Îngrijirea Pacientului CU Pielonefrita Acută

UNIVERSITATEA

ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU PIELONEFRITA ACUTĂ

Coordonator:

Absolvent:

ORAS

AN

CUPRINS

CAPITOLUL 1. ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA APARATULUI RENAL 5

1.1. COMPONENETELE APARATULUI RENAL 5

1.2. REGLAREA ACTIVITATII RENALE 8

1.3. VEZICA URINARA SI MICTIUNEA 9

CAPITOLUL II. PIELONEFRITA ACUTĂ 12

2.1 CLASIFICAREA PIELONEFRITELOR 13

2.2. SIMPTOMATOLOGIE 15

2.3. ROLUL ASISTENTENTEI MEDICALE IN INGRIJIREA PACIENTULUI CU PIELONEFRITĂ ACUTĂ 16

Introducere

Activitatea desfasurata de asistenta medicala este una procesuala, adica se desfasoara stadial, intr-o forma rationala, pentru a atinge exigentele de caliatate, dar si pentru a economisi resurse materiale si energetice. O activitate planificata ne va asigura o eliberare de stres, o munca eficienta si satisfactia lucrului bine facut. Metoda sistematica al carui scop este recastigarea, mentinerea sau promovarea sanatatii, procesul de nursing reprezinta o cale prin care se acorda ingrijiri individualizate pentru fiecare client in parte, in toate stadiile de sanatate sau boala. Conceptul nursingului ca proces a fost introdus prin anii 1950. Etapele sau pasii procesului de nursing s-au stabilit diferentiat, functie de viziunea fiecarui teoretician sau grup de teoreticieni. De remacat este faptul ca, desi unele studii sunt prezentate separat, iar altele ca facand parte din aceeasi etapa, se pastreaza totusi o cvasiunanimitate in derualrea procesuala, ca si in pastrearea ordinii stadiale.

In anul 1978, Bevis vorbeste despre trei caracteristici majore ale procesului de nursing: scopul, organizarea si creativitatea. Scopul inseamna ceea ce urmarim sa obtinem, telul specific determinat spre care trebui sa sa conduca procesul de ingrijire. Creativitatea presupune o permanenta reconstructie a procesului insusi, readaptat iar si iar la context, intr-o maniera personala si creativa. Procesul devine astfel, o progresie continua de la un punct la altul, de la obiectiv la obiectiv, spre atingerea scopului final. Are destula flexibilitate pentru a fi aplicat in fiecare sectie si la fiecare caz in parte.

Structura organizatorica si cadrul de desfasurare al procesului ingrijiriii are componente de baza care reprezinta fazele procesuale: aprecierea, diagnosticul nursing, planificarea, implementarea, evaluarea. Asistenta medicala are in vedere planul stabilit, iar daca rezultatele sunt bune ea continua sa lucreze dupa planul respectiv, daca nu ea va modifica planul dupa nevoile pacientului. Deci planul de ingrijire nu este ceva fix, imuabil ci o continua reconstructie a schemei initiale. Lucrarea, intitulata Îngrijirea pacientului cu pielonefrita acută, analizeaza modul in care afectiunea poate fi tratata de catre asistenta medicala. Lucrarea este structurata in trei sectiuni, prima ofera notiuni de ordin teoretic cu privire la anatomia si fiziologia aparatului renal, cea de-a treia ofera informatii cu privire la afectiunea de pielonefrita acuta iar ultima parte contine un tablou clinic detaliat.

La baza motivatiei ales in elaborarea acestei lucrari se afla dorinta de a evidentia importanta asistentei medicale in procesul de ingrijire in cazul unei astfel de afectiuni.

