Ingrijirea Copiilor cu Rujeola, Rubeola, Varicela

CUPRINS

ARGUMENT

CAP. I. DATE GENERALE DESPRE BOALA

Noțiuni de anatomia și fiziologia aparatului respirator

Prezentarea teoretică a bolii

CAP. II. ÎNGRIJIRI GENERALE

2.1. Internarea pacientului în spital

2.2. Asigurarea condițiilor de spitalizare

2.3. Asigurarea condițiilor igienice pacienților

2.4. Supravegherea funcțiilor vitale și vegetative

2.5. Alimentația bolnavului

2.6. Administrarea medicamentelor și hidratarea organismului

2.7. Recoltarea produselor biologice și patologice

2.8. Pregătirea pacientului și efectuarea tehnicilor impuse de afecțiune

2.9. Educație pentru sănătate

2.10. Externarea pacientului

CAP III . INGRIJIRI SPECIFICE

3.1. Cazul 1 – Plan de îngrijire

3.2. Cazul 2 – Plan de îngrijire

3.3. Cazul 3 – Plan de îngrijire

CAP. IV. CONCLUZII

4.1. Evaluarea finală

4.2. Concluzii generale

BIBLIOGRAFIE

P A R T E A G E N E R A L Ă

Argumentul

Dorința de a înțelege mai bine o boală apare uneori din curiozitate, dar cel mai adesea atunci când suntem confruntați cu ea direct sau prin intermediul suferințelor celor apropiați. În mod obișnuit, avem dificultăți în recunoașterea simptomelor unei boli și ezităm să cerem explicații personalului medical, iar când totuși o facem, informațiile de specialitate primite nu sunt întotdeauna ușor de înțeles.

Bolile infecțioase au fost, sunt și rămân un domeniu de patologie transmisibilă cu care medicul din teren se confruntă zilnic. Ele fac parte din bolile cu determinism socio-economic și cultural-comportamental printre cele mai evidente, condiții care pot fi influențate pozitiv de intervenția medicală precoce. Un număr tot mai mare de boli infecțioase pot fi prevenite prin vaccinare, vaccinurile și vaccinările reprezentând un mijloc profesional esențial de intervenție profilactică verificat.

Tema proiectușui meu de absolvire constă în îngrijirea bolnavilor cu rubeolă, rujeolă și varicelă, care sunt boli infecțioase virale contagioase cu răspândire universală.

Rubeola a devenit importantă pentru sănătatea publică datorită sindromului rubeolei congenitale (SRC), recunoscut pentru prima dată de către Gregg (oftalmolog australian), care a publicat în 1941 un articol legat de numărul crescut de cazuri de cataractă congenitală pe care le-a diagnosticat la nou-născuți din mame care au trecut prin infecția rubeolică la începutul sarcinii în timpul epidemiei din 1940.

Infecția congenitală cu virus rubeolic poate afecta orice organ, dar manifestările cele mai frecvente sunt malformațiile oculare, cardiace, surditatea și anomaliile neurologice.

Rujeola este o boală foarte contagioasă a copilăriei provocată de un virus. Se caracterizează printr-o erupție generalizată la nivelul pielii. Intervalul dintre contaminare și declanșarea bolii (perioada de incubație) este de 10 zile. La nivel mondial, boala este responsabilă de aproape 800 000 decese pe an, reprezentând jumătate din decesele provocate la copii de boli care pot fi prevenite prin vaccinare.

Varicela reprezintă infecția inițială, numită primoinfecție, iar zona (herpes zoster) este determinată de reactivarea virusului care a rămas „adormit” în ganglionii situați în apropierea măduvei spinării. Varicela apare în special la copilul între 2 și 6 ani, este mai rară la adult, dar de multe ori mai severă. Boala apare o singură dată la o persoană, întrucât prima infecție protejează definitiv, asemenea unui vaccin care nu are nevoie de nici un rapel.

CAP. I. DATE GENERALE DESPRE BOALA

1.1. Noțiuni de anatomie și fiziologie

Anatomia pielii

Embriologic, participă la formarea pielii două foițe diferite: foița superficială (ectodermul), care va genera epidermul, și foița mijlocie (mezenchimul) din care se va forma dermul și hipodermul.

Structura histologică

Epidermul este compus din mai multe straturi de celule (epiteliu pluristratificat pavimentos), denumite generic keratinocite datorită funcției lor de baza de a forma keratinele.

