Ingrijirea Pacientilor cu Afectiuni Respiratorii. Pneumonia

CUPRINS

Argumentul ………………………………………………………………………………………………………………. 3

CAP.I. Îngrijirea pacientului cu pneumonie ……………………………………………………………….. 5

1.1. Anatomia și fiziologia aparatului respirator ……………………………………………………… 5

1.2. Pneumonia …………………………………………………………………………………………………… 14

1. Definiție ……………………………………………………………………………………………………… 14

2. Etiopatogenie ……………………………………………………………………………………………… 14

3. Diagnostic clinic …………………………………………………………………………………………. 17

4. Diagnostic paraclinic …………………………………………………………………………………… 18

5. Diagnostic diferențial ………………………………………………………………………………….. 18

6. Evoluție și prognostic ………………………………………………………………………………….. 18

7. Tratament …………………………………………………………………………………………………… 20

a) igieno-dietetic …………………………………………………………………………………………. 20

b) medicamentos …………………………………………………………………………………………. 20

c) balnear …………………………………………………………………………………………………… 21

CAP.II. Îngrijiri generale ………………………………………………………………………………………… 22

2.1. Internarea pacientului în spital ……………………………………………………………………… 22

2.2. Asigurarea condițiilor de spitalizare a pacientului …………………………………………… 22

2.3. Asigurarea condițiilor igienice a pacientului …………………………………………………… 23

2.4. Supravegherea funcțiilor vitale și vegetative ale pacientului …………………………….. 24

2.5. Alimentația pacientului …………………………………………………………………………………. 27

2.6. Administrarea medicamentelor și hidratarea pacientului …………………………………. 27

2.7. Recoltarea produselor biologice și patologice …………………………………………………. 28

2.8. Pregătirea pacientului și efectuarea tehnicilor impuse de caz …………………………… 30

2.9. Educația pentru sănătate ………………………………………………………………………………. 33

2.10. Externarea pacientului ………………………………………………………………………………… 34

CAP.III. Îngrijiri speciale ………………………………………………………………………………………… 35

Cazul 1. Plan de îngrijire …………………………………………………………………………………….. 35

Cazul 2. Plan de îngrijire …………………………………………………………………………………….. 46

Cazul 3. Plan de îngrijire …………………………………………………………………………………….. 54

CAP.IV. Concluzii …………………………………………………………………………………………………… 63

Bibliografie …………………………………………………………………………………………………………….. 65

Argumentul

Motto:

„Eu nu te întreb de ce rasă ești, nici de religie ori origine, ci numai de suferințele tale… trebuie să dau ajutor oricărei ființe în suferință, fără să mă intereseze rangul, averea, vârsta, frumusețea, inteligența sau dacă este chinez ori barbar, prieten sau dușman.”

 SUEN SEU MO (SEC. AL VII-LEA)

Am ales această temă, deoarece pneumoniile reprezintă o problemă majoră de sănătate publică, care afectează toate grupele de vârstă.

Datele publicate în ultimii 25 de ani, demonstrează diferențe uriașe în ratele de mortalitate prin pneumonii și alte infecții ale aparatului respirator în țările dezvoltate, față de cele mai puțin dezvoltate.

Incidența episoadelor respiratorii acute este de 7,3 episoade pe an la copiii sub 3 ani, în țările subdezvoltate (6,2 pe an la copiii de 3-5 ani în India), iar la sugarii din SUA este de 4,5 episoade pe an.
Totuși în țările dezvoltate incidența pneumoniilor este în creștere la vârstnici (9 din 10 decese), în timp ce acestea sunt în descreștere la copii și tineri.

Pneumonia acută se evidențiază prin gravitate și frecvență, fiind definită ca proces patologic complex, caracterizat prin acumularea de celule inflamatorii și exudat la nivelul alveolelor, ca răspuns la proliferarea bacteriană, virală sau fungică, de la nivelul parenchimului pulmonar (steril în mod natural).

Dificultățile în controlul acestor îmbolnăviri sunt determinate de:

– numărul impresionant de agenți infecțioși față de care nici un regim terapeutic unic nu poate fi util;

– imposibilitatea limitării semnificative a transmiterii interumane a agenților infecțioși cu tropism respirator;

– participarea sinergică în determinismul infecțiilor respiratorii a factorilor de risc de mediu, ocupaționali și ai fumatului;

– stabilirea diagnosticului și temporizarea tratamentului, precum și dificultăți economice ca asistența medicală de înaltă calitate, la costuri din ce în ce mai mici.

CAP.I. Îngrijirea pacientului cu pneumonie

1.1. Anatomia și fiziologia aparatului respirator

Totalitatea organelor care asigură mecanismul respirației, cu rolul de a asigura aportul de O2 și de a elimina CO2 alcătuiesc aparatul respirator.

Aparatul respirator este format din:

I. Căile respiratorii aeriene superioare:

Fosele nazale;

Faringe;

Laringe;

Trahee;

II. Căile respiratorii inferioare:

Plămânii;

Arborele bronșic – bronhii;

Bronhiole;

Sacii alveolari.

● Nasul și cavitatea nazală

Nasul reprezintă primul segment al căilor respiratorii cu rol dublu funcțional: respirator și olfactiv. Este o formațiune mediofacială de forma unei piramide cu baza în jos, despărțită de septul nazal în două cavități, numite fosele nazale. Acestea comunică cu sinusurile și faringele prin două orificii largi.

Cavitățile nazale sunt căptușite de o mucoasă foarte bogat vascularizată și împărțită funcțional în două regiuni:

– treimea superioară: mucoasa olfactivă;

– partea inferioară: mucoasa respiratorie.

●Faringele

Este un conduct musculo–membranos, situat posterior în cavitatea bucală și înaintea coloanei vertebrale, care reprezintă segmentul de încrucișare a căii respiratorii cu cea digestivă.

Este divizat în trei etaje:

nazofaringe;

orofaringe;

laringofaringe.

Este alcătuit din:

– tunica externă de înveliș (adventicea faringelui);

– tunica musculară (mușchi).

La nivelul său activează plexul faringian, o rețea de nervi ce coordonează pătrunderea aerului în plămâni și a hranei în esofag.

Amigdalele formează inelul limfoepitelial al faringelui.

● Laringele

Este alcătuit dintr-un schelet cartilaginos, de formă triunghiulară, cu baza în sus, ce deservește funcția respiratorie și pe cea de fonație.

Este situat:

sub osul hioid;

deasupra traheei;

înaintea esofagului;

pe linia mediană a gâtului, în dreptul vertebrelor C5, C6.

Laringele este format din:

I. Un schelet cartilaginos alcătuit din:

– patru cartilagii pereche;

– trei cartilagii nepereche. Dintre acestea cel mai important fiind epiglota ce închide glota în timpul deglutiției.

II. Articulații și ligamente ce unesc cartilagiile între ele;

III. Mușchii ce acoperă scheletul și intervin în respirație și fonație.

Cavitatea laringelui prezintă trei etape:

– Supraglotic (vestibular);

– Subglotic (infraglotic, continuat cu traheea);

– Glotic.

Laringele este acoperit de o mucoasă bogat vascularizată.

●Traheea

Este un tub fibrocartilaginos ce începe la nivelul vertebrei C6 și se termină în cavitatea toracică la nivelul vertebrelor T4, T5.

Este situată:

– în fața esofagului;

– înapoia marilor vase sanguine.

Este formată din 15-20 semi-inele cartilaginoase a căror parte dorsală este înlocuită de un mușchi neted transversal.

Este căptușită cu două tunici:

– tunica externă – fibro-musculo-cartilaginoasă;

– tunica internă – mucoasă ciliată.

Traheea se bifurcă în partea inferioară, la nivelul ultimului inel traheal, cu cele două bronhii principale.

● Arborele bronșic

Este format din căile respiratorii extra și intrapulmonare, constituind un sistem de tuburi ce servesc la tranzitul aerului.

La nivelul T4, traheea se împarte în două bronhii: dreaptă și stângă. Aceste bronhii pătrund în plămâni prin hil, unde se vor ramifica intrapulmonar, formând arborele bronșic: la dreapta în trei bronhii lobare (superioară, mijlocie și inferioară), iar la stânga în două bronhii lobare (superioară și inferioară).

Bronhiile principale se ramifică progresiv în bronhii lobare, apoi în bronhii terminale, care se continuă cu canale alveolare (ale căror pereți prezintă dilatații în formă de saci), saci alveolari în care se deschid alveolele pulmonare.

I. Bronhia dreaptă

Înainte de a pătrunde adânc în plămânul drept, bronhia principală dreaptă se împarte în:

1. bronhia lobară superioară ce pătrunde în lobul superior și se distribuie segmentelor pulmonare alcătuind trei bronhii segmentare;

2. trunchiul bronhic intermediar, ce se împarte în două bronhii lobare:

a. bronhia lobară mijlocie, ce se împarte în două bronhii segmentare corespunzător segmentelor lobului mijlociu;

b. bronhia lobară inferioară ce se împarte în cinci bronhii segmentare, corespunzător segmentelor pulmonare ale lobului inferior.

II. Bronhia stângă

După ce a intrat prin hil, înainte de a pătrunde mai adânc în plămân, bronhia principală se împarte în:

1. bronhia lobară superioară care pătrunzând în lobul superior se împarte în:

a. trunchiul superior ce se termină prin trei bronhii segmentare;

b. trunchiul inferior terminat prin două bronhii segmentare.

2. bronhia lobară inferioară, împărțită în cinci bronhii segmentare. Fiecare bronhie segmentară dă ramificații din ce în ce mai reduse astfel:

a. bronhii lobulare;

b. bronhii terminale;

c. bronhii acinoase.

● Plămânii

Sunt organe pereche, situate în cavitatea toracică prin care se realizează schimbul de gaze: O2 și CO2.

La exterior sunt înveliți într-o membrană seroasă numită pleură, care este de două tipuri:

– pleura viscerală – ce acoperă plămânul;

– pleura parietală – ce acoperă pereții cavității toracice.

Cavitatea pleurală este virtuală, în general devenind patologică în urma acumulării între cele două foițe a unor produse ca:

sânge – hemotorax;

lichid – hidrotorax;

aer – pneumotorax;

puroi – piotorax;

limfă – kilotorax.

Plămânul este alcătuit din:

I. Lobii pulmonari sunt unități morfologice mari, delimitate prin scizuri:

– plămânul drept are două scizuri – trei lobi;

– plămânul stâng are o scizură – doi lobi.

II. Segmentele sunt unități morfologice delimitate imperfect prin septuri conjunctive. Acestea sunt alcătuite din lobuli.

III. Lobulul este o formațiune anatomică, constituită din:

1. ramificații ale bronhiilor și vaselor de sânge înconjurate de țesut conjunctiv;

2. acini pulmonari constituiți din:

a. bronhiola respiratorie;

b. canale alveolare;

c. alveole pulmonare – reprezintă suprafața de schimb a plămânului.

Peretele alveolar este adaptat schimburilor de gaze și este format din:

– epiteliu alveolar unistratificat așezat pe o membrană bazală;

– țesut conjunctiv – bogat în fire elastice în care există o rețea de capilare provenite din ramurile terminale ale arterei pulmonare.

