine comune și a unor structuri de tipul C4I.
Conceptul american Ring of Fire ,,sintetizează modul în care poate fi creată o rețea care să abordeze ținte cu o mobilitate ridicată cum sunt instalațiile pentru lansarea rachetelor balistice”. Spre exemplu, un senzor aparținând unei rețele de senzori identifică și descoperă o instalație pentru lansării de rachete. Această informație poate intra într-un mediu de distribuție, controlat pe baza unui algoritm, prin care orice țintă este vizată de o armă, iar misiunile pot fi trimise la unitățile de luptă. Dacă va fi nevoie de o altă confirmare din zona senzorilor, sau dacă nu va fi armament disponibil, algoritmul respectiv poate direcționa un senzor liber către ținta în cauză. Sistemul de selecție, ca răspuns la informațiile procurate, realizează o repartiție corectă a senzorilor și armamentului pentru toate țintele la dispoziție. Datele despre ținte și ordinele de acțiune vor fi transmise trăgătorilor pentru ca operatorii să lanseze atacul. Prioritatea unei ținte este analizată pe baza algoritmului de repartiție, a disponibilității sistemelor de arme, a probabilității de nimicire, a nivelului de identificare al fiecărei ținte, situației aeriane și a factorilor de risc specifici procedeului de tragere. Analiștii americani au concluzionat că folosirea în mod eficient a tehnicii Ring of Fire va implica importante schimbări în doctrine, în tehnologie, precum și în domeniul procedeelor de comandă-control.
Domeniul combaterii rachetelor balistice, ,,de la terminarea fazei de lansare până la căderea sau distrugerea acesteia, respectiv de-alungul fazei intermediare și finale, constituie domeniul apărării antibalistice prin acțiuni defensive”. O serie de voci autorizate, care afirmă, în mod corect, că, odată ce conflictul a început, acțiunile defensive încep în momentul lansării rachetei balistice (după desprinderea ei de rampa de lansare) și se continuă până la căderea sau distrugerea ei.
Odată lansată racheta balistică împotriva unei ținte, amenințarea balistică s-a transformat în atac balistic, iar pentru combaterea acesteia sunt folosite toate sistemele de arme antibalistice disponibile. Sistemele de arme destinate combaterii rachetelor balistice pe faza mediană și pe cea finală sunt: sistemele laser dispuse în spațiul cosmic (pe sateliți) și rachetele antiaeriene (antibalistice) de diferite tipuri, dispuse pe nave sau pe sol. Interceptarea pe timpul zborului mediu (MCI) are loc în momentul terminării acțiunii acceleratorului, în zona medie a zborului rachetei balistice, iar interceptarea în faza zborului terminal (TI) va avea loc pe timpul deplasării rachetei inamice spre sol.
Adepții acțiunilor defensive, care prevăd interceptarea rachetei pe durata zborului final sau intermediar, susțin că, utilizând actuala tehnologie, ar fi foarte dificil și riscant de interceptat o rachetă pe aceste ultime două faze, spații greu de supravegheat cu acuratețe și de reacționat oportun. Pe lângă aceste limitări tehnice și tehnologice, ei motivează și faptul că operaționalizarea conceptului defensiv va induce un consum imens de resurse necesare menținerii în stare de operativitate permanentă a acestui sistem de atac și supraveghere. În aceste condiții ofensiva ar deveni un concept viabil.
Adepții acțiunilor ofensive se bazează, în special, pe folosirea aviației (chiar preventiv) și nu iau în considerare contribuția rachetelor antiaeriene, elicopterelor și a armamentului dispus pe nave. Totuși, datorită faptului că probabilitatea prevederii lansărilor de rachete balistice este foarte mică, integrarea acțiunilor ofensive cu acțiunile forțelor antiaeriene este benefică și necesară.
Programe operaționale care au marcat evoluția sistemelor de combatere a rachetelor balistice pot fi urmărite începând cu perioada imediat următoare a celui de-Al Doilea Război Mondial. Eforturile americane de a dezvolta apărarea împotriva rachetelor balistice au fost continue, dar până în anii 1950 au constituit însă o prioritate relativ secundară. În timpul acestui deceniu, progresul SUA în dezvoltarea rachetelor cu rază lungă de acțiune combinat cu dovezi că URSS, de asemenea, era în curs de dezvoltare a acestor arme, a condus la eforturi intense pentru dezvoltarea apărării antirachetă.
În general, la mijlocul anilor 1950, Statele Unite au cheltuit mai mult de 100 miliarde dolari pe sisteme de apărare antirachetă, din care mai mult de 17 miliarde dolari pentru sistemul PATRIOT, considerat un sistem anti-avion și dezvoltat separat de către armata SUA. Președintele Eisenhower a început cercetarea pentru o apărare antirachetă, când a autorizat elaborarea operațională a unei rachete de interceptare cu vârf nuclear, NIKE-ZEUS, și a comandat proiectul Defender pentru a dezvolta componentele unui sistem național de apărare împotriva rachetelor balistice.
În 1958, Secretarul Apărării Neil H. McElroy a stabilit responsabillitățile pentru dezvoltarea apărării antirachetă în sarcina armatei SUA. După achiziția de rachete Nike Zeus, s-a realizat prima interceptare, cu succes, a unui focos ICBM fals, iar începând cu luna iulie 1962, armata a fost însărcinată să implementeze sistemul național de apărare antirachetă. Ca răspuns la această inițiativă, către mijlocul anilor 1960-1970, sovieticii au început propria lor implementare a sistemului de apărare antirachetă. Tot în această perioadă, președintele Lyndon Johnson a ordonat instalarea sistemului de apărare antirachetă Sentinel, care a fost destinat pentru a asigura o apărare împotriva unui atac limitat cu rachete balistice sovietice.
La sfârșitul anilor 1960, președintele Richard Nixon a aprobat desfășurarea sistemului antirachetă balistică (ABM), ca răspuns la dezvoltarea unui sistem sovietic ABM în jurul Moscovei. Deși mulți membrii din Congres au fost îngrijorați de faptul că sistemul ar fi ineficient, vulnerabil la atac și ușor de depășit, a fost aprobat pentru a nu submina poziția de negociere a Americii în limitarea armelor strategice .
În 1972, Uniunea Sovietică și Statele Unite au anunțat primul Tratat al armelor strategice (SALT 1), precum și un acord de limitare a sistemelor defensive – Tratatul ABM. Ambele națiuni au fost de acord "că măsurile eficiente de limitare a sistemelor de rachete anti-balistice ar duce la o scădere a riscului de izbucnire a războiului care implică arme nucleare". În același timp, în atingerea acestor acorduri, negociatorii au intenționat să garanteze stabilitatea strategică prin oprirea implementării de sisteme strategice defensive pe scară largă, în timp ce se încerca limitarea forțelor ofensive.
Scopul Tratatului ABM îl reprezintă apărarea împotriva rachetelor balistice la nivel național, interzicerea dezvoltării, testării sau desfășurării pe mare, uscat și în aer a componentelor sistemelor mobile terestre ABM, bazate pe principii fizice avansate (articolul V și declarație comună D a tratatului). Agenția de Control a Armamentelor din SUA declara despre tratat că este conceput pentru a "reduce presiunile legate de schimbările tehnologice și impactul neliniștitor al acestora asupra echilibrului strategic”. Detalii cu privire la Elementele fundamentale ale tratatului ABM, în Anexa nr. 8.
În Administrația președintelui Gerald Ford, funcționarii și consilierii militari au stabilit că apărarea, permisă în temeiul Tratatului, nu merită să fie promovată sau menținută, deoarece aceasta ar putea fi ușor de penetrat de rachetele balistice sovietice. Legat de acest aspect, un grup al institutului George C. Marshall (sustinatorii implementarii unui sistem de apărare spațială) au remarcat, în timpul dezbaterilor Star Wars de la sfârșitul anilor 1980, că sistemele defensive din anii 1970 erau ușor de copleșit și că radarele fixe de la sol care deservesc sistemul pot fi "ușor vizate/descoperite de sovietici și vulnerabile atacurilor surpriză". În cele din urmă, deși sistemul de securizare a fost implementat, acesta era operațional doar pentru câteva luni, în mijlocul anilor 1970, și apoi închis ca învechit.
În timp ce armata SUA era în curs de dezvoltare a tehnologiei de interceptare hit-to-kill, sovieticii îmbunătățeau capacitățile rachetelor ofensive. De la începutul anilor optzeci, o serie a analiști strategici au început să se îngrijoreze de faptul că sovieticii au realizat primii capacități care le-ar permite să paralizeze forțele strategice americane și să mai păstreze suficiente arme nucleare pentru a distruge unele orașe din America.
Programul american de construire a unui scut antibalistic global, cunoscut sub denumirea de Războiul stelelor, lansat în 1982 de președintele Ronald Reagan, a suferit ajustări în funcție de doctrina de securitate inițiată de președinții democrați sau republicani care au ocupat fotoliul de la Casa Albă. În luna februarie 1983, această situație a condus Comitetul Șefilor Statelor Majore ale Categoriilor de Forțe (JCS) să recomande președintelui Ronald Reagan ca SUA să acorde o atenție mai mare planurilor sale strategice în ceea ce privește dezvoltarea apărării antirachetă. Președintele Reagan a fost extrem de receptiv la această recomandare. Într-un discurs televizat la nivel național pe 23 martie 1983, președintele a anunțat decizia sa de a iniția un program de cercetare și dezvoltare extins pentru a vedea dacă apărarea strategică era fezabilă.
În aprilie 1984, după un an de studii tehnice și strategice pentru a determina modul cel mai bun de a atinge obiectivul președintelui, Departamentul Apărării a înființat Organizația Inițiativa de Apărare Strategică (SDIO), sub conducerea primului său director, generalul-locotenent James A. Abrahamson din Forțele Aeriene US. Această organizație a fost destinată pentru a realiza programul Inițiativa Strategică de Apărare (SDI) cercetare și dezvoltare (R & D) și pentru a rezolva problema de fezabilitate.
După doi ani și jumătate de R & D, la sfârșitul anului 1986, Președintele și Secretarul apărării au decis să introducă un sistem de apărare antirachetă în procesul achizițiilor pentru apărare. SDIO a început să se dezvolte punând bazele apărării împotriva atacurilor cu rachete pe scară largă.
La sfârșitul anului 1989, administrația președintelui George Bush a inițiat o revizuire a programului SDI ca parte a unei examinări mai largi a cerințelor strategice ale SUA pentru o "noua ordine mondială", care se considera a fi în curs de dezvoltare. Revizuirea a fost finalizată în martie 1990. Analiza a remarcat că, după terminarea Războiului Rece, cea mai importantă amenințare pentru Statele Unite ar fi constituită de atacurile teroriste sau neautorizate cu un număr limitat de rachete. În plus, forțele americane dislocate s-ar confrunta cu amenintari ale rachetelor cu rază scurtă de acțiune și proliferarea armelor de distrugere în masă.
În august 1990, Saddam Hussein a invadat Kuweitul, și în ianuarie 1991 Statele Unite și aliații săi au inițiat Operațiunea Furtună în Deșert. Irakul a răspuns cu atacuri cu rachete SCUD împotriva unor ținte din Israel și Arabia Saudită. Aceste atacuri cu rachete au constituit un reper major în istoria militară și anume, prima confruntare operațională între o rachetă balistică (Scud-ul irakian) și un sistem de apărare antirachetă (Patriot-ul american). Răspunzând la această nouă amenințare a rachetelor balistice, pe 28 ianuarie 1991, presedintele Bush a anunțat că Departamentul Apărării a reorientat programul SDI de la accentul pus pe apărarea împotriva unui atac masiv cu rachete balistice sovietice, la apărarea împotriva atacurilor limitate cu acest tip de arme.
La scurt timp după, în 1993, Secretarul Apărării Aspin a anunțat că schimbă numele “Organizației Inițiativei de Apărare Strategică“, (SDIO) în “Organizația de Apărare Împotriva Rachetelor Balistice” (BMDO). În anunțul său, Aspin a menționat că schimbarea numelui a însemnat sfârșitul deceniului.
De-a lungul anilor, după 1990, BMDO a reorientat programul de apărare antirachetă american acordând un buget limitat cu utilizare punctuală. Noul program a ajutat la producerea unui element important în istoria apărării antirachetă. La începutul anului 1994, ERINT a conceput și realizat o nouă rachetă de interceptare pentru sistemul avansat PATRIOT. Acest nou interceptor utilizează tehnologie hit-to-kill. Interceptorii de apărare antirachetă anteriori s-au bazat pe focoase cu explozivi nucleari sau convenționali pentru a obține efectele lor distructive.
BMDO a început să dezvolte sistemul de apărare antirachetă național pentru testare și implementare, folosind această nouă tehnologie, ceea ce a permis interceptorilor să distrugă ținta prin coliziune cu ea, la viteze mari. Experții sunt de acord că amenințarea a fost în continuă evoluție, așa că BMDO a urmat principiile de dezvoltare în spirală pentru achiziționarea noilor sisteme. Această configurație este de asemenea concepută pentru a fi modernizată utilizând tehnologiile defensive mai avansate, devenite disponibile. Aceste tehnologii permit sistemului să facă față unei amenințări aflate în continuă evoluție.
În urma analizei studiilor științifice publicate, se poate spune că problemele tehnice majore care rămân nerezolvate determină, în final, punerea unor serioase semne de întrebare asupra viabilității acestor programe și care, în esență, reprezintă aceleași obstacole care au împiedicat realizarea unei apărări antibalistice eficiente, timp de peste 40 de ani, în timpul Războiului Rece.
O parte din aceste probleme se referă la: capacitatea inamicului de a depăși posibilitățile de apărare antirachetă, prin numărul foarte mare de rachete balistice lansate; supraviețuirea chestionabilă a sateliților dislocați în spațiu; incapacitatea de a discrimina între țintele reale și sutele sau miile de capcane; realizarea unui sistem de comandă-control-comunicații, care să funcționeze eficient în cazul unui război nuclear; încrederea redusă în capacitatea unui asemenea sistem de a lucra perfect în cazul unui atac balistic cu încărcături nucleare. Din toate aceste probleme mari, la nivel tehnic, derivă sute de probleme complicate. Pe termen mediu și lung, sunt speranțe că armele cu energie direcționată (laserii) ar putea rezolva o bună parte dintre ele, dar pe termen scurt, însă, sunt insuficiente motive pentru exprimarea vreunui «optimism tehnologic».
În timpul mandatului președintelui Bill Clinton, au avut loc numeroase schimbări în politica americană de apărare împotriva rachetelor. Astfel, a fost schimbată denumirea “Organismului Inițiativei de Apărare Strategică“, (SDIO) în “Organismul de Apărare Împotriva Rachetelor Balistice” (BMDO), iar accentul a fost pus, în special, pe dezvoltarea apărării împotriva rachetelor balistice în teatrul de acțiuni militare și mai puțin pe sistemul național de apărare împotriva rachetelor.
Aceste măsuri ale administrației prezidențiale au avut menirea să concretizeze schimbarea în cadrul politicii generale americane antirachetă, urmare a noilor angajamente globale americane de după sfârșitul Războiului Rece exprimată anterior de o hotărâre a Congresului american, care, în Actul de apărare împotriva rachetelor din 1991, arăta că unul din scopurile politicii americane în acest domeniu este de “a asigura o apărare antirachetă foarte eficientă a teatrului de acțiuni militare unde operează forțele înaintate și expediționare americane, precum și aliaților și statelor prietene SUA”.
Dacă, în timpul președintelui Bill Clinton, programul de realizare a scutului antibalistic american a cunoscut un oarecare regres din cauze financiare, acesta a fost dinamizat de președintele George Bush Jr. prin creșterea semnificativă a bugetului atât pentru apărarea antibalistică a forțelor expediționare, cât și pentru apărarea națională.