Stratul bazal (germinativ) este constituit dintr-un singur rând de celule: predomină keratinocitele bazale, între care se gasesc (presărate) melanocite, celule Langerhans și celule Merkel. Keratinocitele bazale sunt celule cilindrice înalte, implantate vertical, cu nucleu voluminos, oval, hipercromatic, foarte bazofil, ocupând aproape în întregime corpul celulei.

Stratul (corpul) mucos al lui Malpighi constituie porțiunea cea mai groasă a epidermului și este format din mai multe rânduri de celule dispuse în mozaic. Pe măsura ce se îndepărtează de stratul bazal din care se nasc ele îsi modifică forma: inițial poligonale, ele se turtesc progresiv, alungindu-se pe axul orizontal, într-o poziție paralelă cu suprafața. Nucleul este palid și voluminos iar citoplasma eozinofilă. Sunt ușor departate între ele, lasând mici spații, în care circulă limfa și în care se observă punțile de unire numite (“spini”) constituite de expansiuni citoplasmice grupând fibrile care întaresc coeziunea dintre celule.

Stratul granulos îl continuă pe cel malpinghian in evoluția celulelor spre suprafață. Este constituit din 1-4 rânduri de celule romboidale, dar lațite pe axul orizontal. Nucleul este voluminos, în parte mascat de granulațiile de keratohialină care burează citoplasma, conferind celulelor o tentă închisă.

Stratul lucidum, situat între cel granulos si cel mai superficial (stratul cornos), bine vizibil numai în epidermul palmar și plantar, este constituit din 1-3 randuri de celule, de asemenea alungite paralel cu suprafața, prost delimitate, translucide, anucleate.

Stratul cornos, a cărui grosime variaza în funcție de regiune; este constituit din celule mult turtite, cu citoplasma eozinofilă și omogenă, anucleate, aspect datorit gradului mare de keratinizare.

Principalele funcții ale epidermului sunt:

Keratinogeneza – funcție proprie epidermului, prin care acesta produce keratina, o sceroproteină, constituită din 18 aminoacizi din care cel mai bine reprezentat este cisteina ce conține în molecula sa o grupare sulfhidrilică.

Procesul de keratinogeneză începe însă din celulele stratului bazal, dar se desăvârșeșteîn stratul cornos constituind maturarea cornoasă, în care componentele citoplasmice sunt degradate într-o masa amorfă, înconjurată de o membrană impermeabilă, complex care reprezintă tocmai celula cornoasă.

Turnover-ul epidermului reprezintă evoluția keratinocitelor epidermice, care migrează de la nivelul stratului germinativ, unde se reproduc în proporție de aproximativ 70% , spre suprafață pe masură ce se produce maturarea cornoasă.

Melanocitele reprezintă sistemul pigmentar al epidermului; funcția lor este elaborarea pigmentului natural al acestuia (melanina); sunt celule clare, dendritice, „mature” . ubicuitar răspândite printre celulele stratului bazal, prelungirile lor servesc la transferul melaninei (sub formă de melanosomi) către keratinocitele straturilor superioare malpighiene.

Joncțiunea dermo-epidermică este marcată prin prezența membranei bazale care separă cele două componente ale pielii. Membrana bazală poate participa la procesele imune, fixând imunoglobuline și complement.

Dermul, situat imediat sub epiderm, este constituit din trei zone: una superioară, dermul superficial (papilar), cu o structură mai laxă; una mijlocie, corionul (dermul reticular), demarcat în partea superioară de o linie aproape orizontală, are o structură mai densa și este situată la o mica distanță sub mugurii interpapilari; și una inferioară, dermul profund, cu fascicule colagene groase.

Hipodermul, situat sub acest din urmă strat al dermului, este constituit dintr-o rețea de trasee conjuctivoelastice ale cărei ochiuri sunt ocupate de lobuli grăsoși constituiți din celule adipoase. Sub hipoderm este situat țesutul celular subcutanat.

Vascularizația și inervația

Vasele sanguine sunt situate în derm și au un calibru mic, cu lumenul tapetat de un rând de celule endoteliate turtite; arteriolele au lumenul mai rotunjit, iar venele mai lățit (turtit).

Vasele limfatice culeg limfa care circulă prin spațiile intercelulare malpinghiene și printre fasciculele conjunctive dermice.