Vascularizația plămânului este:

I. Nutritivă:

– face parte din marea circulație;

– este asigurată de arterele și venele bronșice.

Venele drenează sânge în vena cavă superioară.

II. Funcțională:

– asigură schimburile gazoase prin intermediul vaselor de sânge (mica circulație).

Rețeaua nervoasă a plămânului este reprezentată de:

– fibre motorii parasimpatice provenite de la nervul vag;

– fibre simpatice provenite de la simpaticul toracal și cervical.

Fiziologia respirației

Respirația reprezintă funcția prin care organismul ia din mediul său de viață O2 și elimină CO2.

Mecanismul respirației – este asigurat de scheletul cutiei toracice și mușchii respiratori.

Modificarea volumului cutiei toracice permite pătrunderea aerului în plămâni fiind realizată prin contracția mușchilor ridicători ai coastelor. Revenirea la poziția inițială se realizează sub acțiunea mușchilor ridicători ai coastelor.

Diafragmul este cel mai important mușchi respirator contribuind la micșorarea volumului cutiei toracice în repaus, iar prin contracție la mărirea acesteia.

Datorită elasticității lor și presiunii negative existente între foițele pleurale, plămânii urmează expansiunea cutiei toracice.

Tipuri de respirație fiziologică:

Respirația de tip costal – este cea în care, la mișcările respirației contribuie mai ales mușchii costali. Acest tip este caracteristic femeilor.

Respirația de tip abdominal – este cea în care rolul cel mai important îl are diafragmul. Această respirație este caracteristică bărbaților și copiilor mici.

Mișcările respiratorii – reprezintă totalitatea mișcărilor respiratorii care permit pătrunderea aerului în plămâni și eliberarea lui în afară, realizând inspirația și expirația.

I. Inspirația – constă în contracția mușchilor inspiratori, având drept rezultat mărirea de volum a cutiei toracice. Plămânii urmează expansiunea cutiei toracice, presiunea intrapulmonară scăzând cu 2-3 mmHg față de cea atmosferică, iar aerul atmosferic pătrunde în plămâni.

II. Expirația – este un proces pasiv, ce constă în revenirea cutiei toracice la volumul inițial în momentul în care mușchii inspiratori se relaxează, plămânii se contractă. Are loc o creștere a presiunii intrapulmonare cu 2-4 mmHg față de cea atmosferică, ceea ce permite ca o parte din aerul introdus anterior să fie expulzat.

Etapele respirației

I. Etapa pulmonară – reprezintă perioada în care aerul pătrunde prin căile respiratorii la plămâni și se distribuie la alveolele pulmonare.

Factorul ce determină sensul difuziei este reprezentat de presiunile parțiale ale gazelor din aerul alveolar, sângele venos, sângele arterial, sângele capilar și țesuturi, gazele trecând de la o presiune mai mare la una mai mică. Prin presiunea parțială se înțelege presiunea pe care ar trimite-o un gaz dintr-un amestec de gaze, dacă ar putea ocupa volumul amestecului respectiv astfel.

Trecând din alveolă în sângele venos, oxigenul se combină cu hemoglobina, sângele venos luând treptat culoarea sângelui arterial, fiind readus la inimă prin venele pulmonare. Acest proces este numit hematoză pulmonară.

II. Etapa sanguină – reprezintă transportul oxigenului și dioxidului de carbon de către sânge.

1. Oxigenul este transportat astfel (de la plămâni la țesuturi):

– o mică parte este dizolvat fizic în plasmă – 1%;

– restul sub forma unei combinații chimice labile cu hemoglobină din celulele roșii, rezultând oxihemoglobina.

2. Transportul dioxidului de carbon se face de la țesuturi la plămâni astfel:

– dizolvat fizic în plasmă;

– legat chimic sub formă de bicarbonat;

– legat chimic cu hemoglobină sub formă de carbohemoglobină.

III. Etapa tisulară – reprezintă schimbul de gaze din sânge și țesut cu ajutorul unui sistem complex enzimatic, în urma căreia oxigenul este cedat țesuturilor, în vederea asigurării proceselor de ardere, iar dioxidul de carbon este încorporat în sânge pentru a fi eliminat.

La nivelul țesuturilor, sensul difuziei gazelor este următorul: oxigenul trece din sânge în țesutul interstițial și apoi în celule, iar dioxidul de carbon din celule în țesutul interstițial în sânge. Utilizarea oxigenului de către celule are loc în mitocondriile acestora în care se desfășoară procese de oxidoreducere complexe, sub acțiunea enzimelor specifice, substanțele organice fiind oxidate până la CO2 și H2O, eliberând energia chimică.

Reglarea neuroumorală a respirației pulmonare

Prin reglarea respirației se înțelege totalitatea mecanismelor nervoase și umorale care mențin și modifică mișcările respiratorii și care au drept rezultat adaptarea în fiecare moment, de respirație, la necesitățile aportului de O2 și ale eliminărilor de CO2 .

Reglarea nervoasă a ventilației se realizează prin inervația centrilor respiratori:

– centrii respiratori primari, situați sub bulb;

– centrii respiratori ascensori, situați la nivelul punții, reprezentați prin:

centrul apneustic în 2/3 posterioară;

centrul pneumotoxic 1/3 anterioară.

Prin conexiunile sale multiple, centrul respirator din bulb primește impulsuri din diferite părți ale aparatului respirator, capabil să modifice activitatea centrului respirator, acționând fie asupra centrului inspirator, fie asupra centrului expirator inhibându-le sau excitându-le.

Cele mai importante impulsuri sunt cele provenite de la nivelul plămânului prin intermediul fibrelor senzitive ale nervului vag de la nivelul diferitelor segmente (alveole).

Principiul de bază al reflexului Herring-Brener este: distensia plămânilor oprește inspirația făcând să urmeze expirația, iar replierea plămânilor (turtirea lor), inhibă expirația și provoacă inspirația.

Reflexul de tuse și de strănut au punct de plecare receptorii situați în mucoasa căilor aeriene inferioare (tuse) și superioare (strănutul). Ele sunt reflexe de apărare.

Reglarea umorală

Reglarea umorală a ventilației se datorează influențelor excitante asupra centrilor respiratori de către o serie de substanțe.

Rolul cel mai important îl joacă:

– concentrația gazelor respiratorii: O2 și CO2;

– variațiile de pH ale sângelui și LCR.

Creșterea concentrației CO2 din aerul alveolar determină o dublare a numărului de respirații pe minut, ceea ce reprezintă adaptarea mișcărilor respiratorii la nevoile crescute de O2 ale mușchilor aflați în activitate.

În concentrații prea mari, CO2 nu mai are rol de excitant, din contră: deprimă centrul respirator; o scădere exagerată a CO2 din sânge duce la mărirea mișcărilor respiratorii.

Scăderea pH-ului sanguin determină o excitație a centrului respirator, urmată de inspirații mai profunde.

1.2. Pneumonia

1. Definiție

Pneumonia se definește ca fiind inflamarea țesutului pulmonar în urma unei infecții, care poate evolua acut sau cronic.

2. Etiopatogenie:

Agenții patogeni responsabili pentru pneumonie sunt: bacteriile, virușii, ciupercile și paraziții.

În anul 2007, a fost descoperit în S.U.A. un nou germen patogen, numit Adenovirusul de Tip 14.

Pneumonia de cauză virală și micotică, apare mai ales la persoanele cu un sistem imunitar slăbit (în urma unui transplant de organe, a unor boli – SIDA, leucemie).

Cei mai frecvenți agenți patogeni ai pneumoniei sunt:

Pneumonia tipică – determinată de bacterii: Streptococi, Haemophilus influenzae;

Pneumonia atipică – determinată de bacterii: mykoplasme (M. Pneumoniae), Chlamidii (C. Psittaci, C. Pneumoniae), Legionelle (L. Pneumophila), Rickettsii (Coxiella burnetii);

Pneumonia nosocomială – determinată de bacterii: Stafilococi (Stafilococul auriu), enterobacterii (E. Coli, Klebsielle);

Pneumonia apărută pe fond imunodepresiv:

determinată de bacterii: Stafilococi (Stafilococul auriu) și Mycobacterii;

determinată de viruși: Cytomegalovirus (CMV);

determinată de ciuperci: Pneumocystis carinii, Candida Aspergillus.

Calea de transmitere a pneumoniei:

Plămânii dispun în mod normal de mecanisme de apărare care împiedică pătrunderea substanțelor străine și a agenților patogeni. Suprafața traheei și a bronhiilor mari este acoperită de cili, care se mișcă continuu, favorizând astfel eliminarea expectorației pe cale bucală.

Acest proces împiedică fixarea particulelor de praf în alveolele pulmonare. Odată cu aerul inspirat nu pot ajunge în alveole decât particule foarte mici, cu dimensiuni cuprinse între 1,3 și 5μm. Dacă acestea reușesc să ajungă în alveole, sunt distruse în mod normal de sistemul imunitar. Dacă mecanismele de apărare de la nivel pulmonar sunt însă deteriorate (datorită unor afecțiuni ca astmul bronșic sau bronșita cronică), atunci pot să pătrundă în alveole și particule de dimensiuni mai mari, care se fixează la acest nivel și provoacă reacții inflamatorii. În funcție de starea de sănătate a bolnavului, există riscul ca inflamația să se propage și la alte organe.

În majoritatea cazurilor, agenții patogeni pentru pneumonie infecțioasă pătrund în plămâni pe cale aeriană, mult mai rar pe cale sangvină, de la un alt focar de infecție. Agenții patogeni provin fie din nazofaringe, fie de la alți bolnavi (prin tuse sau strănut).

Factori de risc:

Sistemul imunitar influențează în mod decisiv tipul de agent patogen, care agresează organismul. El este răspunzător de eficacitatea cu care corpul luptă cu diferiți germeni patogeni.

Tratamentul cu imunosupresoare sau citostatice, de exemplu după un transplant de organe sau după un neoplasm, slăbește foarte mult sistemul imunitar. O influență negativă o au și unele boli cum ar fi: leucemia, limfomul malign, SIDA, alcoolismul sau diabetul zaharat. Bolnavii pot contracta astfel forme atipice de pneumonie, provocate de ciuperci ca Pneumocystis carinii, de viruși ca Cytomegalovirus, virusul herpetic sau virusul varicelozosterian. Persoanele cu imunodepresie pot face și forme atipice de pneumonie cu mykobacterii.

Apariția unei pneumonii poate fi favorizată și de preexistența unor afecțiuni de bază. În cazul persoanelor imobilizate la pat, de exemplu, secreția bronșică stagnează în părțile pulmonare subsegmentare, care, datorită ventilației și vascularizației deficitare, sunt colonizate de germeni patogeni. Probleme de ventilație a unor segmente pulmonare pot să apară și în cazul unor tumori pulmonare (carcinom bronșic) care obstruează traiectul bronșic. De asemenea, riscul de pneumonie apare și datorită pătrunderii unui corp străin în căile respiratorii (pneumonie de aspirație). Corpul străin obstruează una din ramurile bronșice aferente, alveolele pulmonare sunt prost ventilate și creează astfel condiții ideale de colonizare bacteriană. Un alt factor de risc pentru apariția pneumoniei este deficitul de pompare al inimii stângi (insuficiență cardiacă stângă). Datorită acestei afecțiuni, sângele stagnează la nivel pulmonar, presiunea sangvină din vasele pulmonare crește și are efect de deteriorare a acestora. Consecutiv, apare așa-numita „pneumonie de stază” sau o pneumonie cauzată de infarct de miocard.

