Ingrijiri Nursing Acordate Pacientului cu Encefalita

Titlul lucrării: ÎNGRIJIRI NURSING ACORDATE PACIENTULUI CU ENCEFALITĂ

INTRODUCERE

Encefalitele reprezintă un capitol de patologie foarte vast și neomogen ca terminologie, clasificare, etiopatogenie, epidemiologie, manifestări clinice, prognostic, metode de diagnostic și terapie. În acest domeniu s-au făcut progrese mari, dar au rămas încă multe puncte obscure.

CAPITOLUL I

ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA ENCEFALULUI

Encefalul cuprinde trunchiul cerebral, cerebelul, diencefalul și emisferele cerebrale. Ca și măduva, encefalul este acoperit de meningele cerebrale.

1.1 Trunchiul cerebral

Trunchiul cerebral este o punte de legătură între măduvă și creier, fiind situat sub cortul cerebelului. Dacă măduva oferă variații anatomice foarte mici, trunchiul cerebral are în schimb o configurație foarte diferită. Lezarea trunchiului cerebral poate duce la tulburări grave ale funcției cardio-vasculare. Acest fapt confirmă valoarea scoarței cerebrale ca și a cerebelului în reglarea centrilor vaso-motorii din trunchiul cerebral cât și din diencefal. Trunchiul cerebral este format din trei etaje: bulb (medula oblongata), protuberanța (puntea lui Varolio) și mezencefalul. În trunchiul cerebral își au originea zece din cele 12 perechi de nervi cranieni. Bulbul, protuberanța și mezencefalul sunt sediul unor reflexe somatice și vegetative: salivator, de deglutiție, de vomă, tuse, strănut, masticator, cardioacceleratori, cardioinhibitori, de clipire, lacrimal, pupilare de acomodare și fotomotor.

1.1.1 Nervii cranieni

Fac parte din sistemul nervos periferic și sunt în număr de 12 perechi. Se deosebesc de nervii spinali prin aceea ca nu au o dispoziție metamerică și nu au două rădăcini (dorsală și ventrală).

1.1.1.1 Nervul olfactiv

Se găsește în regiunea olfactivă a mucoasei nazale de unde pornesc fibrele olfactive, acesta strabate lamina cribrosa a etmoidului spre bulbul olfactiv. Este un nerv senzorial, care conduce informațiile legate de miros.

1.1.1.2 Nervul optic

Este compus din axonii celulelor multipolare din retină, care formează nervul optic.

1.1.1.3 Nervul oculomotor

Își are originea la nivelul tuberculilor cvadrigemeni anteriori, în mezencefal. Fibrele sale intră în spațiul subarahnoidian al sinusului cavernos, străbătând prin fanta sfenoidală, inelul Zinn până în orbită. Nervul inervează mușchii ochiului și sfincterele intraoculare. Ramul superior inervează ridicătorul pleoapei și dreptul superior, iar ramul inferior inervează dreptul intern, inferior și micul oblic.

1.1.1.4 Nervul trohlear

Inervează oblicul mare și pornește din pedunculul cerebral. Nervul părăsește nevraxul, prin spațiul subarahnoidian, intră în sinusul cavernos și prin fanta sfenoidală pătrunde în orbită.

1.1.1.5 Nervul trigemen

Acest nerv senzitivomotor își are originea în punte, rădăcina senzitivă, pornind din ganglionul Gasser, cu o ramură centrală descendentă și o ramură periferică, cu branșe pentru nervul oftalmic, maxilar, și mandibular. Rădăcina motorie pornește din nucleul masticator. Rădăcina mezencefalică ascendentă și descendentă foremează rădăcina senzitivă a nervului. Nervul mandibular are fibre motrii pentru mușchii masticatori.

1.1.1.6 Nervul abducens

Pornește din planșeul ventriculului IV pontin, părăsește trunchiul, prin șanțul bulbo-pontin, străbate dura mater pe lângă vârful stâncii și intră în sinusul cavernos. Nervul inervează mușchiul drept extern al globului ocular.

1.1.1.7 Nervul facial

Nervul facial pornește din protuberanța inferioară, având o rădacină mare motorie și una mică senzitivă. Fibrele motrii au originea reală în nucleul motor din punte. Fibrele gustative ale nervului facial au originea în ganglionul geniculat de pe traiectul nervului, unde se găsește protoneuronul. Deutoneuronul se află în nucleul solitar din bulb. Fibrele parasimpatice provin din doi nuclei: nucleul lacrimal și nucleul salivator superior, ambii găsindu-se în punte. Originea aparentă se găsește în șanțul bulbopontin. Fibrele motorii inervează mușchii mimicii. Fibrele senzoriale culeg excitații gustative de la corpul limbii. Fibrele parasimpatice inervează glandele lacrimale, submandibulare și sublinguale.

1.1.1.8 Nervul vestibulocohlear

Este un nerv senzorial și este format dintr-o componentă vestibulară care are pe traseu ganglionul lui Scarpa și o componentă cohleară, care are pe traiect ganglionul Corti. Ramura cohleară se îndreaptă spre nucleii cohleari din punte, iar cea vestibulară, spre nucleii vestibulari din bulb.

1.1.1.9 Nervul glosofaringian

Nervul glosofaringian iese din bulb împreună cu nervul X și XI, părăsind craniul prin gaura ruptă posterioara și dă fibre aferente pentru gust și sensibilitate la treimea posterioara a limbii, vălul palatin, trompa Eustache și porțiunea superioară a faringelui. Fibrele motorii din nucleul ambiguu inervează stilo- și palatofaringianul, palatoglosul și constrictorul superior al faringelui.

1.1.1.10 Nervul vag

Acest nerv mixt pornește din bulb și părăsește craniul cu nervul IX, prin gaura ruptă posterioară, cu un traiect ramificat și lung. Fibrele somatomotorii din porțiunea inferioară a nervului ambiguu inervează constrictorul mijlociu și inferior al faringelui și mușchii abductori dilatatori ai coardelor vocale, cu rol inspirator și în fonație. Fibrele viscero-motorii se distribuie în mușchiul inimii, bronhiilor, esofagul, stomacului, intestinului subțire, cu impulsuri la palat și laringe.

1.1.1.11 Nervul spinal

Pornește din bulbul inferior unde își are originea și părăsește craniul prin gaura ruptă posterioară. Ramura internă contopită cu pneumogastricul dă fibre nervoase vălului palatin. Ramura extenă inervează sternocleidomastoidianul și trapezul.

