Ingrijirea Pacientilor cu Coxartroza

CUPRINSUL

P A R T E A G E N E R A L Ă

ARGUMENT

CAP. I. DATE GENERALE DESPRE BOALA…………………………………………………………………

1.1. Noțiuni de anatomia și fiziologia aparatului urinar…………………………………………………………..

1.2. Prezentarea teoretică a bolii…………………………………………………………………………………………

1.2.1. Definiția…………………………………………………………………………………………………….
1.2.2. Etiologia……………………………………………………………………………………………….
1.2.3. Patogenia
1.2.4. Diagnosticul clinic
1.2.5. Diagnosticul paraclinic
1.2.6. Diagnosticul diferențial
1.2.7. Evoluția și prognosticul
1.2.8. Tratament

1.2.8.1. Tratament igieno-dietetic

1.2.8.2. Tratament medical

1.2.8.3. Tratament chirurgical

CAP. II. ÎNGRIJIRI GENERALE………………………………………………………………………………….

2.1. Internarea pacientului în spital

2.2. Asigurarea condițiilor de spitalizare

2.3. Asigurarea condițiilor igienice pacienților internați

2.4. Supravegherea funcțiilor vitale și vegetative

2.5. Alimentația bolnavului

2.6. Administrarea medicamentelor și hidratarea organismului

2.7. Recoltarea produselor biologice și patologice

2.8. Pregătirea pacientului și efectuarea tehnicilor impuse de afecțiune

2.9. Educație pentru sănătate

2.10. Externarea pacientului

P A R T E A S P E C I A L Ă

CAP III . INGRIJIRI SPECIFICE

3.1. Cazul 1 – Plan de îngrijire

3.2. Cazul 2 – Plan de îngrijire

3.3. Cazul 3 – Plan de îngrijire

CAP. IV. CONCLUZII

4.1. Evaluarea finală

4.2. Concluzii generale

BIBLIOGRAFIE

P A R T E A G E N E R A L Ă

ARGUMENT

CAP. I

DATE GENERALE DESPRE BOALĂ

Noțiuni de anatomie și fiziologie a aparatului locomotor

La vertebratele superioare, inclusiv la om, s-au diferențiat în decursul evoluției, grupuri de organe puse în slujba îndeplinirii unor mari funcțiuni ale întregului organism. Un astfel de „complex funcțional" este și aparatul locomotor.

Aparatul locomotor este alcatuit din oase cu legaturile lor – articulatiile – si din muschi. Totalitatea structurilor osoase formează scheletul. Acesta constituie un fel de „schelă" care dă forma generală și proporțiile corpului omenesc. Elementele scheletului contribuie la menținerea posturii organismului, opunându-se împovărării date de greutatea corpului, care se află sub acțiunea gravitației terestre. Oasele sunt legate între ele prin structuri conjunctive de diferite feluri, care le asigură mobilitatea, adică posibilitatea deplasării unele în raport cu altele. Aceste structuri sunt articulațiile. Oasele și articulațiile formează partea pasivă a aparatului locomotor. Pe oase se fixează mușchii striați scheletici. Aceștia acționează asupra oaselor și articulațiilor ca asupra unor pârghii, constituind partea activă a aparatului locomotor, adică elementele lui dinamice.

Aparatul locomotor are ca funcție principală locomoția, adică deplasarea individului în spațiu, precum și mobilizarea diverselor segmente ale organismului, unele în raport cu altele. Se asigură astfel desfășurarea variatelor activități ale omului, active sau pasive, în cadrul mediului înconjurător.

Activitatea organelor locomotorii nu este autonomă, independentă. Componentele sale formează un tot, ale cărui părți se dezvoltă și funcționează în strânsă legătură unele cu altele, precum și cu celelalte componente ale corpului omenesc. Această coordonare este realizată de sistemul nervos. Orice atitudine sau postură este menținută și orice mișcare este efectuată grație activității continue și atente a aparatului neuro-senzorial, fără a cărui prezență aparatul locomotor ar fi o masă inertă sau un ansamblu care ar funcționa neomogen și anarhic. Trebuie, menționat că activitatea organelor locomotorii în cadrul economiei generale a organismului, include o activitate metabolică dintre cele mai intense.