Inervația pielii se efectuează prin nervi cerebrospinali centripeți (senzitivi) și prin filete simpatice, centrifuge, cu acțiune mai ales vasomotorie și secretorie, care au terminațiile în mușchi netezi cutanați, în pereții vaselor și în glandele sudoripare

Anexele pielii

Glandele sudoripare sunt de două tipuri: ecrine și apocrine. Primele sunt foarte numeroase și răspândite, mai ales pe palme, axile, frunte și toracele anterior. Glandele sudoripare apocrine sunt mai puține numeric, se gasesc grupate în regiunile axilare, inghinale, mamelonare, anoperianală, pubiană, sunt mai mari decât cele ecrine și au o secreție halocrină.

Galndele sebacee sunt glande acinoase halocrine, anexate obișnuit perilor (aparat polisebaceu), dar prezente și în zone tegumentare lipsite de foliculi piloși.

Părul – firul de păr este constituit dintr-o tijă și o rădăcină, adânc implantată în derm (perii groși ajung până în hipoderm), în direcție oblică față de suprafața pielii.

Mușchii erctori, constituiți din fibre musculare netede, grupate în fascicule, sunt anexați (în poziție oblică) foliculilor piloși.

Unghiile sunt formate dintr-o lamă de keratină compactă, dură, compusă din celule anucleate.

Fiziologia pielii

Rolul primordial este acela de înveliș de protecție mecanică, de barieră față de agenți de diverse naturi.

În al doilea rând pielea are un rol de manta acidă care este un film lipidic la a cărui compoziție iau parte substanțe acide provenind din metabolismul de la nivelul straturilor superioare epidermice (secreția sebacee și secreția sudorală); iar pH-ul filozofic variază în funcție de regiune între 4,2 și 5,8. Datorită componentelor lipidice filmul acid este ca o emulsie (film hidrolipideic), iar pH-ul acid conferă pielii proprietăți bacteriostatice și fungistatice, precum și putere tampon pentru neutralizarea alcalilor.

Pielea posedă si proprietăți electrice, prin care are capacitatea de a regla traversarea electroliților și a apei. Ea are normal o încărcătură negativă în timp ce pielea alterată devine electropozitivă.

Un rol important îi revine pielii în procesul de termoreglare, atat un rol pasiv (pierdere de calorii prin iradiere, convexie și conducție), câ și unul activ (prin sistemul nervos termosensibil de la nivelul dermului care transmite excitațiile periferice către centrul regulator hipotalamic; răspunsul este după caz, vasodilatație și transpirație la cald sau vasoconstricție la frig, cu încetinrea circulației prin capilare, sângele fiind dirijat direct prin glomus-uri, fară pierdere de căldură).

Rolul pielii în metabolismul general se referă la:

eliminarea apei, la nevoie și prin perspirația insensibilă care este permanentă (500-700ml/zi);

eliminarea de CO2 și absorbția de O2 (de importanță minimă);

absorbția percutană a diferitelor substanțe chimice și medicamentoase, fie numai prin solvarea lor în filmul hidrolipidic, fie prin intermediul unor materii vehiculante.

O serie de factori auxiliari intervin în procesele metabolice cutane: enzime, oligoelemente cu rol de coenzime (Zn, Cu, Fe), vitamine (A1, B1, B2 PP, D2, C).

Piele participă și la procesele imunologice datorită prezenței la nivelul dermului și epidermului a celulelor cu rol binecunoscut în răspunsul imunitar( limfocite, monocite, macrofage, celule Langerhans).

1.2. Prezentarea teoretică a bolii

Rubeola a treia febră eruptivă a copilăriei, este o viroză care afectează pe lângă copii, și pe adulți, prezentând pericol maxim pentru gravidă în primul trimestru,la care boala produce frecvent efect teratogen asupra embrionului. Transmiterea virusului rubeolic se face direct pe cale aerogenă de la cazuri tipice sau atipice de infecție, incubația fiind de 2 – 3 saptămâni.

Etiologia – virusul rubeolic, virus posesor de ARN, fără variație antigenic, cu proprietăți teratogene remarcabile și o rezistență relativ mică în mediul extern.

Patogenia – boala este determinată de virusul rubeolic, care face parte din familia Togaviridae, genul Rubivirus. Este un virus cu ARN, sferic, cu diametru de 50-70 nm. Există un singur tip antigenic. Se cultivă pe culturi celulare. Supraviețuirea în mediul extern este scăzută, rezistă câteva ore în picături-nucleosoli în condiții de umiditate relativă și este rezistentă la frig.

