Ingrijirea Pacientilor cu Pneumotorax

CUPRINSUL

P A R T E A G E N E R A L Ă

ARGUMENT

CAP. I. DATE GENERALE DESPRE BOALĂ

Noțiuni de anatomie și fiziologie

Prezentarea teoretică a bolii

Definiția

Etiologia

Patogenia

Diagnosticul clinic

Diagnosticul paraclinic

Diagnosticul diferențial

Evoluția și prognosticul

Tratament

Tratament igienico-dietetic

Tratament medical

Tratament chirurgical

CAP.II. ÎNGRIJIRI GENERALE

2.1. Internarea pacientului în spital

2.2. Asigurarea condițiilor de spitalizare

2.3. Asigurarea condițiilor igienice pacienților internați

2.4. Supravegherea funcțiilor vitale și vegetative

2.5. Alimentația bolnavului

2.6. Administrarea medicamentelor și hidratarea organismului

2.7. Recoltarea produselor biologice și patologice

2.8. Pregătirea pacientului și efectuarea tehnicilor impuse de boală

2.9. Pregătirea preoperatorie și îngrijirile postoperatorii

2.10. Educație pentru sănătate

2.11. Externarea pacientului

P A R T E A S P E C I A L Ă

CAP.III. INGRIJIRI SPECIFICE

3.1. Cazul 1 – Plan de îngrijire

3.2. Cazul 2 – Plan de îngrijire

3.3. Cazul 3 – Plan de îngrijire

CAP.IV. CONCLUZII

4.1. Evaluarea finală

4.2. Concluzii generale

BIBLIOGRAFIE

CAP. I

NOȚIUNI DE ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR

„Aparatul respirator este responsabil de menținerea unui schimb de gaze constant între organism și aerul atmosferic, funcție vitală ce ne permite introducerea oxigenului utilizat pe post de combustibil de celulele tuturor țesuturilor pentru producerea de energie și, de asemenea, eliminarea dioxidului de carbon care se transformă în reziduu al acestui proces, acumularea lui în corp fiind toxică.”

Componentele sistemului respirator sunt:

căile respiratorii

-cavitatea nazală: fosele nazale (nările), fac legătura între mediul extern și cavitatea nazală (mediul intern). Interiorul cavității nazale este căptușit cu o mucoasă ale cărei secreții mențin locul mereu umed. Mucoasa, fiind puternic vascularizată, încălzește aerul inspirat. Mucusul, cât și firele de păr din fosele nazale opresc înaintarea prafului și a altor impurități care se pot afla în aerul inspirat.

-faringele: este organul în care se încrucișează calea respiratorie cu calea digestivă.

-laringele: este alcătuit din mai multe cartilaje, dintre care cel situat anterior prezintă o proeminență, numită “mărul lui Adam”. La intrarea în laringe se află un căpăcel numit epiglotă, care, la nevoie, astupă cavitatea laringelui numită glotă.

-traheea: este un tub lung de aproximativ 12cm, menținut deschis datorită inelelor cartilaginoase care intră în structura sa. Spre esofag, țesutul cartilaginos este înlocuit cu țesut moale, ce ușurează trecerea alimentelor prin aceasta. Peretele intern al traheii este căptușit cu o mucoasă umedă, ale cărei celule sunt ciliate. Cilii se mișcă de jos în sus, antrenând astfel impuritățile spre exterior.

-bronhiile: în număr de două, sunt ramificații ale traheii care pătrund în plămâni. Inelele cartilaginoase ale acestora sunt complete, iar mucoasa lor conține, de asemenea, celule ciliate. Bronhiile se ramifică în bronhii secundare: două în plămânul stâng, trei în plămânul drept.

plămânii: sunt două organe buretoase elastice, de culoare roz, așezate în cutia toracică deasupra diafragmei. Plămânul drept este alcătuit din trei lobi, iar plămânul stâng are doar doi lobi, între cei doi plămâni aflându-se inima.

În fiecare lob pătrunde câte o bronhie secundară, care se ramifică în tuburi din ce în ce mai mici, numite bronhiole. Acestea, când ajung să aibă 1 mm în diametru, nu mai au inele cartilaginoase. Cele mai fine bronhiole se termină cu saci pulmonari, alcătuiți din mici umflături cu pereții foarte subțiri, numite alveole pulmonare.Alveola pulmonară este unitatea structurală și funcțională a plămânului. Între sacii pulmonari se află un țesut conjunctiv elastic. Plămânii nu au mușchi.

“Suprafața lor este acoperită de două foițe, numite pleure. Una este lipită de plămân, cealaltă de peretele intern al cavității toracice. Între ele se află o cavitate foarte subțire, în care se găsește o peliculă de lichid. Plămânii sunt foarte bine vascularizați de arterele și venele pulmonare. Arterele pulmonare pătrund în plămâni printr-un loc numit hil, se ramifică și însoțesc bronhiile până la sacii pulmonari, unde se ramifică în arteriole care se continuă cu capilarele. Acestea se deschid în venule care înconjoară sacii, însoțesc apoi bronhiolele, bronhiile, se unesc în venele pulmonare (câte două de fiecare plămân) și ies din plămân tot prin hil. Ele se deschid în final, în atriul stâng. Un plămân este, deci, alcătuit dintr-un mare număr de saci pulmonari. Suprafața acestora este foarte mare datorită alveolelor, a căror suprafață totală atinge 200 m pătrați. Astfel, sângele și aerul se găsesc în contact pe o mare suprafață. Ele sunt separate doar de pereții foarte subțiri ai alveolelor și ai capilarelor.”

Fig. 1 Reprezentarea foițelor pleurale

Fiziologia aparatului respirator (respirația)

În general prin respirație se ințelege funcția prin care organismul ia din mediul lui de viață oxigenul și elimină în mediu dioxidul de carbon. În acest schimb de gaze se disting doua faze:

-o fază, care se petrece la nivelul alveolelor pulmonare, în care se realizează schimbul de gaze între mediu și sânge. Aceasta se numește respirația pulmonară.

-a doua fază, care se petrece la nivelul țesuturilor și constă în schimbul de gaze dintre celule și mediile interne ale organismului. Aceasta se numește respirație tisulară sau respirație internă.

„Mecanica respirației

-procesele mecanice respiratorii sunt procesele prin care cavitatea toracică își modifică volumul prin creștere și micșorare: INSPIRAȚIE ȘI EXPIRAȚIE

INSPIRAȚIA: este un act motor activ realizat de mușchii respiratori, prin contracția lor se modifică volumul cutiei toracice= plămânii se dilată astfel presiunea aerului pulmonar devine mai mică decât presiunea atmosferică.

-diferența de presiune face ca aerul atmosferic să pătrundă în plămâni realizându-se respirația, realizată de mușchii intercostali externi, supracostali și diafragmă.

EXPIRAȚIA: este un proces pasiv, toracele revine la dimensiunile de repaus prin relaxarea mușchilor, presiunea din plămâni crește iar, aerul este expirat.

Înscrierea mișcărilor respiratorii se face cu PNEUMOGRAFUL.

Frecvența mișcărilor respiratorii în stare de repaus este de 16 respirații/minut la bărbați și 18 respirații/minut la femei. Frecvența și amplitudinea variază în funcție de necesitățile de O2 și mai ales de cantitatea de CO2 produsă. Mișcările respiratorii permit pătrunderea și ieșirea succesivă a aerului din plămâni contribuind la realizarea ventilației pulmonare. Măsurarea volumelor respiratorii care variază în funcție de sex, vârstă, dezvoltarea fizică se măsoară cu un aparat numit spirometru.”

