. Ingrijirea Bolnavului cu Pneumonie Pneumococica

TEMA : ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU PNEUMONIE PNEUMOCOCICĂ

Motto :

Eu nu te întreb de ce rasă ești , nici de religie ori origine , ci numai de suferințele tale ………… trebuie să dau ajutor oricărei ființe în suferință , fără să mă intereseze rangul , averea , vârsta , frumusețea , inteligența sau dacă este chinez ori barbar , prieten sau dușman .

SUEN SEU MO ( SEC.AL VII-LEA)

ISTORIC

În secolul al XIX-lea , în cadrul științei medicale apar noi discipline printre care microbiologia și radiologia . Ultima s-a datorat descoperirii în 1895 a razelor X de către Wilhelm Conrad Röntgen . Câteva zile mai târziu A.A.Campbell Swinton a obținut la Londra prima radiografie în scop clinic .

În 1871 A.M.Manasein și A.G.Polotehnov stabilesc acțiunea bacteriostatică a ciupercilor din grupul penicillium , iar în 1940 este descoperită penicilina purificată de către Florey , Chain și colaboratorii lor .

Agenții etiologici ai pneumoniilor sunt foarte variați , incidența lor depinzând de regiunea geografică , vârsta pacienților și timpul în care se manifestă . Astfel , potrivit autorilor anglo-saxoni , în USA pneumonia pneumococică apare anual la una din cinci sute persoane , pneumococul intervenind în 75-90% din pneumoniile bacteriene . Înainte de 1940 etiologia bacteriană era net predominantă , dar după 1980 , datorită schimbării profilului etiologic sub acțiunea antibioticelor, a crescut incidența pneumoniilor virale .

Tot sub influența antibioticelor , s-au observat modificări ale tabloului clinic , de prin anul 1960 având loc o scădere a semnelor de condensare pulmonară și a incidenței suflului tubar .

În anul 1911 s-au facut primele încercari profilactice cu un vaccin pneumococic la minerii din Africa de S , dar abia în 1945 , s-a obținut un vaccin eficient , cu o protecție specifică de 5-8 ani după o singura doză de vaccin . Această eficacitate se datorează descoperirii în 1930 a imunogenității polizaharidelor capsulare pneumococice .

Deși medicina a făcut progrese uriașe , iar pneumonia pneumococică a fost banalizată , totuși copiii , vârstnicii și persoanele imunodeprimate continuă sa fie expuse riscului îmbolnăvirii , de unde reiese necesitatea seriozității în efectuarea examinarilor clinice și bacteriologice și tratarea corectă a tuturor infecțiilor cu poarta de intrare respiratorie .

CAPITOLUL I

ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR

ANATOMIA APARATULUI RESPIRATOR

Totalitatea organelor care asigură mecanismul respiriaței , cu rolul de a asigura aportul de O2 și de a elimina CO2 alcătuiesc aparatul respirator .

Aparatul respirator este format din:

I. Căile respiratorii aeriene superioare :

– Fosele nazale ;

– Faringe ;

– Laringe ;

– Trahee ;

II. Căile respiratorii inferioare :

– Plămânii ;

– Arborele bronșic – bronhii ;

– Bronhiole ;

– Sacii alveolari .

● NASUL ȘI CAVITATEA NAZALĂ

Nasul reprezintă primul segment al căilor respiratorii cu rol dublu funcțional : respirator și olfactiv. Este o formațiune mediofacială de forma unei piramide cu baza în jos , despărțită de septul nazal în două cavități , numite fosele nazale. Acestea comunică cu sinusurile și faringele prin două orificii largi .

Cavitățile nazale sunt căptușite de o mucoasă foarte bogat vascularizată și împărțită funcțional în două regiuni :

– treimea superioară : mucoasa olfactivă ;

– partea inferioară : mucoasa respiratorie .

●FARINGELE

Este un conduct muculo–membranos , situat posterior în cavitatea bucală și înaintea coloanei vertebrale , care reprezintă segmentul de încrucișare a căii respiratorii cu cea digestivă .

Este divizat în trei etaje :

– nazofaringe ;

– orofaringe ;

– laringofaringe .

Este alcatuit din:

– tunica externă de înveliș (adventicea faringelui) ;

– tunica musculară (mușchi) .

La nivelul său activează plexul faringian , o rețea de nervi ce coordonează pătrunderea aerului în plămânii și a hranei în esofag .

Amigdalele formează inelul limfoepitelial al faringelui .

● LARINGELE

Este alcătuit dintr-un schelet cartilaginos, de formă triunghiulară, cu baza în sus , ce deservește funcția respiratorie și pe cea de fonație .

Este situat :

– sub osul hioid ;

– deasupra traheei ;

– înaintea esofagului ;

– pe linia mediană a gâtului , în dreptul vertebrelor C5, C6 .

Laringele este format din:

I.Un schelet cartilaginos alcătuit din :

– patru cartilagii pereche ;

– trei cartilagii nepereche . Dintre acestea cel mai important fiind epiglota ce închide glota în timpul deglutitiei .

II.Articulații și ligamente ce unesc cartilagiile între ele ;

III.Mușchii ce acoperă scheletul și intervin în respirație și fonație .

Cavitatea laringelui prezintă trei etape :

– Supraglotic (vestibular) ;

– Subglotic (infraglotic, continuat cu traheea) ;

– Glotic .

Laringele este acoperit de o mucoasă bogat vascularizată .

●TRAHEEA

Este un tub fibrocartiloginos ce începe la nivelul vertebrei C6 și se termină în cavitatea toracică la nivelul vertebrelor T4, T5 .

Este situată :

– în fața esofagului ;

– înapoia marilor vase sanguine .

Este formată din 15-20 semi-inele cartilaginoase a căror parte dorsală este înlocuită de un mușchi neted transversal .

Este captușită cu două tunici :

– tunica externă – fibro-musculo-cartilaginoasă ;

– tunica internă – mucoasa ciliată .

Traheea se bifurcă în partea inferioară , la nivelul ultimului inel traheal, cu cele doua bronhii principale .

● ARBORELE BRONȘIC

Este format din căile respiratorii extra și intra-pulmonare , constituind un sistem de tuburi ce servesc la tranzitul aerului .

La nivelul T4 , traheea se împarte în două bronhii : dreaptă și stangă . Aceste bronhii pătrund în plămâni prin hil , unde se vor ramifica intra-pulmonar , formând arborele bronșic : la dreapta în trei bronhii lobare (superioară , mijlocie și inferioară) , iar la stanga în două bronhii lobare (superioară și inferioară) .

Bronhiile principale se ramifică progresiv în bronhii lobare , apoi în bronhii terminale , care se continuă cu canale alveolare (ai căror pereți prezintă dilatații în formă de saci) , saci alveolari în care se deschid alveolele pulmonare .

I. Bronhia dreaptă :

Inainte de a pătrunde adânc în plămanul drept , bronhia principală dreaptă se împarte în :

1. bronhia lobară superioară ce pătrunde în lobul superior și se distribuie segmentelor pulmonare alcătuind trei bronhii segmentare;

2. trunchiul bronhic intermediar , ce se împarte în două bronhii lobare:

a. bronhia lobară mijlocie , ce se împarte în două bronhii segmentare corespunzator segmentelor lobului mijlociu ;

b. bronhia lobară inferioară ce se împarte în cinci bronhii segmentare , corespunzator segmentelor pulmonare ale lobului inferior .

II. Bronhia stângă :

După ce a intrat prin hil , înainte de a pătrunde mai adânc în plămân , bronhia principală se împarte în :

1. bronhia lobară superioară care pătrunzând în lobul superior se împarte în :

a. trunchiul superior ce se termină prin trei bronhii segmentare ;

b. trunchiul inferior terminat prin două bronhii segmentare .

