Ingrijirea Pacientului cu Traheostoma

CUPRINS

Introducere………………………………………………………………………………………………………………..3

CAPITOLUL I – Anatomia și fiziologia aparatului respirator

1.1 Aparatul respirator.……………………………………………………………………….4

1.2 Cavitatea nazală.………………………………………………………………………….4

1.3 Faringe …………………………………………………………………………………….4

1.4 Trahee…………………………………………………………………………………….5

1.5 Bronhii……………………………………………………………………………………5

1.6 Plămâni……………………………………………………………………………………6

1.7 Laringe…………………………………………………………………………………….6

1.8 Fiziologia aparatului respirator…………………………………………………………….8

CAPITOUL II- Tumori maligne laringiene. Îngrijirea pacientului cu traheostomă
2.1 Generalități.……………………………………………………………………………..11

2.2 Tipuri de cancer laringian………………………………………………………………11

2.3 Simptomatologia cancerului laringian…………………………………………………..11

2.4 Diagnosticul și stadializarea cancerului laringian…………………………………..…..12

2.5 Tratamentul cancerului laringian………………………………………………….…….14

2.6 Îngrijirea pacientului cu traheostomă……………………………………………………15

2.6.1 Generalități și tipuri de traheostomie…………………………………………………..15

2.6.2 Indicații traheostomie……………………………………………………………….…15

2.6.3 Materiale necesare……………………………………………………………………..15

2.6.4Tipuri de canule traheale și implementarea sondei de traheostomie…………………..16

2.6.5 Intreținerea canulei cu traheostomie…………………………………………………..18

2.6.6 Îngrijirea pacientului traheostomizat………………………………………………….18

CAPITOLUL III Studiul de caz ………………………………………………………………… ……………..19

Concluzii…………………………………………………………………………………………………………………32

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………..33

Introducere

Lucrarea intitulată Îngrijirea pacientului cu traheostoma își propune să vizeze aspecte practice și teoretice cu privire la patologia aparatului respirator, diagnosticarea și stadializarea bolii, intervenția chirurgicală precum și tratamentul pacientului.

Această lucrare vizează tendințele actuale și propune un studiu analitic și empiric și constituie un model care poate fi luat în considerare de către toate cadrele medicale medii.

Fiecare capitol este precedat de un moto semnificativ, având ca nucleu capitolul introductiv care trebuiesc conștientizate ca atare.

Lucrarea este alcătuită din trei capitole care prezintă depistarea și tratarea pacientului cu afecțiune laringiană și oferă informații cu privire la importanța tratării patologiei și respectarea tratamentului.

În acest sens, primul capitol debutează în mod firesc cu o analiză a aparatului respirator, cu o descriere din punct de vedere anatomic a fiecărei componente în parte precum și realizarea schimbului de gaze dintre organism și atmosferă.

În capitolul al II-lea oferă o prezentare generală a tumorii maligne laringiene fiind unul dintre cazurile în care este necesară intervenția chirurgicală și implementarea canulei traheale. Sunt prezentate simptome, cauze, diagnostic, tratament și ulterior îngrijirea propriu-zisă a pacientului ce necesită realizarea unei stome la nivelul traheei.

În capitolul al III-lea este realizat studiul de caz și reprezintă substanța principală a lucrării. Aici sunt relatate simptomele pentru care pacientul se prezintă la medic, nevoile sale fundamentale afectate,probleme de dependența, antecedete personale și patologice, posibilități de evoluție a bolii.

Cu acest prilej, vreau să mulțumesc în mod deosebit profesorilor mei devotați profesiei de la care am invatat, în mod practic, aproape tot ceea ce știu. Cu toții au avut un rol esențial în ceea ce sunt eu acum și au demonstrat că au o carte de vizită în profesia aleasă.

Mulțumirile mele se îndreaptă îndeosebi către coordonatorul lucrării de față Dr. Caracostea Ramona, precum și profesorilor mei: Prof. Botoșanu Anca, Prof. Daniel Dobrescu, Dr. Costea Daniel, Dr. Nicolaescu Diana, Prof. Lipan Georgeta, Prof. Cicortaș Luminița, Prof. Aprozianu Maria și mulți alții, care, mi-au îndrumat cu grijă pașii și au facut să văd lumea și cu alți ochi, să privesc problemele și din altă perspectivă, și să găsesc soluții pentru rezolvarea lor și dincolo de tiparele clasice care s-au înrădăcinat în cultura noastră.  La finele acestui drum greu parcurs dobândești puterea de a-ți crea propria viată minunată, de succes!

,,Sănătatea este o comoară pe care puțini știu să o prețuiască, deși aproape toți se nasc cu ea.”

Hipocrate

Aprecierea unei absolvente

 ,,Medicul îngrijește, natura vindecă.”

Hipocrate

CAPITOLUL 1

ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR

1.1 Aparatul respirator

Aparatul respirator este alcătuit din căile respiratorii și plămâni, căile respiratorii fiind reprezentate de cavitatea nazală, faringe, laringe, trahee și bronhii.

Aparatul respirator asigură pătrunderea completă a aerului în organism cu o cantitate de oxigen necesară întreținerii vieții. Aerul inspirat ajunge în primul rand în căile respiratorii superioare, apoi in cavitatea bucală și nazală.

Caile respiratorii se continuă cu laringele, un organ scurt așezat anterior traheei.

În mecanismul inspir-expir participă mușchii intercostali și muschiul ce separă cavitatea abdominală de cavitatea toracică, numit diafragm. Inspirația și expirația sunt reacții involuntare controlate de un grup de celule nervoase, aflate în bulbul rahidian.

Respirația reprezintă schimbul de oxigen și dioxid de carbon dintre organism si mediu. Din punct de vedere funcțional, respirația este împărțită în patru etape:

1.ventilația pulmonară, adică deplasarea aerului prin ambele sensuri între alveolele pulmonare și atmosferă;

2.difuziunea O2 și CO2 între alveolele pulmonare și sânge;

3.transportul între O2 și CO2 prin sânge și lichidele organismului către și de la celule;

4.reglarea respirației.

1.2 Cavitatea nazală

Reprezintă primul segment al căilor respiratorii. Septul nazal împarte cavitatea nazală în două cavități simetrice cu direcție antero-posterioară sub baza craniului și deasupra cavității bucale. Anterior, fosele nazale sunt protejate de piramida nazală. Piramida nazală este o proeminență situată pe linia mediana a feței, cu rol de a proteja fosele nazale, totodata dobândind și un rol estetic. În structura piramidei nazale distingem un schelet osteo-cartilaginos, format din oasele nazale și porțiunea frontală a osului maxilar în partea superioară a piramidei nazale, cât și din cartilajele laterale și cartilajele alare în partea inferioară a piramidei. Pe acest schelet se prind mușchii pieloși care, prin acțiunea lor, măresc sau micșorează orificiile narinare.