Studiul aparatului locomotor cuprinde trei subdiviziuni:

– Osteologia (grecește osteon = os și logos = știință), este partea Anatomiei care are ca obiect studiul oaselor;

– Artrologia (grecește arthron = încheietură, legătură), constituie partea care are ca obiect studiul legăturilor dintre oase, al articulațiilor;

– Miologia (grecește myos = mușchi, carne) cuprinde studiul mușchilor scheletici. Mușchii netezi din structura pereților vaselor sangvine și a organelor interne, precum și mușchiul cardiac.

Coxalul

Coxalul este un os plan, voluminos și neregulat, torsionat ca o

elice. Este format la început, din trei piese distincte: ilionul, pubele și ischionul, care se sudează definitiv între 12-16 ani la fete și 13-18 ani la băieți.

Orientare. Se așază: înapoi – marginea care prezintă o mare scobitură, lateral – fața prevăzută cu o cavitate emisferică (acetabulul), iar în jos – scobitura acestei cavități.

Ilionul (Os ilii sau Uium). Formează porțiunea superioară a osului și reprezintă mai mult din jumătatea lui. Limita inferioară a ilionului este reală la fat și la copil,

unde sudarea lui cu celelalte două piese nu s-a realizat încă. La adult, limita inferioară a ilionului este reprezentată de o linie convențională ce trece prin treimea superioară a acetabulului. Ilionul prezintă un corp (Corpus ossis ilii) care participă la formarea acetabulului și o porțiune superioară, turtită, comparată cu o aripă, aripa osului i1iac (Alia ossis ilii).

Ischionul (Os ischii sau Ischium). Cuprinde porțiunea posterioară și inferioară a osului; el are un corp și o ramură. Corpul (Corpus ossis ischii) participă la formarea acetabulului, constituind porțiunea postero-inferioară a acestei cavități. Corpul se continuă cu r a m u r a (Ramus ossis ischii), ce se îndreaptă înainte. La limita dintre corp și ramură se găsește tuberozitatea ischiadică (Tuber ischiadicum).

Pubele (Os pubis sau Pubis). Reprezintă porțiunea antero-inferioară a osului; el are un corp și două ramuri. Corpul (Corpus ossis pubis) participă la formarea porțiunii antero-inferioare a acetabulului. El se unește cu ilionul, iar la locul de unire se găsește eminența iliopubiană (Eminentia iliopubică). De la corp pleacă înainte ramura superioară (Ramus superior ossis pubis); ea cotește în unghi ascuțit (unghiu1 pube1ui) și se continuă cu ramura descendentă sau inferioară (Ramusinferior ossis pubis).

Fig. 81. Coxalul văzut lateral.

1. Creasta iliacă. – 2. Spina iliacă anterosuperioară. – 3. Spina iliacă antero inferioară. – 4. Corpul ilionului. – 5. Fosa acetabulului. – 6. Suprafața semilunară a acetabulului. – 7. Sprânceana cotiloidiană. –

8. Corpul pubelui. – 9. Ramura superioară a pubelui. – 10. Unghiul pubelui. – 11. Șanțul obturator. – 12. Incizura acetabulului. – 13. Gaura obturată. – 14. Ramura inferioară a pubelui; împreună cu (15) ramura ischionului, poartă denumirea de ramură ischiopubiană. – 16. Tuberozitatea ischidiatică. – 17. Corpul ischionului. – 18. Mica incizură ischiatică. – 19. Spina ischiatică. – 20. Linia gluteală inferioară. – 21. Marea incizură ischiatică. – 22. Spina iliacă postero-inferioară. – 23. Linia gluteală anterioară. – 24. Spina iliacă postero-superioară. – 25. Linia gluteală posterioară. – 26. Suprafața gluteală a osului iliac.

Ramura inferioară a pubelui se unește cu ramura ischionului, formând împreună ramura ischio – pubiană. Coxalul, considerat în totalitate, prezintă două fețe, patru margini și patru unghiuri.

Fața laterala prezintă în partea ei mijlocie o cavitate mare, numită acetabul. La formarea acetabulului contribuie corpul celor trei oase constitutive ale coxalului. Dedesubtul acetabulului se găsește un orificiu mare, numit gaura obturată; la formarea ei contribuie ișchionul și pubele. Deasupra acetabulului se găsește fața gluteală a aripii osului iliac.

