Ingrijirea Bolnavului CU Viroza Respiratorie

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

COLEGIUL NICOLAE PAULESCU

Specializarea Asistent Medical Generalist

LUCRARE DE CERTIFICARE

A COMPETENȚELOR PROFESIONALE

ABSOLVENT:

COORDONATOR:

RM. SARAT

2016

INGRIJIREA BOLNAVULUI CU VIROZA RESPIRATORIE

MOTTO

„ A dobândi vindecarea este mai presus de orice în știința medicală. Dintre mai multe căi, însă ducând către această țintă, trebuie s-o alegem pe cea mai puțin vătămătoare.”

Hippocrate

Cuprins

Motivatia alegerii temei

Îngrijirea bolnavului cu Viroză Respiratorie

Capitolul 1: Noțiuni generale de anatomie și fiziologie

Capitolul 2:Prezentarea generala a afectiunii

Definiția

Istoricul bolii

Mod de transmitere ,epidemiologie, etiologia

Simptomalogie

Diagnostic

Evoluție și prognostic

Tratament

Complicații

Capitolul 3.Generalitati si notiuni de semiologie

Capitolul 4: Rolul autonom si delegat al asistentului medical în îngrijirea bolnavului cu Viroză Respiratorie

Pregătirea psihică a pacientului

Consimtamantul pacientului

Ingrijiri specifice bolii acordate de asistenta medical:comunicarea si igiena

Fișa tehnică nr.1-Masurarea si notarea temperaturii

Fișa tehnică nr.2-Alimentarea activa in salon

Fișa tehnică nr.3-Pregatirea pacientului pentru radioscopie ,radiografie

Fișa tehnică nr.4-Recoltarea sangelui pentru analize

Procesul de îngrijire al unui pacient cu Viroză Respiratorie

a. Interviu

b.Nevoi fundamentale dupa V.Henderson

c.Plan de îngrijire :

Cazuistica

Capitolul 5: Educația pentru sănătate la un pacient cu Viroză Respiratorie

Concluzii

Bibliografie

MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI

Îngrijirea sănătății, preocupare a tuturor timpurilor, a fost mereu

îmbogățită cu experiența generațiilor anterioare în acest domeniu, devenind o preocupare prioritară a sistemului sanitar.

În acest context nursingul s-a dezvoltat și impus ca un nou concept de abordare a pacientului și individului sănătos.

Individual, indiferent de starea de sănătate, este abordat holistic, luând

în considerare aspectele bio-fiziologice, psihologice, culturale, sociale și spirituale. Această abordare presupune studii multidisciplinare și o pregătire continuă a asistenților.

În prezenta lucrare mi-am propus să ofer principiile care stau la baza procesului de îngrijire a pacienților cu viroza respiratorie și să conștientizez

rolul asistentei medicale, care nu se reduce doar la acela de „executant” al recomandărilor medicului.

Rolul delegat al asistentei medicale este într-adevăr important și nu trebuie să se renunțe la acesta, însă nu este unicul.

În timp ce diagnosticul medical și prescrierea tratamentului sunt responsabilitățile medicului, în stabilirea diagnosticului de îngrijire, asistenta medicală este specialistul, exercitându-și în acest domeniu rolul independent, autonom, rol care este tot atât de important ca și rolul delegat.

Modalitățile de abordare a practicii nursing sunt în continuă diversificare. Importanța practicii nursing este determinată în mare măsură de nevoile pacientului, de profesionalismul asistentei medicale și de standardele organizației profesionale.

CAPITOLUL I

Noțiuni de anatomie și fiziologie

Aparatul respirator este alcătuit din căile respiratorii si cei doi plămâni.

I.1 Căile respiratorii sunt reprezentate de un sistem de conducte prin care aerul pătrunde in plămâni, diferențiindu-se:

căile respiratorii superioare (cavitățile nazale, faringele, laringele);

căile respiratorii inferioare ( traheea si bronhiile).

I.1.1. Căile aeriene superioare-

Fosele nazale ( nasul) , reprezintă primul segment al cailor respiratorii cu dublu rol funcțional: respirator si olfactiv. O formațiune mediofaciala,de forma unei piramide cu vârful un jos, despărțita de septul nazal in doua cavitati numite fose nazale . Fosele nazale, se continua cu sinusurile si faringele prin doua orificii largi, naso–faringiene numite coane care comunica cu exteriorul prin cele doua narine, . Acestea sunt căptușite de mucoasa foarte bogat vascularizata, mucoasa respiratorie aflându-se in primele doua treimi inferioare ale foselor nazale, numita mucoasa respiratorie, iar in treimea superioara se afla mucoasa olfactiva. Rolul foselor nazale este acela de a purifica si umecta aerul inspirat.

Faringele, un conduct nuculo-membranos,situat posterior in cavitatea bucala si inaltimea coloanei vertebrale,este locul de încrucișare al caii respiratorii cu calea digestiva. Este divizat în trei etaje : nazofaringe ; orofaringe ; laringofaringe .

Este alcătuit din:

tunica externă de înveliș (adventicea faringelui) ;

tunica musculară (mușchi) .

La nivelul său activează plexul faringian , o rețea de nervi ce coordonează pătrunderea aerului în plămânii și a hranei în esofag .

Amigdalele formează inelul limfoepitelial al faringelui .

Mucoasa faringiana continua mucoasa cavitarilor vecine, prezentând pe alocuri foliculi limfatici si tonsile (deosebite de cele palatine), care formează inelul lifoepitelial al faringelui, cu rol in apărarea biologica contra infecțiilor.

Laringele, este alcătuit dintr-un schelet cartilaginos, de formă triunghiulară, cu baza în sus , cu rol dublu funcțional,ce deservește in protecția caii respiratorie și pe cea de organ al fonației. Este situat:

– sub osul hioid ;

– deasupra traheii ;

– înaintea esofagului ;

– pe linia mediană a gâtului , în dreptul vertebrelor C5, C6 .

– supraglotic (vestibular) ;

– subglotic (infraglotic, continuat cu traheea) , glotic .

Laringele este acoperit de o mucoasă bogat vascularizată .Este format din:

un schelet cartilaginos alcătuit din: patru cartilagii pereche și trei cartilagii nepereche . Dintre

acestea cel mai important fiind epiglota ce închide glota în timpul deglutiției .

articulații și ligamente ce unesc cartilagiile între ele ;

mușchii ce acoperă scheletul și intervin în respirație și fonație .

I.1.2. Căile respiratorii inferioare – arborele traheo-bronșic:

Căile aeriene inferioare sunt reprezentate de trahee și de bronhii. Toate aceste căi sunt aerovectoare, cu rol de a conduce aerul atmosferic în plămâni, precum și de a-l încălzi și curăța de anumite particule străine, asigurând și funcții speciale (fonația și olfacția).

Plămânii sunt constituiți din arborele bronșic și din parenchimul pulmonar. Aceștia sunt organizați în lobi, segmente, lobuli și acini pulmonari

Aerul inspirat, trecând prin naso-faringe, laringe și trahee, se încălzește și se amestecă cu vaporii de apa, prin trahee, bronhii, bronhiole și ajunge prin canalele alveolare în alveolele pulmonare. Există un număr de 23 de ramificații ale arborelui traheobronșic

Traheea are lungimea de 10-12 cm (C7-T4), este un tub elastic, între laringe și bronhii. Pereții antero-laterali au forma unui C și sunt alcătuite din cartilaj hialin (inele cartilaginoase).

Peretele posterior închide cartilajul prin mușchi și țesut conjunctiv, ca un inel. Mucoasa prezintă celule cilindrice care prezintă cili vibratili. Este situată: în fața esofagului, înapoia marilor vase sanguine .

Este formată din 15-20 semi-inele cartilaginoase a căror parte dorsală este înlocuită de un mușchi neted transversal. Este căptușită cu două tunici : tunica externă – fibro-musculo-cartilaginoasă și tunica internă – mucoasa ciliată .

Traheea se bifurcă în partea inferioară , la nivelul ultimului inel traheal, cu cele doua bronhii principale.

Traheea si bronhiile extrapulmonare au in pereții lor inele cartilaginoase cu rol de a menține deschise căile respiratorii in condițiile variaților de presiune din inspirație si expirație.

Bronhiolele terminale si respiratorii, lipsite de inelul cartilaginos, conțin un strat muscular dezvoltat, reglând astfel circulația aerului in căile respiratorii intrapulmonare.

Bronhiile, din bifurcația traheii rezultă cele două bronhii principale care pătrund prin hil în plămâni, unde se împart în bronhii lobare (trei pentru plămânul drept și două pentru plămânul stâng). Acestea la rândul lor se divid în bronhii segmentare proprii structurii pulmonare. Acestea au aerație, vascularizație și patologie proprie. Bronhiile segmentare se divid în bronhiole lobulare care deservesc lobulii pulmonari. Ele dau bronhiole respiratorii ce se continuă cu canalele alveolare ai căror pereți reprezintă dilatații sub formă de saci în care se deschid alveolele pulmonare.

Bronhia principală, în funcție de lobi, se împarte în două în stânga, iar în dreapta în 3 bronhii lobare (diametru 8-12 mm). Acestea din urmă se divid în câte 10 și 10 bronhii segmentare. De partea dreaptă lobul superior poate conține 1-3, lobuli, cel din mijloc 4-5, cel inferior 6-10. De partea stângă avem lobulul superior cu 1-5 lobuli, iar cel inferior cu 6-10 lobuli. Sub mucoasă se găsește musculatura netedă circulară, învelită de epiteliu cu cili vibratili ce conține glande seroase.

Bronhiile lobare și segmentare au în structura lor schelet cartilaginos, bronhiile lobulare și respiratorii își pierd scheletul cartilaginos, pereții lor fiind fibroelastici și cu musculatură netedă circulară, aceasta scăzând treptat în profunzime, la nivelul ductului alveolar fiind absentă.

Funcțiile arborelui traheobronșic

a. Conduce aerul către sistemul alveolar.

b. Prin umidificare și reținerea particulelor ajută la curățarea aerului.

c. Deplasează mucusul în sus cu ajutorul cililor.

d. Incălzește aerul datorită vascularizației din zonă.

e. Provoacă reflexul de tuse datorită prezenței și acțiunii chemoreceptorilor.

I.2 Plămânii alcătuiesc organele respiratorii propriu-zise in care au loc schimbările de gaze dintre organism si mediul ambiant.

Sunt așezați in cavitatea toracica de o parte si de alta a mediastinului (cavitate delimitata anterior de peretele sterno-costal, posterior de coloana vertebrala, lateral de fetele mediale ale celor doi plămâni si inferior de diafragm). In jos, plămânii se întind pana la diafragm, iar in sus, depășesc prima pereche de coaste.

Forma plămânilor este asemănătoare unui trunchi de con, cu baza spre diafragm.

Capacitatea plămânului, volumul de aer pe care îl conține, este de aproximativ 4500-5000 cm3.

Plămânul drept este mai mare, cu o greutate de 700 g, fiind alcătuit din 3 lobi: superior, mijlociu si inferior; plămânul stâng este mai mic, are 60 g si 2 lobi: superior si inferior.

In alcătuirea plămânului se disting doua componente structurale si funcționale: arborele bronsic si țesutul pulmonar propriu-zis.

In interiorul țesutului pulmonar (parenchim), bronhiile principale se ramifica progresiv in bronhii lobare, segmentare, interlobulare din care se formează bronhiolele terminale din care iau naștere bronhiolele respiratorii, care se continua cu canalele alveolare ale căror pereți prezintă dilatații in forma de saci – saci alveolari – in care se deschid alveolele pulmonare.

Plămânul este constituit din următoarele unitati anatomice si funcționale: lobi, lobuli si acini pulmonari.

Lobii pulmonari sunt unitati morfologice mari, delimitate prin scizuri; ei sunt organizați in segmente, unitati morfologice delimitate imperfect de septuri conjunctive. Segmentele sunt alcătuite din lobuli.

Lobulul este o masa piramidala cu baza către suprafața externa a plămânului, constituita din ramificații ale bronhiolelor si vase de sânge înconjurate de țesut conjunctiv. Lobulul pulmonar este format din acini pulmonari, constituiți dintr-o bronhiola respiratorie, împreuna cu canalele alveolare care deriva din ea si cu alveolele pulmonare.

Acinul pulmonar, este unitatea morfo-funcțională a plămânului și este alcătuit dintr-o bronhiolă respiratorie împreună cu canalele alveolare care derivă din ea și cu alveolele pulmonare. Este un conglomerat de alveole.

Alveola, elementul funcțional respirator, este unitatea cea mai mica din parenchim. In alveole au loc schimburile respiratorii.

Alveolele primesc aer prin căile respiratorii superioare și ramificațiile acestora, dar mai pot primi și de la alveolele din cadrul unui acin pulmonar vecin sau de la același acin. Cavitatea unei alveole comunică cu cavitatea unei alveole vecine prin mici orificii situate în peretele alveolelor.

