Ingrijirea Pacientului CU Gastrita

ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU GASTRITA

CUPRINS

Argumentul lucrării

Introducere

PARTEA GENERALĂ

Capitolul I – Anatomia și fiziologia aparatului digestiv

I.1. Noțiuni de anatomie a aparatului digestiv

I. 2. Noțiuni de fiziologie a aparatului digestiv

Capitolul II – Diagnosticul de gastrită

II.1. Definiție

II.2. Clasificare

II.3. Etiopatogenie

II.4. Tablou clinic

II.5. Diagnostic

II.6. Tratament

2. PARTEA SPECIALĂ

Capitolul III – Rolul asistenței medicale în îngrijirea pacientului cu gastrită

III.1. Rolul asistenței medicale în profilaxia gastritei

III.2. Rolul asistenței medicale în asigurarea condițiilor de îngrijire

III.3. Rolul asistenței medicale în stabilirea diagnosticului

III.4. Rolul asistenței medicale în semiologie

III.5. Rolul asistenței medicale în aplicarea tratamentului

și în recuperare

Capitolul IV – Prezentarea cazurilor clinice

IV.1. Caz clinic nr.1

IV.2. Caz clinic nr.2

IV.3. Caz clinic nr.3

Capitolul V – Prezentarea tehnicilor aplicate în îngrijirea pacientului

cu gastrită

ANEXA 1. Tehnica puncției venoase

ANEXA 2. Tehnica de recoltarea a materiilor fecale ANEXA 3. Tehnica de recoltare a sumarului de urină

Concluzii

Bibliografie

Argument

De ce “Gastrita”???… Ei bine, această boală s-a transformat în boală secolului și pentru mulți dintre noi această boală a devenit ca un coșmar ce ne urmărește la fiecare pas greșit din alimentația noastră. Știți momentul ăla când salivezi la un măr, îl iei de pe raft pe cel mai roșu dintre ele, îl speli, musti cu poftă din el și apoi simți cum iți ia foc tot stomacul?! Atunci se numește ca ai gastrită sau poate este vorba despre un început de gastrită. De fiecare dată reușește să ne ia prin surprindere: arsuri, crampe, senzație de vomă, gaze intestinale, indigestie și totodată ne perturbă și activitațiile de fiecare zi, starea de optimism și energia vitală, sau disponibilitatea de a face mișcare.

Dar cum să-i venim de hac?… Am abordat acest subiect tocmai pentru a descoperi posibile leacuri dar și riscurile la care se expun acești bolnavi de gastrită.

Introducere

Gastritele sunt afecțiuni cu caracter inflamator ale mucoasei gastrice, induse de factori etiopatogenici multipli, caracterizate prin dezordini ale funcțiilor secretorii și motorie ale stomacului. Date clinico-statistice indică faptul că gastrita este cea mai frecventă suferină a stomacului și, datorită caracterului polimorf, este foarte greu să se facă o caracterizare exactă a acestei boli.

Descoperirea în urmă cu circa 25 de ani a infecției mucoasei gastrice cu Helicobacter pylori adus la o adevărată explozie informațională privind etiopatogenia afecțiunilor gastrice. La ora actuală este bine cunoscut că infecția cu Helicobacter pylori determină o succesiune de evenimente care, în cele din urmă, duc la apariția unor boli gastrice. Prezența H. pylori la nivelul mucoasei gastrice provoacă un răspuns inflamator cronic care, cuplat cu leziunile celulare și alți factori etiopastogenici (ingestia de alcool, ingestia de sunstanțe puternic acidulate sau de medicamente) inițiază o cascadă de modificări histopatologice care trec de la gastrită acută, la gastrita cronică, gastrita atrofică, metaplazia intestinală, displazia și cancerul gastric.

În urma unor studii efectuate asupra acestei boli s-au dovedit că cele mai multe cazuri de gastrită au fost întâlnite la persoanele de vârstă medie, active profesional, în special la grupele de vârstă 45-54 și 55-64 de ani. Trebuie remarcat faptul că, gastrita a fost prezentă și la copiii de vârstă medie (școlari), dar și la personale de vârstă înaintată. În cazul gastritelor s-a remarcat existența unui procent mai mare de leziuni la femei (54,56%), decât la bărbai (42,44%).

S-au făcut studii și asupra aspectului endoscopic al gastritelor iar cele mai frecvente forme au fost:

– Gastrita atrofică de corp gastric (185 cazuri, reprezentând circa 30% din totalul gastritelor;

– Gastrita eritematoerozivă (133 de cazuri, reprezentând circa 21,62%);

– Gastrita eritematoexudativă (99 cazuri, reprezentând circa 16%);

– Gastrita cu reflux biliar (67 cazuri, reprezentând circa 11%);

– Gastrita papulo-erozivă (47 cazuri, reprezentând circa 7,64%).

Cel mai mare procent al apaiției gastritelor îl reprezintă gastrita datorată infecției cu Helicobacterul Pylori, fiind un procent de 57,46 %; acesta fiind practic cel mai de temut factor cauzator.

Motto:

„Înțelepciunea este pentru suflet

Ceea ce sănătatea este pentru corp”

Platon

PARTEA GENERALĂ

CAPITOLUL I

NOȚIUNI DE ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE

I.1. Noțiuni de anatomie a aparatului digestiv

Aparatul digestiv (canalul alimentar sau tractul gastrointestinal), reprezintă ansamblul de organe cu rol de a transforma fizic și chimic alimentele, în scopul asimilării lor și de a elimina rezidurile ce nu pot fi digerate.

Aparatul digestiv este alcătuit din:

Tubul digestiv. Glandele anexe.

Tubul digestiv este format din: – cavitatea bucală – aici alimentele sunt mărunțite cu ajutorul dinților și limbii și sunt amestecate cu salivă; – faringe – ramuri arteriale din faringiana ascendentă, din palatine ascendentă, sfenopalatină și cidiană; – esofag – parte a tractului digestiv, esofagul este un tub musculomusculos, lung de 25-30 cm cu funcția de transport a hranei și care leagă faringele de stomac. Pereții săi musculari produc contracții, care ajută la transportarea alimentelor. – Stomac – aici hrana este transformată în pastă, cu ajutorul acizilor existenți la nivelul stomacului.

Tractul gastrointestinal inferior este format din: – intestinul subțire – reprezintă segemntul aparatului digestiv, situat între stomac și intestinal gros. Aici sunt absorbite majoritatea lichidelor și mineralelor din mâncare. Prezintă o serie de inflexiuni, numite anse intestinale și este format din trei părți:

– Duoden – segment inițial al intestinului subțire cu lungime de 25-30 cm și formă de potcoavă deschisă, ce leagă stomacul de jejun. Aici începe procesul de digestie a mâncării, rolul duodenului fiind acela de a neutraliza aciditatea din hrană.

– Jejun – partea centralã a intestinului subțire, fiind situatã între duoden și ileon, rolul lui este de a absorbi substanțele nutritive.

– Ileon – ultima parte a intestinului subțire. Aici are loc absorția nutrienților rezultați în urma digestiei.

– Intestinul gros – parte a aparatului digestiv, cuprins între intestinul subțire și anus. Aici are loc absorția apei și a mineralelor neabsorbite. Intestinul gros este format din:

cecum- prima parte a intestinal gros, situat între ileon și colon. De cecum este atașat apendicele; în cecum se aflã flora intestinalã.

colon (colon ascendant, colon transvers, colon descendent, colon sigmoid) – aici este absorbitã apa rãmasã în alimente.

rect – canal cu pereți musculoși unde sunt depozitate materiile fecale.

anus – partea finalã a rectului, folosit pemtru eliminarea materiilor fecale.

3. Organe anexe:

– Glandele salivare;

Glande salivare mici ale mucoasei bucale (10% din secreție).

Glande salivare perechi:

Sublinguale;

Submandibulare;

Parotide.

– Ficat – produce bila, neutralizeazã toxinele din organism, prelucreazã și depoziteazã numeroase vitamin și o serie de microelemente esențiale; – pancreas – organ care îndeplinește două funcții majore: exocrine (produce sucul pancreatic care conține enzime digestive) și endocrinã (produce mulți hormoni importanți, incluzând și insulina).

Fig. 1 – Anatomia aparatului digestiv

STOMACUL – reprezintã un organ intraperitoneal cu proiecție abdominalã și toracicã situat în etajul supramezocolic al cavitãții peritoneale și deasemenea un organ mobil cavitar în formã de cimpoi sau litera „j”, zona cea mai dilatatã a tubului digestiv cu rol în:

depozitare și digestie a alimentelor.

predigestia bolului alimentar, în special al proteinelor, care este continuată la nivel intestinal.

în stomac, prin pH-ul acid al sucului gastric are loc distrugerea majoritãții bacteriilor (cu excepția anumitor bacterii ca Helicobacter Pylori care se dezvoltă în mucoasa gastrică fiind în mod frecvent răspunzător de apariția gastritei.).

Fig. 2 – Stomacul

Funcționare:

Hrana, care în prealabil este fãrâmițatã la nivelul gurii cu ajutorul dinților, va fi amestecată în interiorul compartimentului gastric cu sucul gastric (compus din acid clorhidric) și enzime (pepsina) care descompun moleculele mai mari, în special proteinele. Pentru digestie este stimulată secreția perstaltismului și a sucului gastric. Prin masticație, miros și gust, crește cantitatea de suc gastric de la la 10 ml/oră în stare de repaus stomacal, până la 1000 ml/oră. Pentru a realiza digestia, hrana este oprită timp de 2-4 ore în stomac, cu ajutorul pilorului – orificiul de continuare a stomacului cu duodenul.

Dimensiuni Dimensiunile medii ale unui stomac umplut moderat sunt:

– Lungime totalã: 25 cm;

– Lãțimea de la marginea stânga la cea dreaptã, la nivelul corpului stomacului: 8,5 – 10 cm;

– Distanța dintre cele două margini ale canalului piloric: 3 cm;

– Diametrul anteroposterior: 8 cm;

– Înãlțimea fundului stomacului: 4 cm;

– Lungimea vestibulului piloric: 7 cm;

– Lungimea canalului piloric: 3 cm;

– Capacitatea stomacului: variază între 600 – 2000 ml, în funcție de vârstã, sex, regimurile alimentare și stãrile patologice.

Poziționare Stomacul se aflã în cavitatea abdominalã, în partea stângã, în loja gastricã, imediat sub diafragmã. La omul viu are poziția verticalã, iar la cadavru este aproape orizontal.

Stomacul este menținut în locul său datorită tubului digestiv, conexiunilor cu ficatul, intestinul gros, splina și peretelui posterior al abdomenului

Fig.3 – Poziționarea stomacului

Structura

Părțile anatomice ale stomacului

Cardia (orificiu cardiac) este intrarea în stomac din esofag.

Importanța cardiei este datã de rolul sãu de sfincter care asigurã trecerea bolurilor din esofagul terminal spre stomac, pe de o parte, și împiedicarea refluxului gastroesofagian, pe de altã parte.

Mica curburã – este concavã, groasã, cu o lungime aproximativã de 15 cm. Începe de la cardia, prezintã o porțiune verticalã apoi un unghi – incizura gastricã și devine orizontalã spre pilor.

Marea curburã – este convexã, subțire, cu o lungime aproximativã de 40 cm. Contureazã marginea stângã a stomacului, formând cu terminarea esofagului un unghi, numit incizura cardiacã.

Fundul stomacului (zona fundicã) – reprezintã partea cea mai largã și mai înaltã a stomacului, situat mai sus de cardie, imediat sub diafragmã. De obicei este plin cu gaze și aerul înghițit în timpul deglutiției. Se mai numește și camera cu aer a stomacului.

Corpul gastric – este partea cea mai mare a stomacului.

Orificiul piloric (pilorul) – orificiu inferior al stomacului, care face legătura între corpul gastric și o zonă mai dilatată – antrul piloric, continuat cu o porțiune îngustată – canalul piloric – care se termină înspre duoden cu un sfincter muscular numit sfincter piloric.

Din punct de vedere structural, în stomac se pot distinge 4 tunici:

1. Tunica seroasã – este reprezentatã de peritoneul visceral care acoperã stomacul aproape în întregime.

2. Tunica muscularã– este formatã din fibre musculare netede, dispuse în 3 straturi concentrice (stratul longitudinal, stratul circular, fibrele oblice).

3. Tunica submucoasã – este formatã dintr-un țesut conjuctiv lax, vase de sânge și limfatice și nervi care constituie un plex secretor pentru glandele mucoase. Rolul ei este de a cãptuși musculatura și a ajuta la alunecarea mucoasei.

4. Tunica mucoasã – cãptușește toatã suprafața endogastricã; find mai mare ca întindere decât aceasta, tunica se cutează, formând o rețea de plici mucoase, ceea ce permite stomacului sã se mărească la o dimesniue cu până la 20 de ori mai mare decât dimensiunea inițialã. Tunica mucoasã se contartea cea mai mare a stomacului.

Orificiul piloric (pilorul) – orificiu inferior al stomacului, care face legătura între corpul gastric și o zonă mai dilatată – antrul piloric, continuat cu o porțiune îngustată – canalul piloric – care se termină înspre duoden cu un sfincter muscular numit sfincter piloric.

Din punct de vedere structural, în stomac se pot distinge 4 tunici:

1. Tunica seroasã – este reprezentatã de peritoneul visceral care acoperã stomacul aproape în întregime.

2. Tunica muscularã– este formatã din fibre musculare netede, dispuse în 3 straturi concentrice (stratul longitudinal, stratul circular, fibrele oblice).

3. Tunica submucoasã – este formatã dintr-un țesut conjuctiv lax, vase de sânge și limfatice și nervi care constituie un plex secretor pentru glandele mucoase. Rolul ei este de a cãptuși musculatura și a ajuta la alunecarea mucoasei.

4. Tunica mucoasã – cãptușește toatã suprafața endogastricã; find mai mare ca întindere decât aceasta, tunica se cutează, formând o rețea de plici mucoase, ceea ce permite stomacului sã se mărească la o dimesniue cu până la 20 de ori mai mare decât dimensiunea inițialã. Tunica mucoasã se continuã superior cu mucoasa esofagului și inferior, la nivelul pilorului, cu mucoasa duodenalã. Mucoasa gastricã este alb-cenușie pe stomacul gol și roz-roșiaticã în timpul digestiei. Importanța secreției gastrice și energia necesarã funcționãrii tunicii musculare explicã vascularizația bogatã a stomacului.

