Ingrijirea Pacientului CU Pneumonia Pneumococica

ANATOMIA APARATULUI RESPIRATOR

FIZIOLOGIA RESPIRAȚIEI

PNEUMONIA PNEUMOCICĂ

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN SUPRAVEGHEREA ȘI ÎNGRIJIREA PACIENȚILOR CU PNEUMONIE PNEUMOCOCICĂ

-ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN PROFILAXIE

-ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ASIGURAREA CONFORTULUI ȘI CONDIȚIILOR DE MEDIU

-ROLUL ASISTENTEI ÎN SEMIOLOGIE

-ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN DIAGNOSTICARE

-ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN MONITORIZAREA FUNCȚIILOR VITALE

-ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ADMINISTRAREA TRATAMENTULUI

Pagini 50

=== ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU PNEUMONIA PNEUMOCOCICĂ ===

ANATOMIA APARATULUI RESPIRATOR

Totalitatea organelor care asigură mecanismul respiriaței , cu rolul de a asigura aportul de O2 și de a elimina CO2 alcătuiesc aparatul respirator .

Aparatul respirator este format din:

I. Căile respiratorii aeriene superioare :

– Fosele nazale ;

– Faringe ;

– Laringe ;

– Trahee ;

II. Căile respiratorii inferioare :

– Plămânii ;

– Arborele bronșic – bronhii ;

– Bronhiole ;

– Sacii alveolari .

● NASUL ȘI CAVITATEA NAZALĂ

Nasul reprezintă primul segment al căilor respiratorii cu rol dublu funcțional : respirator și olfactiv. Este o formațiune mediofacială de forma unei piramide cu baza în jos , despărțită de septul nazal în două cavități , numite fosele nazale. Acestea comunică cu sinusurile și faringele prin două orificii largi .

●FARINGELE

Este un conduct muculo–membranos , situat posterior în cavitatea bucală și înaintea coloanei vertebrale , care reprezintă segmentul de încrucișare a căii respiratorii cu cea digestivă .

Este divizat în trei etaje :

– nazofaringe ;

– orofaringe ;

– laringofaringe .

Este alcatuit din:

– tunica externă de înveliș (adventicea faringelui) ;

– tunica musculară (mușchi) .

La nivelul său activează plexul faringian , o rețea de nervi ce coordonează pătrunderea aerului în plămânii și a hranei în esofag .

Amigdalele formează inelul limfoepitelial al faringelui .

● LARINGELE

Este alcătuit dintr-un schelet cartilaginos, de formă triunghiulară, cu baza în sus , ce deservește funcția respiratorie și pe cea de fonație .

Este situat :

– sub osul hioid ;

– deasupra traheei ;

– înaintea esofagului ;

– pe linia mediană a gâtului , în dreptul vertebrelor C5, C6 .

Laringele este format din:

I.Un schelet cartilaginos alcătuit din :

– patru cartilagii pereche ;

– trei cartilagii nepereche . Dintre acestea cel mai important fiind epiglota ce închide glota în timpul deglutitiei .

II.Articulații și ligamente ce unesc cartilagiile între ele ;

III.Mușchii ce acoperă scheletul și intervin în respirație și fonație .

Cavitatea laringelui prezintă trei etape :

– Supraglotic (vestibular) ;

– Subglotic (infraglotic, continuat cu traheea) ;

– Glotic .

Laringele este acoperit de o mucoasă bogat vascularizată .

●TRAHEEA

Este un tub fibrocartiloginos ce începe la nivelul vertebrei C6 și se termină în cavitatea toracică la nivelul vertebrelor T4, T5 .

Este situată :

– în fața esofagului ;

– înapoia marilor vase sanguine .

Este formată din 15-20 semi-inele cartilaginoase a căror parte dorsală este înlocuită de un mușchi neted transversal .

Este captușită cu două tunici :

– tunica externă – fibro-musculo-cartilaginoasă ;

– tunica internă – mucoasa ciliată .

Traheea se bifurcă în partea inferioară , la nivelul ultimului inel traheal, cu cele doua bronhii principale .

● ARBORELE BRONȘIC

Este format din căile respiratorii extra și intra-pulmonare , constituind un sistem de tuburi ce servesc la tranzitul aerului .

La nivelul T4 , traheea se împarte în două bronhii : dreaptă și stangă . Aceste bronhii pătrund în plămâni prin hil , unde se vor ramifica intra-pulmonar , formând arborele bronșic : la dreapta în trei bronhii lobare (superioară , mijlocie și inferioară) , iar la stanga în două bronhii lobare (superioară și inferioară) .

Bronhiile principale se ramifică progresiv în bronhii lobare , apoi în bronhii terminale , care se continuă cu canale alveolare (ai căror pereți prezintă dilatații în formă de saci) , saci alveolari în care se deschid alveolele pulmonare .

I. Bronhia dreaptă :

Inainte de a pătrunde adânc în plămanul drept , bronhia principală dreaptă se împarte în :

1. bronhia lobară superioară ce pătrunde în lobul superior și se distribuie segmentelor pulmonare alcătuind trei bronhii segmentare;

2. trunchiul bronhic intermediar , ce se împarte în două bronhii lobare:

a. bronhia lobară mijlocie , ce se împarte în două bronhii segmentare corespunzator segmentelor lobului mijlociu ;

b. bronhia lobară inferioară ce se împarte în cinci bronhii segmentare , corespunzator segmentelor pulmonare ale lobului inferior .

II. Bronhia stângă :

După ce a intrat prin hil , înainte de a pătrunde mai adânc în plămân , bronhia principală se împarte în :

1. bronhia lobară superioară care pătrunzând în lobul superior se împarte în :

a. trunchiul superior ce se termină prin trei bronhii segmentare ;

b. trunchiul inferior terminat prin două bronhii segmentare .

2. bronhia lobară inferioară , împărțită în cinci bronhii segmentare. Fiecare bronhie segmentară dă ramificații din ce in ce mai reduse astfel :

a. bronhii lobulare;

b. bronhii terminale;

c. bronhii acinoase.

● PLĂMÂNII

Sunt organe pereche , situate în cavitatea toracică prin care se realizează schimbul de gaze : O2 și CO2 .

La exterior sunt înveliți într-o membrană seroasă numită pleură , care este de două tipuri :

– pleura viscerală – ce acoperă plămânul ;

– pleura parietală – ce acoperă pereții cavității toracice .

Cavitatea pleurală este virtuală , în general devenind patologică în urma acumulării între cele două foițe a unor produse ca :

– sange – hemotorax ;

– lichid – hidrotorax ;

– aer – pneumotorax ;

– puroi – piotorax ;

– limfă – kilotorax .

Plămânul este alcătuit din :

I. Lobii pulmonari sunt unități morfologice mari , delimitate prin scizuri :

– plămânul drept are două scizuri – trei lobi ;

– plămânul stâng are o scizură – doi lobi .

II. Segmentele sunt unități morfologice delimitate imperfect prin septuri conjunctive. Acestea sunt alcătuite din lobuli .

III. Lobulul este o formațiune anatomică , constituită din :

1. ramificații ale bronhiilor și vaselor de sânge înconjurate de țesut conjunctiv ;

2. acini pulmonari sunt constituiți din :

a. bronhiola respiratorie ;

b. canale alveolare ;

c. alveole pulmonare – reprezintă suprafața de schimb a plămânului .

Peretele alveolar este adaptat schimburilor de gaze și este format din :

– epiteliu alveolar unistratificat așezat pe o membrană bazală ;

– țesut conjunctiv – bogat în fire elastice în care există o rețea de capilare provenite din ramurile terminale ale arterei pulmonare .

Vascularizația plămânului este :

I. Nutritivă :

– face parte din marea circulație ;

– este asigurată de arterele și venele bronșice .

Venele drenează sânge în vena cavă superioară .

II. Funcțională :

– asigură schimburile gazoase prin intermediul vaselor de sânge (mica circulație) ;

Rețeaua nervoasă a plămânului este reprezentată de :

– fibre motorii parasimpatice provenite de la nervul vag ;

– fibre simpatice provenite de la simpaticul toracal și cervical .

FIZIOLOGIA RESPIRAȚIEI

Respirația reprezintă funcția prin care organismul ia din mediul său de viață O2 și elimină CO2 .

● MECANISMUL RESPIRAȚIEI – este asigurat de scheletul cutiei toracice și mușchii respiratori .

Modificarea volumului cutiei toracice permite pătrunderea aerului în plămâni fiind realizată prin contracția mușchilor ridicători ai coastelor . Revenirea la poziția inițială se realizează sub acțiunea mușchilor ridicători ai coastelor .

Diafragmul este cel mai important mușchi respirator contribuind la micșorarea volumului cutiei toracice în repaus , iar prin contracție la mărirea acesteia.

Datorită elasticității lor și presiunii negative existente între foițele pleurale , plămânii urmează expansiunea cutiei toracice .

● TIPURI DE RESPIRAȚIE FIZIOLOGICĂ :

I.Respirația de tip costal – este cea în care , la mișcările respirației contribuie mai ales mușchii costali . Acest tip este caracteristic femeilor .

II.Respirația de tip abdominal – este cea în care rolul cel mai important îl are diafragmul . Această respirație este caracteristică barbaților și copiilor mici .

● MIȘCĂRILE RESPIRATORII – reprezintă totalitatea mișcărilor respiratorii care permit pătrunderea aerului în plămâni și eliberarea lui în afară , realizând inspirația și expirația .

I.Inspirația – constă în contracția mușchilor inspiratori , având drept rezultat mărirea de volum a cutiei toracice . Plămânii urmează expansiunea cutiei toracice , presiunea intrapulmonară scăzând cu 2-3 mmHg față de cea atmosferică , iar aerul atmosferic pătrunde în plămâni .

II. Expirația – este un proces pasiv, ce constă în revenirea cutiei toracice la volumul inițial în momentul în care mușchii inspiratori se relaxează , plămânii se contractă . Are loc o creștere a presiunii intrapulmonare cu 2-4 mmHg față de cea atmosferică , ceea ce permite ca o parte din aerul introdus anterior sa fie expulzat .