Programul antirachetă american are două componente: apărarea antirachetă a țării, NMD și apărarea antirachetă a teatrului de acțiuni militare, TBMD. În decursul anilor, prioritatea între cele două subprograme s-a schimbat, astfel încât, în ultimul timp, odată cu asumarea unor responsabilități sporite de către SUA, prioritară a devenit apărarea antirachetă a teatrului de acțiuni militare, TBMD.
NMD este destinat cu precădere apărării împotriva rachetelor balistice intercontinentale și a rachetelor cu bătaie intermediară de acțiune, în timp ce TBMD este destinat contracarării rachetelor balistice cu bătaie medie și scurtă. Apărarea antirachetă a țării, NMD este organizată pe două centuri de apărare antirachetă, una la nivel superior (înălțime mare) și cealaltă la nivel inferior (la înălțime mai mică). Ambele subprograme folosesc ca sisteme de arme atât laserii, cât și rachetele antiaeriene cu posibilități balistice, lansate de la sol sau de pe apă.
Sistemele de arme care formează așa-numita centură antirachetă de nivel inferior sunt destinate ca, prin interceptarea rachetelor balistice în atmosferă, să protejeze zone relativ mici, cu dimensiuni de zeci de kilometri, fiind dedicate în special interceptării rachetelor cu raza de acțiune sub 1.000 de km. Aceste sisteme de arme includ: sistemele antiaeriene HAWK 21; sistemele antiaeriene PATRIOT PAC-2,3; sistemul MEADS; sistemul de apărare antibalistică navală (la înălțime mică), NABMS centura de apărare antibalistică navală la nivel inferior.
Sistemele de arme ce formează așa-numita centură antirachetă de nivel superior sunt destinate ca, prin interceptarea rachetelor în afara atmosferei, să protejeze zone mari (dimensiuni de sute de kilometri), fiind destinate combaterii rachetelor cu rază de acțiune de peste 3.500 Km (rachete balistice cu rază intermediară de acțiune). Aceste sisteme de arme includ: sistemul de apărare antibalistică la foarte mare înălțime (exoatmosferă), în faza medie de zbor a rachetelor balistice (GBI); sistemul de apărare aeriană la mare înălțime, în faza terminală de zbor a rachetelor balistice (THAAD); sistemul de apărare antibalistică navală la înălțime mare (centura de apărare antibalistică navală la nivel superior). Alte componente majore ale programului antirachetă american includ următoarele sisteme de arme: interceptorul aeropurtat (ABI), laserul aeropurtat (ABL), laserul poziționat în spațiu (SBL) și laserul la nivel tactic (THEL).
Interceptorul aeropurtat, ABI, este destinat să lanseze rachete de mare viteză cu cap cinetic (racheta balistică va fi distrusă ca urmare a impactului cu racheta antibalistică) și va folosi senzori în infraroșu și radar aeropurtat pentru a le dirija la țintă (un astfel de radar poate urmări lansările de rachete balistice până la o distanță de 500 km). SUA și Israelul construiesc împreună acest tip de interceptor al rachetelor balistice în faza de lansare, folosind ori un avion F-16 înarmat corespunzător, ori un avion fără pilot israelian și o rachetă interceptoare MOAB.
Un avion fără pilot, de dimensiuni mari, poate fi înarmat cu doi astfel de interceptori, în timp ce altă variantă de interceptare, cu ajutorul avioanelor de vânătoare-bombardament F-16 (Anexa nr.4, fig.1), poate asigura între 4-8 interceptori/avion.
Soluția de interceptare cu ajutorul UAV pare a fi mai eficientă din cauza consumului mai mic de resurse necesare supravegherii unui teritoriu dat (UAV-ul american Global HAWK poate să rămână în aer și să supravegheze o zonă, timp de 24 de ore).
În ciuda numeroaselor avantaje prezentate mai sus, se apreciază că ABI și BPI, în genere, suferă din cauza câtorva probleme, cea mai mare fiind aceea că interceptorul trebuie „să aibă locul de lansare în raza sa de acțiune” la momentul lansării, pentru a putea fi eficient. În consecință, o flotă cu astfel de interceptoare trebuie să fie în aer, în mod continuu, deasupra zonelor posibile de lansare sau un avertisment în legătură cu atacul balistic să fie lansat cu un timp corespunzător înainte.
Analiști americani au estimat că raza de interceptare a unei rachete SCUD-C este în jur de 135 km, iar pentru SHAHAB-3 de 170 Km. Cu asemenea raze mici de acțiune ale interceptorilor vor fi necesare 24-30 platforme aeriene, care să acționeze concomitent pentru supravegherea continuă a unei țări de dimensiunea Iranului.
Alte limitări ale sistemului ABI s-ar datora posibilităților mici, ca rază de acțiune, ale interceptorilor, ceea ce ar necesita, pentru a fi eficient, încălcarea spațiului aerian al statului potențial ostil. În această situație, violarea spațiului aerian a unui stat înainte de începerea conflictului nu ar duce decât la escaladarea acestuia, putând chiar fi considerat un act de război, lucru nedorit de nimeni.
Laserul aeropurtat, ABL, este un sistem destinat descoperirii, urmăririi și lovirii rachetelor balistice în faza ascensională cu fascicule laser de mare energie, care este dezvoltat numai de SUA (Anexa nr.4, fig.2). Acest sistem folosește un laser oxigen-iod de 3 MW, COIL (Anexa nr.9), dispus la bordul unui avion Boeing 747-400F, fiind necesare în jur de 15 astfel de avioane, pentru a menține o acoperire continuă de 24 ore, a unei teatru de acțiune de suprafața Irakului.
La bordul avionulul Boeing-747 special adaptat, se află de fapt trei sisteme laser: un laser primar-distrugător, cu emisie continuă; un subsitem de patru laseri cu emisie în impulsuri pentru iluminarea și urmărirea țintei; un laser cu emisie în impulsuri pentru măsurarea parametrilor atmosferei pe traseul de propagare al fasciculului de la ABL la țintă, ajustându-se rapid focalizarea și intensitatea fasciculului primar în funcție de valorile măsurate ale proprietăților atmosferei (temperatură, turbulență, presiune etc.).
Înălțimea de patrulare a sistemului laser ABL este aproximativ 13 km (imediat peste plafonul norilor). Distanța maximă de acțiune este de aproximativ 700 km împotriva rachetelor balistice cu corp din oțel sau aluminiu cu grosimea peretelui de până la 3 mm. Durata necesară pentru o perforare este de 8-10 sec, cu o densitate energetică de 2 MW/m2. Pe măsură ce distanța dintre ABL și țintă crește, efectele de difracție în special, măresc dimensiunea minimă posibilă a spotului fascicului laser ce se aplică pe suprafața rachetei. Tremurătura fascicului față de punctul ochit, erorile de urmărire și efectele atmosferice vor conduce la dimensiuni efective ale spotului și mai mari. Aceste efecte vor reduce densitatea de putere aplicată pe corpul rachetei și vor mări timpul necesar de menținere pe țintă.
În comparație cu ABI, acest sistem este mai „vulnerabil” la contramăsuri, cum ar fi întărirea protecției acceleratorului, lansarea de rachete balistice multiple sau rotirea acestora în zbor, pentru a micșora energia laser aplicată pe unitatea de suprafață. Avantajele sale asupra sistemului ABI constau în faptul că acest sistem are o rază de acțiune mai mare (470 km, pentru racheta SCUD-C) și o precizie extraordinară (aproape 100 %). Cu toate acestea, experții în domeniu apreciază că, pentru a putea fi eficient împotriva rachetelor balistice, avionul purtător al sistemului laser trebuie să se afle la o distanță cuprinsă între 320 și 470 de kilometri pentru o rachetă balistică din clasa SCUD-C, cu rază de acțiune de 650 km, sau între 185 și 320 de kilometri, pentru o rachetă nord-coreană Nodong-1, cu rază de acțiune de 1.000 km. Aceasta înseamnă că acest sistem nu poate fi eficace împotriva unei rachete tip Nodong-1, lansate din adâncimea Iranului, întrucât spațiul aerian al celor mai apropiate țări prietene ar pune sistemul laser în afara razei necesare de acțiune, făcându-l astfel inoperabil.
În prezent, costurile de dezvoltare pentru prototipul ABL sunt de 1,6 miliarde dolari, o sumă aproape egală cu cea pentru întregul sistem Arrow, iar costul total de-a lungul a 20 de ani, în care se dorește achiziționarea unei flote de astfel de aparate, la un preț de 1 miliard/bucata, este estimat să depășească 11 miliarde de dolari.
Laserul plasat în spațiu, SBL, este destinat distrugerii rachetelor balistice, în faza zborului lor inițial și intermediar. Laserul, poziționat în spațiu, întruchipează transpunerea în realitate a ceea ce era considerat, nu demult, pur „science-fiction” (Anexa nr.4, fig.3). Sistemul folosește un laser chimic – laserul cu acid fluorhidric, HFL. Acest laser emite radiații cu puternică atenuare în atmosferă, însă are un randament mare și se folosește la satelitul STAR-LITE, care este precursor al sistemului american de supraveghere și atac în infraroșu, dispus în spațiu, SBIRS. Acest sistem va conține până la 30 de sateliți diferiți. În configurație minimă, 4 sateliți de mare altitudine din subsistemul SBIRS HIGH au început să fie construiți pentru a înlocui sateliții programului DSP, aflați pe orbite geostaționare ( H – aprox. 36.000 km).
Circa 24 de sateliți de mică altitudine (900-1200 km) din subsistemul SBIRS LOW vor fi lansați și se vor roti în jurul globului terestru, asigurând date precise de urmărire a aparatelor de zbor, din momentul în care acestea depășesc plafonul norilor (10-12 km).
Laserul la nivel tactic, THELS, reprezintă, cea mai veche preocupare antibalistică. Dintre cele trei sisteme laser, prevăzute a se realiza în cadrul programului american antirachetă (laserul amplasat la bordul avioanelor, laserul spațial și laserul terestru), laserul la nivel tactic (Anexa nr.4, fig.4) situat la sol este considerat prioritar. Acest sistem laser este destinat să combată rachete balistice cu rază scurtă de acțiune.
Laserul MIRACL, testat ca armă antisatelit, s-a dovedit, de asemenea, eficient în cadrul testărilor împotriva unei rachete Katiușa. Totuși, sistemul MIRACL este la acest moment de dimensiuni foarte mari și greu manevrabil, ceea ce presupune eforturi tehnice susținute pentru a-l redimensiona și a-i crește manevrabilitatea, făcîndu-l astfel potrivit pentru a fi folosit pe câmpul de luptă.
Sistemele antiaeriene/antibalistice vizează distrugerea rachetelor balistice pe traiectoria lor intermediară și, mai ales, finală. Până în prezent, au fost deja realizate câteva sisteme antiaeriene cu posibilități de luptă antibalistice, iar altele sunt în curs de realizare în cadrul programelor de apărare împotriva rachetelor ale diferitelor state.
Sistemul de apărare antibalistică la foarte mare înălțime (exoatmosferă), în faza medie de zbor a rachetelor balistice – GBI. Sistemul GBI reprezintă vârful de lance al scutului antirachetă american global, obiectul aprigelor controverse curente dintre SUA și Rusia, având conform declarațiilor oficialilor americani caracteristici operaționale extraordinare, de la raza de acțiune cuprinsă între 4.000- 5.000 km și înălțimea de zbor de până la 1.500 km, suficient să combată rachetele balistice cu rază de acțiune intermediară și chiar intercontinentală.
Așa cum se știe, față de temerile Rusiei legate de un dezechilibru strategic global, oficialii americani afirmă că aceste interceptoare nu trebuie să constituie o amenințare pentru Rusia, al cărei potențial balistic ofensiv oricum ar face inoperabilă orice apărare antibalistică, ci numai împotriva statelor ale căror conduceri sunt considerate puțin predictibile sau chiar iresponsabile (Iran, Coreea de Nord).
Ceea ce nimeni nu poate contesta este faptul că aceste capacități operaționale ale GBI, deja extraordinare la acest moment, vor fi în continuare perfecționate, dându-le astfel rușilor suficiente motive de îngrijoarare în legătură cu acceptarea dilemei de securitate americane și reconsiderarea astfel a propriilor programe spațiale și de rachete balistice, în vederea lansării într-o nouă cursă a înarmărilor strategice.
Sistemul antibalistic este compus din sisteme de cercetare, descoperire și urmărire a rachetelor balistice, dispuse pe sateliți, la sol sau pe apă, rachetele interceptoare antibalistice cu rază foarte mare de acțiune și sisteme de management al luptei.
Racheta interceptoare în configurația actuală este reprezentată de o rachetă balistică cu două trepte, Minuteman II, care are drept „încărcătură de luptă” interceptorul antibalistic propriu-zis, cu propulsie separată, care va distruge ținta prin forța impactului. Interceptorul antibalistic are, la rândul său, senzori în infraroșu, ultraviolet și spectrul vizibil, pentru autodirijare spre țintă, cu o viteză foarte mare (n*km/sec, n = 6-8).
Până în prezent, SUA au dispus elemente ale scutului antibalistic, în diferite părți ale lumii – Alaska, Hawai, California și sunt în etapa de dispunere a unor stații de cercetare, descoperire și urmărire a țintelor balistice, precum și a unui număr limitat de rachete interceptoare, în Europa.
Sistemul de apărare aeriană la mare înălțime în fază terminală – THAAD reprezintă o componentă esențială a centurii de apărare antibalistică de la nivel superior al SUA, destinat pentru apărarea zonelor largi, a obiectivelor dispersate și centrelor urbane (Anexa nr.4, fig.5). Ca sistem antibalistic dispus la sol, THAAD va utiliza interceptori exoatmosferici și endoadmosferici cu cap de luptă construit în tehnologia hit-to-kill. Acest sistem este intrat deja în dotarea armatei americane, începând cu anul 2006.
Unul dintre beneficiile majore ale acestui sistem este posibilitatea unor combateri multiple datorită interceptării rachetelor balistice la distanță mare. Când va fi operațional integral, acest sistem va fi capabil să intercepteze rachete inamice în afara și-n interiorul atmosferei pământului, la o înălțime de 200 km. Se consideră că, la o asemenea înălțime, va fi dificil pentru racheta balistică să lanseze capcane sau contramăsuri, care să inducă în eroare interceptorul THAAD. Mai mult, interceptând racheta balistică la o asemenea înălțime, THAAD va putea să minimizeze efectul unor eventuale încărcături nucleare, bacteriologice sau chimice asupra obiectivelor militare sau civile proprii.
Programul de realizare a sistemului a fost lansat în 1992 și încredințat firmei Locheed Martin, având ca subcontractor principal pe Raytheon; după câteva încercări nereușite, urmate de întreruperea programului, acesta a fost reluat în 2000, suferind câteva schimbări majore.
La nivel conceptual, „T” din acronimul THAAD a fost schimbat din Theatre în Terminal, marcând astfel funcția de bază a sistemului –distrugerea rachetelor balistice în faza zborului lor terminal. Noul sistem THAAD va fi constituit din patru componente principale: un radar în banda X; o unitate de comandă-control și comunicații ale managementului luptei (C2BMC); lansatoare mobile și rachetele interceptoare. Radarul fazat, în banda X, este capabil să detecteze țintele balistice de la distanța de 1000 de km. Odată ce racheta balistică a fost detectată, informația este transmisă la C2BMC pentru analiză și pregătirea interceptării. C2BMC asigură identificarea țintei și are posibilitatea conectării cu celelalte sisteme antibalistice din sistemul unic antibalistic.