1.1.1.12 Nervul hipoglos

Este un nerv motor, are originea reală în nucleul motor al nervului situat în bulb. Originea aparentă se găsește în șanțul preolivar.Inervează musculatura limbii.

1.1.2 Bulbul (medula oblongata)

Bulbul este situat în partea inferioară a trunchiului cerebral, începe la încrucișarea piramidelor și sfârșește în șanțul bulbo-pontin. Bulbul, important centru reflex, dispune de centri reflecși simpli, stimulați de excitațiile venite prin nervii centripeți și centrii reflecși automați. Centrii automați ai bulbului sunt formați din centrul respirator, vasomotor, cardioinhibitor și accelerator.

1.1.3 Protuberanța (puntea lui Varolio)

Protuberanța (puntea lui Varolio) este situată între bulb și pendunculi, este o regiune de trecere a căilor senzitive motorii și cerebeloase. Puntea dispune de o funcție de adaptare a reflexelor prin sistemele de asociație oculogire, cefalogire, auditive și vestibulare.

1.1.4 Mezencefalul

Mezencefalul este segmentul superior al trunchiului cerebral, situat deasupra punții, de care se desparte prin șanțul pontopenduncular. Are o față anterioara, una posterioară și două laterale. Din mezencefal se dezvoltă două formațiuni structurale principale: pedunculii cerebrali și tuberculii cvadrigemeni. Mezencefalul dispune de o structură internă formată din substanță albă și substanță cenușie . Substanța albă face legătura între structurile inferioare și scoarța cerebrală, iar substanța cenușie formează nucleii mezencefalici. Mezencefalul joacă un rol în distribuirea tonusului muscular, a reflexelor la lumină și acomodare și în mișcările de verticalitate.

1.2 Cerebelul

Cerebelul ocupă fosa posterioară a craniului, fiind separat de emisferele cerebrale prin cortul cerebelului. Este situat înapoia bulbului și a punții, cu care delimitează cavitatea ventriculului IV. După configurație și morfologie cerebelul este împărțit în trei părți: vermis și cele două emisfere cerebeloase. Cerebelul este legat de bulb, punte și mezencefal prin pendunculii cerebeloși inferiori, mijlocii și superiori. Acești pendunculi conțin fibre aferente și eferente, cei mijlocii conțin numai fibre aferente. Suprafața cerebelului este crestată de șanțuri paralele, cu diferite adâncimi care separă cei trei lobi: anterior, posterior și floculo-nodular. Filogenetic cerebelul se divide în: arhicerebel (floculo-nodular), paleocerebel (anterior), neocerebel (posterior) . La exterior, se află un strat de substanță cenușie, care formează scoarța cerebelului. Substanța albă a axului lobilor și foliilor emisferelor cerebeloase apar pe o secțiune ca un arbore. În interiorul masei de substanță albă se găsesc zone de substanță cenușie, care formează nucleii cerebelului. Funcțiile cerebelului sunt de coordonare a activității motorii, controlul tonusului muscular și menținerea și controlul echilibrului.

1.3 Diencefalul

Diencefalul cuprinde două formațiuni mari: talamusul și hipotalamusul.

1.3.1 Talamusul

Talamusul se divide în talamus, epitalamus și metatalamus. Este acoperit de emisferele cerebrale, are o formă ovalară cu o față dorsală și medială, una ventrală și laterală și 2 poli. Prin fața sa ventrală talamusul se raportează hipotalamusului. Talamusul îndeplinește patru funcții:

1. Funcția de releu este îndeplinită de nucleii talamici specifici, în care se află al 3-lea neuron al căilor de conducere alte tuturor analizatorilor, cu excepția celui olfactiv. La acest nivel există și numeroase sinapse inhibitorii care pot regla intensitatea stimulilor ce se propagă spre ariile corticale. Unele sinapse inhibitorii se găsesc la terminația unor axoni corticotalamici, prin care se poate controla, prin voință, intensitatea senzațiilor dureroase.

2. Funcția de asociație se realizează prin conexiunile unor nuclei talamici cu ariile asociative corticale din lobii parietal, temporal, occipital. Pe baza acestor conexiuni, talamusul ia parte, alături de scoarța cerebrală, la elaborarea unor comenzi voluntare.

3. Funcția motorie se realizează prin conexiunea bidirecțională a talamusului cu nucleii bazali și primește aferențe de la neocerebel și substanța neagră. Comenzile motorii elaborate pe baza acestor aferențe sunt trimise apoi, eferent, spre cortexul motor de unde pornește comanda spre motoneuronii somatici. Prin poziția sa pe traiectul căilor senzitive și motorii, talamusul participă la integrarea senzitivo-motorie.

4. Funcția nespecifică este realizată de nucleii talamici nespecifici care fac parte din formația reticulată. Prin aceștia, talamusul participă la reglarea ritmului somn-veghe și la elaborarea unor procese afectiv-emoționale.

1.3.2 Hipotalamusul

Hipotalamusul este partea din diencefal conectată la reglarea activității viscerale, la activitatea sistemului vegetativ și la funcții endocrine. Hipotalamusul este situat sub talamus și formează podișul ventriculului III. Cu hipofiza, hipotalamusul are legături vasculare și nervoase. Hipotalamusul, supranumit și creierul vegetativ al organismului, este organul nervos cu cele mai numeroase funcții pe unitate de volum. Hipotalamusul integrează toate reglările vegetative din organism. În hipotalamus are loc o armonizare a activității aparatului cardiovascular cu cel respirator, digestiv, excretor. Intervine în reglarea metabolismelor intermediare lipidic, glucidic, și protidic și a metabolismului energetic, reglează activitatea secretorie a glandei hipofize, temperatura corpului, echilibrul hidric, aportul alimentar, activitatea de reproducere a organismului, ritmul somn-veghe. Hipotalamusul este un centru important al vieții afective. Alături de sistemul limbic, el participă la elaborarea emoțiilor, sentimentelor și pasiunilor. Hipotalamusul are rol, în special, în expresia vegetativă interioară (variatiile ritmului cardiac, ale tensiunii arteriale) sau exterioară (paloarea sau înroșirea pielii, lăcrimare), a stărilor afective. Îndeplinește încă o mulțime de roluri: reglează hematopoieza, participă la procesul de învățare, crește capacitatea de luptă atiinfecțioasă a organismului etc. Activitatea sa este influențată de scoarța cerebrală, atât de ariile vegetative cât și asociative.