Inspirația și expirația realizează ventilația pulmonară .

Numărul mișcărilor respirației în stare de repaus este :

– 16 respirații/minut la barbați ;

– 18 respirații/minut la femei .

● VOLUMELE ȘI CAPACITĂȚILE PULMONARE

Volumele pulmonare sunt mărimi anatomice , statice , care măsoară dimensiunile pompei pulmonare .

● ETAPELE RESPIRAȚIEI

I.Etapa pulmonară – reprezintă perioada în care aerul pătrunde prin căile respiratorii la plămâni și se distribuie la alveolele pulmonare .

Factorul ce determină sensul difuziei este reprezentat de presiunile parțiale ale gazelor din aerul alveolar , sangele venos , sangele arterial , sangele capilar și țesuturi , gazele trecând de la o presiune mai mare la una mai mică . Prin presiunea parțială se întelege presiunea pe care ar trimite-o un gaz dintr-un amestec de gaze , dacă ar putea ocupa volumul amestecului respectiv astfel .

Trecând din alveolă în sângele venos , oxigenul se combină cu hemoglobina , sângele venos luând treptat culoarea sangelui arterial , fiind readus la inimă prin venele pulmonare . Acest proces este numit hematoză pulmonară .

II. Etapa sanguină – reprezintă transportul oxigenului și dioxidului de carbon de către sânge .

1. Oxigenul este transportat astfel (de la plămâni la țesuturi):

– o mică parte este dizolvat fizic în plasmă – 1% ;

– restul sub forma unei combinații chimice labile cu hemoglobina din celulele roșii , rezultând oxihemoglobina .

2. Transportul dioxidului de carbon se face de la țesuturi plămâni astfel :

– dizolvat fizic în plasmă ;

– legat chimic sub formă de bicarbonat ;

– legat chimic cu hemoglobina sub forma de carbhemoglobină .

III. Etapa tisulară – reprezintă schimbul de gaze din sânge și țesut cu ajutorul unui sistem complex enzimatic , în urma căreia oxigenul este cedat țesuturilor , în vederea asigurării proceselor de ardere , iar dioxidul de carbon este încorporat în sânge pentru a fi eliminate .

La nivelul țesuturilor , sensul difuziei gazelor este următorul : oxigenul trece din sânge în țesutul interstițial și apoi în celule , iar dioxidul de carbon din celule în țesutul interstițial în sânge . Utilizarea oxigenului de către celule are loc în mitocondriile acestora în care se desfășoară procese de oxidoreducere complexe , sub acțiunea enzimelor specifice , substanțele organice fiind oxidate până la CO2 și H2O , eliberând energia chimică .

● REGLALREA NEUROUMORALĂ A RESPIRAȚIEI PULMONARE

Prin reglarea respirației se întelege totalitatea mecanismelor nervoase și umorale care mențin și modifică mișcările respiratorii și care au drept rezultat adaptarea în fiecare moment , de respirație, la necesitățile aportului de O 2 și ale eliminarilor de CO2 .

I. Reglarea nervoasă a ventilației se realizează prin inervația centrilor respiratori:

– centrii respiratori primari , situați sub bulb ;

– centrii respiratori ascensori , situați la nivelul punții reprezentați prin :

– centrul apneustic în 2/3 posterioară ;

– centrul pneumotoxic 1/3 anterioară .

Prin conexiunile sale multiple , centrul respirator din bulb , primește impulsuri din diferite părți ale aparatului respirator , capabil să modifice activitatea centrului respirator , acționând fie asupra centrului inspirator , fie asupra centrului expirator inhibându-le sau excitându-le .

Cele mai importante impulsuri sunt cele provenite de la nivelul plămânului prin intermediul fibrelor senzitive ale nervului vag de la nivelul diferitelor segmente (alveole) .

Principiul de bază al reflexului Herring-Brener este : distensia plămânilor oprește inspirația făcând să urmeze expirația , iar replierea plămânilor (turtirea lor) , inhibă expirația și provoacă inspirația .

Reflexul de tuse și de strănut au punct de plecare receptorii situați în mucoasa cailor aeriene inferioare (tuse) și superioare (strănutul) . Ele sunt reflexe de apărare .

Prin intermediul scoarței cerebrale există posibilitatea de a rări sau accelera voluntar ritmul respirator .

II. Reglarea umorală

Reglarea umorală a ventilației se datorează influențelor excitante asupra centrilor respiratori de catre o serie de substanțe .

Creșterea concentrației CO2 din aerul alveolar , determină o dublare a numărului de respirații pe minut , ceea ce reprezintă adaptarea mișcărilor respiratorii la nevoile crescute de O2 ale mușchilor aflați în activitate .

În concentrații prea mari , CO2 nu mai are rol de excitant , din contră : deprimă centrul respirator o scădere exagerată a CO2 din sânge duce la mărirea mișcărilor respiratorii .

PNEUMONIA PNEUMOCICĂ

● DEFINIȚIE :

Pneumonia pneumococică sau pneumonia francă lobară este o pneumopatie acută , provocată de penumococ , care afectează un lob , debutează acut și are evoluție ciclică .

● ETIOPATOGENIE :

I. Etiologie . Streptococcus pneumoniae (pneumococul) este agentul etiologic al pneumoniei pneumococice .

II. Patogenie . Infecția pulmonară cu pneumococ se face pe cale aeriană . Persoanele care fac pneumonie pneumococică sunt de obicei colonizate la nivelul orofaringelui cu germeni virulenți , care în condițiile scăderii mecanismelor de apărare ale aparatului respirator , tranzitorii sau cronice , și aspirării pulmonare de secreții , dezvoltă modificări patologice tipice .

● ANATOMIE PATOLOGICĂ

Pneumonia pneumococică afectează , tipic , regiunile inferioare sau posterioare ale plămânului . Localizarea la un singur lob sau la câteva segmente este tipică dar afectarea multilobară se poate întâlni până la 30% din cazuri . Evoluția procesului inflamator se desfășoară tipic în 4 stadii :

I. Stadiu de congestie ;

II. Stadiu de hepatizație roșie ;

III. Stadiu de hepatizație cenușie ;

IV. Stadiu final , de rezoluție .

●TABLOU CLINIC

Manifestările clinice ale pneumoniei pneumococice sunt relativ uniforme.

Debutul este de obicei brusc în plină sănătate , prin frison solemn , febră , junghi toracic și tuse . La aproape ½ din bolnavi se regăsește o infecție de căi respiratorii superioare , precedând cu 2-10 zile , maifestările pneumonice .

I.Frisonul : “solemn” poate marca debutul bolii : este de obicei unic , durează 30-40 minute , se poate însoți de cefalee , vărsături și este invariabil urmat de ascensiune termică . Frisoanele repetate pot apare în primele zile de boală , sugerând pneumonie severă sau complicații.

II. Febra : este importantă , 39-40oC , adesea “în platou” sau neregulată . Ea cedează de obicei rapid , în aproximativ 24 ore , la antibioticele la care pneumococul este sensibil (de regulă la Penicilina) . Febra persistentă sau reapariția febrei după câteva zile de subfebrilitate , denotă de obicei o pneumonie complicată .

III. Junghiul toracic : apare imediat după frison ; este de obicei intens , are sediu submamar și se accentuază cu respirația sau tusea . Adică are caracterele durerii pleurale . Sediul durerii toracice poate varia în raport cu sediu pneumoniei , ca de exemplu durere abdominală în pneumonia lobului inferior , sau durere în umăr , în pneumonia vârfului .

IV. Tusea : apare rapid după debutul bolii : este inițial uscată , iritativă , dar devine productivă , cu spută caracteristic ruginie și aderentă de vas . Uneori sputa poate deveni franc hemoptoică sau purulentă .

V.Dispneea : este o manifestare comună ; polipneea , de obicei moderată , se corelează cu întinderea condensării pneumonice și cu statusul pulmonar anterior bolii . Mecanismul dispneei este atât central (toxic, hipoxic) , cât mai ales pulmonar (reflex) , prin creșterea rigidității pulmonare .

VI. Expectorația este ruginie , omogen colorată , foarte aderentă la vas , cantitatea ei depășind 50ml/24h . Culoarea ruginie se datorează prezenței globulelor roșii și hemoglobinei în consistența mucusului .

VII. Semnele digestive apar în formele grave , manifestându-se prin greață , vărsături , meteorism abdominal , diaree toxică (datorită stării de șoc bacterian) .

Bolnavul mai poate prezenta icter datorită insuficienței hepatice toxice .

VIII. Aspectul bolnavului – pielea este fierbinte și uscată .

Faciesul este congestionat (facies vultuos) , buzele , limba și unghiile sunt cianotice , frecvent apărând un herpes peribucal . Limba este albă , savurală, uscată și arsă în formele grave .

Bolnavul poate prezenta urini rare , reduse și închise la culoare .

●DIAGNOSTIC :

Diagnosticul pozitiv al pneumoniei pneumococice este relativ ușor de pus în formele tipice. El se face pe baza examenului clinic și paraclinic .

I. Examenul clinic :

1.Examenul clinic al aparatului respirator : relevă date variate, în raport cu stadiul bolii. De obicei în pneumoniile lobare se regăsesc toate elementele unui sindrom de condensare : reducerea amplicației respiratorii de partea bolnavă , matitate sau submatitate , vibrații vocale bine transmise sau accentuate în zona cu sonoritate modificată , respirație suflantă sau suflu tubar și raluri crepitante multe , accentuate de tuse .

2. Examenul clinic al aparatului cardio-vascular relevă tahicardie moderată , concordată cu febra , zgomote cardiace rapide și adesea hipotensiune arterială puțin simptomatică . În formele severe de pneumonie se pot găsi tahiaritmii , în special atriale , semne de miocardită însoțită sau nu de insuficiență cardiacă , hipotensiune arterială semnificativă sau chiar colaps circulator .