CAPITOLUL 1. ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA APARATULUI RENAL

Rinichii sunt responsabili cu filtrarea sangelui si a fluidelor, care apoi iriga si hranesc intregul organism. Masurile pe care le putem lua pentru a pastra sanatatea aparatului renal sunt simple si la indemana oricui. Insa daca rinichii se imbolnavesc, ei trebuie tratati cu seriozitate, deoarece slaba lor functionare poate deregla si alte organe. Se intampla deseori ca bolile rinichilor sa apara ca urmare a altor afectiuni cum ar fi diabetul sau hipertensiunea arteriala. Aparatul renal, sau aparatul urinar, este alcatuit din doi rinichi, doua uretere, vezica urinara si uretra.

1.1. COMPONENETELE APARATULUI RENAL

Rinichii sunt organe pereche situate retroperitonal, de o parte și de alte a coloanei vertebrale lombare. Rinichiul are formă caracteristică, circa 300 grame, are două fețe (anterioară și posterioară) și două margini (laterală convexă și medială concavă). In zona marginii concave se găsesc hilul și pediculul renal în care se văd vasele renale (artera și vena), uretrul și fibre nervoase vegetative. Selecționând rinichiul în lungul liniei mediane, din partea convexă spre cea concavă se observă:

papilele și calicele renale: formațiuni membroase prin care se scurge urina;

parenchimul renal, cu structură zonală: corticală și medulară.

Zona corticală este formată în principal din glomeruli, tubi uriniferi și vasele de sânge care le aparțin. Zona medulară conține 6-18 piramide renale (Malpighi), formate din tubi colectori care drenează mai mulți nefroni.

Piramidele sunt orientate cu baza spre periferie și vârful spre sinusul renal, deschizându-se în papilele renale, acestea se deschid în calicele mici care confluează formând calicele mari (2-3) și apoi pelvisul renal (bazinet) continuat cu ureterul.

O piramidă Malpighi cu substanța corticală din jurul său formează un lob cortical.

Nefronul unitatea morfofuncțională renală; îndeplinește toate procesele complexe care au ca rezultat formarea urinii. Nefronul este alcătuit duntr-o capsulă și un tub unifer lung. Capsula Bowman, extremitatea pronimală, închisă dilaterală a nefronului, are forma unei cupe cu pereți dubli, mărginind o cavitate ce continuă lumenul tubului. In adâncitura capsulară se află un ghem de 4-12 bucle capilare (glomerul), care rezultă prin diviziunea arteriolei aferente și care se reunesc la ieșirea din capsulă, în arteriola aferentă. Capsula împreună cu glomerulul alcătuiesc capsulul renal Malpighi. Segmentul pronimal al tubului urinifer este constituit dintr-o porțiune contortă, tubul contort proximal (care se află în cortica renală) și este format dintr-un strat de celule a căror membrană, spre lumen, prezintă o “margine în perii”, formată din microvili, care măresc mult suprafața membranei.

Segmentul intermediar (ansa Heule), subțire este format din două brațe (descendent și ascendent) unite între ele printr-o buclă, are epiteliul turtit, fară microviri. Nefronii care au glomerulii în zona corticală externă are ansa Heule scurtă, în timp ce nefronii cu glomeruli în zona externă a corticolei (juntamedulari) are ansa lungă, care coboară profund în medulară. Segmentul distal este format dintr-o porțiune dreaptă, ascendentă, care ajunge în corticală în vecinătatea glomerulului propiu, în imediat contact cu arteriala aferenta. La acest nivel epitelul tubular, la fel ca și celulele musculaturii netede a arteriolei aferente, prezintǎ modificări și formează aparatul juxtaglomerular care secretǎ reninǎ. Urmează o porțiune contortǎ situată în întregime în corticală. Mai mulți tubi distali se unesc și se deschid în tubul colector din structura piramidelor Malpighi.

Vascularizația renală este extrem de bogată, primind 20-25% din debitul cardiac de repaos. Artera renală, ramură a aortei abdominale, pătrunde prin hil și apoi se împarte în ramuri interlobare (între piramide), din care se desprind arterele arcuate, ce formează o ansă în jurul bazei piramidelor, arterele interlobulare, din care glomerulul. După ce se regrupează în arteriole, se capilarizează din nou în jurul tubului respectiv (în medulară) și se deschid în venele interlobulare, apoi în venele arcuate.