Fig. 2 Mecanica respirației

PREZENTAREA TEORETICĂ A BOLII

DEFINIȚIE

Pneumotoraxul (denumit și plămâni colabați) este rezultatul acumulării de aer în spațiul dintre plămâni și peretele toracic, în așa numitul spațiu pleural(colecție intrapleurală de aer). Aerul poate pătrunde în pleură fie plecând de la bronhii, fie de la peretele toracic.

Termenul de „pneumotorax” înseamnă „aer în torace” (pneu=aer, torax=torace).

ETIOLOGIE

„Printre cauzele principale ale pneumotoraxului se numără și următoarele afecțiuni:

-tuberculoză pulmonară 60-70%

-emfizem pulmonar

-chisturi aeriene pulmonare

-bronșiectazii

-bronșite cronice

-tuse convulsivă

-pneumotoraxul idiopatic benign(cu etiologie necunoscută, apare mai ales la tineri de 18-35 de ani)

-pneumotoraxul traumatic.

Pneumotoraxul face parte din cele 6 tipuri rapid letale de traumatisme toracice care trebuie descoperite și tratatate la examinarea primară:

1.obstrucția căilor aeriene

2.pneumotoraxul sufocant

3.pneumotorax deschis

4.hemitorace masiv

5.voletul costal

6.tamponada cardiacă

Pneumotoraxul este determinat de obicei de un traumatism la nivelul toracelui, cum ar fi de exemplu o fractură costală, o plagă ințepată sau împușcată, sau de o manevră medicală, cu interesarea cel puțin a pleurei parietale(denumit și pneumotorax secundar). Poate, de asemenea, debuta brusc, fără o cauză aparentă (pneumotorax spontan denumit și pneumotorax primar), ca urmare a unei afecțiuni pulmonare, cum ar fi tuberculoza, chisturile aeriene sau emfizemul pulmonar.

Pneumotoraxul spontan poate rezulta ca urmare a afectării pulmonare determinate de boli, cum ar fi boala pulmonară obstructivă cronică(BPOC), astm bronșic, fibroza chistică și pneumonia. Poate apărea de asemenea și la persoanele fără boli pulmonare. Acest lucru se întâmplă în cazul în care un chist umplut cu aer se rupe și conținutul aerian se eliberează în spațiul pleural.

Persoanele fumătoare sunt mult mai susceptibile de a face pneumotorax spontan, față de cele nefumătoare. De asemenea, cu cât se fumează mai multe țigarete pe zi, cu atât cresc șansele de a face pneumotorax.

Pneumotoraxul spontan apare în mod întâmplător, fără o cauză exterioară, prin pocnirea alveolelor pulmonare.

Pneumotoraxul idiopatic este cel mai frecvent, apare fără o cauză anume și afectează persoanele slabe, înalte, cu vârsta sub 40 de ani.

Pneumotoraxul secundar apare mult mai rar, la persoanele de vârsta medie sau înaintată, care au alte afecțiuni pulmonare primare(astm, abces pulmonar, mucoviscidoză). De cele mai multe ori bolile pulmonare cronice determină distenesia de durată a parenchimului pulmonar(emfizem pulmonar), caz în care alveolele pulmonare foarte dilatate se pot rupe spontan. Dacă se află imediat sub pleură, acestea se pot sparge în spațiul pleural, determinând pătrunderea de aer și realizarea unei legături între sistemul pulmonar și pleură. Tuberculoza, la fel ca și celelalte patologii pulmonare infecțioase, poate duce la pneumotorax prin formarea de spații cavitare(caverne), care, la fel ca și alveolele pot pătrunde în spațiul pleural.

Pneumotoraxul traumatic- poate fi provocat prin accidente sau intervenții medicale(iatrogene). Aerul pătrunde în spațiul pleural prin intermediul peretelui toracic sau al unui plămân traumatizat.

*Pneumotoraxul deschis apare atunci când peretele toracic este traumatizat, astfel încât există un orificiu între exterior și spațiul pleural.

*Pneumotoraxul închis apare atunci când aerul pătrunde din pulmonul rănit în spațiul pleural sau când se dechide temporar un orificiu de legătură cu exteriorul. Un astfel de orificiu temporar se poate realiza fie prin traumatism cu ace, fie prin manevre medicale(puncție pleurală, instituirea unui cateter venos central). De asemenea, plămânii pot fi traumatizați printr-o coastă ruptă. Aerul din spațiul pleural poate proveni și dintr-o ramură bronșică ruptă sau în urma unui traumatism al esofagului. În acest caz aerul pătrunde în spașiul dintre cele două cavități pleurale(mediastin) și de acolo în spațiul pleural.

Pneumotoraxul închis poate să apară și printr-o barotraumă, care apare la respirația artificială, datorită presiunii prea mari. Pneumotoraxul apare cel mai frecvent sub forma unei complicații respiratorii la persoanele cu sindrom de insuficiență respiratorie acută.”

1.2.3 PATOGENIE

Pneumotoraxul poate apare din cauza acumulării de aer în cavitatea pleurală: prin ruperea bulelor de emfizem la vârstnici sau la cei cu BPOC cu dominanță emfizematoasă; mai frecvent în urma traumatismelor toracice; uneori el poate fi realizat terapeutic sau în urma toracocentezelor.

Cavitatea pleurală este virtuală și conține o fină lamă de lichid -0,1-0,2 ml/kgc. Într-un plămân sănătos, nici-o presiune intrapulmonară nu produce bule subplurale.

Pneumotoraxul spontan este forma obișnuită, cauzată cel mai frecvent de tuberculoză pulmonară, chisturile aeriene, pneumoconioze, emfizem.

Factori favorizanți pentru pneumotorax spontan:

-strănutul

-tusea

-efortul de defecație

-cântatul la instrumente de suflat

-efortul fizic.

Pneumotoraxul face parte din patologia pleurei- revărsatele pleurale inflamatorii și acumulări de lichide patologice in cavitatea pleurală. Se disting trei sindroame pleurale si anume:

1.sindromul pleural lichidian

2.sindromul clinic pleural solid

3.sindromul clinic din pneumotorax

Mecanismele de producție sunt:

-traumatismele toracice închise :rupturile pulmonare, bronșice sau traheale

-traumatismele toracice deschise: plăgile parietale penetrante și/sau pulmonare.

După aspectul anatomo-radiologic, indiferent de tip, pneumotoraxul poate fi: total, când aerul ocupă în totalitate spațiul pleural sau parțial când ocupă o parte din cavitate datorită simfizelor localizate sau a aderențelor preexistente pneumotoraxului

Din punct de vedere anatomo-patologic deosebim:

*pneumotorax închis- este atunci când fistula s-a vindecat si are o evoluție favorabilă prin închiderea orificiului de pătrundere, resorbția aerului și revenirea plămânului la perete.

*pneumotorax deschis-se caracterizează prin pătrunderea aerului în timpul inspirului și prin ieșire în timpul expirului și are tendința la cronicizare prin menținerea fistulei fiind necesară intervenția chirurgicală.