Fig. 4 – Structura stomacului

Vascularizația și inervația stomacului – importanța secreției gastrice și energia necesarã funcționãrii tunicii musculare explicã vascularizația bogatã astomacului.

Arterele stomacului provin din cele trei ramuri care pornesc din trunchiul celiac: artera hepatică, artera splenică și artera gastrică stânga.

Venele stomacului corespund în general arterelor. Ele se formează din rețele capilare situate în submucoasa; străbat grosimea pereților gastrici, se aduna sub seroasa și se arunca apoi în trunchiuri colectoare. Acestea sunt dispuse de-a lungul celor două curburi, alături de arcurile arteriale și se varsa în vena porta.

Nervii stomacului – sunt nervi vegetativi de origine:

– simpatica

– parasimpatica a) sistemul simpatic participã la inervarea stomacului prin intermediul filetelor nervoase, plecate din plexul celiac, pe calea ramurilor arteriale; b) sistemul parasimpatic este reprezentat de nervul vag drept și stâng.

I. 2. Noțiuni de fiziologie a aparatului digestiv

Tractul gastro-intestinal asigurã aportul continuu de apã, electroliți și substanțe nutritive necesare organismului. În vederea realizãrii acestor funcții, este necesarã:

1. Deplasarea alimentelor prin tractul alimentar;

2. Secreția sucurilor digestive și digestia alimentelor;

3. Absorbția produșilor de digestie, a apei și a electroliților;

4. Circulația sângelui prin segmentele tubului digestiv în vederea

Transportului substanțelor absorbite;

5. Controlul acestor funcții prin intermediul sistemului nervos și

Endocrin.

Majoritatea substanțelor întâlnite în alimente au o structurã chimicã complexã, diferitã de cea a constituienților organismului, și nu pot fi preluate ca atare din naturã. Ea suferã, în prealabil, transformãri mecanice, fizice și chimice.

Totalitatea acestora reprezintã digestia alimentelor. Prin digestie, principiile alimentare sunt descompuse în molecule simple, fãrã specificitate biologicã, iar acestea pot fi absorbite la nivelul mucoasei intestinale.

Digestia reprezintã decompunerea alimentelor și transformarea lor în elemente în stare de a fi absorbite.

Poate fi:

1. Digestia bucalã

A) prelucrarea mecanicã prin actul masticației cu rol de:

– Fragmentarea alimentelor;

– Facilitarea deglutiției;

– Amestecarea alimentelor cu produsul de secreție al glandelor salivare;

– Inițierea procesului de digestie a amidonului sub acțiunea amilazei salivare;

– Asigurarea contactului cu receptorii gustative;

B) impregnarea alimentelor cu salivã cu rol de:

– Pregãtirea mecanicã a alimentelor;

– Solvent (pentru percepție de cãtre receptori);

– Curãțirea mecanicã a mucoasei bucale;

– Digestive;

– În vorbirea articulate;

– Excretor;

– În menținearea echilibrului hidric.

C) deglutiția cuprinde trei timpi: – bucal (în momentul în care alimentele sunt gata pentru a fi înghițite, ele sunt în mod voluntar împinse în faringe datoritã presiunii pe care o exercitã limba prin mișcarea ei în sus și posterior asupra palatului moale. De acum în colo, procesul deglutiției devine în întregime, sau aproape, un act automat și, în mod obișnuit nu mai poate fi oprit);

– Faringian la intrarea în faringe sunt stimulate ariile receptoare de la acest nivel. Impulsurile de la acest nivel ajung la trunchiul cerebral și inițiazã o serie de contracții faringiene musculare automate;

– Esofagian esofagul are, în principal, rolul de a transporta alimentele din faringe în stomac, iar mișcãrile lui sunt organizate specific în vederea acestei funcții. În mod normal, esofagul prezintã douã tipuri de mișcãri peristaltice: peristaltism primar și peristaltism secundar).

Digestia gastricã

A) funcția secretorie a stomacului secrețiile gastrice continuã procesele digestive începute în cavitatea bucalã; cantitatea secretatã zilnic este de aproximativ 2 l.

Fazele secreției gastrice sunt urmãtoarele: 1) faza cefalicã – reflexe necondiționate și condiționate, declanșate de vederea sau mirosirea alimentelor; 2) faza gastricã – distensia mecanicã a stomacului –mecanism nervos și mecanism umoral – datoritã histaminelor;

3) faza intestinalã – efecte stimulatoare și inhibitorii la pãtrunderea chimului în duoden.

B) funcția motorie a stomacului (mecanism intragastric) vãrsãtura = act reflex prin care conținutul gastric este evacuat forțat pe gurã (relaxarea porțiunii superioare a corpului și fundului gastric, a cardiei și esofagului și contracție la nivelul incizurii angulare a stomacului → contracția diafragmului și musculaturii abdominale anterioare→evacuarea conținutului gastric cu epiglota închisã →la sfârșit diafragmul se relaxeazã și se contractã musculatura expiratorie și abdominalã anterioarã, rezulatând evacuarea conținutului restant al esofagului)

3. Digestia intestinalã și funcția de absorbție a) secreția pancreaticã; b) secreția biliarã;

parasimpaticul = excitosecretor și excitomotor;

simpaticul = inhibitor al secreției și motilității;

umoral prin descărcarea de secretina, hepatocrinina, glucagon, gastrina;

C) secreția intestinalã;

D) funcția motorie a intestinului: – mișcãrile intestinului – de amestec (segmentare, pendulare) – peristaltic

CAPITOLUL II

DIAGNOSTICUL DE GASTRITĂ

II.1. Definiție.

Gastrita reprezintã inflamația sau iritarea mucoasei gastrice (cea care cãptușește suprafața internã a stomacului). Mucoasa gastricã poate fi tumefiatã, prin edem și congestie, iar la nivelul suprafeței mucoasei apar eroziuni hemoragice și chiar ulcere acute. Gastrita este o afecțiune cu o patogenie foarte complexã și cu o serie de factori etiologici care pot face uneori ca diagnosticarea bolii în sine sã fie destul de complicat și anevoioas. Prin gastrita se înțeleg de fapt toate afecțiunile inflamatorii ale stomacului: – infecția cu Helicobacter pyllori; – Infecții gastrice virale și parazitare; – Lezarea epitelialã indusã de administrarea cronică sau în doze mări a unor medicamente din clasa antiinflamatoarelor nesteroidiene (AINS); – Agresiunea prin refluxul biliar sau atrofia de mucoasa gastricã. Gastrita se poate manifesta brusc, în forma ei acutã, sau poate avea o evoluție trenantă, de-a lungul mai multor ani (cum este cazul gastritei cronice).

Un exemplu clasic de gastritã este reprezentat de cea indusã de ingestia de cantități exagerate de alcool sau aspirinã. Aspirină este capabilã sã altereze calitatea barierei de mucus de la nivelul mucoasei gastrice și astfel epiteliul devine susceptibil la agresiunea exercitatã de sucul digestiv foarte acid.

Gastrita cronicã este corelatã adesea cu infecția cronicã cu o bacterie numitã Helicobacter pylori. Se pare că infecția apare în copilãrie, iar în funcție de capacitatea organismului de a face fațã acesteia, apar, mai devreme sau mai târziu și simptomele. Deși peste jumãtate din populație este infectatã cu acest bacil, doar 15-20% dezvoltã simptome. Chiar dacã Helicobacter pillory pare aparent inofensiv, prezența lui în stomac crește riscul de apariție a bolii ulceroase și a altor complicații.

Evoluția acestei boli diferã de la pacient la pacient: dacã pentru unii gastrita rămâne asimptomaticã, alții pot dezvolta complicații amenințãtoare de viațã, cum ar fi adenocarcinomul gastric sau limfomul gastric. Evoluția este influențatã în principal de coexisțena altor boli și a unor importanți factori de risc.

Cel mai adesea însã, gastrita se manifestã prin sindrom dispeptic, caracterizat prin disconfort abdominal intens în cadranul abdominal superior însoțit de pirozis, greață, vărsături, eructații. Gastrita este o acuzã foarte frecventã: aproximativ 10% din cazurile de dureri abdominale prezente la camera de gardã spitalelor sunt diagnosticate ca tulburări dispeptice de tip gastritic.

II.2. Clasificare

Gastrita poate fi clasificatã în:

Gastrita acutã.

Gastrita cronicã.

Gastrita atroficã

Alte forme de gastritã.

1. Gastrita acută care se clasifica în – gastritã cataralã; – Gastritã erozivã; – Gastritã flegmonoasã. Gastrita acută este una dintre cele mai răspândite forme ale gastritei, care se caracterizează prin inflamația superficială sau inflamația profundă a mucoasei gastrice. Termenul "acută" reflectă rapiditatea și timpul de dezvoltare a maladiei. Această formă de gastrită poate să se dezvolte în câteva zile sau chiar în câteva ore. În cazul în care tratamentul este realizat la timp și este adecvat, boala se tratează în câteva săptămâni sau chiar în câteva zile, și, de regulă, trece fără complicații și fără consecințe grave.

În funcție de profunzimea inflamației mucoasei gastrice se evidențiază următoarele forme ale gastritei acute:

2. Gastrita catarală este cea mai ușoară și cea mai răspândită formă a gastritei acute. Ea se caracterizează prin inflamația superficială a mucoasei gastrice. De regulă, gastrita catarală se dezvoltă timp de câteva ore (de exemplu, în urma intoxicației alimentare) și dispare în câteva zile, fără aplicarea unui tratament special).

Gastrita erozivă se caracterizează prin apariția unor ulcerații (eroziuni) pe suprafața mucoasei gastrice. În funcție de severitatea bolii, ulcerațiile pot fi superficiale (forma ușoară) sau profunde (forma severă). În unele cazuri ale gastritei acute, eroziunile profunde pot provoca sângerare (hemoragie). În aceste cazuri, boala se numește "gastrită hemoragică".

Gastrita flegmonoasă este o formă destul de rară, dar extrem de periculoasă a gastritei acute. Ea se caracterizează prin inflamația supurativă și prin deteriorarea pereților stomacului. Această formă a gastritei este specifică persoanelor cu sistemul imun slăbit. Simptomele gastritei flegmonoase pot include febră, vomă puternică, dureri abdominale. În caz de apariție a acestor simptome este necesar să solicitați asistență medicală. Fără tratamentul adecvat, gastrita flegmonoasă, de regulă, duce la deces.

Gastrita cronică Gastrita cronică este o formă destul de frecventă, care se caracterizează prin inflamația gastrică de lungă durată. Termenul "cronică" se referă la faptul că această formă de gastrită se dezvoltă timp de mai mulți ani și provoacă dereglări ireversibile ale structurii și ale funcției stomacale.

Gastrită atrofică

Gastrita atrofică este o etapă avansată de dezvoltare a gastritei cronice.

Termenul "atrofică" înseamnă degradarea (distrugerea) treptată a țesuturilor normale ale pereților stomacului și înlocuirea acestora prin țesut cicatricial. În cazul gastritei atrofice (în urma procesului inflamator de lungă durată), glandele mucoasei gastrice, care secretă sucul gastric, se distrug și se înlocuiesc prin țesutul conjunctiv. Mucoasa stomacului pierde capacitatea de a secretă suc gastric și mucus protector, devine mai subțire și mai sensibilă la factorii agresivi ai mediului înconjurător (de exemplu, la microbi). În unele cazuri medicul poate descrie gastrita ca "subatrofică", ceea ce înseamnă că procesul de degradare și de atrofiere a mucoasei stomacului abia începe și că acesta încă nu a atins starea specifică gastritei atrofice (cu alte cuvinte, mai există șanse de a stopa boala și de a păstra funcția normală a stomacului). În lipsa tratamentului adecvat, pe fondul gastritei atrofice, celulele mucoasei stomacului își schimbă forma (metaplazie intestinală) și se pot transforma în celulele canceroase.

5.Alte forme de gastritã Gastrita autoimună este o formă a gastritei, caracterizată prin faptul că mucoasa stomacului este atacată de sistemul autoimun. În cazul acestei forme de gastrită, inflamația afectează, în mare parte, zonele externe ale stomacului (cardia gastrică). În cazul gastritei autoimune, sistemul imun al bolnavului nu numai că distruge pereții stomacului, dar și secretă proteinele specifice (anticorpi de tipul anti-IF), care blochează substanța biologică activă, responsabilă de asimilarea vitaminei B12. Din această cauză, bolnavii cu diagnosticul de gastrită autoimună deseori suferă de anemie, provocată de lipsa vitaminei B12. Gastrita hipertrofică este o formă destul de rară a gastritei, care se caracterizează prin îngroșarea mucoasei stomacului, cauzată de dezvoltarea, în interiorul acesteia, a unor celule modificate (boala Menetrier). Cauza exactă a apariției acestei forme de gastrită, momentan, nu este cunoscută.

Gastrita atrofică hiperpastică (gastrita atrofică multifocală cu zone de hiperplazie) este o formă de gastrită cronică caracterizată prin apariția în mucoasa stomacului a focarelor de creștere rapidă a celulelor, din care, peste un timp, se formează polipii hiperplastici. Gastrita limfocitară este o formă de gastrită cronică care, se presupune, apare în urma reacției sistemului imunitar al omului la infecția cu Helicobacter pylori.

Gastrita granulomatoasă este o formă de gastrită cronică, care poate să afecteze persoanele ce suferă de boala Crohn, de sarcoidoză, de boala Wegener. Gastrita eozinofilică este o formă de gastrită cronică, caracterizată prin acumularea în mucoasa stomacului a unui număr mare de eozinofile. De regulă, gastrita eozinofilică se dezvoltă pe fondalul unor afecțiuni alergice, precum și la persoanele infectate cu paraziți.

Gastrita infecțioasă este o inflamație a mucoasei stomacului, cauzată de citomegalovirus (CMV), de fungii levurici (drojdii) de tipul Candidei și de alte infecții. În funcție de localizarea în stomac a procesului inflamator întâlnim:

Gastrita antrală indică asupra faptului că inflamația, în mare parte, a afectat partea inferioară a stomacului (în latină "antrum" înseamnă partea de jos a stomacului). Această formă de gastrită este una dintre cele mai frecvente, deoarece, în zona antrală, mucoasa stomacului cel mai mult timp contactează cu sucul gastric și anume în această zonă se dezvoltă cel mai activ bacteria Helicobacter pylori bacterii în dezvoltarea gastritei.