3. Examenul aparatului digestiv :

În formele grave se constată :

– distensia abdominală cu caracter de ileus paralitic ;

– rar hepatomegalie ;

– subicter explicat prin distrugerea hematiilor din alvelele pulmonare , ceea ce determină creșterea bilirubinei indirecte , care nu mai poate fi conjugată la nivelul ficatului datorită hipoxiei .

II.Explorarea paraclinică :

Explorarea paraclinică este necesară atât pentru obiectivarea pneumoniei și a infecției pneumococice, cât și pentru diferențierea de pneumoniile cu alte etiologii.

De regulă există o leucocitoză (frecvent între 12.000- 25.000 mm³) cu deviere la stânga a formulei leucocitare și dispariția eozinofilelor . Un număr normal de leucocite sau o leucopenie se pot întâlni în pneumoniile pneumococice grave , dar pot sugera și o altă etiologie . VSH este mare , uneori peste 100mm/oră , iar fibrinemia sau alte reacții de fază acută , sunt crescute . Ureea sanguină poate fi crescută tranzitor , prin hipercatabolism , hipovolemie , și mai rar , prin alterare renală .

Examenul bacteriologic al sputei este foarte util , dar nu totdeauna strict necesar . Recoltarea sputei , în recipient strict steril , ar trebui făcută înainte de administrarea medicației .

Hemoculturile pot fi pozitive pentru pneumococi , în 20-30% din cazuri , în special în primele zile de boală sau în caz de frisoane repetate .

Examenul radiologic toracic confirmă condensarea pneumonică . Aspectul radilogic clasic este al unei opacități omogene , de intensitate subcostală , bine delimitată de o schizură , ocupănd un lob , mai multe segmente sau un singur segment . De obicei opacitatea pneumonică are forma triunghiulară cu vârful în hil și baza la periferie , aspect mai bine precizat pe radiografiile efectuate în poziție laterală . Regiunea hilară și mediastinală nu este modificată .

● EVOLUȚIE .COMPLICAȚII :

Pneumonia pneumococică are , în majoritatea cazurilor , o evoluție tipică . Sub tratament antibiotic (Penicilină) febra scade în 24-36 ore și afebrilitatea se obține în câteva zile . Semnele generale de boală , tusea și durerea toracică se reduc rapid , pe când semnele clinice de condensare pulmonară regresează în 3-5 zile . În formele mai severe de pneumonie respirația suflantă și ralurile crepitante pot persista 5-7 zile , concordant cu rezoluția imagini radilogice .

Complicațiile pneumoniei pneumococice sunt relativ rare și ușoare . Ele sunt mai frecvente și mai severe în alte tipuri de pneumonii bacteriene .

1. Pleurezia serofibrinoasă (aseptică)

2. Pleurezia purulentă (empiemul pleural)

3. Abcesul pulmonar

4. Atelectazia

5. Suprainfecția

6. Rezoluția întărziată

7. Pericardita purulentă

8. Endocardita pneumococică

9. Meningita pneumococică

10. Icterul

11. Glomerulonefrita pneumococica

12. Insuficiența cardiacă acută

● FORME CLINICE ALE PNEUMONIEI LOBARE :

I. Pneumonia copilului

II. Pneumonia bătrânului

III. Pneumonia indivizilor tarați

IV. Pneumonia mixtă

V. Congestiile pulmonare

● DIAGNOSTICUL DIFERENȚIAL al pneumoniei pneumococice comportă, din punct de vedere, didactic și practic , 2 etape :

1.Diferențierea pneumoniei de alte afecțiuni pulmonare care au aspect clinico-radilogic asemănător ;

2.Diferențierea pneumioniei pneumococice de alte tipuri etiologice de pneumonii .

Întrucât tabloul clinico-radilogic cel mai comun al pneumoniei pneumococice comportă un sindrom de condensare febril și o imagine radilogică lobară sau segmentară , diagnosticul diferențial trebuie făcut în primul rând cu :

a. lobita sau pneumonia tuberculoasă (în special la tineri);

b. infarctul pulmonar (în prezența unor tromboze venoase sau a factorilor de risc pentru tromboză venoasă) ;

c.neoplasmul pulmonar cu sau fără atelectazie (în special după 50 de ani) ;

d. atelectazie pulmonară limitată , cu obstrucție bronșică nemalignă sau neoplazică ;

e. pleurezia tuberculoasă la debut (în special când pneumonia se complică cu revărsat pleural) ;

f.abcesul pulmonar (înainte de evacuare) .

Unele pneumonii bacteriene determină , cel puțin în etapa inițială , un tablou clinico-radilogic asemănător pneumoniei pneumococice .

● TRATAMENT :

Tratamentul pneumoniei pneumococice este relativ simplu în cazurile ușoare , necomplicate și la persoane anterior sănătoase , dar poate deveni complex , în formele severe de boală sau complicate .

În general bolnavii necesită tratament etiologic și igieno-dietetic , tratament simptomatic și profilactic .

Majoritatea bolnavilor trebuie spitalizați , deși persoanele tinere cu infecție ușoară sau medie pot fi tratați excelent la domiciliu .

I. Tratamentul etiologic – este adresat agentului cauzal (pneumococului) , iar Penicilina este antibioticul de elecție . Marea majoritate a sușelor de pneumococ sunt sensibile la doze mici de Penicilină , la concentrații minime inhibitoare de 0,1 microg/ml . Pneumonia pneumococică răspunde repede , cu defervescență în 2-3 zile , la doze relativ mici de Penicilină G , in doze zilnice de 1.600.000 – 2.400.000 U.I. administrate i.m. la 6 ore . Rezultate similare se obțin cu aceeași doză zilnică , administrată divizat i.m. la 8-12 ore sau i.v. la 12 ore . Tratamentul cu Penicilină se întinde în medie pentru o perioadă de 7-10 zile , dar sunt necesare 3-4 zile de afebrilitate pentru oprirea sa . Pentru formele ușoare de boală se poate administra Fenoximetilpenicilina per os, 250-500 mgr la 6 ore , sau tratamentul pe cale parenterală cu Penicilină poate fi continuat pe cale orală , după ce s-a obținut afebrilitatea .

Rezultate tot atât de bune se pot obține cu Eritromicină (400-500 mgr la 6 ore) sau Ampicilină (500-1.000 mgr la 6 ore) .

II. Tratament igeno-dietetic :

Este foarte important în vederea bunei evoluții .

Se recomandă :

– repaus la pat în perioada febrilă și încă 6-10 zile după defervescență , într-o cameră luminoasă , bine aerisită , la o temperatură potrivită de aproximativ 20oC ;

– regim hidro-zaharat , bogat în vitamine , sucuri de fructe , siropuri , ceai , lapte . Treptat se va trece la un regim lacto-faino-zaharat și apoi la o alimentație mai substanțială ;

– în perioada febrilă se va asigura o hidratare suficientă a bolnavului ;

– asigurarea igienei bucale prin îndepărtarea reziduurilor , gargarisme , ungerea mucoaselor cu glicerină boraxată ;

– asigurarea igienei tegumentelor prin spălarea cu apă caldă și fricțiuni cu alcool mentolat .

III. Tratamentul simptomatic :

Administrarea de oxigen pentru 24 – 36 ore , este adesea necesară pentru bolnavii cu stare toxică , cu pneumonie extinsă , cu afecțiuni pulmonare asociate sau hipoxemie (de preferință monitorizată , în special la bolnavii cu istoric de boală pulmonară preexistentă) . Hidratarea corectă , pe cale orală sau i.v. , este adesea necesară , având în vedere tendința la deshidratare și tulburări electrolitice , produse de febră , transpirații intense , vărsături etc.

Medicația antipiretică (Aspirină , Paracetamol) este în special indicată la bolnavii cu febră mare , care tolerează prost tahicardia (vârstnici , cardiopați , pulmonari cronici) .

Durerea pleurală poate fi mult redusă cu Aspirină , Codeină .

La alcoolici există un risc deosebit de apariție a tulburărilor psihice , în special delirium tremens; în această situație se pot administra profilactic Benzodiazepine sau , clasic , cantități mici de alcool .

Deși sindromul toxic general și hipotensiunea arterilă sunt rare în pneumonia pneumococică , uneori este necesar controlul hipotensiunii arteriale prin administrarea de lichide parenteral și Dopamină ( 3-5 microg/min/kgcorp) și/sau administrarea Corticosteroizi parenteral (Hemisuccinat de Hidrocortizon 100-200 mgr i.v. la 6-8 ore) .

IV.Tratament profilactic :

Prevenirea pneumoniei pneumococice este necesară la persoane cu “risc înalt” de a face o boală severă , cu prognostic grav . În afara măsurilor generale de profilaxie , se folosește un vaccin antipneumococic conținând polizaharide capsulare de la 23 tipuri de pneumococ , care ar fi responsabile de 90% din pneumoniile pneumococice bacteriemice .

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN SUPRAVEGHEREA ȘI ÎNGRIJIREA PACIENȚILOR CU PNEUMONIE PNEUMOCOCICĂ

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN PROFILAXIE

Profilaxia bolii cuprinde ansamblul măsurilor ce urmăresc prevenirea bolilor , agravărilor, cronicizărilor și evitarea complicațiilor .

In cazul pneumoniei pneumococice , rolul cel mai important în profilaxie îl constituie :

I. Educația sanitară a populației , în special la persoanele expuse riscului îmbolnăvirilor: bătrâni , copii imunodeprimați , bolnavii cronici . Asistenta de circă are obigația ca în cursul vizitelor medicale la domiciliu sau a prezentării pacientului la dispensar , să-l sfatuiască despre necesitatea conservării stării de sănătate :

– Să lamurească bolnavul asupra efectului dăunător al fumatului ;

– Să evite aglomerația în anotimpurile reci ;

– Să trateze cu seriozitate infecțiile căilor aeriene superioare ;

– Să aibă o alimentație echilibrată , bogată în vitamine , cu un aport crescut de vitamina C;

II. Creșterea imunității organismului prin administrarea de imunoglobuline umane specifice (standard) .

O alta măsură profilactică este vaccinarea profilactică folosind vaccinul Pneumo-23 . Se administrează în special vârstnicilor , pacienților cu boli cronice (boli cardio-vasculare , pulmonare , ciroză) , pacienților imunodeprimați , persoanelor instituționalizate . Imunitatea se instalează în 10-15 zile după vaccinare și durează aproximativ 5 ani .