Venele, având un traiect aproape asemănător cu cel al arterelor, se colectează în vena renală care se deschide în vena cavă inferioară.

1.2. REGLAREA ACTIVITATII RENALE

Se face pe cale nervoasă (activitatea glomedulară) și pe cale umorală (activitatea tubulară).

Reglarea nervoasă se realizează prin fibrele vegetative care se distribuie arteriorelor, glomerulului și tubilor. Sistemul vegetativ nu contribuie direct la controlul elaborării urinei, ci doar indirect, prin influențarea condițiilor de irigație renală. De altfel, se știe că rinichiul denervat și chiar transplantat continuă să funcționeze aproape normal. Stimularea nervilor renali și a unor zone presoare din bulb, hipotalamus și scoarța cerebrală determină vasoconstricție renală și scăderea diurezei până la anurie. Stimularea nervilor vegetativi renali produce și scăderea eliminărilor urinare de Na+, prin creșterea reabsorbției tubulare a ionului.

Reglarea umorală este considerată a deține rolul principal, se realizează de mai mulți hormoni. Hormonul antidiuretin (A.D.N.), secretat de nucleii hipotalamici și eliberat din neurohipofiză, controlează eliminările urinare de apă, acționând la nivelul segmentului distal al nefronului. Sub acțiunea AND crește reabsorbția de apă în tubii distali și colectori, concomitent cu diminuarea volumului și creșterea concentrației urinei.

Mineralocorticoizii, în special aldosteronul, controlează eliminările urinare de Na+ și K+ la nivelul segmentului distal al nefronului, stimulând reabsorbția de Na+ și excreția de K+.

Parathormonul mobilizează sărurile minerale din oase, stimulează eliminările renale de fosfați, K+ și reține Ca+ și Na+. Hormonii tiroidieni intensifică metabolismul celular, în special pe cel protidic și prin creșterea generării de produși finali de metabolism, măresc diureza, același efect având și alterarea legării apei și a sării în țesuturi.

Rinichiul în condiții de irigație insuficientă sau ca urmare a unor modificări ale compoziției chimice a urinei ajunsă în tubii distali, descarcă o enzimă-renină-care acționând asupra unei globuline plasmatice, produce angiotensina I, care se transformă enzimatic în plasmă și țesuturi în angiotensina II, cel mai puternic vasoconstructor natural și stimulator al secreției de aldosteron. La nivelul renal, angiotensina II, acționând asupra musculaturii arteriorelor glomedulare modifică intens rata filtrării și prin aldosteron influențează eliminările urinare de Na+ și K+.

1.3. VEZICA URINARA SI MICTIUNEA

Urina elaborată de rinichi ajunge prin tubii colectori la nivelul papilelor, umple calicele și bazinetul, apoi prin contracția acestora, este eliminată în ureter. Prin unde de contracție urina este transportată de-a lungul ureterului până în vezica urinară.

Vezica urinara este un organ cavitar muscular în care se acumulează urina între micțiuni. Urina, descărcată în jeturi prin cele două orificii ureterale, nu poate reflua în uretere din cauză că acestea au traiect oblic în peretele vezical și nici nu poate curge prin uretră, deoarece colul vezical este prevăzut cu două sfictere, unul neted, involuntar care înconjoară începutul uretrei și celălalt striat, controlat voluntar. Vezica urinară are proprietatea de a-și mări capacitatea în timpul umplerii, fără modificări importante ale tensiunii pereților și ale presiunii intravezicale. Această propietate, denumită plasticitate, este rezultatul unei adaptări a tonusului musculaturii vezicale la creșterea conținutului.