2. bronhia lobară inferioară , împărțită în cinci bronhii segmentare. Fiecare bronhie segmentară dă ramificații din ce in ce mai reduse astfel :

a. bronhii lobulare;

b. bronhii terminale;

c. bronhii acinoase.

● PLĂMÂNII

Sunt organe pereche , situate în cavitatea toracică prin care se realizează schimbul de gaze : O2 și CO2 .

La exterior sunt înveliți într-o membrană seroasă numită pleură , care este de două tipuri :

– pleura viscerală – ce acoperă plămânul ;

– pleura parietală – ce acoperă pereții cavității toracice .

Cavitatea pleurală este virtuală , în general devenind patologică în urma acumulării între cele două foițe a unor produse ca :

– sange – hemotorax ;

– lichid – hidrotorax ;

– aer – pneumotorax ;

– puroi – piotorax ;

– limfă – kilotorax .

Plămânul este alcătuit din :

I. Lobii pulmonari sunt unități morfologice mari , delimitate prin scizuri :

– plămânul drept are două scizuri – trei lobi ;

– plămânul stâng are o scizură – doi lobi .

II. Segmentele sunt unități morfologice delimitate imperfect prin septuri conjunctive. Acestea sunt alcătuite din lobuli .

III. Lobulul este o formațiune anatomică , constituită din :

1. ramificații ale bronhiilor și vaselor de sânge înconjurate de țesut conjunctiv ;

2. acini pulmonari sunt constituiți din :

a. bronhiola respiratorie ;

b. canale alveolare ;

c. alveole pulmonare – reprezintă suprafața de schimb a plămânului .

Peretele alveolar este adaptat schimburilor de gaze și este format din :

– epiteliu alveolar unistratificat așezat pe o membrană bazală ;

– țesut conjunctiv – bogat în fire elastice în care există o rețea de capilare provenite din ramurile terminale ale arterei pulmonare .

Vascularizația plămânului este :

I. Nutritivă :

– face parte din marea circulație ;

– este asigurată de arterele și venele bronșice .

Venele drenează sânge în vena cavă superioară .

II. Funcțională :

– asigură schimburile gazoase prin intermediul vaselor de sânge (mica circulație) ;

Rețeaua nervoasă a plămânului este reprezentată de :

– fibre motorii parasimpatice provenite de la nervul vag ;

– fibre simpatice provenite de la simpaticul toracal și cervical .

FIZIOLOGIA RESPIRAȚIEI

Respirația reprezintă funcția prin care organismul ia din mediul său de viață O2 și elimină CO2 .

● MECANISMUL RESPIRAȚIEI – este asigurat de scheletul cutiei toracice și mușchii respiratori .

Modificarea volumului cutiei toracice permite pătrunderea aerului în plămâni fiind realizată prin contracția mușchilor ridicători ai coastelor . Revenirea la poziția inițială se realizează sub acțiunea mușchilor ridicători ai coastelor .

Diafragmul este cel mai important mușchi respirator contribuind la micșorarea volumului cutiei toracice în repaus , iar prin contracție la mărirea acesteia.

Datorită elasticității lor și presiunii negative existente între foițele pleurale , plămânii urmează expansiunea cutiei toracice .

● T , delimitate prin scizuri :

– plămânul drept are două scizuri – trei lobi ;

– plămânul stâng are o scizură – doi lobi .

II. Segmentele sunt unități morfologice delimitate imperfect prin septuri conjunctive. Acestea sunt alcătuite din lobuli .

III. Lobulul este o formațiune anatomică , constituită din :

1. ramificații ale bronhiilor și vaselor de sânge înconjurate de țesut conjunctiv ;

2. acini pulmonari sunt constituiți din :

a. bronhiola respiratorie ;

b. canale alveolare ;

c. alveole pulmonare – reprezintă suprafața de schimb a plămânului .

Peretele alveolar este adaptat schimburilor de gaze și este format din :

– epiteliu alveolar unistratificat așezat pe o membrană bazală ;

– țesut conjunctiv – bogat în fire elastice în care există o rețea de capilare provenite din ramurile terminale ale arterei pulmonare .

Vascularizația plămânului este :

I. Nutritivă :

– face parte din marea circulație ;

– este asigurată de arterele și venele bronșice .

Venele drenează sânge în vena cavă superioară .

II. Funcțională :

– asigură schimburile gazoase prin intermediul vaselor de sânge (mica circulație) ;

Rețeaua nervoasă a plămânului este reprezentată de :

– fibre motorii parasimpatice provenite de la nervul vag ;

– fibre simpatice provenite de la simpaticul toracal și cervical .

FIZIOLOGIA RESPIRAȚIEI

Respirația reprezintă funcția prin care organismul ia din mediul său de viață O2 și elimină CO2 .

● MECANISMUL RESPIRAȚIEI – este asigurat de scheletul cutiei toracice și mușchii respiratori .

Modificarea volumului cutiei toracice permite pătrunderea aerului în plămâni fiind realizată prin contracția mușchilor ridicători ai coastelor . Revenirea la poziția inițială se realizează sub acțiunea mușchilor ridicători ai coastelor .

Diafragmul este cel mai important mușchi respirator contribuind la micșorarea volumului cutiei toracice în repaus , iar prin contracție la mărirea acesteia.

Datorită elasticității lor și presiunii negative existente între foițele pleurale , plămânii urmează expansiunea cutiei toracice .

● TIPURI DE RESPIRAȚIE FIZIOLOGICĂ :

I.Respirația de tip costal – este cea în care , la mișcările respirației contribuie mai ales mușchii costali . Acest tip este caracteristic femeilor .

II.Respirația de tip abdominal – este cea în care rolul cel mai important îl are diafragmul . Această respirație este caracteristică barbaților și copiilor mici .

● MIȘCĂRILE RESPIRATORII – reprezintă totalitatea mișcărilor respiratorii care permit pătrunderea aerului în plămâni și eliberarea lui în afară , realizând inspirația și expirația .

I.Inspirația – constă în contracția mușchilor inspiratori , având drept rezultat mărirea de volum a cutiei toracice . Plămânii urmează expansiunea cutiei toracice , presiunea intrapulmonară scăzând cu 2-3 mmHg față de cea atmosferică , iar aerul atmosferic pătrunde în plămâni .

II. Expirația – este un proces pasiv, ce constă în revenirea cutiei toracice la volumul inițial în momentul în care mușchii inspiratori se relaxează , plămânii se contractă . Are loc o creștere a presiunii intrapulmonare cu 2-4 mmHg față de cea atmosferică , ceea ce permite ca o parte din aerul introdus anterior sa fie expulzat .

Inspirația și expirația realizează ventilația pulmonară .

Numărul mișcărilor respirației în stare de repaus este :

– 16 respirații/minut la barbați ;

– 18 respirații/minut la femei .

● VOLUMELE ȘI CAPACITĂȚILE PULMONARE

Volumele pulmonare sunt mărimi anatomice , statice , care măsoară dimensiunile pompei pulmonare .

● ETAPELE RESPIRAȚIEI

I.Etapa pulmonară – reprezintă perioada în care aerul pătrunde prin căile respiratorii la plămâni și se distribuie la alveolele pulmonare .

Factorul ce determină sensul difuziei este reprezentat de presiunile parțiale ale gazelor din aerul alveolar , sangele venos , sangele arterial , sangele capilar și țesuturi , gazele trecând de la o presiune mai mare la una mai mică . Prin presiunea parțială se întelege presiunea pe care ar trimite-o un gaz dintr-un amestec de gaze , dacă ar putea ocupa volumul amestecului respectiv astfel .

Trecând din alveolă în sângele venos , oxigenul se combină cu hemoglobina , sângele venos luând treptat culoarea sangelui arterial , fiind readus la inimă prin venele pulmonare . Acest proces este numit hematoză pulmonară .