Cavitatea cotiloidă sau acetabulul (Acetabulum). Este o cavitate profundă, emisferică, care servește la articulația cu femurul. Circumferința acetabulului este proeminentă și ascuțită, și poartă numele de sprânceana cotiloidă sau limbul acetabular (Limbus acetabuli sau Margo acetabularis). Ea este întreruptă de trei incizuri situate la locurile de sudură dintre cele trei piese inițiale ale coxalului; cea mai profundă dintre ele este scobitura sau incizura acetabulului (Incisura acetabuli) situată în partea inferioară, la unirea ischionului cu pubele. Scobitura acetabulului se află imediat deasupra găurii obturate și este transformată pe viu, într-o gaură prin ajutorul unei formațiuni fibro-cartilaginoase, numită ligamentul transvers al acetabulului. Suprafața interioară a acetabulului prezintă: a) suprafața semilunară (Facies lunata) situată la periferia cavității și care este articulară și b) fosa acetabulului (Fossa acetabuli) ocupă fundul cavității, este nearticulară, de formă patrulateră, încadrată de suprafața semilunară.

Gaura obturată (Foramen obturatum). Este limitată în cea mai mare parte printr-o margine ascuțită, afară de porțiunea superioară, unde marginea este înlocuită cu un șanț.

Suprafața gluteală a osului iliac (Facies glutealis). Este ușor excavată în porțiunea ei mijlocie; pe ea se găsește gaura nutritivă principală a osului.

În câmpul posterior, imediat deasupra limbului acetabular, se găsește o suprafață rugoasă numită șanțul supra-acetabular (Sulcus supra-acetabularis) unde se insera tendonul reflectat al mușchiului drept femural.

Fața mediala este străbătută de linia arcuată (Linea arcuatd) îndreptată oblic, de sus în jos și dinapoi înainte. Superior se găsește o suprafață excavată, numită fosa i1iacă (Fossa iliaca) pe care se insera mușchiul iliac; în partea ei posterioară, se află una dintre găurile nutritive ale osului.

Marginea anterioară este formată dintr-o porțiune verticală, ce aparține ilionului, și o porțiune orizontală, ce aparține pubelui. Cele două porțiuni determină între ele un unghi obtuz.

Marginea posterioară este tot atât de accidentată ca și marginea anterioară, de care diferă totuși prin direcția ei aproape verticală. Marginea este formată de ilion și ischion.

Marginea superioară sau creasta iliacă (Crista iliaca) se întinde de la spina iliacă anterosuperioară la spina iliacă posterosuperioară. Marginea aparține în totalitate osului iliac. Pe creasta iliacă se insera un mare număr de mușchi (oblicul extern, oblicul intern, transversul, pătratul lombelor, gluteul mare, gluteul mijlociu, iliacul).

Marginea inferioară dă inserție unor mușchi (adductorul mare, adductorul scurt) și corpilor cavernoși.

Unghiurile 1. Unghiul antero-superior este reprezentat de spina iliacă antero-superioară. 2. Unghiul postero – superior este reprezentat de spina iliacă posterosuperioară. 3. Unghiul antero-inferior este reprezentat prin unghiul pubelui. 4. Unghiul postero-inferior este format de tuberozitatea ischiatică.

Bazinul osos servește (pe lângă rolul de protecție a organelor pelviene și pe lângă cel jucat în mecanismul nașterii) la transmiterea greutății corpului la membrele inferioare; are astfel un rol important în statică și locomoție.