Înregistrarea presiunii intravezicale a arătat că, după o ușoară creștere inițială la primele jeturi de urină, presiunea înregistreză un platon în tot timpul umplerii vezicale până la volumul de 300-400 ml, când are loc o creștere bruscă a presiunii și este declanșată micțiunea reflexă când împrejurările permit.

Prima senzație de plenitudine vezicală este percepută la un volum de 100-150ml, la 150-200ml este resimțită prima dorință de micționare, iar peste capacitatea fiziologică vezicală (250-400ml) apar contracții puternice ale musculaturii peretelui vezical, care determină senzația necesității imperioase de a urina.

Micțiunea este rezultatul unor reflexe declanșate de distensia pereților vezicali. Impulsurile aferente sunt transmise unui centru lombar (simpatic), de unde se descarcă impulsuri aferente care, prin fibrele hipogastrice, inhibă contracțiile, relaxează mușchii vezicali și întăresc tonusul sfincterului neted al colului vezical.

Concomitent distensia vezicală declanșează impulsuri care ajunse la măduvă pe calea nervilor rușinoși sunt conduse apoi pe căi aferente nespecifice spre centrii nervoși superiori, ajungând până la nivelul scoarței cerebrale, determinând senzația de a urina.

Dacă micțiunea nu este posibilă, impulsurile pornite de la cortex, prin centrii medulari, inhibǎ tonusul mușchiului vezicul, concomitent măresc tonusul sfincterului extern, mărind continența vezicală. Dacă condițiile permit, are loc micțiunea.

Refluxul micțiunii este declanșat de distensia vezicală, impulsurile ajung pe fibre averente din nervii pelvici la un centru sacrat parasimpatic al micțiunii, de unde se descarcă impulsuri care tot prin fubre al enervilor pelvici produc contracția musculaturii vezicii și relaxarea sfincterului intern al colului vezical. Concomitent are loc relaxarea voluntară a sfincterului extern striat și urina începe să se evacueze din vezică.

Procesul evacuării este ajutat de contracția musculaturii abdominale și a diafragmului care, crescând presiunea intraabdominală, comprimă vezica. Reflexul medular al micțiunii este controlat de numeroși centrii supramedulari cu rol facilitar sau inhibitor.

CAPITOLUL II. PIELONEFRITA ACUTĂ

Pielonefritele sunt inflamații acute sau cronice care afecteză țesutul interstițial renal (spațiul dintre nefroni). Importanța lor se datorește frecvenței mari și în continuă creștere a infecțiilor urinare (cauza obișnuită a infecțiilor interstițiale), gravității lor (20-60-60% conduc la R.C.de 3-4 ori mai mult decât G.N.A.). Circa 15-20% din cadravele autopsiate prezintă leziuni de pielonefrită. Vârfurile de frecvență a pielonefritei interesează nou-născutul, copii mici până la vârsta de 2 ani. Incidența este de 3 ori mai mare la femeie comparativ cu bărbatul.Germenii cei mai frecvenți întâlniți sunt: Escherichia Colli (85-90%), Proteus, Klebsiella, Piocianic, Stafilococ, Levuri. La pacienții sondați domină Klebsiella și Proteus, în timp ce Piocianicul este întotdeauna semn de suprainfecție. În formele cronice se întâlnesc adesea asocieri microbiene care agravează prognosticul.

Obișnuiții factori favorizanți sunt obstacolele de la nivelul căilor excretoare renale: afecțiuni renale congenitale, tumorile pelviene, la femei (fibrom, chist de ovar), tumorile prostatei la bărbați, hidronefroza, cistita, litiaza urinară, unele manevre urologice (sondă a`demeure, cateterisme repetate).

În pielonefrita acută, mucoasa căilor uterine este inflamată, rinichii sunt mari și congestionați, iar în spațiile interstițiale se găsesc limfocite polinucleare, edeme și microabcese.În formele cronice, rinichii sunt mici, atrofici. Leziunile sunt inițial tubulare. Ulterior, cuprind tot nefronul și sistemul său vascular.