Este inactivat de dezinfectanți, solvenți lipidici, formol, ultraviolet, căldură, PH scăzut și este inhibat de amantadină.

Diagnosticul clinic al rubeolei este de obicei simplu. După o incubație de 2-3 săptămâni, apar adenopatii dureroase postauriculare, suboccipitale și cervical posterioare, urmate după 4-7 zile de instalarea pe față și în 2-3 ore pe restul tegumentelor, a unei erupții, în general discrete, format din macule roz foarte ușor reliefate, rareori confluente, semănând în prima zi cu rujeola și în zilele următoare cu scarlatina. Erupția dispare în 1-5 zile fără urme (uneori lipsește total), în timp ce adenopatiile cervicale – uneori generalizate – pot persista 2-6 săptămâni. La adult există uneori o fază prodromală discretă (febră mică, cefalee, catar ocular ușor). Splina poate fi ușor mărită. Complicațiile sunt rare și în general benigne: poliartrite, encefalomielite, nevrite.

Diagnosticul pozitiv de rubeolă este susținut pe datele clinice (erupție care dispare repede + adenopatii + febră), ajustate eventual de date epidemiologice (bolnavul nu a mai avut rubeolă). Precizarea diagnosticului este necesară în cazurile survenite la gravide în primul trimestru pentru decizia păstrării sau întreruperii sarcinii.

Dintre examenele curente de laborator , formula leucocitară este utilă pentru diagnosticul rubeolei, arătând plasmocitoză; plasmocitoza nu este evedențiată în toate czurile, în schimb ea poate fii prezentă și în rujeolă.

Diagnosticul diferențial al rubeolei se face în primul rând cu rujeola și cu scarlatina ( de aceasta din urmă o apropie dinamica erupției și durata scurtă a perioadei preeuptive, însă lipsesc angina și semnele particulare ale erupției din scarlatină). Deoarece rubeola survine și la tineri și poate evolua afebril, prezența erupției rozate și a adenopatiilor ( inclusive prinderea ganglionilor epitrohleeni) trebuie să facă medicul să ia în considerare și luesul secundar ( istoricul bolii, dacă nu este tăinuit, și mai ales seroreacția pentru sifilis, clarifică diagnosticul).

Erupția rubeoliformă poate să apară și în mononucleoza infecțioasă ( în care poliadenopatia de asemenea pretează la confuzii, însă erupția apare mai târziu, iar hepatosplenomegalia , alte semne clinice, hamatologice și imunobiologice alcătuiesc destule argumente împotriva rubeolei), în enteroviroze (cu unele tipuri de virusuri Coxsackie ori ECHO), și în unele alergii medicamentoase.

Evoluția

Perioada de incubație, adică perioada între contactul cu persoana bolnavă și apariția simptomelor primare este de aproximativ 14-21 de zile.

Debutul rubeolei este de obicei puțin zgomotos, mai ales la copii, erupția apărând direct sau precedată de o scurtă perioadă catarală (sub 24 de ore). La adulți, debutul poate fi cu febră înaltă și cu catar respirator, alături de adenopatie, și durează una sau cel mult două zile. Erupția apare mai întâi pe față, se generalizează repede, în câteva ore cuprinzând trunchiul și membrele; este alcătuită din pete mai mici, fără tendință de confluență, mai puțin infiltrate și mai puțin roșii decât cele din rujeolă. Atâta timp cât erupția este prezentă, bolnavul are febră și adenopatii.

Tratament

Tratamentul igieno-dietetic – se recomandă repaus pe perioada febrilă și eruptivă și un regim hidrolactozaharat.

Tratamentul medical – se recomandă consumul de lichide pentru a preveni deshidratarea, și repausul. Se poate administra paracetamol, pacienților care prezintă febră.

Nu necesită tratament chirurgical, iar terapia este inutilă în rubeolă.

Rujeola (pojarul) este o boală infecțioasă acută, cu înaltă contagiozitate, specific omului, determinată de virusul rujeolic. Ea se caracterizează clinic prin febră, catar conjunctival al cailor respiratorii, semnul Koplick și exantem macular caracteristic.