Gastrita difuză indică asupra faptului că mucoasa stomacului este inflamată uniform, practic pe toată suprafața. Gastrita focală indică asupra faptului că inflamația capturează zonele din diferite porțiuni a stomacului.

Gastrita mixtă indică asupra faptului că în stomac se depistează modificări, caracteristice mai multor forme de gastrită, de exemplu, zonele afectate de gastrită cronică alternează cu zone afectate de gastrită atrofică.

II.3. Etiopatogenie

Cauze:

Bacterii: Infecția cu Helicobacter pylori – cea mai frecventã cauzã; Streptococ beta hemolytic, stafilococ, clostridium welchii; Proteus, E. coli; Bacilul Koch; Treponema pallidum.

Agenți infecțioși.

Viruși – Citomemegalovirus și herpes virus.

Fungi – Candida, Histoplasma capsulatum, Critosporidium, Leismania, etc.

Paraziți și nematode: Strongiloide, Toxoplasma, Critosporidium, Leishmania

Etc.

Cauze autoimune: gastrita atroficã cu anemia Biermer.

Agenții medicamentoși: antiinflamatoriile nesteroidine, corticosteroidele.

Agenții fizico-chimici cu potențial eroziv (alcool, produse picante etc).

Dereglãri motorii (în caz de stres și patologii ale organelor adiacente) manifestate prin reflux duodenal-gastric.

Stresul (hipovolemic sau hipoxic).

Intoxicații alimentare.

Gastrita produsã de Helicobacter pylori are drept cauză infecția cu aceastã bacterie.

Infecția cu Helicobacter pylori apare, de regulă, în copilărie și, deseori, rămâne neobservată. Manifestãrile clinice în infecția acută cu Helicobacter pylori pot lipsi sau sunt minime. De cele mai multe ori constau în grețuri, vãrsãturi, durere epigastricã. Pacienții sunt afebrili.

Fig.5 – Helicobacter pylori

Fig. 6 – Gastrita normalã și cea datoratã infecției cu Helicobacter pylori

În unele cazuri, gastrita poate apărea în urma refluxului în stomac a bilei și a fermenților digestivi din duoden. Bila distruge bariera protectoare a mucoasei stomacului și aceasta devine mult mai sensibilă la acțiunea acidului. Refluxul poate apărea în urma dereglării ritmului și a puterii normale a contracțiilor pereților stomacului.

Gastrita poate fi cauzată și de iritația mucoasei stomacului cu substanțe chimice: – medicamente cu efect antiinflamator (antiinflamatoriile nesteroidiene, precum Aspirină, Diclofenacul, Indometacina etc.) – suplimente de fier – Băuturi alcoolice (în special, acele țări și consumate frecvent) – Droguri (de exemplu, cocaina)

Un episod de gastrită poate fi provocat de un stres puternic, precum și de alergie la un produs alimentar sau de o intoxicație alimentară (toxiinfecție alimentară). În cazuri rare, gastrita poate fi provocată de dereglările sistemului imunitar la persoanele care suferă de insuficiență renală cronică (gastrita uremică) și la persoanele care se tratează de cancer prin radioterapie.

Foarte rar, gastrita poate fi cauzată de infecții precum HIV/SIDA, sifilis, citomegalovirus, candidoză, și unele infecții cu helminți.

Factori de risc

alimentarea haoticã și iraționalã;

vârsta peste 60 ani;

fumatul;

consumul necontrolat de medicamente, alcool, agenți chimici;

factorii profesionali nocivi;

dereglãrile motorii ale tubului digestiv superior;

hipovolemie;

hipoxie (în stările de șoc, combustii);

insuficiențã renalã.

Simptomatologie

Simptomele gastritei variazã foarte mult de la pacient la pacient, iar unii sunt chiar asimptomatici. Totuși, dacã este clinic manifestã, gastrita se manifestã prin: – Dureri epigastrice (în capul pieptului) de intensitate variabilă, care apar de obicei după mesele mai condimentate sau mai greu digerabile;

– Senzație de balonare, de sațietate; – vărsături după masă, în unele cazuri; – Senzație de presiune și arsură în epigastru; – Dureri surde permanente, cu iradieri dorsale, mai ales în caz de schimbare a poziției. În cazul unei gastrite erozive, vor apărea următoarele manifestări: – Dureri în capul pieptului; – Greață, vărsături; – Hemoragie digestivă superioară, redusă cantitativ, și scaun de culoare închisă sunt cele mai frecvente manifestări clinice ale acestui tip de gastrită, de multe ori fără simptome clare.

II.4. Tablou clinic

Manifestãrile clinice sunt variate în dependențã de factorul etiologic și sunt reprezentate, în majoritatea cazurilor de sindrom dispeptic (discomfort abdominal, senzație de plenititudine postprandialã, senzație de greațã, vãrsãturi, balonãri abdominale, eructații, sațietate precoce, pirozis, regurgitații) și de durere epigastricã acutã (uneori severã); pacienții sunt afebrili – în hemoragiile digestive, în gastrita hemoragicã și erozivã; sindrom anemic (anemie megaloblastica) digestiv și neurologic în gastrita atroficã autoimunã.

Simptomele gastritei variazã foarte mult de la pacient la pacient, iar unii sunt chiar asimptomatici. Totuși, dacã este clinic manifestã, gastrita se manifestã prin:

– Dureri epigastrice (în capul pieptului) de intensitate variabilă, care apar de obicei după mesele mai condimentate sau mai greu digerabile;

– Senzație de balonare, de sațietate; – vărsături după masă, în unele cazuri; – Senzație de presiune și arsură în epigastru;

– Dureri surde permanente, cu iradieri dorsale, mai ales în caz de schimbare a poziției.

În cazul unei gastrite erozive, vor apărea următoarele manifestări: – Dureri în capul pieptului; – Greață, vărsături; – Hemoragie digestivă superioară, redusă cantitativ, și scaun de culoare închisă sunt cele mai frecvente manifestări clinice ale acestui tip de gastrită, de multe ori fără simptome clare.

II.5. Diagnostic

Diagnosticare gastritei respectã pașii clasici: anamneza, examen fizic general și apoi, în funcție de rezultatele acestui examen, investigațiile paraclinice care vor confirma diagnosticul. Acestea investigații sunt necesare pentru a exclude alte afecțiuni gastrointestinale ce pot avea simptome asemãnãtoare, cum ar fi: esofagita de reflux, ulcer gastric, litiaza biliarã. 1. Anamneza. Anamneza constã în discuția cu medicul În cadrul ei, medicul aflã debutul simptomelor, rãsunetul acestora asupra stării generale de sãnãtate, antecedentele familiale patologice. Este important de precizat dacã vreo rudã a fost diagnosticatã cu boli consumptive cronice sau cu neoplasme.

2. Examen fizic general. La examenul fizic doar rar apar semne specifice ale gastritei. De obicei se notează manifestări generale ale unei afecțiuni de tract digestiv, cum ar fi sensibilitatea spontanã și la palpare în zona epigastrului, scãdere ponderalã importantã, deficite nutriționale. Dacã însã boala a evoluat și a intrat în etapa complicațiilor, semnele fizice sunt mult mai numeroase și variazã în funcție de tipul specific al gastritei.

3. Investigații paraclinice. Dupã efectuarea unei investigații clinice amãnunțite, medicul poate cere teste de laborator și alte investigații paraclinice, cum ar fi: – Endoscopie (esofagogastroduodenoscopie). Aceastã procedurã constã în introducerea pe gurã a unui tub de plastic, flexibil și relativ fin, care la capãt are o camerã video foarte micã. Aceasta este conectatã la o unitate externã unde sunt prelucrate imaginile astfel cã în final, medicul privește imaginile transmise de endoscop pe un ecran. Endoscopul ajunge pânã în duoden, în funcție de indicații. Imaginile obținute sunt adesea sugestive pentru gastritã: se observã direct dacã mucoasa apare edemațiatã, eritematoasã, dacã are zone ulcerate sau necrotice și se pot recolta și fragmente tisulare pentru biopsie.

– Hemoleucograma poate fi utilã pentru detectarea anemiei indusã de o eventualã hemoragie ocultã sau, în cazul gastritei cronice autoimmune, pentru o anemie pernicioasã. Se pot realiza și teste de identificare a infecției cu Helicobacter pylori, prin determinarea anticorpilor antihelicobacter.

– Teste pentru sângerări oculte sunt cele prin care se investigheazã eventuale sângerări active dar care nu au și expresie clinicã. Ele sunt periculoase deoarece duc în timp la instalarea anemiei cronice și pot fi semn de instalare ale diverselor complicații ale gastritei sau ale altor procese gastrointestinale.

Evoluție, complicații, prognostic.

Evoluția gastritei poate fi de scurtã duratã cu tendințã rapidã spre vindecare dupã administrarea tratamentului adecvat sau dupã îndepãrtarea cauzelor. Neglijarea gastritei poate duce la cronicizare sau complicații severe.

Gastritele cronice se caracterizeazã prin prezența unor simptome dispeptice de lungã durată resimțite de bolnav la nivelul abdomenului superior și sensibilitate dureroasã epigastricã moderatã. Gastrita cronică are o evoluție îndelungată, de obicei progresivã și poate duce în timp la atrofia mucoasei gastrice.

O complicație severã a oricărei forme de gastritã este reprezentatã de hemoragia de la nivelul mucoasei gastrice, manifestările clinice fiind diferite în funcție de cantitatea sângelui pierdut de la ușoarã anemie, la scaune melenice și șoc hemoragic. Potențialele complicații ale gastritei include: – Adenocarcinoame gastrice: apar mai frecvent la pacienții cu atrofie gastricã extinsã și metaplazie intestinală;

– Ulcer peptic;

– Limfom gastric: poate sã aparã în special la pacienții infectați cronic cu Helicobacter pylori;

– Anemie pernicioasã: cea mai frecventã cauzã de aparție a acestei afecțiuni este gastrita cronicã autoimunã;

– Complicații ale anemiei pernicioase; – Complicații cardiovasculare: insuficiența cardiacã congestive; – Complicații neurologice: tremor, ataxie, demențã, psihozã. Majoritatea cazurilor de gastritã se amelioreazã rapid dacã sunt tratate corespunzător. Prognosticul depinde de cauză de bazã a bolii, deși existã și numeroase situații care evolueazã complet asimptomatic (mai ales cele determinate de infecția cu Helicobacter pyllori). Eradicarea infecției duce la vindecarea clinicã, dispariția simptomelor și curãțarea mucoasei gastrice.

II.6. Tratament.

În tratarea gastritei se merge pe mai multe direcții:

A. Tratament profilatic. Tratamentul profilactic consta în evitarea cauzelor care provoacă boala. Pentru prevenirea gastritei, existã câteva principii de alimentație ce pot fi aplicate și adaptate necesitãților fiecãruia. Este utilã eliminarea zahãrului și alimentelor cu aditivi sintetici întrucât ele pot afecta digestia, favorizeazã (în special zahãrul) dezvoltarea bacteriei Helicobacter pyllori în stomac, sensibilizeazã, în timp, întreg sistemul digestiv și produc perturbãri digestive în lanț. Mai ales cei care au predispoziție sau sufeã deja de gastritã trebuie sã evite strict zahãrul și alimentele cu aditivi sintetici (în primul rând cei pentru gust, aromã și coloranți).

Se recomandã renunțarea la consumul de alcool alãturi de tutun este marele inamic al stomacului. Fumatul joacã un rol extrem de important în etiologia gastritei și ulcerului – se recomanda renunțarea cât mai rapidă la fumat în cazul suferinței gastrice. Gustul dulce, picant, acru sau amar puternic poate sã declanșeze pusee de gastritã printr-un mecanism simplu: stimularea gustativã intensã produce o secreție puternicã de sucuri gastrice care nu sunt suportate de stomacul sensibilizat.

B. Tratament medical. Tratamentul gastritei se va face în funcție de etiologia să. În cazul unei gastrite hiperacide vor fi utilizate pentru tratament medicamente din clasele: – antiacide (amestecuri de substanțe alcaline cu rol în neutralizarea secretieiacide)

Ex: – Almagel A, Dicarbocalm, Novalox, Rennie;

– Antisecretorii (substanțe ce au rolul de a inhiba secreția acidã acționând asupra receptorilor histaminici; Ex: – Ranitidina, Famotidina, Omeprazolul, Scobutil, Uscosin, Priamide; – pansamente gastrice (medicamente ce au rolul de a forma la nivelul mucoasei gastrice un film protector ce va ajuta la refacerea acesteia);

– Antispastice (exercitã o acțiune specificã antispasticã, ce se manifesta asupra musculaturii netede a tractului gastrointestinal, biliar și urinar)

Ex: Buscopan, Ulcogastrin;

– Antiemetice – No-Spa forte; Când se va evidenția existența germenului Helicobacter pilory în mucoasa gastricã se va asocia un tratament antibiotic de eradicare a acestei infecții, de exemplu Amoxicilină asociatã cu Metronidazol.

C. Tratamentul igieno – dietetic. Cu toate aceste modalități terapeutice, se va impune regim igieno-dietetic adecvat de eliminarea a factorilor iritanți gastrici (alcoolul, tutunul, condimentele, etc.). Tratamentul medical în gastritã are la bazã, în primul rând, regimul dietetic.

În primele zile se va prescrie un regim hidric cu ceaiuri de mentã, mușețel, tei și supe de zarzavat, strecurate. Dupã douãzile se pot introduce piureuri de legume, gris, orez, paste fãinoase, lichide nu prea dulc i, mere rase; ulterior, în funcție de evoluție, se vor da lactate, ouă fierte, carne slabă fiartă, perișoare în aburi, budinci. Alimente premise:

Fãinoase – Fãinoasele albe bine preparate termic.

Carne – Carnea slabã de vacã, pui sau porc fãrã grãsime și peștele alb.

Brânzeturi – Brânzã dulce de vaci, urdã și cașul nesãrat.

Ouã – fierte și moi.

Fructe – toate, excepție fac citricele.