O altă cauză a problemelor de vascularizație pulmonară este embolia. Un tromb de sânge care se formează pe traiectul sistemului circulator se desprinde de la locul său și ajunge, pe cale sangvină, până la plămâni, prezentând un risc ridicat de infecție.

Infecțiile virale ale căilor respiratorii (de exemplu cu viruși gripali) se pot complica foarte ușor cu infecții bacteriene secundare, cu efecte grave pentru parenchimul pulmonar deja deteriorat.

În funcție de localizare

În funcție de segmentul de țesut pulmonar afectat, se distinge între pneumonie interstițială și pneumonie alveolară. În cazul pneumoniei interstițiale este afectat țesutul care înconjoară alveolele, pe când pneumonia alveolară vizează chiar alveolele pulmonare.

În funcție de extindere

A. Pneumonia lobară: afectează un lob pulmonar în întregime;

B. Pneumonia lobulară: afectează un lobul pulmonar. Datorită faptului că în acest caz pot exista unul sau mai multe focare inflamatorii, acest tip de pneumonie se mai numește pneumonie de focar.

În funcție de tabloul clinic

În funcție de manifestările clinice și de germenii patogeni răspunzători, pneumoniile pot fi tipice și atipice, acestea din urmă fiind foarte rare.

În funcție de rezervorul de infecție

Pneumoniile se pot clasifica și în funcție de locul unde s-a infectat bolnavul:

– infecții nosocomiale (contractate în spital);

– infecții non-nosocomiale (contractate în afara mediului spitalicesc);

Această categorie de clasificare este importantă mai ales datorită faptului că agenții patogeni din mediul spitalicesc sunt de regulă foarte agresivi și rezistenți la medicația uzuală (antibiotice, etc.).

3. Diagnostic clinic

Primele indicii de diagnostic sunt oferite la anamneză, prin simptomele descrise de pacient. Examenul clinic oferă informații privind starea de sănătate a plămânilor. În special auscultația pulmonară și cardiacă decelează anumite sunete care întăresc diagnosticul prezumtiv de pneumonie. Pneumonia bacteriană și pneumonia virală sunt deosebite prin manifestările clinice.

Pneumonia bacteriană

Pneumonia bacteriană tipică apare de obicei în timpul iernii. Debutul este marcat adesea de frisoane (de o jumătate de oră sau chiar o oră), urmate de febră și de tuse. Starea generală a bolnavilor este grav alterată. Tusea se însoțește inițial de o expectorație roșu-ruginie, care ulterior devine galben-verzuie (purulentă). În multe cazuri aceste manifestări sunt precedate de o infecție respiratorie superioară (de exemplu în nazofaringe).

Pneumonia pneumococică (cu Streptococcus pneumoniae) se asociază adesea cu un acces febril abrupt (până la 40°C). Ritmul respirației este încetinit, bolnavii respiră superficial și foarte repede (polipnee).

Datorită inflamării pleurei, respirația poate deveni dureroasă. Dispneea determină bătăi sincrone cu bătăi ale aripilor nazale, un indiciu important de diagnostic mai ales în cazul copiilor foarte mici. Lipsa de oxigen la nivelul buzelor, al limbii sau al extremităților (degetele de la mâini și de la picioare, nas) se exteriorizează prin cianoză (colorație albastru-violetă).

Pneumonia virală – debutul pneumoniei virale este de cele mai multe ori mai grav decât cel al pneumoniei de etiologie bacteriană. Evoluția tabloului clinic atinge un climax în decurs de câteva zile. Manifestările clinice includ: cefalee, dureri articulare, rareori frisoane, tuse chinuitoare, neproductivă. Sputa are aspect limpede și este fără miros. Temperatura corpului crește încet, rareori depășește 38,5°C. Dispneea acută și durerile la respirație apar mai rar decât în cazul pneumoniei bacteriene, iar starea generală a bolnavului este mai bună.

Pneumonia interstițială – reprezintă o afecțiune gravă de etiologie variată, având în comun semne clinice și radiologice corespunzătoare inflamării țesutului interstițial pulmonar, cu afectare în grade variate a bronșiolelor dar și alveolar. Debutul este cu febră, anorexie, cefalee apoi stare generală influențată cu durere toracică, cianoză periferică, tuse uscată apoi umedă, dispnee mixtă, uneori convulsii.

4. Diagnostic paraclinic

Pentru identificarea germenilor bacterieni se face o hemocultură și examenul bacteriologic al sputei. Se recomandă și efectuarea unei hemoleucograme. Identificarea altor agenți patogeni (cum ar fi virușii sau ciupercile) se face prin culturi specifice.
Localizarea și extinderea pneumoniei se face cu ajutorul examenului radiologic.

5. Diagnostic diferențial

Se face cu: – TBC – pulmonar

– cancer pulmonar

– asbestoza pulmonară

6. Evoluție și prognostic

Pneumonia se poate asocia cu foarte multe complicații, fie la nivel pulmonar (septicemie), fie extrapulmonar (de exemplu meningita).

Complicații la nivel pulmonar

Una din cele mai grave complicații ale pneumoniei este insuficiența respiratorie. În acest caz, funcția respiratorie este atât de diminuată încât bolnavul nu mai primește suficient oxigen și nu elimină o cantitate corespunzătoare de dioxid de carbon. În consecință, se instalează o hipoxie severă.

O altă complicație periculoasă este septicemia, caracterizată de colonizarea bacteriană a corpului, care determină diverse insuficiențe organice (la nivel cardiac, renal). Septicemia prezintă un risc fatal pentru viața pacientului.

Datorită faptului că pacienții cu pneumonie au nevoie de odihnă la pat, riscul de tromboembolie este considerabil. Trombii de sânge migrează pe cale sangvină și pot obstrua vase importante de sânge la nivel cerebral sau pulmonar.

Reacțiile inflamatorii severe favorizează acumularea de lichid în spațiul intrapleural, ducând la revărsat pleural. Efuziile masive de lichid trebuie eliminate, deoarece împiedică procesul respirației.

Acumularea de secreții purulente în spațiul intrapleural determină formarea unui emfizem pleural, care favorizează formarea de adeziuni între foițele pleurale. Acumularea de puroi la nivel pulmonar determină formarea unui abces pulmonar.

Pneumonia se poate croniciza și se poate complica cu bronșiectazii, inflamații recidivante sau hemoptizii. Procesele inflamatorii recidivante determină, în timp, fibrozarea parenchimului pulmonar, cu diminuarea capacității sale expansive și a funcționalității.

Complicații la nivel extrapulmonar

Pneumonia infecțioasă se poate complica cu inflamarea foițelor cerebrale (meningita) și acumularea de secreții purulente la nivel cerebral (abcese cerebrale). De temut sunt și reacțiile inflamatorii la nivel cardiac, articular sau osos. La nivel cardiac pot fi afectate endocardul (endocardita) sau pericardul (pericardita). De obicei nu apar modificări ale miocardului. Reacția inflamatorie la nivelul articulațiilor se numește „artrită”, iar cea de la nivelul oaselor „osteomielită”.

Prognostic

Prognosticul pentru pneumonia infecțioasă depinde de natura agentului patogen, de sistemul imunitar al pacientului și de eficacitatea tratamentului. Factorii cu impact negativ asupra evoluției bolii sunt vârsta înaintată și patologiile cardiace sau pulmonare asociate. În ciuda antibioticelor de generație nouă folosite în tratamentul pneumoniei pneumococice, rata de mortalitate nu a scăzut. Ea se situează, în medie, la 7-8%, ajungând până la 20% în cazurile grave.

Persoanele care contractează infecții iatrogene (se îmbolnăvesc în spital) au un prognostic mai grav, deoarece germenii implicați sunt rezistenți la medicamentele actuale. Aproximativ 50% din persoanele care contractează pneumonia ca infecție nosocomială nu supraviețuiesc tratamentului medicamentos.

7. Tratament

a) Igieno-dietetic

Pacientul cu pneumonie trebuie să se odihnească la pat și să aibă un aport corespunzător de lichide, sub formă de apă, sucuri de fructe sau ceaiuri de plante.
Pentru îmbunătățirea respirației se recomandă să se efectueze regulat exerciții respiratorii. Dispneea se tratează cu oxigenoterapie, iar în caz de insuficiență respiratorie acută se impune respirația artificială.

b) Medicamentos

Terapia medicamentoasă se impune în cazul pneumoniei de etiologie bacteriană, micotică sau parazitară. Se administrează antibiotice, antimicotice și antiparazitare, care să acționeze cât mai specific, în funcție de fiecare agent patogen în parte.

Pneumonia bacteriană

Antibiotice: se recomandă în suprainfecții bacteriene. La copii, vârstnici, gravide și imunodeprimați se administrează antibiotice cu spectru larg (Penicilină, Ampicilină, Amoxicilină + Clavulanat, cefalosporine, etc.).

Pneumonia pneumococică

Tratamentul simptomatic: antitermice – Aminofenazonă 3x1compr./zi, analgezice – Algocalmin 3x1compr./zi, calmante ale tusei – Codenal 3x1compr./zi.

Antibiotice: Penicilina este antibioticul de elecție în pneumonia pneumococică. În formele medii (obișnuite) de pneumonie se administrează: Penicilină G 2-4 milioane U./zi, i.m., la 4-6 ore, pe toată durata bolii și 2-3 zile după vindecare.

Pneumonia interstițială – tratamentul constă în administrare de antibiotice de protecție (Ampicilină, Amoxicilină), reechilibrare hidroelectrolitică și acido-bazică, oxigenoterapia, antitermice (Algocalmin).

Pneumonia micotică

Tratamentul constă în administrarea de antifungice:

– Stamicină (Mycostatin) 500.000 U.I., 1-2 drajeurix3/zi, timp de 7-10 zile, p.o., după gravitatea cazului.

– Amphotericina B, 150-200 mg/kg corp/zi, injectabil, în doze progresive. Este cel mai activ antifungic, dar cu efecte secundare hematologice și renale.

Ambele preparate se administrează în toate micozele, cu excepția actinomicozei în care tratamentul constă în Penicilină 10-12 milioane U.I./zi, asociată cu Sulfadiazină 4g/zi.

c) Balnear

Pacienții cu pneumonii beneficiază de cură balneară în scop profilactic în special în stațiunile de pe litoral.

Indicațiile curei balneare în scop terapeutic se referă la:

a) traheobronșite trenante;

b) astmul alergic;

c) bronșiectazia fără hemoptizie, după sterilizarea cu antibiotice;

d) bronșita cronică;

e) convalescența după pneumonia acută virală sau bacteriană.

Tratamentul recuperator se adresează pacienților cu disfuncții respiratorii obstructive sau restrictive.