2.1 CLASIFICAREA PIELONEFRITELOR

Pielonefrita se găsește sub formă acută și cronică.

PIELONEFRITA ACUTĂ

Tabloul chimic este de infecție urinară iar debutul nu se caracterizează întotdeuna prin semnele generale de infecție: febră cu instalare brună sau progresivă, frisoane, transpirație, cefalee.

Manifestările urinare constau în dureri lombare, mai frecvent unilaterale, surde sau cu caracter de colică renală (polakiurie, adeseori nocturnă și micțiune dureroasă).

Diagnosticul:

Se bazează pe două semne capilare:

Leucocituria: este pusă în evidență cu ajutorul probei Addis-Hamburger), se găsesc mai mult de 5000 de leucocite.

Bacteriuria: se găsesc mai mult de 100000 germeni/

Evoluția:

Este favorabilă în condițiile unui tratament corect. Boala dureroasă 1-4 săptămâni. Complicațiile sunt rare, dar cronicizarea este frecventă.

PIELONEFRITA CRONICĂ

Boala cu evoluție cronică, carcterizată prin inflamația țesutului interstițial renal, cu semne clinice de suferință precoce a tubilor renali, cu afectarea tardivă a glomerulilor și cu evoluție progresivă spre insuficiență renală.

Se cunosc două forme clinice:

-hematogenă (rară);

-ascendentă (frecventă).

Este una dintre cele mai întâlnite afecțiuni renale.

Tabloul clinic se contureză după luni sau ani de la episodul acut de pielonefrită. Intervalul de latență este întretăiat de recidive, fiecare puseu acut adăugând noi leziuni renale. Alteori evoluția este latentă, diagnosticul fiind stabilit în faza de IR, de aici rezultă valoarea explorărilor bioligice. Când apar și semne generale, acestea sunt de infecție cronică: stări subfebrile sau febrile intermitente, cefalee, oboseală, scăderea apetitului și greutății.

Evoluția:

Este îndelungată, prognosticul de obicei este sumbru.

Diagnosticul:

Se bazează pe semnele clinice, leucociturie și bacteriurie. Diagnosticul în stadiu de IR este sugerat de poliuria cu densitate scăzută, pierderea de electroliți și acidoză.

2.2. SIMPTOMATOLOGIE

Principalele simptome sunt urmatoarele :

DURERI LOMBARE: mai frecvente, unilaterale, surde sau cu caracter de colică renală.

FEBRĂ: debutează violent cu frson, febră (39-40oC).Uneori febra crește la 3-4 zile după debut.

TULBURĂRI DIGESTIVE INTENSE: vărsături, greață, balonare, constipație alternând cu semne diareice.

POLAKIURIE: disurie, nicturie.

SCĂDEREA APETITULUI și GREUTĂȚII

HIPERTENSIUNE ARTERIALĂ

ASTENIE, ANSIETATE

CEFALEE

TRANSPIRAȚII

ATINGEREA INTERSTIȚIULUI RENAL

STAREA GENERALĂ ALTERATĂ, manifestările urinare fiind pe plan secundar.

In aceste situatii, pot survenii si urmatoarele probleme:

Alterarea ritmului cardiac și circulator;

Alimentație inadecvată cantitativ și calitativ;

Eliminare urinară insuficientă calitativ și cantitativ;

Dificultatea de a se odihni;

Deficit de autoîngrijire;

Alterarea imaginii de sine;

Comunicare insuficientă la nivel afectiv;

Dificultatea de a acționa conform propriilor credințe și valori;

Neliniște față de semnificația propriei existențe;

Dificultate în a îndeplini activități recreante;

Lipsa cunoștiințelor față de afecțiunea sa.

2.3. ROLUL ASISTENTENTEI MEDICALE IN INGRIJIREA PACIENTULUI CU PIELONEFRITĂ ACUTĂ

Etapa de diagnostic implica urmatoarele elemente: analiza si interpretarea datelor, identificarea problemei si formularea diagnosticului nursing.