1.4 Emisferele cerebrale

Emisferele cerebrale reprezintă partea cea mai voluminoasă a sistemului nervos central. Sunt legate între ele prin comisurile creierului și în interior conțin ventriculii laterali, I și II. Activitatea mai mare a membrului superior, precum și localizarea centrului vorbirii în emisfera stângă determină asimetria de volum, emisfera stângă fiind mai dezvoltată la dreptaci. Între cele două emisfere se află fisura longitudinală a creierului în care se găsește coasa creierului, o dependință a dureimater ce separă cele două emisfere. Emisferele cerebrale prezintă trei fețe: laterală, medială și inferioară.

1. Pe fața laterală se observă două șanțuri mai adânci: fisura laterală a lui Sylvius și șanțul central Rolando. Aceste șanțuri delimitează patru lobi: lobul frontal, situat înaintea șanțului central; lobul parietal , deasupra scizurii laterale; lobul temporal, sub fisura laterală; lobul occipital, situat în partea posterioară. Șanțurile mai puțini adânci împart lobii în giri.

2. Pe fața medială, se observă șanțul corpului calos. În partea posterioară se află scizura calcariană, care este un șanț orizontal.

3. Pe fața bazală începe fisura laterală a lui Sylvius, care împarte această față în lob orbital, situat anterior de fisura laterală și lob temporo-occipital, situat posterior de fisura laterală. La nivelelul lobului orbital se remarcă un șanț cu direcție antero-posterioară, șanțul olfactiv, care adăpostește bulbul olfactiv. Lateral de șanțul olfactiv se află șanțurile orbitare, dispuse sub forma literei „H” între care se delimitează girii orbitali. Lobul temporo-occipital prezintă șanțul hipocampului, șanțul colateral și șanțul occipito-temporal. Între acestea, se delimitează trei giri: girul hipocampic și girii occipito-temporal medial și lateral.

1.4.1 Structura emisferelor cerebrale

Ca și la cerebel, substanța cenușie este dispusă la suprafață, formând scoarța cerebrală și în profunzime, formând nucleii bazali (corpii striați). Corpii striați reprezintă nuclei importanți ai sistemului extrapiramidal și sunt situați deasupra și lateral de talamus. Substanța albă înconjoară ventriculii cerebrali I și II.

1.4.1.1 Substanța albă a emisferelor cerebrale

Este formată din fibre de proiecție, comisurale și de asociație. Fibrele de proiecție unesc în ambele sensuri scoarța cu centrii subiacenți. Fibrele comisurale unesc cele două emisfere, formând corpul calos, fornixul(trigonul cerebral) și comisura albă interioară. Fibrele de asociație leagă regiuni din aceeași emisferă cerebrală.

1.4.1.2 Scoarța cerebrală

Reprezintă etajul superior de integrare a activității sistemului nervos. Scoarța cerebrală cuprinde paleocortexul și neocortexul

1.4.1.2.1 Paleocortexul

Paleocortexul este inclus in sistemul limbic, conține două straturi celulare și are conexiuni întinse cu analizatorul olfactiv, hipotalamusul, talamusul, epitalamusul și mai puțin cu neocortexul. Cele mai importante componente ale sistemului limbic sunt calea olfactivă, formată din nervii olfactivi și hipocampul. Paleocortexul ocupă o zonă restrânsă pe fața medială a emisferelor cerebrale. Este alcătuit numai din două straturi celulare și este sediul proceselor psihice afectiv-emoționale și al actelor de comportament instinctiv.

1.4.1.2.2 Neocortexul

Neocortexul este alcătuit din șase straturi celulare, reprezintă sediul proceselor psihice superioare –activitatea nervoasă superioară. Prin aceasta se înțeleg procesele care stau la baza memoriei, învățării, gândirii, creației. Funcțiile neocortexului se grupează în: senzitive, asociative și motorii.

1. Funcțiile senzitive se realizează prin segmentele corticale ale analizatorilor.

2. Funcțiile asociative realizează percepția complexă a lumii înconjurătoare și semnificația diferitelor senzații.

3. Funcțiile motorii. Emisferele cerebrale controlează întreaga activitate motorie somatică, voluntară și involuntară. Principalele structuri implicate în acest control sunt cortexul motor și nucleii bazali (corpii striați).

1.5 Meningele cerebral

Sistemul nervos central este învelit de trei membrane concentrice care alcătuiesc meningele.

1.Dura mater encefalică, spre deosebire de duramater spinală, aderă intim de oasele cutiei craniene. În interiorul craniului trimite prelungiri orizontale și sagitale. Prelungirile orizontale sunt cortul cerebelului care separă cerebelul de lobul occipital al emisferelor cerebrale și diafragma șeii turcești care acoperă șaua turcească în care este adăpostită hipofiza. Prelungirile sagitale sunt coasa creierului, care desparte cele două emisfere cerebrale între ele și coasa cerebelului care separă incomplet cele două emisfere cerebeloase. În grosimea acestor septuri se găsesc sinusurile venoase care adună sângele venos de la creier și-l duc în vene jugulară internă.

2. Arahnoida este o membrană subțire, avasculară, care trece peste șanțurile cerebrale ca o punte fără a pătrunde între giri și lobi. Între ea și dura mater există un spațiu virtual. Arahnoida este separată de piamater printr-un spațiu numit subarahnoidian plin cu lichid cefalorahidian.

3. Piamater este un înveliș subțire care îmbracă toată suprafața creierului, pătrunzând în șanțuri și scizuri. Este o membrană vasculară. Vasele cerebrale sunt plasate pe fața externă a pieimater, deci în plin spațiu subarahnoidian, spre deosebire de pia măduvei unde vasele sunt conținute în grosimea acesteia.

1.6 Vascularizația creierului

Vascularizația creierului este asigurată de arterele carotide interne și arterele vertebrale, ultimele contopindu-se pe linia mediană și formând trunchiul bazilar, care apoi se divide în ramuri terminale. Cele patru ramuri ale arterelor carotide sunt: artera cerebrală anterioară, artera cerebrală mijlocie, artera coroidiană anterioară și artera cerebrală posterioară care se unește cu artera comunicantă posterioară creând anastomoză între sistemul carotidian și cel vertebral. Arterele cerebrale anterioare înainte de scizura interemisferică sunt unite prin artera comunicantă anterioară. Acest sistem de anastomoze formează un circuit închis numit poligonul lui Willis.

CAPITOLUL II

ENCEFALITA

2.1 Definiție

Encefalita este o boală caracterizată prin inflamația creierului în întregime sau parțială, provocată de numeroși și variați agenți infecțioși (virusuri, rickettsii, bacterii, fungi, protozoare, metazoare) și de toxinele lor, exprimate clinic printr-o simptomatologie neuropsihică, în funcție de leziunile produse. Uneori, același agent infecțios afectează și meningele, rezultând o meningoencefalită sau/și măduva spinării rezultând o encefalomielită.