Fosele nazale sunt două conducte situate înapoia piramidei nazale, de la orificiile narinare până la coane. Distingem foselor nazale un segment anterior, numit vestibul, și un segment posterior, fosele nazale propriu-zise. În oasele vecine foselor nazale sunt sinusurile paranazale, cavități pneumatice, cu rol de cutie de rezonanță și de a menține o temperatură constantă.

Vascularizația foselor nazale este asigurată de ramuri din artera oftalmică și din artera maxilară. Venele ajung, în final, în vena jugulară internă. Inervația mucoasei este asigurată de ramuri din nervul trigemen.

1.3 Faringele

Este un conduct musculo-membranos, dispus de la baza craniului până în dreptul vertebrei C8, unde continuă cu esofagul. Are forma unui jgheab deschis anterior, care se îngustează de sus în jos, cu lungimea de 15 cm. Fața posterioară a faringelui delimitează, împreună cu coloana vertebrală tapetată de mușchi prevertebrali, spațiul retrofaringian. Fețele laterale ale faringelui, la nivelul capului, vin în raport cu spațiul mandibulo-faringian cuprins între mandibulă și faringe, iar la nivelul gatului cu lobii laterali ai glandei tiroide, cu artera carotidă comună, vena jugulară internă și nervul vag situat între cele două formațiuni vasculare.

Cavitatea faringelui este divizată în trei etaje: nasofaringele, bucofaringele și laringofaringele.

În structura faringelui se află o aponevroză intrafaringiană, muschi și o mucoasă. La exterior este acoperit de advenția faringelui formată din țesut conjunctiv lax.

Mușchii faringelui sunt striați, grupați în mușchi constrictori și ridicători. La interior, faringele este captușit de o mucoasă care are în structura sa un epiteliu cilindric ciliat la nivelul rinofaringelui și un epiteliu pluristratificat pavimentos necheratinizat la nivelul bucofaringelui și laringofaringelui. La exterior, faringele este acoperit de advenția faringelui, care se continuă cu advenția esofagului.

Vascularizația faringelui este realizată de ramuri din artida carotidă externă. Sângele venos este drenat în vena jugulară internă. Limfaticele ajung în ganglionii cervicali, iar inervația senzitivă și motorie este asigurată de nervul glosofaringian, dar și de nervul vag.

1.4 Traheea

Traheea este un organ sub formă de tub care continuă cu laringele și se intinde de la vertebra cervicală C6 până la vertebra toracală T4, unde se împarte între cele două bronhii. Are o lungime de 10-12 cm și un calibru de 2 cm.

Prezintă un segment cervical și unul toracal. În segmentul cervical, vine în raport posterior cu esofagul și anterior cu istmul glandei tiroide. În porțiunea toracică vine în raport posterior cu esofagul, anterior cu arcul aortei și lateral cu plămânii.

În structura traheei se distinge un schelet fibrocartilaginos, format din 15-20 de inele cartilaginoase incomplete posterior, acestea fiind unite între ele prin ligamente fibroelastice.

La interior traheea este acoperită de o mucoasă cu epiteliu cilindric ciliat ce este bogată în glande.

Vascularizația traheei este dată de ramuri din arterele tiroidiene, la nivelul gâtului, și din arterele bronșice, la nivelul toracelui, venele în porțiunea cervicală, se varsă în vena jugulară internă, iar în porțiunea toracală în venele azygos.

Limfaticele ajung în ganglionii cervicali pentru segmentul cervical, iar în ganglionii traheobronșici și mediastinali pentru segmentul toracal. Inervația traheei este asigurată de fibre simpatice din simpaticul cervical și fibre parasimpatice din vag.

1.5 Bronhiile

La nivelul vertebrei toracale T4, traheea se împarte în cele doua bronhii principale, dreaptă și stângă. Ele patrund în plămân prin hil, unde se ramifică intrapulmonar, formând arborele bronșic.

Între cele două bronhii exista o serie de deosebiri, bronhia dreaptă este aproape verticală față de cea stângă care este orizontală. Bronhia stânga este înconjurată de crosa aortei, pe când cea dreaptă este înconjurată de crosa venei azygos.

Structura bronhiilor este asemanatoare traheei, fiind formate din inele cartilaginoase incomplete posterior.

Vascularizația arterială este asigurată de arterele bronsice, sângele venos fiind colectat de venele bronșice care-l duc în sistemul azygos.

Limfa ajunge în ganglionii traheobronșici și ganglionii mediastinali, iar inervația vegetativă provine din plexul bronhopulmonar.

1.6 Plămânii

Reprezintă principalele organe ale respirației , sunt situați în cavitatea toracică, fiecare fiind acoperit de pleura viscerală. Au forma unei jumătăți de con, au o greutate de cca 700 gr, iar culoarea lor variază odată cu vârsta .

Capacitatea totală a plămânilor este de 5000 cm aer. Consistența plămânilor este elastică, buretoasă. Fața externă a plămânilor este convexă și vine in raport cu coastele unde se gasesc niște șanțuri adânci, numite scizuri, care împart plămânii în lobi. Fața internă este plană și vine în raport cu organele din mediastin. Pe această față, mai aproape de marginea posterioară a plămânilor, se află hilul pulmonar, pe unde intră sau ies din plămân vasele, nervii și bronhia principală.

Plămânii sunt alcătuiți din arborele bronșic, lobuli, ramificațiile vaselor pulmonare și bronșice, nervi și limfatice, toate acestea fiind cuprinse în țesut conjunctiv.

Arborele bronșic este reprezentat de bronhia principală ce pătrunde în plămân prin hil, se împarte intrapulmonar la dreapta în trei bronhii lobare, iar la stânga în două bronhii lobare.

Bronhiile lobare se divid apoi în bronhii segmentare care asigură aerația segmentelor bronhopulmonare, iar cele segmentare urmând să se dividă în bronhiole lobulare ce deservesc lobulii pulmonari.

Plămânii au o dublă vascularizație: nutritivă și funcțională.

Vascularizația nutritivă este asigurată de arterele bronșice, ramuri ale arterei toracale, care duc la plămân sânge cu oxigen pentru arborele bronșic, parenchimul pulmonar și pereții arterelor pulmonare, acestea conținând din urmă sânge cu CO2. Arterele bronșice intră în plămân prin hil și însoțesc arborele bronșic, ajungând numai până la nivelul bronhiolelor respiratorii, unde se termină în rețeaua capilară, de la care pornesc venele bronșice ce duc sângele cu CO2 în sitemul venelor azygos, acesta terminându-se în vena cavă superioară. Vascularizația nutritivă a plămânului face parte din marea circulație.