Gãsimi –untdelemnul, gãlbenușul de ou, margarina, untul proaspãt.

Bãuturi – Lapte, ceai, suc de fructe dulci (nu citrice).

Dulciuri – sucurile de fructe, frișcã, compotul, budincile din fãinoase și dulciurile pe bazã de brânzã de vaci.

Zahãr – cu moderație

Alimente interzise

Fãinoase – Pâinea, atât cea neagrã, cât și cea albă.

Carne – Carnea grasã, pielea de pui, carnea afumatã, mezelurile, vânatul, conservele de carne, șnițelul, mici i, tocãturile și piftia, carnea de pește gras, peștele prãjit sau marinat, precum și cel afumat sau conservat.

Brânzeturi – Brânzeturile fermentate, sãrate sau conservate.

Ouã – Ouãle prăjite sau cele fierte tari.

Legume – tari și crude, cum ar fi ridichiile, castraveții, varza, guliile, ceapă, conopida, usturoiul, murãturile.

Fructe – Nucile, migdalele, alunele, fisticul, citricele.

Grăsimi – Untură, slãnina, margarina sãratã, grãsimile prãjite, smântâna acrã, untul sãrat sau seul.

Dulciuri – aluaturile dospite, înghețata, aluaturile calde, prãjiturile cu fructe acre, gemul și dulceața.

PARTEA SPECIALĂ

CAPITOLUL III

ROLUL ASITENTEI MEDICALE ÎN ÎNGRIJIREA PACIENTULUI

III.1. Rolul asistenței medicale în profilaxie.

În scopul prevenirii îmbolnãvirii de gastritã asistenta medicalã va îndruma pacientul sã respecte un regim alimentar sãnãtos și regulat, din care sã se excludã produsele care pot prezenta factori de risc, ca de exemplu: alcoolul, aditivii sintetici, condimentele, bãuturile acidulate, tutunul, zahãrul. Pacientul va fi sfãtuit sã evite stresul care repezintã un factor important în declanșarea și acutizarea gastritei.

Totodatã asistenta medicală va prezența pacientului efectele unor medicamente în declanșarea gastritei prin utilizarea acestora în exces. Din aceastã categorie fac parte: aspirină, analgeticele, sau alte produse farmaceutice similar care pot determina iritarea mucoasei gastrice.

Asistenta medicalã sfãtuiește pacientul, cu scopul prevenirii apariției gatsritei, sã respecte o disciplinã alimentarã prin consumarea unor anumite alimente sub diferite forme: carne – slabã, fiartã sau preparatã pe grãtar; pește, ouã cu excepția omletelor și a ochirilor prãjite în ulei; produse lactate slabe în grãsimi; fructe și legume de preferințã fierte sau conservate. Pacientul va fi informat în privința alimentelor ce pot crește producerea de sucuri gastrice sau stagneazã în stomac și trebuie evitate sau consumate cu moderație, în funcție de toleranța persoanei: carnea – grasã, afumatã sãratã, mezelurile, supele grase, legumele crude (broccoli, varza de Bruxelles, castravete, porumb, ceapã, fasole uscatã, mazãre), fructele cu coajã și cele care conțin semințe (strugurii), fructele uscate (smochine, stafide, curmale).

III.2. Rolul asistenței medicale în asigurarea condițiilor de îngrijire.

Pacientul în urma internãrii este scos din mediul sãu, astfel cã pot apărea efecte negative asupra sistemului nervos legate de spitalizare, de preocuparea pentru boală și investigații, motive care impun asistenței medicale și celorlalte cadre medicale un efort deosebit în realizarea unui mediu de îngrijire optim.

Asigurarea condițiilor de mediu

Salonul este important ca în saloane să se realizeze un microclimate optimal, care să reducă la minim eforturile de acomodare a pacientului; aer condiționat, temperatura optimă de 20 – 22 grade, luminozitate indirectă, odihnitoare. Saloanele se vor aerisi constant, se vor folosi dezinfectante fãrã miros, se va stabili un program de odihnã.

Păturile trebuie așezate astfel încât sã permitã abordul bolnavului pe trei laturi, iar la fiecare pat sã existe lampã de noapte și sistem de semnalizare pentru asistente. Accesoriile patului sunt reprezentate de: saltea, pernã, pătura, lenjerie, mușama și alezã.

Igiena generalã și corporalã

Asistenta medicalã are un rol deosebit în realizarea și asigurarea igienei bolnavului, un element primordial referindu-se la:

– Aerisirea salonului (în perioadele reci se va avea în vedere că pacientul sã fie întors cu spatele cãtre fereastră deschisã, sau va fi bine acoperit cu pătura pe spate și cap);

– Se va evita așezarea în zone expuse curenților de aer; – Menținerea curãeniei riguroase a saloanelor și dezinfecția periodicã, aplicând mãsuri de asepsie și antisepsie;

– Curãțenia așternuturilor și a lenjeriei de corp; – Schimbarea lenjeriei de câte ori este nevoie, sau protejarea patului cu mușama și alezã.Se urmãrește ca lenjeria sã nu fie strânsã și mototolitã

– Favorizeazã escarele de decubit. Toaleta bolnavului se va face la pat sub formă de bãi parțiale sau complete în mãsura în care bolnavul poate fi mobilizat. Asistenta medicală va lua măsuri de precauție în timpul bãii, pentru ca bolnavii sã nu fie expuși curenților de aer. Curãțarea tegumentelor întregului corp se efectuează pe regiuni, descoperindu-se treptat numai zonele care se spalã. Scopul efectuãrii toaletei este îndepărtarea de pe suprafața pielii a stratului cornos, descuamat și impregnat cu secrețiile glandelor sebacee sau sudoripare, a microbilor sau a altor substanțe strãine care aderã la piele, având ca efect activarea circulației cutanate, crearea unei stãri de confort pentru bolnav. Pentru efectuarea toaletei, asistenta medicalã trebuie sã aibã în vedere următoarele: – Sã convingã pacientul cu mult tact și delicatețe;

– Sã menajeze pacientul, protejându-l cu un paravan fata de ceilalți bolnavi;

– Sã asigure o temperaturã adecvatã în salon, pentru a-l feri de rãcealã; – Sã pregătească materialul necesar în prealabil, pentru ca îngrijirile sã fie cât mai operative;

– Sã acționeze rapid, sigur dar cu blândețe pentru a scuti bolnavul de alte suferințe și de efort sau obosealã.

Indiferent de regiunea cãreia i se face toaleta, patul este protejat cu mușama și alezã. Dacã bolnavul se poate deplasa, se preferã efectuarea bãii generale în sala de duș. Alimentația se poate efectua activ sau pasiv în funcție de starea bolnavului, asigurându-se o poziție cât mai comodã (se așeazã un prosop pe marginea patului), pacientul fiind așezat sprijinit (dacã este posibil), fie prin ridicarea patului, fie pe 2-3 perne. Pacientului i se așeazã pe piept vasul cu mâncare, iar asistenta medicalã stã alãturi, îl supravegheazã sau îl ajutã. Dacã alimentația se face pasiv, asistenta medicalã trebuie sã manifeste calm și rãbdare, sã nu încarce lingura prea mult, sã nu îl grãbeascã pe pacient și de asemenea, sã verifice temperatura alimentelor. Se va avea grijã ca firimiturile sã nu se împrãștie sub pacient. Se va supraveghea și efectuă aranjarea patului și întinderea lenjeriei – deoarece favorizeazã formarea escarelor. Indiferent de modul de administrare al alimentelor, asistenta medicalã va avea în vedere orarul meselor, prezentarea alimentelor cât mai estetic și pe cât posibil va ține cont de preferințele pacientului, în limita restricțiilor impuse de medic. Asistenta medicalã va respecta numãrul de calorii necesare, pentru a nu fi supraalimentat (problemele de tranzit fiind prezente în marea majoritate a cazurilor de cancer de colon, precum și evitarea obezitãții). Pacientul trebuie educat de cãtre asistentă medicalã în privința unei alimentații sãnãtoase, cu rol deosebit de important în cazul afecțiunilor canceroase. Comportarea personalului fatțã de bolnavii imobilizați trebuie sã fie cât se poate de atentã, deoarece aceștia sunt anxioși, irascibili, capricioși. Asistenta medicalã va ține cont de starea psihicã a bolnavului, având o comportare plinã de blândețe, calm, sã fie preocupatã de programul zilnic, sã-l scoatã la aer (cu cãruciorul sau eventual cu patul) – atenția cu care este înconjurat contribuind la întărirea încrederii în personalul sanitar precum și la suportarea cu ușurințã a perioadei de spitalizare de cãtre bolnav. În cazul pacienților cu gastritã asigurarea regimului igieno-dietetic are un rol primordial. Se va administra un regim cât mai complet posibil care sã conținã alimente cu toți factorii nutritivi, cu pregãtire corectã și sub toate formele de pregătire, suficient ca aport caloric, în funcție de vârsta pacientului și solicitãrile energetice și neuropsihice profesionale și extraprofesionale ale acestuia. Asistenta medicalã asigurã dieta de protecție gastricã individualizatã în funcție de fazele evolutive ale bolii, alimentația fiind repartizatã în 5 mese pe zi, precum și repausul fizic și psihic al pacientului, mai ales postprandial în perioada dureroasã. Înaintea fiecãrei mese întreabă pacientul dacã a prezentat dureri epigastrice și se asigurã cã acestea au dispãrut după consumul de alimente. Asistenta medicalã va cântări bolnavul o dată pe sãptãmâna, pentru a observa din timp scãderile în greutate. Atunci când pacietul prezintã inapetențã datoratã simptomelor de greațã și vãrsãturi și alimentația și hidratarea este afectatã prin deficit, asistenta medicalã alimenteazã pacientul parenteral pentru ca acesta sã fie echilibrat hidroelectrolitic și nutrițional, instituind perfuzii cu glucoza 5%, 10%. Dupã încetarea vãrsãturilor, rehidrateazãpacientul treptat, cu cantitãți mici de lichide reci, oferite cu lingurița.

Asistenta medicalã exploreazã gusturile și obieceiurile alimentare ale pacientului și conștientizeazã pacientul asupra importanței regimului alimentar în menținerea sănătății. Face bilanțul lichidelor ingerate și eliminate. Servește pacientul cu alimente la o temperaturã moderatã, la ore regulate și prezentate atrãgãtor. Învața pacientul categoriile de alimente din ghidul alimentar și echivalentele calitative și cantitative ale principiilor alimentare, în vederea înlocuirii unui aliment care declanșeazã anumite simptome cu altul. Echilibrarea psihicã o face asigurând un climat cald, confortabil, explicându-i scopul intervențiilor și încurajând pacientul.

III.3. Rolul asistenței medicale în stabilirea diagnosticului

Pentru stabilirea dignosticului de certitudine, a cauzei acestuia, precum și a tratamentului necesar la pacientul cu gastrită se folosește: 1. Anamneza

2. Examenul clinic/obiectiv 3. Examenele paraclinice și de laborator

1. Anamneza este metoda de investigație clinicã prin care se afla, din relatãrile bolnavului, starea sa de sănătate, suferințele, senzațtiile dureroase, tulburările psihice precum și istoricul bolii, istoricul vieții și a antecedentelor heredocolaterale.

Acumularea de informații, în scopul întocmirii anamnezei se efectueazã de cãtre medicul curant pe parcursul primului contact, de obicei în camera de gardã, dar și pe parcursul internãrii. Rolul asistenței medicale este de a asista la interviu și de a ajuta uneori pacientul sã înțeleagã întrebarea; mai intervine în dirijarea discuției atunci când rãspunsurile pacienților se abat de la subiect. Pe parcursul anamnezei se obțin informații despre: – Datele biografice ale pacientului – numele, vârsta, sexul, ocupația, starea civilã, adresa;

– Motivele internãrii cuprind: simptomele majore care l-au determinat pe bolnav sã se adreseze medicului (durere, febrã, tuse, amețeli, etc). Aceste acuze principale care reprezintã motivele internãrii nu trebuie sã cuprindã termeni de diagnostic sau entitãți de boalã. În evaluarea gravitãții bolii este important de a se consemna în FO, condițiile în care a fost internat bolnavul: din proprie inițiative, la indicația medicului de familie sau prin servicul de urgențã –salvare;

– Istoricul bolii actuale va cuprinde descrierea amãnunțitã și precisã a tuturor simptomelor și semnelor bolii, de la începutul ei, din cursul evoluței și pânã în momentul prezentãrii bolnavului la medic.

Este important de a preciza circumstant\țele și factorii care declanșeazã, amelioreazã sau agraveazã simptomele, precum și asocierea altor simptome. Antecedentele heredocolaterale (AHD) – prezintã un interes deosebit datoritã faptului că se pot distinge: – Boli în care existã o predispoziție ereditarã; – Boli determinate "strict" genetic – bolile ereditare;

– Obținem informații în legătură cu bolile de care a suferit bolnavul din copilărie și pânã în present. În contextul patologiei neonatale și a patologiei endocrino-viscerale a femeii, se vor obține informații referitoare la vârsta la care a apãrut menstruația, comportamentul ciclului menstrual, termenele nașterilor, avorturi spontane sau provocate, copii nãscuți morți; – condițiile de muncã și viațã – vor fi analizate și interpretate în contextul factorilor de risc și al factorilor stresanți;

– Factori de risc – stresul, alimentația, alcoolismul, tabagismul, poluarea mediului înconjurător.

2. Examenul clinic/obiectiv

Se realizează de către medic, asistenta medicalã având rolul să asigure foaia de obsetrvație, instrumentarul necesar, rezultatele de la investigații și ajutã pacientul să se dezbrcae și sã-l așeze în pozițiile cerute de medic.

În prima etapă, se va efectua un examen general de ansamblu, care va premite sã aprecierea stãrii generale de sănătate a bolnavului: modificãri ale stãrii de conștientă, anumite deformații ale sistemului osos, prezența unor cicatrice – orienteazã asupra trecutului patologic al bolnavului (apendicectomie, colecistectomie, histerectomie).

În a doua etapă a examenului obiectiv detaliat, vom explora în mod sistematic diferitele aparate și organe: aparat respirator, cardio-vascular, locomotor, digestiv.

Examenul obiectiv cuprinde cele patru metode clasice: A) Inspecția.

B) Palparea.

C) Percuția.