Etiologie – Virusul rujeolic, myxovirus fără variație antigenic, cu rezistență redusă în mediul extern, predominant epiteliotrop.

Patogenia – După pătrunderea prin mucoasă virusul ajunge în tesuturile limfoide, unde se multiplică (perioada de incubație). Virusul rujeolic se izolează în această perioadă din sânge, din secreții nazofaringiene și din urină. În sânge, virusul rujeolic este localizat în special în leucocite, în care se și multiplică.

Diagnostic

Diagnosticul clinic este ușor de pus în general. După o incubație de 10-12 zile, se instalează perioada catarală, cu aspect pseudogripal (febră, curbatură, catar oculonazal și laringian, tuse) și care durează 3-5 zile. În această fază necaracteristică, dar foarte contagioasă, diagnosticul este posibil doar prin căutarea și găsirea petelor Koplick pe mucoasa jugală, în dreptul primului molar inferior: un număr moderat de mici pete albe proeminente înconjurate de un halou congestive. Faringele este roșu și deseori există mici pete hemoragice pe fundul său și pe văl. Perioada eruptivă începe în ziua a 3-a sau a 4-a prin apariția retroauricular , pa gât și față, apoi în următoarele 3 zile pe torace, abdomen și în sfârșit pe membre, a unor macule congestive foarte puțin reliefate, catifelate, ce se extind periferic, formând placarde care includ însă întotdeauna și zone de piele de aspect normal. În 2-3 zile, erupția începe să pălească în ordinea apariției, lăsând o discretă pigmentare cafenie și deseori o descuamție foarte fină.

Diagnosticul pozitiv de rujeolă se stabilește în primul rând pe datele clinice (erupție maculopapuloasă catifelată, cu pielea nemodificată între elemente, apărută după 3-4 zile de febră + catar + enantem, în care semnul Koplick este aproape patognomonic, erupția care se generalizează descendent în 3-4 zile și lasă o pigmentare cafenie posteruptivă) și pe datele epidemiologice (contact cu 10 zile înainte cu un alt caz de rujeolă).

Diagnosticul diferențial al rujeolei în faza de erupție se face cu alte boli, care evoluează cu erupție rujeoliformă. Poate fi comparată cu scarlatina; diferențele dintre cele două boli, referitoare la aspectul, dinamica și încadrarea erupției în ansamblul tabloului clinic. Forma confluentă a erupției din rujeolă poate fi confundată cu scarlatina. Rubeola evoluează deseori cu erupție rujeoliformă, însă cu anumite particularități și într-un alt context clinic. Unele erupții de tip alergic cu plăci urticariene care se pot asemăna cu maculopapulele rujeolice, diferă prin caracterul lor pruriginos (boala serului, alergii medicamentoase).

Evoluție

La copii cu stare nutrițională normală și în condiții actuale de îngrijire, prognosticul rujeolei este mai favorabil.

Prognosticul este influențat de vârstă (boala mai gravă la copii sub 2 ani), de starea de nutriție (distrofie, rahitism) și de unele asocieri morbide (scarlatina, tuberculoza), de sarcină și în general de complicații.

Tratamentul rujeolei necomplicate este igienodietetic și simptomatic. Rujeola se tratează prin repaus la pat, combaterea febrei, desfundarea nasului, calmarea tusei, îngrijiri la domiciliu în cazurile în care nu există complicații. Antibioticele sunt folosite pentru tratarea complicațiilor bacteriene. Rezultatele sunt uneori slabe în bronhopneumoniile copiilor debilitați din cauza reactivității imunologice deprimate și a reinfecțiilor repetate cu floră de spital, în cazul unei izolări defectuase.

Varicela (vărsatul de vânt), Boală infecțioasă contagioasă, provocată de un virus din grupul Herpes, virusul varicelo-zosterian (VZV). Varicela reprezintă infecția inițială, numită primo-infecție, iar zona (herpes zoster) este determinată de reactivarea virusului, care a rămas “adormit” în ganglionii situați în apropierea maduvei spinării, din care pornesc nervii ce asigură sensibilitatea.

Etiologia – Virusul varicelo-zosterian, dermotrop, cu o morfologie și un ciclu de dezvoltare caracteristic. Produce leziuni și incluzii intranucleare, corpusculii putând fii examinați în frotiuri sau secțiuni din leziuni tegumentare. Este puțin rezistent în mediul extern.