Vascularizația funcțională aparține marii circulații. Ea incepe prin trunchiul pulmonar care iși are originea in ventriculul drept. Trunchiul pulmonar aduce la plăman sânge incărcat cu dioxid de carbon in arterele pulmonare, iar prin hilul pulmonar pătrund in fiecare plaman. In plaman, arterele pulmonare, formează reteaua perialveolară prin ramificațiile arborelui bronșic in jurul alveolelor. In această fază sangele cedează dioxidul de carbon si primește oxigen. Venele pulmonare pleacă din reteaua capilară, ies din plămâni prin hil și se duc spre atriul drept.

In plexul bronhopulmonar se realizează inervația plămânilor. Bronhoconstricția si bronhodilația este determinată de fibrele parasimpatice si simpatice.

1.7 Laringele

Reprezină un organ cu dublă funcție, respiratorie si de fonație, are o formă piramidală cu baza in sus, ce comunică cu faringele printr-un orificiu delimitat in partea anterioară de epiglotă si posterior de cartilaje aritenoide, iar in parțile laterale este delimitat de repliurile epiglotico-aritenoidiene.

Vârful laringelui se continuă in jos cu traheea. Fețele antero-laterale ale laringelui sunt formate de cele două lame ale cartilajului tiroid si de arcul cricoidului, deasupra celor două lame ale cartilajului tiroid se află membrana tirohioidiană care ajunge la osul hioid. Marginile posterioare ale laringelui sunt reprezentate de marginile posterioare ale cartilajului tiroidian si vin in raport cu artera carotida comună, vagul si vena jugulara internă.

Laringele este format din cartilaje legate intre ele prin ligamente si articulații.Asupra cartilajelor actionează mușchii laringelui, iar la interior este tapetat de o mucoasă, sub care se găseste o submucoasă.

Se disting cartilaje neperechi alcătuite din cartilajul tiroid, cricoid si epiglota dar si cartilaje perechi alcatuite din corniculate, cuneiforme, aritenoide si cartilaje sesamoide. Toate cartilajele prezentate sunt formate din cartilaj de tip hialin, exceptând epliglota, care este formată din cartilajul de tip elastic.

Cartilajul tiroid – este situat în partea anterioară a laringelui sub hioid înaintea epiglotei. Fața interioară a acestuia prezintă o creastă pe care se inseră mușchii sternotiroidian și tirohioidian, iar fața posterioară este în raport cu epiglota. Marginile posterioare ale laringelui se prelungesc în sus cu coarnele superioare ce se articulează cu cartilajul cricoid;

Cartilajul epliglotic- este situat înapoia cartilajului tiroid. De la baza epiglotei, spre rădăcina limbii se regasesc ligamentele glosoepiglotice care ridica plicile glosoepiglotice. Vârful epiglotei este legat de cartilajul tiroid prin vârful tiroepiglotic;

Cartilajul cricoid- este intercalat între tiroid si trahee, iar lama acestuia prezintă 2 suprafețe articuate superioare;

Cartilajele aritenoide- se regăsesc în partea posterioară a laringelui deasupra lamei cartilajului crioid. Prezintă 3 fețe: laterală, medială și posterioară;

Catilajele corniculate- sunt situate la vârful cartilajelor aritenoidiene;

Cartilajele cuneiforme- sunt situate în plicile aritenoepiglotice;

Cartilajele sesamoide – sunt situate în plicile vocale.

Mușchii laringelui se impart in intrinseci si extrinseci. Mușchii intrinseci au ambele capete inserate pe cartilagiile laringelui, iar cei extrinseci se inseră cu un capăt pe laringe, iar cu celălalt pe organele vecine.

Tunica mucoasă căptusește cavitatea laringelui si se continuă in sus cu mucoasa faringelui, iar in jos cu cea a traheei. Este formată din epiteliu si corion, epiteliul fiind cilindric ciliat. Tunica mucoasă contine glande care secretă mucus.

In interiorul laringelui, pe pereății laterali, se afla două perechi de plici cu direcție antero-posterioară, plicile vestibulare reprezintă plici superioare, iar plicile vocale sunt plici inferioare. Intre cele două perechi de plici, se regasește vestibulul laringian care, printr-un orificiu comunică cu faringele, iar sub plicile vocale se afla cavitatea infraglotica, ce comunică cu traheea.

Artera laringiană superioară și inferioară este cea care asigură vascularizația laringelui. Sangele venos ajunge in vena jugulară internă, limfaticele laringelui ajung in ganglionii cervicali.

Inervația acestuia este asigurată de nervul laringian superior si inferior, ramuri din nervul vag. Nervul laringian inervează mucoasa laringelui si mușchiul tirocricoidian.

Fiziologia laringelui urmărește 3 funcții principale:

Funcția de protecție a căilor aeriene inferioare

-este realizată prin reflexul de inchidere a glotei care impiedică astfel aspirarea alimentelor. Laringospasmul este determinat de exagerarea refluxului și apare atunci cand stimularea nervului laringeu superior determină o adducție prelungită. Din punct de vedere clinic se întâlnește în timpul intubației orotraheale și după manipularea căilor respiratorii.

Funcția de respirație

-pentru ca respirația să decurgă în mod normal sfincterul de la nivelul laringelui trebuie să fie deschis, iar deschiderea faldurilor trebuie să fie sincronă. Rolul laringelui ajută și la realizarea expirului, durata acestuia depinzând de rezistența ventilatorie produsă de glotă.

Funcția de fonație

– de la nivel central, motor și de la centrul vorbirii sunt trimise semnale la care laringele răspunde. În realizarea fonației sunt importanți nervii laringelui și vocea apare în urma vibrațiilor corzilor vocale determinate de abductorii laringelui.

În patologia laringiană sunt întâlnite frecvent semne și simptome după cum urmează:

Durerea- apare în patologii grave fiind prezentă permanent și se accentuează în momentul deglutiției;

Disfonia- reprezintă o perturbare a fonației ce este întâlnită în laringită acută și cronică, patologie tumorală benignă și malignă;

Tusea- apare la nivelul mucoasei peretului posterior al laringelui, este caracteristică laringitei subglotice;

Afonia- reprezintă dispariția completă a vocii datorită paraliziei corzilor vocale;

Răgușeala- este prezentă în cadrul patologiei tumorale, iar depășirea duratei de 3 săptămâni impune investigații suplimentare;

Fonastenia – reprezintă scăderea tonalității vocii și apare deseori în laringită acută.

Patologiile frecvente ce intră în esența îngustării lumenului care determină dispnee laringiană sunt:

laringită acută, subglotică, striduroasă;

traumatisme;

tumori benigne si maligne;

laringotraheomalacia;

corpi străini intralaringieni.