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ASIGURAREA

CONFORTULUI ȘI CONDIȚIILOR DE MEDIU

Asistenta medicală este un cadru sanitar cu o pregatire pluridisciplinară , cu responsabilități în păstrarea și restaurarea sanătății , prevenirii îmbolnăvirilor, înlăturarea suferinței .

Bolnavi cu boli contagiaoase se amplasează în saloane separate , în funcție de boală .

Bolnavi contagioși trebuiesc spitalizați în saloane mici de 1-2 maximum 4 paturi . Paturile trebuie să fie comode , camerele bine luminate și aerisite .

Asistenta medicală asigură toaleta zilnică a bolnavului și lenjerie de pat și de corp curată și uscată .

ROLUL ASISTENTEI ÎN SEMIOLOGIE

Asistenta medicală are obligația de a semnala toate modificările apărute în starea bolnavului , având obligația de a cunoaște fiecare semn și intervențiile specifice acestora .

I. FRISONUL

Este un fenomen clinic caracterizat prin faptul că bolnavul prezintă , în mod brusc , o senzație de frig însoțită de termurături inegale și neregulate cu caracter progresiv , ce cuprinde întreg corpul și devine foarte puternic . Precede sau însoțește febra .

● Intervențiile asistentei medicale constau în :

– învelește pacientul în pături ;

– scade temperatura cu mijloace fizice și medicamentoase (Paracetamol , Aspirină) ;

– administrează lichide calde cu precauție (ceaiuri, compoturi) ;

– supraveghează pacientul pentru a vedea dacă frisonul este unic sau se repetă , lucru important pentru diagnostic .

II. FEBRA SAU HIPERTERMIA

Este o manifestare frecventă în bolile infecțioase . Are un rol important în apărarea organismului în infecții cu microbi și virusuri .

Este considerată o reacție de necesitate , prin febră organismul împiedică multiplicarea unor virusuri și ajută la omorârea virusurilor și microbilor .

În mod normal temperatura corpului se situeaza între 36-37oC , temperatura centrală (cea a organelor interne) fiind mai ridicată decat cea periferică .

Hipertermia cuprinde :

– subfebrilitate – menținerea temperaturii corpului între 47-38oC ;

– febră moderată – menținerea temperaturii corpului între 38-39oC;

– febra ridicată – menținerea temperaturii corpului între 39-40oC ;

– hiperpirexie – menținerea temperaturii corpului peste 40oC .

Hipotermia reprezintă scăderea temperaturii corpului sub 36oC . Este mai puțin nocivă decat hipertermia .

În cazul pneumoniei pneumococice temperatura se ridică brusc la 39-40oC , menținându-se astfel în platou (febră continuă) , timp îndelungat .

● Intervențiile asistentei medicale în cazul pacientului febril , sunt :

– administrează antitermice conform prescripțiilor medicului ;

– aplică comprese calde , realizează împachetări reci ;

– încurajează creșterea aportului hidric și monitorizează bilanțul hidroelectrolitic ;

– menține integritatea tegumentelor prin ștergerea transpirațiilor și realizarea unei toalete corespunzatoare ;

– efectuează , la indicația medicului , recoltări sanguine în puseu febril (hemocultură);

III. JUNGHIUL TORACIC

Este o durere de cauză pleurală ce apare prin inflamarea pleurei în contextul unei dureri corelabile cu mișcările respiratorii . Apare imediat după frison , intens, are sediul submamar . Se accentuează în inspir profound , tuse , strănut .

● Intervențiile asistentei medicale asupra durerii pacientului :

– va asigura confortul maxim al pacientului ;

– va îndemna pacientul să stea într-o poziție antalgică , care să favorizeze respirația ; poziția pacientului cu pneumonie pneumococică să fie, de regulă , pe partea pulmonului afectat ;

– va administra analgezicele prescrise de catre medic , cu 30 de minute înainte de culcare ;

– va explica tehnicile de relaxare ce cresc efectul medicamentului .

IV. TUSEA

Este un act reflex sau voluntar care are drept rezultat expulzarea violentă a aerului și în unele cazuri a corpurilor straine din căile respiratorii .

● Tipuri de tuse :

– tuse uscată (neproductivă , fără expectorație) : iritativă , cu timbru aspru – întalnită în pleurezie , faringită , laringită ;

– tuse umedă (productivă , cu expectorație) prezentă în leziuni acute și cronice , în bronhopneumonie .

Alte tipuri de tuse :

– tuse cvintoasă ;

– tuse bitonală ;

– tuse lătrătoare ;

– tuse surdă , ragușită , voalată ;

– tuse emetizantă urmată de vărsături alimentare .

Dupa orar tusea mai poate fi :

– tuse matinală (în bronșiectazii , bolnavul își face “toaleta bronhiilor”) ;

– tuse vesperală (apare seara în TBC) ;

– tuse nocturnă (apare în afecțiuni cardiace) ;

– tuse continuă (în bronhopneumonie) .

● Intervențiile asistentei medicale în îngrijirea pacientului care prezintă tuse :

– supraveghează pacientul pentru a observa caracteristicile tusei și simptomele care o însoțesc ;

– notează observațiile făcute pentru a informa medicul cu privire la frecvență , orar , prezența sau absența expecorației ;

– în prima etapă când tusea este neproductivă și frecventă trebuie sa fie calmată prin administrarea de antitusive prescrise de medic ;

– hidratează pacientul printr-o administrare de lichide într-o cantitate crescută , administrând concomitent și mucolitice , expectorante , fluidifiante pentru a lichefia mucozitățile aderente la bronhii și a favoriza eliminarea lor ;

– îndepărtează cauzele care au favorizat iritația faringiană prin asigurarea unor condiții de mediu corespunzător și eliminarea unor factori nocivi (fumatul) ;

– aplică pe pieptul pacientului comprese calde cu scopul de a favoriza circulația la acest nivel ;

– educă pacientul să-și stăpânească voluntar tusea iritativă printr-o inspirație amplă cu apnee forțată ;

– să învețe pacientul să tușească cu batista la gură , pentru a nu împraștia germeni în jur , prin intermediul picăturilor Pflὕgge ;

– dacă pacientul prezintă secreții , asistenta medicală va poziționa bolnavul în așa fel încât sa-i favorizeze expectorația , folosindu-se la nevoie provocarea tusei artificiale .

V. EXPECTORAȚIA (SPUTA)

Expectorația este procesul prin care se elimină produsele formate în căile respiratorii în mod curent . Prin expectorație se înteleg atât actul de expulzie , cat și produsele eliminate (sputa). Expectorația reprezintă , materialul patologic cel mai periculos, fapt pentru care trebuie luate măsuri de asepsie riguroasă .

Expectorația are o valoare fundamentală din punct de vedere diagnostic , mai ales dacă este recentă . Trebuie precizate întotdeauna cantitatea , aspectul , culoarea și mirosul .

1. Cantitatea : în mod obișnuit nu se elimină după fiecare tuse mai mult de 5 ml . În unele boli (dilatație bronșică , abces și gangrenă pulmonară , tuberculoză pulmonara avansată) , cantitatea crește , uneori chiar până la 300 – 400 ml/24 de ore . O varietate specială de expectorație este vomica . Prin acest termen se înțelege expulzarea brutală a unei colecții purulente situate în parenchimul pulmonar sau în vecinatate , prin deschiderea în căile respiratorii .

2. Culoarea : poate furniza de asemenea unele indicații . Astfel , sputa din cancerul bronho-pulmonar este roșie-gelatinoasă ; în infarctul pulmonar , negricioasă ; în pneumonie , ruginie ; în tuberculoza pulmonară și unele dilatații bronhice , hemoptoică .

3. Mirosul : poate fi fetid în abcesul pulmonar și în dilatația bronșică și putrid , respingător, în gangrena pulmonară .

4. Aspectul expectorației este uneori foarte revelator . Sputa mucoasă este vâscoasă , aderentă și aerată . Se întalnește în bronsita acută și în astmul bronșic . În această ultimă afecțiune , sputa poate fi perlată , numită așa din cauza dopurilor mici și opalescente de mucină din care este constituită . Sputa purulentă este cremoasă , alcatuită exclusiv din puroi . Sputa muco-purulentă este netransparentă , galbenă-verzuie și o întalnim în infecții ale căilor aeriene (bronșite , dilatații bronșice) . Sputa sero-muco-purulentă se deosebește de precedenta prin adaosul de serozitate .

Sputa pseudomembranoasă conține multă fibrină sub formă de membrane. Se întalnește în unele bronșite .

●Rolul asistentei medicale constă în a face educația bolnavilor asupra modului cum trebuie sa expectoreze și cum sa utilizeze scuipătoarele ;

– să învețe femeile și copiii să expectoreze ;

– să remarce și să obișnuiască bolnavul cu utilizarea poziției în care să expectoreze cu mai multă facilitate și abundență ;

– să șteargă cu tampoane de vată montate pe pensă , sputa adunată pe gura și dintii bolnavului.

– să strângă și să măsoare – în eprubete sau pahare gradate – expectorația abundentă. Dezinfectarea scuipatoarelor este o regulă absolută.

– pentru dezobstruarea căilor aeriene se folosește , uneori provocarea tusei artificiale. Se comprima brusc și sacadat , ventral , baza toracelui – bolnavul aflandu-se în poziție semi-sezândă – după o inspirație forțată , în timp ce bolnavul face un efort de tuse .

– se recomandă aprozimativ 2000ml de lichide/24h .