D) Ascultația.

A. Inspecția resupune inspecția regiunilor corpului și se terminã cu observarea nor mișcări cum ar fi ridicarea din pat și mersul. Manifestările de ordin fizic, pe care la constatãm la examenul obiectiv, reprezintã semnele clinice prin care se exteriorizeazã o boalã. Examenul obiectiv va fi practicat în conditții adecvat e, privind spațiul necesar, patul/masa de examinare, pentru a evita poziții incomode care ar putea împiedica explorarea anumitor regiuni. Este necesar asigurarea unui climat și confort adecvat în ce privește bună iluminare și temperatura din camerã.

B.Palparea oferã infromații despre volumul, suprafața, consistența, sensibilitatea și mobilitatea unor organe (piele, strat adipos, mușchi, ganglioni limfatici, system osteo- articular, organe abdominale), observ-se mimica pacientului.

Fig. 7 – Palparea abdomenului

C. Percuția Prin percuția anumitor zone se obțin diferite sunete de o anumită intesnitate, tonaliate și timbre.

D. Ascultația se va efectua asupra inimii și a plãmânilor.

3. Examenele paraclinice și de laborator Examenele paraclinice imagistice și de laborator completeazã obligatoriu examenul clinic. Examene paraclinice imagistice.

Endoscopia digestive superioară

Endoscopia digestivã superioarã este un procedeu de investigare ce permite medicului sã exploreze interiorul esofagului, stomacului și a primei pãarți a intestinului subțire (duodenul) prin intermediul unui instrument subțire și flexibil, prevãzut cu un aparat optic, ce poartã numele de endoscop.

Cu ajutorul endoscopiei medicul poate vedea ulcerațiile, inflamațiile, tumorile, infecțiile sau sângerãrile de la nivelul tractului digestiv superior. Se pot preleva țesuturi (biopsie), pot fi îndepărtați polipii și se pot trata hemoragiile de la acest nivel al tubului digestiv.

Rolul asistenței medicale în efectuarea endoscopiei digestive superioare

Înainte de efectuarea endoscopiei asistenta va întreba pacientul dacã:

– Face alergie la vreun medicament, inclusiv la medicamentele anestezice;

– Are probleme cu sângerarea sau dacã urmeazã un tratament cu anticoagulante;

– Are afecțiuni cardiac;

– Existã posibilitatea unei sarcini;

– Este diabetic și urmeazã un tratament cu insulin;

– Urmeazã un tratament medicamentos; Asistenta medicalã pregãtește psihic pacientul și îl va anunța sã nu ia medicamente antiacide sau citoprotectoare, pentru reducerea riscului de producere a hemoragiei cu câteva zile înainte de endoscopie va evita mai ales aspirina, dar și medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene iar dacã pacientul urmeazã un tratament cu anticoagulante, oprirea temporar ã a acestuia înaintea examinării. Asistenta medicală pregãtește fizic pacientul și îl anunțã sã nu mănânce și sã bea cu 6-8 ore iînainte de investigație pentru evitarea vãrsãturilor. Asistenta medicalã sfătuiește pacientul sã îndepãrteaze orice obiecte (ochelari, bijuterii sau placã dentarã) și sã îmbrace un halat, sã urineze înainte de procedeurã. Asistenta medicală pregãtește materialele necesare: lubrefiant, mãnuși sterile, solulții sedative, spray anestezic/lichid anestezic, seringi sterile, endoscop steril, instrumente chirurgicale sterile. Execuție: – Înaintea examinãrii, gâtul pacientului va fi amorțit cu un spray anestezic, prin administrarea unei pastile sau prin gargarã cu un lichid anestezic, pentru a ușura pãtrunderea endoscopului;

– Asistenta va prinde o linie venoasã la nivelul brațului pacientului;

– Pacientul va fi rugat sã se întindã pe partea stângã, cu capul puțin înclinat spre înainte

O piesã bucalã va fi introdusã pentru a proteja endoscopul de dinții pacientului. Apoi, capătul lubrificat al endoscopului va fi introdus încet în gurã Pacientul va fi rugat sã înghitã pentru a ajuta la o mai bunã manevrare a endoscopului. În momentul în care endoscopul este în esofag, pacientul își va ține capul drept pentru a ușura pãtrunderea endoscopului prin esofag. În timpul examinãrii pacientul nu trebuie sã înghitã decât atunci când i se cere. Asistenta medicalã va îndepãrta saliva cu ajutorul unui aspirator sau pacientului i se va permite sã saliveze pe laterala gurii. Dupã finalizare, asistenta va duce pacientul la salon și îl va supravegea timp de 24 de ore.

Fig. 8 – Endoscop

Fig. 9 – Endoscopie digestive superioară

Fig. 10 – Interpretarea rezultatului endoscopiei digestive superioare

Examene ecografice

Ecografia abdominală

Ecografia este o metodă de diagnosticare ultrasonografică – prin folosirea ultrasunetelor. Aparatul folosit se numește ecograf. Metoda se bazează pe proprietatea diferitelor structuri de a reflecta ultrasunetelor și formează imagini alb-negru pe ecranului ecografului. Ecograful asigură o bună evaluare a stării de sănătate a organelor interne. Ecografia abdominală reprezintă metoda prin care se permite examinarea vizuală a organelor interne pline. Rolul asistenței medicale în efectuarea ecografiei abdominale – pregătește pacientul psihic, i se explică necesitatea tehnicii, respectarea unor reguli de examinare: să nu mănânce cu 6 ore înaintea examinării, trebuie să bea 500 ml de lichid neacidulat și neîndulcit, nu trebuie să meargă la toaletă cu o oră înaintea examinării, etc.. EXAMENE DE LABORATOR- sunt obligatorii pentru completarea examenului clinic și aprecierea exactã a stãrii de sãnãtate a pacientului: HLG, glicemie, VSH, examen sumar de urinã.

Utilitatea și obiectivitatea rezultatelor examenelor de laborator depind de modul de recoltare al produselor care se analizeazã și de modul cum se efectuează examenul. Recoltarea produselor este efectuatã de asistență medicalã, în majoritatea situațiilor. Pentru a se realiza în condiții optime, asistenta medicalã trebuie sã respecte următoarele norme generale: – orarul recoltărilor;

– Efectuarea pregãtirii psihice și fizice a bolnavului;

– Pregãtirea instrumentarului și materialelor necesare pentru recoltare; – Tehnica recoltãrii propriu – zise și intervențiile în cazul accidentelor și incidentelor; – completarea buletinului de trimitere la laborator și etichetarea produsului; – recoltarea trebuie sã respecte regulilor de asepsie.

III.4. Rolul asistenței medicale în semiologie.

Semiologia este piatra fundamentală a diagnosticului. Informațiile anamnestice orientează, datele clinice fundamentează, iar datele de laborator confirmă diagnosticul. Se știe că pacientul are, pe toată durata bolii, un moral și o psihologie deformată. Unii bolnavi apreciază îngrijirile, sunt binevoitori și cooperanți, în timp ce alții sunt deprimați, anxioși, preocupați de problemele afective, familiale, sociale, neliniștiți de boală, de perspective; alții se simt depersonalizați, au complexe de inferioritate, considerând că nu reprezintă decât “un caz”.

În general, orice bolnav are un sentiment de reținere, schimbându-și modul de viață: este separat de familie, și-a întrerupt munca, trebuie să se adapteze la o nouă viață, la o altă disciplină la care se adaugă, uneori, preocupările de ordin material. Asistenței medicale îi revine sarcina de a-l ajuta cu tact, înțelegere, delicatețe și atenție. Asistenta trebuie să manifeste solicitudine față de toți bolnavii, încurajându-i în special pe cei triști, descurajați, grav bolnavi. Trebuie să-și păstreze însă totdeauna demnitatea, să nu încurajeze glumele sau atitudinile nepotrivite, să manifeste fermitate față de bolnavi în îndeplinirea prescripțiilor, în respectarea disciplinei de spital; nu trebuie să întrerupă îngrijirile acordate bolnavului și nu trebuie să cunoască decât un program: acela al datoriei, interesul bolnavului primând totdeauna; ea trebuie să asigure cele mai bune condiții de confort bolnavului, creându-i acestuia sentimentul de securitate.

Cel mai important semn al gastritei este durerea sau epigastralgia. Este localizatã în epigastru, este intensã și însoțitã de arsuri. În perioada dureroasã, asistenta medicalã asigurã repausul fizic și psihic al pacientului mai ales postprandial, educã pacientul și asigurã dieta de protecție gastric, administrând 5 mese pe zi.

Alimente permise: lapte dulce, fãinoase fierte în lapte, ou fiert moale sau sub formã de ochiuri romanești, carne de vițel, pasãre fiartã sau la grãtar, pâine veche de o zi, supe de zarzavat, legume, fructe. Alimente interzise: lapte bãtut, iaurt, carne grasã, legume tari, cafea, ciocolatã, supe de carne, sosuri sau prãjeli, alimente reci sau fierbinți, conserve.

Vãrsãturile – sunt de obicei postprandiale, precoce sau tardive, fiind determinate de mese copioase, de abateri de la dietă, alcool. Ele conțin alimente, sunt abundente, au miros acid sau conțin numai suc gastric. În funcție de starea pacientului, asistenta medicalã îl așeazã în poziție șemisezând, șezând sau în decubit dorsal, cu capul într-o parte, aproape de marginea patului. Îl liniștește din punct de vedere psihic, îl ajutã în timpul vãrsãturii și pãstreazã produsul eliminate, îi oferã un pahar de apã sã-și clãteascã gura dupã vãrsãturã. La indicația medicului îi administreazã medicație simptomaticã, suprimã alimentația pe gurã și alimenteazã pacientul parenteral, prin perfuzii cu glucozã hipertonã, hidrolizate proteice, amestecuri de aminoacizi, vitamine și electroliți.

Inapetența pentru îngrijirea pacienților inapetenți, asistenta medicalã trebuie sã urmãreascã câteva aspect: observarea apetitului pacientului urmãrește descoperirea și combatrea inapetenție sau anorexiei, apetitul putând fi un indiciu în stabilirea diagnosticului unor afecțiuni (bolnavii cu cancer gastric refuza carnea de vacã, în hepatita epidemicã faza preictericã, refuzã grãsimile, etc.). Pentru combaterea inapetenței, se vor avea în vedere urmãtoarele: se verificã dacã inapetența este totalã sau repulsia se manifestã numai fațã de alimentele din regim în comparație cu cele preferate; se înlocuiesc în funcție de preferințele bolnavului în cadrul limitelor permise de prescripția medicalã

III.5. Rolul asistenței medicale în aplicarea tratamentului și în recuperare

Tratamentul are ca obiective:

– Ameliorarea durerii; – Vindecarea gastritei; – Prevenirea recidivelor; – Prevenirea complicațiilor; – Tratamentul complicațiilor. Dacã în stabilirea diagnosticului prin etapele sale rolul major îl are medicul, asistenta medicalã doar ajutându-l pe acesta sau pe pacient, în aplicarea tratamentului medical sarcina revine aproape în totalitate acesteia.

În cazul gastritei pot fi aplicate următoarele tipuri de tratament: regim de viațã și igieno-dietetic și tratament medical. Regimul de viațã și igieno-dietetic presupune renunțarea la fumat, reducerea consumului de alcool, interzicerea utilizării de AIND sau asocierea acestora cu administrarea de prostaglandine – dacã nu se poate renunța la ele, cazul poliartritei, spondilitei dieta va exclude alimentele care produc dureri: sosuri, tocãturi, cârnați, mezeluri, conserve, condimente și murãturi.

Tratament medical Durerea și pirozisul în gastritã se datoreazã atât tulburărilor de motilitate, cât și stimulãrii acide a chemoreceptorilor. Pentru ameliorarea durerii și vindecarea gastritei pot fi utilizate urmãtoarele clase de medicamente:

– Antiacide (Maalox, Gelusil, Almagel, Calmogastrin, Dicarbocalm) – acestea amelioreazã simptomatologia, îmbunãtãțesc vindecarea și reduc recurențele); – Antagoniști H2 (Cimetidina –Tagamet; Ranitidina, Famotidina) – sunt utili atât în calmarea durerii, cât și în vindecarea gastritei și în scãderea recurențelor);

– Inhibitorii pompei de protoni (Omeprazol, Lansoprazol) – sunt cei mai puternici antiacizi, având o duratã lungã de acțiune);

– Protectoare ale mucoasei – prostaglandine (Enprostil, Misoprostol, Riboprostil) – acestea cresc secreția de mucus gastric, cresc secreția de bicarbonate, cresc fluxul sangvin prin mucoasa gastricã, stimuleazã refacerea mucoasei);

– Antibiotice (Amoxicilină, Tetraciclina, Metronidazol, Claritromicina) – se adaugã în primele 7-14 zile ale tratamentului antisecretor).

Asistenta medicalã trebuie sã cunoascã mecanismul de acțiune al AINS, pentru a putea efectua educația pacientului la care gastrita s-a produs pe fondul consumului acestora. AINS reprezintã un grup de substanțe care acționeazã asupra unor etape ale rãspunsului inflamator vizând diminuarea acestuia dar care produc efecte secundare digestive, renale, tulburări heatice. Calea de administrare a medicamentelor este indicatã de medic în funcție de: rapiditatea asimilãrii medicamentului de cãtre organism, resorbția și metabolizarea medicamentului, interacțiunii medicamentoase, compatibilitatea țesuturilor fațã de substanța administrate. Asistenta medicalã efectueazã administrarea medicamentelor în condiții de igienã, asepsie, dezinfecție, sterilizare și menținerea mãsurilor de supraveghere și control a infecțiilor nosocomiale sau intraspitalicești.

Asistenta medicalã are obligația sã supravegheze și sã participe activ la administrarea medicației, cunoscând foarte bine regulile generale de administrare a medicamentelor precum și efectele secundare ale acestora, pentru a putea învãța pacientul sã nu se sperie la apariția lor, fapt care ar putea declanșa starea de anxietate a acestuia.

Deosebit de importantã este cunoașterea de cãtre asistentă medicalã a cãilor de administrare a medicamentelor, aceasta putând fi oralã sau parenteralã (ocolește tractul digestiv, are efect mai rapid), precum și a tehnicilor de efectuare a tratamentului medicamentos parenteral (injecții s.c., i.m., i.v.) cu respectarea regulilor de asepsie și antisepsie. Va urmãri funcțiile vitale și va nota în FO valorile acestora, pentru a putea constata efectul medicației și diminuarea simptomelor boli.