1.8 Fiziologia aparatului respirator

Respirația este un fenomen vital si reprezintă funcția care asigură eliminarea de CO2 și aportul de O2 catre celulele organismului. Acest mecanism cuprinde trei timpi: pulmonar, sanguin si tisular.

Timpul pulmonar- reprezintă prima faza a schimbului gazos;

Timpul sanguin- constă in transportul de gaze intre plămân si organe de aport, care consumă O2 si eliberează CO2;

Timpul tisular reprezintă respirația internă.

Ventilația pulmonară este reprezentată de deplasarea aerului in ambele sensuri intre alveolele pulmonare si atmosferă. Dimensiunile plămânilor variază prin distensie si retracție in două modalități: prin mișcările de ridicare si coborâre ale diafragmului care alungește si scurtează cutia toracică si prin ridicarea si coborârea coastelor. In urma mișcărilor diafragmului se realizează respirația normal.

Contracția diafragmului trage in jos suprafața plămânilor in timpul inspirului, iar când diafragmul se relaxează si structurile abdominale comprimă plămânii se realizează mecanismul de expir liniștit. O alta cale de expansionare a plămânilor o reprezintă ridicarea grilajului costal. Mușchii care determină ridicarea grilajului costal se numesc mușchi inspiratori iar cei care determină coborârea grilajului costal se numesc mușchi expiratori. Plămânul, care are o structura elastic, se desumflă ca un balon dacă nu are nicio forța care să il mențina plin cu aer.

In respirația de repaus, contracția mușchilor are loc in inspir, in timp ce expirul e un process pasiv.

Volumul maxim pe care îl atinge expansiunea pulmonară este imparțit in patru volume pulmonare:

Volumul curent – reprezintă volumul inspirat și expirat în respirația normală;

Volumul inspirator de rezervă – reprezintă un volum de aer ce poate fi inspirat peste volumul curent;

Volumul expirator de rezervă – o cantitate de aer suplimentară ce poate fi expirată dupa o expirație forțată;

Volumul rezidual – o cantitate de aer ce ramane in plămâni dupa expirul forțat.

Sumele de două sau mai multe volume pulmonare alcătuiesc capacitatea pulmonară:

Capacitatea inspiratorie – reprezintă cantitatea de aer pe care o poate inspira o persoană, suma dintre volumul curent si volumul inspirator de rezervă;

Capacitatea reziduală funcțională – constă in cantitatea de aer ce ramane la sfârșitul expirului, in plămâni, suma dintre volumul expirator de rezervă și cel residual;

Capacitatea vitala reprezintă volumul de aer pe care o persoană il scoate din plămâni dupa un inspir maxim si este egală cu suma dintre volumul curent, expirator de rezervă și inspirator de rezervă;

Capacitatea pulmonară totală – reprezintă volumul la care pot fi expansionați plămânii prin inspir maxim.

Toate volumele si capacitațile pulmonare sunt cu 20% mai mici la femei decât la barbați, mai mari la atleți si mai mici la persoanele astenice.

Difuziunea pulmonară reprezintă schimburile gazoase din membrana alveolo-capilară. Pentru realizarea corectă a schimburilor gazoase, acest proces depinde de:

Diferența dintre presiunile parțiale ale O2 si CO2 si membrana alveolo-capilară;

Structura membranei alveolo-capilare si procesele ce ingreunează trecerea liberă a gazelor;

Suprafața activă a membranelor alveolo-capilare.

CAPITOLUL 2

TUMORI MALIGNE ALE LARINGELUI

INGRIJIREA PACIENTULUI CU TRAHEOSTOMA

2.1 Generalități

Laringele este principalul organ al fonației si al vorbirii. O importanța alterare morfofuncțională a sa cuprinde intotdeauna o serie de simptome deosebit de grave, iar cel mai important simptom care alertează pacientul, in constituie disfonia.

Cancerul laringian reprezintă o formațiune tumorală malignă situată la nivelul laringelui. Incidența maximă a cancerului de laringe se intalneste la persoanele cu varsta cuprinsă intre 40-70 ani, fiind frecvența in propoție de 99% la barbați.

Tumorile maligne ale laringelui reprezintă mai mult de jumatate din cazurile de cancer din zona ORL. Principalii factori care determină apariția cancerului de laringe sunt reprezentați prin consumul cronic de alcool, tabagismul sever, medii de muncă poluate dar si septicitatea buco-dentară

.

2.2 Tipuri de cancer laringian

În funcție de locul unde se instalează, cancerul laringian este de mai multe feluri:

Cancerul supraglotic ce afectează vestibulul laringian impreună cu epiglota. Acesta are un debut relativ lent ce dă senzația de corp strain faringian, senzație de durere locală, apoi disfagie. Se extinde catre glotă si cuprinde si baza limbii. Vasele limfatice de la acest nivel laringian demonstrează apariția prematură a tumorii metastatice;

Cancerul glotic provocând tuse iritativă si disfonie permanentă, afectează corzile vocale și are o evoluție progresivă. Afectează 1/3 anterioară din coardă vocală, cu tendința de extindere și se observă la examenul laringoscopic. Având o vascularizație limfatică destul de saracă, tumoră determină tarziu metastaze, mobilitatea corzii vocale reducându-se treptat, aceasta devenind imobilă;

Cancerul subglotic reduce progresiv lumenul acestui etaj, devenind stenozant, invadând corzile vocale si traheea. Simptomul principal este dispneea insoțit de disfonie;

Cancerul faringo-laringian invadează peretele faringo-laringian, debutând la plica ariteno-epiglotice si determină apariția unor simptome precum dispnee, disfagie, hipersalivie cu miros fetid si adenopatie.

2.3 Simptomatologia cancerului laringian

În funcție de etajul laringian afectat de tumoră, simptomatologia de debut a cancerului este diferită.

Cele mai dese simptome apărute sunt:

-disfonia persistenta;

-dispnee;

-inspirație si expirație șuierată;

-scădere inexplicabilă in greutate;

-tuse cronică;

-formațiuni palpabile la nivel cervical;

-hemoptizie;

-dificultate si durere la deglutiție;

-otalgie;

-disfagie.

Toată această simptomatologie se poate asocia și cu prezența unei tumefacții laterocervicale, o umflătură dură, nedureroasă cu tendința de creștere.

Pacientul ce prezintă toată simptomatologia de suferința laringiană, cu sau fară tratament adecvat, ce persistă de 2-3 săptămâni, fără tendință de remisie, trebuie să se prezinte pentru o examinare clinică la un medic specialist din sfera ORL, singurul ce ii poate stabili un diagnostic de certitudine. In funcție de localizarea tumorii, precocitatea diagnosticului și a tratamentului aplicat, se pot stabili rezultatele terapeutice. In corelație cu alte cancere maligne din organism, tumora laringiană poate prezenta vindecare in 5 ani intr-un procent ridicat de 90%.