In stațiunea verticală, se găsesc în același plan frontal: promontoriul, axele de rotație ale humerusului în articulațiile scapulohumerale și cele ale femurelor în articulațiile coxofemurale. Considerat astfel (în plan frontal) bazinul osos se prezintă ca o boltă, care primește greutatea corpului și o transmite celor două coapse. Această boltă are un vârf reprezentat de sacru, și doi stâlpi (arcade) reprezentați de oasele coxale. Sacrul primește greutatea de la trunchi și prin intermediul stâlpilor, o transmite la cavitățile cotiloide și de aici la femure. Greutatea corpului apăsând pe sacru, produce o tensiune în articulațiile sacro-iliace, care aduce după sine tendința la îndepărtarea celor doi stâlpi de boltă. Dar stâlpii sunt menținuți în legătură prin cele două ramuri ischiopubiene și prin simfiza pubiană, astfel că presiunea de sus în jos nu-i poate îndepărta. Pe de altă parte, presiunea este neutralizată și de contrapresiunea de jos în sus, exercitată de cele două femure. Intervin în menținerea echilibrului de forțe și puternicele ligamente ale articulațiilor sacro-iliace. Arhitectura bazinului osos este realizată astfel în mod atât de fericit, încât nu se pune nici o piedică locomoției și staticii; în cazul în care pelvisul osos și-a pierdut rezistența normală, echilibrul de forțe se rupe și se produc deformații.

Femurul. Este un os lung (cel mai lung os al corpului omenesc); este un os pereche. Pe schelet este oblic îndreptat de sus în jos și latero-medial. Este format din corp si doua epifize.

Corpul (Corpus femoris). Prezintă o ușoară curbură cu concavitatea posterioară.

Epifiza superioară sau proximală. Prezintă capul, colul și doua tuberozități, numite marele și micul trohanter. Epifiza superioară este legată de corp printrun col chirurgical.

Capul (Caput femoris). Este articular și constituie două treimi dintr-o sferă. Prezintă foseta capului (Fovea capitis femoris) pentru inserția ligamentului capului femural.

Colul (Collum femoris). Este o coloană osoasa puternică, turtită antero-posterior, care unește capul cu restul epifizei. Este îndreptat oblic de sus în jos și mediolateral și formează cu diafiza unghiul de înclinație, care măsoară 125-130°.

Axul colului formează cu axul transversal al extremității inferioare un alt unghi, numit unghiul de declinații deschis medial. Axul transversal ce trece prin condilii femurali răspunde planului frontal al corpului, pe câni axul colului este oblic înainte și medial. Unghiul de declinație, care măsoară în medie 12°. Modificările unghiurilor de înclinație și declinație se repercutează asupra atitudinii membrului inferior. Mărirea unghiului de înclinație are ca rezultat ducerea membrului inferior în abducție (Coxa valga). Invers, micșorarea lui imprimă adducția membrului inferior (Coxa vara). Mărirea unghiului de declinație pune membrul inferior în rotație laterală. Micșorarea sau reducerea lui la zero duce, membrul inferior în rotație medială.

Greutatea corpului se transmite de la bazinul osos la membrul inferior liber prin colul femurului. Direcția forțelor ce se transmit solicită din partea colului o mare rezistență, ceea ce explică arhitectura lui trabeculară deosebit de complexă, alcătuită dintr-un sistem de bolți. După vârsta de 50 de ani, sistemul trabecular începe să se resoarbă, iar cavitatea medulară se continuă în epifiza superioară. Greutatea corpului și resorbția osoasă favorizează fracturile colului. Formarea călușului fiind mai dificilă, aceste fracturi au un caracter foarte grav.

Din punct de vedere descriptiv, colul prezintă două fețe: anterioară și posterioară. Pe creasta intertrohleară se afla un puternic mamelon numit tuberculul pătratului femural pentru inserția mușchiului omonim.

Trohlearul mare este o proeminență patrulateră ce continuă in sus corpul femurului. El dă inserție unor mușchi care unesc pelvisul cu femurul, numiți din această cauză mușchi pelvi-trohanterieni (gluteu mijlociu, gluteu mic, piriform, obturator intern).

Trohlearul mic este o proeminența mamelonată, situată la partea posteroinferioară a colului. Pe el se insera mușchiul iliopsoas.

Epifiza inferioară sau distală este un masiv voluminos, mai întins în sens transversal, decât în

sens antero-posterior.

Prezentarea teoretica a bolii

Artrozele sunt afecțiuni neinflamatoare ale articulațiilor mobile, caracterizate prin deteriorarea si abraziunea cartilajului articular precum si prin leziuni hipertrofice ale extremitaților osoase. Monoarticulare, uneori bilaterale, artrozele cresc ca frecvență paralel cu vârsta.