Medicamentele sunt substanțe folosite în scopul de a preveni, a ameliora sau a vindeca bolile, extrase sau sintetizate din produse vegetale, animale sau din substanțe minerale. Acțiunea lor asupra organismului depinde de structura lor chimicã, de doză administratã și de calea de administrare. Aceeași substanțã poate funcționa ca aliment, medicament sau toxic, dupã cantitãțile introduse în organism, asistenta medicalã având rolul de a cunoaște foarte bine prezentarea medicamentelor, cantitatea de substanțã conținută, dozarea și timpul de acțiune al acestora.

În vederea urmãririi efectului medicamentelor, asistenta medicalã trebuie sã cunoascã: efectul ce se așteaptã de la medicamentul respective, pentru care a fost de fapt administrat, timpul necesar dupã care poate fi așteptat efectul, efectele secundare ale medicamentelor, fenomenele de obișnuințã și de acumulare, fenomenele de hipersensibilitate.

Administrarea medicamentelor se face ținând cont de anumite reguli, dintre care amintim: respectarea întocmai a medicamentului prescris, identificarea medicamentelor prin citirea etichetei și a datei valabilitãții, verificarea calitãții acestora, respectarea cãilor de administrare, a dozajului prescris și a orarului de administrare, respectarea somnului pacientului, evitarea incompatibilitãții între medicamente, administrarea imediatã a medicamentelor deschise, respectarea ordinii succesive de administrare a medicamentelor (soluții, picãturi, injecții, ovule vaginale, supozitoare), administrarea medicamentelor în prezența asistentei, servirea bolnavului cu doze unice de medicament, respectarea asepsiei și antisepsiei la administrarea parenteralã, pentru evitarea infecțiilor nozocomiale.

Cãile de administrare ale medicamentelor sunt: respiratorie, oralã/bucalã, percutanã, rectalã, parenteralã, prin aplicaþii locale. Calea oralã sau bucalã este calea naturalã de administrare a medicamentelor, acestea putând fi introduse sub diverse forme: lichide (soluții, infuzii, decocturi, tincture, uleiuri, extracte) sau solide (prafuri, tablete, granule, substanțe mucilaginoase). Se renunțã la aceastã cale de administrare când: medicamentul se descompune sub influența sucurilor gastrice sau este inactivat de acestea; bolnavul refuzã luarea medicamentelor pe aceastã cale; medicamentul are proprietăți iritante asupra mucoasei digestive; bolnavul este inconștient (comã, are trismus) medicamentul nu se resoarbe pe cale digestivã; medicul dorește sã ocolească sistemul venei porte. Medicamentele astfel introduse au efect local său general, acestea se resorb la nivelul mucoasei digestive, pãtruând în sânge desfãșurându-și efectul asupra întregului organism sau doar asupra unor anumite organe.

Medicamentele lichide se pot administra ca atare sau diluate cu apã, ceai, lapte, iar pentru mascarea gustului dezagreabil pot fi îndulcite cu miere, siropuri. Când medicamentele solide nu pot fi înghițite ca atare, se mojareazã (se piseazã) apoi pot fi diluate cu apa sau ceai. Administrarea medicamentelor pe cale parenteralã oferã anumite avantaje ce nu pot fi neglijate: absorbția este ușoarã, iar efectul se instaleazã rapid; dozajul este précis, absorbția nefiind în funcție de conditțiile speciale ale tubului digestiv; medicamentele sensibile la acțiunea sucurilor digestive, nu sunt alterate sau modificate în stomac sau intestine; se pot introduce medicamente și în caz de intoleranțã digestivã sau când calea parenteralã este contraindicatã. Prin calea parenterala se înțelege de obicei ocolirea tubului digestiv și administrarea medicamentelor prin injectare. Injecția reprezintã introducerea substanțelor în stare lichidã în organism prin intermediul unui ac ce traverseazã țesuturile.

Asistenta medicaã are un rol deosebit de important în administrarea medicamentelor pe cale parenteralã, de aceea ea trebuie să cunoascã fiecare tehnicã foarte bine, locurile de elecție, tipul soluțiilor care pot fi injectate pe cale s.c., i.m. sau i.v., regulile de asepsie precum și modalitatea de a interveni în cazul unor accidente sau incidente, dintre care amintim: durere vie prin lezarea nervului sciatic (situație în care se impune retragerea acului), hematom prin înțeparea unui vas (se evitã aceastã situație printr-o aspirare dupã introducerea acului – dacã apare sânge se retrage sau se introduce acul mai profund, pânã trece de vasul de sânge respective), supurație asepticã datoritã unor substanțe ce nu sunt resorbite, ruperea acului ce impune extracția chirurgicalã (toate acestea pentru injecția intramuscularã); injectarea soluției în țesutul perivenos, manifestatã prin tumefierea țesuturilor și durere, flebalgia produsã prin injectarea rapidã a soluției sau a unor substanțe iritante, hematom prin strãpungerea venei, amețeli, lipotimie sau colaps (toate acestea în cazul injecției i.v.). Perfuzia endovenoasã urmãrește introducerea în circuitul sangvin, picãturã cu picãturã a unor soluții isotone, hipertone sau hipotone cu scopul de a susține aportul necesar de lichide și electroliți sau pentru reechilibrare hidroelectroliticã, hidroionicã și volemicã și introducerea unor medicamente prin care se urmãrește efectul prelungit.

Pe lângă administrarea tratamentului asistenta medicalã are rolul de a monitoriza funcțiile vitale: respirația, tensiunea arterial, temperature, pulsul, diureza și scaunul.

În vederea recuperãri cât mai rapide asistenta medicală va informă și educa pacientul în ceea ce privește regimul de viațã și alimentația.

Reguli de alimentație în gastritã: – ideea de bazã a alimentației în gastritã este ca masa să fie fracționatã în 5-6 mese pe zi; – alimentele cu gust de dulce, picant, acru sau amar puternic trebuie evitate pentru cã pot declanșa pusee de gastritã printr-un mecanism simplu: stimularea gustativã intensã produce o secreție puternicã de sucuri gastrice care nu sunt suportate de stomacul sensibilizat. Alimente permise: Fãinoase – fãinoasele albe trebuie fierte foarte bine și este preferabil sã fie servite sub formã de sufleuri sau budinci. Este permisã și mãmãliga, dar foarte bine fiartã. Carne – este permisã carnea slabã de vacã, pui sau porc fãrã grãsime. Carnea poate fi servitã doar sub formã de rasol, sufleu sau budincã. Peștele alb este de asemenea permis doar sub formă de rasol. Brânzeturi și lactate -este permisã brânza dulce de vaci, urda și cașul nesãrat. Iaurt – aliment bazic ajutã la distrugerea bacteriei care cauzeazã formarea în exces a acizilor din stomac. Ouă – Ouãle sunt permise dar numai fierte și moi. Legume – legumele permise sunt dovleceii, cartofii, morcovii, mazãrea. Legumele pot fi servite fierte sau sub formã de piureuri, supe-creme sau sufleuri. Fructe – sunt permise sucurile dulci, piureurile de fructe sau compotul. Nu sunt permise decât fructele dulci nu și citricele. Materii grase – sunt permise untdelemnul, gãlbenușul de ou, untul proaspãt. Bãuturi – este permis laptele, ceaiul, sucul de fructe dulci (nu citrice). Dulciuri – dulciurile permise sunt sucurile de fructe, frișcã, compotul, budincile din fãinoase și dulciurile pe bazã de cremã de brânzã de vaci. Zahãr – este permis zahãrul cu moderație, miere amestecatã cu unt. Alimente interzise: Gastrita este determinatã, printre alte cauze și de consumul de alimente condimentate, iritante, mâncãruri fierbinți, mese la ore neregulate, consumul de bãuturi alcoolice, fumatul, unele medicamente, substanțe toxice. Mestecatul insuficient, în grabã, este un obicei care constituie o agresiune în plus asupra stomacului. Fãinoase – este interzisã cu desãvârșire pâinea, atât cea neagră, cât și cea albã. Carne – sunt intersize carnea grasã, pielea de pui, carnea afumatã, mezelurile, vânatul, conservele de carne, șnițelul, tocãturile și piftia. Sunt intersize de asemenea carnea de pește gras, peștele prãjit sau marinat, precum ș cel afumat sau conservat. Brânzeturi – sunt interzise brânzeturile fermentate, sãrate sau conservate. Ouã – sunt interzise ouãle prãjite sau cele fierte tari. Legume – sunt interzise legumele tari și crude, cum ar fi ridichile, castraveții, varza, guliile, ardeiul, ceapă, conopida, usturoiul. Nu este permis sã se serveascã legumele prãjite. Murãturile sunt de asemenea de evitat.

Fructe – sunt interzise nucile, migdalele, alunele, fisticul și cele care au multe lipide în general.

Materii grase – sunt interzise untura, slãnina, margarina, smântâna acrã, untul sãrat sau seul.

Bãuturi – sunt strict interzise lichiorurile, romul, țuica, sifonul, apa mineralã, siropurile, rachiul, cafeaua neagrã. Este de asemenea interzis consumul de bãuturi prea reci sau prea calde. Dulciuri – dulciurile interzise sunt cele care au aluaturi dospite, înghețata, aluaturile calde, prãjiturile cu fructe acre, gemul și dulceața. Este bine sã fie evitate acadelele și zahãrul ars.

Asistenta medicală va informă și va educa pacientul cu gastrita în vederea recuperãrii sã respecte următoarele: – Sã nu consume alcool;

– Sã evite fumatul; – Sã evite consumul de alimente ce pot dãuna mucoasei gastrice; – Sã evite administrea de medicamente în surplus; – Sã evite stresul și factorii dãunãtori sistemului nervos; – În momentele de criză se recomandã limitarea e forutlui fizic și repaus la pat.

CAPITOLUL IV.

CAZURI CLINICE

CAZUL CLINIC NR. 1

Culegerea datelor: familia, pacientul, echipa de intervenție, foaie de observație.

Nume: M

Prenume: S

Data nașterii: 10.02.1973

Vârsta: 42

Sexul: F

Ocupația: contabil.

Religia: ortodoxă.

Cetățenie: română.

Domiciliul: Albă Iulia.

Antecedente personale: hepatită virală.

Alergii: nu se cunosc.

Condiții de viață: bune.

Istoricul bolii: Bolnavă relatează că de aproape 2 săptămâni prezintă dureri epigastrice interne cu iradiere în spate, vărsături, regurgitații acide, scădere ponderală. Nu a urmat nici un tratament ambulatoriu.

Diagnostic medical: Gastrită

Motivele internării: Bolnava se internează în secția Gastroenterologie a Spitalului Județean De Urgență Albă Iulia cu diagnosticul de gastrită, prezentând dureri epigastrice, regurgitări acide, vărsături, scădere ponderală, meteorism.

Se vor face investigații clinice și paraclinice și se va aplica tratament de specialitate corespunzător.

Examen clinic general:

– Stare generală: alterată;

– Tegumente și mucoase: palide: T=36,4 °C

– Stare psihică: stare de neliniște, anxietate;

– Sistemul limfo-ganglionar: nepalpabil;

– Aparatul respirator: torace normal conformat, murmur vezicular: R=22resp/min

– Aparat cardiovascular: cord în limite normale, șoc apexian în spațiul V:

TA=140/80 mmHg

P=105 bătăi/min

– Aparat uro-genital: loje renale libere, micțiuni fiziologice.

INVESTIGAȚII DE LABORATOR

TRATAMENT MEDICAMENTOS

Data internării: 10.01.2015 ora 11,20

Data externării: 15.01.2015 ora 12,00

PLAN DE ÎNGRIJIRE

Perioada 10-15.01.2015

EVALUARE FINALĂ

Pacienta M. S. din Albă Iulia, în vârstă de 42 ani se internează în Secția Gastroenterologie a Spitalului Județean de Urgență Albă Iulia pe data de 10.01.2015, pentru dureri epigastrice cu caracter de arsură și iradieri în spate, regurgitații acide, meteorism abdominal, vărsături, scădere ponderală și anxietate.

În urma investigațiilor clinice și paraclinice s-a stabilit diagnosticul de Gastrita. În timpul spitalizării, pacientei i s-a administrat tratamentul medicamentos cu antisecretorii, protectoare ale mucoasei gastro-duodenale, antibacteriene, sedative, vitamine și soluții perfuzabile pentru reechilibrare hidroelectrolitică. De asemenea a fost supusă unui regim dietetic specific bolii gastrice, și repausului la pat pe perioada crizei dureroase.

Evoluția este favorabilă, iar pacienta se externează în data de 15.03.2014 cu stare ameliorată.

Primește următoarele recomandări:

– Mese în cantități mici și dese (4-5 mese/zi);

– Evitarea stresului;

– Respectarea repausului fizic;

– Respectarea tratamentului conform Rp;

– Revenirea la control peste 3 luni.

CAZUL CLINIC NR. 2

Culegerea datelor: familie, pacient, echipa de intervenție, foaie de observație.

Nume: P.

Prenume: V.

Vârstă: 40 ani

Data nașterii:15.12.1975

Sexul: masculin

Religie: creștin-ortodoxă

Cetățenie: română

Domiciliul: Albă Iulia

Ocupația: agent imobiliar

Antecedente personale: gastrita din 2008

Antecedente heredo-colaterale: fără importanță

Alergii: nu se cunosc

Condiții de viață: normale

Istoricul bolii: Bolnavul relatează că a fost diagnosticat cu ulcer gastro-duodenal în anul 2008. Este adus la serviciul de urgeță prezentând deshidratare, hematemeză, melenă, tahicardie, hipotensiune arterială, inapetență.

Diagnostic medical la internare: Gastrită

Hemoragie gastrica

Motivele internării: bolnavul se internează în Secția de Gastroenterologie a Spitalului de Urgență Albă Iulia, prezentând deshidratare, hematemeză, tahicardie, hipotensiune arterială, și inapetență. Se vor face investigații și se va institui tratament corespinzător de specialitate.