2.2 Etiologie

Etiologia este complexă, teoretic orice agent infecțios poate produce boala, dar de obicei este vorba de o infecție virală. Encefalitele infecțioase pot fi produse de variați agenți infecțioși. Encefalitele postinfecțioase apar în convalescența unor boli infecțioase (rujeolă, varicelă) și au la bază un mecanism alergic de producere. Encefalitele postvaccinale au un mecanism similar de producere și apar după imunizări diverse. În funcție de etiologie agenții patogeni care pot provoca encefalitele infecțioase sunt:

a. Virusuri ARN (arbovirusuri, enterovirusuri)

b. Virusuri ADN (herpesvirusuri, poxvirusuri, adenovirusuri)

c. Bacterii aerobe coci gram + , mycobacterii, rickettsii, spirochete

d. Fungi (Cryptococcus meformaus, Histoplasma capsulatum, Candida)

e. protozoare (Plasmodium, Naegleria)

2.3 Epidemiologie

Encefalitele prin arbovirusuri sunt zoonoze. Infecția omului cu arbovirusuri constitue un incident întamplător, intercalat în ciclul natural al circulației acestor virusuri în natură, de la un vertebrat la altul, prin intermediul unui artropod. Distribuția geografică a encefalitelor prin arbovirusuri este în funcție de prezența rezervorului de virus, constituit de variate animale și de prezența agenților vectori (căpușe, țânțari). Aceste encefalite sunt răspândite pe toate continentele, întâlnindu-se după regiuni, encefalite cu variate tipuri de arbovirusuri, denumite adesea după regiunea respectivă. Encefalitele prin arbovirusuri sunt responsabile de o proporție importantă a encefalitelor virale. Climatul și sezonul intervin în răspândirea și incidența acestor encefalite, acționând asupra supraviețuirii gazdelor de virus și a vectorilor. Rezervorul de arbovirusuri este constituit de variate animale sălbatice și domestice și de numeroase specii de păsări. Modul de transmitere a arbovirusurilor se face prin artropode hematofage (țânțari, căpușe). Transmiterea pe cale digestivă, prin laptele de capră, este admisă. Transmiterea interumană, pe cale respiratorie sau conjunctivală, este posibilă.

2.4 Patogenie

După inocularea transcutanată a virusului, prin înțepătura (mușcătura) artropodului infectat, se admite că în perioada de incubație virusul se răspândește pe cale limfatică și sanguină, unde se multiplică. De aici se produce o viremie, care duce la dispersarea virusului la diferite organe: ficat, plămân, miocard, sistem nervos central. Deseori, virusul nu invadează sistemul nervos central, rezultând o boală febrilă nespecifică sau infecții inaparente, urmate de apariția de anticorpi specifici. Invadarea sistemului nervos central conduce la apariția encefalitei, cu distrugerea celulelor nervoase din substanța cenușie.

2.5 Clasificare

Clasificarea reprezintă de foarte multe ori, în parctică, baza principală de lucru în încadrarea cel puțin inițială a bolii și aplicarea terapiei corespunzătoare.

2.5.1 Encefalitele primare

Encefalitele primare reprezintă un grup relativ frecvent. Afectarea sistemului nervos apare aici de obicei de la începutul bolii și domină întreaga simptomatologie. Există deseori prodroame nediferențiale, sindromul infecțios general fiind apoi fondul pe care se desfășoară boala neurologică, cu foarte puține manifestări extranervoase care apar uneori doar drept complicații în cursul evoluției. Agenții infecțioși acționează direct prin multiplicarea lor în țesutul nervos, ducând la distrugerea de celule, dar și la modificări ale permeabilității vasculare cu edem, hipertensiune intracraniană, microhemoragii, infiltrate celulare inflamatorii, microsupurații.

2.5.2 Encefalitele secundare

Encefalitele secundare însoțesc unele infecții extranervoase. Clinic, boala începe cu manifestări ale afecțiunii principale, în general ușor de diagnosticat, iar encefalita apare pe parcurs, rămânând discretă sau domninând doar ulterior. Encefalitele secundare se grupează în encefalite parainfecțioase, postinfecțioase și postvaccinale.

2.5.2.1 Encefalitele parainfecțioase

Encefalitele parainfecțioase se instalează la o oarecare distanță de începutul bolii, în cursul evoluției acesteia, ca o expresie a extinderii infecției la encefal. Mai fecvent ele sunt datorate toxinelor, deshidratării severe prin diaree, hipoxiei sau prin tulburări respiratorii.

2.5.2.2 Encefalitele postinfecțioase

Encefalitele postinfecțioase apar către sfârșitul sau chiar după terminarea bolii infecțioase, prin mecanisme complexe cu puternică componentă imunoalergică (rujeolă, varicelă).

2.5.2.3 Encefalitele postvaccinale

Encefalitele postvaccinale apar după administrarea unor vaccinuri atenuate (antivariolic, antipoliomielitic), sau inactivate (antirabic), printr-un mecanism complex, asemănător cu cel implicat în encefalitele postinfecțioase. Același agent infecțios poate produce prin mecanisme complexe determinări neurologice variate, asociate sau izolate, ca: encefalită, mielită precum și determinări extranerovoase.

2.6 Simptomatologie

Perioada de incubație este de 4-10 (2-21 zile) . Debutul este de regulă brusc, cu febră înaltă (39-41°), cefalee intensă, vărsături, amețeli și semne meningiene (discrete sau moderate). Perioada de stare. La simptomatologia de debut, se adaugă: stare confuzională, tulburări de vorbire, delir, halucinații, convulsii, agitație sau stare de apatie și stupoare. În 2-3 zile, bolnavul intră de obicei în comă. Pot să apară diverse paralizii ale mușchilor scheletici și manifestări de incoordinare. Febra se menține înaltă 4-6 zile și scade apoi treptat. Lichidul cefalorahidian este clar, cu o pleiocitoză minimă sau moderată, în imensa majoritate mononucleare. Uneori, apariția encefalitei este precedată de o fază prodromală de tip „gripal” (febră, fiori, cefalee, mialgii), după care urmează faza de encefalită.

2.7 Diagnostic

Diagnosticul pozitiv de encefalită virală se suspecteză pe date pe date clinice și date epidemiologice și se precizează prin examene de laborator. Electroencefalograma, tomografia computerizată sau rezonanța magnetică nucleară pot fi utile pentru diagnostic. Diagnosticul diferențial se face cu: encefalitele postinfecțioase, encefalitele postvaccinale, encefalitele bacteriene, abcesul cerebral.