O baterie tipică de THAAD este compusă din 9 lansatoare mobile pentru transportul și lansarea rachetelor interceptoare. Fiecare lansator dispune de 10 rachete interceptoare, propulsate de un singur motor cu combustibil solid și poate fi reîncărcat complet în 30 de minute. Deși nu este destinată combaterii rachetelor balistice cu rază lungă de acțiune, această posibilitate este luată în considerare pentru viitoarele modernizări. După lansare, racheta interceptoare va primi informații despre țintă de la radarul de la sol. După terminarea arderii motorului, acesta se va separa de corpul rachetei, care continuă deplasarea spre țintă. Capul în infraroșu al rachetei va intra apoi în funcțiune și va asigura autodirijarea rachetei la țintă (racheta balistică), care va fi distrusă prin coliziune.
Sistemul de apărare aeriană la înălțime medie – MEADS- acest sistem, mult mai mobil, este dezvoltat de SUA împreună cu Germania și Italia, în cote financiare procentuale de (60-25-15)%. Sistemul MEADS, aflat încă în dezvoltare și testare, este destinat apărării circulare împotriva rachetelor balistice cu rază scurtă de acțiune, rachetelor de croazieră și avioanelor fără pilot, la nivelul operațiilor corpului de armată al infanteriei marine și armatei SUA (Anexa nr.4, fig.6).
Concepția BMDO este că MEADS “va umple gaura” dintre sistemele antiaeriene portabile, precum Stinger și sistemele de nivel mai înalt, precum Patriot PAC-3.
Sistemul de apărare antibalistică navală (la înălțime mică) – NABMS este un sistem antibalistic terminal situat la bordul navelor dotate cu sistemul Aegis, respectiv al crucișătoarelor din clasa Ticonderoga și al distrugătoarelor din clasa Arleigh Burke (Anexa nr.4, fig.7). Destinația sistemului de apărare antibalistică navală este de « a asigura apărarea activă antibalistică a forțelor americane, aliate și a zonelor de interes național vital ». Acest sistem este focalizat pe dezvoltarea rachetei Standard și a radarului de dirijare aflat în dotarea sistemului Aegis actual, marele său avantaj constând în faptul că nu necesită noi platforme de lansare, ci le folosește pe cele deja existente la distrugătoarele și crucișătoarele din clasa Aegis.
Marina americană a făcut public anunțul că va implemeta noul sistem pe 50 de distrugătoare și crucișătoare dotate cu sistemul Aegis.
Sistemul de rachete antiaeriene HAWK (Homing All Ways Killer) este un sistem antiaerian cu bătaie medie, destinat combaterii țintelor aeriene ce evoluează la înălțimi joase și medii, aflat în uz de aproape 40 de ani. Îmbunătățit din punct de vedere al rachetei, al radarului și al legăturilor de date, sub forma Hawk-21, acest sistem reprezintă singurul sistem antibalistic aflat în dotarea infanteriei marine americane, pentru operațiile sale expediționare (Anexa nr.4, fig.8). Sistemele HAWK pot combate simultan câte 2 ținte, lansând câte o rachetă pe fiecare țintă.
Principalele subsisteme componente din înzestrarea unei baterii de rachete antiaeriene HAWK modernizate, PIP III: sunt: radarul de achiziție în impuls, radarul de achiziție cu emisie continuă, punctul de comandă al bateriei, două iluminatoare de mare putere, șase instalații de lansare.
De la intrarea în exploatare și până în 1990, sistemul a parcurs mai multe etape de modernizare tehnologică a subsistemelor radar, a capetelor de autodirijare ale rachetelor, a legăturilor de comunicații între punctul de comandă și celelalte subsisteme subordonate sau cu eșalonul superior.
Începând din 1992, după războiul din golful Persic, s-a declanșat o etapă de modernizare radicală a sistemului HAWK, pe baza programului HMSE (HAWK Mobility, Survivability and Enhancement).
Obiectivele prioritare ale acestui program au fost următoarele:
– transformarea punctului de comandă al bateriei de rachete antiaeriene (BCP) în centru C3 tactic, FDC (Fire Distribution Center), care poate comanda digital până la 8 instalații de lansare M 192 și 2 trăgători cu instalații de lansare VSHORAD (de obicei, cu rachete Stinger);
– asigurarea compatibilității transferului de date privind situația aeriană, între ECS (Engagement Control Station) de la sistemul MIM 104M Patriot și FDC de la sistemul HAWK;
– asigurarea orientării HPI și a lansatoarelor de rachete ale sistemului HAWK, utilizând datele transmise de radarul MPQ 53 al sistemului Patriot, în mod deosebit în cazul combaterii TBM (Tactical Ballistic Missile);
– creșterea performanțelor rachetelor sistemului HAWK și adaptarea instalațiilor de lansare M192 și pentru alte tipuri de rachete sol-aer; s-a obținut o variantă reușită de lansator universal de rachete antiaeriene, cu 8 căi de lansare pentru rachete AIM-7 Sparrow (bătaie mică, 12 km) sau rachete AIM-120 A/B/C (30 km), folosite ca variantă de înarmare la avioane multirol ale NATO, denumite SL-AMRAAM (Surface Launched Advanced Medium Range Air to Air Missile);
– înlocuirea PAR MPQ 50, cu reflector parabolic în banda C (1-2 GHz), cu radar tridimensional MPQ 64 Sentinel, cu rețea plană de antene fazate în banda H (6-8 GHz), multifascicular cu balansare electronică, având posibilitatea de a descoperi și urmări până la 64 de ținte cu viteze maxime 3 Mach;
– înlocuirea radarului CWAR MPQ 62 cu modulație de frecvență, cu un radar multifuncțional ACWAR-MRSR (Agile Continuous Wave Acquisition Radar – Multiple Role Survivable Radar), radar 3D cu emisie continuă și agilitate de frecvență, în banda K (20 GHz) și care poate urmări peste 100 de ținte la înălțimi mici.
Rezultatul acestui program de modernizare s-a numit HAWK XXI (numai cu rachete MIM-23), respectiv HAWK-AMRAAM (jumătate din lansatoare cu câte 3 rachete MIM-23, iar celelalte cu câte 8 AIM-120), ale căror principale caracteristici sunt prezentate în Anexa nr.10.
Costul unei rachete AIM 120 este de 386.000 USD, iar o rachetă nouă MIM 23NG, cu capabilități antibalistice costă aproximativ 800.000 USD. Costul unui sistem nou, HAWK AMRAAM, cu 3 lansatoare x, 3 rachete antiaeriene tip MIM 23 și 3 lansatoare x 3 rachete antiaeriene tip AIM-120, cu lot de 25 rachete de rezervă este estimat la 75-90 de milioane USD, iar costul unui sistem nou HAWK XXI cu 4 lansatoare x 3 de rachete antiaeriene tip MIM 23 și 12 rachete de rezervă este estimat la 60 de milioane USD.
Sistemul de rachete antiaeriene PATRIOT este un sistem antiaerian cu posibilități balistice, modular și mobil, care a suferit multiple îmbunătățiri în cei peste 25 de ani de existență. Ultima realizare, sistemul PATRIOT PAC-3, constituie o îmbunătățire majoră a sistemului folosit în timpul războiului din Golf (PAC-2), un sistem de sine stătător, realizat ca urmare a rezultatelor contradictorii ale folosirii acestuia pentru combaterea rachetelor balistice SCUD.
Sistemul PAC-3 reprezintă un sistem antibalistic, destinat apărării punctuale a obiectivelor, împotriva avioanelor, rachetelor de croazieră și balistice (Anexa nr.4, fig.9). Mobilitatea sa relativă este dată de timpul mediu de trecere a sistemului PATRIOT dintr-o poziție în alta, astfel: din poziție de luptă în poziție de marș în 30 de minute și invers, din poziție de marș în poziție de luptă în 45 de minute. Toate componentele sistemului (de supraveghere radar, comandă-control, comunicații, alimentare și lansare) sunt montate pe camioane sau trailere.
Natura modulară a sistemului PATRIOT a permis, de-a lungul existenței acestuia, aducerea de îmbunătățiri importante cu oarecare simplitate, dovedind superioritatea concepției de realizare (Anexa nr.11). Unele dintre cele mai importante îmbunătățiri ale sistemului au fost aduse la rachetă și la programele software care-l deservesc deși, se poate spune, că fiecare componentă a sistemului a fost îmbunătățită cel puțin o dată.
Până în prezent, s-au realizat opt variante de rachete PATRIOT: Standard, ASOJ, PAC-2, PAC-2 GEM, GEM/C, GEM/T și PAC-3, al căror preț variază între 1și 3 milioane dolari. Primul sistem realizat a fost MIM-104A Standard. Acest sistem era dedicat, în special, combaterii avioanelor și dispunea de capacități limitate de combatere a rachetelor balistice. Racheta MIM-104B ASOJ este o rachetă destinată distrugerii purtătorilor de bruiaj. Racheta MIM-104C PAC-2 a fost prima rachetă realizată pentru combaterea rachetelor balistice, iar seriile de rachete GEM (MIM 104D/E) sunt îmbunătățiri ale acestei rachete. Racheta PAC-3 este o rachetă interceptoare total nouă, realizată în tehnologia hit-to-kill și dotată cu un radar activ în bandă K, care-i crește semnificativ capacitatea de distrugere a rachetei balistice. Primele șapte variante de rachetă respectă în linii mari, formula rachetei PAC-2, cu câte o rachetă în fiecare container, fiecare lansator având câte patru rachete, în timp ce lansatoarele PAC-3 au câte 16 rachete (patru containere, fiecare cu câte patru rachete).
Se apreciază că sistemul Patriot PAC-3 a mărit de aproximativ cinci ori zona obiectivelor de apărat împotriva rachetelor balistice de toate tipurile, crescând totodată și eficacitatea acestor combateri. În același timp, se apreciază că, în ciuda creșterii performanțelor în combaterea rachetelor balistice, acest sistem a pierdut din eficacitate în combaterea țintelor aeriene clasice – avioane de toate tipurile și rachete aer-sol lansate de acestea (este mai încet, are o bătaie mai mică, iar încărcătura de luptă este de asemenea mai mică, comparativ cu vechile rachete PAC). Această „contraperformanță”, dublată de mediul de luptă complex în care sistemele antiaeriene acționează (inamicul utilizează întreaga gamă de amenințări aeriene), impune drept consecință operațională folosirea combinată a diferitelor sisteme antiaeriene PATRIOT, la nivelul întregii apărări aeriene, sau cel puțin folosirea mixată a diferitelor tipuri de rachete (de către un singur sistem antiaerian), în funcție de tipul amenințării.
Sistemul de apărare aeriană extinsă a teatrului Forțelor Navale (la înălțime mare) –NTWD aparține centurii de apărare antibalistică la nivel superior, implementat pe sistemul de apărare aeriană a Forțelor Navale pe crucișătoarele care au sistemul Aegis (Anexa nr.4, fig.10). NTW este destinat să asigure interceptarea rachetelor balistice cu rază medie și lungă de acțiune. Când un crucișător este mutat în apropierea locului de lansare, NTW poate intercepta rachetele balistice de teatru în faza de lansare. În funcție de poziționarea sistemului Aegis, sistemul NTW poate intercepta racheta balistică, de-alungul traiectoriei sale medii. Când crucișătorul este aproape de zona apărată, el poate asigura interceptarea pe porțiunea finală a traiectoriei rachetei balistice.
În concluzie, Statele Unite rămân singura națiune care dedică o parte semnificativă din bugetul său de apărare națională pentru apărarea antirachetă. Competitorii principali au fost și considerăm că vor rămâne încă mult timp de aici încolo Statele Unite ale Americii și Rusia.
2.5. Scutul american antirachetă, aliniament est-european de descurajare a atacurilor balistice islamice
Conceptul apărării antirachetă definește acele măsuri și acțiuni prin care un stat proiectează, realizează, achiziționează și folosește diverse mijloace ce se pot folosi împotriva unor manifestări ostile ale unui adversar, prezentate ca riscuri, provocări, pericole și amenințări. Dintre aceste măsuri, un rol important îl joacă achiziționarea sau fabricarea rachetelor balistice sau a unor componente ale acestora, mai ales, a celor bacteriologice, nucleare și chimice, cu un grad sporit de distrugere. Mai mult, apărarea antirachetă impune ca armatele statelor aliate să fie preocupate în privința menținerii libertății de întrebuințare a propriilor sisteme de apărare antirachetă, sau de beneficiul umbrelei de protecție realizată de sistemele antirachetă ale statelor aliante, dislocate pe teritoriu național sau în apropierea acestuia.
Apărarea antirachetă, este cunoscută și sub denumirea de scut antirachetă. De fapt, ea descrie un paravan antibalistic, destinat cercetării, descoperirii, interceptării și combaterii rachetelor cu traiectorie balistică. Contextul realizării scutului antirachetă, a presupus, de la început, existența unui baraj de securitatea al alianțelor statale, al populației și al structurilor instituționale, care îi asigură existența și funcționalitatea, dilocat pe un teritoriu, în scopul menținerii stării de normalitate. Acest sistem trebuie să includă majoritatea statelor, considerate individual sau ca membre ale unei alianțe politico-militare, indiferent de puterea lor militară sau economică. Securitatea privește, de asemenea, populația țărilor respective și toate obiectivele de importanță politică, strategică, economică, de infrastructură și militară.
În primul rând, scutul antirachetă s-a conceput, împotriva rachetelor balistice, în scopul contracarării unor efecte distructive ale acestora, realizate în zona de lovire a țintelor vizate. S-a avut în vedere și cazul distrugerii pe traiectorie a rachetelor balistice, situație în care componentele acestora ar putea afecta teritorii, obiective și populația aferentă atât a statelor aflate în zona de lansare, cât și cea aflată în zona de impact cu ținta.
Mediul euro-atlantic nu poate fi indiferent la amenințarea de tip balistic. Astfel, atât la nivel NATO, cât și la nivel național s-au declanșat numeroase dezbateri în scopul imălementării unui sistem coerent de apărare împotriva atacurilor cu rachete. În prezent, doar câteva state europene dispunând de sisteme complexe de protejare a spațiului lor național. Summit-ul NATO, de la Riga (noiembrie 2006), a confirmat voința politică a statelor membre, de a iniția un program complex de apărare contra atacurilor cu rachete balistice. Astăzi, în contextul diversificării amenințărilor asupra mediului global de securitate, această inițiativă este o prioritate.
Dezbaterea la nivelul țărilor membre a cuprins domenii interesante, unele aspecte necesitând răspunsuri concrete din partea statelor membre, care să ducă la continuarea procesului de transformare a Alianței, iar relațiile de parteneriat dintre statele nemembre să fie amplificate, incluzând chiar și unele relații cu Rusia. În acest sens, SUA a anunțat disponibilitatea extinderii scutului antirachetă în partea de Est a Europei, mai precis în Polonia și Republica Cehă, prin amplasarea unui sistem radar performant, precum și a unor componente de interceptare a vectorilor de atac balistic, cu baza în Teheran sau în Phenian, urmărind, prin aceasta, proiectarea cât mai largă și mai eficientă a intereselor de securizare a teritoriului său.
Alianța Nord-Atlantică a continuat dezbaterile în acest domeniu, ajungând la concluzia că sistemul american antirachetă poate acoperi doar flancul de est și centru al continentului european. Numeroase întrebări au fost puse în legătură cu soarta celorlalte state din sudul și sud-estul continentului, și s-a ajuns la concluzia extinderii posibilităților acestui sistem pe întreg spațiu euro-atlantic. Răspunsul a venit de la summitul de la București unde s-a hotărât să se creeze un scut complementar care să acopere antibalistic și flancul sudic al alianței (Italia, Grecia, Turcia, Bulgaria și România).