Examen clinic general:

– Stare generală: alterată

– Tegumente și mucoase: palide: T=38,4 °C

– Sistemul limfo-ganglionar: nepalpabil

– Aparatul respirator: torace normal coformat, murmur vezicular fiziologic: R=14resp/min

– Aparatul cardio-vascular: cord în limite normale, șoc apexianîn spațiul V, tahicardi, hipotensiune arterială: TA=80/60mmHg, P=100batai/min

– Aparatul uro-genital: loje renal libere, micțiuni fiziologice

– Aparat digestiv: gastritã, hematemeză, melenă

– Reflexe osteo-tendinoase: prezente bilateral

INVESTIGAȚII DE LABORATOR

TRATAMENT MEDICAMENTOS

Data internării: 06.02.2015 ora 14,20

Data externării: 16.02.2015 ora 13,00

PLAN DE ÎNGRIJIRE

Perioada 06-16.02.2015

EVALUARE FINALĂ

Pacientul P.V. din Albă Iulia în vârstă de 40 ani, se internează în Secția de Gastroenterologie a Spitalului Județean de Urgență Albă Iulia pe data de 06.02.2015, pentru următoarele simptome:

Hematemeză, melenă, tegumente palide, amețeli, tahicardie, hipotensiune arterială, adinamie, inapetență.

În urma investigațiilor clinice și paraclinice s-a stailit diagnosticul de:

– Gastritã;

– Hemoragie gastro-duodenală.

S-a administrat tratamentul de specialitate corespunzător, iar evoluția a fost favorabilă, pacientul externându-se în data de 16.02.2015. Primește următoarele recomandări:

– Evitarea eforturilor fizice mari;

– Regim alimentar fără alcool, tutun, cafea, alimente grase, condimente, prăjeli, conserve, afumături;

– Împărțirea dietei în 5-7 mese cu cantități reduse la o masă;

– Respectarea tartamentului conform Rp;

– Revenirea la control peste 14 zile de la externare.

IV.3. CAZUL CLINIC NR. 3

Culegerea datelor: A

Nume: A.

Prenume: F

Data nașterii:14.02.1986

Vârstă: 29 ani

Sexul: feminin

Religie: creștin-ortodox

Cetățenie: română

Domiciliul: Albă Iulia

Ocupația: contabilă

Starea civilă: căsătorită

Antecedente personale: -cistite repetate

– Metroanexită

Antecedente heredo-colaterale: mama are gastritã.

Alergii: nu se cunosc

Condiții de viață: bune

Istoricul bolii: Bolnavă relatează că de aproximativ 2 săptămâni prezintă dureri epigastrice interne cu iradere în spate, vărsături, regurgitații acide, meteorism abdominal, scădere ponderală. Nu a urmat nici un tratament ambulatoriu.

Diagnostic medical la internare: Gastrită

Motivele internării: Bolnava se internează în Secția de Gastroenterologie a Spitalului Județean de Urgență Albă Iulia, cu diagnosticul gastrită, prezentând dureri epigastrice, regurgitații acide, vărsături, meteorism abdominal, scădere ponderală, anxietate.

Se vor face investigații clinice și paraclinice și se va aplica tratament de specialitate corespunzător.

Examen clinic general:

– Stare generală: alterată;

– Tegumente și mucoase: palide: T=36,8 °C

– Stare psihică: stare de neliniște, anxietate;

– Sistemul limfo-ganglionar: nepalpabil;

– Aparatul respirator: torace normal conformat, murmur vezicular: R=18resp/min

– Aparat cardiovascular: cord în limite normale, șoc apexian în spațiul V:

TA=120/80mmHg, P=70batai/min

– Aparat uro-genital: loje renale libere, micțiuni fiziologice;

– Reflexe osteo-tendinoase- prezente bilateral;

INVESTIGAȚII DE LABORATOR

TRATAMENT MEDICAMENTOS

Data internării: 03.02.2015 ora 15,30

Data externării: 09.02.2015 ora 13,00

PLAN DE ÎNGRIJIRE

Perioada 03-09.02.2015

EVALUARE FINALĂ

Pacienta A.F. din Albă Iulia, în vârstă de 29 ani, se internează în Secția de Gastroenterologie a Spitalului Județean de Urgență Albă Iulia pe data de 03.02.2015, pentru dureri epegastrice cu caracter de arsură și iradieri în spate, regurgitații acide, meteorism abdominal, vărsături, scădere ponderală și anxietate.

În urma investigațiilor clinice și paraclinice s-a stabilit diagnosticul de Gastritã.

În timpul spitalizării, pacientei i s-a administrat tratament medicamentos cu antisecretorii, protectoar ale mucoasei gastro-duodenale, antibacteriene, sedative, vitamine și soluții perfuzabile pentru reechilibrare hidro-electrolitică. De asemenea a fost supusă unui regim dietetic specific gastritei, și repausului la pat pe perioada crizei dureroase.

Externarea se face în data de 09.02.2015, pacienta părăsind spitalul cu stare ameliorată. Primește următoarele recomandări:

– Mese în cantități mici și dese;

– Evitarea stresului;

– Respectarea repausului fizic;

– Respectarea tratamentului conform Rp;

– Revenirea la control peste 3 luni.

CAPITOLUL V.

PREZENTAREA TEHNICILOR APLICATE ÎN ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU GASTRITĂ

ANEXA 1. Tehnica de recoltare a sângelui pentru examenul de laborator- Puncția venoasă

Rolul asistentei:

– Pregãtește materialele necesare: mănuși sterile, seruri test, ace, seringi sterile, tãvițã renalã, lame de sticlã, stativ și pipete, tampoane, garou, soluții dezinfectante, pernițe și mușama- pregătește psihic pacientul: îi explica scopul și necesitatea tehnicii;

– Pregãtește fizic pacientul: – Se așeazã pacientul în poziție confortabilã și se examineazã calitatea și starea venelor; – Se așeazã brațul pe pernițã și mușama în aducție și extensie maximă, dezinfecteazã tegumentele, aplicã garoul la o distanțã de 7-8 cm deasupra locului puncției strângându-l astfel încât sã opreascã circulația venoasã fãrã a comprima arteră și se recomandã sã strângă pumnul. Execuție:

– Asistenta se spală pe mâini cu apă și săpun, îmbracă mănușile sterile;

– Se fixează vena cu policele mânii stângi la 4-5 cm sub locul puncției; – Se fixează seringa, gradațiile și acul fiind orientate în sus, în mâna dreaptă, între police și restul degetelor;

– Se pătrunde cu acul traversând, în ordine tegumentul, apoi peretele venos până când acul înaintează în gol;

– Se schimbă direcția acului 1-2 cm în lumenul venei; – Se controlează pătrunderea acului în venă prin aspirație cu seringa; – Se continuă tehnica de recoltare a sângelui;

– Se îndepărtează stază venoasă după executarea tehnicii prin desfacerea garoului și a pumnului;

– Se aplică tamponul îmbibat în soluție dezinfectantă la locul de pătrundere a acului și se retrage brusc acul;

– Se comprimă 1-3 minute, brațul fiind în poziție vertical.

Fig. 11 – Recoltarea sângelui prin puncție venoasã

Îngrijirea ulterioarã: se face toaleta locală a tegumentului, se schimbă lenjeria dacă este murdară, se asigură o poziție comodă în pat, se supraveghează pacientul. Pregătitrea produsului recoltat: eprubetele se etichetează, se completează formularele de trimitere, se măsoară cantitatea. Reorganizare: materialele refolosibile se dezinfectează, se spală, se pregãtesc pentru o nouă sterlizare; deșeurile se îndepărtează. Accidente și intervenții:

– Hematom (prin infiltrarea sângelui în țesutul perivenos) /se retrage acul și se comprimă locul puncției 1-3 minute;

– Străpungerea venei (perforarea peretelui opus) /se retage acul în lumenul venei;

– Amețeli, paloare, lipotimie/se întrerupe puncția, pacientul se așează în decubit dorsal fără pernă, se anunță medicul.

Recoltarea hemoleucogramei se realizeazã prin puncție venoasã sau prin înțeparea pulpei degetului. Sunt necesare eprubete mov cu două picături de anticoagulant cu 0,1 ml EDTA, recoltându-se 2-3 ml în funcție de eprubetă.Se poate evidenția hemoglobina, hematocritul, globulele albe, globulele roșii, trombocitele, formula leucocitară și indicii hematologici (VEM, CHEM).

Hemoglobina – se recoltează 2 ml sânge pe citrat de sodiu sau EDTA. Valori: 12 – 15 % – femei Glicemia – se recoltează prin puncție venoasă aspirând 2 ml sânge, având ca anticoagulant, fluorura de sodium –4mg.

Valori: 80–120mg/dl.

Colesterolul Valorile normale variazã în funcție de vârstã, regim alimentar și zonă geograficã.

Limita superioarã admisã este de 200 mg % ml (Europa) Utilitatea testului: detectarea tulburãrilor lipidelor plasmatice în vederea evaluãrii riscului potențial al unor afecțiuni coronariene atero – sclerotice. Fibrinogenul – se recoltează 4,5 ml sânge prin puncție venoasă, având drept anticoagulant citratul de sodiu3,8%-0,5ml.

Valori:200-400mg/dl. Pentru recoltarea indicilor de coagulare sunt necesare eprubetele albastrecare conțin 0,5 ml citrat de sodium, recoltându-se 4,5 ml de sânge. Se pot evidenția timpul de protrombină, activitatea de protrombină, timpul de coagulare. Valori normale: TS = 2'- 4'TC = 5'- 8'

VSH –ul Pentru recoltarea VSH-ului se folosesc eprubete negre cu 0,4 ml de anticoagulant citrat de sodium, recoltându-se 1,6 ml se sânge.

Valori normale: 2 – 13mm/1h

ANEXA 2. Recoltarea materiilor fecale – în vederea determinãrii infecției cu Helicobacter pyllori

Scopul – depistarea persoanelor purtătoare de germeni patogeni; – diagnosticarea bolilor infecțioase și grastrointestinale; – diagnosticarea parazitozelor intestinale;

– Evaluarea eficacității tratamentului.

Modalități de recoltare: – prelevarea din scaunul emis spontan

.

Fig. 12 – Coprorecoltor cu lingurița

Tipuri de examene

– Examen coproparazitologic; – examen bacteriologic (coprocultură). Pregătirea pacientului:

– Se anunță pacientul, se explică scopul și modul de derulare a procedurii; dacă pacientul este capabil să recolteze corect i se explică foarte clar etapele procedurii; se atenționează pacientul să nu amesteste scaunul cu urina; se informează pacientul în legătură cu regimul alimentar, durata acestuia dacă este necesar postul, dacă trebuie să ia purgative; se instruiește pacientul să-și facă toaleta perianală.

Erori de recoltare:

– Pacientul nu este instruit corespunzător; pacientul nu respectă recomandările privind dieta, consumul de medicamente; folosirea recipientelor inadecvate, cantitate insuficientă recoltată, recoltare incorectă; conservarea necorespunzătoare, netrimiterea în timp util la laborator; etichetare incorectă. Materiale necesare:

– Pentru toate tipurile de recoltare se pregătesc următoarele materiale: coprocultor steril, prosop de hârtie/hârtie igienică, ploscă, mănuși de unică folosință.

Prelevarea probelor: a) Recoltarea materiilor fecale pentru examen coproparazitologic. Recoltarea se face din materiile fecale emise spontan fără utilizare de purgative uleioase sau laxative pe bazã de cărbune. Pregătirea pacientului și recoltarea- se întruiește pacientul să-și spele mâinile, se explică pacientul necesitatea folosirii mânușilor, este intruit să elimine în ploscă sau într-un recipient curat (de exemplu oliță la domiciliu), recoltează cu lingurița coprocultorului câteva fragmente (circa 5gr) din diferite zone suspecte (mucozități, produse nedigerate), se intoduce lingurița coprocultorului în colector și se închide, se îndepărtează mănușile, se spală mâinile, se etichetează recipientul cu numele pacientului, data, ora recoltării, examenului cerut, se trimite la laborator în maxim 4 ore de la recoltare, dacã nu este posibil se pãstrează la +4 grade celsius și se trimite la laborator în maxim 24ore.

B) Recoltarea materiilor fecale pentru coprocultură (examen bacteriologic) Investigația urmărește izolarea și identificarea agenților etiologici motiv pentru care prelevarea trebuie făcută cât mai aproape de debutul bolii și înaintea instituirii oricărui tratament antimicrobian. Prelevarea se face din scaunul emis spontan sau direct din rect. Prelevarea din scaun emis spontan – se recomandă în toate formele de diaree acută când emisia de materii fecale este frecventă; se recomandă pacientului să folosească pentru defecare containere de unică utilizare din material plastic sau carton care pot fi decontaminate sau îndepărtate cu ușurință, pacientul este instruit să nu urineze în vasul în care a defectat, se recoltează din masa fecaloidă cu spatula coprocultorului, în mod deosebit prelevarea făcându-se din porțiuni lichide mucoase dacă există, cantitatea recoltată este 3-5 cm.

ANEXA 3. Tehnica recoltării sumarului de urină

Sumar urină – recoltarea se face din prima urină dimineața în recipiente sterile. Rolul asistenței medicale: – Pregătește materialele necesare: urinar (bazinet), mușama, aleză, material pentru toaleta organelor genitale externe, eprubete sterile sau alte recipiente în funcție de examenul cerut;

– Pregătește psihic pacienta: se anunță și se instruiește privind folosirea bazinetului, să folosească numai recipientul gol și curat, să urineze fără defecație, să verse imediat urina în vasul collector, să nu urineze în timpultoaletei;

– Pregătește fizic pacientul: se protejează patul cu mușama și aleză, se aseazăbazinetul sub pacientă, se face toaleta organelor genitale externe, se îndepărtează bazinetul și se înlocuiește cu altul curat.

Execuție: – Recoltarea urinei pentru examen sumar: din urina obținută se trimite un eșantion de 100-150 ml la laborator; – Se recoltează prima urină de dimineață sau după cel puțin patru ore de la micțiunea anterioară; – Recipientul se închide cu capac ermetic, se etichetează și se trimite către laborator în maxim o oră de la recoltare.