2.8 Evoluția

Evoluția este variabilă, în multe cazuri putând fi favorabilă, dupa 1-2 săptămâni de febră. Moartea survine la câteva zile, în formele hiperpiretice. Deseori, infecția cu arbovirusuri se poate rezuma la un episod febril nespecfic, fără semne de afectare a sistemului nervos central, boala reducându-se la o „fază minoră” a infecției. Sechelele neuropsihice, care pot rămâne după aceste encefalite, sunt: întârziere mintală, tulburări de comportament, instabilitate emoțională sau paralizii spastice, atrofii musculare, tremor, rigiditate.

2.9 Tratament

Nu există un tratament etiologic specific pentru encefalitele virale. Medicații antiinflamatorii. Corticosteroizii, in doze mari, sunt indicați în terapeutica encefalitelor virale pentru reducerea edemului intens și a reacției inflamatorii și pentru a preveni astfel distrugerea de neuroni, rezultată din anoxia secundară a edemului și ischemiei cerebrale. Se recurge la calea intravenoasă (Hidrocortizon hemisuccinat, în doză de 3-4 mg/kilocorp) sau pe cale orală administrând Prednison sau Supercortisol în doză de 1 mg/kilocorp, sau mai bine (pentru efectul antiiflamator și diuretic) Dexametazonă în doză de 0,08 mg/kilocorp/zi, în primele 3 zile, reducând apoi treptat doza în următoarele 10-14 zile. Tratamentul simptomatic constă în combaterea hipertermiei cu băi călduțe răcite treptat sau învelișuri umede reci. Convulsiile se combat cu diverse sedative (Fenobarbital, Diazepam). Edemul cerebral si hipertensiunea cerebrală se combat cu puncții decompresive și perfuzii intravenoase cu soluții hipertonice (40%) de glucoză , medicamente diuretice (Furosemid). Reechilibrarea hidroelectrolitică se face intravenos, în funcție de necesitate. La nevoie, în caz de obstruarea căilor respiratorii, se recurge la aspirația secrețiilor. Administrarea de vitamine din grupul B în doze mari, poate fi utilă în recuperarea ulterioară. Recuperarea completă a bolnavilor necesită repaus și tratament îndelungat, în unități speciale.

2.10 Profilaxie

Recunoașterea și combaterea surselor de infecție sunt dificile. În cazul arbovirozelor, se poate încerca de a se rupe ciclul de viață a acestor virusuri prin combaterea vectorilor. În acest scop, se recurge la variate insecticide și la distrugerea formelor larvare a acestora. Persoanele expuse vor folosi substanțe respingătoare de insecte, în aplicări pe tegumentul expus la înțepăturile insectelor. Protecția persoanelor expuse se poate obține cu vaccinuri.

CAPITOLUL III

Rolul asistentei în îngrijirea pacientului cu encefalită

Asistenta medicală este persoana care poate acorda ingrijiri calificate, cu devotament, posedând cunostințe tehnice necesare și având un simț al responsabilității foarte dezvoltat.

Funcțiile ei se concretizează în acordarea acestor îngrijiri competente persoanelor a căror stare o necesită, ținând cont de nevoile afective, spirituale și fizice și în observarea și comunicarea către ceilalți membri ai echipei de îngrijire a condițiilor ce exercită un efect important asupra sănătății pacientului.

Rolurile asistentei medicale constau în:

– rol de îngrijire;

– promovarea igienei spitalicești;

– organizarea și gestionarea îngrijirilor;

– pregatire și perfecționare a elevelor asistente medicale, asistentelor medicale debutante și cadrele auxiliare;

– educarea sanitară a pacienților și persoanelor sănătoase, având ca scop promovarea sănătății, prevenirea îmbolnăvirilor, ajutorul vindecării și recuperare.

Problemele pacientului:

febră

cefalee

amețeli

vărsături

redoare de ceafă

stare confuzională

tulburări de vorbire

delir, halucinații

convulsii

agitație, apatie și stupoare

mialgii, parestezii

fotosensibilitate

Obiective:

reducerea durerilor, a febrei și a vărsăturilor

obținerea echilibrului hidroelectrolitic

pacientul să cunoască manifestările bolii

să fie echilibrat psihic

prevenirea complicațiilor

Rolul asistentei în pregătirea pacientului pentru examene de laborator

Una din sarcinile importante ale asistentei medicale este colaborarea și examinarea clinică a bolnavului. Participarea acesteia este o datorie sau obligație profesională. Ajutând medicul și bolnavul, asistenta crează un climat favorabil pentru relația medic – pacient – asistentă.

Pentru aceasta, asistenta trebuie să țină cont de următoarele sarcini:

Să pregăteasă fizic și psihic pacientul

Să pregătească materialele și instrumentele necesare examinării

Să asigure condițiile de desfășurare a examinării

Să pregătească documentele necesare ( fișă de consultații, foaie de consultație clinică, rezultatele examinării )

Asigură iluminația necesară examinării unor cavități naturale a organismului

Ferește pacientul de traumatisme, curenți de aer

Asigură liniștea necesară desfășurării examenului

Pregătește produse biologice ale pacientului, pentru a le arăta medicului la vizită

Examinările de laborator efectuate produselor biologice și patologice le trece în fișele de observație.

Completează simptomatologiile bolilor cu elemente obiective, exprimând modificările apărute în morfologia, fiziologia și biochimia organismului. Aceste elemnte confirmă sau infirmă diagnosticul clinic, reflectă evoluția bolii și eficacitatea tratamentului, confirmă vindecarea sau semnalează apariția unor complicații.

Utilitatea și obiectivitatea examinărilor de laborator depind de modul de recoltare al produselor care se analizează și de modul cum se efectuează examenul de laborator.

Recoltarea produselor este efectuată de asistenta medicală care trebuie să respecte următoarele norme generale:

Orarul recoltărilor

Efectuează pregătirea fizică și psihică a pacientului

Pregătirea instrumentarului și a materialelor necesare pentru recoltare

Tehnica de recoltare propiu-zisă

Completarea buletinului de trimitere la laborator și etichetarea produselor recoltate

Păstrarea și transportul în condiții optime a produselor recoltate

Pregătirea pacientului :

Pregătirea psihică – se anunță și se explică tehnica

Penrtu recoltarea analizelor din sânge:

Pregătirea materialelor:

De protecție – mănuși de cauciuc

Sterile – ace, seringi, tampoane de vată, soluții dezinfectante

Alte materiale – garou, eprubete etichetate, tăviță renală, tavă medicală

Pregătirea fizică: – se așează în poziție confortabilă, se examinează calitatea venelor, se așează brațul în hiperextensie, sprijinit, se deinfectează tegumentul, se aplică garoul apoi se execută puncția.