În martie 2007, Jaap Scheffer, secretar general al NATO, în interviul acordat Financial Times, a apreciat că „sunt multe teme de rezolvat”, „principiul după care trebuie să ne ghidăm este indivizibilitatea conceptului de securitate”. Prin aceste aprecieri, secretarul general a încercat să mute dezbaterea din zona națională (privind securitatea statelor membre) în zona colectivă, evitând astfel deschiderea unor falii între SUA și statele membre, precum și între statele europene membre și NATO.
Summitul de la București a confirmat, o dată în plus, conceptul de indivizibilitate a securității și a dat un termen de rezolvare, acesta fiind următorul summit NATO din 2009. Pozițiile, anterioare Summit-ului de la București, exprimate la nivel național prin liderii statelor membre NATO, precum și prin oficialii Alianței, au îmbracat aspecte sensibile în rândul comunității euro-atlantice, deoarece erau unele voci care susțineau varianta integrării planului american de apărare antirachetă în concepția NATO, dar și unele voci ale liderilor grupurilor parlamentare europene care susțineau că „sistemul de apărare antirachetă va trimite comunitatea internațională într-o nouă cursă a înarmărilor”, amplificând și mai mult tensiunile la nivelul sistemului de relații internaționale. Mai mult, în martie 2007, Franz Josef Jung, ministrul apărării al Germaniei, sublinia faptul că „ar fi inteligent să se integreze acest întreg sistem în NATO”, specificând, totodată, că ,,statul federal german deocamdată nu este împotriva sau în favoarea acestei ipoteze, însă este clar faptul că Alianța trebuie să facă mult mai mult pentru a răspunde îngrijorărilor Federației Ruse privind planul american”.
Semnalele privind realizarea sistemului american antirachetă au fost împărțite, ele au îmbracat diferite aspecte, deoarece era o chestiune sensibilă, mai ales pentru unele grupuri ale opiniei publice din statele membre NATO. Sondaje de opinie realizate în Polonia au demonstrat că o parte din opinia publică nu a fost de acord cu dislocarea unor componente ale sistemului antirachetă în zona teritoriului statului polonez, fiind necesare dezbateri serioase, în cadrul societății poloneze, pe această problemă.
La nivelul NATO, există unele diferențieri în abordarea problemei apărării antirachetă. În primul rând, este vorba de necesitatea apărării teatrelor de operații unde NATO desfășoară operații în momente de criză, care poate fi un sistem integrat de răspuns în situația unor atacuri cu rachete balistice, program cunoscut sub numele de Active Layered Theatre Ballistic Missile Defence (ALTBMD). În al doilea rând, este vorba de apărarea întregului spațiu al NATO, printr-un sistem adaptat la nivelul întregului teritoriu euro-atlantic, proiectat pe voința fermă a statelor membre, cu sprijin logistic și cu misiunea de a contracara toate tipurile de amenințări balistice.
Este important ca statele membre să dea dovadă de înțelegere privind importanța scutului antirachetă și să contribuie fiecare în parte la realizarea acestui proiect. Mai mult, ar fi normal ca acele situații neplăcute, de tipul extinderii misiunii ISAF în vestul și sudul capitalei Kabul, să fie date uitării. În acel episod, la nivelul Consiliului Nord Atlantic, se luase decizia de a sprijini extinderea mandatului misiunii prin alocări de trupe și de fonduri suplimentare din partea fiecărui stat membru, dar execuția a întârziat până la un moment în care continuitatea misiunii putea fi pusă în pericol. Secretarul general NATO, apreciind această situație, a declarat că, în privința Afganistanului, Alianța stă sub sabia lui Damocles.
Astăzi, ne este clar că Alianța va construi un puternic sistem antirachetă destinat apărării membrilor săi împotriva rachetelor balistice cu bătaie medie și scurtă de acțiune. Acest sistem va reprezinta o umbrelă concretă de securitate împotriva tuturor amenințărilor balistice, pe timpul desfășurării trupelor în zonele de operații, din afara spațiului NATO, ceea ce va reprezenta un pas înainte în sprijinul procesului de transformare a Alianței, concept atât de des enunțat în documentele reuniunilor NATO de la Riga și Praga.
Perioada 2010-2015, a fost termenul de operaționalizare pentru sistemele antirachetă din categoria ALTBMD. Aceste mijloace au misiunea de a elimina orice amenințare balistică prin interceptarea rachetelor în orice fază a traiectoriei ,,prima fază (momentul lansării), faza a doua (interceptarea rachetei în zona de mijloc a distanței parcurse, faza finală (ultima parte a traseului parcurs până la impactul cu ținta).
Statele membre NATO trebuie să furnizeze senzorii, precum și sistemele de interceptare, iar Alianța trebuie să dezvolte centrul de control și comandă, facilitând integrarea tuturor elementelor specifice. În cadrul interviului, acordat de Peter Flory (asistent cu investițiile de apărare la secretarul general NATO), în mai 2007, a oferit explicații în detaliu privind apărarea antirachetă, printre altele apreciind că raza de acțiune identificată pentru acest program era în jur de 3.000 de km,. Întrebat ce impact va avea inițiativa SUA, de dislocare a elementelor scutului antirachetă, asupra actualului proiect al NATO de apărare antirachetă, acesta a declarat: „Ei bine, acest lucru trebuie să-l aflăm. Studiul de fezabilitate nu a luat în considerare actualele sisteme americane de apărare antirachetă. Și, desigur nu le-a luat în considerare pentru că nu fusese anunțată inițiativa SUA de a desfășura un al treilea scut antirachetă. După cum vă puteți imagina, propunerea care ar putea oferi protecție substanțială Europei, de către sistemele SUA și sistemele americane care operează în afara Republicii Cehe și Poloniei ar schimba substanțial ecuația privind proiectul NATO de apărare antirachetă. Este mai sigur să spunem că, preluînd o mare parte din apărarea teritoriului Alianței, acest lucru ar permite Alianței să dezvolte în mod potențial propriile sisteme care să apere zonele rămase”, zone neprotejate de către actualul scut american antirachetă.
La nivelul discursurilor prezentate de oficialii NATO, întâlnim foarte des conceptul complementarității proiectului NATO cu sistemul american antirachetă. Scopul scutului american antirachetă este bine stabilit, de protejare a SUA în cazul unor amenințării balistice. Are la bază discuțiile bilaterale ale unor actori statali implicați (puțini la număr), însă proiectul NATO, afirmă necesitatea protejării în totalitate a spațiului euro-atlantic, în consens cu toate cele 28 de state aliate, prin misiuni de apărare („out-of-area”) în cadrul diferitelor operații planificate la nivel NATO.
Secretarul general NATO, după reuniunea Consiliului NATO-Rusia, în cadrul unei conferințe de presă desfășurată la Bruxelles, (aprilie 2007), a răspuns jurnaliștilor atingând și unele aspecte sensibile legate de cele două sisteme specializate în apărarea antirachetă (proiectul Alianței și propunerea SUA). Întrebat de Marcus Jonathan, ziarist la BBC, dacă cele două sisteme ale apărării antirachetă vor fi operaționale în momente diferite de timp, acest lucru va deveni o falie temporală care poate afecta unele state mambre, care nu se vor bucura de scutul american de apărare antirachetă.
La această variantă de gândire Secretarul general a prezentat următoarea replică: „Părți concrete din teritoriul european al Alianței nu vor avea prea mult de câștigat, pentru că sunt prea aproape din punct de vedere geografic. Aceste state au nevoie de protecție în cazul amenințării balistice de rază scurtă și medie de acțiune. Acest lucru a discutat NATO. Singurul lucru cert este faptul că există un sistem SUA care va avea urmări pentru NATO, pentru că NATO ca alianță nu mai are nevoie să dezvolte un sistem NATO împotriva amenințării cu rachete balistice”. Conceptul de complementaritate analizat de secretarul general al NATO, în interviul acordat Financial Times la începutul conferinței de presă (19 aprilie 2007), este regăsit numai în parte în explicațiile oferite jurnaliștilor prezenți.
Alianța Nord-Atlantică se găsește într-o situație inedită, se confruntă cu o criză specială datorată încercării de a consolida relațiile dintre statele membre, tensionate în urma problematicii scutului american antirachetă. De asemenea, Alianța se găsește în situația de a intensifica eforturile pentru reașezarea relației cu Rusia pe un făgaș solid și echilibrat, precum și de aducere în discuție a unor argumente viabile care pot delimita clar dezbaterea Washington-Moscova, în special, privind scutul balistic american antirachetă și viitorul scut antirachetă al NATO.
Ce a adus nou summitul de la București? S-a menținut și cristalizat conceptul de indivizibilitate a securității alianței, vorbindu-se de o complementaritate a apărării antirachetă pentru țările din sudul și sud – estul continentului european care nu beneficiază de apărare antirachetă ca urmare a amplasării în Polonia și Cehia a elementelor scutului antirachetă american. S-a precizat că la următorul summit din 2009 se va stabili o foaie de parcurs a scutului complementar antirachetă. Scutul complementar antirachetă probabil va fi finanțat de NATO și va acoperi teritoriile Turciei, Greciei, Bulgariei și României.
Cu ocazia Summit-ului de la Lisabona (noiembrie 2010), conceptul strategic al scutului antirachetă s-a adoptat de către NATO, iar lista celor vizați de programul acestui scut a fost completată de NATO și de către statele membre. Încă din toamna anului 2009, administrația SUA a făcut publică intenția de a adopte, în cadrul NATO, în zona Europei, o abordare graduală și adaptivă a realizării scutului antirachetă, pe faze astfel: până în 2011- faza 1; până în 2015 – faza a 2-a,; până în 2018 – faza a 3-a, și până în 2020 – faza a 4-a.
Al 25-lea Summit NATO, desfășurat la Chicago între 20-21 mai 2012, a intrat în istoria Alianței ca una din cele mai complexe întruniri de gen, la care au participat șefi de state, miniștri de externe și ai apărării din mai mult de 50 state, inclusiv treisprezece țări-partenere. Liderii NATO au declarat operaționale capabilitățile interimare de apărare anti-rachetă și și-au asumat angajamentul de a asigura capacitatea operațională deplină a scutului anti-rachetă NATO până în 2018.
Având în vedere că apărarea antirachetă este doar un segment al unui amplu răspuns la această amenințare majoră, s-a stabilit ca ,,Alianța să dezvolte o capabilitate de apărare antirachetă pentru a-și îndeplini obiectivul fundamental de apărare colectivă”. Analiza capabilității NATO pentru domeniul apărării antirachetă s-a efectuat având la bază următoarele principii: al solidarității Aliate și indivizibilității securității; repartizarea echitabilă a riscurilor, precum și a sarcinilor. Alte elemente de analiză le-au constituit: nivelul amenințării, accesibilitatea costurilor fezabilitatea tehnică, toate acestea în concordanță cu analizele de risc efectuate cât mai recent și care au fost aprobate de către Alianță.
În acest scop, s-a decis extinderea rolului sistemului apărării active stratificate împotriva rachetelor balistice din teatru (ALTBMD) de la protecția, pâna acum, a trupelor NATO dislocate în teatrele de operații și pentru realizarea protecției populației, teritoriilor aliate și forțelor NATO dispuse în Europa. În acest sens, ,,abordarea adaptivă în etape a SUA este binevenită ca o contribuție națională valoroasă la viitoarea arhitectură de apărare antirachetă a NATO, ca și alte posibile contribuții voluntare ale Aliaților. Mai mult decât atât, noul Concept Strategic NATO, care este documentul programatic al Alianței pe termen mediu, dezbătut și adoptat pe timpul Summit-ul din Lisabona, precizează în paragraful 19, la punctul nr. 6, „dezvoltarea unei capabilități NATO pentru a apăra teritoriile și populațiile Aliate împotriva atacurilor cu rachete balistice, ca element fundamental al apărării colective, care va contribui la indivizibilitatea securității Alianței”.
Alianța continuă să fie preocupată de această amenințare, aflată în continuă creștere, adusă la adresa sa de proliferare a rachetelor balistice. În perioada lucrărilor Summit-ului din Lisabona a fost stabilit să se ,,dezvolte o capabilitate a NATO de apărare antirachetă pentru îndeplinirea misiunii noastre majore de apărare colectivă”. În situația în care eforturile la nivel internațional vor duce la reducerea amenințării generate de proliferarea fără precedent a rachetelor balistice, sistemul NATO de apărare antirachetă are posibilitatea și se va adapta corespunzător, ,,inclusiv pentru a completa rolul armamentului nuclear în descurajare, capabilitate pur defensivă”.
Se apreciază faptul că Alianța Nord Atlantică a realizat o Capabilitate Interimară destinată apărarii antirachetă. Prin aceasta se asigură un prim pas foarte important în plan operațional, în deplină concordanță cu decizia luată la Lisabona, prin ,,oferirea unui maximum de acoperire, cu mijloacele avute la dispoziție, pentru apărarea populației, teritoriului și forțelor NATO din partea de sud a Europei împotriva unui atac cu rachete balistice”. Astfel, principalul obiectiv va rămâne realizarea unei apărări antirachetă operațională, capabilă să asigure acoperirea și protecția completă a tuturor teritoriilor, populațiilor și forțelor NATO din Europa, pe seama contribuțiilor naționale, voluntare, implicit prin sistemele naționale de senzori și interceptori, facilitarea instalării unor elemente și dezvoltarea capabilității apărării antirachetă stratificate în teatrul de operații. Doar sistemul de comandă-control al ALTBMD și dezvoltarea acestuia pentru apărarea teritorială au fost declarate eligibile în vederea finanțării comune. Ca parte componentă a capabilității NATO, de apărare antirachetă Turcia a facilitat instalarea pe teritoriul său a unui radar înaintat destinat avertizării timpurii. ,,Notăm potențialele oportunități de cooperare în domeniul apărării antirachetă și încurajăm Aliații să exploreze posibile contribuții naționale adiționale, precum și să utilizeze sinergiile potențiale în planificare, achiziție și dislocare”.
Controlul politic deplin va fi asigurat de către Aliați, la fel ca în oricare operație NATO, asupra tuturor acțiunilor militare care se vor desfășura de către această capabilitate interimară. Ținând cont de faptul că rachetele balistice au un timp de zbor foarte scurt, Consiliul Nord-Atlantic este de acord cu proceduri și reguli prestabilite, ținând cont de consecințele interceptării, în funcție de cerințele de protecție și acoperire. În acest sens, Consiliul a fost însărcinat ,,să revizuiască periodic implementarea capabilității interimare, inclusiv înaintea reuniunilor miniștrilor de externe și ai apărării și să pregătească pentru următorul Summit un raport cuprinzător privind progresele înregistrate și temele care vor fi abordate pentru dezvoltarea viitoare a sistemului”.
Alianța este pregătită să coopereze cu statele terțe, pentru întărirea încrederii și transparenței, în funcție de situație și va acționa în sensul creșterii eficacității apărării antirachetă. Ținând cont de interesele comune în domeniul securității cu Rusia, Alianța, în spiritul încrederii reciproce, va ,,rămâne angajată în derularea programului de cooperare pe domeniul apărării antirachetă, ca și în timpul exercițiului NRC de apărare antirachetă în teatru”. După eforturi asidue, în Consiliul NATO-Rusia, se va elabora un studiu pentru a determina cele două sisteme de apărare antirachetă, cel al NATO și cel al Rusiei, să acționeze împreună, în scopul întăririi securității europeane. ,,Așteptăm cu interes să înființăm cele două centre comune NATO-Rusia propuse (de fuziune a datelor antirachetă și de planificare operațională comună) pentru a coopera în domeniul apărării antirachetă”.