II. Etapa sanguină – reprezintă transportul oxigenului și dioxidului de carbon de către sânge .

1. Oxigenul este transportat astfel (de la plămâni la țesuturi):

– o mică parte este dizolvat fizic în plasmă – 1% ;

– restul sub forma unei combinații chimice labile cu hemoglobina din celulele roșii , rezultând oxihemoglobina .

2. Transportul dioxidului de carbon se face de la țesuturi plămâni astfel :

– dizolvat fizic în plasmă ;

– legat chimic sub formă de bicarbonat ;

– legat chimic cu hemoglobina sub forma de carbhemoglobină .

III. Etapa tisulară – reprezintă schimbul de gaze din sânge și țesut cu ajutorul unui sistem complex enzimatic , în urma căreia oxigenul este cedat țesuturilor , în vederea asigurării proceselor de ardere , iar dioxidul de carbon este încorporat în sânge pentru a fi eliminate .

La nivelul țesuturilor , sensul difuziei gazelor este următorul : oxigenul trece din sânge în țesutul interstițial și apoi în celule , iar dioxidul de carbon din celule în țesutul interstițial în sânge . Utilizarea oxigenului de către celule are loc în mitocondriile acestora în care se desfășoară procese de oxidoreducere complexe , sub acțiunea enzimelor specifice , substanțele organice fiind oxidate până la CO2 și H2O , eliberând energia chimică .

● REGLALREA NEUROUMORALĂ A RESPIRAȚIEI PULMONARE

Prin reglarea respirației se întelege totalitatea mecanismelor nervoase și umorale care mențin și modifică mișcările respiratorii și care au drept rezultat adaptarea în fiecare moment , de respirație, la necesitățile aportului de O 2 și ale eliminarilor de CO2 .

I. Reglarea nervoasă a ventilației se realizează prin inervația centrilor respiratori :

– centrii respiratori primari , situați sub bulb ;

– centrii respiratori ascensori , situați la nivelul punții reprezentați prin :

– centrul apneustic în 2/3 posterioară ;

– centrul pneumotoxic 1/3 anterioară .

Prin conexiunile sale multiple , centrul respirator din bulb , primește impulsuri din diferite părți ale aparatului respirator , capabil să modifice activitatea centrului respirator , acționând fie asupra centrului inspirator , fie asupra centrului expirator inhibându-le sau excitându-le .

Cele mai importante impulsuri sunt cele provenite de la nivelul plămânului prin intermediul fibrelor senzitive ale nervului vag de la nivelul diferitelor segmente (alveole) .

Principiul de bază al reflexului Herring-Brener este : distensia plămânilor oprește inspirația făcând să urmeze expirația , iar replierea plămânilor (turtirea lor) , inhibă expirația și provoacă inspirația .

Reflexul de tuse și de strănut au punct de plecare receptorii situați în mucoasa cailor aeriene inferioare (tuse) și superioare (strănutul) . Ele sunt reflexe de apărare .

Prin intermediul scoarței cerebrale există posibilitatea de a rări sau accelera voluntar ritmul respirator .

II. Reglarea umorală

Reglarea umorală a ventilației se datorează influențelor excitante asupra centrilor respiratori de catre o serie de substanțe .

Rolul cel mai important îl joacă :

– concentrația gazelor respiratorii : O2 și CO2 ;

– variațiile de pH ale saângelui și LCR .

Creșterea concentrației CO2 din aerul alveolar , determină o dublare a numărului de respirații pe minut , ceea ce reprezintă adaptarea mișcărilor respiratorii la nevoile crescute de O2 ale mușchilor aflați în activitate .

În concentrații prea mari , CO2 nu mai are rol de excitant , din contră : deprimă centrul respirator o scădere exagerată a CO2 din sânge duce la mărirea mișcărilor respiratorii .

Scăderea pH-ului sanguin determină o excitație a centrului respirator , urmată de inspirații mai profunde.

CAPITOLUL II

PNEUMONIA PNEUMOCOCICĂ

PNEUMONIA PNEUMOCICĂ

● DEFINIȚIE :

Pneumonia pneumococică sau pneumonia francă lobară este o pneumopatie acută , provocată de penumococ , care afectează un lob , debutează acut și are evoluție ciclică .

● ETIOPATOGENIE :

I. Etiologie . Streptococcus pneumoniae (pneumococul) este agentul etiologic al pneumoniei pneumococice . El este un germen gram pozitiv , așezat în diplo , lanceolat și încapsulat . Capsula pneumococică conține un polizaharid pe baza căruia au fost identificate peste 80 de tipuri . Tipurile 1, 2, 3, 6, 7, 14, 19 și 23 determină aproximativ 80% din pneumoniile cu pneumococ la adulți . Stereotipul 3 de pneumococ are o capsulă deosebit de groasă și o agresivitate deosebită , producând pneumonii severe și bacteriemie , în special la bătrâni sau bolnavi cu afecțiuni organice (diabet , alcoolism , boli pulmonare cronice etc .) .

II. Patogenie . Infecția pulmonară cu pneumococ se face pe cale aeriană . Persoanele care fac pneumonie pneumococică sunt de obicei colonizate la nivelul orofaringelui cu germeni virulenți , care în condițiile scăderii mecanismelor de apărare ale aparatului respirator , tranzitorii sau cronice , și aspirării pulmonare de secreții , dezvoltă modificări patologice tipice .

Pneumococii aspirați de la nivelul orofaringelui până la alveolele pulmonare , determină o reacție inflamatorie , cu producerea unui exudat alveolar bogat în proteine , care permite proliferarea rapidă a germenilor și răspândirea lor . Exudatul alveolar infectat trece în teritoriile alveolare adiacente prin porii interalveolari descriși de Cohn . Pe de altă parte exudatul ajunge la nivelul bronșiilor , de unde este aspirat în alte teritorii pulmonare . În câteva ore se constituie o alveolită cu polimorfonucleare și eritrocite , care cuprinde mai multe segmente sau un lob pulmonar . Într-un stadiu ulterior , macrofagele migrate în alveole împreună cu polimorfonuclearele realizează procesul de fagocitoză . Fagocitoza este dependentă de activarea complementului de către componente ale peretelui microbian . Anticorpii anticapsulari specifici apar între a cincea și zecea zi de la infecția pneumococică și ei accentuează fagocitarea pneumococilor . Procesul de vindecare al leziunilor este complex , un rol important jucându-l macrofagele alveolare și drenajul limfatic .

Drenajul limfatic al germenilor se realizează precoce în timpul infecției pulmonare . Dacă ganglionii limfatici regionali sunt depășiți , germenii pot să pătrundă în sânge realizând bacteriemii , întâlnite la 15-30% din bolnavi .

Deși individul sănătos are o capacitate eficientă de apărare față de invazia pneumococică , o serie de factori care acționează temporar sau de lungă durată , pot interfera cu mecanismele de apărare respiratorie crescând susceptibilitatea la infecții . Printre aceștia mai importanți sunt : expunerea la frig și/sau umezeală , oboseala excesivă , infecții virale respiratorii , alcoolism , insuficiență cardiacă , diabet-ciroză , boli pulmonare cronice , hipogamaglobulinemii câștigate sau congenitale , mielom multiplu , situații după splenectomie sau transplant renal .

● ANATOMIE PATOLOGICĂ

Pneumonia pneumococică afectează , tipic , regiunile inferioare sau posterioare ale plămânului . Localizarea la un singur lob sau la câteva segmente este tipică dar afectarea multilobară se poate întâlni până la 30% din cazuri . Evoluția procesului inflamator se desfășoară tipic în 4 stadii :

I. Stadiu de congestie : se caracterizează prin constituirea unei alveolite catarale , cu spațiu alveolar ocupat de exudat bogat în celule descuamate , rare neutrofile și numeroși germeni. Capilarele sunt hiperemiate , destinse , iar pereții alveolari îngroșați .