– realizează umidificarea cu pulverizatoare sau recipiente cu apă așezate pe o sursă de căldură .

Drenajul postural :

– este un procedeu pozițional care permite eliminarea secrețiilor , poziția pacientului schimbându-se la 20-30 de minute ;

– decubit ventral cu perna sub abdomen ;

– decubit ventral cu patul înclinat la 20o ;

– decubit dorsal ;

– decubit lateral drept ;

– decubit lateral stâng ;

– poziție șezandă .

La sfârșitul fiecărei poziții pacientul este rugat să respire profund . Se renunță la pozițiile în care pacientul prezintă disconfort sau dispnee .

În cazul pacienților imobilizați , folosește aspirația orofaringiană sau nazofaringiană cu ajutorul sondei Nelaton și a dispozitivului de aspirație ;

VI. DISPNEEA :

Respirația dispneică este un act reflex , conștient , voluntar în care pacientul simte “sete de aer “ , iar obiectiv mișcările respiratorii sunt forțate cu modificarea frecvenței respiratorii , amplitituduni și ritmului respirator .

●După circumstanțele de apariție se deosebesc :

– dispnee permanentă ;

– dispnee de efort ;

– dispnee de decubit ;

– dispnee paroxistică .

● După ritmul respirator se disting :

1. Bradipneea –respirație cu ritm respirator rar , frecvență respiratorie scăzută , 8-12 respirații/minut , amplitudine crescută ,inspirațiile sunt profunde însoțite de tiraj și cornaj .

2. Tahipneea – respirație cu creșterea frecvenței mișcărilor respiratorii peste 40 pe minut , amplitudine scăzută , respirație superficială și ritmică .

● După timpul respirației există :

1. Dispnee inspiratorie (edem glotic , tumori laringiene) ;

2. Dispnee expiratorie (astm bronșic , emfizem pulmonar) ;

3. Dispnee mixtă (pleurezii cu lichid mult , pneumonie masivă) .

● Alte tipuri de respirație :

1. Respirație de tip Cheyne-Stokes – respirațiile cresc pregresiv în amplitudine și frecvență , ating un apogeu apoi descresc până încetează , fiind urmate de o perioadă de apnee ;

2. Respirație de tip Küssmaul – este o respirație în patru timpi : inspir – pauză – expir – pauză , cu mișcări respiratorii profunde și zgomotoase ;

3. Respirație de tip Biot – caracterizată prin cicluri de respirație întrerupte de perioade de apnee .

Asistenta medicală trebuie să poată deosebi o respirație defectuoasă de una normală pentru a putea relata medicului schimbările intervenite în starea bolnavului .

● Intervențiile asistentei medicale în favorizarea respirației pacientului :

– va dezobstrua căile respiratorii aeriene superioare ;

– va administra la nevoie O2 în doza de întreținere ;

-va asigura pacientului poziția semi-șezândă ridicând extremitatea cefalică sau sprijinând-ul de pernă ;

– umidifică aerul din încăpere pentru a evita uscarea mucoaselor ;

– învață pacientul exerciții de respirație ;

Respirația profundă :

– favorizează oxigenarea și ventilația adecvată a pacienților anxioși ;

– crește volumul curent și diminuează spațiul mort ;

– pacientul efectuează o inspirație profundă și o expirație prelungită cu buzele strânse ;

– este de preferat să se execute în poziție sezândă .

Respirația diafragmatică :

– pacientul este așezat în poziție semi-șezândă , cu genunchii flectați , susținuți în regiunea poplitee cu o pătură rulată ;

– mâinile pacientului sunt plasate cu fața palmară pe abdomen sau coaste ;

– pacientul va inspira adânc pe nas , cu gura închisă ;

– în timpul expirației pacientul își va contracta mușchii abdominali , va ține buzele strânse și se va concentra asupra coborârii abdomenului ;

– timpul acordat exercițiului va crește progresiv , de la 5 la 10 minute ;

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN DIAGNOSTICARE

Diagnosticul și tratamentul afecțiunilor respiratorii necesită o anamneză foarte atentă , un examen fizic sistematic , un examen radiologic , examene complementare (teste funcționale pulmonare , analiza gazelor sanguine , teste chimice microbiologice sau investigații speciale) .

Rolul asistentei medicale constă în pregătirea pacientului pentru executarea investigațiilor paraclinice și chiar efectuarea unora dintre acestea precum și asistarea medicului .

In cadrul vizitei medicale , asistenta medicală are îndatorirea :

– de a explica pacientului în ce constă aceasta , a-l sprijini , a-l liniști și ai explica cele ce se vor petrece ;

– de a dezbraca pacientul pentru consultație – dacă este necesar , în funcție de starea sa fizică și psihică ;

– de a poziționa pacientul conform etapei de investigare ;

– de a prezenta medicului evoluția stării pacientului și intervențiile efectuate .

I. ANAMNEZA : – reprezintă un interogatoriu la care este supus pacientul în vederea depistării cauzelor ce au dus la îmbolnavire , momentul apariției primelor simptome și tipul acestora , a atitudinii adoptate de pacient în aceste circumstanțe .

II. EXAMENUL FIZIC – este realizat de către medic bazându-se pe date obiective furnizate de metodele utilizate în acest scop .

1. Inspecția – are drept scop depistarea modificării conformației toracelui ce poate reprezenta substratul cauzal al bolii pulmonare sau consecința afecțiunii respiratorii .

Uneori în pneumonie se poate observa o deformare toracică asimetrică , unilaterală , mai exact dilatarea unilaterală a toracelui însoțită de bombarea spațiilor intercostale .

2. Palparea

Prin palpare se pot percepe unele fenomene toracice precum :

– vibrații vocale ;

– frecături pleurale sau pericardice ;

– sufluri cardiace ;

Tehnica constă în amplasarea suprafeței palmare a unei mâini pe fața anterioară iar cealaltă pe fața posterioară a hemitoracelui examinat , palpând sistematic și succesiv întreaga suprafață .

Pentru determinarea vibrațiilor vocale se roagă pacientul să pronunțe un cuvânt cu multe consoane: “33” .

3. Percuția toracelui – este o metodă de examen fizic care constă în lovirea unor regiuni ale corpului cu degetele pentru a obține sunete din a căror interpretare să reiasă informații asupra procesului patologic din regiunea explorată .

La percuția toracelui , în stări patologice se observă :

– sonoritate diminuată (submatitate) ;

– sonoritate abolită (matitate) – pneumonie ;

– sonoritate crescută (hipersonoritate) – emfizem pulmonar ;

– sonoritate înlocuită de sunet timpanic .

4. Auscultația – permite sesizarea și interpretarea diverselor zgomote care se produc în timpul respirației , a tusei sau în timpul vorbirii .

Auscultația se poate realiza :

– direct cu urechea pe torace ;

– indirect prin intermediul stetoscopului aplicat pe cutia toracică ;

● Asistenta medicală :

– trebuie să cunoască etapele examenului clinic , pentru a putea explica pacientului în ce constau tehnicile ;

– asigură confortul psihic și fizic al pacientului ;

– poziționează pacientul conform indicațiilor medicului sau etapei de execuție ;

– asigură instrumentarul necesar efectuării tehnicilor .

III.RADIOGRAFIA PULMONARĂ :

Este o metodă statică de examinare și reprezintă fixarea imaginii radiologice pe filmul radiologic la un moment dat cu scopul de a studia morfologia și funcționalitatea plămânilor .

Acest examen oferă certitudinea diagnosticului de pneumonie lobară datorită imaginii radiologice specifice de opacitate cu topografie lobară sau segmentară , uneori triunghiulară cu varful în hil .

●Asistenta medicala realizează pregatirea fizică și psihică a pacientului în vederea examenului ce va fi efectuat .

1. Pregătirea psihică :

– asistenta medicală anunță pacientul , explicandu-i condițiile de obscuritate în care va fi efectuat examenul ;

– conduce pacientul în serviciul de radilologie ;

– instruiește pacientul cu privire la caracterul inofensiv al tehnicii și asupra necesității efectuării ei .

2. Pregatirea fizică :

– se dezbracă complet regiunea toracică ;

– se așază pacientul în poziție ortostatică , cu mâinile pe șolduri și coatele aduse înainte fără a ridica umerii ;

– pacientul va sta în spatele ecranului cu pieptul apropiat de caseta ce poartă filmul;

– când poziția verticală este contraindicată , se așază pacientul în poziție șezândă sau în decubit ;

– se explică pacientului necesitatea apneei în timpul radiografierii , după o inspirație profundă ;

– după terminarea examenului , pacientul va fi ajutat să se îmbrace și va fi condus la salon , la pat ;

– se va nota în foaia de observație examenul efectuat și data .

Plămânii , organe pline cu aer , contrastează cu opacitatea inimii și a vaselor cutiei toracice , oferind o orientare relativ ușoară medicului . Imaginea plămânilor apărută pe filmul radiologic , va fi în funcție de conținutul lor în aer , sânge sau lichid .

IV. RECOLTAREA SPUTEI :

Sputa este un produs ce reprezintă totalitatea secrețiilor ce se expulzează din căile respiratorii prin tuse . Se recoltează pentru examinări: macroscopice , citologice , bacteriologice , parazitologice în vederea stabilirii unui diagnostic .

În pneumonia pneumococică , sputa are un aspect particular ruginiu iar prin examinarea frotiului și a examenului bacteriologic este pus în evidență agentul cauzal , diplococcus pneumoniae .