Obiective de tratament:

· influențarea procesului inflamator al mucoasei căilor respiratorii;

· ameliorarea troficității mucoasei;

· facilitarea eliminării secrețiilor mucoase;

· ameliorarea vitalității cililor vibratili;

Tratament balnear

Factorii terapeutici care pot acționa asupra unui bolnav cu afecțiune cronică respiratorie într-o stațiune balneară sunt:

· climatul

· aerosolii sau inhalațiile cu ape minerale

Climatul stațiunii balneare

Bolnavii cu afecțiuni ale aparatului respirator pot beneficia de efectele favorabile ale climatului specific stațiunii pe perioade bine determinate din an:

a) climat sedativ indiferent – pe tot parcursul anului;

b) bioclimă de litoral marin sau stepă – în anotimpurile calde;

c) bioclimă tonică stimulentă, alpina, – în anotimpurile calde.

Aerosolii și inhalațiile cu ape minerale

Diferitele tipuri de ape minerale pot avea efecte favorabile astfel:

a) ape alcaline clorurate sodice cu efect de fluidificare și facilitare a eliminării secrețiilor bronșice, în stațiuni ca: Slănic-Moldova, Sângeorz, Căciulata

b) ape sulfuroase cu efect antiinflamator și antiseptic pe mucoasele căilor respiratorii, în stațiuni ca: Herculane, Căliman, Ocnele Mari.

CAP.II. Îngrijiri generale

2.1. Internarea pacientului în spital

Spitalul primește pacienți și prin transfer de la alte unități spitalicești, dacă pacientul aparține profilului său. Cazurile de urgență vor fi primite și fără bilet de internare.

Pacienții vor fi examinați la internare de medicul de gardă în cabinetul de consultații. Se stabilește diagnosticul prezumtiv și i se întocmește foaia de observație.

Pacientul va fi condus să-și schimbe îmbrăcămintea în lenjerie de spital. Hainele vor fi depuse în magazie pe baza unui bon și păstrate cu grijă, pe umerașe indiferent de starea lor. Dacă este cazul, pacientul va fi îmbăiat și la nevoie deparazitat. Urmează conducerea pacienților pe secție și apoi în salon.

Primirea pacienților trebuie făcută operativ, fără pierdere de timp cu probleme administrative, în cazuri de urgență pacienților li se întocmește foaia de observație chiar pe secție fără a mai fi nevoiți să treacă prin policlinică.

2.2. Asigurarea condițiilor de spitalizare a pacientului

Asistenta medicală este un cadru sanitar cu o pregătire pluridisciplinară, cu responsabilități în păstrarea și restaurarea sănătății, prevenirii îmbolnăvirilor, înlăturarea suferinței.

Bolnavii cu boli contagioase se amplasează în saloane separate, în funcție de boală.

Bolnavii contagioși trebuie spitalizați în saloane mici de 1-2 maximum 4 paturi. Paturile trebuie să fie comode, camerele bine luminate și aerisite.

Asistenta medicală asigură toaleta zilnică a bolnavului și lenjerie de pat și de corp curată și uscată.

Salonul

– va avea ferestrele îndreptate spre sud pentru ca bolnavul să beneficieze de luminozitate intensă și permanentă;

– temperatura optimă a saloanelor să fie de 18-19oC, eventual mai scăzută cu 1-2oC;

– salonul să fie aerisit ori de câte ori este necesar;

– în sezonul rece, se vor plasa pe calorifere vase cu apă caldă care vor emana vapori umezi;

– curățenia se va efectua zilnic: dimineața și după-masa.

● Patul si accesoriile sale

– patul, de preferință deplasabil pe rotile, rabatabil, prevăzut cu rezemător mobil fiind necesar asigurării confortabilității în poziție șezând, pentru a favoriza respirația;

– salteaua poate fi confecționată din cauciuc sau din material plastic și umplută cu apă sau aer, pentru a preveni escarele la bolnavii imobilizați;

– perna trebuie să fie moale și elastică;

– pătura trebuie să fie confecționată din lână moale;

– lenjeria trebuie să fie albă, din bumbac, cu cât mai puține cusături, conținând: două fețe de pernă, un cearșaf de pat și un cearșaf plic;

– mușamaua din cauciuc sau material plastic va fi așezată pe saltea pentru a o proteja de dejecții;

– o aleză din pânză fină, ce acoperă mușamaua.

2.3. Asigurarea condițiilor igienice a pacientului

Toaleta bolnavului

– în funcție de starea generală a bolnavului, asistenta medicală va efectua toaleta pacientului pe porțiuni, respectând intimitatea acestuia și măsurile de igienă;

– se insistă asupra toaletei bucale, după aspirarea prealabilă a secrețiilor, clătindu-se apoi gura cu apă boricată, ungând apoi mucoasele și buzele crăpate cu glicerină boraxată;

– dacă pacientul este independent, i se vor asigura condițiile necesare în vederea efectuării unei băi generale sau a unui duș;

– deasemenea se insistă asupra zonelor inghinale pudrându-se apoi cu talc pentru a preveni escarele;

– unghiile și părul vor fi curățate regulat, având în vedere faptul că la acest nivel stagnează un mare număr de agenți microbieni;

– îngrijirea mucoasei nazale în scopul menținerii permeabilității căilor respiratorii superioare, prevenirea escarelor, infecțiilor nazale în cazul în care pacientul prezintă sonde pe această cale.

2.4. Supravegherea funcțiilor vitale și vegetative ale pacientului

Supravegherea pacienților prevede înregistrarea paralelă a pulsului central și periferic, a tensiunii arteriale, a diurezei, a respirației și la dispoziția specială a medicului și a expectorației, urmărirea dispneei, a cianozei, a edemelor, a greutății corporale, precum și pulsațiile venelor jugulare.

O importanță deosebită o are supravegherea stării psihice a pacienților.

Puls

Poate fi luat pe orice arteră accesibilă palpării care poate fi comprimată pe un plan osos (artera radială, temporală, carotidă, femurală, humerală, pedioasă posterioară).

Pacientul va fi în repaus fizic și psihic timp de 10-15 minute înainte de numărare. Se reperează șanțul radial la extremitatea distală a antebrațului în continuarea policelui.

Palparea pulsului se face cu vârful degetelor index, mediu și inelar de la mâna dreaptă. Se execută o ușoară presiune asupra peretelui arterial cu cele trei degete până la perceperea zvâcniturilor pline ale pulsului. Fixarea degetelor se realizează cu ajutorul policelui care îmbrățișează antebrațul la nivelul respectiv. Numărarea se face timp de un minut cu ajutorul unui ceas cu secundar.

Notarea în foaia de temperatură se face cu creion roșu, pentru fiecare linie orizontală socotindu-se patru pulsații.

Valorile normale la adult sunt între 60-80 pulsații/minut.

Pulsul – derivațiile lui pot fi prin frecvența și calitatea lui: un puls rapid și slab bătut, ușor depresibil, adesea filiform sau incompatibil, pledează pentru o irigație insuficientă periferică.

Un puls depresibil dar bradicardic, uneori aritmic trădează tulburări în cadrul unei insuficiențe cardiace.

Pulsul dispare prima dată la artera radială, apoi la femurală și în final la carotidă.

Prin presiunea sau tensiunea pulsului înțelegem forța cu care unda pulsatilă izbește peretele arterial. Din acest punct de vedere se descrie un puls dur și un puls moale, care este caracteristic insuficienței cardiace globale, infarctului miocardic.

În insuficiența cardiacă congestivă poate să apară și un puls slab, abia perceptibil, denumit „parvus”.

Tensiunea arterială

Pentru măsurarea tensiunii arteriale pacientul va fi pregătit fizic și psihic.

Se aplică manșeta pe brațul în extensie și se fixează membrana stetoscopului pe artera humerală sub marginea interioară a manșetei. Se introduc olivele stetoscopului în urechi, se pompează aer în manșeta pneumatică cu ajutorul parei de cauciuc până la dispariția zgomotelor pulsatile. Se decomprimă progresiv aerul din manșetă prin deschiderea supapei până când se percepe primul zgomot arterial care reprezintă valoarea tensiunii arteriale maxime. Se reține valoarea indicată de coloana de mercur sau acul manometrului pentru a fi consemnată. Se continuă decomprimarea, zgomotele arteriale devenind tot mai puternice, se reține valoarea indicată de coloana de mercur sau de acul manometrului în momentul în care zgomotele dispar, această valoare reprezentând tensiunea arterială minimă.

Se notează în foaia de temperatură valorile obținute cu linie orizontală de culoare roșie, socotind pentru fiecare linie a foii o unitate de coloană de mercur. Se unesc liniile orizontale cu linii verticale și se hașurează spațiul rezultat.

Valorile normale la adult sunt: tensiunea arterială maximă 115-140 mmHg iar tensiunea arterială minimă 75-90 mmHg.

Tensiunea arterială este important să se mențină în limite normale. Pot să apară modificări tensionale determinate de forța de contracție cardiacă, care vor fi notate și va fi atenționat medicul în privința lor.

Dintre medicamentele diuretice ca FUROSEMIDUL, acestea spoliază organismul de ionul de potasiu și provoacă adesea hipotensiune.

Hipertensiunea venoasă în cazul ineficacității diureticelor se reduce prin puncție venoasă.

Respirația

În timpul măsurării respirației, pacientul va fi așezat în decubit dorsal fără a explica tehnica ce urmează să fie efectuată cu palma mâinii pe suprafața palmară pe torace. Se numără inspirațiile timp de un minut. Aprecierea respirației se poate face prin simpla observare a mișcărilor respiratorii prin ridicarea și revenirea toracelui la normal.

Pe foaia de temperatură se notează cu verde fiecare linie orizontală reprezentând două respirații.

Valorile normale la adult: seara 20 respirații/minut, dimineața 18 respirații/minut.

Respirația va fi atent urmărită deoarece pacienții cu insuficiență cardiacă prezintă în general dispnee care poate fi uneori intensă, cu respirații bruște, rapide și superficiale.

Pacientul va fi educat să respire profund și rar fără să se lase cuprins de panică.

În insuficiența cardiacă stângă dispneea poate apărea la efort sau în repaus mai ales noaptea, poate fi însoțită de tuse, neliniște.

Dispneea cardiacă este o tahipnee regulată, cu accentul pe inspir și care are la bază staza pulmonară.

Diureza

Pentru a putea furniza datele necesare stabilirii diagnosticului și conducerii tratamentului, asistenta va urmări:

1. Tulburările de emisie urinară

2. Cantitatea de urină emisă în 24 de ore

3. Caracterele calitative ale urinei

1. Emisia urinei este declanșată de senzația de micțiune, în mod normal în decurs de 24 de ore este de 5-6 micțiuni la bărbați și 4-5 micțiuni la femei.

Asistenta urmărește următoarele tulburări de micțiune: polachiuria, ischiuria, nicturia, disuria, incontinența urinară.

2. Pentru determinarea cantității de urină emisă în 24 de ore se va instrui pacientul să urineze numai în urinar timp de 24 de ore. Vasele cilindrice gradate vor fi bine acoperite și ținute la răcoare pentru a împiedica procesele de fermentație.

Tot în acest scop se vor adăuga la urina colectată câteva cristale de timol care nu modifică reacțiile chimice ale urinei.

Alături de înregistrarea valorii diurezei se va nota și cantitatea de lichide ingerate. Raportul dintre cantitatea de lichide ingerate și cele eliminate reflectă bilanțul circulației apei în organism.

Valoarea normală este circa 1500 ml/24 de ore, la bărbați este ceva mai mare 1200-1800 ml/24 de ore, la femei 1000-1400 ml/24 de ore.