Analiza datelor presupune un demeres de validare a acestora prin prisma relevantei lor, din punct de vedere stiintific, dar si a acuratetei si completitudinii informatiei. Mai mult trebuie sa se tina seama de context si de sursa informatiei. Orice data se poate readapta, ca importanta momentului in care se afla derularea procesului. Infromatiile se coreleaza intre ele inainte de a fi interpretate. Ar fi poate de ajutor ca asistenta medicala sa gandeasca identificarea nevoii ca pe o problema generala, iar formularea unui diagnostic nursing ca pe o problema specifica de ingrijire. In identificarea nevoii asistenta nu determina numai care este problema cu care se confrunta pacientul, ci si daca aceasta problema este actual sau potentiala. Formularea diagnosticului nursing include problema pacientului si cauza acesteia.

Procesul diagnosticului nursing

In II

Sursa: Salaheanu V, Sturgeon B., Mica encicopedie de biologie si medicina, Editura Stiintifica si Enciclopedica, bucuresti 1976.

Sursa: Crin Mercean, Maria Parlog, Fundamente de nursing, Editura Athena 1999.

Una din sarcinile importante ale asistentei medicale este colaborarea și examinarea clinică a bolnavului. Participarea acesteia este o datorie sau o obligație profesională. Ajutând medicul și bolnavul, asistenta crează un climat favorabil pentru relația medic–pacient–asistentă.

Pentru aceasta, asistenta trebuie să țină cont de următoarele sarcini:

-să pregătească fizic și psihic pacientul;

-să pregătească materialele și instrumentele necesare examinării;

-să asigure condițiile de desfășurare a examinării;

-să pregătească documentele medicale (fișă de consultații, foaia de observație clinică, rezultatele examinării);

-asigură iluminația necesară examinării unor cavități naturale a organismului;

-ferește pacientul de traumatisme, curenți de aer;

-asigură liniștea necesară desfășurării examenului;

-pregătește produse biologice ale pacientului, pentru a le arăta medicului la vizită.

Examinările de laborator efectuate produselor biologice și patologice le trece în fișele de observație. Completează simtomatologiile bolilor cu elemente obiective, exprimând modificările apărute în morfologia, fiziologia și biochimia organismului. Aceste elemente confirmă sau infirmă diagnosticul clinic, reflectă evoluția bolii și eficacitatea tratamentului, confirmă vindecarea sau semnalează apariția unor complicații.

Utilitatea și obiectivitatea examinărilor de laborator depind de modul de recoltare al produselor care se analizează și de modul cum se efectuează examenul de laborator.

Recoltarea produselor este efectuată de asistenta medicală care trebuie să respecte următoarele norme generale:

-orarul recoltărilor;

-efectuează pregătirea fizică și psihică a pacientului;

-pregătirea instrumentarului și a materialelor necesare pentru recoltare;

-tehnica de recoltare propiu-zisă;

-completarea buletinului de trimitere la laborotor și etichetarea produselor recoltate;

-păstrarea și transportul în condiții optime a produselor recoltate.

Efectuarea pregătirii psihice a bolnavului constă în instruirea acestuia privind comportamentul său în timpul recoltării, colaborarea sa pentru reușita tehnicii. Pacientul este pregătit psihic printr-un regim alimentar, repaus la pat, așezându-l într-o anumită poziție în funcție de recoltarea ce se va efectua.

Pentru recoltarea sângelui se folosesc materiale și instrumente în funcție de scopul pentru care se fac acestea, dar și de locul unde se va recolta sângele.

Recoltarea sângelui pentru VSH

Asistenta medicală pregătește materialele necesare:

-seringă de 2ml de unică folosință;

-ace sterile de unică folosință;

-soluție de Citrat de Na 3,8%;

-periuță mușama, eprubete, tăvițe renale, garou, vată, alcool 70o.