2.4 Diagnosticul și stadializarea cancerului laringian

Diagnosticul tumorilor malinge laringiene este stabilit prin:

anamneză;

examen obiectiv;

examen radiologic si tomografic;

examen histopatologic;

examen endoscopic si al biopsiei.

Mărimea tumorii și gradul de extindere al acesteia stabilesc modalitatea de tratament a cancerului laringian. Modificări mari la nivelul laringelui si la nivelul corzilor vocale, evidente în scurt timp, necesită biopsie și examen histopatologic.

Stadializarea TNM

După examenele de anatomie-patologică si imagistică, pentru a se stabili un tratament si a avea un prognostic, este necesară o stadializare a tumorii. In cazul tumorilor de laringe, criteriul de stadializare ține cont și in ce etaj se dezvolta cancerul. Aceasta include:

Tumoră primara(T):

TX-nu se poate evalua o tumoră primară;

T0-nu se poate decela o tumoră primară;

Tis-carcinom în situ.

Tumoră supraglotică:

T1-tumoră localizată in conținutul supraglotic, corzile vocale având o mobilitate normal;

T2-tumoră extinsă mai mult de un element supraglotic si invadează baza limbii sau sinusul piriform;

T3-tumoră ce invadează laringele, corzile vocale sau cartilajul tiroid;

T4a-tumoră ce invadează traheea, esofagul si glanda tiroida;

T4b-tumoră avansată care invadează mediastinul si capsula arterei carotidă.

Tumoră glotică:

T1-tumoră doar la corzile vocale fără a afecta comisurile;

T1a-tumoră ce afectează doar o singură coardă vocală;

T1b-tumoră ce afectează ambele corzi vocale;

T2-tumoră ce se extinde in regiunea supraglotica si subglotica si scade funcția de mobilitate a corzilor vocale;

T3-tumoră ce afectează doar laringele si corzile vocale, dar poate afecta si cartilajul tiroid;

T4a si T4b-tumoră avansată local.

Tumoră subglotică:

T1-tumoră situată in regiunea subglotică;

T2-tumoră ce se extinde si la nivelul corzilor vocale;

T3-tumoră ce fixează corzile vocale, dar impiedică ajungerea sa la laringe;

T4a si T4b-tumoră ce fixează toate regiunile descrise mai sus

.

Noduli limfatici(N):

Nx-noduli limfatici ce nu pot fi analizați;

N0-nu sunt decelate metastaze limfatice;

N1-pe aceași parte cu tumora se decelează un ganglion afectat mai mic de 3 cm;

N2a-metastaza intr-un ganglion mai mare de 3 cm dar mai mic de 6 cm;

N2b-metastaze in mai mulți ganglioni toți cu diametrul de 6 cm;

N2c-metastaze bilaterale;

N3-un ganglion mai mare de 6 cm ce este afectat.

Metastaze la distanță(M):

M1-metastaze absente la distanța;

M2-prezente metastaze la distanța.

Toți acesti factori asociați ajuta ca stadializarea sa fie imparțită in cinci stadii după cum urmează:

0 – Tis+N0+M0

I – T1+N0+M0

II – T2+N0+M0

III – T3+N0+MO

I VA – T4a+N0/N1/N2+M0

-T1/T2/T3+N2+M0

I VB – T2b+orice N+M0

-orice T+M0+N3

I VC – orice T, N, M1

2.5 Tratamentul cancerului laringian

Tratamentul constă in radioterapie si o metodă chirurgicală. Chimioterapia citostatică are un rol pregătitor in metoda radiochirurgicală. Tratamentul chirurgical al cancerului laringian obține cele mai bune rezultate dacă acesta este acceptat de bolnav.

Tratamentul cancerului laringian consta in mai multe variante:

-traheotomie daca tumora produce obstrucția căilor aeriene superioare și are o dimensiune mare

-radioterapie pentru stadiile incipiente

-in stadii avansate, laringectomie urmată postoperator de radioterapie

-montarea sondei nazo-gastrice daca tumora invadează si orificiul esofagian superior

-morfină si alte analgezice pentru ameliorarea durerilor

Tratamentul radiologic constă in telecobaltoterapie, betatronoterapie și nu poate fi aplicat in cazul tumorilor mari.

In prezent chimioterapia cu Cisplatin si Metrotexat reprezintă un tratament adecvat.

Toate rezultatele terapeutice depind de incadrarea tumorii in TNM, tratament și reinceperea activităților individuale. Pentru a depista din timp orice tumora laringiană, este important ca orice pacient ce prezintă disfonie și nu se ameliorează timp de 1 lună, să ceară examinarea de către un medic specialist.

Educația sanitară a populației joacă un rol important in profilaxia sau depistarea unor forme de tumori maligne. In cazurile in care un pacient prezintă răgușeală prelungită după un tratament de 3-4 săptămâni cu antibiotic si antiinflamatorii, medicul de familie are obligația de a cere părerea unui medic de specialitate din sfera ORL.

Din păcate, multe cazuri de cancer laringian ajung intr-un stadiu avansat și cea mai necesară metodă de tratament este reprezentată de laringectomie.

După eliminarea acestui segment și intreruperea comunicării dintre cavitatea orală si trahee, va fi instaurată o traheostomă reprezentată printr-un orificiu ce permite comunicarea intre trahee si exterior, urmând a fi menținută pe toata durata vieții.

Este foarte important de reținut că funcția fonatorie a bolnavului poate fi parțial compensată prin diferite cursuri de ericmofonie, vorbire esofagiană sau electrolaringe.

Chiar dacă a fost eradicată complet, tumora de laringe are o posibilitate de a recidiva. Este foarte importantă renunțarea la consumul de alcool si tutun pentru a micșora șansele ca acest lucru să se intâmple. Prezentarea oricăror simptome noi medicului dumneavoastră asigură că orice recidivă malignă a bolii sa fie depistată la timp.

Medicul realizează o monitorizare atentă in cazul pacienților diagnosticați cu cancer laringian dupa finalizarea tratamentului, iar in funcție de tumora descoperită, stadiul bolii și tratamentul acesteia, controalele medicale vor avea o anumită frecvență.

Recidiva tumorală este foarte probabilă in primii 5 ani, altfel incât controalele imagistice, dar si examenul clinic, laringoscopia, vor fi mult mai frecvente in această perioadă.

2.6 Ingrijirea pacientului cu traheostomă

2.6.1 Generalități și tipuri de traheostomie

Traheotomia face parte din cele mai vechi tehnici chirugicale cunoscute în medicină. În trecut, traheotomia a suportat multe negări si eșecuri, dar in zilele noastre prin montarea unei canule traheale, aceasta este acceptată și salvează viața multor pacienți fără nici o speranța de vindecare.