3. Asistenta trebuie să cunoască caracterele calitative ale urinei:

– culoare – urina normală are o culoare galben deschis ca paiul până la brun închis;

– aspect – urina normală la emisie este clară, transparentă, după un timp poate deveni tulbure;

– miros – acizii volatili din urină îi conferă un miros asemănător cu cel al bulionului;

– reacție – în stare normală are o reacție acidă PH=6,5;

– densitate – trebuie determinată imediat după emisie cu urodensiometrul. Valoarea normală este 1015-1020, în funcție de cantitatea substanței dizolvate.

Se va nota atent cantitatea de lichide ingerate, primite prin perfuzii și cantitatea de urină emisă, făcându-se bilanțul pe fiecare 24 de ore. Acest bilanț fiind foarte important deoarece de cele mai multe ori acești pacienți prezintă edeme datorită reținerilor de apă și sare în organism.

2.5. Alimentația pacientului

Organismul uman are nevoie de hrană în cantitate suficientă și de bună calitate pentru a-și menține starea de sănătate și homeostazie.

În cazul pacientului, este vitală stabilirea regimului alimentar pentru a asigura aportul caloric necesar susținerii forțelor fizice, recuperării și vindecării acestuia.

În perioada febrilă – regim hidrozaharat, bogat în vitamine, mai ales vitamina C, sucuri de fructe, siropuri, ceaiuri calde, lapte. Treptat, după scăderea febrei, se va trece la regim lacto-făino-zaharat și apoi la o alimentație mai substanțială, hipercalorică, ușor digerabilă.

Cantitatea de lichide ingerate va fi de 2000-2500 ml/24h, adăugând câte 500 ml la fiecare grad de febră.

2.6. Administrarea medicamentelor și hidratarea pacientului

Administrarea medicamentelor trebuie făcută cu mare punctualitate căci orice întârziere cât de mică provoacă emoții inutile acestor pacienți anxioși.

Deși medicamentele se administrează la indicația medicului, asistenta va trebui să intervină de urgență în unele cazuri extreme până la sosirea medicului cu unele medicamente ca: Nitroglicerina sau oxigenoterapia.

Asistenta trebuie să sesizeze cât mai repede supradozarea sau efectul nefavorabil ca inapetența, grețurile, bradicardia ce pot interveni ca o supradozare la digitalice.

Calea naturală de administrare a preparatelor digitalice este cea orală. În unele stări de extremă urgență se administrează Strofantina numai intravenos, foarte lent, diluată cu ser fiziologic sau cu soluție de glucoză, pacientul fiind sub observație în tot cursul injectării. Strofantina nu se va administra niciodată la pacienții digitalizați întrucât pot produce fibrilație ventriculară.

Scopul administrării medicamentelor anticoagulante este împiedicarea coagulării intravasculare a sângelui.

Heparina se administrează de preferință pe cale intravenoasă din 4 în 4 ore, maximum din 6 în 6 ore, fiindcă efectul ei este de durată redusă.

Eficacitatea tratamentului anticoagulant se controlează prin teste de laborator, fiindcă prin scăderea exagerată a coagulabilității sângelui pot apărea accidente hemoragice.

În cursul tratamentului anticoagulant trebuie evitat orice traumatism al pacientului, asistenta trebuie să supravegheze în special copiii în această privință.

Pentru hidratarea organismului se va lua în seamă bilanțul pe 24 de ore prin ingerarea și eliminarea lichidelor.

Eliminarea apei din organism se face prin mai multe căi: 1000-1500 ml se elimină prin urină, 500-1000 ml prin transpirație, 350-500 ml sub formă de vapori prin plămâni și 100-200 ml prin scaun, nevoia de apă a adultului fiind de 2000-2500 ml/24 de ore.

Hidratarea organismului se poate face pe cale orală, cale intravenoasă prin numeroase soluții ca: ser fiziologic, soluție izotonică bicarbonat de sodiu 1,4%, soluție izotonică lactat de sodiu 1,9%, glucoză.

Restabilirea echilibrului hidroelectrolitic și acido-bazic este o urgență majoră de îngrijire a pacientului.

2.7. Recoltarea produselor biologice și patologice

În stabilirea diagnosticului precis într-un timp cât mai scurt posibil, ne vin în ajutor probele de laborator care exprimă în mod obiectiv modificările survenite în morfologia, funcțiunea și biochimia organismului și evidențiază agenții agresivi, factorii etiologici ai îmbolnăvirilor.

Recoltările trebuie să fie corect executate, examinările de laborator stabilesc factorul etiologic, clarifică diagnosticul diferențial, confirmă sau infirmă diagnosticul clinic, informează asupra gravității cazului, contribuie la aprecierea eficacității tratamentului, prevestește complicațiile, confirmă vindecarea, contribuie la profilaxia bolilor infecto-contagioase.

Recoltările hematologice și de urină se vor face zilnic sau la indicația medicului.

Se va efectua hemocultura în caz de febră, în timpul frisonului când numărul de germeni este mai mare.

Pentru recoltări pacienții trebuie pregătiți fizic și psihic, instrumentele și materialele necesare trebuie pregătite din timp, recipientele de recoltare vor fi etichetate înainte de începerea recoltării.

Recoltarea sângelui pentru:

– hematocrit: prin puncție venoasă, se recoltează 2 ml de sânge pe cristale E.D.T.A. 0,5 ml soluție uscată prin evaporare. Valorile normale sunt: la bărbați 46±6%, la femei 41±5%.

– ionogramă sanguină: puncție venoasă pe nemâncate, 5-10 ml sânge în seringă heparinizată. Valorile normale sunt: Na 137-152 mEq/l, K 3,8-5,4 mEq/l, Clˉ 94-111 mEq/l, Ca 4,5-5,5 mEq/l.

– glicemie: prin puncție venoasă, se recoltează 2 ml sânge pe 4 mg florură de natriu. Valorile normale sunt: 80-120 mg/l.

– timp de protrombină: prin puncție venoasă, se recoltează 4,5 ml de sânge pe 0,5 ml oxalat de kaliu. Valorile normale sunt: T. Quick 12-14˝, T. Howell 90-150˝.

– V.S.H.: prin puncție venoasă, se recoltează 1,6 ml de sânge pe 0,4 ml citrat de sodiu 3,8%. Valorile normale sunt: 1 oră 4-6 mm, 2 ore 7-15 mm.

– hemoleucogramă: prin puncție venoasă, se recoltează 2 ml de sânge pe E.D.T.A. Valorile normale sunt: eritrocite la bărbați 4,5-5,5 mil/mm³ iar la femei 4,2-4,8 mil/mm³, hemoglobină la bărbați 15±2 g/100ml iar la femei 13±2 g/100ml, leucocite 4000-8000/mm³

Recoltarea urinei pentru examenul sumar de urină se face prin emisie spontană, 150 ml urină dimineața în recipiente curate.

Este importantă îngrijirea pacientului după tehnică, i se asigură repaus la pat pe o perioadă prescrisă de medic, se supraveghează funcțiile vitale, culoarea tegumentelor, se informează medicul în cazul apariției cianozei, dispneei, tahicardiei, se controlează locul puncției și aspectul pansamentului la nevoie (hemoragie, hematom, roșeață).

2.8. Pregătirea pacientului și efectuarea tehnicilor impuse de caz

Radiografia pulmonară

Este o metodă statică de examinare și reprezintă fixarea imaginii radiologice pe filmul radiologic la un moment dat cu scopul de a studia morfologia și funcționalitatea plămânilor.

Acest examen oferă certitudinea diagnosticului de pneumonie lobară datorită imaginii radiologice specifice de opacitate cu topografie lobară sau segmentară, uneori triunghiulară cu vârful în hil.

●Asistenta medicală realizează pregătirea fizică și psihică a pacientului în vederea examenului ce va fi efectuat.

1. Pregătirea psihică:

– asistenta medicală anunță pacientul, explicându-i condițiile de obscuritate în care va fi efectuat examenul;

– conduce pacientul în serviciul de radiologie;

– instruiește pacientul cu privire la caracterul inofensiv al tehnicii și asupra necesității efectuării ei.

2. Pregătirea fizică:

– se dezbracă complet regiunea toracică;

– se așează pacientul în poziție ortostatică, cu mâinile pe șolduri și coatele aduse înainte fără a ridica umerii;

– pacientul va sta în spatele ecranului cu pieptul apropiat de caseta ce poartă filmul;

– când poziția verticală este contraindicată, se așează pacientul în poziție șezând sau în decubit;

– se explică pacientului necesitatea apneei în timpul radiografierii, după o inspirație profundă;

– după terminarea examenului, pacientul va fi ajutat să se îmbrace și va fi condus la salon, la pat;

– se va nota în foaia de observație examenul efectuat și data.

Plămânii, organe pline cu aer, contrastează cu opacitatea inimii și a vaselor cutiei toracice, oferind o orientare relativ ușoară medicului. Imaginea plămânilor apărută pe filmul radiologic va fi în funcție de conținutul lor în aer, sânge sau lichid.

Recoltarea sputei

Sputa este un produs ce reprezintă totalitatea secrețiilor ce se expulzează din căile respiratorii prin tuse. Se recoltează pentru examinări: macroscopice, citologice, bacteriologice, parazitologice în vederea stabilirii unui diagnostic.

În pneumonia pneumococică, sputa are un aspect particular ruginiu iar prin examinarea frotiului și a examenului bacteriologic este pus în evidență agentul cauzal, diplococcus pneumoniae.

Pentru recoltarea sputei se folosesc mai multe metode:

1. Recoltarea sputei în cutia Petri după expectorație spontană sau provocată:

a. Pregătirea materialelor:

– cutie Petri, pahar conic;

– scuipătoare specială (sterilizată);

– pahar cu apă;

– șervețele sau batiste de unică folosință.

b. Pregătirea psihică a pacientului:

– i se anunță și i se explică tehnica;

– se instruiește să nu înghită sputa și să nu o împrăștie;

– să expectoreze numai în vasul dat;

– să nu introducă în vas și salivă.

c. Execuția tehnicii:

– i se oferă paharul de apă să-și clătească gura și faringele;

– i se oferă vasul de colectare în funcție de examenul cerut;

– se solicită pacientului să expectoreze după un efort de tuse;

– se colectează sputa matinală sau pe 24 de ore.

d. Pregătirea produselor de laborator:

– se acoperă recipientele;

– se etichetează;

– se trimit la laborator.

e. Reorganizarea locului de muncă și notarea în foaia de observație a tehnicii efectuate.

2. Recoltarea sputei prin frotiu faringian:

a. Pregătirea materialelor:

– apă distilată;

– port-tampon;

– eprubetă;

– abeslang;

– șervețele sau batiste de unică folosință;

– pahar cu apă.

b. Pregătirea psihică și fizică a pacientului:

– i se explică tehnica și necesitatea ei;

– este instruit să nu înghită sputa;

– pacientul este așezat în poziție șezândă, cu capul ușor aplecat spre spate.

c. Execuția tehnicii:

– i se oferă paharul cu apă pacientului, pentru a-și clăti gura;

– se umezește tamponul cu apă distilată sterilă;

– se apasă limba cu abeslangul;

– se introduce tamponul în faringe cerând pacientului să tușească;

– sputa eliminată se prinde pe tamponul de vată, care se introduce imediat în eprubeta sterilă.

d. Pregătirea produselor pentru laborator;

e. Reorganizarea locului de muncă și notarea în foaia de observație a tehnicii efectuate.