II. Stadiu de hepatizație roșie : se produce după 24-48 de ore . Plămânul în zona afectată se aseamănă în mare cu ficatul , are consistență crescută și culoare roșie-brună . În spațiul alveolar se găsesc fibrină , numeroase neutrofile , eritrocite și germeni . Septurile alveolare prezintă edem , infiltrat leucocitar , eritrocite și germeni . De regulă , leziunea de hepatizație se asociază cu pleurită fibrinoasă sau fibrinopurulentă .

III. Stadiu de hepatizație cenușie : marchează începerea procesului de rezoluție a leziuni . Se produce un proces de liză și dezintegrare a eritrocitelor și leucocitelor , concomitent cu o intensă fagocitoză a germenilor de către macrofagele alveolare și polimorfonucleare și liza rețelei de fibrină sub acțiunea enzimelor leucocitare .

IV. Stadiu final , de rezoluție : urmează cazurilor necomplicate . Exudatul alveolar este digerat enzimatic și este fie resorbit , pe cale limfatică , fie eliminat prin tuse .

●TABLOU CLINIC

Manifestările clinice ale pneumoniei pneumococice sunt relativ uniforme.

Debutul este de obicei brusc în plină sănătate , prin frison solemn , febră , junghi toracic și tuse . La aproape ½ din bolnavi se regăsește o infecție de căi respiratorii superioare , precedând cu 2-10 zile , maifestările pneumonice .

I.Frisonul : “solemn” poate marca debutul bolii : este de obicei unic , durează 30-40 minute , se poate însoți de cefalee , vărsături și este invariabil urmat de ascensiune termică . Frisoanele repetate pot apare în primele zile de boală , sugerând pneumonie severă sau complicații.

II. Febra : este importantă , 39-40oC , adesea “în platou” sau neregulată . Ea cedează de obicei rapid , în aproximativ 24 ore , la antibioticele la care pneumococul este sensibil (de regulă la Penicilina) . Febra persistentă sau reapariția febrei după câteva zile de subfebrilitate , denotă de obicei o pneumonie complicată .

III. Junghiul toracic : apare imediat după frison ; este de obicei intens , are sediu submamar și se accentuază cu respirația sau tusea . Adică are caracterele durerii pleurale . Sediul durerii toracice poate varia în raport cu sediu pneumoniei , ca de exemplu durere abdominală în pneumonia lobului inferior , sau durere în umăr , în pneumonia vârfului .

IV. Tusea : apare rapid după debutul bolii : este inițial uscată , iritativă , dar devine productivă , cu spută caracteristic ruginie și aderentă de vas . Uneori sputa poate deveni franc hemoptoică sau purulentă .

V.Dispneea : este o manifestare comună ; polipneea , de obicei moderată , se corelează cu întinderea condensării pneumonice și cu statusul pulmonar anterior bolii . Mecanismul dispneei este atât central (toxic, hipoxic) , cât mai ales pulmonar (reflex) , prin creșterea rigidității pulmonare .

VI. Expectorația este ruginie , omogen colorată , foarte aderentă la vas , cantitatea ei depășind 50ml/24h . Culoarea ruginie se datorează prezenței globulelor roșii și hemoglobinei în consistența mucusului .

VII. Semnele digestive apar în formele grave , manifestându-se prin greață , vărsături , meteorism abdominal , diaree toxică (datorită stării de șoc bacterian) .

Bolnavul mai poate prezenta icter datorită insuficienței hepatice toxice .

VIII. Aspectul bolnavului – pielea este fierbinte și uscată .

Faciesul este congestionat (facies vultuos) , buzele , limba și unghiile sunt cianotice , frecvent apărând un herpes peribucal . Limba este albă , savurală, uscată și arsă în formele grave .

Bolnavul poate prezenta urini rare , reduse și închise la culoare .

●DIAGNOSTIC :

Diagnosticul pozitiv al pneumoniei pneumococice este relativ ușor de pus în formele tipice. El se face pe baza examenului clinic și paraclinic .

I. Examenul clinic :

1.Examenul clinic al aparatului respirator : relevă date variate, în raport cu stadiul bolii. De obicei în pneumoniile lobare se regăsesc toate elementele unui sindrom de condensare : reducerea amplicației respiratorii de partea bolnavă , matitate sau submatitate , vibrații vocale bine transmise sau accentuate în zona cu sonoritate modificată , respirație suflantă sau suflu tubar și raluri crepitante multe , accentuate de tuse . Datele obiective pot fi mai nete sau incomplete , în raport cu întinderea procesului pneumonic și stadiul leziunii alveolare cu localizarea lobară sau segmentară , cu evoluția bolii – spontană sau sub antibiotice . Uneori , elementele obiective ale pneumoniei se rezumă la submatitate localizată , resprație suflantă , bronhofonie și raluri inspiratorii puține . În pneumonia vârfului sau a lobului mediu sau în pneumonia care cuprinde segmentele axilare , semnele obiective pulmonare pot fi mai greu de identificat , dacă examenul nu este riguros . Dacă bolnavul pneumonic este exeminat la câteva zile de la debutul bolii suflul tubar sau respirația suflantă se atenuează sau sunt înlocuite de o respirație aspră , iar ralurile subcrepitante medii (crepitante de întoarcere) iau locul ralurilor crepitante clasice . Deasemenea , dacă afectarea pleurală este semnificativă , pot apare frecături pleurale sau semne de revărsat pleural .

2. Examenul clinic al aparatului cardio-vascular relevă tahicardie moderată , concordată cu febra , zgomote cardiace rapide și adesea hipotensiune arterială puțin simptomatică . În formele severe de pneumonie se pot găsi tahiaritmii , în special atriale , semne de miocardită însoțită sau nu de insuficiență cardiacă , hipotensiune arterială semnificativă sau chiar colaps circulator . În aceste condiții, pneumonia pneumococică devine “o gravă boală cardiacă” .

3. Examenul aparatului digestiv :

În formele grave se constată :

– distensia abdominală cu caracter de ileus paralitic ;

– rar hepatomegalie ;

– subicter explicat prin distrugerea hematiilor din alvelele pulmonare , ceea ce determină creșterea bilirubinei indirecte , care nu mai poate fi conjugată la nivelul ficatului datorită hipoxiei .

II.Explorarea paraclinică :

Explorarea paraclinică este necesară atât pentru obiectivarea pneumoniei și a infecției pneumococice, cât și pentru diferențierea de pneumoniile cu alte etiologii.

De regulă există o leucocitoză (frecvent între 12.000- 25.000 mm³) cu deviere la stânga a formulei leucocitare și dispariția eozinofilelor . Un număr normal de leucocite sau o leucopenie se pot întâlni în pneumoniile pneumococice grave , dar pot sugera și o altă etiologie . VSH este mare , uneori peste 100mm/oră , iar fibrinemia sau alte reacții de fază acută , sunt crescute . Ureea sanguină poate fi crescută tranzitor , prin hipercatabolism , hipovolemie , și mai rar , prin alterare renală .

Examenul bacteriologic al sputei este foarte util , dar nu totdeauna strict necesar . Recoltarea sputei , în recipient strict steril , ar trebui făcută înainte de administrarea medicației . Folosirea metodelor invazive de obținere a sputei (puncție-aspirație transtraheală , aspirație bronhoscopică) trebuie rezervată situațiilor de excepție . Pe frotiurile colorate Gram se identifică hematii , parțial lizate , leucocite neutrofile în număr mare și coci gram pozitivi , izolați sau în diplo , în parte fagocitați de neutrofile .