Recoltarea cu vacutainer

Ac de recoltare : pentr o singură probă ( se recoltează sânge într-un singur tub ); pentru multiprobă ( se recoltează sânge în mai multe tuburi; se folosește un singur ac iar tuburile se schimbă unul după altul )

Holder : este piesa în care se înșurubează acul.

Tub vidat : capacitățile cele mai uzuale pentru recoltări sunt de 7 ml și 9 ml

Recoltarea urinei

Pregătirea materialelor – nesterile – ploscă, mușama, aleză, materiale pentru toaleta organelor genitale, recipiente etichetate pentru laborator.

Pregatirea fizică – se protejează patul cu mușama și aleză, se așează plosca sub pacient, se face toaleta organelor genitale, se explică paciantei cum să urineze.

După recoltare produsul se trimite la laborator.

Rolul asistentei în pregătirea pacientului pentru administrarea medicamentelor

Pregătirea psihică și fizică a pacientului

Pregătirea materialelor necesare administrării medicamentelor

Respecatrea medicamentelor prescrise de medic

Identificarea medicamentului prescris după etichetă, formă de prezentare

Verifică calitatea medicamentelor – integritate, termen de expirare

Respectă căile de administrare

Respectă orarul, ritmul și doza prescrisă

Respectă somnul fiziologic al pacientului dar la nevoie îl trezește

Evită incompatibilitățile medicamentoase

Respectă următoarea succesiune de administrarea a medicamentelor – solide, lichide, injecții I.M., I.V., ovule, supozitoare

Anunță medicul privind greșelile de administrare

Adminstrează imediat după dizolvare sau aspirare a soluțiilor

Respectă măsurile de asepsie și igienă pentru a preveni infecțiile nozocomiale

Pregătirea pacientului pentru puncția rahidiană

Definiție: Puncția rahidiană reprezintă pătrunderea cu un ac în spațiul subarahnoidian, printre vertebre.

Scop: – explorator:

măsurarea presiunii lichidului cefalorahidian

recoltarea lichidului în vederea examenului macroscopic și de laborator

injectarea de substanțe radioopace pentru examenul radiologic al măduvei (aer sau substanțe pe bază de iod)

– terapeutic:

– prin puncție se face decomprimarea în cazul sindromului de hipertensiune intracraniana

– introducerea medicamentelor citostatice, antibioticelor sau serurilor imune în spațiul suarahnoidian

– scop anestezic:

– introducerea substanțelor anestezice – rahianestezia

Indicații: – boli inflamatorii ale SNC (meningită, encefalită), scleroză multiplă, hemoragie subarahnoidiană, tumori cerebrale

-intervenții chirurgicale – cu scop anestezic

Locul puncției: – puncția lombară – D12 – L1 sau L4 – L5

– puncția dorsală – D6 – D7

– puncția suboccipitală – între protubeanța occipitală externă și apofiza axisului, pe linia mediană

Pregătirea puncției:

Materiale: – de protectie a mesei sau a patului

– pentru dezinfecția pielii de tip III.

– instrumente și materiale sterile, ace lungi cu diametrul 1-1,5 mm cu mandrin, seringi, ace și seringă pentru anestezie, câmpuri chirurgicale, comprese și tampoane, mănuși de cauciuc, pense hemostatice, anatomice

– alte materiale: eprubete, lampă de spirt, tăviță renală, manometru Claude

– medicamente – anestezice locale; antibiotice, citostatice, seruri imune, preparate cortizonice

Materialele se aleg în funcție de scopul puncției.

Pacientul:

pregătirea psihică: se informează pacientul cu privire la necesitatea efectuării puncției, i se explică poziția în care va sta

pregătirea fizică: – pacientul este a jeun

-poziția este dată în funcție de locul puncției și starea lui

poziția decubit lateral în pat cu spatele la marginea patului, coapsele flectate pe abdomen, bărbia atinge pieptul (poziție „spate de pisică”)

poziție șezând pe masa de operație sau de tratament cu mâinile pe coapse, capul în hiperflexie

Pacientul este menținut în aceste poziții de asistenta medicală.

Execuția puncției: – se face de către medic, ajutat de una-două asistente medicale

-se despașoară în salon, in sala de tratamente sau în sala de operație

Îngrijirea ulterioară a pacientului:

pacientul stă în decubit dorsal, fără pernă, 24 h

după 6 ore se poate alimenta și hidrata la pat

se supraveghează semnele vitale: puls, TA, respirație

se informează medicul în cazul apariției unor manifestări cum ar fi: vărsături, grețuri, cefalee.

Pregătirea produsului pentru examinare:

examinarea macroscopică se face imediat, apreciindu-se culoarea, aspectul, presiunea lichidului (normal lichidul este limpede, clar ca apa de stâncă, se scurge picătură cu picătură); în stări patologice, LCR poate fi hemoragic, purulent, xantocrom, iar viteza sa de scurgere poate crește

pentru examenul citologic, biochimic, bacteriologic lichidul este trimis la laborator

Reorganizarea

Notarea puncției în foaia de observație:

se notează aspectul lichidului și presiunea, precum și data, ora, numele persoanei care a executat puncția

Accidente:

sindrom postpuncțional (amețeli, cefalee, vărsături, rahialgii), datorită hipotensiunii lichidiene provocate de puncție

hemoragii ce apar prin ac în timpul puncției, fără importanță

dureri violente în membrele inferioare, determinate de atingerea ramificațiilor cozii de cal sau ale măduvei spinării cu vârful acului

contractura feței, gâtului sau a unui membru prin atingerea măduvei cervicale, când s-a executat puncția sub occipital

șocul reflex poate duce la sincope mortale, accidentul este foate rar (se vor pregăti mijloacele obișnuite de reanimare)

Pregătirea pacientului pentru EEG

EEG constă în înregistrarea și analizarea câmpurilor electrice cerebrale. Aparatul cu care se efectuează EEG se numește electroencefalograf.

Electrozii sunt confecționați din argint sau alte materiale bune conducătoare de electricitate. Forma lor este variată: tubulare, discoidal, tip ventuză.