3. Recoltarea sputei prin spălătură gastrică:

– se introduce sonda Einhorn sau Faucher în stomac dimineața pe nemâncate;

– lichidul recoltat se trimite imediat la laborator, deoarece germenii căutați pot fi distruși dacă stau mai mult timp în contact cu mediul acid al sucului gastric;

– dacă recoltarea se face pentru însămânțare și lichidul trebuie trimis la alt laborator, sucul obținut poate fi neutralizat cu bicarbonat de sodiu.

4. Recoltarea sputei prin spălătură bronșică:

– se utilizează la pacienții ce nu expectorează în cazuri speciale;

– se pun în recipientul cu aerosoli 5 ml de ser fiziologic sau 4 ml soluție teofilină 3% cu 1 ml soluție de stricnină 1 ‰;

– pacientul inhalează de câteva ori prin inspirații adânci, repetate, urmate de expirații scurte;

– se face o pauză scurtă de 4-5 secunde și se execută până la aerosolizarea întregii cantități de lichid;

– după aspirații, pacientul începe să tușească, chiar dacă nu a tușit niciodată;

– sputa expectorată se recoltează într-un vas steril, recoltarea repetându-se zilnic, în următoarele 4 zile, în vase separate.

5. Recoltarea prin aspirație traheală cu cateter;

6. Aspirație prin executarea unei puncții traheale prin cartilajul cricoidian și cateterism.

Ultimele tipuri de recoltări se utilizează foarte rar și doar în cazuri speciale: bolnavi în stare gravă, comă profundă, tuse ineficientă.

Astfel, prin examenul bacteriologic al sputei va fi precizată etiologia infecției iar examenul citologic va preciza modificările produse la nivelul parenchimului pulmonar.

2.9. Educația pentru sănătate

Educația pentru sănătate și profilaxia bolii cuprinde ansamblul măsurilor ce urmăresc prevenirea bolilor, agravărilor, cronicizărilor și evitarea complicațiilor.

În cazul pneumoniei pneumococice, rolul cel mai important în profilaxie îl constituie:

I. Educația sanitară a populației, în special la persoanele expuse riscului îmbolnăvirilor: bătrâni, copii imunodeprimați, bolnavii cronici. Asistenta medicului de familie are obligația ca în cursul vizitelor medicale la domiciliu sau a prezentării pacientului la dispensar, să-l sfătuiască despre necesitatea conservării stării de sănătate:

– să lămurească bolnavul asupra efectului dăunător al fumatului;

– să evite aglomerația în anotimpurile reci;

– să trateze cu seriozitate infecțiile căilor aeriene superioare;

– să aibă o alimentație echilibrată, bogată în vitamine, cu un aport crescut de vitamina C.

II. Creșterea imunității organismului prin administrarea de imunoglobuline umane specifice (standard).

O altă măsură profilactică este vaccinarea profilactică folosind vaccinul Pneumo-23. Se administrează în special vârstnicilor, pacienților cu boli cronice (boli cardio-vasculare, pulmonare, ciroză), pacienților imunodeprimați, persoanelor instituționalizate. Imunitatea se instalează în 10-15 zile după vaccinare și durează aproximativ 5 ani.

Asistenta medicală trebuie să cunoască indicațiile și contraindicațiile administrării vaccinului și îl va inocula conform prescripțiilor medicale.

2.10. Externarea pacientului

În funcție de evoluția bolii pacientului, medicul curant va stabili data externării, care va fi comunicată pacientului sau, în anumite situații, aparținătorului, cu o zi înainte sau cel târziu în dimineața zilei externării.

Medicul curant completează Biletul de externare și Scrisoarea medicală în două exemplare; un exemplar se atașează la Foaia de observație, iar celălalt se înmânează pacientului/aparținătorului. Aceștia din urmă vor transmite Scrisoarea medicală Medicului de Familie.

Medicul curant va consemna în Biletul de externare și în Scrisoarea medicală următoarele:

diagnosticul de externare;

starea pacientului la externare;

tratamentul medical pe care pacientul trebuie să îl urmeze;

indicații privind regimul alimentar și de viață;

data următorului control medical.

CAP.III. Îngrijiri speciale

Cazul 1. Plan de îngrijire

Culegerea de date – Prezentarea medicală

Domnul A.M. în vârstă de 45 ani, se internează cu diagnosticul de Pneumonie acută lob stâng.

● Motivele internării:

– tuse cu expectorație muco-purulentă;

– frison puternic;

– febră 39oC;

– junghi toracic;

– senzație de sufocare;

– amețeli, grețuri, vărsături;

– stare generală alterată.

● Istoricul bolii:

Bolnavul afirmă că în urmă cu aproximativ o săptămână a apărut junghiul toracic, dar nu i-a dat importanță. În ziua internării prezintă febră 39,7oC, senzație de sufocare, tuse chinuitoare, uneori însoțită de expectorație muco-purulentă, frisoane, transpirație abundentă, amețeli, cefalee, inapetență, grețuri, insomnii și slăbiciune.

● Antecedente:

– Fiziologice: nu precizează;

– Patologice: – pneumonii repetate, tratate ambulator;

– fractura coloanei vertebrale în urma unui accident de muncă, în urmă cu 12 ani.

● Examenul obiectiv:

– stare generală alterată;

– ganglioni limfatici superficiali, nepalpabili;

– țesut conjunctiv bine reprezentat;

– sistem osos: articulații mobile;

– aparat cardio-vascular: T.A.=120/60 mmHg, A.V.=80/minut, zgomote cardiace ritmice, aria matității cardiace în limite normale;

– aparat digestiv: tranzit intestinal prezent;

– aparat uro-genital: loje renale libere, micțiuni fiziologice.

● La examenul aparatului respirator se evidențiază:

– frecvența respirațiilor: 32 respirații/minut;

– vibrații locale crescute ca intensitate;

– submatitate laterală stângă;

– raluri crepitante lateral posterior receptate în timpul consultației;

– rare raluri ronflante în toracele anterior.

Examenul clinic și anamnestic indică diagnosticul de pneumonie lobară stângă. Pentru susținerea acestuia se recomandă următoarele examinări:

– radiografia pulmonară pune în evidență opacitatea anterioară marginii lobului stâng mediu, omogenă, triunghiulară, cu baza la periferie.

– examenul sputei:

– frotiu: frecvente leucocite, hematii;

– bacteriologic: pneumococ;

– examenul urinei indică:

– macroscopic – urină hipercromă;

– reacție acidă;

– glucoză absentă;

– urobilinogen normal.

– sediment urinar: – celule epiteliale rare;

– rar oxalat de Ca;

– leucocite frecvent.

Aparatul cardio-vascular

Șoc apexian palpabil în spațiul V intercostal stâng pe linia medioclaviculară stângă, ritm regulat

AV 80/minut

Zgomote cardiace ritmice bine bătute, fără sufluri supraadăugate

Puls palpabil în toate punctele periferice

TA 120/60 mmHg

Aparat digestiv

Abdomen suplu, fără cicatrice, nedureros la palpare, fără apărare musculară, fără hernii, zgomote intestinale prezente.

Ficat cu moderată hepatomegalie (glob stâng) – punct cistic nedureros, fără lichide, ascită în cavitatea peritoneală.

Splină nepalpabilă, nepercutabilă.

Pancreas fără simptomatologie dureroasă.

Aparat urinar

Loje renale libere, nedureroase la percuție, micțiuni fiziologice, urină normală macroscopică. Diureza 1200/zi.

Prostată cu limite nete ROT prezente, egal bilateral fără reflexe patologice.

Pupile egale, reflexe fotomotor prompt, prezent bilateral. Acuitate vizuală bună.

Bine orientat temporo-spațial, capacitate de concentrare redusă.

Evaluarea asistentei medicale – Plan de îngrijire

05.02.2015–12.02.2015

La data de 05.02.2015 am preluat spre îngrijire pe domnul A.M., în vârstă de 45 de ani, actualmente patron.

Pacientul afirmă că locuiește într-un apartament cu 4 camere, împreună cu familia. Are 2 copii.

Pacientul nu fumează, nu consumă alcool, rareori bea cafea. Este o persoană comunicativă, se adaptează ușor la mediul spitalicesc, dar îi este frică de orice investigație.

Evaluarea datelor anamnestice atestă prezența modificărilor funcției respiratorii, atât cronic, în urma pneumoniilor repetate cât și acut în urma evoluției procesului cognitiv pneumococic stâng. Pacientul prezintă deficit de autoîngrijire legat de intoleranță la efort, scăderea amplitudinii respiratorii și prezența junghiului toracic.

Domnul A.M. nu poate să se odihnească corespunzător datorită tusei chinuitoare și a disconfortului cauzat de junghiul toracic și prezența transpirațiilor.

Interpretarea datelor. Nevoi afectate. Probleme de îngrijire

Anamneza asistentei:

1. Nevoia de a respira și a avea o bună circulație: alterată

– aparat respirator integru morfofuncțional;

– respirație ritmică amplă, profundă, de tip abdominal;

– AV 80/minut ,zgomote cardiace ritmice bine bătute, fără sufluri supraadăugate

– Puls palpabil în toate punctele periferice

– TA 120/60 mmHg

– dispnee, tuse, extremități cianotice

– inflamația parenchimului pulmonar

2. Nevoia de a bea și a mânca: ușor alterată

– pacientul nu prezintă proteză dentară, mucoasa bucală roz și umedă, limba roz;

– reflexul de deglutiție este prezent, masticația este ușoară;

– alimentație inadecvată prin deficit din cauza afecțiunii pulmonare manifestată prin apetit scăzut

– consumă în jur de 1500 ml de lichide pe zi;

3. Nevoia de a elimina: alterată

– pacientul prezintă micțiuni fiziologice, 4-5 pe zi;

– urina are culoare galben deschis până la galben închis, de aspect normal = clar;

– reacția este acidă > cu pH-ul 5,5; densitatea – 1015;

– diureza 1400 ml;

4. Nevoia de a se mișca și a avea o bună postură: ușor alterată

– aparatul osteo-articular integru din punct de vedere anatomic;

– sistemul muscular integru;

– dificultate în deplasare din cauza durerilor toracice manifestată prin mers ușor aplecat;

– diminuarea interesului pentru mișcare din cauza afecțiunii manifestată prin intoleranță la efort, discordanță în mișcare.