Se pregătește pacientul psihic, explicându-i cu 24h înainte necesitatea efectuării examinării. Se pregătește pacientul fizic. Se anunță să nu mănânce și să păstreze repaos fizic.

Tehnica:

-asistenta medicală se spală pe mâini cu apă și săpun;

-îmbracă mânușile sterile;

-aspiră în seringă 0,4ml Citrat de Na 3,8%;

-aplică garoul pacientului pentru a pune în evidență vena;

-puncționeazǎ vena și desface garoul;

-aspiră sânge până la 2ml (1,6ml);

-retrage acul și aplică un tampon cu alcool;

-scurge amestecul sânge-citrat în eprubetă și omogenizează lent;

-așează eprubeta în stativ;

-îngrijește pacientul după puncție;

-pregătește produsul pentru laborator, completând buletinul;

-etichetează produsul și-l trimite la laborotor;

-reorganizează locul de muncă.

Recoltarea urinii

Examen sumar de urina : Se face sediment urina + ex. Biochimic

Materiale: Urinar, plosca, mușama, alezǎ, materiale pentru igiena organelor externe.

Se pregǎtește pacientul psihic:

Se instruește privind folosirea bazinetului; sǎ urineze fǎrǎ defecație, sǎ verse imediat urina în vasul colector.

Se pregǎtește pacientul fizic:

Se face toaleta organelor genitale externe.

Se așeazǎ plosca sub pacient.

Se recolteazǎ prima urinǎ de dimineațǎ.

Dupǎ recoltare urina se eticheteazǎ și se trimite la laborator (un eșantion de 100-150 ml).

Proba ADDIS-HAMBURGER pune în evidențǎ studiul cantitativ al elementelor figurate și al cilindrilor.

Se învațǎ pacientul ca la ora stabilitǎ (3) sǎ urineze și urina se aruncǎ.

Dupǎ trei ore în care pacientul nu mai consumǎ lichide, urineazǎ toatǎ cantitatea într-un bazinet curat.

Toatǎ urina se colecteazǎ într-un recipient și se trimite la laborator, dupǎ ce în prealabil s-a etichetat.

Recoltarea urinii pentru uroculturǎ

Urocultura stabilește prezența bacteriilor in urinǎ.

Se recolteazǎ urina de dimineațǎ.

Se pregǎtește pacientul psihic.

Se informeazǎ pacientul asupra tehnicii.

Acest examen este indicat a se face înaintea începerii tratamentului cu antibiotice.

Prima cantitate de urina emisǎ 50ml se eliminǎ. Apoi, fǎrǎ sǎ întrerupem jetul urinar se recolteazǎ aproximativ 5 ml de urinǎ într-o eprubetǎ de unicǎ folosințǎ, dupǎ care etichetǎm.

Se transportǎ la laborator unde se însǎmânțeazǎ și se pune la termostat.

Radiografia renalǎ simplă consta in explorarea radiologicǎ fǎrǎ substanțǎ de contrast, care poate evidenția controlul și poziția rinchilor, calculi renali, ureterali sau vezicali radioopaci.

Materiale necesare:

-cǎrbune;

-ulei de ricin;

-materiale necasare explorǎrii clismei, evacuatoare.

Se pregǎtește pacientul din punct de vedere psihic.

Se anunțǎ și se explicǎ necesitatea tehnicii.

I se va explica tehnica și regmul alimentar necesar pentru reușita acesteia.

Se face pregǎtirea alimentarǎ a pacientului.

Cu 2-3 zile înaintea examenului va consuma un regim alimentar fǎrǎ alimente ce conțin celulozǎ (adicǎ fǎrǎ fructe, legume, zarzavaturi, paste fǎinoase, pâine) și ape gazoase.

In ziua precedentǎ examenului regimul va fi hidric: supe, limonade, ceai, apǎ.

In seara precedentǎ examenului va consuma o canǎ cu ceai și o felie de pâine prǎjitǎ.

In dimineața examenului nu mǎnâncǎ și nu consumǎ lichide.