Pentru recoltarea sputei se folosesc mai multe metode :

1. Recoltarea sputei în cutia Petri dupa expectorație spontană sau provocată :

a. Pregătirea materialelor :

– cutie Petri , pahar conic ;

– scuipătoare specială (sterilizată) ;

– pahar cu apă ;

-șervețele sau batiste de unică folosință .

b. Pregătirea psihică a pacientului :

– i se anunță și i se explică tehnica ;

– se instruiește să nu înghită sputa și să nu o împraștie ;

– să expectoreze numai în vasul dat ;

– sa nu introducă în vas și salivă .

c. Execuția tehnicii :

– i se oferă paharul de apă să-și clătească gura și faringele ;

– i se oferă vasul de colectare în funcție de examenul cerut ;

– se solicită pacientului să expectoreze după un efort de tuse ;

– se colectează sputa matinală sau pe 24 de ore .

d. Pregătirea produselor de laborator :

– se acoperă recipientele ;

– se etichetează ;

– se trimit la laborator .

e. Reorganizarea locului de muncă și notarea în foaia de observație a tehnicii effectuate .

2. Recoltarea sputei prin frotiu faringian :

a. Pregătirea materialelor :

– apă distilată ;

– port-tampon ;

– eprubetă ;

– abeslang ;

– servețele sau batiste de unică folosință ;

– pahar cu apă .

b. Pregătirea psihică și fizică a pacientului :

– i se explică tehnica și necesitatea ei ;

– este instruit să nu înghită sputa ;

– pacientul este așezat în poziție șezândă , cu capul ușor aplecat spre spate .

c. Execuția tehnicii :

– i se oferă paharul cu apă pacientului , pentru a-și clăti gura ;

– se umezește tamponul cu apă distilată sterilă ;

– se apasă limba cu abeslangul ;

– se introduce tamponul în faringe cerând pacientului să tușească ;

– sputa eliminată se prinde pe tamponul de vată , care se introduce imediat în eprubeta sterilă .

d. Pregătirea produselor pentru laborator ;

e. Reorganizarea locului de muncă și notarea în foaia de observație a tehnicii efectuate .

3. Recoltarea sputei prin spălătură gastrică :

– se introduce sonda Einhorn sau Faucher în stomac dimineața pe nemâncate;

– lichidul recoltat se trimite imediat la laborator , deoarece germenii căutăți pot fi distruși dacă stau mai mult timp în contact cu mediul acid al sucului gastric ;

– dacă recoltarea se face pentru însamânțare și lichidul trebuie trimis la alt laborator, sucul obținut poate fi neutralizat cu bicarbonat de sodiu .

4. Recoltarea sputei prin spălătură bronșică :

– se utilizează la pacienții ce nu expectorează în cazuri speciale ;

– se pun în recipientul cu aerosoli 5 ml de ser fiziologic sau 4 ml soluție teofilină 3% cu 1 ml soluție de stricnină 1 ‰ ;

– pacientul inhalează de câteva ori prin inspirații adânci , repetate urmate de expirații scurte ;

– se face o pauză scurtă de 4-5 secunde și se execută până la aerosolizarea întregii cantități de lichid ;

– după aspirații , pacientul începe să tușească , chiar dacă nu a tușit niciodată;

– spută expectorată se recoltează într-un vas steril , recoltarea repetându-se zilnic , în următoarele 4 zile , în vase separate .

5. Recoltarea prin aspirație traheală cu cateter ;

6. Aspirație prin executarea unei puncții traheale prin cartilajul cricoidian și cateterism.

Ultimele tipuri de recoltări se utilizează foarte rar și doar în cazuri speciale : bolnavi în stare gravă , comă profundă , tuse ineficientă .

Astfel , prin examenul bacteriologic al sputei va fi precizată etiologia infecției iar examenul citologic va preciza modificările produse la nivelul parenchimului pulmonar .

VI. RECOLTAREA SÂNGELUI :

Puncția venoasă reprezintă pătrunderea cu ajutorul unui ac , atașat la seringă sau la holder , în lumenul unei vene , în scop explorator sau terapeutic .

Sistemul Vacutainer de recoltare a sângelui venos constituie și prezintă o tehnică simplă , sigură , menținănd însă precauții generale ca :

– spălarea mâinilor cu apă și săpun , dezinfectarea lor ;

– echipament de protecție : mănuși , halat , șort , ochelari ;

– evitarea expunerii la contaminare cu agenți infecțioși ;

– menținerea securității personalului medical.

În funcție de codul de culoare al dopului , tuburile Vacutainer sunt :

– roșu – vacutainer pentru chimie clinică ;

– verde – vacutainer cu litiu heparină , pentru analize bio-chimice ;

– galben – vacutainer SSTTM , pentru chimie clinică ;

– mov – vacutainer EDTA-K3 , pentru analize hematologice ;

– albastru – vacutainer , pentru determinări de coagulare ;

– negru – seditainer pentru determinări VSH .

Recoltarea sângelui prin puncție venoasă pentru investigații de laborator se practică dimineața pe nemâncate , în timpul frisoanelor sau la indicația medicului la orice oră .

1. Pregătirea materialelor :

– ac special vacutainer ;

– tampoane de vată ;

– soluție dezinfectantă ;

– eprubete vacutainer ;

– holder ;

– garou .

2. Loc de elecție :

– plica cotului;

– antebraț ;

– fața dorsală a mâinilor ;

– vena maleolară internă ;

– vena jugulară ;

– venele epicraniene la sugari și la copii .

3. Tehnica :

Înainte de efectuarea puncției , asistenta medicală pregătește pacientul din punct de vedere psihic și îl așează în decubit dorsal cu antebrațul în extensie și supinație .

Asistenta se spală pe mîini cu apă și săpun și apoi montează acul la holder . Execută o mișcare de răsucire , având loc astfel ruperea benzii de siguranță a acului , apoi îndepărtează carcasa protectoare de culoare albă și înșurubează capătul liber al acului în holder .

Se aplică garoul deasupra plicii cotului , menținând brațul pacientului înclinat în jos cu pumnul strâns . Se allege vena și se dezinfectează vena cu policele de la mâna stângă , iar cu acul fixat la holder , într-un unghi de 45 ̊ se puncționează , micșorând unghiul și înaintând 1-1,5 în lumenul venei .

Se introduce tubul Vacutainer în holder , apucând aripioarele laterale ale holderului cu indexul și mediusul , iar cu policele împingem tubul . Presiunea de împingere se efectuează numai asupra holderului , nu și asupra acului aflat în venă . Când sângele nu mai curge în tub , acesta va fi scos din holder printr-o ușoară împingere a policelui asupra aripioarelor .

După ce s-au recoltat analizele , se scoate acul și se comprimă locul puncției 3-5 minute cu un tampon steril în soluție antiseptică .

4. Accidente :

– producerea de hematoame sau sufuziuni sanguine prin perforarea venei și infiltrarea sangelui în țesutul perivenos ;

– stare de lipotimie ;

– colaps .

VII. HEMOCULTURA reprezintă introducerea sângelui pe un mediu de cultură pentru examen bacteriologic în scopul depistării unei bacteremii sau septicemii .

1. Pregătirea materialelor :

– mască de tifon ;

– mănuși sterile ;

– flacoane de hemocultură cu mediu sub vacuum ;

– holder ;

– ace pentru puncție venoasă ;

– alcool iodat , alcool 70 % ;

– tampoane și comprese sterile ;

– tava medicală , săpun , prosop

2. Pregătirea psihică a pacientului se face explicând tehnica și necesitatea ei .

3. Pregătirea fizică :

– locul puncției se dezinfectează pe o arie mare , cu un tampon cu alccol 70 % și se aplică prin frecare tinctură de iod lăsând să acționeze dezinfectantul cel puțin 2 minute ;

– aria dezinfectată nu se recontaminează ;

4. Executia tehnici :

– asistenta medicală își spală mâinile cu grijă și îmbracă mănuși sterile .

– șterge capacele flacoanelor de recoltare cu alcool iodat ;

– se înșurubează acul pentru puncție în holder ;

– se aplică garoul deasupra plicii cotului , menținând brațul pacientului îndreptat în jos cu pumnul strâns ;

– se alege vena și se dezinfectează ;

– se fixează vena cu policele de la mâna stângă și se puncționează ;

– se introduce flaconul pentru hemocultură în hoder ; când sângele nu mai curge în flacon , se scoate din holder și se răstoarnă flacoanele de hemocultură pentru a asigura omogenizarea fără a produce spumă ;

– se scoate acul , se dezinfectează locul puncției și se aplică un pansament compresiv ;

– se așează pacientul în poziție comodă ;

5. Pregătirea produsului pentru laborator :

– se notează pe flacon : numele pacientului , data și ora recoltării , curba termică , medicația antibiotică ;

– se trimit imediat la laborator și se pun la termostat , la o temperatura de 37oC ;

– se notează în foaia de observație data și numele persoanei ce a recoltat ;

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN MONITORIZAREA FUNCȚIILOR VITALE

I. RESPIRAȚIA – funcția și capacitatea vitală a organismului de a asigura oxigenul necesar metabolismului celular și eliminarea dioxidului de carbon rezultat din acest metabolism .

● Calitățile respirației :

1. Frecvența : reprezintă numărul respirațiilor pe minut

– nou-născut : 30-50 R/min ;

– 2 ani : 25-35 R/min ;

– 12 ani : 15-25 R/min ;

– adult : 16-18 R/min;

– vârstnic : 15-25 R/min .

2. Amplitudinea : este dată de volumul de aer ce pătrunde și se elimină din plămâni la fiecare respirație . Poate fi :

– profundă ;

– superficială .

3. Ritmul : reprezintă pauzele dintre respirații .

4. Simetria : ambele hemitorace prezintă aceeași mișcare de ridicare și coborâre în timpul inspirației și expirației .

● Asistenta medicală :

– numără respirațiile fără a anunța în prealabil pacientul , când acesta se relaxează sau în timpul somnului ;

– observă folosirea mușchilor accesori respiratori ;

– observă aspectul unghilor mâini ;

II. TEMPERATURA reprezintă necesitatea menținerii constante a temperaturii corpului între 36 ̊ C și 37 ̊ C , datorită procesului de termoreglare .

● Termogeneza este rezultatul proceselor de oxidare a factorilor de nutriție ce au loc în special în mușchi și ficat .

● Termoliza este procesul de eliminare a căldurii realizat prin piele, pămâni și rinichi .