În situații particulare pentru a culege curenții electrici de la baza creierului se utilizează electrozi sfenoidali : electrozi faringieni introduși pe cale nazală până la peretele posterior al faringelui și electrozi timpanali, introduși prin conductul auditiv.

Efectuarea EEG presupune:

pregătirea pacientului: se dau lămuririle necesare, explicând cum trebuie să se comporte în timpul examenului, tehnica este ușor de efectuat, este lipsită de nocivitate și nu are contraindicații.

pregătirea aparatului: se pornește cu 5-10 minute înainte de a începe înregistarea. Se urmărește dacă periuțele păstrează linia izoelectrică; se calibrează corect la 50 nV; se urmărește pământarea patului și a pcientului

amplasarea electrozilor: se degresează regiunile scalpului cu alcool, se tamponează cu ser fiziologic și se indepartează părul. Se așează lectrozii simetric și la distanțe egale de 2-3 cm pe plan anteroposterior și transversal după repere anatomice

înregistrarea: la început se face o înregistare spontană cu ochii închiși și deschiși, sau cu strângerea și deschiderea pumnului

EEG este o investigație folosită pentru diagnostic în neurologie, neurochirurgie, în terapia intensivă pentru aprecierea profunzimii comelor, în psihiatrie, în expertiza medicolegală, în endocrinologie și psihologie.

EEG are avantajul că poate fi efectuată seriat sau continuu, în stare de veghe sau somn, se poate urmări eficiența terapeutică a unui medicament.

Dezavantaje: înregistrează doar expresia unui moment funcțional cerebral; nu poate înlocui examenul clinic.

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ

Cazul I.

Pacientul C.I. de 51 de ani se prezintă la medicul de familie acuzând febră, cefalee, vărsături, amețeli, mialgii, fotosensibilitate, somnolență, cu o satre confuzională.

AHC – mama hipertensivă

APP – viroze respiratorii de 2-3 ori pe an, la la 6 ani varicelă iar la 10 oreon, recent, traumatism craniocerebral – fractură occipitală liniară.

Boala actuală debutează în urmă cu 12 zile cu febră 37-41˚C, frisoane, cefalee în cască, mialgii, vărsături în jet cu conținut alimentar, în cantitate medie, 2-3 episoade pe zi, trei zile la rând. Nu se prezintă la medic ci urmează un tratament cu antipiretice: Algocalmin, Aspirină, Paracetamol, dar simptomatologia era staționară și se prezintă la medicul de familie care îl timite la secția de Boli Infecțioase. Consultat de medicul specialist se pune diagnosticul de encefalită virală.

C.I. este necăsătorit, locuiește intr-o garsonieră, este muncitor agricol, are doi frați și două surori. Este dezamăgit și nu-l interesează viața.

C.I. duce o viață dezorganizată, bea 200 ml alcool, fumează 25-30 țigări pe zi.

La internare: TA 160/90 mm Hg

T 41 ˚C

R 22/min

P 122/min

Am preluat pacientul în data de 25.11.2013 cu următoarele acuze: febră, cefalee, redoare de ceafă, vărsături, amețeli, mialgii, fotosensibilitate, stare confuzilonală, bradilalic, bradipsihic, cooperant, ataxic .

Analize de laborator:

determinare grup sangvin (sânge integral)= AII

determinare Rh (sânge integral) NEGATIV

VSH=34, APTT(sec)(plasmă)=23.2 sec, FIBRINOGEN (plasmă)= 530.5 mg/dl, PT (sec)(plasmă)=13.5 sec, INR(plasmă)=1.06 INR, PT(%)(plasmă)=90.1%

Sediment urinar=2-4 leucocite, 25-30 hematii, Urocultură= fără creștere microbiană aerobă

Bilirubina Directă=0.22 mg/dl, Bilirubina totală=0.54 mg/dl, Creatinina=0.29 mg/dl, Fosfataza alcalină=96 u/l, GGT=258u/l, GOT=29u/l, GPT=26 u/l, CRP=4.54 mg/dl, Proteine totale=6.3 g/dl, Uree=12 mg/dl

Leucocite=5.0*10/uL, Limfocite#=0.83/uL, Limfocite%=16.8%, Monocite#=0.34*10/uL, Monocite%=6.8%, Neutrofile#=3.46*10/uL, Neutrofile%=69.8%, Eozinofile#=0.31*10/uL, Eozinofile%=6.2%, Bazofile%=0.4%, Eritrocite=3.83 10*10/u, Hemoglobina=11.7g/dl, Hematocrit=36.2%, MCV=94 fL, MCH=30.4 pg, MCHC=32.2 g/dl, RDW=16.5%, Trombocite=381*10/uL, MPV=7.2 fL

CT cranian cu substanță de contrast- chist arahnoidian de 43/24 mm la apexul lobului temporal stâng. Fără leziuni focale cerebrale, fără formațiuni tumorale, fără colecții hemoragice. Edem giral la nivelul lobilor parietali. Diagnostic: Encefalopatie posterioară.

LCR-cultură directă=fără creștere microbiană aerobă

LCR-decelare de antigene solubile=N

Meningitidis A Negativ

N. Meningitidis B Negativ

E. Coli K1 Negativ

N. Meningitidis C Negativ

N. Meningitidis Y Negativ

N. Meningitidis W Negativ

S. Pneumoniaie Negativ

Streptococcus B Negativ

H. influenzae type b Negativ

LCR-Frotiu Gram=Fără elemente, fără bacterii

Citodiagnostic lichid cefalorahidian=Macroscopie: 1ml LCR clar

Microscopie: frotiu alcătuit din rare polimorfonucleare

Glucoză LCR=49 ng/dl, Proteine LCR=126.1 mg/dl

Cazul II.

Pacienta J.E. de 49 ani se adresează medicului de familie, acuzând cefalee, febră (38-41 ˚C) , transpirații, grețuri, vărsături cu conținut gastric, fotosensibilitate, mialgii, stare confuzionala, HTA, palpitații.

AHC – mama – cardiopatie ; tata – RAA

APP – oreon, varicelă la 5 ani; pojar la 13 ani

– colecistectomie 1988

– hernie de disc (L4-L5) operat 1994

– Hashimoto multinodulară de 5 ani (cu tratament)

– TA oscilantă (cu tratament)

– litiază renală (neglijată)

– sinuzită recent tratată

Medicul de familie face indicații de tratament cu AINS, Augmentin 2×1 g/zi, 7 zile. Simptomatologia se agravează progresiv, J.E. se întoarce la medicul de familie care îl timite cu bilet de trimitere la secția de Boli Contagioase. Consultată de medicul specialist se pune diagnosticul de encefalită virală.