S-a propus, de asemenea, utilizarea unui regim transparent, bazat pe schimb sistematic de informații referitoare la capabilitățile de apărare antirachetă actuale, deținute de NATO și Rusia. O asemenea cooperare, pragmatică, este un bun mijloc pentru a da Rusiei asigurările dorite referitoare la planurile și la capabilitățile NATO de apărare antirachetă. În această direcție, s-a reafirmat încrederea că apărarea antirachetă pe care NATO o deține în Europa nu afectează stabilitatea strategică și nu va genera subminarea acesteia ,,Apărarea antirachetă nu este îndreptată împotriva Rusiei și nu va submina capabilitățile strategice de descurajare ale Rusiei. Apărarea antirachetă a NATO este destinată să apere împotriva potențialelor amenințări din afara spațiului euro-atlantic”.
Declarațiile recurente făcute de Rusia, privind posibile măsuri, evident îndreptate împotriva sistemului NATO de apărare antirachetă sunt regretabile, dar este de apreciat deschiderea Rusiei pentru continuarea dialogului în scopul a ajungerii la acel acord referitor la cadrul cooperării, în viitor, în acest domeniu al apărării antirachetă.
2.6. Participarea României la realizarea scutului american antirachetă
Operaționalizarea cu rapiditate a sistemului antirachetă va contribui la întărirea securității naționale atât în mod direct, protejând întregul teritoriu național, cât și indirect, întrucât sistemul va juca un rol important pentru descurajare, fiind în măsură să realizeze diminuarea riscurilor legate de eventualitatea unor atacuri executate cu rachete balistice. Acest rol de descurajare va realiza îndepărtarea riscului unui atac împotriva teritoriului oricărui Aliat, care, în virtutea calității sale de membru al NATO și obligațiilor stabilite de Art. 5 al Tratatului de la Washington, și țara noastră are responsabilități.
România a fost, este și va rămâne promotorul constant – în cadrul organizației NATO – al acestui proiect de apărare antirachetă, care acționează consecvent pentru realizarea sa. Deciziile care au fost adoptate la Summit-ul NATO desfășurat la București, în aprilie 2008, reanalizate și dezvoltate la Strasbourg-Kehl- în aprilie 2009, Lisabona, în noiembrie 2010 și la Chicago- în mai 2012 stabilesc dezvoltarea unui sistem integrat, care să poată acoperi întreg teritoriul Aliat, cu respectarea principiilor de indivizibilitate a securității Alianței și cel al solidarității colective. Țara noastră a sprijinit declararea în mai 2012, la Chicago, a Capabilității Interimare a sistemului NATO pentru apărarea împotriva rachetelor balistice. Detalii cu privire la ritmul negocierilor româno-americane în Anexa nr 12.
Președintele SUA, la 17 septembrie 2009, a anunțat decizia luată în vederea dezvoltării sistemului american de combatere a rachetelor balistice dispus în Europa având o nouă abordare, adaptivă, în etape, care să asigure protejarea mai eficientă a forțelor desfășurate în Europa și, de semenea, în teatrele de operații, ale Aliaților, cât și cele americane, precum și teritorile Aliaților și cel al SUA. Ca răspuns la această decizie CSAT a aprobat, în data de 4 februarie 2010, propunerile facute de părtea americană în vederea participării României la proiectul american, care constă în dezvoltarea graduală, în etape, a sistemului de apărare (scutului) antirachetă din Europa. Avantajele acestei noi abordări, față de planul pe care l-a stabilit inițial fosta Administrație americană, sunt:
– crește în mod evident capacitatea de apărare antirachetă a Europei, în condițiile actuale, când amenințarea balistică, cu rachete cu rază scurtă și medie de acțiune, are o creștere exponențială (analiștii militari au făcut o minuțioasă evaluare a riscurilor privind atacurile cu rachete balistice și au concluzionat că acest sistem de apărare antirachetă răspunde tuturor acestor tipuri de amenințări);
– este un sistem modular și upgradabil, fapt ce permite încorporarea mai rapidă a noilor tehnologii, în continuă dezvoltare ca urmare a unei revoluții tehnologice fără precedent;
– sistemul va fi operațional cu 6-7 ani mai repede în comparație cu planul precedent, făcând față dinamicii ascendente a amenințărilor, în special a celor din partea unor state ca Iranul și Coreea de Nord;
– va asigura acoperirea integrală a teritoriului României și a tuturor statelor Aliate;
– potecția antirachetă a teritoriului Romaniei era asigurată, prin proiectul vechii Administrații americane, doar pentru o mică parte din nord-vestul țării.
În conformitate cu prevederile Raportului de revizuire a sistemului american de apărare antirachetă, care a fost publicat de către Departamentul american al Apărării în data de 1 februarie 2010, au fost stabilite patru etape/faze pe parcursul cărora sistemului american de apărare(scutul) antirachetă va fi implementat în Europa:
Faza I – constă în protejarea zonei de Sud-Est a Europei, prin amplasarea unui sistem de radiolocație înaintat (care va fi destinat pentru detectarea rachetelor lansate, aflate pe porțiunea ascendentă) și interceptori SM3-IA, care sunt amplasați pe nave. Această etapă a demarat în data de 7 martie 2011, când a fost trimisă în Marea Mediterană nava USS Monterey, înzestrată cu sistemul Aegis și, de asemenea, operaționalizarea radarului din Turcia, de la Kurecik.
Faza a II-a – asigură extinderea apărării antirachetă a Aliaților NATO și se va realiza prin operaționalizarea noii generații de interceptori de tipul SM3-IB, care au posibilitatea lansării de la sol și vor fi amplasați în baza terestră de la Deveselu. Este prevăzut ca acest sistem să devină operațional în trimestrul patru din anul 2015.
Faza a III-a (are ca orizont de timp anul 2018) – va extinde acoperirea sistemului antirachetă pentru toate statele membre NATO situate în Europa, introducându-se în exploatare o nouă versiune a interceptorului SM3. Acesta va fi amplasat în baza terestră Redzikowo din Polonia, în nordul Europei.
Faza a IV-a – în conformitate cu planificarea Departamentului Apărării SUA din 2010 , această fază, cu orizontul de timp 2020, prevedea extinderea apărării împotriva unor eventuale atacuri executate cu rachete intercontinentale, continuându-se dezvoltarea rachetelor SM3, cât și a sistemelor radar, având ca finalitate amplasarea interceptorilor din această nouă clasă, în Polonia. Analizând situația politico-militară din Peninsula Coreeană, în data de 15 martie 2013, Chuck Hagel, secretarul apărării SUA, a făcut publică decizia Administrației americane prin care se prevedea ajustarea EPAA și, implicit, restructurarea programului de dezvoltare a interceptorului SM3-IIB ( trebuia instalat începând din 2022, în Polonia), prin transferarea fondurilor destinate pentru acesta către alte programe de interceptori, mai performanți. S-a luat atunci decizia, de către partea americană, de implementare a unor măsuri de protecție antirachetă, suplimentare, pe teritoriul SUA. Motivul acestei decizii a constat în creșterea amenințărilor, cu lansarea de rachete balistice spre teritoriul SUA, făcute de către RPD Coreea din perioada martie-aprilie a anului 2013.
Înaintea efectuării anunțului public, România a fost informată oficial despre decizia SUA prin care urma să se modifice structura sistemului său de apărare antirachetă, scoțându-se în evidență faptul că Faza a II-a a EPAA, care include procesul de operaționalizare a Bazei Deveselu pâna la sfârșitul anului 2015, se va desfășura fără modificări sau întârzieri în baza calendarului stabilit. Mai mult decât atât, fondurile financiare planificate pentru amenajarea bazei de la Deveselu și elementele sistemului antirachetă, au fost alocate de către Congresul SUA (peste 265 milioane de dolari–în anul fiscal 2013). Aceasta reconfirmă faptul că angajamentul României și SUA de a realiza unul dintre cele mai importante proiecte comune este unul ferm, cu o finalitate care va aduce un plus de securitate pentru țara noastră, Europa, NATO și SUA.
Angajarea României în Faza a II-a presupune găzduirea în baza militară situată la Deveselu, județul Olt, a unor interceptori tereștri și anume, rachete de interceptare de tipul SM-3 (Standard Missile 3), tip Block IB, care în anul 2015 vor deveni operaționali. Sistemul care va fi instalat va fi compus din interceptorii tereștri și sistemul de dirijare a acestora la țintă. Sistemele radar care sunt destinate pentru descoperirea rachetelor balistice lansate de către potențiali adversari sunt planificate să fie amplasate pe teritoriul altor state.
Costurile participării României la sistemul EPAA sunt stabilite foarte clar în Art.11 din Acordul din anul 2011, care prevede responsabilitățile financiare pentru fiecare dintre părți. Țara noastră nu are în sarcină cumpărarea de interceptori de tip SM3, instalarea acestora sau amenajarea locului de amplasare, toate aceste cheltuieli fiind suportate de către SUA. Obligația României este de a pune la dispoziție locația necesară amplasării interceptorilor.
Alegerea acestei locații pentru interceptorii tereștri, parte componentă a acestui nou proiect pentru sistemul de apărare antirachetă și anume EPAA a fost făcută pe baza unor studii recente din care reiese că această zonă din sud-estul Europei devine pe zi ce trece mai vulnerabilă la amenințarea balistică, în special la posibile atacuri cu rachete cu bătaie scurtă și, mai nou, cu rachete cu bătaie medie de acțiune. Analizând din perspectivă strategică, România se găsește într-o bună poziție pentru instalarea interceptorilor tereștri, pentru componenta sudică a sistemului EPAA. Faptul că suntem un partener stategic al SUA, de primă valoare și, de asemenea, un Aliat de încredere al NATO a avut un rol hotărâtor în alegerea amplasării acestor elemente ale scutului antirachetă în țara noastră.
Faptul că România a fost invitată la acest proiect constituie confirmarea substanțialei valori a parteneriatului, precum și a importantului rol avut de țara noastră în cadrul NATO. Prin decizia asumării responsabilității de a permite amplasarea acestui sistem s-a demonstrat încă odată consecvența țării noastre în respectarea principiilor solidarității și indivizibilității securității în cadrul Alianței Nord Atlantice. În plus, implicarea în acest important proiect va duce la o crește semnificativă a nivelului securității naționale a României. Totodată, prin participarea la realizarea sistemului de apărare antirachetă, pe lângă întărirea sistemului de securitate națională se aduce o contribuție majoră la creșterea securității statelor vecine, conferind acestui angajament importanța unei dimensiuni regionale.
Prin proiectul anterior, România și Aliații săi deveneau vulnerabili, deoarece se realiza doar o acoperire parțială a teritoriului național și al unor Aliați. Prin noua abordare se garantează acoperirea integrală împotriva loviturilor cu rachete balistice a teritoriului României. Este recunoscut faptul că, la nivel internațional, amenințarea cu arme de acest tip constituie o realitate dură a zilelor noastre. Din analizele experților, reiese că există state sau unele organizații non-statale generatoare de insecuritate pentru Aliați, impunându-se măsurile necesare. În conformitate cu art. 3, aliniatul1 din Acord, SUA s-au angajat ferm că sistemul de apărare antirachetă al SUA va fi interoperabil cu capacitatea în dezvoltare a NATO de apărare antirachetă și va constitui o contribuție la dezvoltarea acestuia. Subiectul apărării antirachetă, nu întâmplător, este de maximă actualitate, având un loc important pe agenda NATO, o importanță majoră fiind dată de deciziile luate la cele două Summit-uri: cel de la Lisabona și apoi de la Chicago.
Este important de reținut faptul că mediul înconjurător și sănătatea publică nu sunt afectate de funcționarea sistemului de dirijare a interceptorilor sau de lansarea acestora. Culturile agricole, animalele și, nu în ultimul rând, sănătatea și viața oamenilor, activitățile acestora nu vor fi afectate de funcționarea sistemului antibalistic, deoarece interceptorii nu vor avea încărcături nucleare, chimice sau biologice și nici încărcătură explozivă. Acest model de interceptori folosește forța cinetică (forța impactului) pentru distrugerea rachetelor balistice, până acum nefiind semnalate efecte care să dăuneze mediului înconjurător sau personalului în locațiile unde aceste sisteme sunt operaționale, pe teritoriul SUA, cel al statelor partenere sau pe nave de luptă. În Acordul din anul 2011, se precizează explicit că interceptorii SM-3 sunt ,,non-nucleari’’.
De asemenea, amplasarea de componente ale sistemului în țara noastră nu afectează securitatea statelor vecine și nici relațiile dintre România și acestea. Mai mult decât atât, caracterul defensiv și cel de descurajare al acestui sistem aduce un plus de securitate în regiune. Dimensiunea redusă a sistemului dispus în Romania și capacitatea acțională limitată de structura și dotarea acestuia duc la concluzia că potențialul acestuia nu este în măsură să modifice echilibrul strategic din Europa. Configurația sistemului va cuprinde trei baterii, fiecare având câte 8 rachete interceptoare de tip SM-3(un total de 24 de rachete). Prin participarea la EPAA, se consideră că România ar putea deveni o țintă, însă nu într-o măsură mai mare decât până acum. Apartenența la NATO și apărarea colectivă nu presupun doar privilegii, ci, deopotrivă, și asumarea de obligații și riscuri. Avantajele pe care le conferă nivelul crescut al securității sunt net superioare dezavantajelor, beneficiile fiind în mod evident mai mari în raport cu costurile.
După cum susțin partenerii americani, programul de dezvoltare a interceptorilor SM-3 este apreciat ca fiind unul dintre cele mai performante programe derulate de către Departamentul Apărării, fiind catalogat ca un sistem cu caracteristici strict defensive. Acesta este destinat pentru apărarea împotriva oricărui atac cu rachete intercontinentale, cu rază medie sau scurtă de acțiune, realizând lovirea focosului acestora în faza terminală. Dealtfel, în Acord se menționează că acest sistem antirachetă va fi întrebuințat numai pentru autoapărare, conform prevederilor Cartei ONU.
Agenția americană de Apărare Antirachetă, responsabilă pentru dezvoltarea unui sistem integrat de apărare antirachetă, a desfășurat în perioada 2001-2013 un număr de 79 de teste în vederea evaluării tuturor tipurilor de interceptori fabricați. Pentru evaluarea sistemului SM-3, s-au efectuat 34 de teste, în urma cărora s-au omologat rachetele: SM-3 Block I și cele SM-3 Block IA, care sunt in compunerea sistemului antirachetă AEGIS, fiind amplasate pe nave.
O importanță majoră este acordată programului de dezvoltare și modernizare a tehnologiei antirachetă care este derulat și în prezent, așteaptându-se ca performanțele interceptorilor să fie tot mai bune în viitor. Astfel, în legătură cu acest aspect, Agenția pentru Apărare Antirachetă a SUA publică periodic studii și informații referitoare la eficacitatea sistemului, rezultate ale testelor efectuate, deficiențe apărute în funcționare.
Considerăm necesar a prezenta ultimele testări ale componentelor sistemului american antirachetă, care au fost efectuate la 10 septembrie, următorul la 18 septembrie și ultimul la 3 octombrie 2013, toate fiind finalizate cu succes, astfel:
– la data de 10 septembrie 2013, două rachete balistice, având rază de acțiune medie, au fost lansate ca ținte de către forțele americane, ambele fiind interceptate, prima cu un interceptor de tip SM-3 Block IA, iar a doua cu un interceptor de tip THAAD;
– la data de 18 septembrie 2013, au fost testați doi interceptori de tipul SM-3 Block IB lansați de către sistemul Aegis BMD versiunea 4.0Weapon System. Aceștia au interceptat cu succes racheta balistică, cu separare, având rază scurtă de acțiune lansată ca țintă de către forțele americane;
– la data de 3 octombrie 2013, interceptorul de tipul SM-3 Block IB a fost testat pentru interceptarea, de această dată, a unei rachete balistice cu rază medie de acțiune, care a fost lansată drept țintă. Pentru lansare, s-a utilizat ultimul model din a doua generație a sistemului antirachetă Aegis BMD, cu posibilități superioare în interceptarea rachetelor balistice moderne, care fac parte din clasa celor cu o rază medie de acțiune.