*pneumotorx cu supapă(pneumotoraxul în tensiune)- cel mai grav datorită orificiului care permite doar intrarea aerului în inspir și acumularea lui în pleură cu creșterea presiunii și colabarea plămânului.

Fig. 3 Clasificarea pneumotoraxului

1.2.4.DIAGNOSTICUL CLINIC (SIMPTOMATOLOGIE)

1.TUSEA

=este unul din cele mai frecvente simptome întâlnite în bolile respiratorii. Este un act reflex de apărare prin care se realizează eliminarea corpilor străini, a particulelor iritante, a produselor exsudative datorate proceselor inflamatorii și secrețiilor abundente din căile respiratorii și de aceea uneori ea nu trebuie combătută.

În pneumotorax tusea este seacă, scurtă, repetată și este neurmată de expectorație chinuitoare.

2.DISPNEEA

=reprezintă o tulburare de ritm, frecvență și intensitate a respirației, uneori inconștientă iar alteori resimțită de pacient ca o sete de aer, respirație dificilă, disconfort. În pneumotoraxul spontan, din punct de vedere al modului de apariție dispneea este acută și de tip restrictiv: apare prin reducerea capacității pulmonare totale și creșterea efortului de ventitație.

3.DUREREA(JUNGHIUL TORACIC)

=apare prin iritarea terminațiilor nervoase de la nivelul pleurei parietale, durere de intensitate mare, vie, comparată cu „lovitura de pumnal”, exagerată de tuse, strănut, palparea regiunii dureroase, insoțită de dispnee, îmbrăcând diverse aspecte în funcție de cauza care îl provoacă.

Junghiul din pneumotoraxul spontan apare brutal, după efort fizic sau tuse, imobilizând bolnavul și se însoțește de dispnee marcată. La examinarea tegumentelor, mucoaselor și fanerelor în pneumotorax apare cianoza centrală care este dată de saturarea insuficientă a sângelui arterial cu oxigen, tradusă prin creșterea nivelului absolut al Hemoglobinei reduse din sângele arterial peste valoarea limită de 5g/100 ml. Această cianoză este generalizată și interesează atât tegumentele cât și mucoasele, iar temperatura nu este scăzută, fiind numită cianoză caldă.

În pneumotorax cauzele cianozei de tip central sunt cauzele respiratorii care apar în afecțiuni ale aparatului respirator care conturbă procesul normal de hematoză, astfel incât sângele nu se mai oxigenează suficient la nivelul plămânilor.

Semnele fizice care insoțesc simptomele in pneumotorax sunt: bombare și imobilizare a hemitoracelui interesat; abolirea murmurului vezicular, hipersonoritate sau timpanism cu dispariția matității cardiace. Pneumotoraxul spontan și în special cel „cu supapă” provoacă tulburări respiratorii și circulatorii de tipul asfixiei și colapsului vascular, care pot fi urmate de moarte.

1.2.5 DIAGNOSTICUL PARACLINIC

„Se pune pe baza radiografiei toracice care evidențiază hipertransparența hemitoracelui, fără desen pulmonar, cu plămân colabat, iar cordul și mediastinul sunt deviate spre partea sănătoasă.

Puncția pleurală este terapeutică și evacuatorie.”

1.2.6 DIAGNOSTICUL DIFERENȚIAL

Diagnosticul difenețial în pneumotorax se face de obicei cu:

-edemul pulmonar acut

-infarctul miocardic

-angina pectorală

-trombembolismul pulmonar

1.2.7 EVOLUȚIE ȘI PROGNOSTIC

Evoluția pneumotoraxului spontan secundar este în general nefavorabilă, tabloul chimic este de obicei sever, fata de recidivă semnificativ înaltă (până la 50% față de circa 25% în penumotorax spontan primitiv), iar mortalitatea ajunge la cifre redutabile. Bolnavii cu penumotorax spontan secundar au un prognostic cu atât mai grav, cu cât sunt reunite trei elemente majore; colecția aeriană plurală peste 50% din volumul cavității toracice, vârsta peste 50 de ani și boală cauzală gravă, în fază avansată de evoluție.

1.2.8 TRATAMENT

1.2.8.1. TRATAMENT IGIENO-DIETETIC

-evitarea fumatului

1.2.8.2. TRATAMENTUL MEDICAL

-constă în administrarea de medicamente pentru calmarea durerii:

¤Algocalmin,

¤Plegomazin,

¤excepțional Mialgin sau opiacee(Morfină, Dilauden-atropină, Pantopon),

-medicație pentru calmarea tusei:

¤Codeină,

¤Dionină,

-medicație pentru tratarea șocului când apare:

¤Pentetrazol,

¤Nicetamid,

¤ Effortil,

¤Cofeină

-repaus la pat și repaus vocal.

1.2.8.3 TRATAMENTUL CHIRURGICAL

Tratamentul chirurgical constă în montarea unor tuburi de dren conectate la o rețea de apirație pentru evacuarea aerului acumulat intre foițele pleurale ( în cavitatea pleurală).

Fig. 4 Drenarea pneumotoraxului

CAP. II ÎNGRIJIRI GENERALE

2.1 INTERNAREA PACIENTULUI ÎN SPITAL

Internarea în spital reprezintă pentru fiecare bolnav o etapă nouă, deosebită în viața sa deoarece se realizează în scopul vindecării sale.

Primul contact al fiecărei persoane cu spitalul este în cadrul serviciului de primire. Aici bolnavul se prezintă fie cu trimitere de la medicul de familie, fie este adus cu ambulanța. Este înregistrat în registru cu datele personale de identificare din buletin și va fi pregătit pentru examenul medical. După ce pacientul primește acordul medicului de gardă acesta este dus la baie unde are loc baia bolnavului, imbracarea pijamalelor și dacă este cazul are loc și dezinfectarea și deparazitarea lui.

Hainele cu care pacientul se prezintă la spital si sunt schimbate cu pijamale vor fi așezate pe un umeraș, se va emite un bon de haine in dublu exemplar, iar hainele vor fi depozitate la magazia spitalului. Într-un proces verbal întocmit tot în dublu exemplar, vor fi înscrise documente sau alte valori pe care pacientul le prezintă în momentul internării sale în spital.

De la serviciul de internare, după examenul medical, pacientul este însotit la secția indicată de medicul de gardă. După ce ajunge pe secția indicată, medicul șef al secției hotărăște salonul în care va fi internat noul pacient. Asistentei șefe a clinicii îi revine sarcina de a înregistra datele de identificare de pe foaia pacientului primită la servicul de internări-ieșiri a secției, și de a not pe ea numărul de înregistrare din registrul secției.Tot asistenta șefă completează anexa de la foaia de administrație pentru ca noul pacient sosit pe secție să primească alimentația necesară din ziua internării.

Ea apoi va preda bolnavul asistentei răspunzătoare la salonul indicat pentru pacient. După ce asistenta preia bolnavul, îi face cunoștință cu ceilalți bolnavi, îl ajută să își aranjeze lucrurile personale în noptieră și îi prezintă secția. Îi aduce la cunoștință regulamentul de ordine interioară și așează pacientul comod în pat.

2.2 ASIGURAREA CONDIȚIILOR DE SPITALIZARE

„Cu toții suntem interesați de misterele ființei noastre și ne punem întrebări de genul: ce fel de forță este aceea care ne vindecă? Unde se găsește ea? Răspunsul ar putea fi următorul: puterea curativă sălășluiește în subconșientul fiecăruia dintre noi și numai modificarea atitudinii mentale a bolnavului poate face ca această forță să devină activă.”