Peretele alveolar este format dintr-un singur strat celular așezat pe o membrană bazală, format din celule epiteliale, numite pneumocite 1 și 2 sub care se află o bogată rețea capilară care provine din ramificarea arterei pulmonare. Epiteliul alveolar formează cu epiteliul capilarelor, o structură funcțională comună numită membrană alveolo pulmonară. La nivelul acesteia au loc schimburile de gaze prin difuziune dintre aerul din alveolă și sânge.

Structural, capilarul alveolar este constituit dintr-un perete endotelial simplu, cu membrană bazală redusă, fără periteliu. Distrugerea pereților alveolari provoacă emfizem pulmonar.

La nivel epitelial alveolar, se secretă o substanță lipidică denumită surfactant alveolar cu rol important în dinamica respiratorie care va deprima tensiunea de la suprafața alveolelor și deci colapsul lor va fi prevenit. În inspir nu permite distensia exagerată a alveolelor ce ar putea fi periculoasă într-un inspir forțat, iar în expir nu permite colabarea alveolelor.

Capilarele, sunt extreme de abundente (2/3 din parenchim), cu o suprafață de 120-150m² permit ca plămânii să treacă o cantitate enormă de sânge 6-7 l pe minut, care fixează 300-400ml sânge.

Schimbul gazos alveolo-capilar:

Alveolele sunt înconjurate de o rețea de capilare pericapilară, alcătuind bariera alveolo-capilară. Aceasta este formată din epiteliul alveolar și membrana fibroelastică, membrana bazală a capilarului și endoteliului capilar.

Molecula de oxigen va străbate straturile:

surfactantul alveolar;

celula epitelială alveolară;

membrana bazală alveolară;

spațiul interstițial;

membrana bazală a endoteliului capilar;

celulele endoteliului capilar;

plasma sanguină;

membrana eritrocitului.

Trecerea gazelor se face în funcție de gradientul presional de o parte și de alta a membranei:

Oxigenul trece din aerul alveolar în sângele capilar, iar dioxidul de carbon trece din sânge în alveole, până ce presiunile se egalizează. Deși gradientul de presiune este pentru CO2 doar de 6 mm Hg, acesta difuzează de 20 de ori mai repede, deoarece este de 25 de ori mai solubil decât O2 . Astfel, la plămâni sosește sânge venos, adus de arterele pulmonare și după efectuarea schimbului de gaze, sângele încărcat cu CO2 se oxigenează, se transformă în sânge arterial. Acesta, îmbogățit cu oxigen, părăsește plămânul pentru a ajunge în circulația sistemică.

Pleura, seroasă dublă- viscerală și parietală, acoperă plămânii, mulându-se în scizurile interlobare, căptușind peretele toracic și creând o cavitate virtuală cu presiune ușor negativă, cu o cantitate minimă de lichid. Datorită acestor două însușiri, plămânii sunt solidari peretelui toracic și alunecă pe el, în cursul mișcarilor respiratorii. Pleurele sunt constituite dintr-o serie de straturi suprapuse:

– un strat (mezotelial sau epitelial, pavimentos unistratificat,(pluristratificat după inflamații),cu celule bine sudate, putându-se mobiliza, devenind fagocitare;

– un strat fibro-elastic superficial, dur cu funcții mecanice;

– un strat conjunctiv subpleural, bogat în vase, celule și nervi;

– un strat fibro-elastic profund, legat de alveole.

I.2.1 Vascularizația plămânilor

Plămânii prezintă o vascularizație dublă: nutritivă și funcțională.

Vascularizația nutritivă este parte a marii circulații și este asigurată de arterele și

venele bronșice. Arterele bronșice, ramuri ale aortei toracice, aduc sânge oxigenat pentru arborele bronșic, parenchimul pulmonar și pereții arterelor pulmonare. Ele pătrund prin hil, însoțind arborele bronșic până la nivelul bronhiolelor respiratorii, nivel la care se capilarizează. De aici pornesc venele bronșice care colectează sângele încărcat cu CO2 pe care îl drenează, vărsându-l în vena cavă superioară prin intermediul venelor azigos.

Vascularizația funcțională sau mica circulație asigură schimburile gazoase pulmonare.

Originea micii circulații este ventriculul drept de unde pleacă trunchiul pulmonar care aduce la plămân sânge încărcat cu CO2. acesta se împarte în arterele pulmonare dreaptă și stângă care pătrund prin hil în plămân, însoțind arborele bronșic până la nivelul alveolelor, unde formează rețeaua capilară perialveolară. La acest nivel este cedat CO2 și preluat O2. în continuare, se formează venele pulmonare, câte două pentru fiecare plămân, care aduc oxigen în atriul stâng.

I.2.2 Inervația plămânului provine din plexul bronho-pulmonar. Simpaticul produce bronhodilatație și parasimpaticul are efecte inverse – bronhoconstricție.

I.3 Respirația

Este o funcție vitală a organismului uman, care se desfașoară continuu și ciclic și are rolul de a asigura schimbul bidirecțional de gaze dintre organism și aerul din atmosferă. Prin respirație este adus O2 din mediul extern și acesta este furnizat celulelor, iar CO2 rezultat din metabolismul celular este eliminat în atmosferă.

I.3.1 Etape ale respirației:

– timpul pulmonar, care reprezintă schimburile de gaze dintre plămâni și atmosferă; presupune desfășurarea a trei procese- ventilația, perfuzia și difuziunea.

– timpul sanguin realizeaza transportul gazelor intre plămân – organ de aport si eliminare – si țesuturi, care consuma O2 si eliberează CO2 .

– timpul tisular , se referă la utilizarea oxigenului în reacțiile de oxidoreducere de la nivel celular.

Timpul pulmonar (respirația externa)- realizeaza primul moment al schimburilor gazoase.

Schimbul de gaze de la nivelul plămânilor (respirația pulmonară) consta in trecerea oxigenului din aerul alveolelor în sângele capilarelor alveolare și a dioxidului de carbon din sânge în aerul alveolar prin intermediul membranei alveolo-capilară. Factorul care determină sensul difuziunii este reprezentat de diferența de presiune parțială a gazelor de o parte și de alta a membranei alveolo-capilare (prin presiune parțială se înțelege presiunea pe care ar dezvolta-o un gaz dintr-un amestec de gaze dacă ar ocupa volumul amestecului respectiv).

Ca atare, oxigenul difuzează din alveolă în sângele venos pe care-l oxigenează iar dioxidul de carbon difuzează din sângele venos in alveolă, de unde este eliminat prin expirație.

În urma acestui schimb de gaze, presiunile parțiale ale gazelor se echilibrează în așa fel, încât sângele care parasește capilarul alveolar și pătrunde în venele pulmonare este transformat in sânge arterial oxigenat și epurat de dioxid de carbon.

Transformarea sângelui venos în sânge arterial poartă numele de hematoză pulmonară.

Realizarea timpului pulmonar presupune mai multe procese, care reprezintă etape ale respirației pulmonare (ventilația,difuziunea și circulația).

În respirația pulmonară au loc două categorii de fenomene :

Fenomene mecanice;

Fenomene fizice-chimice;

1.Ventilatia este o succesiune de miscari alternative de inspirație si expiratie. In inspiratie, aerul atmosferic patrunde prin căile respiratorii pana la nivelul alveolelor pulmonare, iar in expirație, o parte din aerul alveolar este expulzata la exterior.

Fenomenele mecanice ale respirației pulmonare sunt asigurate de: organele care asigură mecanismul respirației, scheletul cutiei toracice, mușchii respiratorii, mișcarile respiratorii.

Prin mișcari respiratorii se ințeleg schimburile de volum ale cutiei toracice care se produce prin contracția și relaxarea ritmica succesivă a muschilor inspiratori. Mișcarile de expansiune și de reacție ale cutiei toracice atrag după sine și expansiunea și retracția plămânilor. Plămânii urmează aceste mișcari datorită elasticitații lor și presiunii negative existente între cele două foițe pleurale. Deci, în cadrul acestor mișcari, plămânii au rol pasiv. Mișcarile respiratorii cuprind două acte: inspirația, expirația.

Inspirația este un act care constă în creșterea volumului cutiei toracice prin marirea diametrelor vertical, anteroposterior și transversal. Mărirea diametrelor longitudinal se produce prin contracția diafragmei, care se lasă în jos, apăsând asupra organelor abdominale. În același mod, volumul cutiei toracice crește în inspirația obișnuită cu 75%. Cu fiecare inspirație obișnuită pătrunde în plămâni un volum de aer de aproximativ 500 ml. Același volum de aer părăseste plămânul prin expirație. Acesta este aerul respirator curent.

Prin ridicarea extremitaților anterioare ale coastelor I-V, volumul cutiei toracice crește în sens anteroposterior iar prin ridicarea coastelor VI-X se mărește și volumul transversal. Ridicarea extremitaților coastelor se realizează prin contracția mușchilor inspiratori (supracostali, scalene și intercostali externi). În inspirația forțata intervin și alți mușchi: sternocleidomastoidienii, pectoralii, marele dințat și marele dorsal. Contracția acestor mușchi ridică coastele, realizează astfel o creștere și mai mare a volumului cutiei toracice, fapt ce face ca, presiunea, din interiorul lor sa scadă cu 2-3 mmHg față de presiunea atmosferică. Datorită acestor diferențe de presiune aerul atmosferic pătrunde în plămâni.

Expirația este un act, în mare parte pasiv, care constă în revenirea cutiei toracice la volumul

inițial în momentul când mușchii inspiratori se relaxează. Acest fapt determină revenirea plămânilor la forma inițială. În această situație, presiunea lor crește cu 2-4 mmHg față de cea atmosferică și aerul din plămâni iese în afara organismului.

In timpul efortului, expirația care în mod normal este un fenomen pasiv,devine activă prin participarea mușchilor expiratori auxiliari.

Inspirația și expirația se succed fără pauză de 16-18 ori pe minut alcătuind frecvența respiratorie.

In respirația normală, în stare de repaus, frecvența respiratorie este de 16 respirații pe minut la barbați si 18 respirații pe minut la femei. Ritmul mișcarilor respiratorii variază cu vârsta. La copilul nou nascut acest ritm este de 45 respirații pe minut, la 10 ani 26 respirații pe minut iar la 15 ani 20 respirații pe minut.

Ritmul respirator este influențat de starea fizică a organismului. În timpul somnului se micșorează, iar în timpul unei activitați musculare intense el crește apreciabil (40-50 respirații pe minut). Mai crește și sub influența temperaturii ridicate. Creșterea valorilor peste limitele normale se numește tahipnee, iar scăderea bradipnee.

În ventilația pulmonară se pot constata două aspecte: respirație liniștită (normală), în repaus de 16-18 respirații pe minut și respirație profundă (forțată) în care mișcarile respiratorii au amplitudine mare. Dacă frecvența și profunzimea respirației crește, crește și cantitatea de aer respirat. Această stare poartă numele de hiperpnee.

Ea poate avea

– în stări de excitație sau emoții

– în cazul de durere, raceală sau căldură aplicate pe piele

– în eforturi musculare, când nevoia de oxigen crește.

Dacă plămânul este hiperventilat timp de câteva minute, imediat după aceasta urmează o perioadă în care respirația se mărește- bradipnee sau chiar se oprește -apnee.

Orice individ își poate provoca în mod voluntar apnee. Atunci când schimbul normal de gaze este perturbat de anumite cauze, apare o jenă care duce la o respirație grea- dispnee .

Mișcarile cutiei toracice în inspirație și expirație pot fi inregistrate cu ajutorul pneumografului rezultând o pneumograma.

2. Difuziunea reprezintă schimburile gazoase din membrana alveolo-capilară. Acest proces depinde de:

– diferența dintre presiunile parțiale ale oxigenului și dioxidului de carbon de o parte și de alta a membranei alveolo-capilare, deci din alveolă și din capilare;

– structura membranei alveolo-capilare și procesele patologice care îngroașă membranele, ingreunează trecerea liberă a gazelor;

– suprafața activă a membranei alveolo-capilare, care poate varia în limite mari (20-200m²).

3. Circulația pulmonara

Pentru asigurarea respirației pulmonare este obligatorie și o circulație corespunzătoare, care să permită trecerea unei cantități normale de sânge.

Debitul sanguin pulmonar este egal cu debitul circulației generale, dar presiunile și rezistențele din arterele pulmonare sunt mai mici. Această caracteristică, esențială, pentru respirație, inseamnă de marea distensibilitate și capacitate a circulației pulmonare. Datorită acestor proprietați, circulația pulmonară tolerează mari creșteri de debit fără modificări de presiune, fenomene care nu se întâmplă în circulația generală.