Măsurarea temperaturii se face cu ajutorul termometrului în cavități închise sau semiînchise , care sunt : axilă , cavitatea bucală , rect , vagin .

● Asistenta medicală :

– are obligația de a masura temperatura de cel puțin două ori pe zi : dimineața și seara;

– va nota valorile obținute în foaia de observație ;

– va raporta medicului modificările intervenite .

III. TENSIUNEA ARTERIALĂ reprezintă presiunea exercitată de sangele circulant asupra pereților arteriali .

Tensiunea maximă este obținută în timpul sistolei ventriculare , iar cea minima în timpul diastolei .

●Tehnica de măsurare a tensiunii arteriale :

Se poziționează manșeta tensiometrului la nivelul 1/3 inferioare a brațului , se decelează pulsul la nivelul arterei brahiale și se aplică membrana stetoscopului . Apoi se închide ventilul și se comprimă manșeta prin introducerea aerului cu ajutorul pompei până la obținerea unei tensiuni superioare celei din arteră .

Se decomprimă ușor prin deschiderea ventilului și urmărește cadranul manometrului pentru vizualizarea primelor oscilații , ascultând totodată prima bataie , ceea ce reprezinta tensiunea maximă . Se urmăresc oscilațiile și bătăile până la încetarea lor completă , ultima bataie reprezentând tensiunea minimă .

Se deschide complet ventilul și se decomprimă aerul .

●Asistenta medicală :

– va nota tensiunea arterială în foaia de observație ;

– va cunoaște semnele hiper și hipotensiunii și metodele de intervenție în aceste cazuri ;

– va raporta medicului orice schimbare semnificativă ;

– va îndemna pacientul să se relaxeze timp de 10-15 minute înainte de luarea tensiunii pentru a nu se înregistra valori eronate .

IV. PULSUL – reprezintă expansiunea ritmică a arterelor ce se comprimă pe un plan osos și este sincronă cu sistola ventriculară . Pulsul ia naștere din conflictul existent între sangele aflat în sistemul arterial și cel împins în timpul sistolei . Acest conflict se exteriorizează prin destinderea ritmică a arterei .

●Calitățile pulsului :

– Frecvența – reprezintă numărul de pulsații pe minut .

– nou-născut : 130-140 P/min ;

– copil mic : 100-130 P/min ;

– 10 ani : 90-100 P/min ;

– adult : 60-80 P/min ;

– vârstnic : 80-90 P/min .

– Ritmul – pauzele trebuie sa fie egale între pulsații .

– Amplitudinea – este determinată de cantitatea de sânge existentă în vase .

– Tensiunea – este determinată de forța necesară în comprimarea arterei pentru ca unda pulsatilă să dispară .

– Celeritatea – reprezintă viteza de ridicare și coborâre a undei pulsatile .

Pulsul poate fi masurat în orice arteră accesibilă palpației :

– radială ;

– temporală ;

– carotidiană ;

– humerală ;

– femurală ;

– pedioasă ;

– poplitee ;

– apical : la vârful apexului în spațiul V intercostal .

● Asistenta medicală :

– sfătuiește pacientul să se relaxeze timp de 10-15 minute înaintea măsurării pulsului ;

– sprijină brațul pacientului pentru ca mușchiul antebrațului să se relaxeze ;

– se reperează artera palpând cu vârful indexului , degetului mediu și inelar , urmărind cadranul ceasului timp de un minut și numărând în gând pulsațiile ;

– va trece în foia de observație valorile înregistrate ;

– va ști să deosebească pulsul normal de cel :

– bradicardic (mai puțin de 60 de bătăi pe minut la adult) ;

– tahicardic (puls accelerat) .

– va raporta medicului neregulile observate .

V. DIUREZA – reprezintă cantitatea de urină eliminată în 24 de ore prin actul micțiunii .

● Caracterele urinii :

– Culoarea – galben deschis , ca paiul , până la brun închis , în funcție de concentrație , de regimul alimentar și de lichidele ingerate ;

– Mirosul – de bulion în stare proaspătă , amoniacal datorat fermentație alcaline ;

– Reacția ph normală este de 6,5 ;

– Densitatea este de 1015 – 1020 ;

– Cantitatea eliminată în 24 ore variază între 1400 -1800 ;

– Emisiunile urinare sunt de 4-5 în 24 ore .

Eventualele modificări provenite în cursul actului micțional , în constituția urinii , schimbările calitative sau cantitative pot indica o modificare patologică : suferințe renale , infecții urinare sau pot fid doar o consecință a stării generale alterate sau a unei alte suferințe organice .

● Asistenta medicală :

– supraveghează diureza prin colectarea urinii în recipiente speciale și măsoară cantitatea eliminată ;

– realizează bilanțul ingerărilor și eliminărilor de lichide ;

– în cazul unei urini hiperconcentrate recomandă un aport crescut de lichide ;

– pentru golirea completă a vezicii urinare și evitarea infecțiilor prin staza urinii, învață pacientul poziția corectă de micțiune :

– pentru femei : poziția șezândă pe closet , cu bustul aplecat înainte și crearea unei compresiuni cu ambele fețe palmare la nivelul vezicii urinare ;

– pentru bărbați : poziție ortostatică ușor aplecat spre spate .

VI. SCAUNUL – reprezintă forma sub care se elimină reziduurile în urma procesului de digestie , împreună cu celulele descuamate de pe suprafața tubului digestiv , produsele de excreție ale glandelor anexe și un număr mare de microbe .

● Calitățile scaunului :

– Frecvența : 1-2 scaune pe zi sau un scaun la două zile ;

– Orarul – ritmic la aceeași oră a zilei ;

– Cantitatea – zilnic 150-200 grame ;

– Consistența – păstoasă , omogenă ;

– Forma – cilindrică , cu diametrul de 3-5 cm și lungime variabilă ;

– Mirosul – fecaloid , diferă de la individ la individ ;

– Culoarea :

– adult : brună , datorită stercobilinei ;

– nou-născut : verde , brun închis ( meconiu ) .

● Asistenta medicală :

– va observa eventualele modificări ale calităților scaunului ;

– va nota în foaia de observație numărul scaunelor și felul lor ;

– va educa pacientul să-și formeze un orar de defecație prin stimularea reflexului de defecație zilnică , la aceeași oră ;

– va îndemna pacientul să facă exerciții fizice , plimbări în aer liber pentru a favoriza tranzitul intestinal prin solicitarea mușchilor abdominali ;

– va îndemna pacientul să consume o alimentație bogată în fibre când nu există contraindicații .

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ADMINISTRAREA TRATAMENTULUI

DEFINIȚIE : Medicamentele sunt substanțe extrase sau sintetizate din produse de origine minerală , vegetală sau animală cu scopul de :

– profilaxia îmbolnăvirilor ;

– ameliorarea bolilor ;

– vindecarea bolilor .

În funcție de doza administrată același produs poate acționa ca aliment , medicament sau toxic .

Medicamentele sunt prescrise de medic și notate în foaia de observație a pacientului internat sau pe rețete în cazul pacientului ambulator .

Asistenta medicală trebuie să cunoască și să controleze :

– medicamentul prescris de medic să fie administrat pacientului respectiv ;

– doza corectă de administrare ;

– timpii de execuție ;

– acțiunea farmacologică a medicamentelor ;

– frecvența de administrare și intervalul de dozare ;

– efectul ce trebuie obținut ;

– contraindicațiile și efectele secundare ;

– interacțiunea între medicamente .

La administrarea medicamentelor trebuie respectat :

– calea de administrare prescrisă de medic ;

– dozajul prescris , orarul de administrare și somnul pacientului ;

– incompatibilitatea de medicamente ;

– administrarea rapidă a medicamentelor deschise ;

– oridinea de administrare a medicamentelor ( tablete , soluții , picături ,injecții , supozitoare , ovule vaginale ) ;

Asistenta medicală efectuează administrarea medicamentelor în condiții de igienă , asepsie , dezinfecție , sterilizare și menținere a măsurilor de supraveghere și control a infecțiilor nozocomiale sau intraspitalicești .

Medicamentele se pot administra pe mai multe căi :

– calea orală ;

– calea respiratorie ;

-calea percutanată ;

-calea parenterală .

În pneumonia pneumococică se folosesc prioritar următoarele căi de administrare:

I. Calea respiratorie ;

II. Calea orală ;

III. Calea parenterală ;

I. Administrarea medicamentelor pe cale respiratorie :

Pe cale respiratorie se administrează medicamente având în vedere suprafața mare a alveolelor pulmonare și vascularizarea lor bogată .

Se administrează :

– gaze sau substanțe gazeificate ;

– lichide fine pulverizate sau sub formă de vapori ;

Scopul administrării pe cale respiratorie este :

– dezinfecția ,decongestionarea mucoasei căilor respiratorii ;

– îmbogățirea aerului inspirit în oxygen , pentru combaterea hipoxiei ;

– fluidificarea sputei , expectorație .

În cazul pneumoniei pneumococice se administrează oxigen opțional , în cazurile foarte grave , pentru combaterea hipoxiei determinată de scăderea oxigenului alveolar .

Sursele de oxigen sunt :

– stația centrală de oxgen ;

– microstație de oxigen ;

– butelie de oxigen .

Precauții în utilizarea surselor de oxigen :

– pacienții și vizitatori vor fi atenționați asupra pericolului reprezentat de fumatul în preajma sursei de oxigen ;

– se vor verifica echipamentele electrice din încăpere , evitându-se utilizarea materialelor generatoare de electricitate statică și a materialelor inflamabile ;

– aparatele de monitorizare sau aspirare vor fi plasate în partea opusă sursei de oxigen;

– buteliile de oxigen vor fi așezate în poziție verticală , pe un suport și fixate de perete cu inele metalice ;

– cunoașterea de către personalul ce manevrează oxigenul a locului de plasare a extinctoarelor și a modului de utilizare a acestora .