(Joseph Murphy în “Puterea Extraordinară a subconștientului tău”)

Principala sarcină a spitalizării este vindecarea bolnavilor. Procesul de vindecare implică repausul complet sau relativ al pacientului. Elementul principal pentru asigurarea repausului îl constituie patul. Acesta trebuie să fie bine construit, prevăzut cu anexele corespunzătoare de confort.

Din cauză că oacientul își petrece majoritatea timpului în pat, datorită bolii, patul trebuie sa aibă anumite calităti:

-să fie comod, să asigure relaxarea bolnavului, să se poată așeza la marginea patului, să poată urca și coborî din pat fără eforturi.

-să asigure efectuarea procedeelor de investigație și tratament în pat, fără incomodarea lui inutilă.

-să prezinte dimensiuni potrivite care să satisfacă atât cerințele de confort al pacientului, cât și ale personalului de îngrijire.

-asistenta sau alt personal să poată efectua tehnicile de îngrijire, investigație și tratament cat mai comod.

Partea utilă a patului este somiera, care poartă greutatea pacientului. Aceasta trebuie să fie elastică dar netedă, puternic întinsă întrucât poate influența negativ odihna bolnavului.

Pregatirea și schimbarea patului

Odihna la pat își atinge scopul terapeutic numai dacă patul asigură bolnavului maximum de confort și căldură uniformă. Schimbarea patului se poate face gol, fără bolnav sau cu bolnavul în pat.

PREGĂTIREA PATULUI GOL

Pregătirea patului simplu fără bolnav se execută de către două asistente.

Materiale necesare:

-un cearșaf

-un plic de pânză pentru pătură

-două fețe de pernă

-1-2 perne

-2 pături

Tehnica:

¤ se îndepărtează noptiera de lângă pat și se așează un scaun cu speteaza la capătul patului, pe scaun se așează lenjeria curată, pernele și păturile împăturite corect, în ordinea întrebuințării.

¤ păturile se introduc în cearșaful plic, apoi se aranjează colțurile plicurilor, unde se fixează cu ace de siguranță sau cu ață pentru a evita alunecarea și strângerea păturii în interiorul plicului.

¤cearșaful ca și pătura introdusă în plic se îndoaie în trei în sens transversal și se așează pe scaunul cu lenjerie curată.

¤ pe somieră se așează salteaua, apoi se așează cearșaful împăturit în trei la mijlocul patului. Asistentele așezate de o parte și alta a patului, cu o mână desfac cearșaful spre cap, iar cu cealaltă întind partea dinspre picioare.

¤marginile dinspre capetele patului se introduc adânc sub saltea, întinzând bine cearșaful pentru ca în timpul mișcării bolnavului, mai ales dacă este și agitat, să nu se adune sub el.

¤ colțurile cearșafului se aranjează sub formă de plic.

¤ cele două asistente se ăntorc cu fața spre capătul patului, cu mâna de lângă pat prind partea laterală liberă a cearșafului la o distanță egală de colțul saltelei cu lungimea părții atârnate și o ridică în sus lângă saltea. În acest fel, se formează un triunghi, din care se introduce sub saltea partea care depășește în jos salteaua.

¤ se lasă apoi în jos partea din cearșaf ridicată la marginea saltelei și se introduce sub saltea și restul triunghiului împreună cu toată partea laterală a cearșafului.

¤ cele două asistente se întorc spoi spre extremitatea distală a patului, întind bine cearșaful și cu aceeași tehnică execută și celelalte două colțuri. Întinderea cearșafului este mult simplificată dacă se utilizează cearșafuri prevăzute cu elastic pe toată lungimea marginilor. Aceste cearșafuri sunt croite exact pe dimensiunile saltelelor, pe care sub strângerea elasticului se mulează fără cute pe saltea.

¤ cearșaful odată întins, se așează pătura învelită și împăturită în trei la mijlocul patului, dar mai aproape de extremitatea distal a acestuia și apoi se întinde la fel ca și cearșaful, capătul dinspre picioarele bolnavului introducându-se sub saltea.

¤ pentru a ușura mișcările bolnavului în pat și a evita apăsarea păturii asupra degetelor picioarelor, se va face la acest nivel o cută dintre cele două pături. Cele două asistente se întorc față în față către pat și așează palma mâinii dinspre picioare pe pătură, iar cealaltă mână sub ea. Ridicând dintr-o dată pătura învelită peste palma opusă, se formează o cută.

¤ se aranjează colțurile păturii sub forma plicurilor triunghiulare și se introduc marginile sub saltea. Cu așezarea celor două perne(trase pe fețe curate)pe locul lor, se încheie schimbarea patului și pregătirea lui pentru un nou bolnav.

SCHIMBAREA LENJERIEI DE PAT CU BOLNAVUL ÎN PAT

Se face după două tehnici diferite în funcție de starea generală și posibilitățile de mobilizare a pacientului.

Materiale necesare:

-lenjerie completă de pat,

-o mușama curată și uscată,

-o traversă,

-o mătură cu lopățică,

-coș pentru rufe murdare.

Tehnica I: Schimbarea patului pe lungime

Cearșaful care va fi întins sub bolnav se va rula uniform în lungime, împreună cu mușamaua și aleza așezată transversal pe cearșaf. Rularea se va face în așa fel încât aleza să rămână în interiorul sulului. Pătura îmbrăcată în plic se împăturește în trei sub formă de armonică și, împreună cu restul lenjeriei se așează pe scaun, în ordinea întrebuințării lor.

Bolnavul va di așezat în decubit lateral. Pentru aceasta, două asistente se vor așeza de o parte și de alta a patului. Bolnavul deocamdată rămâne acoperit. Asistenta din partea dreaptă prinde cu mâna bolnavul sub axial, iar mâna stângă o introduce sub umerii lui, sprijinându-i capul cu antebrațul. Se trage apoi perna spre marginea dreaptă a patului, spirijinind bolnavul cu ambele mâini să se alunece împreună cu perna. Acum asistena mută mâna stângă sub genunchii bolnavului, ridicându-i puțin, manevra în urma căreia gambele se flectează pe coapsă. Acum bolnavul sprijinit din spate și regiunea poplitee, este întors în decubit lateral drept, rămânând încontinuare acoperit. Asistenta din partea stângă rulează cearșaful împreună cu mușamaua și aleza murdară până la spatele bolnavului, iar pe suprafața descoperită a saltelei derulează lenjeria curată, anterior pregătită, până la sulul lenjeriei murdare. Se întinde bine cearșaful și aleza pe jumătatea liberă a patului, și apoi, prin aceeași manevră, eșalonată în sens invers, se întoarce bolnavul cu multa atenție în decubit dorsal de asistenta din dreapta și mai departe în decubit lateral stâng de asistenta din stânga, aducându-l până la marginea patului, acoperit deja de lenjerie curată. Se îndepărtează acum lenjeria murdară și se intinde cea curată și pe cealaltă jumătate a patului, după care se readuce bolnavul iarăși în decubit dorsal de către asistenta din stânga. Se aranjează colțurile cearșafului și se introduc marginile sub saltea, după care se aplică pătura după tehnica cunoscută.