Traheotomia constă în crearea unui orificiu în trahee numit traheostomie și introducerea unui tub special pentru menținerea căilor aeriene permeabile. Această metodă are indicație ori de cate ori metoda de eliberare a căilor aeriene a eșuat (corp strain, tumoră) sau când intubația endotraheală este contraindicată.

Există doua tipuri de traheostomie:

Traheostomie temporară – procedură ce se practică doar la pacienții care necesită ventilație artificială și pacienții a căror secreții traheobronșice nu se pot aspira;

Traheostomie permanentă – procedură ce implică aducerea si suturarea traheei la piele, are indicație la pacienții cu tumori maligne obstructive, reprezintă o procedură ce necesită informarea consecințelor pacientului intrucât acesta pierde posibilitatea de a mai vorbi pe parcursul vieții.

Traheotomia permite aspirarea la pacienții care nu pot tuși eficient, aspirarea secrețiilor la bolnavii comatoși dar și ventilarea bolnavului.

Această procedură este efectuată de catre medic ajutat de una sau două asistente, procedură

ce se poate efectua din timp cu pregatire sau de urgentă, chiar și la patul bolnavului.

2.6.2 Indicații traheostomie

pacient ce necesită intubație orotraheală mai mult de 21 de zile;

pacient conștient ce necesită suport ventilator fără a fi sedat;

imposibilitate de intubație orotraheală;

by-pass al unei obstrucții a căilor aeriene superioare;

profilactic;

secreții traheobronșice ce nu pot fi eliminate prin alte metode;

obstrucție cronică a căilor aeriene;

crico-tiroidotomia, în situații de urgență.

La pacienții ce suferă de insuficiență respiratorie obstructivă de cauză neoplazică, nu s-au prezentat motive de amânare sau contraindicații a traheostomiei si montării unei canule traheale, insă cercetătorii americani dezbat si astăzi contraindicațiile absolute si relative la pacienții cu risc major.

O contraindicație absolută a traheostomiei o reprezintă pacienții cu vârsta mai mică de 8 ani si pacienții ce au anatomia gâtului total deformată datorită unor hematoame, tumori si tiromegalie. Există insă și contraindicații relative pentru pacienții cu grad de obezitate mare la care nu se poate observa corect anatomia gâtului, timpii de sângerare nu pot fi controlați in limite normale sau pacienții ce prezintă infecții vizibile la parțile moi ale gâtului.

2.6.3 Materiale necesare

canula de traheostomă de marime adecvată;

dilatator de trahee steril;

trusă de urgență;

anestezie locală;

manuși sterile;

câmp steril;

comprese sterile;

halat;

stetoscop;

echipament de aspirat;

seringi de unică folosință;

sursă de oxigen si echipament de administrare a acestuia;

pături alcoolizate;

fire de sutură;

bisturiu;

foarfeca sterilă;

pense sterile;

betadină;

balon de ventilație.

Pentru pregatirea echipamentului sunt necesare două asistente, una va sta langa pacient pentru a-i măsura funcțiile vitale iar cealalta va aduce materialele necesare și le va desface folosind tehnici sterile.

2.6.4 Tipuri de canule traheale și implementarea sondei de traheostomie

În funcție de necesitatea fiecărui pacient există ușoare diferențe la canulele traheale. Acestea depind de vârsta pacientului, de poziția gâtului din punct de vedere anatomic dar și de indicațiile traheostomei.

Acestea pot fi:

Canule traheale curbate ce se pot prelungi proximal si distal pentru a se potrivi cat mai bine in trahee;

Canule traheale cu balonaș daca pacientul necesită ventilație artificială;

Canule traheale fără balonaș care asigură o respirație spontană;

Canule fenestrate ce permit pacientului să respire prin partea superioară.

IMPLEMENTAREA SONDEI DE TRAHEOSTOMIE

Se așează bolnavul in poziție de decubit dorsal;

Se va explica pacientului necesitatea procedurii chiar dacă acesta este parțial conștient;

Se asigură intimitatea acestuia;

Se asigură ventilația pacientului cu oxigen 100% timp de 2-3 min;

Se plasează o aleză sau un prosop rulat sub umerii pacientului pentru a poziționa gâtul in hiperextensie;

Medicul imbracă masca, halatul si manușile sterile;

Asistenta oferă medicului pensa si comprese sterile cu betadina pentru a dezinfecta zona inciziei;

Se acoperă zona cu un câmp steril cu deschizătura in mijloc pentru a evidenția locul de incizie;

Se inmânează medicului anestezicul pregătit intr-o seringă conform indicațiilor sale;

Dupa ce efectuează anestezia locală, medicul face incizia , de obicei 1-2 cm sub cartilajul cricoid;

Injectează din nou anestezic in lumenul traheal pentru a suprima efectul de tuse , apoi va crea stoma prin trahee;

După ce medicul a efectuat stomizarea traheei, asistenta aspiră stoma de secreții si sânge ce o pot obtura sau se pot aspira in plămâni;

Stoma se fixează la piele iar medicul introduce canula;

Se introduce aer in balonașul canulei pentru a o fixa , se adaptează canula la ventilator sau se caută o altă modalitate de administrare a oxigenului;

Se va face pansament cu comprese sterile si se fixează canula cu bandă de fixare;

Se aruncă materialele folosite in recipiente specifice de colectare;

Se recoltează gaze sangvine pentru verificarea parametrilor de ventilație si se efectuează o radiografie pentru verificarea poziției canulei.

COMPLICAȚII:

Dislocarea canulei – interzisă reintroducerea acesteia de catre personal calificat;

Obstrucția canulei cu secreții sau sânge – se realizează aspirația acesteia și se schimbă canula de traheostomie;

Pierderea aerului din balonaș;

Hemoragie la nivelul inciziei;

Lezarea lobilor tiroidieni;

Enfizem subcutanat ce apare de obicei la poziția incorectă a sondei de traheostomie;

Infectarea plăgii dacă nu se ține cont de condițiile de asepsie și antisepsie;

Necroza țesuturilor ce vin in contact cu traheea.

2.6.5 Întreținerea canulei de traheostomie

Chiar daca traheostomia a fost efectuată de urgență sau a fost planificată din timp, ca o masură temporară sau permanentă, ea trebuie să indeplinească niște obiective:

menținerea permeabilității sale;

aspirarea secrețiilor ce o pot obtura;

menținerea integrității tegumentului si reducerea infecțiilor în jur;

fixarea corectă a acesteia pentru a evita traumatisme locale;

inlocuirea canulelor de traheostomă obstruate cu altele noi;

respectarea regulilor de asepsie și antisepsie.