Rusia a fost consultată referitor la participarea în cadrul acestui proiect a României. S-a efectuat un schimb de opinii cu Rusia, într-un mod deschis, pe teme diverse, care au inclus și pe cele din agenda NATO, aplicându-se principiul respectării cu strictețe a intereselor naționale pe care fiecare stat le are. A existat o bună comunicare a MAE român, partea rusă fiind informată cu transparență referitor la stadiul negocierilor purtate cu SUA având ca temă apărare antirachetă. Evoluția ulterioară a mediuliu de securitate a determinat Consiliul Nord-Atlantic, reunit la nivelul miniștrilor de Externe, la data de 1 aprilie 2014 să aprobe suspendarea cooperării practice cu Rusia, în domeniul militar, dar și în cel civil, sistând participarea la întâlniri de lucru și comitete atât cele organizate în Consiliului NATO-Rusia (NRC), cât și cele ale Parteneriatului pentru Pace (PfP) și Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC).
Schimbarea acestei decizii va depinde doar de condițiile și evoluția mediului internațional de securitate și nu pe baza unui calendar prestabilit. De altfel, acest proiect bilateral, româno-american, reprezintă o parte din contribuția la sistemul de apărare al NATO împotriva rachetelor balistice adusă de către SUA (care va realiza întregul sistem EPAA ) și cea a Romîniei, care va pune la dispoziție Baza militară Deveselu, unde vor fi amplasate elemente ale EPAA, până la sfârșitul anului 2015. Această etapă va reprezenta realizarea capacitășii operaționale inițiale, terestre, a sistemului de apărare al NATO împotriva rachetelor balistice. Nu a existat nici o obligație privind consultarea prealabilă a celorlalte state membre UE pentru acest proiect al securității naționale. Există, însă, dezbateri la nivel european, în ceea ce privește importanța strategică a contribuției SUA la sistemul de apărare antibalistică al NATO, în vederea asigururării securității europene.
Realizarea adaptivă, graduală de către SUA, a sistemului antirachetă în Europa și instalarea unor componente în România, concordă cu deciziile care au fost adoptate mai întâi pe timpul Summit-ului NATO desfășurat la București (în aprilie 2008), reanalizate și dezvoltate la Strasbourg / Kehl (în aprilie 2009), apoi la Lisabona (în noiembrie 2010) și la Chicago (în mai 2012), și anume: indivizibilitatea securității NATO, solidaritatea colectivă și, nu în ultimul rând, realizarea unei acoperiri integrale a teritoriului Alianței.
Este important faptul că, la data semnării Acordului, 13 septembrie 2011, s-a adoptat și Declarația Comună referitoare la Parteneriatul Strategic-pentru Secolul XXI. Textul acestui acord constituie primul document juridic dintre cele două state, care face referiri la Parteneriatul Strategic. Acest proiect bilateral, așa cum a fost conceput, reprezintă o valoroasă contribuție pentru dezvoltarea arhitecturii sistemului de apărare antirachetă al NATO. România agreează abordarea că apărarea antirachetă a întregului teritoriului NATO constituie o misiune de apărare colectivă fundamentală. În acest context, țara noastră salută cuprinderea sintagmei de „apărare antirachetă” – în conținutul noului Concept Strategic și, de asemenea, în Declarația Summit-ului desfășurat la Lisabona (în noiembrie 2010) – ca fiind elementul-cheie al apărării colective, prin intermediul căruia să se protejeze populațiile și întreg teritoriul Aliat. Deciziile relevante ale NATO pe această temă actuală a sistemului antirachetă sunt cuprinse în documentele de referință ale Summit-urilor NATO desfășurate la București, cel de la Strasbourg-Kehl, de la Lisabona și Chicago.
Proliferarea rachetelor balistice, la acest început de mileniu, reprezintă o amenințare aflată în continuă creștere pentru teritoriul, populațiile și forțele Alianței. Contracararea acestei amenințări se realizează prin apărarea antirachetă și alte măsuri specifice. Se recunoaște ,,contribuția substanțială pe care planificata dislocare în Europa a capacităților de apărare antirachetă ale SUA o aduce protecției Aliaților împotriva rachetelor balistice cu rază lungă de acțiune. Explorăm modalități de conectare a acestor capabilități cu eforturile curente ale NATO în domeniul apărării anti-rachetă, ca o cale de a ne asigura că ele vor constitui parte integrantă a oricărei arhitecturi viitoare a sistemului NATO de apărare antirachetă”.
Pe baza principiului indivizibilității securității Aliaților, cât și a celui al solidarității NATO, Consiliul Nord-Atlantic a fost însărcinat să elaboreze opțiuni pentru arhitectura sistemului de apărare antirachetă, mai cuprinzătoare, care să asigure rezolvarea problemei acoperirii tuturor teritoriilor aliate și populațiilor care la momentul studiului nu erau acoperite de către sistemul american, în vederea reevaluării lor la următorul summit NATO pentru fundamentarea deciziilor politico-militare.
Pe baza deciziilor luate la Summit-ul de la București pentru dezvoltarea de opțiuni în vederea realizării unei arhitecturi cu o mare acoperire antirachetă care să apere toate populațiile și teritoriile Aliate, s-au discutat, fiind evaluate din punct de vedere politic și militar o serie de variante ale unor construcții tehnice. ,,Recunoaștem necesitatea continuării demersurilor. Pe acest fond, o contribuție viitoare cu elemente de arhitectură principale din partea Statelor Unite poate substanția demersurile și eforturile NATO în domeniu”.
Pornind de la aceste analize realizate pe criterii tehnice și politico-militare a variantelor de arhitectură, putem spune că amenințările balistice impun o soluționare bazată pe priorități, care să aibă în vedere cel puțin două aspecte: iminența amenințărilor și nivelul de risc acceptabil. ,,Ne-a fost prezentată o analiză cuprinzătoare a variantelor tehnice de arhitectură și suntem de acord cu punctul de vedere general că, deși unele opțiuni nu îndeplinesc criteriile de la București, fiecare configurație are atât avantaje, cât și lipsuri”. Totodată, Consiliul Nord-Atlantic a primit sarcina, în sesiune permanentă ,,să identifice și să întreprindă activitățile de ordin politico-militar și tehnic legate de un posibil rol extins al sistemului ALTBMD dincolo de protecția trupelor Aliate dislocate în teatre, care să includă apărarea antirachetă a teritoriului Aliat”.
În concluzie, diversificarea acțiunilor militare generată de spectrul ultimelor conflicte militare au generat implicit mutații semnificative la adresa tuturor categoriilor de forțe ale armatei din majoritatea statelor lumii. Întreaga fizionomie a războiului este într-o amplă transformare. Prin exemplificare, crearea armelor cu acțiune din spațiul cosmic s-a realizat introducerea celei de a patra dimensiune a conflictului armat.
COSIDERAȚII FINALE
Istoria apărării antirachetă se întinde pe mai mult de opt decenii, fiind caracterizată de o alternanță a perioadelor în care importanța acordată acestui domeniu de către decidenții politico-militari a fost mai mare sau mai mică în funcție de evoluția schimbărilor survenite în mediul de securitate, pe plan regional și global.
Analiza fizionomiei mediului operațional viitor și a amenințărilor ce se pot manifesta în acesta este o condiție obligatorie pentru determinarea direcțiilor viitoare de dezvoltare a instrumentului militar. Putem deduce necesitatea dezvoltării unei forțe cu multiple specializări, care să fie în măsură, pe de o parte contracareze o mare varietate de amenințări și pe de alta să fie în măsură să participe la un efort conjugat desfășurat în zona de conflict întrucât este de așteptat ca rareori instrumentul militar singur să aducă și mai ales să securizeze victoria. Asigurarea succesului pe o perioadă lungă de timp va solicita, în mod invariabil, o abordare cuprinzătoare a conflictului și a perioadei post-conflict prin integrarea tuturor instrumentelor de putere a unei națiuni sau coaliții.
Este de așteptat ca, și în viitor, alianțele și coalițiile militare să reprezinte principalul tip de actor care să exercite influența instrumentului militar. Interesul global va impune permanent un răspuns multinațional configurat pe un sistem internațional de reguli și relații. Alianțele pot predefini în mod eficient interesele privind securitatea și apărarea colectivă precum și amenințările asociate și tipul de răspuns la acestea. Cerința de a sprijini stabilitatea sau de a întreprinde activități în sprijinul păcii în regiuni „volatile” cum ar fi Balcanii sau în state eșuate va persista, alături de necesitatea contracarării amenințărilor generate de actorii non-statali atât asupra elementelor instrumentului militar prezent în zonă cât și asupra populației, infrastructurii și mediului cibernetic „de acasă”. Proliferarea armelor de distrugere în masă și a atacurilor în mediul virtual necesită dezvoltarea capabilităților credibile în măsură să contracareze acest tip de amenințări, în special prin prevenție.
Interoperabilitatea sistemelor și a structurilor militare, a devenit unul din criteriile de selecție indispensabile condițiilor acțiunilor militare multinaționale. Perfecționarea capacității de integrare a diferitelor subsisteme acționale a devenit posibilă datorită tehnologiilor inteligente, sistemelor de informații performante aflate la dispoziția centrelor de comandă și control ultraperfecționate prin uzitarea rețelelor colaborative, pe suport de tip rețea telefonică, internet, televiziune în timp real sau anticipative.
Un alt aspect ce rezultă din această analiză este faptul că în ecuația conflictului viitorului, avantajul strategic conferit unui actor de către puterea lui militară poate fi diminuat prin metodele și mijloacele întrebuințate în aplicarea amenințării de către un ipotetic adversar care, deseori, are capabilități militare net inferioare. Este esențial să avem în vedere atingerea obiectivelor urmărite și momentul încheierii conflictului.
În condițiile în care operațiile militare se desfășoară într-un mediu cu un profund caracter neregulat atât ca aspect cât și ca și compoziție, ele tind să devină un mozaic cu o complexitate foarte ridicată. În acest sens, este foarte mare probabilitatea ca atingerea obiectivelor militare să fie departe de atingerea obiectivelor politice urmărite. În acest sens, este foarte important ca nivelul de decizie politico-militar să fie în măsură să determine tipul de acțiune non-militară necesar a fi întreprinsă precum și instrumentele și momentul declanșării acesteia pentru a înlocui sau completa acțiunea militară în scopul realizării stării finale și încheierii conflictului.
În viitor, forțele militare naționale sau ale Alianței vor continua să opereze într-un mediu din ce în ce mai complex, care va lansa provocări din ce în ce mai variate și mai neașteptate. De aceea, este necesară formularea de previziuni și opinii privind configurația mediului operațional al viitorului și tendințelor privind amenințările ce pot apărea în acest context. Aceste proiecții ale conflictelor viitorului permit planificatorilor militari o mai bună înțelegere a contextului în care vor opera forțele și stabilesc direcții și concepte pentru dezvoltarea capabilităților militare ale forței armate a viitorului.
Mediul operațional va continua să evolueze, prezentând forțelor militare provocări variate sub forma amenințărilor generate de către oponenți care desfășoară acțiuni al căror caracter variază de la convențional la neconvențional cu capabilități care presupun armament și tehnologie de ultimă generație. Acești oponenți pot include în compunerea lor forțe convenționale extrem de bine pregătite și echipate și forțe specializate în desfășurarea acțiunilor de luptă neregulate, rezultatul fiind o forță care întrebuințează amenințarea de tip hibrid. În plus, în cele mai multe cazuri, nu se poate conta pe sprijinul populației locale în eliminarea acestor amenințări.
Deși conflictele ultimilor ani au un caracter asimetric sau disimetric, posibilitatea ca în viitor să apară operații majore de tip combat nu este de neluat în seamă. Totuși, așa cum se specifică și în literatura de specialitate internațională, ipoteticul adversar al conflictelor viitoare va continua să fie unul care utilizează forțe neregulate, cuprinzând elemente care variază de la insurgenți bine antrenați și cu o mare experiență de luptă care urmăresc schimbarea guvernării locale sau realizarea unor deziderate de ordin religios și până la grupări criminale sau tribale care urmăresc menținerea controlului în anumite zone pentru a-și atinge obiectivele economice. În majoritatea cazurilor, este de așteptat ca aceste tipuri de forțe să acționeze împreună, rezultând amenințarea hibridă, ca o combinație între forțe, echipamente și tactici convenționale și neconvenționale.
Indiferent de scopul urmărit, oponentul din mediul operațional viitor va fi unul extrem de adaptabil și „fluid”, fiind în măsură să utilizeze o paletă largă de mijloace tehnologice, echipamente și proceduri, combinate cu armament convențional și mijloace improvizate. În multe zone de posibil conflict, cultura de tip tribal și sentimentul intrinsec de repulsie manifestat de către populația indigenă va duce, cel puțin în faza inițială, la o lipsă de cooperare cu forțele proprii. Soluția constă în acțiuni menite să convingă populația locală că obiectivul final al prezenței militare în zonă este de a-i reda și proteja valori ca securitatea pe termen lung și un nivelul acceptabil de trai. Astfel, mediul operațional viitor se configurează ca unul extrem de ambiguu și nesigur, în care forțele proprii trebuie să lupte cu un inamic bine pregătit și extrem de motivat, cu o bună cunoaștere a terenului, uneori sprijinit de către grupuri formate din localnici și care este în măsură să întrebuințeze amenințări hibride.
Spațiul aerian prin caracteristicile definitorii ale sale, reprezintă una din componentele principale ale conceptului de spațiu de luptă multidimensional total operațional. Programele majore pentru realizarea siguranței împotriva acțiunilor ostile sau teroriste desfășurate pe calea aerului au concluzionat asupra necesității de integrare a sistemelor de ripostă antiaeriană, în principal pentru realizarea secvențelor introductive ale fluxului antiaerian de tip colaborativ.
Supravegherea și cercetarea spațiului aerian de responsabilitate a devenit una din cerințele fundamentale ale garantării libertății de acțiune și a siguranței pentru celelalte spații acționale terestru, subacvatic și de la suprafața apei, aerian sau cosmic. Diversificarea tehnologică a mijloacelor de acțiune pe calea aerului, în special a aparatelor de zbor fără echipaj uman la bord ne-a determinat să ne orientăm către o problematizare a conceptului antiaerian din perspectiva modurilor de acțiune posibile ale aparatelor de tip UAV, în concepția noastră fiind una din amenințările majore la adresa siguranței spațiului aerian internațional.
Ascensiunea rapidă a întrebuințării pe scară largă a tehnologiilor de tipul „fără echipaj uman la bord” a fost determinată în principal de factorul de multiplicare al puterii generate sub aspectul controlului total și al acțiunilor fără restricții în toate spațiile existențiale terestru, de la suprafața apei și subacvatic, aerian sau cosmic. Dificultatea aplicării conceptelor de luptă de tip „integrare colaborativă” constă în realizarea infrastructurii, a lanțului de comandă – raport și a suportului de luare a deciziei, a gradului de libertate acțională al subsistemelor aflate pe diferite trepte de interrelaționare și a schimbului de informații pe unitatea de timp.