Tehnica II: Schimbarea patului în lățime:

Cearșaful cu mușamaua și aleza se pregătesc la fel, dar rularea se face în lățimea cearșafului(și deci în lungimea mușamalei și alezei). Bolnavul acoperit este ridicat de asistenta din dreapta în poziție șezândă. Cealaltă asistentă îndepărteză pernele și rulează spre bolnav lenjeria murdară, derulând în locul ei pe cea curată dinainte pregătită, până la spatele bolnavului, unde cele două suluri se întâlnesc. Se va avea grijă ca lenjeria curată să ajungă la mijlocul patului, pentru a se putea introduce sub saltea din ambele margini. După întinderea lenjeriei pe suprafața liberă a saltelei, bolnavul este culcat. Apoi, dacă starea lui o permite, este invitat să se ridice puțin din bazin. Dacă aceasta nu este posibilă sau este contraindicată, atunci cele două asistente vor introduce mâinile dinspre capul bolnavului cu palmele suprapuse sub bazinul lui, și-l vor ridica, îndepărtând cu cealaltă mână lenjeria murdară spre picioarele bolnavului și derulând imediat lenjeria curată.

2.3 ASIGURAREA CONDIȚIILOR IGIENICE PACIENȚILOR INTERNAȚI

Toaleta pacientului face parte din îngrijire de bază, adică din îngrijirile acordate de asistenta medicală cu scopul de a asigura confortul și igiena bolnavului. Constă în menținerea pielii în stare de curățenie perfectă și în prevenirea apariției leziunilor cutanate, fiind o condiție esențială a vindecării.

Toaleta pacientului poate fi:

-zilnică- pe regiuni

-săptămânală sau baie generală

În funcție de tipul pacientului, acesta:

-n-are nevoie de ajutor

-are nevoie de sprin fizic și psihic

-are nevoie de ajutor parțial

-necesită ajutor complet.

OBIECTIVE:

-îndepărarea de pe suprafața pielii a stratului cornos descuamat și impregnat cu secrețiile glandelor sebacee și sudoripare, amestecate cu praf, alimente, resturi de dejecții și alte substanțe străine, care aderă la piele;

-deschiderea orificiilor de excreție ale glandelor pielii;

-înviorarea circulației cutanate și a întregului organism;

-prodecerea unei hiperemii active a pielii, care favorizează mobilizarea anticorpilor;

-liniștirea bolnavului, crearea unei stări plăcute de confort.

PRINCIPII

*se apreciază starea generală a bolnavului, pentru a evita o toaletă prea lungă, prea obositoare;

*se verifică temperatura ambiantă, pentru a evita răcirea bolnavului;

*se evită curenții de aer prin închiderea geamurilor și a ușilor;

*se izolează bolnavul(dacă e posibil printr-un paravan) de anturajul său;

*se pregătesc în apropiere materialele necesare toaletei, schimbării lenjerie patului și a bolnavului și pentru prevenirea escarelor;

*bolnavul va fi dezbrăcat complet și se va acoperi cu cearșaf și pătură;

*se descoperă progresiv numai partea care se va spăla;

*se stoarce corect buretele sau mănușa de baie, pentru a nu se scurge apa în pat sau pe bolnav;

*se săpunește și se clătește cu o mână fermă, fără brutalitate, pentru a favoriza circulația sanguină;

*apa caldă trebuie să fie din abundență, schimbată ori de câte ori este nevoie, fără a se lăsa săpunul în apă;

*se insistă la pliuri, sub sâni, la mâini și în spațiile interdigitale, la coate și axile;

*se mobilizează articulațiile în toată amplitudinea lor și se masează zonele predispuse escarelor;

*ordinea în care se face toaleta pe regiuni: spălat, clătit, uscat;

*se mută mușamaua și aleza de protecție, în funcție de regiunea pe care o spălăm.

ETAPELE TOALETEI

Se va respecta următoarea succesiune: se începe cu fața, gâtul și urechile; apoi, brațele și mâinile, partea anterioară a toracelui, abdomen, fața anterioară a coapselor; se întoarce bolnavul în decubit lateral și se spală spatele, fesele și fața posterioară a coapselor, din nou în decubit dorsal, se spală gambele și picioarele, organele genitale externe-îngrijirea părului, toaleta cavității bucale.

DE ȘTIUT!

-înainte de a începe baia pe regiuni, asistenta va colecta date cu privire la starea pacientului-puls, tensiune, respirație-ce mobilizare i se permite în ziua respectivă, dacă se poate spăla singur, pe ce parte a corpului;

-toaleta pe regiuni a pacientului imobilizat la pat permite examinarea tegumentelor și observarea unor modificări-de exemplu, roșeață, iritație-și luarea unor măsuri terapeutice;

-pentru activarea circulației sanguine, după spălarea întregului corp se frecționează cu alcool mentolat în deosebi regiunile predispuse la escare;

-pacienții care se pot deplasa vor face baie la duș sau la cadă, sub supravegherea personalului de îngrijire.

DE EVITAT!

-în timpul băii pe regiuni a pacientului mobilizat la pat, udarea aparatului gipsat, a pansamentului.

1.ÎNGRIJIREA OCHILOR

Scop

-prevenirea infecțiilor oculare

-îndepărtarea secrețiilor

Pregătiri

*materialele:

-apă, prosop, tampoane din tifon, comprese, mănuși de baie

*pacientul

-se informează(îngrijirea se face în cadrul toaletei zilnice)

Tehnica

-se îndepărtează secrețiile oculare de la comisura externă spre cea internă, cu ajutorul uni tampon steril

-se spală ochii cu mâna acoperită cu mănuși, se limpezesc și se șterg cu prosop curat

DE ȘTIUT!

-la pacientul inconștient, prin lipsa relfexului palpebral, pentru a menține sublețea corneei, se picură „lacrimi artificiale” în fiecare ochi; iar dacă ochiul rămâne deschis(corneea se usucă), se aplică comprese îmbibate în ser fiziologic și se îndepărtează în mod regulat secrețiile oculare.

2.ÎNGRIJIREA MUCOASEI NAZALE

Scop

-menținerea permeabilității căilor respiratorii superioare

-prevenirea escarelor, infecțiilor nazale, în cazul în care pacientul prezintă sonde induse pe această cale(pentru oxigenoterapie, pentru evacuarea conținutului gastic)

Pregătiri

*materiale

-tampoane sterile montarea pe bastonașe, ser fiziologic,apă oxigenată( H2O2) diluată, tăviță renală, mănuși de cauciuc.

*pacientul

-se informează, i se explică necesitatea tehnicii, i se întoarce capul ușor într-o parte.

Tehnică

-se curăță fosele nazale, fiecare cu câte un tampon umezit in ser fiziologic

-dacă pacientul prezintă o sondă:

-se dezlipește romplastul cu care este fixată

-se retrage sonda 5-6 cm

-se curăță tubul cu un tampon de urmele de romplast

-se îndepărtează crustele de pe mucoasa nazală cu tampon umezit în apă oxigenată diluată

-se reintroduce sonda gastrică, iar sonda pentru oxigenoterapie se poate reintroduce in cealaltă fosă nazală

-se fixează sonda.

Îngrijiri ulterioare

-se controlează funcționalitatea sondelor după curățarea mucoasei nazale

-se supraveghează respirația pacientului

DE EVITAT!

-contactul mâinilor cu secrețiile nazale.