● Metode de administrare a oxigenului :

1. Administrarea oxigenului prin sondă nazală :

– este metoda cea mai frecvent utilizată ;

– permite administrarea oxigenului în concentrație de 25-45 % ;

– poate fi utilizată pentru o terapie pe termen lung ;

– nu poate fi utilizată la pacienții cu afecțiuni ale mucoasei nazale .

2. Administrarea oxigenului prin mască :

– permite administrarea oxigenului în concentrație de 40-60 % ;

– este incomodă datorită sistemului de prindere și etanșeizare ;

– accentuează starea de anxietate , mai ales la copii ;

– poate cauza iritația tegumentelor feței ;

– nu se va utilize la pacienții cu arsuri la nivelul feței .

3. Administrarea oxigenului prin ochelari pentru oxigen :

– sunt prevăzuți cu 2 sonde ce se introduce în ambele nări ;

– se utilizează la copii și la pacienții agitați ;

– sunt mai bine tolerați de pacient .

4. Administarea oxigenului prin cort de oxigen :

– se utilizează frecvent la copii ;

– concentrația oxigenului nu poate depăși 50 % ;

– are dezavantajul că atmosfera de support se încălzește și se supraîncarcă cu vapori datorită aerului expirat de pacient în același mediu cu aerul inspirat;

– oxigenul introdus în cort nu va fi modificat , ci trecut prin instalații de răcire.

● Pregătirea fizică și psihică a pacientului :

– va fi liniștit , asigurându-l că s-au luat toate măsurile de precauție;

– va fi așezat într-o poziție corespunzătoare , decubit dorsal sau preferabil în poziție semișezândă pentru favorizarea expansiunii pulmonare ;

– dezobstruarea căilor respiratorii .

● Tehnica administrării oxigenului :

– se măsoară lungimea sondei pe obraz de la nară la tragus ;

– se umectează sonda cu apă sterilă pentru facilitarea inserției și prevenirea lezării mucoasei ;

– introducerea sondei în nară și fixarea acesteia pe obraz cu benzi de leucoplast ;

– fixarea debitului de administrare a oxigenului ;

– aprecierea răspunsului terapeutic al administrării oxigenului ;

– supravegherea pacientului și a echipamantului de administrare a oxigenului;

– mobilizarea periodică a sondei cu scoaterea ei o dată pe zi și introducerea ei în cealaltă nară .

● Incidente și accidente :

– răsturnarea barbotorului și inhalarea lichidului împins de oxigen .

– în cazul administrării prelungite pot apărea :

– iritarea locală a mucoasei ;

– congestie și edem alveolar ;

– hemoragie intraalveolară ;

– atelectazie ;

– distensie abdominală în cazul pătrunderii gazului în esofag

II. Administrarea medicamentelor pe cale bucal-orală :

● Definiție : Introducerea medicamentelor pe cale orală , constituie calea naturală de administrare a acestora cu resorbție la nivelul mucoasei bucale și a mucoasei digestive .

●Prezentare farmaceutică :

-forma lichidă : ceaiuri , siropuri , infuzii , decocturi , emulsii , extrecte , uleiuri , tincturi ,soluții .

– forma solidă : tablete , granule , drajeuri , comprimate , capsule , prafuri .

Medicamentele sunt administrate personal de asistenta medicala sau luat de pacient în prezența acesteia respectând ordinea succesivă de administrare .

Pacientul este prevenit pentru efectele secundare sau reacții adverse al anumitor medicamente .

Nu se folosesc aceleași instrumente pentru mai mulți pacienți în administrarea medicamentelor ( pahare , linguri ,lingurițe ) .

III.Administrarea medicamentelor pe cale parenterală :

Față de celelate căi de administrare , calea parenterală oferă anumite avantaje :

– absorbția este ușoară iar efectul se instalează rapid ;

– dozajul este precis ;

– medicamentele sensibile la acțiunea sucurilor digestive , ca hormonii , vaccinurile, serurile terapeutice nu sunt alterate sau modificate în stomac sau intestine ;

Prin calea parenterală se înțelege de obicei ocolirea tubului digestive și administrarea medicamentelor prin injecții .

1. Injecția intravenoasă – reprezintă introducerea substanței medicamentoase în circulația sangvină direct .

● Pregătirea materialelor :

– seringă ;

– ace ;

– substanța medicamentoasă ;

– garou ;

– tăviță ;

– aleză .

● Locuri de elecție :

– venele de la plica cotului – bazilică și cefalică ;

– venele antebrațului ;

– venele de pe fața dorsală a mâinii ;

– venele subclaviculare ;

– venele femurale ;

– venele maleolare interne ;

– venele jugulare și epicraniene la sugar și copil mic .

●Tehnică :

Asistenta medicală se spală pe mâini cu apă și săpun și își pune mănuși . Aspiră medicamentul din fiolă după care schimbă acul cu unul cu lumenul mai mic . Aplică garoul elastic , dezinfectează locul de elecție și pătrunde cu acul montat la seringă în lumenul vasului . După ce pătrunde cu acul în lumenul vasului , schițează o ușoară mișcare de aspirare pentru a verifica poziția acului . Desface garoul cu mâna stângă și injectează încet soluția . După ce a terminat de injectat soluția retrage acul din venă și aplică un pansament adeziv .

● Incidente :

– injectarea soluției în țesutul perivenos , manifestată prin tumefierea țesuturilor și durere ;

– flebalgia,produsă prin injectarea rapidă a soluției sau a unor substanțe iritante ;

– valuri de căldură și senzații de uscăciune în faringe ;

– hematom prin străpungerea venei ;

– amețeli , lipotimie , colaps .

2. Injecția intramusculară – reprezintă introducerea traumatică a substanțelor medicamentoase în stare lichidă în organism prin intermediul unui ac adaptat la seringă .

Calea intramusculară este aleasă atunci când densitatea medicamentului este mai mare , când întârzierea resorbției provoacă modificarea compoziției soluțiilor medicamentoase sau când prin stagnarea soluției prin țesuturi ar provoca iritația lor .

● Locuri de elecție :

– regiune asuperoexternă fesieră deasupra marelui trohanter ;

– fața externă a coapsei în treimea mijlocie la 2 cm de linia mediană a copsei;

– fața externă a brațului , în mușchiul deltoid .

● Materiale necesare :

– tăviță renală ;

– ace și seringă ;

– soluție dezinfectantă – alcool 70· ;

– tampon de vată ;

– soluția de injectat .

● Tehnică :

Asistenta medicală informează pacientul despre necesitatea tratamentului injectabil și verifica termenul de valabitate și integritatea seringii , acelor și a soluției de injectat .

Pacientul va fi așezat în decubit ventral sau în poziție șezândă .

Asistenta se spălă pe mâini cu apă și săpun și își pune mănușile , apoi dezinfectează locul de elecție timp de un minut dinspre centru în afară . Se fixează regiunea aleasă cu policele , indexul sau medianul mâini stângi și cu o mișcare rapidă se introduce acul perpendicular pe piele aproximativ 4-7 cm , pentru a ajunge la mușchi . Asistenta schițează o ușoară mișcare de aspirație pentru a verifica poziția acului și introduce lent soluția prin apăsarea pistonului cu policele mâinii drepte , indexul și medianul fiind fixate pe aripioarele seringii .

După injectarea soluției medicamentoase , se retrage brusc acul pe direcția de introducere , se dezinfectează locul întepături cu un tampon îmbibat cu soluție dezinfectantă .Pentru a activacirculația și favoriza închiderea canalului format de lumenul acului , precum și resorbția soluției se masează zona respectină .

Pacientul va sta în repaus 5-10 minute .

● Incidente :

– durere vie prin lezareanervului sciatic , situație în care se impune retragerea acului ;

– lezarea nervului sciatic poate provoca paralizia ;

– hematom prin înțeparea unui vas ;

– supurație aseptică datorită unor substanțe ce nu sunt resorbite ;

– ruperea caului ce impune extracția chirurgicală;

● De reținut :

– substanțele uleioase se fac numai profound intramuscular

– poziția acului pentru substanțele colorate se verifică prin detașarea seringii .

3. Perfuzia endovenoasă– urmărește introducerea în circuitul sanguin , picătură cu picătură a unor soluții izotone , hipertone sau hipotone cu scopul de a susține aportul necesar de lichide și electroliți sau pentr reechilibrare hidroelectolitică , hidroionică și volemică și introducerea unor medicamente prin care se urmărește efectul prelungit .

● Pregătirea materialelor :

– dezinfectante ;

– seringi și ace , branulă ;

– perfuzor;

– soluții de perfuzat ;

– garou ;

– leucoplast .

● Pregătirea psihică a pacientului se referă la explicarea tehnicii și a utilității sale .

● Pregătirea fizică – bolnavul va fi așezat în decubit dorsal cu brațul în extensie .

● Tehnica : Asistenta medicală se spală pe mâini și își pune mănuși . Pregătește soluția de perfuzat , perfuzorul , și îndepărtează bulele de aer de pe tubul perfuzorului . Aplică garoul deasupra plici cotului , dezinfectează locul de elecție și puncționează vena cu branula sau acul (în cazul în care se puncționeză cu ac acesta trebuie să fie montat la tubul perfuzorului ) . Îndepărtează garoul și atașează tubul perfuzorului la branulă . Deschide clema perfuzorului pentru a evita refularea sângelui prin ac ,branulă , perfuzor și se reglează viteza de scurgere în funcție de scop și soluție perfuzabilă .

● Incidente :

– hiperhidratarea la cardiaci poate determina edem pulmonar acut;

– embolia gazoasă prin pătrunderea aerului în curentul circulator ;

– revărsarea lichidului în țesuturile perivenoase , ceea ce poate da naștere la flebite sau necroze ;

– coagularea sângelui pe ac sau pe branulă ;

Asistenta medicală trebuie să cunoască perfect tehnica administrării medicamentelor și să respecte întocmai regulile acestea pentru obținerea unor rezultate favorabile în timp util intervenind în cazul producerii unor accidente .