Timpul sanguin realizeaza transportul gazelor intre plămân – organ de aport si eliminare – si

țesuturi, care consuma O2 si eliberează CO2. Etapa sanguină (transportul gazelor de către sânge) se realizeaza sub două forme:

– o parte din oxigen (0,3 ml) se dizolvă în plasma sângelui și sub această formă este transportată de țesuturi.

– cea mai mare parte din oxigen se combină cu hemoglobina din hematiile sângelui formând oxihemoglobina, compus labil. Hemoglobina este foarte avidă de oxigen. S-a calculat că 1g de hemoglobina poate fixa 1,34 cm² de oxigen.

La om se găsesc 14-16g de hemoglobină în 100 ml sânge, capabile sa fixeze 20 cm² de oxigen. Formarea și disocierea oxihemoglobinei depind de mai mulți factori, dintre care cei mai importanți sunt:

– presiunea parțială a oxigenului;

– temperatura;

– prezența unor electroliți;

– Ph-ul sanguin.

Transportul dioxidului de carbon de către sânge de la țesuturi la plămân se face sub trei forme:

– dizolvat fizic în plasmă- 10%;

– legat chimic sub formă de bicarbonați-70%;

– legat chimic cu hemoglobina sub formă de carboxihemoglobină- 20% .

Dioxidul de carbon existent în sânge sub formă de bicarbonate de sodium constituie ceea ce se numește rezerva alcalină a organismului, care are un rol deosebit în menținerea echilibrului acidobazic al sângelui. Doar 20% din dioxidul de carbon se combină cu hemoglobina formând carbohemoglobină- compus labil.

Timpul tisular (respirația interna )

reprezintă al treilea moment al schimburilor gazoase. La nivelul capilarelor tisulare sânge arterial cedeaza O2 necesar activitatilor celulare si se incarca cu CO2 rezultat al metabolismului celular. La nivelul capilarelor tisulare, sângele arterial cedează oxigen necesar activitații celulare și se incarcă cu dioxid de carbon rezultat din metabolismul celular. Această cedare se realizează prin intermediul lichidului interstițial și peretelui capilarelor sanguine. Schimbul se petrece în sens opus fața de cel de la nivelul plămânilor datorită presiunii parțiale scazute a oxigenului (20mmHg și presiunii parțiale crescute a dioxidului de carbon (46mmHg). Schimbul are loc prin difuziune, de la presiune mare la presiune mică. Oxigenul care are loc în țesuturi va fi folosit în procesele de respirație tisulară. Utilizarea oxigenului de către celule are loc în mitocondriile acestora în care se desfașoară procese oxidoreducătoare complexe, sub acțiunea enzimelor specifice substanțelor organice fiind oxidate până la dioxid de carbon și apă, eliberând energia chimică.

I.3.2 Reglarea neuroumorală a respirației pulmonare:

Prin reglarea respirației se întelege totalitatea mecanismelor nervoase și umorale care mențin și modifică mișcările respiratorii și care au drept rezultat adaptarea în fiecare moment , de respirație, la necesitățile aportului de O 2 și ale eliminarilor de CO2 .

Reglarea nervoasă a ventilației se realizează prin inervația centrilor respiratori:

– centrii respiratori primari , situați sub bulb ;

– centrii respiratori ascensori , situați la nivelul punții reprezentați prin :

– centrul apneustic în 2/3 posterioară ;

– centrul pneumotoxic 1/3 anterioară .

Prin conexiunile sale multiple , centrul respirator din bulb , primește impulsuri din diferite părți ale aparatului respirator , capabil să modifice activitatea centrului respirator , acționând fie asupra centrului inspirator , fie asupra centrului expirator inhibându-le sau excitându-le .

Cele mai importante impulsuri sunt cele provenite de la nivelul plămânului prin intermediul fibrelor senzitive ale nervului vag de la nivelul diferitelor segmente (alveole) .

Principiul de bază al reflexului Herring-Brener este : distensia plămânilor oprește inspirația făcând să urmeze expirația , iar replierea plămânilor (turtirea lor), inhibă expirația și provoacă inspirația .

Reflexul de tuse și de strănut au punct de plecare receptorii situați în mucoasa cailor aeriene inferioare (tuse) și superioare (strănutul) . Ele sunt reflexe de apărare.

Prin intermediul scoarței cerebrale există posibilitatea de a rări sau accelera voluntar ritmul respirator .

Reglarea umorală

Reglarea umorală a ventilației se datorează influențelor excitante asupra centrilor respiratori de către o serie de substanțe .

Rolul cel mai important îl joacă :

– concentrația gazelor respiratorii : O2 și CO2 ;

– variațiile de pH ale sângelui și LCR .

Creșterea concentrației CO2 din aerul alveolar , determină o dublare a numărului de respirații pe minut , ceea ce reprezintă adaptarea mișcărilor respiratorii la nevoile crescute de O2 ale mușchilor aflați în activitate .

În concentrații prea mari , CO2 nu mai are rol de excitant , din contră : deprimă centrul respirator o scădere exagerată a CO2 din sânge duce la mărirea mișcărilor respiratorii .

Scăderea pH-ului sanguin determină o excitație a centrului respirator , urmată de inspirații mai profunde.

Mișcările inspiratorie si expiratorie se succed ritmic, fara pauza, in tot cursul vietii.

Tipuri de respiratie fizilogica :

I.Respirația de tip costal – este cea în care , la mișcările respirației contribuie mai ales mușchii costali . Acest tip este caracteristic femeilor .

II.Respirația de tip abdominal – este cea în care rolul cel mai important îl are diafragmul . Această respirație este caracteristică barbaților și copiilor mici .

Capacitați pulmonare:

Prin inspirația normala se introduce in plămâni un volum de 500 ml aer, care este eliminat prin expirație – volum curent (V.C.).

Peste V.C., o inspirație forțata poate introduce in plămâni inca ≈ 1500 ml de aer – volum inspirator de rezerva (V.I.R.), iar printr-o expirație forțata, care urmează după o expirație obișnuita, se mai pot elimina din plămâni ≈ 1000-1500 ml aer – volum expirator de rezerva (V.E.R.)

V.C. + V.I.R. + V.E.R. = capacitatea vitala (C.V.)

Valoarea C.V. variază in funcție de vârsta, sex, inaltime si gradul de antrenament. Plămânii nu se golesc complet de aer nici după o expirație forțata, deoarece se găsesc intr-o ușoara distensie, volumul pulmonar fiind ceva mai mic decât cel toracic.

Volumul de ≈ 1500 ml aer, rămas in alveole, care poate fi expulzat din plămâni doar prin deschiderea toracelui, se numește volum rezidual (V.R.).

C.V. + V.R. = capacitatea pulmonara totala (C.P.T.).

Cantitatea de aer mobilizata pe minut in repaus este denumita debit ventilator si reprezintă produsul dintre volumul curent si frecventa respiratorie.

TIPURI DE RESPIRATIE

Exista trei tipuri clasice de respiratie:

a) Tipul costal superior este mai frecvent la femei. In timpul inspirului are loc ridicarea coastelor superioare, a claviculelor si a umerilor. Diafragmul se ridica, aerul nepatrunzand la baza pulmonilor. Este o respiratie cu maximum de efort si cu minimum de randament. 

b) Tipul costal inferior este intalnit mai frecvent la barbati. In inspir coastele inferioare se ridica si se indeparteaza, toracele se dilata, uneori diafragma se ridica, abdomenul se contracta, plamanii se dilata in parte.

c) Tipul abdominal sau diafragmatic este intalnit mai des la copii si la unii barbati. In acest tip, in inspir diafragmul coboara acordand astfel plamanilor mai mult spatiu de dilatare. Bazele pulmonilor se umplu cu aer. Este tipul de respiratie cel mai potrivit.

Explorarea aparatului respirator:

Aparatul respirator poate fi explorat printr-o multitudine de investigații, fiecare dând înformații mai mult sau mai puțin detaliate despre structura sau funcția acestui sistem vital al organismului uman. De exemplu, explorarea imagistică: radiografia pulmonară și tomografia computerizată mediastinală (CT) furnizează o mare cantitate de informații legate de anatomia plămânilor, care ajută la dignosticarea unui număr mare de boli (pneumonii, colecții pleurale, tuberculoză pulmonară, fibroze pulmonare, patologie tumorală, etc.). Alte explorări imagistice, ca bronhografia sau scintigrafia aduc informații suplimentare despre dispoziția și ramificația arborelui bronșic, sau modificările de calibru și întreruperile continuității lumenului bronșic prin formațiuni tumorale (bronhografia) sau despre perfuzia pulmonară și distribuirea gazelor în

plămâni (scintigrafia).

Testele funcționale respiratorii ne informează asupra modului în care plămânii își realizează funcția deoarece permit măsurarea volumelor, capacităților și debitelor vehiculate de plămâni.

„a ști înainte de a se întâmpla pentru
a îndrăzni când se întâmpla”.

CAPITOLUL II

PREZENTAREA GENERALĂ A AFECȚIUNII

Viroza respiratorie reprezintă o boală infecțioasă virală a căii respiratorii superioare ce afectează îndeosebi zona nazală. Ea mai este cunoscută și sub denumirea de rinofaringită, coriză acută (rinită acută, guturai), sau mai simplu, răceală.

Simptomele care apar pot include tuse, dureri la nivelul gâtului, secreții nazale (rinoree) și senzația de strănut. Uneori este prezentă și febra, care în mod obișnuit dispare în decurs de cel mult 7-10 zile. Cu toate acestea, unele simptome pot continua să persiste până la trei săptămâni. Dintre cele peste 200 de virusuri cunoscute ce pot determina apariția răcelii, rinovirusurile sunt cel mai des întâlnite.

În general, infecțiile tractului respirator superior sunt împărțite în funcție de zona afectată. Viroza respiratorie afectează în primul rând nasul, gâtul (faringită) și sinusurile (sinuzită). Ocazional, poate apărea și o conjunctivită la unul dintre ochi sau chiar ambii ochi. Simptomele sunt în cea mai mare parte declanșate mai degrabă de răspunsul autoimun al organismului la infecție, decât de distrugerea propriu-zisă a virusurilor asupra țesuturilor. Principala modalitate de prevenție constă în spălarea mâinilor, eventual și purtarea unei măști medicale de protecție, pentru un grad crescut de eficacitate. Există posibilitatea ca raceala să evolueze uneori către o pneumonie de orgine virală sau bacteriană (pneumonie secundară).

Viroza respiratorie este cea mai frecventă boală care cauzează infecție la oameni. Nu există remediu pentru ea, dar simptomele pot fi tratate. De regulă, un adult poate răci de 2-3 ori într-un an, iar un copil de 6-12 ori. Aceste infecții există în rândul oamenilor încă din antichitate.

Definiție:

Virozele sunt răspândite pe tot globul și dau imunitate specifică, au o contagiozitate foarte mare.

Viroza respiratorie este o infecție a căilor respiratorii superioare. Agentul patogen cel mai des incriminat este rinovirusul (30-80%), un tip de picornavirus ce conține 99 de serotipuri cunoscute. Alte tipuri implicate pot fi: coronavirusul(~15%),influenza(10-15%), adenovirusul (5%), parainfluenza (virusurile paragripale), virusul sincițial respirator (VSR), enterovirusurile (altele decât rinovirusurile) și metapneumovirusul uman. Adesea, este prezent mai mult decât un singur virus. În total, peste două sute de tipuri diferite de virusuri sunt asociate cu răcelile.

Istoricul bolii

Deși cauza virozei respiratorii a fost identificată abia începând din anii 1950, boala a fost prezentă la om din timpuri străvechi. Simptomele sale și tratamentul au fost descrise în papirusul egiptean Ebers, cel mai vechi text medical existent, scris înainte de secolul 16 î.e.n. Numele de „răceală” a început să fie folosit începând cu secolul al-XVI-lea datorită similitudinii dintre simptomele sale și cele în urma expunerii la vremea rece.

În Marea Britanie, unitatea de cercetare a virozei respiratorii (Common Cold Research Unit sau CCU) a fost înființată de Consiliul Medical de Cercetare în 1946. De către această unitate a fost descoperit în 1956 rinovirusul.

În anii '70, CCU a demonstrat că tratamentul cu interferon în timpul fazei de incubație a infecției cu rinovirus oferă o oarecare protecție față de boală, însă niciun tratament practic nu a putut fi dezvoltat. Unitatea a fost închisă în 1989, la doi ani după ce a încheiat cercetarea privind rolul pastilelor de gluconat de zinc în profilaxia și tratamentul răcelilor cu rinovirus. Acesta a fost singurul tratament de succes din toată istoria unității

Mod de transmitere

Virusul responsabil de răceală se transmite în mod tipic prin inhalarea picăturilor mici din aer (aerosoli), prin contact direct cu secreții nazale infectate sau diverse obiecte prin care se poate transmite infecția (îmbrăcăminte de lână, cărți). Până în acest moment nu s-a stabilit care dintre aceste căi prezintă riscul cel mai mare. Cu toate acestea, contactul fizic dintre persoane, cu sau fără implicarea unui obiect contaminat, pare să fie de-o mai mare importanță decât transmiterea prin aerosoli.