3.ÎNGRIJIREA URECHILOR

Scop:

-menținerea stării de curățenie a pavilionului urechii și a conductului auditiv extern

-îndepărtarea depozitelor naturale(cerumen) sau a celor patologice

Pregătiri

*materiale:

-tampoane sterile, montate pe bețișoare, tăviță renală, apă, săpun, mănușă de baie, prosop

*pacientul

-se informează

-se întoarce cu capul pe partea opusă

Tehnică:

-se curăță conductul auditiv extern cu tamponul uscat

-se spală pavilionul urechii cu mâna acoperită cu mănușa de bumbac cu săpun, curățind cu atenție șanțurile pavilionului și regiunea retroauriculară

-se limpezește, se usucă cu prosopul pavilionul urechii și conductul auditiv extern

Îngrijiri ulterioare:

-se introduce în conductul auditiv extern un tampon de vată absorbant.

DE ȘTIUT!

¤fiecare ureche se curăță cu un tampon separat

¤daca prin conductul auditiv extern se scurge L.C.R. sau sânge, va fi informat medicul

DE EVITAT!

¤introducerea tamponului peste limita vizibilității(pericol de lezare a timpanului)

4.ÎNGRIJIREA CAVITĂȚII BUCALE

Scop:

-obținerea unei stări de bine a pacientului

-profilaxia cariilor dentare

-profilaxia infecțiilor cavității bucale

Pregătiri:

*materiale

-pentru pacientul conștient: periuță, pastă de dinți, prosop, tăviță renală, pahar cu apă

-pentru pacientul inconștient: comprese, tampoane sterile din tifon, instrumentar steril(deschizător de gurpă, spatulă linguală, pensă porttampon), glicerină boraxată 20%, tăviță renală, mănuși de cauciuc sterile

*pacientul

-conștient: este așezat în poziție șezând sau în decubit lateral stâng, cu prosopul în jurul gâtului

-inconștient: poziție în decubit dorsal, capul într-o parte, cu prosopul sub bărbie

Tehnica:

-pacientul conștient este servit, pe rând, cu materialele și ajutat să-și facă toaleta cavității bucale

-pacientul inconștient:

-se introduce deschizătorul de gură între arcadele dentare

-se șterg limba, bolta palatină, suprahața internă și externă a arcadelor dentare cu tampoane îmbibate în glicerină boraxată, cu mișcări dinăuntru în afară

-se șterg dinții cu un alt tampon

-la sfârșit se ung buzele

Îngrijiri ulterioare

-se strâng materialele

-se așează pacientul în poziție confortabilă

DE ȘTIUT!

*la pacienții incoștienți, care prezintă proteză dentară, aceasta se va scoate, spăla și păstra într-un pahar mat cu apă

*toaleta cavității bucale la pacientul inconștient se poate face și cu indexul acoperit cu un tampon de tifon, mâna fiind îmbrăcată în mănușă

DE EVITAT!

*contactul mâinilor cu secreția salivară a pacientului sau cu materialul folosit

5.ÎNGRIJIREA UNGHIILOR

Scop:

-obținerea unei aparențe îngrijite a pacientului

-îndepărtarea depozitului subunghial, care conține germeni patogeni

-evitarea leziulor cutanate prin grataj la pacienții cu prurit și de asemena la pacineții agitatați

Zilnic: unghiile se spală cu apă și săpun și cu periuța de unghii. Pentru spălarea piciorului, acesta va fi introdus într-un lighean cu apă, după care se va face tăierea unghiilor.

Pregătiri

*materiale:

-apă, săpun, periuță, forfecuță de unghii, pilă, prosop

*pacientul

-se informează, se așează comod, relaxat

Tehnica

-se taie unghiile cu atenție, la nivelul degetului, pentru a degaja părțile laterale spre a nu se aduna murdăria, apoi se pilesc; mâna sau piciorul se așează pe un prosop pe care se adună fragmentele tăiate

DE ȘTIUT!

-instrumentele după utilizare se dezinfectează

DE EVITAT!

-lezarea țesuturilor adiacente(risc de hemoragie la hemofilici, risc de infecții-panariți-la diabetici)

6.ÎNGRIJIREA PĂRULUI

Scop

-pentru starea de bine a pacientului

-igienic

-spălarea la una-două săptămâni, la pacientul cu spitalizare îndelungată

-distrugerea paraziților

-pregătirea pentru examen E.E.G.

-pregătirea pentru operație la față, nas

Contraindicații

-fracturi ale craniului, traumatisme mari, pacienți cu stare generală alterată, febrili, cu boli ale pielii capului

Zilnic: se face perierea, pieptănarea și, eventual, împletirea părului

Pregătiri

*Condiții de mediu:

-temperatura 22-24oC

-închiderea ferestrelor, evitarea curenților de aer

*materiale

-pieptene, șampon, săpun insecticid(dacă este cazul), uscător, lighean, apă caldă, mușama, aleză, prosoape

*pacientul

-se informează

-poziția se alege în funcție de starea sa:

-șezând pe un scaun

-șezând în pat

-decubit dorsal în pat, cu salteaua îndoită sub torace

-decubit dorsal, oblic în pat

Tehnica

-se pregătește patul și se protejează cu mușama și aleză

-se umezește părul, se șamponează

-se masează ușor pielea capului cu pulpa degetului, se spală ușor de două-trei ori

-se limpezește părul din abundență, se acoperă cu prosopul uscat

-se usucă părul, se piaptănă cu blândețe

Îngrijiri ulterioare

-se acoperă capul pacientului cu o băsmăluță

-se reinstalează pacientul în poziție confortabilă

-obiectele folosite se dezinfectează

7.TOALETA INTIMĂ

Scop

-igienic

-menținerea unei stări de confort fizic

Părțile intime ale corpului sunt expuse infecțiilor, ulcerelor de presiune, mirosurilor neplăcute, având în vedere anatomia și fiziologia lor(pliuri ale pielii, orificii naturale ale corpului, glande, organe excretoare)

Se execută de mai multe ori pe zi la pacienții inconștienți, cu sonde vezicale, înaintea intervențiilor chirurgicale în regiunea anală, organe genitale sau pe căile urinare și în perioadele menstruale.

Dacă pacientul este independent, i se pregătesc materialele pentru a se îngriji singur.

Pregătiri

*materiale

-paravan, două bazinete, tampoane sterile din vată, pensă porttampon, cană cu apă caldă, săpun lichid, prosop, mănușă de cauciuc, mănușă de baie, mușama, aleză; se controlează temperatuta apei

*pacientul

-se informează, se asigură intimitatea

-se pregătește patul cu mușama, pacientul fiind în poziție ginecologică

-se servește un bazinet pentru a-și goli vezica urinară

-rămâne în poziție ginecologică cu al doilea bazinet curat sub regiunea sacrată

Tehnica

-se îmbracă mănușa de cauciuc, apoi cea de baie

-se apală regiunea dinspre simfiza pubiană spre anus, turnând apă și săpun lichid

-se limpezește abundent

-se scoate bazinetul

-se usucă regiunea genitală anală, pliurile

-se pudrează cu talc pliurile

Îngrijiri ulterioare

-se îndepărtează materialele, se aranjează patul

-pacientul este așezat comod

DE ȘTIUT!