Definiție. Coxartroza numita și artroza coxo-femurală sau artroza șoldului, este o afecțiune cronică ce reprezină distrugerea progresivă a cartilajului articular de la nivelul șoldului. Este o boala cu debut lent, o evoluție progresivă, continuă care duce în final la anchiloza (blocarea) articulației șoldului, însoțită de dureri foarte mari. Adesea este o boala prezentă persoanelor de vârsta a doua sau a treia.

Etiologie

Coxartroza reprezintă o boală plurietiologică, dar monopatogenică, expresie a degradarii anatomo-funcționale a șoldului. Afecțiunea este întalnită la persoanele care depășesc vârsta de 40 ani iar frecvența crește o dată cu înaintarea în vârsta. Ea interesează ambele sexe , cu o ușoară predominanță la sexul feminin.

Aproape toate clasificarile etiologice ale coxartrozei fac distincția ître formele primare sau idiopatice șinforme secundare.

Coxartrozele primare costituie aproximativ jumătate din numărul total iar ele debutează către vârsta de 60 de ani; adesea ele sunt bilaterale, se însoțesc de artroze ale altor articulații, iar radiologic sunt artroze de tip general. Ele par să fie cauzate de factori generali, încă putin cunoscuți, care alterează catilajul articular, producând leziuni de uzură precoce la nivelul articulațiilor supuse la eforturi maxime.

Coxartozele secundare sunt acele la care factorii locali pot fi incriminați drept cauze declanșatoare ale afecținii. Dintre coxartozele secundare cele mai frecvente sunt acelea cosecutive alterarilor mecanicii articulare prin tulburări de staticăarticulară care pot fi datorate:

– malformațiilor congenitale coxofemurale (displazia sau luxația cogenitală de șold, coxa vara sau valga, protruzia acetabulară juvenilă).

– deformațiilor coxofemurale caștigate (sechele traumatice ale capului femural sau corpului dupa fracturi, luxații,decolare epifizară).

O altă categorie de coxartoze secundare sunt acelea care, fară să fie datorate malformațiilor sau tulburărilor de statică articulară, recunos totși cauze locale care au alterat sinoviala sau cartilajul articular, elemente care vor dezvolta ulterior artroza. Astfel sunt coxartrozele secundare unei coxite infecțioase sau reumatismale, condromatozei șoldului, sinovitei traumatice.

1.2.3 Patogenie

Funcționalitatea normală a unei articulații depinde de integritatea morfo-funcțională a componentelor sale și de prezența cantitativ normală a lichidului sinovial care asigură nutriția cartilajului si ungerea articulară.

Nutriția cartilajului este înmod natural foarte precară depinzând, printre altele, de o serie de factori mecanici de frecare și presiune care favorizează pătrunderea lichidului sinovial în porozitățile cartilajului. Nutriția cartilajului poate deveni deficitară în imobilizările articulare, precum și în tulburările de secreție a lichidului sinovial, în particular a acidului hialuronic, de către celulele sinoviale în porozitățile cartilajului. Perturbarea echilibrului articular în coxartroză poate fi determinată de factori bologici sau mecanici.

Primele modificări decelabile in coxartroză se situează la nivelul cartilajului care acoperă capul femural și acetabulul.

Procesul de degenerescența a cartilajului, în zona în care nu suportă greutatea corpului, provoacă o proliferare activă a vaselor subdiacente stratului calcifiat al cartilajului, pe care îl invadează și îl transformă în țesut osos. În zona capului femural și a cotilului au loc procese osteogenetice cu formare de osteofiți. În zona care suportă greutatea corpului, cartilajul degenerat se subțiază pana la dispariție.

Suprafața ososă neprotejată de catilaj și supusă unei presiuni enorme se eburnifică, iar sub această zonă în grosimea țesutului spongios al capului, apare o densificare osoasă. La acest nivel exisstă o reacție vasculară accentuată care este responsabilă de densificarea și îngroșarea travelor osoase dar care lipsește pe linia de transmitere maxima a presiunii, unde țesutul osos este resorbit și înlocuit cu focare de fibroză și pseudochiste. Astfel, coxartoza apare ca o tulburare vasculară care modifică natura țesuturilor articulare, în special a cartilajului și a osului și se însoțește de dureri și deformări mari. Zona de condensare osoasă este în mod special responsabilă de producerea stimulilor dureroși.