Este de remarcat faptul că aproape toate inovațiile din domeniul militar sunt perfecționări tehnologice ale științelor celorlalte domenii de activitate (matematică, fizică modernă, chimie, cibernetică, economie etc.), față de care specialiștii militari își exprimă încrederea aplicabilităților militare asupra mediului bivalent extins militar și civil deopotrivă. Criteriile de promovabilitate a schimbărilor tehnologice s-au evidențiat prin eficacitate, performanțe militare operaționale, manevrabilitate, simplitate, robustețe, capacitate ridicată de tehnologizare continuă, de acțiune de la distanță și nu în ultimul rând de asigurare și siguranță sporită în orice secvență a conflictului militar.
Participarea României la realizarea sistemului antirachetă american este și rodul demersurilor diplomatice efectuate în perioada recentă, fiind un succes de mare importanță al țării noastre, prin prisma relației bilaterale cu Statele Unite și, de asemenea, pentru afirmarea României, în cadrul NATO, ca un partener de încredere.
LISTA CU ABREVIERI
BIBLIOGRAFIE
Regulamente și instrucțiuni militare românești
5. SURSE WEB
http://www.nato.int
http://ue.eu.int
www.cdiss.org/bmrange.htm. The US Department of Defense uses somewhat different categories;
http://www.spacewar.com/reports/ US Missile Defense In Europe Could Threaten Russia 999.html;
http://www.ft.com/cms/s/8d77c600-cfff-11db-94cb-000b5df10621.html ;
www.thepeninsulaqatar.com
http://www.nato.int.docu/speech/2007/s070419a.html
http://www.upi.com/International_Security/Industry/Analysis
http://www.fas.org/spp/starwars/program/index.html
http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/ carta_ natiunilor_unite/
http://www.russianspaceweb.com/chronology_missiles.html http://www.fas.org/spp/starwars/program/soviet/moscow.html
http://www.enemyforces.com/missiles/s300pmu2.htm
http://www.nti.org/e_research/profiles/Israel/Missile/3571_3572.html
http://www.wisconsinproject.org/countries/israel/IsraelMissile2005.html
http://www.fas.org/spp/starwars/program/gbi.html
6. REVISTE
1. Gândirea Militară Românească, colecția din anii 2007-2016.
2. Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I”, colecția din anii 2006-2016.
3. Revista Forțelor Terestre, colecția din anii 2007-2016.
4. Revista Impact Strategic, colecția din anii 2007-2016.
5. Revista NATO Review din anii 2007-2016.
7. DOCUMENTE DE REFERINȚĂ
Dicționarul limbii române contemporane, Ediția Științifică, București, 1980
Dicționarul Enciclopedic, Editura Enciclopedică, București, 1987
Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, Ediția a II-a, București, 1996
Dicționar enciclopedic ilustrat, Editura Codex 2000 SRL, București, 1999, Biblioteca Universității Naționale de Apărare „Carol I”, cota 69195
LISTA ANEXELOR
Anexa nr.1
CONDUCTELE DE GAZ DIN UCRAINA
Sursa: Harta grafică accesată de pe adresa on-line http://paginaderusia.ro/wp-ontent/uploads/2014/08 /conducte-gaz-Ucraina.jpg
Anexa nr.2
HARTA PRINCIPALELOR CONDUCTE DE GAZE DIN EUROPA
Sursa: Harta accesată de pe adresa on-line http://www.romania-ctualitati.ro/files/image /Reuters /harta_gaze.gif
Anexa nr. 3
ANALIZA SISTEMICĂ A MEDIULUI OPERAȚIONAL
Abordarea sistemică facilitează realizarea designului operațional și planificarea operațiilor întrunite prin faptul că furnizează Comandantul Forței Întrunite (JFC) și statului major un cadru comun de referință pentru colaborarea cu partenerii interorganizaționali și multinaționali pentru a determina și coordona acțiunile care sunt dincolo de autoritatea de comandă a acestuia.
Mediul operațional interconectat
Sursa: JP 3-0 Joint Operations, 11 august 2011, p. IV-5
Anexa nr. 4
SISTEME ANTIBALISTICE OPERAȚIONALE SAU ÎN CURS DE REALIZARE
Fig.1- ABI pilotat (F-16)
Fig.2 – Laserul spațial (ABL)
Fig.3- Laserul spațial (SBL)
Fig.4 – Laserul la nivel tactic-THELS (dispus la sol)
Fig.5 – Sistemul de apărare aeriană la mare înălțime în faza de lansare THAAD
Fig.6 – Sistemul de apărare aeriană la mare înălțime în fază terminală THAAD
Fig.7 – Sistemul de apărare antibalistică navală (la înălțime mică) – NABMS
Fig.8 Sistemul de rachete antiaeriene HAWK
Fig.9 Sistemul de rachete antiaeriene PATRIOT
Fig.10 Sistemul de apărare aeriană extinsă a teatrului Forțelor Navale (la înălțime mare) –NTWD
Fig.11 – Sistemul S-300P (SA-10 Grumble) Fig.12 Sistemul S-400 Triumf (SA-21 Growler)
Fig.13 – Interceptorul aeropurtat nepilotat ABI (Israel)
Fig.14 Sistemul antibalistic ARROW (Israel)
Anexa nr. 5
EVOLUȚIA SISTEMULUI ANTIAERIAN S-300
Sistemul S-300P (SA-10 „Grumble”) a fost produs în câteva versiuni începând cu anii ’80. Versiunile D și E, oferite pieței de armamente, oferă o rază de acțiune de 40 km la o înălțime de 27 de km, având o viteză a rachetei interceptoare (48N6/2) de 2 km/s. Radarul de dirijare este un radar fazat care lucrează în bandă E, la o frecvență de 2-3 Ghz, cuplat cu un radar Doppler de supraveghere în impuls. Sistemul poate fi cuplat cu un radar de altitudine joasă, comandat din punctul de comandă, ale cărui posibilități de urmărire sunt de 100 de ținte iar de combatere simultană sunt de 6 ținte.
Sistemul S-300V (SA-12) există în două variante, S-300V1 (SA-12A ”Gladiator”) și S-300V2 (SA-12B”Giant”), ultimul fiind adaptat luptei antirachetă. Distanța de intercepție a sistemului SA-12B se situează în jurul a 40 km, la o altitudine maximă de 30 de km.
Viteza interceptorului este suficientă pentru a intercepta ținte care evoluează cu viteze de până la 4,5 km/s, echivalentul unei rachete balistice cu bătaia de 2500 km/s. Sistemul are un post de comandă mobil (radar de supraveghere și radar de înaltă rezoluție cu scanare în sector) și o unitate de foc (cu puct de comandă și radar de dirijare) ce îi permit urmărirea a 16 ținte balistice și detectarea vehiculelor care reintră în atmosferă la o distanță de 120 km. Conform rapoartelor publicate în revista de specialitate Janes, au fost realizate interceptări-test încununate de succes asupra rachetelor balistice Scud C și Al Hussein (550 km), „Virzah IB” (120 km), SS-12 (990 km) și SS-4 (2500 km).
Armata rusă deja a testat cu succes sistemul antirachetă S-400 (SA-20) și a lansat invitația părții americane să participe în proiectul S-500, o extensie a sistemului S-400. Potrivit specialiștilor americani, Rusia a încălcat deja prevederile Tratatului ABM, prin sistemul S-400 ale cărui performanțe sunt estimate ca fiind: bătaia, între 120-400 km (în funcție de racheta folosită), înălțimea de interceptare, 35 km, sistem de dirijare terminal, capabil să intercepteze ținte la viteze de până la 4,8 km/s.
S – 300 PMU (SA-10B Grumble)
Sistemul antiaerian S-300 PMU (SA.-10), varianta terestră, SA-N-6, varianta navală, este capabil, prin interceptarea mai multor ținte simultan, să contracareze cu succes raiduri aeriene intense, la înălțimi mici și mari. Sistemul SA-10 oferă avantaje semnificative asupra sistemelor strategice mai vechi, prin capacitatea de combatere simultană a mai multor ținte, prin interceptarea țintelor cu suprafață de reflexie mică, precum rachetele de croazieră, prin combaterea rachetelor balistice tactice și un potențial semnificativ de interceptare a unor anumite rachte balistice strategice.
Primul sistem SA-10 (S-300P) a devenit operațional în 1980, iar numărul acestor sisteme antiaeriene a crescut continuu, ajungând la finele anului 1987 la 80, iar la sfărșitul anului 1989 la peste 100; aproape jumătate din acestea au fost amplasate în jurul Moscovei, sugerând misiunea lor fundamentală, aceea de a constitui apărarea antiaeriană terminală a centrelor de comandă-control și complexelor militare industriale principale.
Programul de înlocuire a tuturor sistemelor antiaeriene mai vechi, din jurul Moscovei, cu sisteme SA-10, a fost unanim considerat drept unul dintre cele mai de succes programe de reechipare a forțelor armate ruse. Racheta inițială folosită de sistemul SA-10, 5V55K, lansată pe verticală, este acționată de motor cu o treaptă, cu combustibil solid. Încărcătura de luptă, în greutate de 100 Kg, este de bază, de tip „înalt explozivă, cu fragmentație” acționată de un focos de proximitate și suplimentar (ca majoritatea rachetelor sovietice) cu încărcătură nucleară tactică.
Lansarea pe verticală asigură rachetei cea mai bună capacitate de reacție împotriva țintelor ce sosesc din orice direcție. Înălțimea de interceptare este cuprinsă între 25 m și 30.000 m, iar raza maximă de acțiune (în plan înclinat) este de 90 de Km.
Complexul de rachete inițial SA-10 A cuprindea: o baterie de rachete ce include punctul de comandă și centrul de condcere a luptei, un radar de descoperire a țintelor cu emisie continuă, tridimensional, de tip Clam Shell 3D, un radar multifazat în bandă I, de dirijare a rachetelor la țintă de tip Flap Lid și până la 12 lansatoare de rachete, cu câte patru containere de rachete, montate pe semiremorci tractate de camioane (6×6) Kraz-260 V.
Regimentul de rachete sol-aer cuprinde trei baterii de rachete și un radar tridimensional mai puternic, de descoperire și urmărire a țintelor, în bană F, de tip Big Bird.
La mijlocul anilor ’80, a fost realizată varianta mobilă a complexului de rachete antiaeriene S-300, respectiv S-300 PMU (SA-10B Grumble). Acest sistem mobil de rachete antiaeriene este realizat pe șasiul autocamionului MAZ-7910 (8×8), ce asigură transportul și lansarea la verticală a rachetelor din patru containere cilindrice. Celelalte elemente constitutive ale bateriei, respectiv radarul de cercetare circulară și radarul de dirijare sunt de asemenea montate pe șasiul aceluiași camion.
Bateria de rachete are nevoie de numai 5 min, pentru trecerea din „poziție de luptă” în „poziție de marș” și invers, iar legăturile de date dintre cabine sunt realizate în tehnologie radio. Stația de dirijare a rachetelor Flap Lid poate combate simultan șase ținte, iar dirijarea rachetelor la țintă se face prin comenzi radio. Regimul de foc de bază este combaterea fiecărei ținte cu câte două rachete pentru a realiza o probabilitate de nimicire cât mai bună.
Sistemul S-300 PMU poate combate ținte cu viteze de până la 4200 Km/h, iar pentru asigurarea unei capacități de combatere mărite la înălțimi mici antena radarului de dirijare se poate înălța până la 24,4 m, ceea ce-i permite sistemului să-și mărească raza de acțiune la înălțimi mici, de la 32 de Km la 43 de Km.
S-300 PMU1 (SA-20A Gargoyle)
Sistemul antiaerian S-300 PMU1 reprezintă o modernizare semnificativă a sistemului S-300 PMU, cu capacitate de combatere a țintelor aerodinamice cu viteze de până la 3 Km/s și capacități limitate de combatere a rachetelor balistice. Este unanim apreciat că sistemul antiaerian mobil, multicanal, S-300 PMU1 poate combate cu mare succes avioane ultramoderne, rachete de croazieră strategice, rachete balistice tactice și alte ținte cu suprafață de reflexie mai mare de 0,02 mp, ce evoluează cu viteze de până la 2800 m/s în atacuri aeriene masive și condiții de contramăsuri electronice foarte grele.
S-300 PMU2 (SA-20B Favorit)
Sistemul S-300 PMU2 Favorit este o variantă îmbunătățită, în special în ceea ce privește racheta, a sistemului S-300 PMU1. Racheta acestui sistem are o încărcătură de luptă mai mare (145 Kg) și o dirijare mai precisă decât versiunile anterioare, având o rază de acțiune de 200 Km. Alte modificări substanțiale au avut loc la nivelul stației de descoperire, unde a fost introdus un nou radar mobil, 96L6E, complet autonom.
Sistemul S-300 PMU2 are capacități de combatere sporite a rachetelor balistice tactice și de teatru. Noua rachetă, 48N6E2, are lungimea de 7,5 m, diametrul de 0,5 m și cântărește 1800 Kg. Această rachetă este lansată la verticală de către o catapultă, după care motorul rachetei accelerează, iar în final racheta va intercepta ținta de sus în jos. Sistemul S-300 PMU2 poate combate ținte care evoluează la înălțimi cuprinse între 10 m și 27 de Km și cu viteze de până la 10 Km/h. Se apreciază că probabilitatea de nimicire cu o rachetă – P1, este cuprinsă între 0,8 și 0,93 pentru avioane și între 0,8 și 0,98 pentru rachetele de croazieră Tomahawk.
Anexa nr.6
OBIECTIVELE ROMÂNIEI ÎN NATO
Obiectivele României, ca stat membru al NATO, răspund intereselor naționale ale țării și se pot defini astfel:
1. O Alianță robustă și relevantă, bazată pe un parteneriat transatlantic solid
Sprijinim o Alianță puternică și capabilă să răspundă eficient noilor amenințări la adresa securității. Un parteneriat transatlantic dinamic și robust reprezintă un factor crucial în articularea unor răspunsuri eficiente la noile riscuri de securitate cu care se confruntă comunitatea democrațiilor transatlantice.
2. Îndeplinirea responsabilităților de membru NATO legate de participarea la operațiunile și misiunile Alianței
România contribuie la toate misiunile și operațiunile Alianței, inclusiv la cele din afara spațiului euro-atlantic.
Participarea țării noastre la operațiunile și misiunile NATO oferă o susținere concretă a angajamentelor politice asumate de România ca membru al Alianței Nord-Atlantice, amplificându-i credibilitatea de aliat.
3. Promovarea rolului NATO de furnizor de stabilitate, promotor al reformelor și cooperării regionale în vecinătatea imediată a României (Balcanii și regiunea Mării Negre)
România consideră că frontiera comunității euro-atlantice, bazate pe democrație, libertate și securitate nu trebuie să se oprească la frontiera estică a României.
Considerăm că Europa nu poate fi completă fără integrarea Balcanilor de Vest în structurile europene și euro-atlantice. Prin sprjinirea fermă a acestei perspective și a reformelor derulate de statele din regiune, vom putea contribui la modelarea unui climat de stabilitate pe termen lung.
La estul Alianței, România a fost și va continua să fie un avocat ferm și activ al consolidării parteneriatului cu Republica Moldova, în sprijinul evoluției democratice și vocației sale europene și al integrării Georgiei în cadrul structurilor euro-atlantice.
Parte a Europei și punte către Asia Centrală și Afganistan, regiunea Mării Negre este importantă pentru stabilitatea euro-atlantică. România va contribui la dezvoltarea modalităților prin care NATO poate susține eforturile statelor riverane de consolidare a securității regionale.
4. Dezvoltarea parteneriatelor NATO cu UE și ONU
·Parteneriatele NATO cu UE și ONU asigură cooperarea în problemele de interes comun și contribuie semnificativ la contracararea amenințărilor și provocărilor la adresa securității internaționale.
România a sprijinit constant dezvoltarea dialogului și cooperării NATO – UE în cât mai multe domenii de interes comun, cu respectarea specificității și autonomiei de decizie a fiecăreia dintre cele două organizații.