Hemoculturile pot fi pozitive pentru pneumococi , în 20-30% din cazuri , în special în primele zile de boală sau în caz de frisoane repetate .

Examenul radiologic toracic confirmă condensarea pneumonică . Aspectul radilogic clasic este al unei opacități omogene , de intensitate subcostală , bine delimitată de o schizură , ocupănd un lob , mai multe segmente sau un singur segment . De obicei opacitatea pneumonică are forma triunghiulară cu vârful în hil și baza la periferie , aspect mai bine precizat pe radiografiile efectuate în poziție laterală . Regiunea hilară și mediastinală nu este modificată . Uneori , leziunea infiltrativă segmentară este mai puțin omogenă , aspect întâlnit în perioda de rezoluție . Rareori opacitatea radilogică este bilaterală , dar tot lobară sau segmentară (pneumonie dublă) sau leziunile au aspect bronhopneumonic – cu macronoduli bilaterali , de intensitate subcostală , neomogeni și cu limite imprecise . Un revărsat pleural minim sau mediu , întâlnit la aprox. 30% din bolnavi , poate modifica aspectul radilogic al pneumoniei pneumococice .

● EVOLUȚIE .COMPLICAȚII :

Pneumonia pneumococică are , în majoritatea cazurilor , o evoluție tipică . Sub tratament antibiotic (Penicilină) febra scade în 24-36 ore și afebrilitatea se obține în câteva zile . Semnele generale de boală , tusea și durerea toracică se reduc rapid , pe când semnele clinice de condensare pulmonară regresează în 3-5 zile . În formele mai severe de pneumonie respirația suflantă și ralurile crepitante pot persista 5-7 zile , concordant cu rezoluția imagini radilogice . Dispariția opacității pulmonare radilogice se obține în 10-14 zile , și o pneumonie cu evoluție prelungită trebuie diagnosticată dacă nu s-a obținut vindecarea clinică și rezoluție completă radiologică după 3 săptămâni . Orice opacitate pulmonară restantă , după această dată , trebuie explorată complex , inclusiv prin bronhoscopie , pentru a exclude o pneumonie secundară unei obstrucții neoplazice .

Evoluția naturală (în absența tratamentului antibiotic) a pneumoniei este de 9-15 zile , urmată de vindecare , în cele mai multe cazuri . Sfârșitul periodei de stare este cel mai frecvent brusc (criza pneumonică) și mai rar în “lisis”. În prezent în formele severe sau la bolnavi tarați , pneumonia poate duce la deces prin insuficiență respiratorie sau prin alte complicații .

Complicațiile pneumoniei pneumococice sunt relativ rare și ușoare . Ele sunt mai frecvente și mai severe în alte tipuri de pneumonii bacteriene .

1. Pleurezia serofibrinoasă (aseptică) se întâlnește la peste ⅓ din bolnavi , mai ales când antibioterapia nu este începută prompt . Ea apare printr-o reacție de hipersensibilitate la antigenul pneumococic de tip polizaharidic .

2. Pleurezia purulentă (empiemul pleural) survine rar la aproximativ 5% din bolnavii netratați și la aproximativ 1% din cei tratați . Ea se manifestă prin durere pleurală continuă , elemente de pleurezie la examenul clinic , reapariția sau persistența febrei , stare generală toxică .

3. Abcesul pulmonar survine foarte rar în pneumonia pneumococică , întrucât germenul nu produce necroză tisulară .

4. Atelectazia este de asemenea o complicație rară . Ea este produsă prin dopurile de mucus care nu pot fi evacuate prin tuse sau , mai frecvent , printr-o obstrucție bronșică prin tumoră sau corp străin .

5. Suprainfecția este complicația importantă a pneumoniei pneumococice , rareori diagnosticată . Ea survine rar după tratamentul cu Penicilină , cel mai frecvent după asociere de antibiotice , pentru o pneumonie prezumată nepneumococică .

6. Rezoluția întărziată și eventual constituirea unei condensări cronice sunt posibile la bolnavii vârstnici sau la cei cu bronșită cronică , fibroză pulmonară , malnutriție sau alcoolism .

7. Pericardita purulentă este o complicație foarte rară . Se întâlnește mai ales în pneumoniile lobare stângi și se maifestă prin durere retrosternală (accentuată de respirație sau mișcări) , sindrom pericarditic caracteristic (frecătură pericardică , mărirea matității cardiace etc.) și semne radilogice sau electrocardiografice sau , mai precoce , ecografice și , dacă este necesară, drenaj pericardic chirurgical .

8. Endocardita pneumococică poate surveni la bolnavi valvulari sau mai rar pe valve normale . Ea afectează mai ales valva aortică , dar posibil și mitrală și tricuspidă .

9. Meningita pneumococică apare , în present , foarte rar , tot prin diseminare hematogenă . Ea se poate manifesta prin semne clasice (cefalee , fotofobie , vărsături , redoarea cefii etc.) sau prin dezorientare , confuzii , somnolență și lipsă de răspuns la antibiotice .

10. Icterul poate complica pneumoniile foarte severe . Mai frecvent se constată subicter , hiperbilirubinemie mixtă semne biologice de citoliză moderată .

11. Glomerulonefrita pneumococică apare rar , la 10-20 zile după debutul pneumoniei și se manifestă numai prin sindrom urinar .

12. Insuficiența cardiacă acută poate apare la persoane vârstnice cu pneumonii severe . Ea este rezultatul afectării miocardice toxice sau hipoxice , de obicei în condițiile unor leziuni cardiace preexistente .

Alte complicații : turburările psihice( manifestate prin confuzie sau delir, se întâlnesc în special la bolnavii alcoolici sau tarați) , dilatația gastrică acută, ileusul paralitic, tromboflebita profundă, artrita septică sunt complicații rarisme.

● FORME CLINICE ALE PNEUMONIEI LOBARE :

I. Pneumonia copilului : se caracterizează adeseori prin junghi abdominal și vărsături , simulând o urgență abdominală .

II. Pneumonia bătrânului : este gravă , semnele fiind discrete , febră redusă , domină inapetența și apatia .

III. Pneumonia indivizilor tarați : alcoolicii fac frecvente crize de delirum tremens , diabeticii – comă , ciroticii – icter grav , nefriticii – comă uremică .

IV. Pneumonia mixtă : este o pneumonie virală , suprainfectată bacterian cu pneumococ.

V. Congestiile pulmonare : sunt sindroame clinice asemănătoare pneumoniei pneumococice și prezintă forme clinice în care procesul inflamator este redus la primul stadiu (de congestie alveolară) . De aceea se mai numesc și “pneumonii abortive” . Acestea reprezintă azi , când frecvența pneumoniei “tipice” a scăzut , cele mai întâlnite pneumonii acute bacteriene .

Acestea prezintă mai multe forme :

– Congestia pulmonară propriu-zisă provocată de pneumococ , cu debut mai puțin brutal decât al pneumoniei , cu temperatură moderată , simptomatologie ștearsă și un sindrom de condensare uneori ascuns .

– Congestia pleuro-pulmonară este o pneumonie ușoară cu participare pleurală .

– Corticopleuritele care prezintă semne discrete de pneumonie și pleurită .

● DIAGNOSTICUL DIFERENȚIAL al pneumoniei pneumococice comportă, din punct de vedere, didactic și practic , 2 etape :

1.Diferențierea pneumoniei de alte afecțiuni pulmonare care au aspect clinico-radilogic asemănător ;

2.Diferențierea pneumioniei pneumococice de alte tipuri etiologice de pneumonii .