*spălarea organelo genitale externe se poate face cu tampoane de vată montate pe pensa porttampon

*la bărbat, se degajă glandul de prepuț și se spală cu prudență(se previne pătrunderea săpunului în uretră)

DE EVITAT!

*contaminarea regiunii genitale cu microorganisme din regiunea anală, prin mișcări de spplare dinspre anus spre simfiza pubiană.

Schimbările de poziție ale pacientului

Active- le execută pacinetul singur

Pasive- sunt efectuate cu ajutorul asistentei.

INDICAȚII:

-schimbările pasive se efectuează la pacienții:

*adinamici

*imobilizați

*inconștienți

*paralizați

*cu aparate gipsate

INDICAȚII DE RESPRECTAT:

-pentru efectuarea schimbărilor de poziții sunt necesare unsa sau două asistente. Acestea trebuie să adopte o poziție potrivită pentru a putea ridica pacientul cu mai multă ușurință și cu un efort fizic mai mic.

Astfel:

*prinderea pacientului se face precis și sigur cu toată mâna, așezând palma pe suprafața corpului pacientului astefel încât suprafața de contact să fie cât mai mare

*așezarea asistentei cât mai aproape de pat(de pacient) cu picioarele depărtate pentru a avea o bază de susținere cât mai mare

*genunchii flectați, coloana vertebrală ușor aplecată.

Motivație:

-această poziție asigură protejarea coloanei vertebrale a asistentei prin diminuarea compresiunii asupra discurilor intervertebrale și asupra corpului vertebrei, permițând asistentei să utilizeze forța mușchilor membrelor inferioare(a coapsei și a gambei), impulsionând toată energia ei spre picioare.

-prein flectarea genunchilor, automat centrul de greutate coboară astefel încât poziția este mult mai convenabilă pentru a efectua mai ușor un efort cu membrele inferioare și superioare.

Mișcări pasive mai precvente sunt:

1. întoarcerea pacientului din decubit dorsal în decubit lateral și înapoi

2. așezarea pacienților în poziție șezând

3. readucerea la loc a pacienților care au alunecat în jos de pe pernă.

OBSERVAȚIE:

-pentru ușurarea mișcării pacientului este importantă balansarea corpului asistentei de pe un picior spre celălalt în direcția mobilizării pacientului (transferând greutatea prin împingere)

IMPORTANT DE REȚINUT:

-întotdeauna i se va explica clar pacientului ce vrem să facem și cum poate colabora și el

-se urmărește atent pacientul în tot timpul manoperei, asistenta asigurându-se ca el se va afla într-o poziție confortabilă.

MOBILIZAREA PACIENTULUI

Scopul mobilizării este mișcarea pacientului pentru a se preveni complicațiile care pot apărea din cauza imobilizării și pentru recâștigarea independenței.

OBIECTIVELE URMĂRITE:

-normalizarea tonusului muscular

-menținerea mobilității articulare

-asigurarea stării de bine și independența pacientului

-stimularea metabolismului

-favorizarea eliminării de urină și fecale(pacientul poate ăs urineze și să-ți evacueze scaunul mai bine în afara patului decât în prezența altora sau în poziție culcată pe bazinet)

-stimularea circulației sanguine pentru: profilaxia trombozelor, pneumoniilor, escarelor, contracturilor.

PRINCIPII DE RESPECTAT:

Mobilizarea se face în funcție de:

-natura bolii

-starea generală

-tipul de exerciții pasive și active pentru refacerea condiției musculare și anvergura de mișcare trebuie începută încet, mărindu-se treptat, în funcție de răspunsul fiziologic al pacientului(creșterea frecvenței pulsului, semne de slăbiciune musculară, diaforeză)

-exercițiile se fac înainte de mese

-pacinetul trebuie învățat să intercaleze exercițiile de mișcare cu exerciții de respirație

-de asemenea, trebuie planificat împreună cu pacientul exerciții de relaxare.

Observație:

-momentul în care se încep mobilizare și ridicarea din pat, precum și ritmul în care se efectuează vor fi hotărâte de medic.

-executarea în bune condiții ține de competența asistentei.

Pozițiile în care poate fi mobilizat pacientul sunt:

-așezarea în poziție șezând, la marginea patului

-așezarea în fotoliu

-ridicarea în poziție ortostatică.

CAPTAREA ELIMINIĂRILOR

Scop:

-observarea caracterelor fiziologice și patologice ale dejecțiilor

-descoperirea modificărilor lor patologice în vederea stabilirii diagnosticului

Pregătire

*materiale

-prosoape, acoperitoare de flanelă

-paravan, mușama și aleză

-materiale pentru toaleta mâinilor

-mănuși

-ploscă, bazinet, urinare pentru femei și bărbați

-tăviță renală, scuipători, pahar conic sau cutie Petri

*pacient

-fizic, in funcție de produsul captat

2.4 SUPRAVEGHEREA FUNCȚIILOR VITALE ȘI VEGETATIVE

1.Respirația

Scop: evaluarea funcției respiratorii a pacientului fiind un indiciu al evoluției, al apariției unor complicații și al prognosticului.

Elemente de apreciat:

-tipul respirației

-amplitudinea mișcărilor respiratorii

-ritmul

-frecvența

Materiale necesare:

-ceas cu secundar

-creion/pix de culoare verde

-foaia de temperatură

Tehnica:

-asistenta așează pacientul în decubit dorsal, fără a explica tehnica ce urmează a fi efectuată

-plasează mâna, cu fața palmară pe suprafața toracelui

-se numără inspirațiile timp de un minut

-se consemnează valoarea obținută printr-un punct pe foaia de temperatură(fiecare linie orizontală a foii reprezintă două respirații)

-unirea cu o linie a valorii prezente cu cea anterioară pentru obținerea curbei.

2.Pulsul

-reprezintă expansiunea ritmică a arterelor ce se comprimă pe un plan dur, osos și este sincronă cu sistola ventriculară.

Scop:

-evaluarea funcției cardiovasculare

Se apreciază:

-ritmul,

– amplitudinea,

-frecvența

-celeritatea.

Loc de măsurare:

-oricare arteră accesibilă palpării și care poate fi comprimată pe un plan osos:

*a. Temporală-superficială (la copii)

*a. Carotidă

*regiunea apicală (vârful inimii)

*a. Humerală

*a. Radială

*a. Femurală

*la nivelul regiunii poplitee (în spatele genunchiului)

*a. Tibială

*a. Pedioasă

Materiale necesare:

-pix culoare roșie

-ceas cu secundar

Tehnica:

-pregătirea psihică

-se asigură repaus fizic și psihic 10-15 minute

-reperarea arterei

-fixarea degetelor index, medius și inelar pe traiectul arterei

-se exercită o ușoară presiune cu vârful degetelor asupra peretelui arterial până la perceperea zvâcniturilor pline ale pulsului

-se numără pulsațiile timp de un minut

Consemnarea valorii obținute se face printr-un punct pe foaia de temperatură, ținând cont că fiecare linie orizontală reprezintă patru pulsații. Se unește valoarea prezentă cu cea anterioară cu o linie, pentru obținerea curbei. În unele documente se notează cifric.

3.TENSIUNEA ARTERIALĂ(T.A)

-reprezintă presiunea exercitată de sângele circulant asupra pereților arteriali.

Scop:

-evaluarea funcției cardiovasculare(forța de contracție a inimii, rezistența determinată de elasticitatea și calibrul vaselor). Se măsoară tensiune arterială sistolică(maximă) și cea diastolică(minimă)=elemente de evaluat.