5. Nevoia de a dormi și a se odihni: alterată

– insomnie din cauza tusei manifestată prin oboseală;

– dificultate de adormire din cauza anxietății manifestată prin somn agitat, superficial;

6. Nevoia de a se îmbrăca și dezbrăca: nealterată

– pacientul se poate îmbrăca și dezbrăca singur;

– hainele sunt alese cu gust și decență, adecvate climatului și locației

7. Nevoia de a menține temperatura corpului în limite normale: alterată

– T = 38,6oC;

– tegumentele sunt palide, călduțe;

– temperatura mediului ambiant este cuprinsă între 18-25°C;

– transpirație minimă;

8. Nevoia de a fi curat și de a-și proteja tegumentele și mucoasele: nealterată

– pacientul își poate efectua singur toaleta corporală;

– pielea este curată, netedă, catifelată;

– urechile sunt de conformație normală, curate;

– mucoasa bucală este umedă;

– are unghii curate, tăiate scurt;

– își efectuează singur toaleta bucală

9. Nevoia de a evita pericolele: alterată

– salonul în care se află pacientul este bine aerisit, temperatura ambiantă este de 8-25°C, umiditatea între 30%-60%;

– anxietate datorită amenințării fizice prin investigațiile ce urmează a fi făcute manifestată prin neliniște;

10. Nevoia de a comunica: nealterată

– pacientul poate comunica verbal și nonverbal, este receptivă la întrebările echipei medicale;

– funcționarea adecvată a organelor de simț: acuitate auditivă și vizuală, sensibilitate tactilă, sensibilitate gustativă și a mirosului;

– își exprimă clar ideile, dorințele, emoțiile;

11. Nevoia de a practica religia: nealterată

– pacientul este de religie creștin-ortodoxă, participă la slujbele bisericești și are încredere în Dumnezeu;

– pacientul este conștient de ceea ce se întâmplă și acționează conform propriilor convingeri;

12. Nevoia de fi util: nealterată

– pacientul își acceptă starea nouă în care se găsește;

– pacientul poate depăși anumite momente critice;

13. Nevoia de a se recrea: nealterată

– pacientul este interesată de ceea ce se petrece în jurul său, este activă și participă la activități;

– prezintă interes față de activitățile curente ale vieții.

14. Nevoia de a învăța: nealterată

– cunoștințe insuficiente despre boală, despre prevenirea ei

– necunoașterea tratamentului preventiv al bolii și al regimului alimentar

Obiective de îngrijire:

Obiective globale:

– pacientul să înțeleagă importanța spitalizării;

– să revină la nivelul optim de sănătate;

– să aibă stabilit diagnosticul și să fie de acord cu tratamentul medical pentru recăpătarea independenței funcționale.

Obiective intermediare:

– să înțeleagă importanța examenelor clinice și de laborator pentru stabilirea diagnosticului;

– la sfârșitul spitalizării să fie capabilă să-și recapete independența față de nevoile afectate;

– să aibă încredere în personalul medical;

– să înțeleagă necesitatea regimului alimentar, să-l cunoască și să-l respecte.

Obiective specifice:

– să prezinte respirație normală;

– să aibă eliminări normal fiziologice;

– să revină la programul normal al meselor, să-i revină pofta de mâncare;

– să fie echilibrată nutrițional și hidroelectrolitic pentru a nu mai scădea în greutate;

– să revină la un mers normal;

– să aibă somn cantitativ și calitativ conform vârstei;

– să poată adormi mai ușor și să aibă un somn odihnitor;

– să-și diminueze anxietatea;

– sa se simtă în siguranță.

Aplicarea îngrijirilor

Tabel analize

Supravegherea funcțiilor vitale

Tratament medicamentos

Externarea

La externare starea pacientului este ameliorată, i se cere să vină la un control peste 10 zile și i se dau următoarele recomandări:

respectarea tratamentului prescris 

evitarea factorilor alergeni și a frigului

să-și aerisească bine camera înainte de culcare

să evite stresul și suprasolicitarea

Cazul 2. Plan de îngrijire

Culegerea de date – Prezentarea medicală

Domnul S.C. în vârstă de 66 ani, se internează cu diagnosticul de Pneumonie interstițială traheo-bronșică spastică

● Motivele internării:

– febră,

– junghi toracic stâng,

– tuse seacă, frisoane,

– hiperhidroză.

● Istoricul bolii:

Simptomatologia actuală a debutat de aproximativ 7 zile prin tuse seacă chinuitoare. De aproximativ 5 zile se adaugă frisoane, hiperhidroză, junghi toracic. Radiografia pulmonară relevă hipertransparența câmpului pulmonar superior stâng. Ambulator se instituie tratament antibiotic cu Ampicilină + Gentamicină sub care persistă tusea și febra. Se internează pentru investigații suplimentare și tratament de specialitate.

● Antecedente:

– Fiziologice: nu precizează;

– Patologice: APP, coxartroză, lombosciatică dreaptă

● Examenul obiectiv:

Starea generală: bună

Starea de nutriție: corespunzătoare

Starea de conștiență: prezentă

Facies: normal

Tegumente și mucoase: normal colorate

Fanere: normale

Țesut conjunctiv-adipos: bine reprezentat

Sistem ganglionar: nu se palpează

Sistem muscular: normoton, normokinetic

Sistem osteoarticular: integru, mobil

Aparat respirator: torace normal conformat, sonoritate pulmonară, MV cu un focar de raluri subcrepitante medio-pulmonar drept

Aparat cardiovascular: șoc apexian spațiul V intercostal stâng, TA = 140/80 mmHg, AV = 70/min, zgomote cardiace ritmice bine bătute, pulsuri periferice prezente.

Aparat digestiv: abdomen liber fără sensibilitate la palpare profundă; tranzit intestinal prezent

Ficat, căi biliare, splină: splina nu se palpează, ficat la rebord

Aparat uro-genital: loje renale libere, Giordano negativ bilateral, micțiuni fiziologice

SNC, endocrin, organe de simț: orientat temporo-spațial

ROT prezent bilateral.

Evaluarea asistentei medicale – Plan de îngrijire

15.02.2015–21.02.2015

La data de 15.02.2015 am preluat spre îngrijire pe domnul S.C. în vârstă de 66 de ani, actualmente pensionar

Pacientul afirmă că locuiește într-un apartament cu 3 camere, împreună cu familia.

Neagă consum de toxice (tutun, alcool, droguri). Este o persoană comunicativă, se adaptează ușor la mediul spitalicesc, dar îi este frică de orice investigație.

Evaluarea datelor anamnestice atestă prezența modificărilor funcției respiratorii. Pacientul prezintă deficit de autoîngrijire legat de intoleranță la efort, scăderea amplitudinii respiratorii și prezența junghiului toracic.

Interpretarea datelor. Nevoi afectate. Probleme de îngrijire

Anamneza asistentei:

1. Nevoia de a respira și a avea o bună circulație: alterată

– aparat respirator integru morfofuncțional;

– respirație ritmică amplă, profundă, de tip abdominal;

– puls 80 p/min, TA = 140/70 mmHg;

– pulmon: mic focar de raluri subcrepitante;

– dispnee, tuse

2. Nevoia de a bea și a mânca: ușor alterată

– pacientul prezintă proteză dentară fixa pe maxilarul superior, mucoasa bucală roz și umedă, limba roz;

– reflexul de deglutiție este prezent, masticația este ușoară;

– alimentație inadecvată prin surplus, pacientul este supraponderal

– consumă în jur de 1500 ml de lichide pe zi;

3. Nevoia de a elimina: alterată

– pacientul prezintă micțiuni fiziologice, 4-5 pe zi;

– urina are culoare galben deschis până la galben închis, de aspect normal = clar;

– reacția este acidă > cu pH-ul 5,5; densitatea – 1015;

– diureza 1400 ml;

4. Nevoia de a se mișca și a avea o bună postură: nealterată

– aparatul osteo-articular integru din punct de vedere anatomic;

– sistemul muscular integru;

5. Nevoia de a dormi și a se odihni: nealterată

– pacientul doarme 7 ore pe noapte fără întrerupere;

6. Nevoia de a se îmbrăca și dezbrăca: nealterată

– pacientul se poate îmbracă și dezbracă singur;

– hainele sunt alese cu gust și decență, adecvate climatului și locației

7. Nevoia de a menține temperatura corpului în limite normale: alterată

– T = 38,9oC;

– tegumentele sunt palide, călduțe;

– temperatura mediului ambiant este cuprinsă între 18-22°C;

– transpirație minimă;

8. Nevoia de a fi curat și de a-și proteja tegumentele și mucoasele: nealterată

– pacientul își poate efectua singur toaleta corporală;

– pielea este curată, netedă, catifelată;

– urechile sunt de conformație normală, curate;

– mucoasa bucală este umedă;

– are unghii curate, tăiate scurt;

– își efectuează singur toaleta bucală

9. Nevoia de a evita pericolele: nealterată

– salonul în care se află pacientul este bine aerisit, temperatura ambiantă este de 8-25°C, umiditatea între 30%-60%;

– pacientul ascultă și respectă regulile și indicațiile primite

10. Nevoia de a comunica: alterată

– pacientul poate comunica verbal și nonverbal,

– comunicare deficitara la nivel afectiv din cauza fricii, manifestat prin anxietate.

11. Nevoia de a practica religia: nealterată

– pacientul este de religie creștin-ortodoxă, participă la slujbele bisericești și are încredere în Dumnezeu;

– pacientul este conștient de ceea ce se întâmplă și acționează conform propriilor convingeri;

12. Nevoia de fi util: nealterată

– pacientul își acceptă starea nouă în care se găsește;

– pacientul poate depăși anumite momente critice;

13. Nevoia de a se recrea: alterată

– pacientul este retras și tăcut

– nu prezintă interes pentru activitățile din jur

14. Nevoia de a învăța: nealterată

– cunoștințe insuficiente despre boală, despre prevenirea ei;

– necunoașterea tratamentului preventiv al bolii și al regimului alimentar.

Obiective de îngrijire:

Obiective globale:

– pacientul să înțeleagă importanța spitalizării;

– să revină la nivelul optim de sănătate;

– să aibă stabilit diagnosticul și să fie de acord cu tratamentul medical pentru recăpătarea independenței funcționale.

Obiective intermediare:

– să înțeleagă importanța examenelor clinice și de laborator pentru stabilirea diagnosticului;

– la sfârșitul spitalizării să fie capabilă să-și recapete independența față de nevoile afectate;

– să aibă încredere în personalul medical;

– să înțeleagă necesitatea regimului alimentar, să-l cunoască și să-l respecte.

Obiective specifice:

– să prezinte respirație normală

– să aibă eliminări normal fiziologice

– să respecte regimul alimentar

– să fie echilibrat nutrițional și hidroelectrolitic

– să-și diminueze anxietatea

– să comunice cu ușurință

– să participe la activități recreative

Aplicarea îngrijirilor

Tabel analize

Supravegherea funcțiilor vitale

Tabelul cu medicația

Externare

La externare, starea pacientului este ameliorată, i se cere să vină la un control peste 10 zile și i se dau următoarele recomandări:

respectarea tratamentului prescris 

evitarea frigului și a umezelii

să-și aerisească bine camera înainte de culcare

să evite stresul și suprasolicitarea

să respecte regimul alimentar

Cazul 3. Plan de îngrijire

Culegerea de date – Prezentarea medicală

Domnul V.M. în vârstă de 16 ani, se internează cu diagnosticul de Pneumonie interstițială.

● Motivele internării:

– subfebrilitate

– cefalee

– iritabilitate

– stare generală alterată

● Istoricul bolii:

Debutul a fost insidios cu stare generală alterată, stare subfebrilă, a evoluat cu tuse spastică, expectorație redusă, durere toracică, dispnee moderată. Se internează pentru investigații suplimentare și tratament de specialitate.