Fig. 13 – Recipient pentru colectarea urinii

CONCLUZII

Studiul realizat și prezentat în această lucrare aduce clarificări legate de tehnicile și practica îngrijirii bolnavilor cu gastrita, de asemenea, impactul fizic și psihic al acestei boli, precum și necesitatea formării unor deprinderi igieno-dietetice adecvate ale bolnavilor, m-au determinat să analizez, să studiez și să aprofundez cunoștințele legate de aceasta, pentru o mai bună educare a bolnavilor aflați în tratament și sub îngrijirea mea.

A „asculta” această boală, ca și cum ar fi un limbaj, un semnal al organismului către noi, pentru a înțelege cauzele ei, este o modalitate de autocunoaștere, de comunicare cu noi înșine, în aspectele noastre cele mai profunde și este un prim pas către vindecare iar în cazul gastritei pasul spre vindecare este regimul alimentar echilibrat și o viață sănătoasă.

Sănătatea însăși este un echilibru al organismului care trebuie păstrat în armonie iar acest lucru înseamnă a oferi organismului un echilibru sănătos, acesta însemnând:

O alimentație corectă

Comunicarea și informarea- comunicați cu oamenii, este o bună hrana și o sursă foarte bună pentru minte, totodată pentru sănătate

Mai multă activitate! Fiți activi! Sportul este cel mai garantat rezultat! Dansurile, gimnastică, fotbal, tenis, innot, jogging.

Fiți pozitivi, optimiști.

Străduiți-vă să reduceți stresul cu orice preț.

Zâmbiți cât mai mult, și plângeți cât mai puțin.

Nu crede tot ce auzi, nu mânca tot ce îți place, nu cheltui tot ce ai, și nu dormi atât cât vrei.

BIBLIOGRAFIE

1. Angelescu N. -Patologie chirurgicală, Ed. Celsius București, 1997;

2. Bănica R., Anghel L. – Negru M.. – Analize de laborator și alte explorări funcționale, Ed. MedicArt, București, 2007;

3. Borundel C.- Manual de medicină internă, Ed. Medicală București, 1990;

4. Chiru F.- Îngrijirea omului bolnav și sănătos, Editura Medicală, București, 1998;

5. Constantinescu, M.. – Chirurgie, Ed. Didactică și Pedagocică, București, 1996;

6. Dumitrașcu V., Cinca R., CVlad C.. – Farmacologia în laboratorul clinic, Ed. De Vest, Timișoara, 2007;

7. Domnișoru L. – Compendiu de medicină internă, Ed. Didactică și pedagogică, București 1982;

8. Georgescu D. –Boli interne, Ed. Național, București, 1998;

9. Kristel K. H –Îngrijirea bolnavului, Ed. All, București, 1998;

10. Morez C.- Tehnica îngrijirii bolnavului, Ed. Medicală, București, 1999;

11. Petrescu I. – Curs de semiologie medicală, Ed. Didactică și Pedagocică, București, 1996;

12. Ticmeanu F, Simion S. -Patologie chirurgicală, Ed. Medicală București, 2000;

13. Titircă L.- Ghid de nursing, Ed. Viața medicală românească, București, 1998;

14. Titircă L. – Tehnici de evaluare și îngrijiri acordate de asistență medicală, Ed. Viața medicală românească, București, 2000;

15. Titircă L. – Urgențe medico-chirurgicale, Ed. Viața medicală românească, București, 1999;

16. Titircă L. – Manual de îngrijiri speciale acordate de asistență medicală, Ed. Viața medicală românească, București, 2000

17. Voiculescu I.C., Petricu I.C. – Anatomia și fiziologia omului, Ed. Didactică și Pedagocică, București, 1998.

BIBLIOGRAFIE

1. Angelescu N. -Patologie chirurgicală, Ed. Celsius București, 1997;

2. Bănica R., Anghel L. – Negru M.. – Analize de laborator și alte explorări funcționale, Ed. MedicArt, București, 2007;

3. Borundel C.- Manual de medicină internă, Ed. Medicală București, 1990;

4. Chiru F.- Îngrijirea omului bolnav și sănătos, Editura Medicală, București, 1998;

5. Constantinescu, M.. – Chirurgie, Ed. Didactică și Pedagocică, București, 1996;

6. Dumitrașcu V., Cinca R., CVlad C.. – Farmacologia în laboratorul clinic, Ed. De Vest, Timișoara, 2007;

7. Domnișoru L. – Compendiu de medicină internă, Ed. Didactică și pedagogică, București 1982;

8. Georgescu D. –Boli interne, Ed. Național, București, 1998;

9. Kristel K. H –Îngrijirea bolnavului, Ed. All, București, 1998;

10. Morez C.- Tehnica îngrijirii bolnavului, Ed. Medicală, București, 1999;

11. Petrescu I. – Curs de semiologie medicală, Ed. Didactică și Pedagocică, București, 1996;

12. Ticmeanu F, Simion S. -Patologie chirurgicală, Ed. Medicală București, 2000;

13. Titircă L.- Ghid de nursing, Ed. Viața medicală românească, București, 1998;

14. Titircă L. – Tehnici de evaluare și îngrijiri acordate de asistență medicală, Ed. Viața medicală românească, București, 2000;

15. Titircă L. – Urgențe medico-chirurgicale, Ed. Viața medicală românească, București, 1999;

16. Titircă L. – Manual de îngrijiri speciale acordate de asistență medicală, Ed. Viața medicală românească, București, 2000

17. Voiculescu I.C., Petricu I.C. – Anatomia și fiziologia omului, Ed. Didactică și Pedagocică, București, 1998.

ANEXA 1. Tehnica de recoltare a sângelui pentru examenul de laborator- Puncția venoasă

Rolul asistentei:

– Pregãtește materialele necesare: mănuși sterile, seruri test, ace, seringi sterile, tãvițã renalã, lame de sticlã, stativ și pipete, tampoane, garou, soluții dezinfectante, pernițe și mușama- pregătește psihic pacientul: îi explica scopul și necesitatea tehnicii;

– Pregãtește fizic pacientul: – Se așeazã pacientul în poziție confortabilã și se examineazã calitatea și starea venelor; – Se așeazã brațul pe pernițã și mușama în aducție și extensie maximă, dezinfecteazã tegumentele, aplicã garoul la o distanțã de 7-8 cm deasupra locului puncției strângându-l astfel încât sã opreascã circulația venoasã fãrã a comprima arteră și se recomandã sã strângă pumnul. Execuție:

– Asistenta se spală pe mâini cu apă și săpun, îmbracă mănușile sterile;

– Se fixează vena cu policele mânii stângi la 4-5 cm sub locul puncției; – Se fixează seringa, gradațiile și acul fiind orientate în sus, în mâna dreaptă, între police și restul degetelor;

– Se pătrunde cu acul traversând, în ordine tegumentul, apoi peretele venos până când acul înaintează în gol;

– Se schimbă direcția acului 1-2 cm în lumenul venei; – Se controlează pătrunderea acului în venă prin aspirație cu seringa; – Se continuă tehnica de recoltare a sângelui;

– Se îndepărtează stază venoasă după executarea tehnicii prin desfacerea garoului și a pumnului;

– Se aplică tamponul îmbibat în soluție dezinfectantă la locul de pătrundere a acului și se retrage brusc acul;

– Se comprimă 1-3 minute, brațul fiind în poziție vertical.

Fig. 11 – Recoltarea sângelui prin puncție venoasã

Îngrijirea ulterioarã: se face toaleta locală a tegumentului, se schimbă lenjeria dacă este murdară, se asigură o poziție comodă în pat, se supraveghează pacientul. Pregătitrea produsului recoltat: eprubetele se etichetează, se completează formularele de trimitere, se măsoară cantitatea. Reorganizare: materialele refolosibile se dezinfectează, se spală, se pregãtesc pentru o nouă sterlizare; deșeurile se îndepărtează. Accidente și intervenții:

– Hematom (prin infiltrarea sângelui în țesutul perivenos) /se retrage acul și se comprimă locul puncției 1-3 minute;

– Străpungerea venei (perforarea peretelui opus) /se retage acul în lumenul venei;

– Amețeli, paloare, lipotimie/se întrerupe puncția, pacientul se așează în decubit dorsal fără pernă, se anunță medicul.

Recoltarea hemoleucogramei se realizeazã prin puncție venoasã sau prin înțeparea pulpei degetului. Sunt necesare eprubete mov cu două picături de anticoagulant cu 0,1 ml EDTA, recoltându-se 2-3 ml în funcție de eprubetă.Se poate evidenția hemoglobina, hematocritul, globulele albe, globulele roșii, trombocitele, formula leucocitară și indicii hematologici (VEM, CHEM).

Hemoglobina – se recoltează 2 ml sânge pe citrat de sodiu sau EDTA. Valori: 12 – 15 % – femei Glicemia – se recoltează prin puncție venoasă aspirând 2 ml sânge, având ca anticoagulant, fluorura de sodium –4mg.

Valori: 80–120mg/dl.

Colesterolul Valorile normale variazã în funcție de vârstã, regim alimentar și zonă geograficã.

Limita superioarã admisã este de 200 mg % ml (Europa) Utilitatea testului: detectarea tulburãrilor lipidelor plasmatice în vederea evaluãrii riscului potențial al unor afecțiuni coronariene atero – sclerotice. Fibrinogenul – se recoltează 4,5 ml sânge prin puncție venoasă, având drept anticoagulant citratul de sodiu3,8%-0,5ml.

Valori:200-400mg/dl. Pentru recoltarea indicilor de coagulare sunt necesare eprubetele albastrecare conțin 0,5 ml citrat de sodium, recoltându-se 4,5 ml de sânge. Se pot evidenția timpul de protrombină, activitatea de protrombină, timpul de coagulare. Valori normale: TS = 2'- 4'TC = 5'- 8'

VSH –ul Pentru recoltarea VSH-ului se folosesc eprubete negre cu 0,4 ml de anticoagulant citrat de sodium, recoltându-se 1,6 ml se sânge.

Valori normale: 2 – 13mm/1h

ANEXA 2. Recoltarea materiilor fecale – în vederea determinãrii infecției cu Helicobacter pyllori

Scopul – depistarea persoanelor purtătoare de germeni patogeni; – diagnosticarea bolilor infecțioase și grastrointestinale; – diagnosticarea parazitozelor intestinale;

– Evaluarea eficacității tratamentului.

Modalități de recoltare: – prelevarea din scaunul emis spontan

.

Fig. 12 – Coprorecoltor cu lingurița

Tipuri de examene

– Examen coproparazitologic; – examen bacteriologic (coprocultură). Pregătirea pacientului:

– Se anunță pacientul, se explică scopul și modul de derulare a procedurii; dacă pacientul este capabil să recolteze corect i se explică foarte clar etapele procedurii; se atenționează pacientul să nu amesteste scaunul cu urina; se informează pacientul în legătură cu regimul alimentar, durata acestuia dacă este necesar postul, dacă trebuie să ia purgative; se instruiește pacientul să-și facă toaleta perianală.

Erori de recoltare:

– Pacientul nu este instruit corespunzător; pacientul nu respectă recomandările privind dieta, consumul de medicamente; folosirea recipientelor inadecvate, cantitate insuficientă recoltată, recoltare incorectă; conservarea necorespunzătoare, netrimiterea în timp util la laborator; etichetare incorectă. Materiale necesare:

– Pentru toate tipurile de recoltare se pregătesc următoarele materiale: coprocultor steril, prosop de hârtie/hârtie igienică, ploscă, mănuși de unică folosință.

Prelevarea probelor: a) Recoltarea materiilor fecale pentru examen coproparazitologic. Recoltarea se face din materiile fecale emise spontan fără utilizare de purgative uleioase sau laxative pe bazã de cărbune. Pregătirea pacientului și recoltarea- se întruiește pacientul să-și spele mâinile, se explică pacientul necesitatea folosirii mânușilor, este intruit să elimine în ploscă sau într-un recipient curat (de exemplu oliță la domiciliu), recoltează cu lingurița coprocultorului câteva fragmente (circa 5gr) din diferite zone suspecte (mucozități, produse nedigerate), se intoduce lingurița coprocultorului în colector și se închide, se îndepărtează mănușile, se spală mâinile, se etichetează recipientul cu numele pacientului, data, ora recoltării, examenului cerut, se trimite la laborator în maxim 4 ore de la recoltare, dacã nu este posibil se pãstrează la +4 grade celsius și se trimite la laborator în maxim 24ore.

B) Recoltarea materiilor fecale pentru coprocultură (examen bacteriologic) Investigația urmărește izolarea și identificarea agenților etiologici motiv pentru care prelevarea trebuie făcută cât mai aproape de debutul bolii și înaintea instituirii oricărui tratament antimicrobian. Prelevarea se face din scaunul emis spontan sau direct din rect. Prelevarea din scaun emis spontan – se recomandă în toate formele de diaree acută când emisia de materii fecale este frecventă; se recomandă pacientului să folosească pentru defecare containere de unică utilizare din material plastic sau carton care pot fi decontaminate sau îndepărtate cu ușurință, pacientul este instruit să nu urineze în vasul în care a defectat, se recoltează din masa fecaloidă cu spatula coprocultorului, în mod deosebit prelevarea făcându-se din porțiuni lichide mucoase dacă există, cantitatea recoltată este 3-5 cm.

ANEXA 3. Tehnica recoltării sumarului de urină

Sumar urină – recoltarea se face din prima urină dimineața în recipiente sterile. Rolul asistenței medicale: – Pregătește materialele necesare: urinar (bazinet), mușama, aleză, material pentru toaleta organelor genitale externe, eprubete sterile sau alte recipiente în funcție de examenul cerut;

– Pregătește psihic pacienta: se anunță și se instruiește privind folosirea bazinetului, să folosească numai recipientul gol și curat, să urineze fără defecație, să verse imediat urina în vasul collector, să nu urineze în timpultoaletei;

– Pregătește fizic pacientul: se protejează patul cu mușama și aleză, se aseazăbazinetul sub pacientă, se face toaleta organelor genitale externe, se îndepărtează bazinetul și se înlocuiește cu altul curat.

Execuție: – Recoltarea urinei pentru examen sumar: din urina obținută se trimite un eșantion de 100-150 ml la laborator; – Se recoltează prima urină de dimineață sau după cel puțin patru ore de la micțiunea anterioară; – Recipientul se închide cu capac ermetic, se etichetează și se trimite către laborator în maxim o oră de la recoltare.

Fig. 13 – Recipient pentru colectarea urinii