Virusurile au capacitatea de a supraviețui perioade îndelungate de timp în mediu (peste 18 ore în cazul rinovirusurilor). Se pot atașa de mâinile oamenilor cu care vin în contact și ulterior transmise către ochii sau nasul lor unde infecția are loc. Transmiterea este des întâlnită în cadrul grădinițelor sau școlilor, din cauza prezenței multor copii cu imunitate scăzută, care adesea au și o igienă precară. Prin intermediul lor, aceste infecții sunt transmise mai apoi acasă, către alți membrii ai familiei. Nu există nici-o dovadă că aerul recirculat din timpul zborurilor cu avioanele comerciale ar fi o metodă de transmitere.

Totuși, persoanele care se află în proximitatea acestor guri de ventilație a aerului pot prezenta un risc crescut. Răcelile cauzate de rinovirus au cel mai mare grad de infecțiozitate doar în primele trei zile de la apariția simptomelor, fiind mult mai puțin periculoase ulterior.

Rolul vremii în apariția răcelii

Potrivit tradiției populare, răceala poate fi „luată” ca urmare a expunerii prelungite la temperaturi scăzute, cum ar fi condițiile de ploaie sau iarnă. Câteva dintre virusurile care cauzează răceala sunt sezoniere, având loc mult mai frecvent în timpul condițiilor de umezează sau de frig. Motivul care stă la baza acestui fapt nu au fost pe deplin elucidate. Cauzele ar putea fi determinate de schimbările induse de frig asupra sistemului respirator, răspunsul imun scăzut și nivelul scăzut de umiditate care crește gradul de transmitere virală.

Acesta din urmă are loc probabil datorită aerului uscat care permite aerosolilor virali să se disperseze pe o distanță mai lungă și să persiste mai mult timp în aer. Ar putea fi și din cauza factorilor sociali, prin persoanele care petrec mai mult timp într-o încăpere lângă o persoană infectată, așa cum este cazul, în mod specific, copiilor la școală. Scăderea temperaturii organismului, ca factor de risc, este destul de controversată. Majoritatea dovezilor sugerează că ar putea totuși reprezenta o susceptibilitate crescută la infecții.

Alte cauze

Imunitatea de grup, generată de o expunere anterioară la virusurile care determină răceala, are un rol important în limitarea transmiterii virale. Acest lucru a fost observat în rândul tinerilor, care prezintă un risc crescut de infecții respiratorii. Un sistem imunitar slăbit poate fi, de asemenea, un factor de risc pentru boală.

Deprivarea de somn și malnutriția au fost și ele asociate cu un risc crescut de dezvoltare a infecției în urma expunerii la rinovirus, datorită efectelor lor asupra funcției imunitare. Alăptarea scade riscul otitei medii acute și infecțiilor tractului respirator inferior, alături de alte boli.

Este recomandat ca alăptarea să fie continuată atunci când sugarul suferă de răceală. În țările dezvoltate alăptarea ar putea să nu fie, totuși, suficientă pentru protecția împotriva virozei respiratorii.

Epidemiologie

Viroza respiratorie este cea mai obișnuită boală a umană și toți oamenii de pe glob sunt afectați de ea. Tipic, adulții pot prezenta anual două până la cinci infecții, în timp ce copiii pot avea între șase și zece răceli pe an (ajungând până la douăsprezece răceli pentru copiii de vârstă școlară). Incidența infecțiilor simptomatice este crescută la persoanele de vârsta a treia din cauza unui sistem imunitar în continuă scădere.

Nativii americani și eschimoșii au șanse mai mari să fie infectați de răceli și să dezvolte mult mai des complicații precum otita medie, decât populațiile caucaziene (oameni de culoare albă). Explicația acestui fapt ar putea fi dată mai degrabă de condițiile socio-economice precare și modul de viață (triburi) decât de etnie.

Etiologie:

Etiologia virozelor respiratorii este foarte vastă. Unii cercetători au arătat izolarea concomitentă de mai multe virusuri respiratorii la același bolnav precum și conversiune serologică pentru virusurile respective. După modelul care afectează tractulrespirator, virusurile respiratorii se împart în:

virusuri cu afinitate primară constant și majoră pentru aparatul respirator. Aceste virusuri invadează celulele tractului respirator unde se multiplică și dau boala cu simptomatologie respiratorie;

unele serotipuri de enterovirusuri cu tropism respirator – Polivirus, Coxsackie grup A și B, Echo – determină boli respiratorii acute;

virusuri care utilizează mucoasa respiratorie ca poartă de intrare în organism și diseminează pe cale sangvină – provocând o boală cu simptomatologie generală, printre care și respiratorie – exemplu: rujeola, rubeola.

Cele mai importante dintre virozele respiratorii sunt gripele, atât prin prevalență cât și prin severitate.

Agentul viral Myxovirus influenza face parte din familia orthomyxoviridae. Este un virus extrem de bine adaptat pentru a supraviețui fiind unic prin variabilitatea sa antigenic.

Există trei tipuri antigenice, distinct de virus gripal, denumite: virusul gripal A, virusul gripal B, virusul gripal C. Față de aceste componente antigenice apar anticorpi specifici.

Virusul gripal are și o activitate toxică căreia i se datorează o parte din manifestările gripei. În mediul extern virusul este sensibil la: lumină, U.V., uscăciune, este distrus ușor la diferiți agenți chimici, agenți oxidanți, precum și de căldură.

Nu există medicament virulicid față de virusul gripal, ci numai virostatic – Amantadina – numai față de virusul A. Sursa de infecție o constituie persoana infectată, adică:

bolnavi;

infectați inaparent;

purtători de virus;

Apariția epidemiilor și pandemiilor se explică prin producerea unor variante de virus gripal cu o nouă configurație antigenică.

Transmiterea gripei: se face direct prin picături de secreție nozofaringiană și indirect prin obiecte contaminate. Contagiozitatea gripei este destul de mare transmițându-se rapid. Receptivitatea față de gripă este universală.

Guturaiul: este un sindrom produs de rinovirusuri, paramixovirusuri, unele adenovirusuri, unele enterovirusuri și coronavirusuri.

Rinovirusurile: conțin ARN, sunt inactivate de pH acid ceea ce explică de ce nu se infectează tractul respirator.

Coronavirusurile: constituie al doilea grup important dintre agenții cauzali ai guturaiului. Nu există purtători sănătoși de rinovirusuri. Morbiditatea pentru guturai nu este înregistrată, dar este sufficient de mare.

Peste 50% din cazurile de coriză acută la adult, sunt datorate rinovirusurilor. La copii întâlnim mai frecvent myxovirusurile, adenovirusurile și coronavirusurile.

Transmiterea se face prin contact direct și aerogen și mai rar indirect prin obiecte proaspăt contaminate cu virus (ex. batista).

Poarta de intrare a infecției este mucoasa nazală.

Contagiozitatea bolii este mare, fără să fie pusă la nivelul gripei sau a rujeolei. Durata pare a fi de 5 – 7 zile de la dispariția semnelor de boală.

După guturai apar anticorpi neutralizanți față de rinovirusuri, imunitatea se instalează lent după 3 -4 săptămâni.

Dintre adenovirusuri cele mai implicate în patologia umană sunt: serotipurile 1 -8, 14 – 21, 34 -35,40-41.

Tipurile 1, 2, 3, 4, 5 și 7 determină afecțiuni frecvente ale țesutului adenoidian la copil cu forme ușoare și persistență îndelungată a virusului în țesutul adenoidian și amigdalian.

Tipul 3 dă epidemii de febră faringo – conjunctivală, iar tipul 8 produce epidemii de kerato – conjunctivită. Sursa de infecție este format de copii și tineri cu forme de boală sau cu infecții latent. Starea de purtător are o mare importanță, transmisia se face pe cale aeriană, iar poarta de intrare este reprezentată de căile respiratorii superioare și de mucoasa conjunctivală.

Infecția naturală pe cale conjunctivală se face atât aerogen, cât și prin contact direct sau indirect.

Imunitatea: nou – născuții posedă o stare de imunitate, transmisă de la mamă, care dispare către luna a VI-a când apare o receptivitate completă la toate tipurile de adenovirusuri. Durata nu este încă bine cunoscută.

Virusurile paragripale: dau viroze respiratorii comune având un aspect clinic variat de la simple manifestări până la pneumonii, la copil manifestându-se mai predominant prin corp.

În perioadele neepidermice de gripă, virozele provoacă la copil 20% din bolile acute respiratorii, iar la adult până la 10%.

Gravitatea acestor viroze constă din manifestările lor, mai ales la copilul mic (erupții, bronșiolita, pneumonii).

Virusurile paragripale include 4 serotipuri, au formă sferică, conțin ARN, se cultivă pe culturi umane, au o structură antigenic stabilă și posedă antigene parțial comune.

Virozele respiratorii formează 20% dintre infecțiile respiratorii infantile spitalizate, incidența maximă fiind toamna, iarna și primăvara.

Tipul 3 se răspândește cu cea mai mare ușurință.

Tipul 1 și 2 au o răspândire mai lentă.

Tipul 4 produce afecțiuni mai ușoare, transmiterea se face direct și aerogen. La naștere 50% din nou – născuți prezintă o imunitate transplacentară față de virusurile paragripale.

Virusul scințial respirator: determină boli acute ale aparatului respirator cu caracter endemoepidemic manifestate clinic prin bronșiolite, pneumonii de o severitate deosebită la sugari și copii mici și afecțiuni ușoare ale căilor respiratorii superioare la adult.

Virusul scințial respirator dă 50% din bronșiolite și 23% din pneumoniile copilului mic. Infecțiile nosocomiale cu virus scințial respirator sunt mai frecvente și mai grave printre sugarii cu anomalii cardiace, respiratorii sau deficiențe imune.

Viroza poate cuprinde 90% dintre copiii unei colectivități.

Transmiterea se face prin contact direct, prin mâini contaminate cu virus scințial respirator și pe cale aeriană.

Simptomatologie:

Simptomele virozei respiratorii sunt considerate a fi în primul rând legate de răspunsul imun la virus. Mecanismul acestuia este specific fiecărui tip de virus. Spre exemplu, rinovirusul se transmite în mod tipic prin contact direct, legându-se de receptorii ICAM-1 ai omului, prin mecanisme necunoscute, pentru a declanșa eliberarea de mediatori ai inflamației, care mai apoi produc simptomele. Acest lucru nu cauzează, în general, destrucții la nivelul epiteliului nazal. Pe de altă parte, virusul sincițial respirator (VSR) se transmite atât prin contact direct cât și prin inhalarea de aerosoli. Apoi acesta se multiplică, la nivelul nasului și gâtului, înainte de a se extinde (adesea) către tractul respirator inferior. VSR provoacă, într-adevăr, deteriorarea țesutului epitelial. De asemenea, virusul paragripal induce și el în mod obișnuit o inflamație la nivelul mucoasei nazale, gâtului și bronhiilor. La copiii mici, atunci când afectează traheea, acest virus poate determina simptomatologia unui crup (obstrucție a laringelui), datorită dimensiunii mici ale căilor sale respiratorii.

Clinica virozelor respiratorii este foarte variată fiind alcătuită dintr-o serie de sindroame.

Viroza respiratorie se manifestă prin:

dispnee;

tuse cu expectorație;

febră;

transpirații;

cefalee.

Simptomele tipice ale unei răceli includ tuse, rinoree, congestie nazală și durere sau iritație în zona gâtului. Câteodată, acestea sunt însoțite de durere musculară (mialgie), senzație de oboseală, cefalee (durere de cap) și scăderea poftei de mâncare. Durerea de gât este prezentă în aproximativ 40% dintre cazuri, în timp ce pentru tuse și dureri musculare procentul este de aproape 50%. La adulți, febra în general nu este prezentă, dar apare în mod obișnuit la sugari și copii. De asemenea, tusea este de obicei mai ușoară decât cea care însoțeste gripa. Prezența simultană a tusei și a febrei indică, în cazul adulților, o probabilitate mai ridicată de gripă decât de viroză. De altfel, între cele două condiții patologice, există o serie întreagă de similarități. Totodată, infecțiile cauzate de un număr de virusuri implicate în apariția răcelii pot să fie uneori și asimptomatice. Culoarea sputei sau secreției nazale poate varia de la incoloră spre galben sau verde și nu indică etiologia agentului responsabil de infecție.

Diagnostic:

Distincția dintre diferite infecții virale ale tractului respirator superior se face, în genere, în funcție de locul în care apar simptomele.