● Antecedente:

– Fiziologice: nu precizează;

– Patologice: nu precizează;

● Examenul obiectiv:

Starea generală: influentă

Starea de nutriție: corespunzătoare

Starea de conștiență: prezentă

Facies: normal

Tegumente și mucoase: palide

Fanere: normale

Țesut conjunctiv-adipos: bine reprezentat

Sistem ganglionar: nu se palpează

Sistem muscular: normoton, normokinetic

Sistem osteoarticular: integru, mobil

Aparat respirator: torace normal conformat, sonoritate pulmonară, MV cu un focar de raluri subcrepitante medio-pulmonar drept

Aparat cardiovascular: șoc apexian spațiul V intercostal stâng, TA = 100/50 mmHg, AV = 70/ min, zgomote cardiace ritmice bine bătute, pulsuri periferice prezente

Aparat digestiv: abdomen liber fără sensibilitate la palpare profundă; tranzit intestinal prezent

Ficat, căi biliare, splină: splina nu se palpează, ficat la rebord

Aparat uro-genital: loje renale libere, Giordano negativ bilateral, micțiuni fiziologice

SNC, endocrin, organe de simț: orientat temporo-spațial

ROT prezent bilateral.

Evaluarea asistentei medicale – Plan de îngrijire

17.03.2015–23.03.2015

La data de 17.03.2015 am preluat spre îngrijire pe domnul V.M. în vârstă de 16 de ani, actualmente elev

Pacientul afirmă că locuiește într-un apartament cu 3 camere, împreună cu familia.

Neagă consum de toxice (tutun, alcool, droguri). Este o persoană comunicativă, se adaptează ușor la mediul spitalicesc.

Evaluarea datelor anamnestice atestă prezența modificărilor funcției respiratorii. Pacientul prezintă deficit de autoîngrijire legat de intoleranță la efort, scăderea amplitudinii respiratorii și prezența junghiului toracic.

Interpretarea datelor. Nevoi afectate. Probleme de îngrijire

Anamneza asistentei:

1. Nevoia de a respira și a avea o bună circulație: alterată

– aparat respirator integru morfofuncțional;

– respirație ritmică amplă, profundă, de tip abdominal;

– TA = 100/50 mmHg, AV = 70/ min, zgomote cardiace ritmice bine bătute, pulsuri periferice prezente

– dispnee, tuse

2. Nevoia de a bea și a mânca: nealterată

– pacientul nu prezintă proteză dentară, mucoasa bucală roz și umedă, limba roz;

– reflexul de deglutiție este prezent, masticația este ușoară;

– pacientul are 3 mese pe zi si o gustare

– consumă în jur de 1500 ml de lichide pe zi;

3. Nevoia de a elimina: nealterată

– pacientul prezintă micțiuni fiziologice, 4-5 pe zi;

– urina are culoare galben deschis până la galben închis, de aspect normal = clar;

– reacția este acidă > cu pH-ul 5,5; densitatea – 1015;

– diureza 1200 ml;

4. Nevoia de a se mișca și a avea o bună postură: nealterată

– aparatul osteo-articular integru din punct de vedere anatomic;

– sistemul muscular integru;

5. Nevoia de a dormi și a se odihni: alterată

– pacientul prezintă somn întrerupt de tuse;

– se trezește obosit.

6. Nevoia de a se îmbrăca și dezbrăca: nealterată

– pacientul se poate îmbrăca și dezbrăca singur;

– hainele sunt alese cu gust și decență, adecvate climatului și locației.

7. Nevoia de a menține temperatura corpului în limite normale: alterată

– T = 37,9oC;

– tegumentele sunt palide, călduțe;

– temperatura mediului ambiant este cuprinsă între 18 – 22°C;

– transpirație minimă;

8. Nevoia de a fi curat și de a-și proteja tegumentele și mucoasele: nealterată

– pacientul își poate efectua singur toaleta corporală;

– pielea este curată, netedă, catifelată;

– urechile sunt de conformație normală, curate;

– mucoasa bucală este umedă;

– are unghii curate, tăiate scurt;

– toaleta bucală satisfăcătoare.

9. Nevoia de a evita pericolele: alterată

– salonul în care se află pacientul este bine aerisit, temperatura ambiantă este de 8-25°C, umiditatea între 30%-60%;

– posibilitate de infecție nosocomială.

10. Nevoia de a comunica: nealterată

– pacientul poate comunica verbal și nonverbal;

– comunicare ușoară cu cei din jur.

11. Nevoia de a practica religia: nealterată

– pacientul este de religie catolic nepracticant;

12. Nevoia de fi util: nealterată

– pacientul își acceptă starea nouă în care se găsește;

– pacientul poate depăși anumite momente critice;

13. Nevoia de a se recrea: nealterată

– pacientul citește, desface rebus și ascultă muzică

14. Nevoia de a învăța: alterată

– interesul de a învăța, de a-și însuși cunoștințele, deprinderile, informațiile despre boala sa, tratamentul necesar obținerii unei stări de bine – cunoștințe insuficiente despre boală, despre prevenirea ei

– necunoașterea tratamentului preventiv al bolii și al regimului alimentar

– lipsa de informație

– neliniște față de diagnostic și tratament

– neînțelegerea informației

– inaccesibilitatea informației

Obiective de îngrijire:

Obiective globale:

– pacientul să înțeleagă importanța spitalizării;

– să revină la nivelul optim de sănătate;

– să aibă stabilit diagnosticul și să fie de acord cu tratamentul medical pentru recăpătarea independenței funcționale.

Obiective intermediare:

– să înțeleagă importanța examenelor clinice și de laborator pentru stabilirea diagnosticului;

– la sfârșitul spitalizării să fie capabilă să-și recapete independența față de nevoile afectate;

– să aibă încredere în personalul medical;

– să înțeleagă necesitatea regimului alimentar, să-l cunoască și să-l respecte.

Obiective specifice:

– să prezinte respirație normală

– să aibă eliminări normal fiziologice

– să respecte regimul alimentar

– să fie echilibrat nutrițional și hidroelectrolitic

– să-și diminueze anxietatea

– să comunice cu ușurință

– să participe la activități recreative

Aplicarea îngrijirilor

Tabel analize

Supravegherea funcțiilor vitale

Tabelul cu medicația

Externare

La externare, starea pacientului este ameliorată, i se cere să vină la un control peste 10 zile și i se dau următoarele recomandări:

respectarea tratamentului prescris 

evitarea frigului și a umezelii

să-și aerisească bine camera înainte de culcare

CAP.IV. Concluzii

Prin această lucrare am vrut să evidențiez rolul pe care îl are asistenta medicală și calitatea îngrijirilor pacienților bolnavi cu pneumonie.

Astfel calitatea îngrijirilor trebuie să fie rezultatul unei abordări complexe, care să răspundă nevoilor particulare ale pacienților și familiilor acestora, să promoveze îmbunătățirea calității vieții și să conducă la o utilizare mai eficientă a resurselor.

Componentele relevante sunt:

¶ Pacienții trebuie să aibă dreptul de a participa direct la luarea deciziilor, privind îngrijirea lor.

¶ Accesibilitatea la o gamă largă de servicii medicale și comunitare (ex. îngrijiri la domiciliu), consiliere psihologică.

¶ Creșterea resurselor materiale la nivelul comunităților pentru sprijinirea pacienților și familiilor lor.

¶ Dreptul la intimitate.

¶ Dreptul de a avea doleanțe și de a i se răspunde la ele.

¶ Dreptul de a-și implica membrii familiei în relația sa cu personalul medical (dacă dorește).

Acestea sunt doar unele din drepturile pacientului de care trebuie să ținem cont și de aici rezultă că medicina nu este o meserie ci o profesiune, o activitate deosebit de complexă și în exercitarea ei s-au cerut întotdeauna multiple calități.

Faptul că medicului și asistentei medicale i se încredințează viața unui om, recunoscându-i-se în același timp dreptul de "a decide" anumite măsuri în scopul vindecării și al promovării sănătății individului, instituie pentru această profesie importante cerințe.

Cred că este interesant să reamintesc câteva dintre aceste cerințe, prevăzute de altfel și de un Cod Internațional de etică nursing:

Ø Responsabilitatea fundamentală a asistentei medicale este întreit: să păstreze viața, să înlăture suferința și să promoveze sănătatea.

Ø Asistenta medicală trebuie să mențină tot timpul standarde ridicate de îngrijire nursing și să respecte anumite reguli de conduită profesională.

Ø Asistenta medicală nu trebuie să fie bine pregătită numai din punct de vedere practic, ci trebuie să-și mențină cunoștințele teoretice și priceperea la un nivel foarte înalt.

Ø Nursa are obligația de a păstra secretul profesional, nu numai informațiile furnizate de pacient, dar și cele de importanță medicală acumulate de către asistente în cursul muncii lor.

Ø Asistenta trebuie să recunoască nu numai responsabilitățile, ci și limitările funcției; recomandă sau dă un tratament fără rețetă medicală numai în urgență și raportează fiecare acțiune unui medic cel mai devreme posibil.

Ø Asistenta trebuie să coopereze și să mențină o relație armonioasă cu membrii altor profesii și cu colegii săi.

Bibliografie

1. Abolnik – IZ; Lossos – IS; Gillis – D; Breurer – R: “Primary Spontaneous Pneumothorax in Men”, 1993;

2. Anastasatu – C; Niculescu – I: “Pneumotoraxul spontan netuberculos cu evoluție benignă”, 1995;

3. Anastasatu – C; Didilescu – C: “Sindroamele respiratorii posttuberculoase”, Ed. Medicală, București, 1997;

4. Armașu – C; Vasilescu – S: “Pneumotoraxul spontan idiopatic”, 2002;

5. Bagnato – VJ: “Treatment of Recurrent Spontaneous Pneumothorax”, 1994;

6. Baumann – MH; Shan – SA: “Tension Pneumothorax: Diagnostic and Therapeutic Pitfalls”, 1993;

7. Bober – J; Valko – M; Harbulak – P; Chymcak – I: “Present views on Spontaneous Pneumothorax and Hemopneumothorax”, 1992;

8. Barcan – Fl.: “Investigația radiologică a aparatului respirator”, Ed. Medicală, București, 2008;

9. Barcan – Fl.: “Diagnosticul diferențial radiologic în patologia organelor toracice”, Ed. Medicală, București, 1980;

10. Toma T, Toma A: Practica acordării primului ajutor, Ed. Militară București 1999;

11. Cannon – VB; Vierra – MA; Cannon – A: “Thoracoscopy for Spontaneous Pneumothorax”, 1999;

12. Catena – E; Patore – V: “Spontaneous Pneumothorax: Medical or Surgiocal Treatment”, 1993;

13. Lucreția T.: Urgențe medicale, Ed. Medicală București 1989;

14. Lucreția Titircă: Tehnici de evaluare și îngrijiri acordate de asistenții medicali, Editura Viața Medicală Românească, 1997;

15. Lucreția Titircă: Ghid de nursing, Editura Viața Medicală Românească; 2002;

16. Rogozea Liliana și Tatiana Oglindă: Îngrijirea pacienților vol. III, Edit. Romprint, 2005;

17. http://www.divahair.ro/sanatate/pneumologie/bronsita:_simptome,_diagnostic,_tratament.