Patogenie – exclusiv uman, izvorul de infecție este reprezentat de bolnavul de varicelă, contagios cu 1-2 zile înainte de apariția erupției și aproximativ 6 zile după ultimul val eruptive și de bolnavul cu Herpes Zoster. Virusul poate rămâne cantonat în organism și după lungi perioade de timp sub influența unor factori de stres determină evoluția herpesului Zoster care poate recidiva.

Diagnosticul

Diagnosticul clinic nu pune de obicei probleme. După o incubație de 10-21 de zile, urmează câteodată o mică perioadă prodromală discretă precum febră, indispoziție, uneori și o erupție foarte tranzitorie, scarlatiniformă, care durează una sau două zile.

Diagnosticul pozitiv de varicelă se pune pe date clinice, în care erupția care apare în puseuri și îndeosebi caracterul veziculelor au importanță de bază. Desigur că datele epidemiologice pot ajuta foarte mult: absența în antecedentele personale patologice a varicelei si, mai ales, contactul cu 2-3 săptămâni anterior debutului, cu un caz de varicelă.

Diagnosticul diferențial al varicelei se face cu vaccina generalizată și cu variola. În practica medicală, se iau în considerare: piodermitele, sudamina, erupțiile alergice, rarele cazuri de enteroviroze cu erupție veziculoasă, scabia, eritemul polimorf și alte dermatoze veziculo-pustuloase.

Evoluția – boala debutează cu febră moderată și o erupție la nivelul pielii, ce apare inițial la nivelul feței și al toracelui, extinzându-se apoi pe tot corpul. Leziunile evoluează în trei stadii: papule roșii, mici bule pline cu lichid clar, apoi cruste. Mâncărimile sunt foarte intense.

Crustele dispar în 8-10 zile fără să lase urme. Principala complicație este infectarea leziunilor cu bacteria, favorizată de scărpinat. Mai rar se poate produce afectarea plămânilor (pneumonie), sau a creierului (encefalită). Varicela este o boală gravă la persoanele imunodeprimate, adică ale căror mecanism de apărare ale organismului sunt slăbite, la fel ca în cazul chimioterapiei efectuate pentru un cancer sau ca în SIDA.

Tratamentul

Tratamentul igieno-dietetic – se recomandă băile deoarece nu dăunează și nu răspândesc boala, mâncarea pasată și ușoară, evitarea băuturilor acidulate și a consumului de sare.

Tratamentul medical – aplicarea de comprese umede și medicamentele din familia antihistaminicelor permit calmarea mâncărimilor. Infecțiile vor fi tratate cu ajutorul dezinfectantelor locale și al antibioticelor. În formele severe, în mod deosebit la imunodeprimați, este indicat un tratament antiviral pe cale intravenoasă (aciclovir).

În acest tabelul nr. 1. sunt trecute sintetic elementele diferențiale dintre scarlatină, rujeolă și rubeolă.

Tabelul nr. 1 Diagnosticul diferențial între scarlatină, rujeolă și rubeolă

CAP. II. ÎNGRIJIRI GENERALE II

2.1. Internarea pacientului în spital

Bolnavul contagios reprezintă o sursă de infecție. Atât el cât și tot ceea ce provine de la el trebuie considerat contagios.

Într-un spital de boli infecțioase, există două sensuri: unul de la bolnav, care este infecțios și altul înspre bolnav, care este necontaminat. Activitatea care se desfășoară la acest nivel are ca obiectiv principal separarea permanentă a celor două sensuri, în scopul de a păstra necontaminat tot ceea ce nu este în raza directă a bolnavului (spații, podele, pereți, obiecte).

Internerea bolnavului într-o secție de boli contagioase trebuie făcută, repectând următoarele reguli (vezi tabelul nr.2):

Tabelul nr. 2-reguli de respectat la internarea îm secția de infecțioase

2.2. Asigurarea condițiilor de spitalizare

Asistenta medicală aduce rufele curate de la magazie, schimbă lenjeria de pat, îmbracă bolnavul sau îi pune rufele de corp la dispoziție pentru a se îmbrăca singur și depozitează rufele infectate în saci impermeabili. Dezinfecția și curățarea rufelor se face astfel: închide sacii la gură și îi manevrează cu atenție ca să nu se contamineze suprafețele exterioare. Transportă sacii la spălătorie, predă rufele numărate personalului muncitor de la spălătorie, iar rufele infectate se introduce într-o baie cu soluție dezinfectantă (de cloramină sau altă substanță), se spală, se fierb, se clătesc, se calcă se sortează și se depozitează în magazie.