Viroza respiratorie afectează cu precădere zona nazală, faringita – gâtul, iar bronșita – plămânii. Toate acestea, însă, se pot întrepătrunde în mod significant, astfel că mai multe zone pot fi afectate (în același timp). Răceala este adesea definită ca o inflamație nazală cu o inflamare a gâtului de intensitate variabilă. Sunt frecvente cazurile în care persoanele afectate își diagnostichează singuri această boală. Izolarea agentului viral implicat propriu-zis este rar efectuată. În general, nu este posibilă identificarea tipului de virus doar pe baza simptomelor.

Diagnosticul bolilor virotice respiratorii constituie una din sarcinile cele mai dificile ale clinicianului, datorită numărului mare de virusuri.

Pentru diagnosticul exact al acestor boli virotice devin indispensabile testele de laborator specifice, constând din metode de izolare și identificare a virusului și însoțite obligator de teste serologice. La acestea se adaugă și alte metode utile ca:

tehnici de diagnostic citologic;

detectarea antigenelor virale prin testul cu anticorpi fluorescenți;

examene histopatologice;

examenul radiologic;

examenul sângelui.

Prevenire

Singurele modalități utile, ce pot reduce răspândirea acestor virusuri, sunt mijloacele fizice, cum ar fi spălarea mâinilor și măștile de protecție. În cadrul unităților de sanitare, halatele și mănușile de unică folosință sunt de asemenea folosite.

Izolarea (ex. carantină) nu este posibilă deoarece boala este foarte larg răspândită, iar simptomele nu sunt specifice. Vaccinarea s-a dovedit a fi dificilă datorită numărului mare de virusuri implicate și mutațiilor rapide ale acestora. Realizarea unui vaccin eficient pe scară largă este până în acest moment foarte improbabilă.

Spălarea cu regularitate a mâinilor pare să aibă efect în reducerea transmiterii virusurilor responsabili de răceală, în special în rândul copiilor. Nu se cunoaște dacă, pe lângă această măsură, utilizarea de medicamente antivirale sau antibacteriene contribuie la sporirea gradului de protecție.

Purtarea măștilor de protecție atunci când în jur se află persoane infectate poate avea un efect benefic. Cu toate acestea, nu există suficiente dovezi că menținerea unei mai mari distanțe sociale ar aduce vreun plus în acest sens. Suplimentele de zinc pot ajuta la reducerea prevalenței răcelii.

Administrarea de rutină a suplimentelor de vitamina C nu reduce riscul de infectare sau severitatea virozei respiratorii, însă îi poate reduce durata.

Prognostic:

Prognosticul virozelor este în general bun, cu dispariția simptomelor într-un interval de 8 – 10 zile.

Complicațiile sunt rare,apar doar dacă viroza durează mai mult timp.

Miocardita – foarte rar, virușii pot cauza și inflamarea mușchiului cardiac, care se manifestă cu aritmii, dispnee și fatigabilitate.

Suprainfecția bacteriană – simptomele din viroză pot fi aggravate de o infecție suplimentară de etiologie bacteriană.

Diseminarea bacteriilor poate provoca următoarele boli:

Otită medie acută (inflamarea urechii medii);

Sinuzită acută (inflamarea sinusurilor paranazale);

Pneumonie (inflamarea pulmonului).

Evoluție:

În evoluția unei viroze respiratorii se pot desprinde clinic 2 faze:

Faza inițială, pur virală: în care simptomatologia este “pur virală” (ex: stadiul inițial de coriză apoasă în guturai; pneumoniile interstițiale, virale, din perioada inițială a rujeolei; stadiul inițial al bronșitei virale, cu tuse uscată).

Faza a doua, de suprainfecție bacteriană: în care simptomatologia virală se încurcă cu cea bacteriană, predominând una sau alta. Această fază se recunoaște în evoluția guturaiului prin apariția secreției purulente, în evoluția bronșitelor virale, a pneumoniilor virale, care devin “mixte”.

In majoritatea cazurilor, racelile sunt usoare si dureaza 3- 7 zile, desi unele persoane pot continua sa aiba simptome (tuse, stranut, nas infundat) pana la 2 saptamani.

Unele virusuri respiratorii pot deprima sistemul imunitar sau pot leza tractul respirator facilitand aparitiei unei noi infectii virale (cu un alt virus) sau infectii bacteriene rezultand complicatii de tipul:

– Sinuzita acuta: este cea mai frecventa complicatie si de obicei este cauzata de virusuri, mult mai rar de suprainfectie bacteriana, simptomele fiind comune: secretii nazale cu pierderea mirosului, dureri la nivelul fetei sau al dintilor, presiune in urechi

– Otita medie acuta: presupune inflamatia urechii medii (din spatele timpanului) datorita comunicarii faringelui cu urechea printr-un canal numit trompa lui Eustachio

– Infectii de tract respirator inferior (trahee, bronhii): bronsita acuta, pneumonie, exacerbari de astm bronsic, hiperreactivitate bronsica, tuse convulsiva (magareasca).

– Bronsita acuta: este generata cel mai frecvent de catre virusul sincitial respirator care 

afecteaza copii, varstnici si persoanele cu imunitate scazuta.
– Pneumonie: febra, tuse persistenta si modificari tipice pe radiografie

– Multe exacerbari de astm bronsic (cca 40%) sunt declansate de viroze de cai respiratorii superioare pe primul loc fiind rhinovirusul.

– Hiperreactivitatea bronsica: rhinovirusul induce modificari de reactivitate la nivelul cailor aeriene inferioare (ingustarea bronhiilor) cu tuse persitenta, fenomene care dispar dupa cca 4 saptamani. Persistenta acestor modificari mai mult de 4- 6 saptamani orienteaza diagnosticul catre un astm bronsic la debut.

– Tusea convulsiva: suprainfectie cu bacteria pertussis cu episoade paroxistice de tuse

Tratament:

Nici-o medicație sau remediu naturist nu a fost dovedit că ar reduce durata infecției. Până în acest moment, tratamentul cuprinde numai ameliorarea simptomelor. Odihna multă, consumarea lichidelor pentru menținerea hidratării și gargara cu apă caldă cu sare sunt măsuri conservative rezonabile. Cu toate acestea, multe dintre beneficiile tratamentului sunt atribuite efectului placebo.

Tratamentul simptomatic

Tratamentele care ajută la alinarea simptomelor includ analgezice simple și antipiretice, cum ar fi ibuprofenul și paracetamolul (acetaminofenul).

Eficiența antitusivelor față de analgezicele simple nu a fost demonstrată. În plus, nu sunt recomandate copiilor din cauza lipsei unor dovezi care să susțină eficiența lor, precum și datorită potențialului dăunător al acestora.

În anul 2009, Canada a restricționat comercializarea fără rețetă a medicamentelor de răceală și tuse pentru copiii de până la șase ani din cauza îngrijorării privind riscurile și beneficiile nedovedite.

Nici pentru adulți nu dovezi suficiente care să justifice folosirea antitusivelor. Utilizarea defectuoasă a dextrometorfanului (un medicament pentru tuse vândut fără rețetă medicală) a condus, în mai multe țări, la interzicerea lui.

La adulți, simptomele de rinoree pot fi reduse de către antihistaminicele de prima generație. Totuși, acestea câteodată efecte adverse, cum ar fi somnolența.

Alte decongestionante, precum pseudoefedrina, sunt și ele eficiente la adulți. Sprayul nazal Ipratropium poate reduce simptomele de rinoree, dar are un efect scăzut asupra senzației de zăpușeală. Antihistaminicele de a doua generație nu par a fi eficiente.

Din cauza lipsei studiilor medicale, nu este cunoscut dacă consumul crescut de lichide ameliorează simptomele sau scurtează durata afecțiunii respiratorii. O situație similară există și pentru utilizarea aerului umidificat încălzit.

În urma unui studiu, s-a ajuns la concluzia că frecția pe piept cu un gel mentolat pe bază de petrolatum asigură o oarecare ameliorare a tusei și congestiei nocturne, precum și a dificultății de a dormi.

Antibiotice și antivirale

Antibioticele nu au vreun efect împotriva infecțiilor virale și deocamdată niciun beneficiu asupra virusurilor care cauzează răceala. Deși antibioticele pot fi în general dăunătoare, din cauza efectelor lor secundare, ele sunt încă adesea prescrise de către medici.

Printre motivele care stau la baza prescrierii lor atât de frecvente se numără speranța pe care au oamenii de la ele, dorința medicilor de a ajuta, dar și dificultatea în a exclude complicațiile care ar putea fi date de antibiotice. Medicamente eficiente pentru viroza respiratorie nu există, deși anumite cercetări preliminare au demonstrat unele beneficii.

Medicină alternativă

Deși există multe tratamente alternative utilizate pentru viroza respiratorie, nu există suficiente probe științifice pentru a susține utilizarea celor mai multe dintre ele.

Cel puțin până în anul 2010, nu existau dovezi suficiente pentru a le recomanda pentru răceală sau în locul spălăturii nazale (care uneori se poate face pe bază de miere). Pe de altă parte, suplimentele de zinc sunt utilizate pentru tratarea simptomelor, cu studii care sugerează reducerea duratei și severității răcelii în cazul administrării lor la cel mult 24 ore de la declanșarea simptomatologiei. Acest lucru este valabil doar pentru persoanele anterior sănătoase.

Datorită diferențelor mari dintre studiile efectuate, este necesară o cercetare suplimentară pentru a determina cum și când este eficientă administrarea de zinc. Tabletele de zinc pot avea efecte adverse, iar în același timp, nici raționamentul recomandării lor de către medici pentru viroză nu este unul solid. Deși îndelung cercetat, efectul vitaminei C asupra virozei respiratorii este dezamăgitor, cu excepția unor circumstanțe restrânse, respectiv persoane care fac un efort fizic intens în medii de frig. Evidențe privind utilitatea echinaceei sunt lipsite de consistență.

Diferite tipuri de suplimente de echinaceea pot varia în ceea ce privește efectul pe care îl produc. Eficiența usturoiului în influențarea răcelii este necunoscută. Asupra vitaminei D s-a concentrat un singur studiu clinic, însă nu a reușit să găsească vreun beneficiu.

Măsuri generale în tratamentul virozelor respiratorii:

repaus fizic;

inhalații umede cu abur de mușețel;

băuturi fierbinți cu miere de albine;

menajarea vocii.

Spalarea mainilor este un mod esential si extrem de eficient pentru a preveni raspandirea infectiei. Spalarea mainilor se face cu apa si sapun timp de 15-30 secunde, acordand o atentie deosebita unghiilor, spatiului dintre degete si la nivelul incheieturilor, cu clatirea ulterioara a mainilor si utilizarea unui prosop personal. Produsele pe baza de alcool sunt o alternativă buna pentru dezinfectarea mainilor.

Solutia trebuie intinsa pe toata suprafata mainilor, degetelor si incheieturilor pana se usuca. Solutiile dezinfectante destinate mainilor se pot folosi in mod repetat, fara a irita pielea sau a-si pierde eficacitatea. De asemenea, mainile trebuie spalate inainte de a gati si a servi alimente, dupa mersul la baie, dupa tuse, suflarea nasului sau stranut in palma.

Daca se vine in contact direct cu persoane bolnave, atunci trebuie evitata atingerea ochilor, nasului sau gurii cu mainile contaminate cu secretii. In plus, este indicata utilizarea de servetele pentru a acoperi nasul si gura in caz de stranut sau tuse, cu aruncarea imediata a servetelelor si spalarea mainilor. Stranutul sau tusea pe maneca de la haine (la interiorul cotului ) reprezinta alte modalitati de a retine saliva si secretiile si de a nu contamina mâinile. Stranutul si tusea fara acoperirea gurii pot raspandi infectia persoanelor din apropiere.

CAPITOLUL III

Generalități și noțiuni de semiologie

Bolile aparatului respirator, prin frecvența și gravitatea lor, ocupă un loc

important în patologia medicinii interne. Aceste boli afectează căile aeriene, plămânii, pleura și se numesc în general bronhopneumopatii, pneumopatii,

pleuropatii.

Ele se manifestă prin simptome și semne specifice care caracterizează și

definesc boala.Simptomele sunt subiective, furnizate de bolnav prin anamneză, iar semnele sunt evidente , obiective și constatate de medic la examinarea

bolnavului.

Simptomele principale, determinate de o afecțiune a aparatului respirator

sunt:dispneea, tusea, expectorația, durerea toracică vomică, hemoptizie.

Dispneea presupune o respirație modificată, alterată.

Se definește ca perceperea conștientă a unei dificultăți sau a unei jene în respirație și este descrisă de bolnav ca „respirație grea”, „sete de aer”, „lipsă de aer”, „năduf”.