Întrucât tabloul clinico-radilogic cel mai comun al pneumoniei pneumococice comportă un sindrom de condensare febril și o imagine radilogică lobară sau segmentară , diagnosticul diferențial trebuie făcut în primul rând cu :

a. lobita sau pneumonia tuberculoasă (în special la tineri);

b. infarctul pulmonar (în prezența unor tromboze venoase sau a factorilor de risc pentru tromboză venoasă) ;

c.neoplasmul pulmonar cu sau fără atelectazie (în special după 50 de ani) ;

d. atelectazie pulmonară limitată , cu obstrucție bronșică nemalignă sau neoplazică ;

e. pleurezia tuberculoasă la debut (în special când pneumonia se complică cu revărsat pleural) ;

f.abcesul pulmonar (înainte de evacuare) .

Unele pneumonii bacteriene determină , cel puțin în etapa inițială , un tablou clinico-radilogic asemănător pneumoniei pneumococice . Dintre acestea , mai comune sunt pneumoniile produse de Klebsiella pneumoniae , Haemophilus influenzae , Streptococcus piogenes , Staphylococcus aureus . În caz de opacități pulmonare nesegmentare , febrile , trebuie luate în discuție pneumopatiile cu Micoplasme , Rickettsii , Chlamidii , virusuri , fungi sau determinările pulmonare din boli de colagen , vasculite sistemice sau alte cauze mai puțin frecvente (pneumopatii induse de droguri , alveolite alergice , sindrom Goodpasteure etc.) . Rezolvarea problemelor de diagnostic diferențial se face prin corectă interpretare a datelor clinice , radilogice , biologice și bacteriologice , precum și prin urmărirea evoluției pneumopatiei , sub tratament antibiotic .

● TRATAMENT :

Tratamentul pneumoniei pneumococice este relativ simplu în cazurile ușoare , necomplicate și la persoane anterior sănătoase , dar poate deveni complex , în formele severe de boală sau complicate .

În general bolnavii necesită tratament etiologic și igieno-dietetic , tratament simptomatic și profilactic .

Majoritatea bolnavilor trebuie spitalizați , deși persoanele tinere cu infecție ușoară sau medie pot fi tratați excelent la domiciliu .

I. Tratamentul etiologic – este adresat agentului cauzal (pneumococului) , iar Penicilina este antibioticul de elecție . Marea majoritate a sușelor de pneumococ sunt sensibile la doze mici de Penicilină , la concentrații minime inhibitoare de 0,1 microg/ml . Puține sușe necesită concentrații minime inhibitorii , mai mari de Penicilină – între 0,01-0,1 microg/ml , dar în ultimul deceniu s-au semnalat sușe de pneumococ rezistente la Penicilină sau cu multirezistență la antibiotice . Prevalența infecției cu pneumococi rezistenți la Penicilină pare a fi în creștere .

Pneumonia pneumococică răspunde repede , cu defervescență în 2-3 zile , la doze relativ mici de Penicilină G , in doze zilnice de 1.600.000 – 2.400.000 U.I. administrate i.m. la 6 ore . Rezultate similare se obțin cu aceeași doză zilnică , administrată divizat i.m. la 8-12 ore sau i.v. la 12 ore . Tratamentul cu Penicilină se întinde în medie pentru o perioadă de 7-10 zile , dar sunt necesare 3-4 zile de afebrilitate pentru oprirea sa . Pentru formele ușoare de boală se poate administra Fenoximetilpenicilina per os, 250-500 mgr la 6 ore , sau tratamentul pe cale parenterală cu Penicilină poate fi continuat pe cale orală , după ce s-a obținut afebrilitatea .

Rezultate tot atât de bune se pot obține cu Eritromicină (400-500 mgr la 6 ore) sau Ampicilină (500-1.000 mgr la 6 ore) .

Administrarea de Tetraciclină , ca prim antibiotic , în pneumonia pneumococică este o eroare , întrucât aproximativ 7-25% din tulpinile de pneumococ sunt rezistente la Tetraciclină .

Sub tratament antibiotic febra dispare în 24-72 ore , starea toxică se ameliorează rapid (1-3 zile) iar sindromul de condensare clinic regresează în 5-7 zile . Rezoluția radiologică se obține în 7-14 zile .

Dacă după maxim 4 zile de tratament antibiotic nu se obține defervescența bolii și afebrilitate , tratamentul trebuie reconsiderat , existând mai multe eventualități :

1.pneumonia are o altă etiologie decât cea pneumococică (cu germeni gram negativi , stafilococ etc.) ;

2. complicarea pneumoniei (pleurezie sau empiem pericardică , meningită,etc.) ;

3. infecție cu pneumococ rezistent la Penicilină sau alte antibiotice uzuale (eventualitate rară) .

Oricare din aceste eventualități impun reconsiderarea tabloului clinico-radiologic , examenul bacteriologic al sputei sau alte explorări țintite .

Ca alternative de tratament antibiotic , în cazurile cu infecție cu pneumococ rezistent la Penicilină , se pot obține rezultate bune cu Cefalosporine (1-2 g/zi – parenteral) sau Clindamicină (1,2g/zi) sau Vancomicină (2g/zi) sau medicație antimicrobiană în raport cu antibiograma sputei.

II. Tratament igeno-dietetic :

Este foarte important în vederea bunei evoluții .

Se recomandă :

– repaus la pat în perioada febrilă și încă 6-10 zile după defervescență , într-o cameră luminoasă , bine aerisită , la o temperatură potrivită de aproximativ 20oC ;

– regim hidro-zaharat , bogat în vitamine , sucuri de fructe , siropuri , ceai , lapte . Treptat se va trece la un regim lacto-faino-zaharat și apoi la o alimentație mai substanțială ;

– în perioada febrilă se va asigura o hidratare suficientă a bolnavului ;

– asigurarea igienei bucale prin îndepărtarea reziduurilor , gargarisme , ungerea mucoaselor cu glicerină boraxată ;

– asigurarea igienei tegumentelor prin spălarea cu apă caldă și fricțiuni cu alcool mentolat .

III. Tratamentul simptomatic :

Administrarea de oxigen pentru 24 – 36 ore , este adesea necesară pentru bolnavii cu stare toxică , cu pneumonie extinsă , cu afecțiuni pulmonare asociate sau hipoxemie (de preferință monitorizată , în special la bolnavii cu istoric de boală pulmonară preexistentă) . Hidratarea corectă , pe cale orală sau i.v. , este adesea necesară , având în vedere tendința la deshidratare și tulburări electrolitice , produse de febră , transpirații intense , vărsături etc.

Medicația antipiretică (Aspirină , Paracetamol) este în special indicată la bolnavii cu febră mare , care tolerează prost tahicardia (vârstnici , cardiopați , pulmonari cronici) .

Durerea pleurală poate fi mult redusă cu Aspirină , Codeină .

La alcoolici există un risc deosebit de apariție a tulburărilor psihice , în special delirium tremens; în această situație se pot administra profilactic Benzodiazepine sau , clasic , cantități mici de alcool .

Deși sindromul toxic general și hipotensiunea arterilă sunt rare în pneumonia pneumococică , uneori este necesar controlul hipotensiunii arteriale prin administrarea de lichide parenteral și Dopamină ( 3-5 microg/min/kgcorp) și/sau administrarea Corticosteroizi parenteral (Hemisuccinat de Hidrocortizon 100-200 mgr i.v. la 6-8 ore) .