2.6.6 Îngrijirea pacientului traheostomizat

Îngrijirea ulterioară la pacientul traheostomizat reprezintă un proces ce vizează prevenirea infecțiilor și a lezării tegumentului, igienizarea zilnică a canulei, aspirarea secrețiilor ce pot ajunge in plămâni si particularitățile nutriției si a ventilației.

Se va face toaleta zilnică a tegumentului din jurul stomei și se schimbă pansamentul ori de cate ori este nevoie, chiar și la 1 oră după efectuarea inciziei daca există secreții locale. In cazul canulelor interioare, acestea se vor schimba zilnic.

Se realizează aspirarea secrețiilor in cazul in care se observă barbotarea mucusului la capătul canulei traheală si respirația devine zgomotoasă și in cazul in care există semn de insuficiență respiratorie( cianoză, tahipnee, scăderea SpO2, neliniște)

Se vor măsura semnele vitale ale pacientului la fiecare 15 minute in prima oră de traheostomie pe monitor. Se supraveghează pacientul pentru a observa la timp eventualele semne de infectie.

In cazul in care traheostomia nu a fost efectuată in spital, ci intr-o situație de urgentă, respectarea tehnicii sterile este imposibilă. Se vor explica regulile de igienă la pacienții purtători de canulă. Aerul ce patrunde in canulă trebuie sa fie umidificat, de aceea pe orificiul acesteia se pune o bucată de tifon umeda si se acopera cu un batic in jurul gâtului.In ziua post traheostomie se vor recolta pacientului analize de laborator( HLG, uree, creatinina, TGO, TGP, sumar de urina, etc.)

Se plasează la patul bolnavului cu traheostomă in permanentă echipament de aspirație, canule sterile de diferite marimi și un dilatator traheal. In cazul in care canula veche iese accidental, reintroducerea celei noi trebuie efectuata cu mare grijă pentru a nu produce compresii, asfixieri sau traume traheale.

Menținerea unui confort optim al pacienților și ingrijirea corectă a canulei de traheostomă, necesită educație sanitară. Echipa medicală trebuie să facă instruirea corectă a familiei pentru observarea respirației pacientului, curățarea corectă a canulei, accesul de tuse in timpul deglutiției ce duce la suspiciunea de fistula traheo-esofagiană, repunerea canulei expulzată accidental și semnalarea in caz de infecție.

CAPITOLUL 3

INGRIJIREA PACIENTULUI CU TRAHEOSTOMA

CAZ CLINIC

DATE DESPRE SPITALIZARE

SITUAȚIA FAMILIALĂ ȘI SOCIALĂ

ANTECEDENTE

ISTORICUL BOLII ȘI EXTRAS DIN EXAMENUL MEDICAL LA INTERNARE

TABLOUL CLINIC

NEVOI FUNDAMENTALE

POSIBILITĂȚI DE EVOLUȚIE

REGIM IGIENO-DIETETIC

Alimente permise:

-alimente semisolide si lichide

Alimente interzise:

-consumul de băuturi alcoolice, evitarea fumatului, interzicerea consumului de lichide fierbinți

FUNCȚII VITALE

INVESTIGAȚII DE LABORATOR

EXAMINĂRI PARACLINICE SUPLIMENTARE

TRATAMENT ÎN SPITAL

Alergic la:

Neagă alergii medicamentoase

PLAN DE NURSING

CONCLUZII GENERALE

RECOMANDĂRI LA EXTERNARE

EDUCATIE PENTRU SANATATE

Fișă tehnica

INJECȚIA INTRAVENOASĂ

Obiectivul procedurii

Crearea accesului la o vena pentru :

– recoltarea de sânge in siguranța pentru examenele de laborator

– extragerea unei cantități de sânge

– introducerea medicamentelor in circulația venoasă

Pregatirea materialelor

– Garou

– Manuși de unică folosința

– Seringi, ace

– Canula Buterfly

– Tampon

– Alcool

– Musama, aleză

– Etichete

– Eprubete

– Bandă adezivă non alergica

– Formulare pentru laborator

– Recipient colector pentru materialele folosite

Pregatirea pacientului

Pregatirea psihică:

– Informați și explicați pacientului necesitatea procedurii

– Explicați pacientului cum poate participa la procedura si anunțați-l că e puțin dureroasă

– Explicați pacientului că îi veți recolta sânge pentru examene de laborator sau veți introduce medicamente

– Incurajați pacientul pentru a reduce anxietatea

– Intrebați-l dacă i s-a mai recoltat sânge, dacă a simțit leșin, transpirație, greață, vărsături

– Obțineți consimțământul informat

Pregatirea fizică:

– Asigurați poziția corespunzatoare în conformitate cu starea pacientului, cu scopul și locul puncției

– Examinați calitatea și starea venelor și alegeți locul puncției

Efectuarea procedurii

– Identificați pacientul

– Spălați mâinile și îmbrăcați mănuși de unică folosință pentru a preveni contaminarea

– Selectați locul potrivit(venele distale sau proximale) venele de la plica cotului, mai rar cele de pe fața dorsală a mâinii

– Puneți musamaua sub brațul pacientului

– Aplicați garoul la 5-8 cm deasupra locului de puncție, capetele garoului fiind direcționate departe de locul de puncție

– Palpați vena si verificați prezența pulsului radial, distal

– Montați seringa și atasați acul

– Recomandați pacientului să strângă pumnul

– Dacă venele nu sunt vizibile si nu se pot simți la palpare încercați urmatoarea tehnică: rugați pacientul să inchidă și să deschidă pumnul; dați drumul la garou si rugați pacientul să își coboare mâna sub nivelul inimii pentru a i se umple venele, apoi reaplicați garoul și bateți incet pe venă pentru a deveni mai vizibilă; îndepărtați garoul și puneți o compresă caldă pe vena timp de 10-15 minute.