Dupǎ examen regimul alimentar este obișnuit.

Pregǎtirea medicamentoasǎ a pacientului :

Cu 2-3 zile înaintea examenului se administreazǎ cǎrbune și triferment de 3 ori pe zi câte 2 tablete.

In dimineața și seara precedente examenului se administreazǎ 2 linguri de ulei de ricin și se efectueazǎ clisma evacuatoare simplǎ.

Inaintea examinǎrii pacientul își golește vezica urinarǎ și se controleazǎ radioscopic dacǎ nu mai existǎ aer în intestin.

Bolnavul este condus la serviciul de radiologie. Este ajutat sǎ se dezbrace și sǎ se așeze în decubit dorsal pe masa radiologicǎ.

Dupǎ efectuarea radioscopiei bolnavul este condus în salon și instalat comod în pat.

Examenul se noteazǎ în Foaia de observație.

Urografia este o metodǎ curentǎ de examinare morfofuncționalǎ a rinichilor și a cǎilor urinare, utilizând substanțe iodate hidrosolubile, administrate intra-venos.

Materiale necesare

-toate materiale necesare radiografiei renale simple;

-substanțe de contrast: Odiston 30-60-75%;

-medicamente antihistamice;

-medicamentația de urgențǎ;

-seringi de 20;10;2 ml de unicǎ folosințǎ;

-ace de unicǎ folosințǎ pentru intra-venoase și intra-musculare.

Se pregǎtesc materialele.

Se efectueazǎ pregǎtirea psihicǎ, alimentarǎ și medicamentoasǎ descrisǎ la radiografia renalǎ simplǎ (în plus se reduce cantitatea de lichide de la regimul cunoscut).

Se face testarea sensibilitǎții organismului la substanța de contrast.

Se injecteazǎ un ml Odiston intra-venos prin omogenizare cu sânge.

Se comunicǎ pacientului sǎ nu se sperie la unele simptome ce pot sǎ aparǎ: amețeli, grețuri sau dureri abdominale care dispar repede și fǎrǎ consecințe.

Dacǎ pacientul prezintǎ reacții hiperalergice se întrerupe administrarea și se anunțǎ medicul.

Dacǎ toleranța este bunǎ se administreazǎ intra-venos substanțe de contrast:

-pentru adulți: -20 ml Odiston 75%

-25 ml Odiston 60%

-pentru copii – în funcție de vârstǎ

-5-15 ml Odiston 60% sau 50%

La 8-10 minute de la efectuarea injecției se executǎ radiografii în serie, aproximativ la 30;60;90;180 minute.

Dupǎ examen pacientul este condus la salon.

Examenul se noteazǎ în Foaia de observație.

Dintre principalele atributii ale asistentei medicale, enumar si urmatoarele :

Asigurarea condițiilor de microclimat in salon (aerisirea salonului, temperatura de 37oC.

Asigurarea repausului la pat.

Aplicarea de cǎldurǎ pe regiunea lombarǎ.

Asigurarea unei alimentații echilibrate, complete excluzând alcoolul, cofeina, condimentele, lichidele în cantitate mare.

Regimul acidifiant conține carne, ouǎ, cereale fǎinoase. Acesta influențeazǎ pH-ul în sens acid.

Regimul alcanizant conține fructe, lactate care influențeazǎ pH-ul în sens bazic.

Regimul este prescris de medic și se noteazǎ în foaia de temperaturǎ.

Administrarea tratamenului prescris de medic (antibiotice, analgezice).

Recoltarea produselor pentru ca examenele de laborator sǎ se facǎ corect.

Igiena organelor genitale și a regiuni.

Asanarea oricǎror procese infecțioase de vecinǎtate (vulvo-vaginal), a litiazei renale.

Dispensarea diabeticilor corectǎ.

Evitarea distensiei VU prin golirea completǎ.

Dobândirea obișnuițelor corecte de eliminare.

Educația pacientului.