IV.Tratament profilactic :

Prevenirea pneumoniei pneumococice este necesară la persoane cu “risc înalt” de a face o boală severă , cu prognostic grav . În afara măsurilor generale de profilaxie , se folosește un vaccin antipneumococic conținând polizaharide capsulare de la 23 tipuri de pneumococ , care ar fi responsabile de 90% din pneumoniile pneumococice bacteriemice . Persoanele apreciate cu “risc înalt” sunt cele peste 55 ani cu boli cronice debilitante ca : bronhopneumopatie cronică obstructivă sau broșiectazii , insuficiențe cardiace cronice sau cardiopatii avansate , ciroze hepatice , insuficiențe renale cronice , diabet , neoplazii (inclusiv limfoame maligne) , mielom multiplu , alcoholism . Vaccinul se administrează o singură doză i.m. și produce reacții locale și generale minime . De obicei nu este necesară reimunizarea , decât în cazuri de excepție . Eficacitatea vaccinări este de peste 70% la adulții imunocompetenți , iar eșecurile sunt datorită imunodepresiei severe sau infecției pneumococice cu serotipuri care nu sunt incluse în vaccine .

CAPITOLUL III

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN SUPRAVEGHEREA ȘI ÎNGRIJIREA PACIENȚILOR CU PNEUMONIE PNEUMOCOCICĂ

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN PROFILAXIE

Profilaxia bolii cuprinde ansamblul măsurilor ce urmăresc prevenirea bolilor , agravărilor, cronicizărilor și evitarea complicațiilor .

In cazul pneumoniei pneumococice , rolul cel mai important în profilaxie îl constituie :

I. Educația sanitară a populației , în special la persoanele expuse riscului îmbolnăvirilor: bătrâni , copii imunodeprimați , bolnavii cronici . Asistenta de circă are obigația ca în cursul vizitelor medicale la domiciliu sau a prezentării pacientului la dispensar , să-l sfatuiască despre necesitatea conservării stării de sănătate :

– Să lamurească bolnavul asupra efectului dăunător al fumatului ;

– Să evite aglomerația în anotimpurile reci ;

– Să trateze cu seriozitate infecțiile căilor aeriene superioare ;

– Să aibă o alimentație echilibrată , bogată în vitamine , cu un aport crescut de vitamina C;

II. Creșterea imunității organismului prin administrarea de imunoglobuline umane specifice (standard) .

O alta măsură profilactică este vaccinarea profilactică folosind vaccinul Pneumo-23 . Se administrează în special vârstnicilor , pacienților cu boli cronice (boli cardio-vasculare , pulmonare , ciroză) , pacienților imunodeprimați , persoanelor instituționalizate . Imunitatea se instalează în 10-15 zile după vaccinare și durează aproximativ 5 ani .

Asistenta medicală trebuie să cunoască indicațiile și contraindicațiile administrării vaccinului și îl va inocula conform prescripțiilor medicale .

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ASIGURAREA

CONFORTULUI ȘI CONDIȚIILOR DE MEDIU

Asistenta medicală este un cadru sanitar cu o pregatire pluridisciplinară , cu responsabilități în păstrarea și restaurarea sanătății , prevenirii îmbolnăvirilor, înlăturarea suferinței .

Bolnavi cu boli contagiaoase se amplasează în saloane separate , în funcție de boală .

Bolnavi contagioși trebuiesc spitalizați în saloane mici de 1-2 maximum 4 paturi . Paturile trebuie să fie comode , camerele bine luminate și aerisite .

Asistenta medicală asigură toaleta zilnică a bolnavului și lenjerie de pat și de corp curată și uscată .

● SALONUL

– va avea ferestrele îndreptate spre nord pentru ca bolnavul să beneficieze de luminozitate intensă și permanentă ;

– temperatura optimă a saloanelor să fie de 18-19oC , eventual mai scăzută cu 1-2oC;

– salonul sa fie aerisit ori de cate ori este necesar ;

– în sezonul rece , se vor plasa pe calorifere vase cu apă caldă care vor emana vapori umezi ;

– curățenia se va efectua zilnic : dimineața și după-masa .

● PATUL ȘI ACCESORIILE SALE

– patul , de preferință deplasabil pe rotile , rabatabil , prevăzut cu rezemător mobil fiind necesar asigurării confortabilității în poziție sezândă , pentru a favoriza respirația ;

– salteaua poate fi confecționată din cauciuc sau din material plastic și umplută cu apă sau aer , pentru a preveni escarele la bolnavii imobilizați ;

– perna trebuie să fie moale și elastică ;

– pătura trebuie sa fie confecționată din lână moale ;

– lenjeria trebuie sa fie albă , din bumbac , cu cât mai puține cusături , conținând : două fețe de pernă , un cerșaf de pat și un cerșaf plic ;

– mușamaua din cauciuc sau material plastic va fi așezată pe saltea pentru a o proteja de dejecții ;

– o aleză din pânză fină , ce acoperă mușamaua .

● TOALETA BOLNAVULUI

– în funcție de starea generală a bolnavului , asistenta medicala va efectua toaleta pacientului pe porțiuni , respectând intimitatea acestuia și măsurile de igienă ;

– se insistă asupra toaletei bucale , după aspirarea prealabilă a secrețiilor , clătindu-se apoi gura cu apă boricată , ungând apoi mucoasele în buzele crăpate cu glicerină boraxată ;

– dacă pacientul este independent , i se vor asigura condițiile necesare în vedearea efectuării unei băi generale sau a unui duș ;

– deasemenea se insistă asupra zonelor inghinale pudrându-se apoi cu talc pentru a preveni escarele ;

– unghiile și părul vor fi curățate regulat , având în vedere faptul că la acest nivel stagnează un mare număr de agenți microbieni ;

– îngrijirea mucoasei nazale în scopul menținerii permeabilității căilor respiratorii superioare , prevenirea escarelor , infecțiilor nazale în cazul în care pacientul prezintă sonde pe această cale ;

● ALIMENTAȚIA

Organismul uman are nevoie de hrană în cantitate suficientă și de bună calitate pentru a-și menține starea de sănătate și homeostazie .

În cazul pacientului , este vital stabilirea regimului alimentar pentru a asigura aportul caloric necesar susținerii forțelor fizice , recuperării și vindecării acestuia .

În perioada febrilă – regim hidrozaharat , bogat în vitamine mai ales vitamina C , sucuri de fructe, siropuri , ceaiuri calde , lapte . Treptat , după scaderea febrei , se va trece la regim lacto-făino-zaharat și apoi la o alimentație mai substanțială , hipercalorică , ușor digerabilă .

Cantitatea de lichide ingerate va fi de 2000-2500ml/24h , adăugând câte 500 ml la fiecare grad de febră .

ROLUL ASISTENTEI ÎN SEMIOLOGIE

Asistenta medicală are obligația de a semnala toate modificările apărute în starea bolnavului , având obligația de a cunoaște fiecare semn și intervențiile specifice acestora .

I. FRISONUL

Este un fenomen clinic caracterizat prin faptul că bolnavul prezintă , în mod brusc , o senzație de frig însoțită de termurături inegale și neregulate cu caracter progresiv , ce cuprinde întreg corpul și devine foarte puternic . Precede sau însoțește febra .

● Intervențiile asistentei medicale constau în :

– învelește pacientul în pături ;

– scade temperatura cu mijloace fizice și medicamentoase (Paracetamol , Aspirină) ;

– administrează lichide calde cu precauție (ceaiuri, compoturi) ;

– supraveghează pacientul pentru a vedea dacă frisonul este unic sau se repetă , lucru important pentru diagnostic .

II. FEBRA SAU HIPERTERMIA

Este o manifestare frecventă în bolile infecțioase . Are un rol important în apărarea organismului în infecții cu microbi și virusuri .

Este considerată o reacție de necesitate , prin febră organismul împiedică multiplicarea unor virusuri și ajută la omorârea virusurilor și microbilor .

În mod normal temperatura corpului se situeaza între 36-37oC , temperatura centrală (cea a organelor interne) fiind mai ridicată decat cea periferică .

Hipertermia cuprinde :

– subfebrilitate – menținerea temperaturii corpului între 47-38oC ;

– febră moderată – menținerea temperaturii corpului între 38-39oC;

– febra ridicată – menținerea temperaturii corpului între 39-40oC ;

– hiperpirexie – menținerea temperaturii corpului peste 40oC .