1.2.4 Diagnostic clinic

Semnele clinice sunt aceleași cu ale celorlalte artoze:

-durerea care poate fi localizată în fese, în creasta iliacă sau la genunchi. Ea apare la mers, dar mai ales la urcatul și coborâtul scarilor.

-limitarea algică a mișcărilor active. Bolnavul nu poate încrucișa picioarele, nu se poate încheia la pantofi, nu poate sta picior peste picior.

-limitarea algică a mișcărilor pasive, abducția fiind ceaa mai limitată, urmată de rotația sau adducția coapsei.

-scurtarea memebrului inferior de partea afectată, cu dificultăți la mers.

– apariția cracmentelor.

1.2.5 Diagnosticul paraclinic

Examenul radiologic este foarte edificator pentru coxartroză. El prezintă:

-osteoscleroza marginală, cu îngroșarea sprâncenei cotiloide

-îngustarea spațiului articular

-hipertrofie osoasă

Diagnosticul se stabilește pe baza anamnezei, a examenului clinic și a celui radiologic. Principala afecțiune cu care se face diagnosticul diferențial este bursita trohanteriana, care are simptome asemanatoare, cu iradierea durerii spre marele fesier, dar nu prezintă limitarea mișcarilor în articulația coxo-femurală.

1.2.6 Diagnosticul diferențial

Diagnosticul diferențial se face cu sciatica, care prezintă o durere posterioară a fesei și a coapsei; examenul clinic în cazul coxartrozei arată o diminuare a mobilității șoldului, miscările maxime determinând dureri, iar manevrele de elongație a sciaticului sunt negative.

Coxita reumatismala izolată o monoartropatie inflamatoare la șold prezintă un alt tablou clinic și radiologic. Clinic prezintă o intensificare nocturnă a durerii iar radiologic semnele de distrucție sunt predominante (prezină o pensare a spațiului articular dar și ulcerații ale osului subcondral).

Osteonecroza idiopatică a capului femural este mai rară și prezintă durere a șoldului; examenul radiologic arată integritatea spațiului articular (nu prezintă nici o pensare inițial) și integritatea cotilului, modificarile radiologice fiind capul femural cu o zonă de osteocondensare iar în timp se turtește la nivelul conturului său superior, apoi se poate remarca și disecția unui sechestru bine delimitat.

1.2.7 Evoluție și prognostic

Evoluția coxartrozei este lent progresivă dacă sunt respectate măsurile terapeutice adecvate. Aceasta poate evolua rapid invalidant în 1 – 2 ani iar la cei mai mulți pacienți se întinde pe 10 -15 ani sau mai mult.

Intensificarea durerilor, accentuarea impotenței funcționale, agravarea deformărilor: scurtarea membrului inferior, deformarea bazinului exprima agravarea coxartrozelor. Spre deosebire de celelalte artroze, coxartroza are caracterul cel mai invalidant și ireversibil, de unde rezultă și prognosticul rezervat.

1.2.8 Tratament

Tratamentul coxartrozei prezintă urmatoarele obiective: combaterea durerii, diminuarea redorii și a impotenței funcționale, micșorarea handicapului, menținera funcței articulare și recâștigarea mișcarii (parțiale sau totale).

1.2.8.1 Tratament igenico-dietetic

Masurile igineo-dietetice și educative ce ar trebui aplicate sunt micșorarea solicitarii articulaței coxo-femurale prin evitarea ortostatismului prelungit, a mersului pe scari sau pe teren accidentat; dietată echilibrată (hipocalorică în cazul persoanelor supraponderale).

1.2.8.2 Tratament medical

Tratamentul medicamentos presupune pe de o parte folosirea unei medicații antialgice și antiinflamatoare (tratament simptomatic), iar pe de altă parte folosirea unei medicații care să influiențeze pozitiv fondul evolutiv al bolii (numite de reumatologii americani Direase Modifyng Osteo Arthritis Drugs DMOAD).

Tratamentul simptomatic poate fi cu acțiune de scurtă durata: analgezicele (paracetamol, tramadol), antiinflamatoarele nesteroidiene (ibuprofen, diclofenac, indometacin, piroxicam, celebrex,tenoxican, ketoprofen), geluri și unguente (ketoprofen, diclofenac, Fastum gel) și cu acțiune de lungă durată: corticoizii depozit, intraarticular: triamcilonon si acidul hialuronic.