Se disting două tipuri de dispnee:

Dispnee cu polipnee

Dispnee cu bradipnee care poate fi de tip inspirator sau expirator.

Dispneea cu polipnee

În mod normal un adult respiră de 14–18 ori pe minut. Frecvența respirațiilor la copilul nou născut este de 30–40 de cicluri pe minut.

Accelerarea ritmului respirației peste 18 respirații pe minut, cât este normal, poartă numele de polipnee.

Dispneea cu bradipnee

Dispneea cu bradipnee este frecvența respiratorie cu sub 14 respirații

pe minut și poartă numele de ritm bradipneic.

Dispneea cu bradipnee inspiratorie este obstructivă. Dificultatea de a respira se simte în inspirație.

Tusea este unul din cele mai frecvente și importante simptome (simptom– semn) respiratorii, ce reprezintă o expirație explozivă (după un inspir profund) prin care se produce curățirea arborelui traheobronșic desecreții și corpi străini.

Este un act reflex, destinat, pe de o parte, să împiedice pătrunderea corpilor străini în căile aeriene, iar pe de altă parte să provoace expulzarea mucozității și secrețiilor acumulate în bronhii.

Tusea este un act de apărare a organismului.

Ea poate fi:

Fiziologică;

Patologică.

Tusea fiziologică este un act „util” care favorizează eliminarea corpilor străini, a mucozităților, secrețiilor acumulate în bronhii.

Tusea patologică poate fi și ea un act „util” când favorizează expulzia secrețiilor patologice (mucopurulente, purulente etc.) din căile aeriene.

Din punct de vedere semiologic se disting mai multe feluri de tuse:

Uscată;

Umedă (însoțită de expectorație);

Chintoasă în tusea convulsivă (tuse măgărească);

Tuse surdă (stinsă) în laringită;

Crup difteric, la bolnavii slăbiți;

Afonă, în neoplasm laringian;

Lătrătoare în tumori mediastinale;

Bitonală (răgușită) în paralizia coardei vocale stângi;

Cavernoasă în cavernele pulmonare, etc.

Expectorația reprezintă actul de eliminare, după tuse, a produselor

patologice din arborele traheo-bronșic și parenchimul pulmonar.

Produsele patologice expectorate poartă numele de spută.Sputa se examinează macroscopic, microscopic, chimic și bacteriologic.

Are valoare semiologică și diagnostică foarte mare.

Macroscopic, după aspect și conținut, se disting 4 tipuri de spută:

Mucoasă;

Seroasă;

Purulentă;

Sangvinolentă (hemoptoică sau striată cu sânge)

Culoarea sputei, în funcție de elementele constitutive, poate fi:albicioasă, galbenă sau galben – verzui, ruginie sau cărămizie, negricioasă,etc.

Microscopic, în funcție de boală, sputa conține mucus, celuleepiteliale, leucocite, fibrină, hematii, fibre elastice, cristale diferite și germeni patogeni aerobi și /sau anaerobi.

Durerea toracică este unul din simptomele principale de suferință a organelor intratoracice, a coloanei dorsale, a nervilor sau măduvei toracale ori a peretelui toracic.Poate avea diferite caractere, de la o simplă jenă toracică, la durere violentă (junghi), având drept cauză afecțiuni pulmonare sau extrapulmonare (fracturi costale, nevralgii intercostale, zona zoster etc.)

Vomica este evacuarea masivă și bruscă a conținutului unei activități din parenchimul pulmonar în bronhii și apoi în afară.

Cantitatea poate fi moderată = 100 – 400 ml. și masivă= 400 – 1000 ml., expulzată brusc prin nas și gură care blochează faringele și determină asfixie, cianoză, senzație de moarte iminentă.

Hemoptizia este eliminarea pe gură, prin tuse de sânge din aparatul respirator. Sângerarea din aparatul respirator se produce prin ruptura vaselor sau prin traversarea sângelui care ajunge în alveolă.

Hemoptizia este precedată de tuse, de gâdilitură a laringelui, căldură retrosternală și plenitudine toracică, se exprimă prin tuse, are aspect aerat,

spumos, de culoare roșu prins și apare mai ales în afecțiunile respiratorii.

În afara anamnezei și a examenului obiectiv clinic, examenele paraclinice joacă un rol deosebit în confirmarea și precizarea diagnosticului.

Cele mai importante examene sunt:

Examenul radiologic (radioscopia, radiografia, tomografia-secțiuni la anumite nivele, bronhografia) este esențial în pneumopatii.

Examenul citobacteriologic al sputei;

Bronhoscopia (vizualizarea conductului traheobronșic cu ajutorul bronhoscopului) cu biopsie bronșică.

Puncția pleurală (toracocenteza)

Probele respiratorii (spirometria și spirografia);

Tomografia computerizată;

Examenul ecografic

CAPITOLUL IV

ROLUL AUTONOM SI DELEGAT AL ASISTENUTULUI MEDICAL ÎN ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU VIROZĂ RESPIRATORIE

Culegerea datelor în vederea evaluării și satisfacerii unei respirații optime

Interventiile asistentei pentru mentinerea independentei in satisfacerea nevoii

A.Exploreaza deprinderile de respiratie ale pacientului(interviu)

B.Invata pacientul (diagnostic+ obiective)

  sa faca exercitii respiratorii

  sa faca exercitii de mers, de relaxare

  sa aiba posturi adecvate, care sa favorizeze respiratia

  sa inlature obiceiurile daunatoare (imbracaminte stramta, tabagism, mese copioase)

   A. Interviul

Inspectia urmareste:  

  frecventa, amplitudinea si ritmul respirator

 simetria miscarilor respiratorii

 tipul de respiratie

 aspectul toracelui

Prezenta unor semne si simptome in afectiuni respiratorii

  Tiraj : -tip

  Tuse : – Cand a aparut?

-Cat de frecventa este?

-Este sau nu urmata de expectoratie?

-Apare in anumite pozitii?

-Accesele survin ziua sau noaptea?

  Expectoratia: -culoare

– miros

– aspect

– cantitate

– prezenta sangelui – temporara/ permanenta.

  Dispnee:- tip dispneei

–  Apare in repaus, la efort, sau in conditii de stress?

–  Ce pozitie o amelioreaza?

–  Cand apare:ziua si/sau noapte?

  Durerea toracica : 

   – cand apare ?(tuse sau respiratie profunda)

                                        – intensitate

 – localizare

 – iradiere

  – durata

  Pozitia corpului: – ortopnee

                               – antalgica

3. Antecedente personale

  Afectiuni respiratorii in antecedente:

– Frecventa si durata acestora

– Cum au fost tratate?

  Factori de risc:

– fumat: – de cand?/ cat ?

                                             – alti membrii ai familiei fumeaza ?

                           – sedentarism: – efectuati o munca sedentara?

                                                  – mergeti pe jos la servici?

                                                  – practicati vreun sport?

                                                  – stati timp indelungat in picioare?

                            – conditiide mediu: – lucrati sau locuiti in mediu poluant?

                             – stres, anxietate

                            – alimentatia: -obiceiuri alimentare

B.Obiectivele si interventiile asistentei autonome si delegate

1. Dificultate in eliberarea cailor respiratorii

  Lipsa cunoasterii mijloacelor eficace de degajare si expectoratie

  Durere

  Diminuarea mobilitatii

Obiective: 

a)  La nivelul nasului:

  Pacientul sa respire liber:

-Indeparteaza secretiile nazale

-Umezeste aerul din incapere

-Asigura un aport suficient de lichide pe 24 h

  Pacientul sa nu devina sursa de infectie :

-Educa pacientul pentru a folosi batista individuala, de unica folosinta

      -Educa pacientul pentru a evita imprastierea secretiilor nazale

  Oprirea epistaxisului:

-Aseaza pacientul in decubit dorsal, cu capul in hiperextensie

           -Comprima cu policele, pe septul nazal, nara care sangereaza timp de 5-10 min

   -Aplica comprese reci pe frunte, nas sau ceafa

-Recomanda pacientului sa nu-si sufle nasul

b)  La nivelul fagingelui si laringelui:

  Pacientul sa prezinte mucoase respiratorii umede si integre

           -Umezeste aerul din incapere

-Recomanda pacientului repaus vocal absolut

-Favorizeaza modalitati de comunicare nonverbala

  Pacientul sa inghita fara dificultate

           -Intrerupe alimentatia solida

-Recomanda gargara cu solutii antiseptice

-Alimenteaza pacientul cu lichide caldute

c)  La nivelul plamanilor si bronhiilor:

  Invata pacientul sa tuseasca in  mod eficace in …..ore

  Sa expectoreze secretiile in …..ore si sa  le colecteze

  Umezeste aerul din incapere cu apa alcoolizata

  Sa-si elibereze caile respiratorii cu minimum de dificultate in termen de…ore

  Sa-si elibereze caile respiratorii de secretii in termen de…ore

  Aspira secretiile bronsice, daca este cazul

Dificultate in a respira:

    Anxietate

  Intoleranta la efort fizic

  Lipsa cunoasterii mijloacelor de control al alergiilor

  Lipsa cunoasterii mijloacelor de prevenire a alergiilor respiratorii

  Prezenta secretiilor

Obiective:

        a) Sa diminueze tahipneea

        b) Sa respire cu minimum de dificultate

c) Sa respire fara dificultate

d) Sa aiba un ritm respirator regulat

e) Invata pacientul sa faca gimnastica respiratorie

f) Asigura pozitia antalgica, sezand sau semisezand a pacientilor cu dispnee

g) Invata pacientul sa renunte la obiceiurile daunatoare (fumat)

            h) Administreaza tratamentul prescris antitusive, expectorante, bronhodilatatoare, decongestionante ale     mucoasei traheo-bronsice

            i) Invata pacientul sa evite schimbarile bruste de temperatura si de asemenea, aglomeratiile ; astfel incat sa prezinte rezistenta crescuta fata de infectii

Pacientul sa fie echilibrat psihic

Invata pacientul sa utilizeze tehnici de relaxare

Pregateste psihic pacientul, in vederea aplicarii tehnicilor de ingrijire si a oricarei tehnici la care va fi supus (aspirarea secretiilor bronsice, examene radiologice, examene endoscopice, punctii)

Pregătirea psihică a pacientului

O buna intelegere si informare despre testul pe care pacientul trebuie sa il efectueze in scop diagnostic ne va ajuta sa pregatim pacientul adecvat pentru respectiva manevra.

Explicandu-i pacientului procedura medicala cu claritate si vom castiga increderea si cooperarea sa. De exemplu, inaintea unei recoltari dificile si dureroase trebuie sa informam pacientul asupra tipului si gradului de disconfort pe care probabil il va simti. De asemenea trebuie informat cat timp va dura procedura, la ce efecte sa se astepte dupa si in cat timp vor fi gata rezultatele. Stiind exact la ce sa se astepte, pacientului ii va fii mult mai usor sa coopereze si sa suporte manevra in sine.

Daca trebuie doar sa asistam medicul in timpul unei recoltari, trebuie vorbit cu pacientul pe parcursul acesteia, sa il incurajam, si apoi sa-l supraveghem pentru eventualele efecte adverse sau complicatii, pregatite pentru a acorda ingrijirile specifice in orice situatie.

Consimțămantul pacientului

Este un drept al pacientului sa i se ofere toate informatiile pentru a intelege exact ce I se va face, procedura medicala in sine, riscurile si implicatiile manevrei inainte de a consimti si a semna ca este de accord cu efectuarea procedurii.

A explica procedura, cum va fi efectuată și potențialele riscuri este in primul rand responsabilitatea medicului. Asistenta va relua explicațiile medicului, se va asigura că pacientul le-a inteles bine și va verifica dacă pacientul a semnat consimțămantul atunci cand este necesar.

Ingrijiri specifice bolii acordate de asistenta medicală

Comunicare

In asistenta medicala, comunicarea este o nevoie fundamentala si trebuie sa fie o arta pe care slujitorii stiintei medicale o innobileaza in relatia cu omul bolnav si familia acestuia.

Pentru realizarea unei comunicari eficiente, sunt necesare:

– acordarea de timp suficient pentru stabilirea unei relatii cu bolnavul, bazată pe incredere reciprocă;

– ascultarea activa a bolnavului, cu respectarea opiniilor si credintelor sale, intr-un climat de confidentialitate, in virtutea faptului ca fiecare persoana are dreptul la propriile credinte si convingeri religioase, care trebuiesc acceptate si respectate, chiar daca difera de ale celui (celor) din echipa multidisciplinara de ingrijire;

– abordarea cu empatie a comunicarii, pentru a incuraja bolnavul si apropiatii acestuia sa se exprime deschis si neingradit;

– incredere si intelegere prin oferirea de raspunsuri empatice bolnavului;

– informarea corecta, fara ambiguitati, a membrilor familiei in legatura cu orice aspect relevant, referitor la ingrijirile acordate. Strategii in sprijinul adaptarii pacientilor

– sprijinirea si respectarea mecanismelor proprii de adaptare a pacientului;

– consiliere de specialitate si ajutor in exprimarea si intelegerea emotiilor;

– ajutor in mentinerea, intarirea relatiilor cu persoanele apropriate;

– furnizarea de informatii corecte si implicarea in tratament si ingrijire;

– permisiunea de a alege si a detine controlul asupra starii lui;

– indemnul de a-si pune ordine in afaceri, sa faca formalitatile de mostenire, sa se implice in stabilirea aranjamentelor de inmormantare;

– ajutor in mentinerea normalitatii;

– sa fie ajutati in mentinerea unui nivel ridicat al functionarii fizice si mentale;

– sa fie ajutati sa-si petreaca cat mai mult timp din timpul ramas acasa;

– sa-si pastreze obiceiurile.