– Dezinfectați tegumentul cu un tampon cu alcool timp de 60 de secunde folosind mișcări circulare din centru in afară cu cațiva cm pentru a evita introducerea potențialei florei de pe piele in interiorul vaselor pe perioada efectuării procedurii

– Poziționați mâna nedominantă la 4-5 cm sub locul de puncție și cu policele se intinde pielea dreapta pe venă

– Țineți acul cu amboul în sus în mana dominantă și introduceți-l la un unghi de 10-30, de deasupra venei sau dintr-o parte a venei în poziție oblică

– Urmariți cursul venei și când sângele se întoarce prin lumenul acului avansați cu acul în venă 1-2 cm

– In cazul recoltării continuați puncția conform obiectivului

– Aspirați sânge în seringă, o cantitate necesară pentru efectuarea analizelor de laborator

– Dacă curgerea sângelui este rapidă dezlegați garoul pentru a preveni staza și hemoconcentrația care pot modifica rezultatele testelor de laborator

– Dacă curgerea sângelui este lentă, nu dezlegați garoul decât inainte de a retrage acul cu seringă cu sânge

– Plasați un tampon cu alcool la locul puncției și retrageți ușor acul cu seringă

– Aplicați o presiune blândă pe tamponul cu alcool, pe locul puncției 2-3 secunde sau până se oprește sângerarea

– După oprirea sângerării aplicați o bandă adeziva peste tampon

– Transferați sângele din seringa in eprubete, dupa ce ați detașat acul de la seringă

– Aplicați etichetele pe eprubete, indicând numele bonavului, proba recoltată, secția care trimite proba de sânge la laborator

Reorganizarea locului de muncă

– Colectați deșeurile conform P.U in recipient special

– Indepartați manușile

– Spalați mâinile

Ingrijirea pacientului

– Așezați pacientul in poziție comodă

– Observați faciesul pacientului, culoarea tegumentelor și masurați pulsul

– Intrebați pacientul dacă are stare de greață sau vomă

– Verificați locul puncției venoase pentru a fi siguri că nu a aparut un hematom

– Sfătuiți pacientul să nu flecteze brațul pe antebraț

Notarea procedurii

– Notați procedura in fișa de proceduri și in dosarul de ingrijiri

– Notați data, ora, locul puncției venoase, timpul când proba a fost trimisa la laborator

– Notați orice observație legată de starea și reacția pacientului

– Notați dacă puncția a fost făcută pentru recoltarea analizelor și specificați ce probe ați recoltat, când au fost trimise la laborator

Evaluarea eficacitații procedurii

Rezultate asteptate/dorite:

– Pacientul are tegumente și mucosae normal colorate

– Semnele vitale sunt normale

– Pacientul a ințeles scopul puncției venoase

– Pacientul nu a prezentat stare de greața, lesin, vomă sau hematom

Rezultate nedorite/ce faceți?

– Dacă pacientul prezintă stare de leșin, greața sau vomă, anunțați medical

– Stare de anxietate, discutați cu acesta si incurajați-l

– Refuzul pacientului privind puncția venoasă, anuntați medicul

– Extravazarea sângelui in țesuturile din jur

– Hematomul: comprimați locul cu un tampon steril, nu repetați intepatura în aceași zonă, aplicați compresă rece, aplicați unguente care favorizează resorbția

– Hemoliza sângelui recoltat

– Recoltarea nu s-a facut in condiții corespunzatoare

– Infecția

Considerații speciale

– Niciodata nu efectuați puncția venoasă pentru recoltarea sângelui dintr-un braț, o venă deja utilizată pentru terapia i.v sau opriți perfuzia și asteptați 5 min

– Nu recoltați din locuri aflate deasupra liniei intravenoase, risc de hemodiluție

– Nu efectuați puncția venoasă pe un loc deja infectat

– Evitați venă care este dureroasă la palpare

– Nu efectuați puncția venoasă, nu recoltați sânge dintr-o arie edematoasă, shunt arteriovenos, locuri ale hematomului anterior sau răniri

– Dacă pacientul are tulburări de coagulare sau primește terapie anticoagulantă, se menține o presiune fermă pe locul puncției venoase, minim 5 min dupa retragerea acului din vena pentru prevenirea formării unui hematom

– Evitarea folosirii venelor de la membrele inferioare pentru puncția venoasă, deoarece aceasta crește riscul de tromboflebită

– La batrani dacă e posibil evitați venele dorsale ale mâinii la brațul dominant pentru puncție venoasă deoarece aceste locuri interferă mult cu independent vârstnicului

– La copii locurile uzuale pentru puncția venoasă sunt scalpul si piciorul

Concluzii

La sfârșitul acestei cercetări, am putut constata o serie de aspecte în privința evaluării pacienților cu afecțiune laringiană.

Am dorit să subliniez atât importanța cunoașterii componentelor aparatului respirator din punct de vedere anatomic, cât și importanța schimbului de gaze dintre organism și mediul extern.

Tumorile maligne de laringe reprezintă mai mult de jumătate din patologiile din sfera ORL. Cancerul de laringe este pe primul loc în neoplaziile din ORL, acesta afectând vârsta medie la barbați de 40-50 de ani, mai ales cei care consumă băuturi alcoolice și tutun.

În România, cancerul laringian se clasează pe locul 7 la bărbați și locul 27 la femei. Aproximativ un procent de 2,2% îl reprezintă decesul prin cancerul laringian. Cauze cum ar fi, fumatul, alcoolul, noxele, expunerea la radiații, substanțe toxice (azbest, uraniu, radiu, oxid de fier) favorizează apariția cancerului laringian. Grija pe o are fiecare asupra sănătății sale și prezentarea la medicul specialist la primele simptome ale bolii reprezintă premisa supraviețuirii.

Mai mult de 2/3 din pacienți se prezintă la medicul specialist într-un stadiu avansat al bolii. Introducerea în practică medicală a unor examene medicale cum ar fi RMN, CT, radiografie și niste analize specifice ajută diagnosticarea bolii într-o fază incipientă.

Apariția unor modificări la nivelul laringelui cât și la nivelul corzilor vocale impun biopsia și examenul histopatologic.

În majoritatea cazurilor, mulți pacienți refuză intervenția chirurgicală la nivelul laringelui având consecință, pierderea completă a vocii. Mulți dintre pacienți refuză și procedura traheostomiei, un dispozitiv ce facilitează respirația.

Un accent mare este pus pe educația întregii populații față de bolnavii de cancer. În general, populația privește un pacient ce este sau a fost bolnav de cancer ca un individ ce trebuie scos din viata socială.

Este important să gândim că persoana bolnavă de cancer are șanse mult mai mari de supraviețuire dacă îl incurajăm în urmarea tratamentului și îl lăsăm să își continue toate activitățile ca o persoană normală.

Bibliografie

Corneliu Borundel, ,,Medicină Internă Pentru cadre Medii”, Editura ALL.

Cezar Niculescu, Bogdan Voiculescu, Cristian Nita, Radu Carmaciu, Carmen Salavastru, Catalina Ciornei, ,,Compendiu Anatomia și Fiziologia Omului”, Editura CORINT.

Mihai Mihailesc, ,,Chirurgie pentru cadre medii”.

Dr. Nicolae Angelescu, ,,Tratat de Patologie Chirugicală”, Editura Celcius.

Lucretia Titirca, ,,Tehnici de evaluare și îngrijiri acordate de asistenții medicali”, Editura Viata Medicală Românească.

Lucretia Titirca, ,,Urgențe medico-chirurgicale”, Editura Medicală.