J.E. are o viață organizată, nu fumează, bea o cafea dimineața, nu consumă alcool.

Locuiește împreună cu soțul ei intr-un apartament cu 2 camere. Au împreună un fiu care este căsătorit.

La internare: TA 180/100 mm Hg

T 40 ˚C

R 24/min

P 128/min

Am preluat pacienta în data de 02.12.2013 cu următoarele acuze: cefalee, febră 40 ˚C, transpirații, grețuri, vărsături, fotosensibilitate, mialgii, stare confuzionala, HTA, polipnee, tahicardie.

Analize de laborator:

determinare grup sangvin (sânge integral)= AB4

determinare Rh (sânge integral) POZITIV

VSH=32, APTT(sec)(plasmă)=23.1 sec, FIBRINOGEN (plasmă)= 531.6 mg/dl, PT (sec)(plasmă)=13.7 sec, INR(plasmă)=1.08 INR, PT(%)(plasmă)=90.2%

Sediment urinar=2-4 leucocite, 25-30 hematii, Urocultură= fără creștere microbiană aerobă

Bilirubina Directă=0.22 mg/dl, Bilirubina totală=0.54 mg/dl, Creatinina=0.29 mg/dl, Fosfataza alcalină=96 u/l, GGT=258u/l, GOT=29u/l, GPT=26 u/l, CRP=4.54 mg/dl, Proteine totale=6.4 g/dl, Uree=12 mg/dl

Leucocite=5.0*10/uL, Limfocite#=0.83/uL, Limfocite%=16.8%, Monocite#=0.34*10/uL, Monocite%=6.8%, Neutrofile#=3.46*10/uL, Neutrofile%=69.8%, Eozinofile#=0.31*10/uL, Eozinofile%=6.2%, Bazofile%=0.4%, Eritrocite=3.83 10*10/u, Hemoglobina=11.7g/dl, Hematocrit=36.2%, MCV=94 fL, MCH=30.4 pg, MCHC=32.2 g/dl, RDW=16.5%, Trombocite=381*10/uL, MPV=7.2 fL

CT cranian cu substanță de contrast- Fără leziuni focale cerebrale, fără formațiuni tumorale, fără colecții hemoragice. Edem giral la nivelul lobilor parietali. Diagnostic: Encefalopatie anterionaă.

LCR-cultură directă=fără creștere microbiană aerobă

LCR-decelare de antigene solubile=N

Meningitidis A Negativ

N. Meningitidis B Negativ

E. Coli K1 Negativ

N. Meningitidis C Negativ

N. Meningitidis Y Negativ

N. Meningitidis W Negativ

S. Pneumoniaie Negativ

Streptococcus B Negativ

H. influenzae type b Negativ

LCR-Frotiu Gram=Fără elemente, fără bacterii

Citodiagnostic lichid cefalorahidian=Macroscopie: 1ml LCR clar

Microscopie: frotiu alcătuit din rare polimorfonucleare

Glucoză LCR=56 ng/dl, Proteine LCR=127.4 mg/dl

Cazul III.

Pacienta V.I. de 35 de ani, se prezintă la CPU cu următoarele acuze: febră, frison, cefalee, mialgii, parestezii, redoare de ceafă.

AHC: Nu sunt cunoscute

APP: viroze respiratorii, bronșită acută (în urmă cu 2 luni)

Boala a debutat brusc, cu febră 39,5˚C, cefalee intensă, frisoane, mialgii, parestezii, fiind diagnosticată de medicul specialist cu encefalită virală.

Pacienta se internezaă la secția Boli Infecțioase.

V.I. în vârstă de 35 de ani lucrează în comerț, locuiește singură într-un apartament cu 2 camere.

V.I. duce o viață organizată, nu consumă alcool, fumează, consumă cafea pana la 3 pe zi. Timpul liber și-l peterece în fața televizorului. Este de religie ortodoxă.

La internare: TA 145/80 mm Hg

T 39,5 ˚C

R 24/min

P 112/min

Am preluat pacienta în data de 11.11.2013 cu următoarele acuze: febră, frison, cefalee, mialgii, parestezii, redoare de ceafă.

Analize de laborator:

determinare grup sangvin (sânge integral)= 01

determinare Rh (sânge integral) POZITIV

VSH=36, APTT(sec)(plasmă)=22.1 sec, FIBRINOGEN (plasmă)= 531.4 mg/dl, PT (sec)(plasmă)=13.4 sec, INR(plasmă)=1.07 INR, PT(%)(plasmă)=90.1%

Sediment urinar=2-3 leucocite, 26-32 hematii, Urocultură= fără creștere microbiană aerobă

Bilirubina Directă=0.22 mg/dl, Bilirubina totală=0.54 mg/dl, Creatinina=0.29 mg/dl, Fosfataza alcalină=98 u/l, GGT=259u/l, GOT=29u/l, GPT=27 u/l, CRP=4.56 mg/dl, Proteine totale=6.3 g/dl, Uree=12 mg/dl

Leucocite=5.0*10/uL, Limfocite#=0.83/uL, Limfocite%=16.8%, Monocite#=0.34*10/uL, Monocite%=6.8%, Neutrofile#=3.46*10/uL, Neutrofile%=69.8%, Eozinofile#=0.31*10/uL, Eozinofile%=6.2%, Bazofile%=0.4%, Eritrocite=3.83 10*10/u, Hemoglobina=11.7g/dl, Hematocrit=36.2%, MCV=94 fL, MCH=30.4 pg, MCHC=32.2 g/dl, RDW=16.5%, Trombocite=381*10/uL, MPV=7.2 fL

CT cranian cu substanță de contrast- Fără leziuni focale cerebrale, fără formațiuni tumorale, fără colecții hemoragice. Edem giral la nivelul lobilor parietali. Diagnostic: Encefalopatie anterioară.

LCR-cultură directă=fără creștere microbiană aerobă

LCR-decelare de antigene solubile=N

Meningitidis A Negativ

N. Meningitidis B Negativ

E. Coli K1 Negativ

N. Meningitidis C Negativ

N. Meningitidis Y Negativ

N. Meningitidis W Negativ

S. Pneumoniaie Negativ

Streptococcus B Negativ

H. influenzae type b Negativ

LCR-Frotiu Gram=Fără elemente, fără bacterii

Citodiagnostic lichid cefalorahidian=Macroscopie: 1ml LCR clar

Microscopie: frotiu alcătuit din rare polimorfonucleare

Glucoză LCR=62 ng/dl, Proteine LCR=129.2 mg/dl

Bibliografie