Dificultati de comunicare

– Datorita ingrijitorului: limbaj caracterizat de o terminologie medicala specifica; neabordarea completa a suferintei pacientului; ignorarea afectarii relatiilor sociale ale acestuia.

– Datorita pacientului: pacient prea guraliv, introvertit, depresiv, agresiv (furios), alintat,apartinand unor confesiuni particulare, necunoscute; pacient cu probleme sociale deosebite;pacient cu handicap; pacient copil, prea tanar

Comunicarea cu familia bolnavului

Familiei ii revine un rol important in cadrul ingrijirilor paliative, fiind adesea componenta a echipei de ingrijire.

In fata realitatii crude, membrii familiei pot dezvolta reactii ce pun in dificultate actiunile viitoare si ingrijirea pacientului.

Igienă

Starea de sănătate a unei persoane precum și rezistența sa la boli alături de refacerea după infecțiile de diverse genuri, ține de particularitățle sale genetice precum și de capacitatea individuală a organismului fiecărei persoane de a extrage anumite vitamine și minerale din hrana. Totodată, spălatul pe maini este cea mai puternică armă in fața pandemiilor de gripă sau a virozelor respiratorii.

Specialiștii in igienă recomandă spălatul pe maini in următoarele situații:

1. După utilizarea toaletei

2. Inainte de mancare

3. Inainte să incepem să gătim

4. Cand intrăm in casă

5. Cand ne apropiem de un copil mic

6. După schimbarea scutecelor la un copil

7. După utilizarea transportului in comun

8. După ce ne-am jucat cu animalele de companie

9. După vizitarea unui bolnav

10. Inainte de scoaterea sau introducerea lentilelor de contact

11. După manipularea gunoiului

12. După ce ai stat alături de o persoană care a tușit, a strănutat sau și-a suflat nasul

13. Ori de cate ori sunt mainile murdare

Spălatul mainilor trebuie să se facă frecvent, să devină un obicei și să avem in vedere că niciodată nu se intamplă nimic rău dacă ne spălăm prea des.

Spălatul pe maini este cea mai bună metodă pentru a preveni răspandirea germenilor și pentru a ține departe bolile infecțioase. Germenii, precum bacteriile, virușii și paraziții au mai multe căi de trasmitere, insă principalul factor favorizant dezvoltării și inmulțurii acestora este reprezentat de mainile murdare. Alte modalități de transmitere includ: apa și mancarea contaminată, microbii eliberați in timpul răcelii prin strănut, suprafețe contaminate, fluidele unei persoane bolnave.

In situațiile in care copiii vin in contact cu germenii, ei se infectează prin simpla atingere a obiectului contaminat de nas, de ochi sau de gură.

Spălatul mainilor constituie prima metodă de luptă impotriva acestor

microorganisme.

Boli serioase precum meningita, bron iolita, hepatita A și diferite tipuri de diaree infecțioasă pot să fie prevenite prin simpla activitate de spălare a mainilor.

Fisa tehnica 1 Măsurarea și notarea temperaturii

Definiție:

Temperatura este rezultatul proceselor oxidative din organism, generatoare de căldură prin dezintegrarea alimentelor energetice.

Scop:

Descoperirea unor modificări patologice ale valorii temperaturii corpului.

Locul de măsurare:

Cavități semiînchise:

axilă;

plica inghinală;

cavitatea bucală.

Cavități închise:

rect;

vagin.

Materiale necesare:

termometru maximal individual;

casoletă mică cu tampoane de vată și tifon nesterile;

prosop individual;

săpun sau detergenți;

pahar cu ¾ sol. De cloramină 1%- 5%;

tavă medicală;

sticlă cu ulei de vaselină;

creion sau pix albastru;

foaie de observație;

Măsurarea temperaturii

Fisa tehnica 2 Alimentarea activă în salon, la pat

În funcție de starea generală, pacientul mănâncă singur, fără ajutor, alimentele oferite.

Alimentarea activă în salon, la pat:

Materialele necesare: tavă, cană de supă, farfurie, tacâmuri, pahar cu apă, șervețele de masă, coșuleț de pâine, fețe de masă.

Tehnica:

se pregătește salonul ca pentru alimentarea în salon la masă;

se așează pacientul în poziție confortabilă, semișezând sau șezând cu ajutorul rezemătorului de pat sau perne;

se protejează lenjeria de pat cu mușama;

se așează peste mușama un lighean;

i se oferă pacientului săpunul și i se toarnă apă să se spele;

i se oferă prosopul să-și șteargă mâinile;

se îndepărtează materialele folosite;

se adaptează masa special la pat, acoperită cu față de masă sau o tavă acoperită cu șervețel, se așează pe genunchii pacientului, peste pătura acoperită cu aleză;

se așează în jurul gâtului un prosop;

asistenta îmbracă halatul de protecție;

se spală pe mâini și servește masa la fel ca în salon;

Fisa tehnica 3. PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU RADIOSCOPIE, RADIOGRAFIE

Pregătirea psihică a pacientului:

se anunță pacientul, explicându-i-se condițiile în care se va face examinarea (cameră în semiobscuritate);

pacientul va fi condus la serviciul de radiologie;

se explică pacientului cum trebuie să se comporte în timpul examinării (va efectua câteva mișcări de respirație, iar radiografia se face în apnee, după o inspirație profundă).

Pregătirea fizică a pacientului:

se dezbracă complet regiunea toracică (părul lung al femeilor se leagă pe creștetul capului); se îndepărtează obiectele radioopace;

se așează pacientul în poziție ortostatică cu mâinile pe șolduri și coatele aduse înainte (fără să ridice umerii) în spatele ecranului, cu pieptul apropiat de ecran sau caseta care poartă filmul;

când poziția vertical este contraindicată se așează pacientul în poziție șezând sau în decubit;

în timpul examenului radiologic se ajută pacientul să ia pozițiile cerute de medic. Sugarii și copiii mici se fixează prin înfășare pe un support de scânduri sau se suspend în hamuri (pentru a nu se iradia persoana care l-ar susține).

Îngrijirea pacientului după examen:

pacientul va fi ajutat să se îmbrace; după terminarea examenului radiologic va fi condus la pat;

se notează în foaia de observație examenul radiologic efectuat, data.

Fisa tehnica 4

Recoltarea sangelui prin punctie venoasa

Recoltarea diverselor probe ( de sange, de urina etc) poate afecta direct diagnosticul, tratamentul si vindecarea pacientului. De cele mai multe ori, asistenta este drect responsabila de recoltarea prompta si corecta a acestor probe. In unele cazuri, chiar daca nu asistenta este cea care recolteaza, ea trebuie sa verifice proba, sa pregateasca pacientul, sa asiste medicul, sa-l ajute la efectarea respectivei recoltari, sa acorde ingrijiri specifice pacientului dupa recoltare.

Pregatirea pacientului

Este foarte important ca pacientului sa i se explice procedura la care va fi supus si sa se obtina intreaga lui complianta. .

Recoltarea probelor se face cu pacientul in conditii bazale, inaintea oricarei proceduri diagnostice sau terapeutice (ideal intre orele 7 si 9 dimineata, in conditii ”à jeun”- pe nemancate); pentru evaluarea metabolismului lipidic se recomanda ca recoltarea sa se efectueze dupa 12 ore de la ultima masa .

Punctia venoasa se realizeaza de obicei in fosa antecubitala. Se poate recolta din venele de pe antebratul dorsal, mana dorsala sau picior , sau orice alta locatie accesibila in functie de situatie. Incheietura interioara a mainii nu se foloseste decat foarte rar ca zona de recoltat datorita riscului mare de afectare a structurilor anatomice existente in zona respective.Cele mai comune locuri de punctie venoasa sunt cele de pe antebrat (vena mediana, basilica si cefalica) urmate de cele de pe mana( plexul venos metacarpian, venele dorsale).

Materiale necesare:

garou

manusi

seringa sau eprubete speciale cu aditivii specifici in functie de analiza ceruta

holder cu acul atasat sau ac pentru holder si holder

paduri cu alcool

etichete

formular de cerere analize pentru laborator

recipient special de colectare si transportare a probelor de laborator

bandaj adeziv pentru locul punctiei

Pregatire materialelor:

formularul de cerere analize trebuie completat corect si clar cu datele pacientului, analizele cerute, data si ora recoltarii, numele medicului care indica analizele.

eprubetele trebuie alese cu grija in functie de analizele care se cer si de aditivii pe care ii contin

fiecare eprubeta trebuie completata corect si clar cu datele pacientului

Recoltarea:

se spala mainile bine si se pun manusi

confirmarea identitatii pacientului ( pentru a se evita confuzia si a nu se lua analize la un alt pacient)

se comunica pacientului ce i se va face, i se va explica procedura pentru a-i reduce anxietatea si a ne asigura de cooperarea sa

se face o scurta anamneza referitor la ce a simtit pacientul si la eventulele incidente in cazul unor recoltari anterioare ( lipotimii, ameteli)

recoltarea se face cu pacientul intins in pat sau stand in scaun, cu mana sprijinita pe suportul special al scaunului sau de o masa

evaluarea celui mai bun loc de punctie venoasa

se observa si se palpeaza vena pentru o mai precisa localizare

se monteaza garoul proximal fata de zona aleasa pentru punctie. Daca venele nu s-au dilatat corespunzator se cere pacientului sa inchida si sa deschida pumnul de cateva ori. (pacientul trebuie sa tina pumnul strans in timp ce se punctioneaza vena si sa-l deschida dupa ce se introduce acul in vena).

se dezinfecteaza zona aleasa pentru punctie cu paduri cu alcool pana acesta ramane curat. Curatarea zonei se face dinauntru spre in afara pentru a se preveni contaminarea zonei punctionate cu flora existenta pe pielea din jur.

nu se combina folosirea padurilor cu alcool cu cele pe baza de iod, deoarece alcoolul neutralizeaza efectul dezinfectantelor pe baza de iod.

dupa dezinfectarea zonei se asteapta sa se usuce inainte de punctionare

se imobilizeaza vena presand cu policele exact sub locul ales pentru punctie si se intinde de piele

se punctioneaza vena sub un unghi de 30 grade .Daca se foloseste eprubeta, ea se va umple automat pana la nivelul la care este marcata.Daca se foloseste seringa, se va evita aspirarea brusca si rapida, deoarece se va colaba vena.

holderul trebuie mentinut intr-o pozitie sigura pentru a evita iesirea lui din vena

se va indeparta garoul imediat ce sangele incepe sa curga adecvat, pentru a preveni staza si hemoconcentratia sangelui ce pot afecta rezultatele probelor recoltate

se va evita sa se tina garoul mai mult de 3 minute

se schimba cu atentie eprubetele care trebuie umplute pentru a nu se scoate accidental acul din vena sau a se perfora vena

dupa umplere, fiecare eprubeta se va agita cu blandete pentru amestecarea aditivilor cu sangele

se desface garoul intotdeauna inainte de scoaterea acului

se pune o compresa sterile deasupra acului la nivelul locului de punctie si se scoate cu blandete acul din vena. Intotdeauna se scoate intai eprubeta din holder si apoi se scoate acul

se preseaza locul punctiei pentru 2-3 minute sau pana cand se opreste sangerarea daca aceasta dureaza mai mult de atat. Aceasta previne extravazarea sangelui in tesutul din jur si formarea hematomului.

dupa oprirea sangerarii se aplica un bandaj adeziv

a se evita agitarea puternica si brusca a eprubetelor deoarece se poate produce hemoliza.

se reverifica locul punctiei pentru a se vedea daca s-a produs hematom. In cazul in care s-a produs hematom se va presa energic locul timp de 5 minute, dupa care se aplica comprese calde.

se descarca materialele folosite in containerele speciale, separate.