Loc de măsurare:

-artera humerală

-artera radială(electronic)

Materiale:

-tensiometru(Riva-Rocci, cu manometru, electronice)

-stetoscop biauricular

-tampon de vată

-alcool

-pix de culoare roșie

Metode:

-auscultatorie

-palpatorie

-oscilometrică

Tehnică:

-metoda auscultatorie-pregătire psihică

-repaus timp de 5 minute

-se aplică manșeta pneumatică pe brațul pacientului, brațul fiind în extensie

-se fixează membrana stetoscopuluio la nivelul arterei humerale sub marginea inferioară a manșetei

-se introduc olivele stetoscopului în urechi

-se pompează aer în manșeta pneumatică cu ajutorul perei de cauciuc până la dispariția zgomotelor pulsatile

-se decomprimă progresiv aerul din manșetă prin deschiderea supapei până când se aude primul zgomot(acesta reprezintă valoarea tensiunii arteriale maxime). Se reține valoarea indicată continuându-se decomprimarea până când zgomotele dispar(tensiunea arterială minimă).

-metoda palpatorie

-se face prin palparea arterei radiale, etapele fiind identice metodei auscultatorii;

-se utilizează în cazuri deosebite când nu avem la indemână un stetoscop

-valorile se determină înregistrând valoarea indicată pe cadranul manometrului în momentul în care simțim că trece prima undă pulsatilă, aceasta echivalând cu tensiunea maximă

-valoarea tensiunii arteriale minime se calculează după formula:

TAmin=TAmax/2+ 1 sau 2

-diferența dintre TAmax și TAmin se numește tensiune diferențială și nu are voie să fie mai mică de 30mmHg

-are dezavantajul obținerii unor valori mai mici decât în realitate.

-metoda oscilometrică

¤Oscilometria-metoda prin care se evidențiază amplitudinea pulsațiilor peretelui arterial cu ajutorul oscilometrului Pachon

¤Aparatul este alcătuit dintr-un cadran gradat în unități, o manșetă pneumatică și para de cauciuc.

¤Manșeta aparatului se fixează pe membrele bolnave la nivelul dorit, de unde pulsațiile se transmit la manometru.

Pregătirea bolnavului:

-camera de examinare trebuie sa aibă un climat corespunzător

-bolnavul este culcat în repaus cu cel puțin 15 minute înainte de măsurare

-se descoperă membrele superioare sau inferioare

-se aplică manșeta aparatului la nivelul dorit pe membrul de examinat

Tehinca:

-se pompează aer până ce dispare pulsul periferic

-se citește amplitudinea oscilațiilor pe cadranul manometrului

-se scade presiune cu 10 mmHg și se citesc din nou oscilațiile arteriale

-se scade apoi presiunea din 10 în 10 cu citiri succesive până se găsește valoarea maximă a amplitudinii care se numește indice oscilometric

-valorile normale sunt apreciate în limite foarte lungi și foarte variabile

-nu are importanță valoarea obținută, ci importantă este diferența dintre două regiuni simetrice care nu trebuie să depășească 2mmHg

Valori normale

Modificări ale tensiunii arteriale:

HTA= creșterea TA peste valori normale

hTA= scăderea TA sub valori normale

modificări ale TA diferențiale= variațiile TA max și TA min nu se fac paralel

TA diferită la segmente simetrice(braț stâng, drept)

Notare:

-se notează pe foaia de temperatură valorile obținute cu o linie orizontală de culoare roșie, socotindu-se pentru linie a foii o unitate coloană de mercur

-se unesc liniile orizontale cu linii verticale și se hașurează spațiul rezultat

-în alte documente medicale se notează cifric.

4.TEMPERATURA

-menținerea temperaturii în limite normale este necesitatea organismului de a conserva o temperatură la un grad aproximativ constant, pentru a-și menține starea de bine. Temperatura corpului se menține constantă datorită echilibrului dintre termogeneză și termoliză.

Scop:

-evaluarea funcției de termoreglare și termogeneză

Locuri de măsurare:

-axilă

-plica inghinală

-cavitatea bucal

-rect

-vagin

Materiale necesare:

-termometru maximal

-casoletă cu tampoane de vată și comprese sterile

-recipient cu soluție dezinfectantă

-tavă medicală

-lubrifiant

-alcool medicinal

-ceas

-pentru măsurarea temperaturii corpului se mai pot utiliza termometre cutanate și termometre electronice

Tehnica:

-în cazul în care nu sunt indicații speciale, temperatura se măsoară de 2 ori pe zi, dimineața(intre orele 7-8) și seara (între orele 18-19)

-se face informarea pacientului; se solicită colaborarea lui

-asistenta se spală pe mâini

-se scoate termometrul din soluția dezinfectantă(cloramină 5 ‰), se clătește și se șterge cu o compresă

-se verifică nivelul mercurului; dacă nicelul mercurului este ridicat, se scutură termometrul până nivelul scade sub 36OC; se verifică integritatea termometrului

5.DIUREZA

-reprezintă cantitatea de urină eliminată din organism timp de 24 de ore

Scop:

-obținerea datelor privind starea morfofuncțională a aparatului renal și asupra altor imbolnăviri

-cunoașterea volumului diurezei

-efectuarea unor determinări calitative(analize biochimice) din cantitatea totală de urină emisă

Urmărirea bilanțului circulației lichidului din organism=bilanțul lichidului (intrări-iesire)

Materiale necesare:

-se pregătesc recipiente: vase cilindrice gradate, cu gât larg, spălate și clătite cu apă distilată(pentru a nu modifca compoziția urinei) și acoperite; se poate utiliza orice borcan de 2-4 litri pe care il vom grada noi cu creion dermograf sau pe benzi de leucoplast

-se informează pacientul asupra necesității colectării corecte a urinei și asupra procedeului

-colectarea începe dimineața, la o anumită oră, și se termină în ziua următoare la aceeași oră

Pentru o determinare corectă:

Pacientul urinează dimineța la o oră fixă; această cantitate de urină de la prima emisie, se aruncă.

Se colectează, apoi, toate urinele emise în decurs de 24 de ore până a doua zi, la aceeași oră, păstrându-se și urina de la ultima emisie.

DE REȚINUT!

-golirea vezicii trebuie să se facă înainte de defecare

-pentru a împiedica procesele de fermentație, se vor adăuga, la urina colectată, cristale e de timol

-recipientul de urină este etichetat cu numele pacientului, nr salon, nr pat, se ține la răcoare și ferit de lumină, pentru a preveni descompunerea urinei

-după golirea recipientului, acesta se va spăla și dezinfecta conform cerințelor

-pentru examene fizice(cantitate, aspect, miros) se recoltează urina din 24 de ore

-pentru examene chimice se recoltează 100 ml urină

PRECIZARE: Pentru determinarea toleranței la glucide, 100 ml de urină se vor recolta din cantitatea totală de pe 24 de ore.

Notarea diurezei:

-diureza se notează zilnic în foaia de temperatură a pacientului

-prin hașurarea pătrățelelor corespunzătoare cantității de urină și zilei respective

-spațiul dintre 2 linii orizontale a foii de temperatură corespunde la 100 ml de urină

-cantitatea de urină eliminată în 24 de ore, în mod normal este aproximativ de 1500 ml.