Relația Alianței Nord-Atlantice cu Organizația Națiunilor Unite este una de o relevanță deosebită. Susținem continuarea cooperării dintre NATO și ONU în domeniul menținerii păcii și securității internaționale.
5. Susținerea procesului de transformare a NATO
Vom continua să contribuim la procesul de transformare a NATO, menit să ofere Alianței Nord-Atlantice capacități flexibile, capabile să se desfășoare rapid și să răspundă noilor tipuri de amenințări
*Sursa: http//www.mae.ro
Anexa nr.7
DIAGRAMA THAAD
Anexa nr. 8
ELEMENTELE FUNDAMENTALE ALE TRATATULUI ABM
Ttratatul ABM, de limitare a capacităților de apărare împotriva rachetelor balistice, a fost semnat în 1972 de SUA și URSS, ca parte a procesului de limitare a armamentului strategic START. În acest tratat (ABM) se prevedea printre altele:
– articolul I interzice fiecărei părți desfășurarea sistemelor ABM, pentru apărarea teritoriului național;
– articolul III permite fiecărei țări să desfășoare apărări antibalistice limitate numai la două zone, astfel: una în limita maximă a 150 km, față de capitala țării și alta în limita maximă a 150 km, față de o zonă de silozuri de rachete balistice. În cadrul fiecărei zone desemnate sunt premise maximum 100 de rachete antibalistice, iar toate radarele antibalistice trebuie poziționate în aceste două locații;
– protocolul din 1974 la acest tratat reduce prevederile anterioare la câte o zonă de apărare antibalistică, respective la zona Moscovei, respectiv sediul NORAD/Grand Forks/Dakota de Nord;
– articolul IV al Tratatului interzice dezvoltarea, testarea sau desfășurarea de radare, lansatoare sau interceptoare antibalistice dislocate în spațiul aerian, maritim sau tertestru;
– articolul VI interzice folosirea interceptorilor, lansatoarelor sau radarelor (altele decât cele permise de articolul III), carec au capacități de interceptare a rachetelor balistice strategice în zbor;
– alte interdicții includ testarea sistemelor de arme care nu sunt antibalistice în scopuri antibalistice, desfășurarea de radare de avertizare timpurie în afara granițelor naționale și a radarelor fazate ce depășesc o anumită putere.
Tratatul este ambiguu în legătură cu faptul dacă testarea și operarea unor sisteme antibalistice eficiente violează sau nu prevederile articolului VI al Tratatului ABM. În consecință, ambele părți au simțit nevoia unor lămuriri în acest caz și au elaborat o Declarație Comună în 1997, prin care (1) se permite întrebuințarea în scopuri antibalistice a interceptorilor cu o viteză maximă de 5 km/sec și raza de acțiune a rachetei balistice interceptate de până la 3.500 km, (2) se interzice dezvoltarea, testarea sau desfășurarea interceptorilor bazați în spațiu sau componente bazate pe tehnologii alternative, care pot substitui acești interceptori și (3) cheamă pentru desfășurarea de consultări în eventualitaea apariției unor noi tehnologii care privesc sistemele de apărare antibalistică.
Anexa nr. 9
FOLOSIREA LASERILOR CA ARME ANTIBALISTICE
Folosirea laserilor de mare putere ca arme distructive antibalistice vizează perforarea corpurilor, prin focalizare punctuală, sau secționarea zonală, prin baleierea fascicului laser în zona rezervoarelor de combustibil, care este mai vulnerabilă, sporindu-se efectul distructiv la orice perforare din exterior, datorită presiunii interne, dar și a frecării cu aerul la reintrarea în atmosferă. Ca urmare a acestor acțiuni se obține cu greu explozia rachetei balistice pe traiectorie, dar se realizează doborârea ei prematură, datorită pierderilor de combustibil sau deformării aerodinamice grave.
Sunt folosiți laseri chimici ce pornesc de la substanțe diferite, aflate în stare gazoasă, care sunt injectate sub presiune în cavitățile laser, asemănătoare cu camerele de ardere ale motoarelor rachetă cu combustibil lichid, unde se produc reacții puternic exoterme, care realizează inversiunea de populație între oglinzile rezonatorului laserului.
Laserii cu acid fluorhidric, HFL, emit radiații cu puternică atenuare în atmosferă, însă ei au randament mare și se folosesc la satelitul STAR-LITE, care este precursor al sistemului american de supraveghere și atac în infraroșu, dispus în spațiu (SBIRS). Acesta va conține până la 30 de sateliți diferiți. În configurație minimă, 4 sateliți de mare altitudine din subsistemul SBIRS HIGH au început să fie construiți pentru a înlocui sateliții programului DSP, aflați pe orbite geostaționare (H – aprox. 36.000 km).
Circa 24 de sateliți de mică altitudine (900-1200 km) din subsistemul SBIRS LOW vor fi lansați și se vor roti în jurul globului terestru, asigurând date precise de urmărire a aparatelor de zbor, din momentul în care acestea depășesc plafonul norilor (10-12 km înălțime).
Laserii cu deuteriu fluorurat, DFL, emit în infraroșu lungimi de undă în gama 3,5-4 μm, având atenuare atmosferică mai mică. Acest tip de laser reprezintă principalul element coconstitutiv al programului americano-israelian THEL. Laserul folosit a fost denumit MIRACL, iar în 1996 a reușit interceptarea și doborârea proiectilelor reactive nedirijate, calibru 122 mm, tip Katiușa.
Laserul COIL (Chemical Oxygen Iodine Laser) emite monocromatic cu lungimea de undă de 1315 nm. Excitarea se realizează prin sularea clorului gazos peste o soluție bazică de peroxid de hidrogen. Clorul migrează în lichid și reacționează, producându-se molecule de oxigen excitate, care ies din soluție și reacționează puternic exoterm cu moleculele de iod pe care le rup. Se realizează inversiunea de populație a atomilor de iod între oglinzile rezonatorului laser și se poate emite o putere de circa 3 MW timp de maxim 100 s, în varianta folosită la sistemul antibalistic ABL.
Anexa nr. 10
PRINCIPALELE CARACTERISTICI TEHNICO-TACTICE ALE
SISTEMULUI DE RACHETE ANTIAERIENE “HAWK”
Anexa nr. 11
EVOLUȚIA SISTEMULUI ANTIAERIAN ,,PATRIOT”
Radarul AN/MPQ-53(55)
Radarul AN/MPQ-53/65 este un radar fazat, echipat cu sisteme IFF, de luptă radioelectronică și de dirijare. Radarul sistemului Patriot operează în banda de frecvențe G a NATO, între 4 și 6 GHz. Radarul AN/MPQ-53 echipează sisteme PAC-2 mai vechi, iar radarul AN/MPQ-65, mai performant, echipează sistemul PAC-3. Antena radarului AN/MPQ-65 este compusă din peste 5.000 de elemente care transmit fasciculul radar de mai multe ori pe secundă. Suplimentar, antena radar conține un echipament de interogație IFF și o zonă de dirijare pentru rachetele Patriot. Toate acestea îi oferă acestui radar capacitatea unică de căutare, identificare, urmărire și combatere, fără a fi nevoie de radare suplimentare.
Distanța de descoperire a radarului Patriot depășește 100 km și poate urmări simultan până la 100 de ținte. Diagrama fascicului radar fazat din înzestrarea sistemului Patriot este foarte îngustă și foarte “mobilă”. Aceste caracteristici conferă acestui radar capacitatea extraordinară de a detecta ținte mici și rapide precum rachetele balistice sau ținte cu amprentă electromagnetică mică precum avioanele realizate în tehnologie Stealth sau rachetele de croazieră. Suplimentar acestor calități, radarul sistemului Patriot este foarte rezistent la contramăsurile radioelectronice, precum bruiajul radar, prin comutarea în salturi rapide pe frecvențe nebruiate.
Stația de comandă a focului AN/MSQ-104
Stația de comandă a focului, AN/MSQ-104, reprezintă centrul nervos al bateriei de rachete Patriot și este alcătuită în primul rând din: computerul de Control al armelor (WCC), terminalul de legături de date (DLT) și echipamentul de comunicații UHF.
Computerul de control al armelor (WCC) este computerul principal al sistemului Patriot, pe 24 de biți, cu posibilități de lucru în virgulă fixă și-n virgulă mobilă, cu viteza ceasului de 6 MHz. Acest computer comandă interfața sistemului cu operatorul, calculează algoritmii de intercepție a rachetelor balistice și asigură identificarea deranjamentelor din sistem.
Terminalul de Legături de Date este sistemul care asigură legătura dintre Stația de Comandă a Focului și lansatoarele de rachete, prin cabluri cu fibră optică sau prin radio.
Racheta PAC-1
Sistemul de rachete Patriot Capabilitate Avansată – PAC, cunoscută azi ca versiunea PAC-1, a prezentat față de sistemul original numai o îmbunătățire a sistemului software. Cele mai importante aspecte ale acestei îmbunătățiri au fost schimbarea modului de căutare a radarului și a însuși modului prin care apăra obiectivul. În locul modului de căutare la înălțime mică, orizontal (< 25° ), unghiul de căutare a fost ridicat până la 89°. Aceasta s-a făcut pentru contracararea rachetei balistice ce urma o traiectorie balistică. Fasciculele de căutare radar au fost îngustate, iar în modul de lucru “căutare TBM”, viteza de transmitere a acestor fascicule (a impulsurilor) a fost mărită substanțial.
Ca urmare a creșterii performanțelor radarului, necesare combaterii rachetelor balistice, a scăzut performanțele în ceea ce privește combaterea amenințărilor aeriene ce evoluează în atmosferă, în special în ceea ce privește descoperirea și combaterea avioanelor. În consecință, s-a păstrat un program de căutare a radarului destinat țintelor atmosferice ce poate fi activat în funcție de informațiile estimate despre inamic și modul de acțiune a acestuia. Suplimentar, la nivel operațional s-a schimbat modul în care sistemul Patriot apără obiectivele proprii, în sensul că în loc să apere o zonă semnificativă împotriva unui atac aerian desfășurat de aviație, acesta apără acum obiective mult mai mici, punctuale, împotriva rachetelor balistice.
De-alungul anilor ‘80, sistemul Patriot a suferit câteva modernizări, cele mai importante având loc în sistemul său software. Cea mai importană îmbunătățire aici a a fost cea prin care sistemul putea să combată rachete nedirijate, de tip Katiușa. Aceste sisteme nu au fost însă, testate în luptă și se mai află doar în dotarea armatei sud-coreene. O altă îmbunătățire a fost în domeniul rachetei, prin realizarea rachetei MIM-104B “ASOJ”, destinată luptei împotriva mijloacelor aeriene purtătoare de bruiaj.
Racheta “PAC-2”
La sfârșitul anilor 1980, testele au indicat că deși sistemul, în ansamblu, era capabil de interceptarea rachetelor balistice, se ridicau numeroase dubii asupra capacității rachetei MIM 104 A/B de distrugere a țintei. În consecință, a fost introdusă o nouă rachetă, PAC-2 și sistemul îmbunătățit. Pentru sistem, îmbunătățirea PAC-2 a fost similară cu PAC-1. Algoritmii de căutare ai radarului au fost optimizați și fasciculul radar în regim “căutare TBM”, de asemenea, modificat. Racheta PAC-2 (MIM -104C), a reprezentat prima îmbunătățire substanțială, la nivelul rachetei. Racheta PAC-2 are o lungime de 5,31 m, cântărește 900 kg și este propulsată de un motor-rachetă cu combustibil solid ce-i conferă o viteză de 5 Mach. Această rachetă a fost optimizată pentru combaterea rachetelor balistice.
Schimbările majore la racheta PAC-2 au constat în mărirea schijelor încărcăturii de fragmentație de la 2 grame la 45 grame, precum și modificarea focosului cu impulsuri Doppler, pentru a-l face mai eficient “întâlnirii” mult mai rapide dintre cele două rachete în comparație cu întâlnirea dintre racheta a.a. și avion.
Din punct de vedere al regimului de foc, în regimul de bază antibalistic “salvă” (de două rachete) a fost introdusă o întârziere de 3-4 sec pentru a doua rachetă, necesar discriminării între capul de luptă al rachetei balistice și resturile exploziei primei rachete. Sistemul PAC-2, a fost testat prima dată în 1987 și introdus în luptă în 1991, în timpul primului conflict din Golf.
Rezultatele obținute de sistem fiind încă secrete, iar distrugerile făcute de rachetele Scud contabilizate, eficacitatea lui a fost foarte mult pusă la îndoială. Ceea ce a dovedit sistemul în mod indubitabil a fost că apărarea antibalistică a devenit posibilă.
De la primul război din Golf, au avut loc multe îmbunătățiri, în special la sistemul software, dar și racheta a suferit patru îmbunătățiri importante, cunoscute ca rachete cu ghidare avansată, GEM, cea mai importantă fiind din nou, la focosul de proximitate. Racheta GEM a fost folosită, pe larg, în operațiunea “Libertate Irakului”, din 2003, cu un succes semnificativ. Au fost realizate variante “dedicate” de rachete GEM, pentru rachetele de croazieră GEM/C și rachetele balistice GEM/T.
Racheta “PAC-3”
Realizarea rachetei PAC-3 reprezintă cea mai mare îmbunătățire care a avut loc la nivelul sistemului și rachetelor Patriot. În urma acestor modernizări, operatorii sistemului PAC-3, pot acum să urmărească traiectoriile țintelor în sistem JTIDS, ceea ce introduce un timp suplimentar de alarmare necesară. Programul software poate să conducă o căutare adaptată TBM, optimizând posibilitățile radarului pentru căutare într-un sector particular, unde se așteaptă apariția rachetelor balistice.
Producătorii sistemului Patriot, precizează că radarul PAC-3 “este capabil să detecteze dacă un avion este sau nu pilotat și de asemenea, dacă duce sau nu încărcătură de luptă”. Racheta PAC-3, cunoscută și ca MIM-104F, este recunoscută ca una dintre cele mai performante rachete antiaeriene construite vreodată, dedicată aproape exclusiv combaterii rachetelor balistice. Datorită folosirii pe scară largă a miniaturizării, un singur container poate conține acum patru rachete spre deosebire de versiunile anterioare care presupuneau un container pentru fiecare rachetă.
Racheta PAC-3 este, de asemenea, mult mai manevrabilă decât variantele anterioare, datorită mai multor mici motoare rachetă, montate în partea din față a corpului rachetei, numite motoare de control al poziției (ACM). Totuși, cea mai semnificativă îmbunătățire a rachetei PAC-3 este dotarea suplimentară cu un “căutător radar activ” în bandă K. Aceasta permite rachetei să reacționeze mai rapid și în mod autonom la căutarea și distrugerea țintei inamice, în faza zborului său terminal.
Radarul activ autonom crește de asemenea, capacitatea rachetei de a discrimina între încărcătura de luptă și capcanele sau resturile ce pot însoți capul de luptă și oferă propriei încărcături de luptă capacitatea de a lovi în mod direct ținta, eliminând necesitatea existenței unui focos de proximitate tradițional, oferind în final, o eficacitate mult mai mare împotriva tuturor tipurilor de rachete balistice.
Anexa nr. 12
CALENDARUL ACTIVITĂȚILOR ROMÂNO-AMERICANE
PENTRU PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA SISTEMUL DE APĂRARE ANTIRACHETĂ
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: INIȚIATIVE NATOUE DETERMINATE DE RECONFIGURAREA BALANȚEI DE PUTERE MILITARĂ A STATELOR DIN ZONA ESTICĂ DE INTERES STRATEGIC A ROMÂNIEI [311678] (ID: 311678)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.