Consideratii speciale:

nu se va recolta niciodata de pe bratul sau piciorul care au fost folosite deja pentru diverse terapii intravenoase sau transfuzii, deaorece rezultatul analizelor poate fi afectat.

de asemenea, se va evita recoltarea de sange din zone edematiate, sunturi arterio-venoase, zone cu hematoame sau rani vasculare

daca pacientul are vene vizbile, pronuntate, se va recolta evitand folosirea garoului , prevenindu-se astfel formarea de hematoame.

daca pacientul are tulburari de coagulare sau este sub tratament cu anticoagulante, se va presa ferm locul punctiei cel putin 5 minute pentru prevenirea formarii hematomului si se va specifica tratamentul anticoagulant pe cererea de analize ce se trimite la laborator

se va evita punctia venoasa din picior deoarece poate creste riscul aparitiei tromboflebitei

PROCESUL DE ÎNGRIJIRE AL BOLNAVILOR CU VIROZĂ RESPIRATORIE

STUDIU DE CAZ

Interviu

Interviul:

Data internării: 15. 02. 2014

Numele și prenumele: S.C.

Vârsta: 32 ani

Sex: F

Situația profesională: casnică

Greutate: 67 kg

Înălțime: 1,67 m

Starea civilă: căsătorită

Copii: 2

Localitatea de domiciliu: Buzau

Religia: ortodoxă

Naționalitate: română

Motivele internării:

dispnee;

tuse productivă;

febră;

transpirații;

Istoricul bolii:

Pacienta este recunoscută cu repetate suprainfecții bronșice în sezonul rece pentru care a făcut tratament ambulator. De două săptămâni tusea se intensifică și sputa devine mucopurulentă, face tratament ambulator cu Doxiciclina și Antitermice dar simptomele nu se ameliorează. De 2 – 3 zile face febră până la 39ºC.

Examen clinic general:

Starea generală moderat alterată, tegumente – facies cianotic, mucoase – limba saburală, țesut celular subcutanat pe abdomen și torace, sistem osteo – articular integru, sistem ganglionar și limfatic nepalpabil.

Aparat respirator: torace cu diametrul mărit, hipersensibilitate pulmonară, murmur vezicular aspru cu expir prelungit, raluri sibilante diseminate.

Aparat cardiovascular: zgomote cardiace ritmice bine bătute, T.A. 120/70 mmHg, R =14 r/min, șoc apexian în spațiul V intercostal stâng, artere periferice pulsatile.

Diagnostic: viroză respiratorie.

Externare:

Bolnava se internează cu dispnee, tuse productivă, hipersonoritate pulmonară, raluri sibilante pe ambele arii pulmonare.

Se impune tratamentul bronhodilatator și mucolitic ce ameliorează simptomele.

La externare se recomandă continuarea tratamentului, evitarea prafului și umeze

Nevoile fundamentale după modelul conceptual al Virginiei Henderson

C. Plan de îngrijire

Tabel cu analize de laborator

Examene paraclinice

Explorări funcționale

INTERVENȚII CONSTANTE

-Am asigurat condiții de igienă și microclimat corespunzător;

-Am aplicat regulamentul privind circuitele funcționale evitând astfel apariția infecțiilor nosocomiale;

-Am respectat măsurile de asepsie și antisepsie;

-Am pregătit bolnavele și saloanele pentru vizita medicală;

-Am recoltat produse biologice și patologice pentru examene de laborator;

-Am administrat medicamentele prescrise de medic și am urmărit efectul lor asupra pacientului;

-Am monitorizat zilnic funcțiile vitale și vegetative ale pacientelor și le-am notat în foaia de observație și foaia de temperatură;

-Am observat pozițiile pacientului și am evitat apariția complicațiilor;

– Am respectat regimul igieno-dietetic;

-Am însoțit pacientul la examene paraclinice;

– Am explicat tehnicile de nursing pe înțelesul pacientului.

CAPITOLUL V

EDUCAȚIA PENTRU SĂNĂTATE LA UN PACIENT CU VIROZĂ RESPIRATORIE

Educația pentru sănătate

Educația pentru sănătate se adresează:

– bolnavilor pentru preîntâmpinarea bolii prin protecția cu dosul palmei sau batista în timpul tusei, utilizarea scuipătorilor, veselei și obiectelor de toaletă separat, respectarea recomandărilor medicului.

– întregii populații:

Pentru a se feri de contaminare și pentru a se prezenta la timp la control.

Educația sanitară este dificilă pentru că se ridică problema adoptării regimului de viață , de activitate și de alimentație să favorizeze evoluția bolii.

Bolnavii trebuie să fie conștienți că tot ce fac este numai spre binele propriei persoane și că numai dacă respectă indicațiile prescrise vor putea avea o viață normală alături de semenii lor.

Educația pentru sănătate se face și în ce privește:

-strănutul;

– tusea, folosirea batistei;

– închiderea școlilor pe perioada epidemiilor de boli infecțioase aerogene;

– vaccinarea;

– chimioprofilaxia;

– alimentația rațională;

Recomandări la externare:

igienă riguroasă , cu dezinfecția periodică a lenjeriei, veselei;

cură de repaus obligatoriu;

evitarea eforturilor fizice;

aeroclimatoterapia are efect tonifiant fizic și psihic prin aerul curat, ozonat de munte și cadrul de frumusețe naturală;

camera moderat încălzită;

alimentația bogată în calorii și vitamine;

regim hidrozaharat la început, apoi progresiv se va îmbunătăți;

Educația sanitară constituie o parte integrantă a complexului de măsuri de ordin curativ și profilactic fiind menită să contribuie la creșterea eficienței tratamentului, la scurtarea duratei acestuia, la prevenirea complicațiilor și recidivelor ceea ce se obțin prin informarea și convingerea bolnavilor privind importanța respectării terapiei medicamentoase și igieno-dietetice.

Asistenta trebuie să realizeze un tratament educativ-sanitar care-i va da posibilitatea să individualizeze îndrumările sale . În acest mod, asistenta va putea informa și sfătui corect bolnavul asupra a ceea ce are de făcut pentru a grăbi însănătoșirea și a evita recidivele.

Asistenta va informa bolnavul despre investigațiile care trebuie făcute, importanța acestora și va căuta să înlăture frica pacientului.

Se va explica pacientului cum trebuie respectat circuitul unor produse patologice eliminate.

Asistenta va educa bolnavul pentru a da o bună informare și nu dezinformare, privitor la evoluția clinică și va verifica datele transmise de bolnav.

Bolnavului i se explică de ce și cum trebuie să respecte măsurile de prevenire a recidivelor și/sau a complicațiilor.

Populația trebuie să cunoască faptul că chimioterapicele și antibioticele pot provoca uneori tulburări sangvine, neuro-psihice, hepatice sau pot determina stări alergice sau chiar șoc anafilactic.

Totodată este indicat să se insiste asupra faptului că folosirea excesivă a antibioticelor, chimioterapicelor favorizează apariția alergizării unor categorii importante a populației.

Populația trebuie convinsă că folosirea antibioticelor este bine să se facă numai pe baza unor prescripții medicale, combătându-se tendințele de a se utiliza nediscriminatoru antibiotice în stări febrile neinfecțioase, în scopuri profilactice neindicate de medic, în infecții virotice, stări alergice.

Restabilirea bolnavului impune suprimarea cauzelor care au putut determina sau favoriza îmbolnăvirea, în primul rând a abaterilor de la comportamentul igienic, anularea factorilor de risc comportamentali. Influența directă, pe care o exercită asistenta asupra pacientului, se mai realizează și prin combaterea și înlăturarea părerilor și credințelor eronate, a ideilor greșite pe care le are uneori bolnavul despre boala sa.

CONCLUZII

Raceala este o infectie acuta virala usoara si autolimitata a tractului respirator superioar (nas, gat) care determina simptome variabile de tip stranut, nas infundat, secretii nazale, gat iritat, febra mica si dureri de cap. Raceala este o afectiune des intalnita in tara noastra in special in sezonul rece.
Viroza respiratorie se regaseste si sub denumirea de IACRS- infectie acuta a cailor aeriene superioare.Sunt sezoniere cu raceli determinate de rhinovirusuri si virusuri paragripale la inceputul si sfarsitul primaverii, in timp ce RSV si coronavirusurile produc epidemii iarna si primavara.

Majoritatea virusurilor determina imbolnavirea doar o singura data, dar din cauza numarului mare de virusuri, o persoana poate avea raceli de mai multe ori de-a lungul vietii, astfel un adult are in medie doua- trei raceli/an.

Varste extreme: copii si varstnici
– colectivitati: crese, gradinite, azile de batrani
– boli cronice debilitante: diabet zaharat necontrolat, denutritie, afectiuni respiratorii preexistente
– deficiente imunologice congenitale: hipogamaglobulinemie
– afectiuni autoimune sau tratament imunosupresor
– contactul prelungit sau repetitiv cu personele racite
– fumatul tigaretelor
– odihna insuficienta sau tulburari de somn

Mod de transmitere

Contact direct: cu mainile contaminate ale persoanei bolnave. Persoanele racite care tusesc sau stranuta in palma, retin pe mainile lor virusurile care pot supravietui pe piele cca doua ore si pot fi transmise mai departe unei alte persoane prin atingerea mainilor. Daca se spala pe maini nu se infecteaza, in schimb daca isi ating cu mainile ochii, nasul sau gura, indivizii nou contaminati se infecteaza si vor dezvolta raceala.

Contact indirect: cu obiecte contaminate de catre persoanele bolnave. Anumite virusuri de raceala pot supravietui cateva ore pe obiecte contaminate de persoanele bolnave cum ar fi pe suprafata telefonului, clantele de la usi etc. Prin atingerea acestor suprafete si apoi atingerea ochilor, nasului, gurii, se produce infectarea.

Pe calea aerului: prin inhalarea particulelor virale eliminate de persoanele bolnave.  Prin tuse sau stranut, persoanele pot imprastia in aer particule mici de secretii care contin virusuri si care pot fi proiectate la distanta de cca 2 m, ceea ce le permite sa contamineze indivizii din jur prin contactul cu ochii, nasul sau gura acestora si are loc declansarea infectiei. Majoritatea virusurilor de raceala nu se transmit prin saliva.

Perioada de incubatie (de la momentul contaminarii pana la aparitia infectiei) este de 24-72 ore. Simptomele apar ca urmare a raspunsului imun al organismului impotriva infectiei.

Simptomele variaza de la persoana la alta, dar cele mai frecvente sunt simptomele de rinita (inflamatia mucoasei nasului) cu nas infundat, stranut si secretii nazale care apar in primele zile. Tabloul clinic include uneori si dureri in gat (cu durata scurta), dureri de cap, conjunctivita -ochi rosii, fara febra in cazul adultilor (febra apare la copii).

Diagnosticul pozitiv: se stabileste pe baza tabluolui clinic sugestiv cu fenomene de rinita acuta la o persoana venita in contact recent cu cineva “racit”.

Diagnosticul diferential:
-Gripa: febra inalta, dureri de cap, dureri de muschi
– Faringita: predomina si persita durerile in gat cu dificultate la inghitirea alimentelor
– Bronsita acuta: tabloul clinic este dominat de tuse persistenta
– Sinuzita bacteriana acuta: secretii nazale purulente, dureri de cap la nivel facial
– Rinita alergica: secretii nazale apoase la o persoana cu alergii cunoscute
– Infectia cu borderella pertussis: incepe ca o raceala, dar apare tuse foarte suparatoare in accese puternice, durata tusei fiind de cateva saptamani.

Nu exista un tratament specific pentru virozele respiratorii. Tratamentul are rolul sa amelioreze simptomele, dar nu scurteaza sau vindeca raceala.

Nu se utilizeaza antibiotice, doarece nu actioneaza pe virusuri, iar reactiile secundare sunt mai mari dacat beneficiile. Antibioticele se folosesc doar atunci cand se constata suprainfectie bacteriana. Raceala trece si fara tratament, dar exista situatii cand simptomele au o durata mai mare de cca 2 saptamani si necesita tratare.

BIBLIOGRAFIE

Bocârnea C. – „Boli infecțioase și epidemiologice – Manual pentru școlile sanitare postliceale”, Editura INFO – TEAM, București, 1995;

Borundel C – Medicină internă pentru cadre medii,Ed. All, 2009.

Cârmaciu Radu; Niculescu Cezar – „Anatomia și fiziologia omului”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983;

Aurel Ivan, Doina Azoicăi – „Vaccinologie”, Editura Polirom, Iași 1995;

Mozeș C. – „Tehnica îngrijirii bolnavului”, Editura Medicală, București, 1997;

Titircă Lucreția -Tehnici de evaluare și îngrijiri acordate de asistenți medicali, Ed. Viața medicală românească, București, 1997.

Titircă Lucreția – Ghid de nursing cu tehnici de evaluare si ingrijiri corespunzatoare nevoilor fundamentale, Ed. Viața medicală românească, București

Voiculescu I.C. – „Anatomia și fiziologia omului”, Editura Medicală, București, 1987.