2.3. Asigurarea condițiilor igienice pacienților internați

Asigurarea condițiilor igienice pacienților internați. Asistenta verifică în mod repetat dacă tegumentele bolnavului sunt transpirate; asigură lenjerie de corp și de pat curată și uscată, efectuează toleta parțială a bolnavului, schimbă lenjeria bolnavului ori de câte ori este necesar.

2.4. Supravegherea funcțiilor vitale și vegetative

Supravegherea funcțiilor vitale și vegetative. Asistenta obeservă în permanență simptomele clinice, măsoară pulsul, frecvența respiratorie, observă culoarea tegumentelor și comportamentul bolnavului, înregistrează hipertensiunea sau hipotensiunea (dacă este cazul) și anunță medicul.

2.5. Alimentația bolnavului

Asistenta informează pacientul despre regimul alimentar pe care trebuie sa îl urmeze: de ce trebuie să respecte regimul prescris, care sunt alimentele admise și interzise, riscul consumării alimentelor interzise, precum și riscul contaminării bolnavului, a aparținătorilor și a personalului care îl îngrijește, dacă nu respectă circuitul alimentelor și a veselei.

În boliile infecțioase regimul alimentar trebuie alcătuit astfel încât să se acopere nevoile calorice bazale, la care se adaugă consumul după cum urmează: 10-30% în raport cu starea de agitație, 13% pentru fiecare grad de temperatură peste 370 C, 10 % pentru distrucții celulare.

În rația alimentară a bolnavului infecțios procentul de glucide este 60-70%, de proteine 20%, iar lipidele sunt recomandate în cantitate mai scăzută.

Cantitativ, regimul alimentar al bolnavului infectat (cu rubeolă, rujeolă sau varicelă), nu trebuie să scadă sub 1800 calorii; de asemenea este important să se asigure vitaminele după cum urmează: C=50 mg, B1=25 mg, B2=6 mg, PP= 80 mg, K=20 mg. Necesitățile vitaminice vor fi acoperite prin alimente, dar și prin administrarea medicamentoasă.

În bolile infecțioase au loc pierderi ridicate de apă și electroliți, de aceea este important să se asigure echilibrarea hidroelectrolitică după metodele cunoscute.

În întocmirea regimului dietetic al bolnavului infectat, trebuie să ținem cont de următoarele obiective:

Respectarea necesarului caloric al bolnavului în raport de boală.

Cunoaște nevoile bazale și pierderile calorice ale bolnavului.

Adaugă rației calorice plusul de calorii necesare datorită consumului crescut (după fiecare caz în parte).

Asigurarea proporției necesare de principii alimentare.

-Calculează procentul de glucide și proteine necesare bolnavilor și îl transpune în grame aliment.

Asigurarea substanțelor minerale și vitamin.

La întocmirea rației alimentare va adăuga alimente bogate în vitamine.

Asigurarea necesarului de lichide și electroliți.

Cunoaște pierderile de lichide și electroliți și asigură rehidraterea bolnavului (după metoda recomandată de medic).

Adaptarea regimului alimentar la afecțiunile bolnavului.

Apreciază alimentele admise din care se întocmește regimul alimentar.

Se au în vedere contraindicațiile impuse de alte boli (în cazul în care bolnavul prezintă și afecțiuni cornice).

Respectă regulile de gastrotehnie impuse de boală.

2.6. Administrarea medicamentelor și hidratarea organismului

Asistenta explică bolnavului importanța fiecărui medicament, orarul de administrare și efectele lui. Instruiește bolnavul despre doza care I se administrează, explicând riscul nerespectării acesteia. Explică pericolul transmiterii medicamentelor de la un bolnav la altul sau a acelora introduce în mod fraudulos de aparținători. Colaborează cu bolnavul pentru a cunoaște efectul medicamentației administrate.

Controlul microbiologic al medicamentelor se efectuează pentru stabilirea normelor tehnice privind prepararea, manipularea, administrarea medicamentelor injectabile elaborate în farmaciile de spital.

Asistenta asigură bolnavului lichidele necesare pentru prevenirea deshidratării( combate hipertermia dacă aceasta depășește valorile majore); se îngrijește să comande ceai pentru rehidratarea permanentă a bolnavului; administrează acestuia cantitățile necesare, la intervale regulate, după necesități.