Medicamentele DMOAD sunt: glucozaminosulfat, condroititnsulfat, pentosansulfat, orgoteina, tetraciclinele.

Tratamenul balneo-fizioterapic prezintă cele mai eficiente rezultate și are cele mai largi recomandari. Electroterapia, hidroterapia, termoterapia, kinetoterapia sunt folosite pentru: combaterea durerii, asigurarea unei bune stabilități a șoldului, asigurarea unor unghiuri de mobilitate funcționale și evitarea instalării atitudinilor vicioase.

1.2.8.3 Tratament chirurgical

Tratamentul ortopedico-chirurgical poate fi precoce sau tardiv. Bolnavii cu coartroze secundare unor anomalii congenitale ca displazia subluxantă de șold este cel precoce carora li se efectuează osteotomii corectoare. Cel tardiv se adresează pacienților cu artroze de șold evoluate, care nu mai raspund la tratament medical, acetora implementandu-se proteze totale de șold.

Componenta mecanică este obiectivul de acțiune prin modificările de presiune articulară pentru diminuarea durerii și ameliorarea interlinului articular scăzut sau lipsă.

Osteotomia este rezecția unui os cu scopul de a remedia o diformitate a acestuia sau în scop curativ. În cazul artrozelor debutante se efectuează osteotomii de femur în scop de recentraj articular sau prin osteotomii de bazin. Acestea se fac pentru a ameliora acoperirea externa și anterioară a capului femural printr-o grefa însurubată, provenind din creasta iliacă.

Osteotomia inter-trohleară alungește brațul de pârghie și modifică direcția mușchilor abductori. Se diminuează astfel presiunea permanentă mușchilor prin alungirea adductorilor și a psoasului.

Artroplastiile totale (protezele totale de șold) sunt caracteristice pacienților cu vârsta peste 60 de ani. Este formată dintr-un cap femural dependent de o tijă fixată în diafiza femurală (cu sau fară ciment) și un cotil reprezentat de o suprafața de polietilenă. Intervenția este rapidă, la fel și recuperarea iar rezultatele se vad prin reluarea activității practice normale. Mobilitatea este recuperată corect iar atitudinile vicioase dispa

CAP. II

ÎNGRIJIRI GENERALE

2.1 Internarea pacientului în spital

Internarea în spital reprezintă un eveniment important în viața bolnavului cu coxartroză, el desparțindu-se de mediul său obișnuit fiind nevoit să recurgă la ajutorul oamenilor străini. Această nouă situație impreună cu boala îi crează anumite stări emotive de care personalul trebuie să țină seama, menajându-l cât mai mult.

Primul contact cu bolnavul este hotarâtor pentru câștigarea încrederii lui, factor indispensabil pentru asigurarea unei bune colaborări între pacient și personalul de îngrijire în vederea recâștigării sanătății celui internat. Înca de la început personalul serviciului de primire trebuie să dovedească cea mai mare atenție și preocupare fața de bolnavul nou sosit.

Accesul bolnavului în spital se face prin camera de gardă, acesta fiind ajutat să se dezbrace și apoi să se așeze pe masa de consultație pentru a fi examinat de medicul de gardă pentru stabilirea diagnosticului de internare.

Bolnavul cu coxartoză se internează prin programare pe baza biletului de internare emis de medicul din policlinică sau biletului de trimitere de la medicul de familie.

Bolnavul este întregistrat în registrul de internari, se completează foaia de observație clinică și datele de identitate, numărul salonului, diagnosticul de internare.

Hainele bolnavului vor fi supuse deparazitării și dezinfectării înainte de înmagazinare.

Bolnavul îmbracat în ținută de spital pijama, capot, papuci este condus în secția de Ortopedie.

2.2 Asigurarea conditiilor de spitalizare

Asistenta medical asigură primirea blonavilor internați și se îngrijeste de acomodarea acestora la condițiile de spital, scopul internarii fiind vindecarea.

Regimul terapeutic de vindecare urmarește crearea unor conditii optime care sa nu afecteze negativ starea emoționala a pacientului.