2.7. Recoltarea produselor biologice și patologice

Recoltarea produselor biologice și patologice se efectuează la indicația medicului, respectându-se tehnicile de recoltare cunoscute. În spitalul de boli infecțioase, sunt necesare măsuri suplimentare privind igiena personalului, a recoltării și transportului produselor, pentru a se preveni transmiterea infecțiilor. Recoltările de produse patologice se efectuează la patul bolnavului.

Tabelul nr. 3-reguli pentru recoltarea produselor patologice la pacienții din secția infecțioase

2.8. Pregătirea pacientului și efectuarea tehnicilor impuse de afecțiune

Asistenta informează pacientul despre investigațiile care trebuie efectuate, importanța lor și caută să înlăture frica bolnavului. Explică riscul contaminării personalului medico-sanitar în timpul recoltărilor sau a diferitelor investigații, în cazul lipsei de colaborare a bolnavului cu echipa medico-sanitară, precum și de cum trebuie respectat circuitul unor produse patologice eliminate de bolnav.

2.9. Educație pentru sănătate

Educația sanitară a bolnavilor spitalizați și mai ales a celor contagioși, presupune o muncă continuă, serioasă și uneori dificilă, din partea personalului sanitar mediu, în scopul obținerii colaborării bolnavilor pentru vindecarea lor cât mai rapidă. Ea trebuie efectuată în același timp pentru prevenirea contaminării de la un bolnav la altul sau a personalului muncitor, care îngrijește bolnavii. Succesul educației sanitare depinde în foarte mare măsură de educația anterioară a bolnavului, de gradul său de cultură precum și de calitatea asistentei medicale, de competența sa profesională și de comportamentul la locul de muncă, de interesul pe care îl arată bolnavului privind îngrijirile și tot ceea ce întreprinde pentru vindecarea acestuia.

Profilaxia rubeolei se bazează pe măsuri generale care previn contactul receptivilor cu surse de infecție, cu importanță majoră în cazul femeii gravide.

Profilaxia rujeolei Vaccinarea sistematică, de masă, pe baza programului național, a tuturor copiilor, cu vaccin cu virus rujeolic viu supraatenuat, induce o imunitate solidă, durabilă, ce permite scăderea considerabilă a incidenței îmbolnăvirilor și eliminarea riscului focarelor epidemice ample sau epidemiilor când peste 95% din masa receptivă este protejată prin vaccinare corectă cu vaccinuri eficiente. Admiterea copiilor în colectivități impune vaccinarea antirujeolică. Imunoglobulinoprofilaxia este indicată în prezent numai în cazul copiilor receptivi, nevaccinați datorită unor contradicții temporare sau definitive, expuși contactului infectant în familie sau colectivitate. Practicată precoce, induce o protecție pasivă de scurtă durată, dar aplicată tardiv poate doar modifica evoluția bolii în sensul benignizării, scăderii riscului complicațiilor.

Profilaxia varicelei se bazează pe măsuri generale care previn contactul cu izvoarele de infecție, importante și mai ales pentru indivizii cu reactivitate generală nespecifică, precară. Imunoglobuline specfice, de la convalescenți de Herpes Zoster, pot fi utile în protejarea imunodeficienților și anumite conjuncturi epidemiologice.

2.10. Externarea pacientului

În funcție de evoluția bolii, medicul curant stabilește data externării care îi este transmisă pacientului cu o zi înainte sau în dimineața externării. Medicul curant pregătește biletul de externare și scrisorea medicală care vor ajunge la medicul de familie al bolnavului.

În biletul de exetrnare și în scrisoarea medicală sunt stabilite de medicul curant următoarele: diagnosticul de externare, tratamentul medical care trebuie urmat, starea pacientului la externare, indicații privind regimul alimentar și de viață, numarul de zile de concediu medical (dacă este cazul), data următorului control medical.

P A R T E A S P E C I A L Ă

CAP III . INGRIJIRI SPECIFICE

3.1. Cazul 1 – Plan de îngrijire

3.2. Cazul 2 – Plan de îngrijire

3.3. Cazul 3 – Plan de îngrijire

CAP. IV. CONCLUZII

4.1. Evaluarea finală

4.2. Concluzii generale

BIBLIOGRAFIE