Hipotermia reprezintă scăderea temperaturii corpului sub 36oC . Este mai puțin nocivă decat hipertermia .

În cazul pneumoniei pneumococice temperatura se ridică brusc la 39-40oC , menținându-se astfel în platou (febră continuă) , timp îndelungat .

● Intervențiile asistentei medicale în cazul pacientului febril , sunt :

– administrează antitermice conform prescripțiilor medicului ;

– aplică comprese calde , realizează împachetări reci ;

– încurajează creșterea aportului hidric și monitorizează bilanțul hidroelectrolitic ;

– menține integritatea tegumentelor prin ștergerea transpirațiilor și realizarea unei toalete corespunzatoare ;

– efectuează , la indicația medicului , recoltări sanguine în puseu febril (hemocultură);

III. JUNGHIUL TORACIC

Este o durere de cauză pleurală ce apare prin inflamarea pleurei în contextul unei dureri corelabile cu mișcările respiratorii . Apare imediat după frison , intens, are sediul submamar . Se accentuează în inspir profound , tuse , strănut .

● Intervențiile asistentei medicale asupra durerii pacientului :

– va asigura confortul maxim al pacientului ;

– va îndemna pacientul să stea într-o poziție antalgică , care să favorizeze respirația ; poziția pacientului cu pneumonie pneumococică să fie, de regulă , pe partea pulmonului afectat ;

– va administra analgezicele prescrise de catre medic , cu 30 de minute înainte de culcare ;

– va explica tehnicile de relaxare ce cresc efectul medicamentului .

IV. TUSEA

Este un act reflex sau voluntar care are drept rezultat expulzarea violentă a aerului și în unele cazuri a corpurilor straine din căile respiratorii .

● Tipuri de tuse :

– tuse uscată (neproductivă , fără expectorație) : iritativă , cu timbru aspru – întalnită în pleurezie , faringită , laringită ;

– tuse umedă (productivă , cu expectorație) prezentă în leziuni acute și cronice , în bronhopneumonie .

Alte tipuri de tuse :

– tuse cvintoasă ;

– tuse bitonală ;

– tuse lătrătoare ;

– tuse surdă , ragușită , voalată ;

– tuse emetizantă urmată de vărsături alimentare .

Dupa orar tusea mai poate fi :

– tuse matinală (în bronșiectazii , bolnavul își face “toaleta bronhiilor”) ;

– tuse vesperală (apare seara în TBC) ;

– tuse nocturnă (apare în afecțiuni cardiace) ;

– tuse continuă (în bronhopneumonie) .

● Intervențiile asistentei medicale în îngrijirea pacientului care prezintă tuse :

– supraveghează pacientul pentru a observa caracteristicile tusei și simptomele care o însoțesc ;

– notează observațiile făcute pentru a informa medicul cu privire la frecvență , orar , prezența sau absența expecorației ;

– în prima etapă când tusea este neproductivă și frecventă trebuie sa fie calmată prin administrarea de antitusive prescrise de medic ;

– hidratează pacientul printr-o administrare de lichide într-o cantitate crescută , administrând concomitent și mucolitice , expectorante , fluidifiante pentru a lichefia mucozitățile aderente la bronhii și a favoriza eliminarea lor ;

– îndepărtează cauzele care au favorizat iritația faringiană prin asigurarea unor condiții de mediu corespunzător și eliminarea unor factori nocivi (fumatul) ;

– aplică pe pieptul pacientului comprese calde cu scopul de a favoriza circulația la acest nivel ;

– educă pacientul să-și stăpânească voluntar tusea iritativă printr-o inspirație amplă cu apnee forțată ;

– să învețe pacientul să tușească cu batista la gură , pentru a nu împraștia germeni în jur , prin intermediul picăturilor Pflὕgge ;

– dacă pacientul prezintă secreții , asistenta medicală va poziționa bolnavul în așa fel încât sa-i favorizeze expectorația , folosindu-se la nevoie provocarea tusei artificiale .

V. EXPECTORAȚIA (SPUTA)

Expectorația este procesul prin care se elimină produsele formate în căile respiratorii în mod curent . Prin expectorație se înteleg atât actul de expulzie , cat și produsele eliminate (sputa). Expectorația reprezintă , materialul patologic cel mai periculos, fapt pentru care trebuie luate măsuri de asepsie riguroasă .

Expectorația are o valoare fundamentală din punct de vedere diagnostic , mai ales dacă este recentă . Trebuie precizate întotdeauna cantitatea , aspectul , culoarea și mirosul .

1. Cantitatea : în mod obișnuit nu se elimină după fiecare tuse mai mult de 5 ml . În unele boli (dilatație bronșică , abces și gangrenă pulmonară , tuberculoză pulmonara avansată) , cantitatea crește , uneori chiar până la 300 – 400 ml/24 de ore . O varietate specială de expectorație este vomica . Prin acest termen se înțelege expulzarea brutală a unei colecții purulente situate în parenchimul pulmonar sau în vecinatate , prin deschiderea în căile respiratorii .

2. Culoarea : poate furniza de asemenea unele indicații . Astfel , sputa din cancerul bronho-pulmonar este roșie-gelatinoasă ; în infarctul pulmonar , negricioasă ; în pneumonie , ruginie ; în tuberculoza pulmonară și unele dilatații bronhice , hemoptoică .

3. Mirosul : poate fi fetid în abcesul pulmonar și în dilatația bronșică și putrid , respingător, în gangrena pulmonară .

4. Aspectul expectorației este uneori foarte revelator . Sputa mucoasă este vâscoasă , aderentă și aerată . Se întalnește în bronsita acută și în astmul bronșic . În această ultimă afecțiune , sputa poate fi perlată , numită așa din cauza dopurilor mici și opalescente de mucină din care este constituită . Sputa purulentă este cremoasă , alcatuită exclusiv din puroi . Sputa muco-purulentă este netransparentă , galbenă-verzuie și o întalnim în infecții ale căilor aeriene (bronșite , dilatații bronșice) . Sputa sero-muco-purulentă se deosebește de precedenta prin adaosul de serozitate .

Sputa pseudomembranoasă conține multă fibrină sub formă de membrane. Se întalnește în unele bronșite .

●Rolul asistentei medicale constă în a face educația bolnavilor asupra modului cum trebuie sa expectoreze și cum sa utilizeze scuipătoarele ;

– să învețe femeile și copiii să expectoreze ;

– să remarce și să obișnuiască bolnavul cu utilizarea poziției în care să expectoreze cu mai multă facilitate și abundență ;

– să șteargă cu tampoane de vată montate pe pensă , sputa adunată pe gura și dintii bolnavului.

– să strângă și să măsoare – în eprubete sau pahare gradate – expectorația abundentă. Dezinfectarea scuipatoarelor este o regulă absolută.

– pentru dezobstruarea căilor aeriene se folosește , uneori provocarea tusei artificiale. Se comprima brusc și sacadat , ventral , baza toracelui – bolnavul aflandu-se în poziție semi-sezândă – după o inspirație forțată , în timp ce bolnavul face un efort de tuse .

– se recomandă aprozimativ 2000ml de lichide/24h .

– realizează umidificarea cu pulverizatoare sau recipiente cu apă așezate pe o sursă de căldură .

Drenajul postural :

– este un procedeu pozițional care permite eliminarea secrețiilor , poziția pacientului schimbându-se la 20-30 de minute ;

– decubit ventral cu perna sub abdomen ;

– decubit ventral cu patul înclinat la 20o ;

– decubit dorsal ;

– decubit lateral drept ;

– decubit lateral stâng ;

– poziție șezandă .

La sfârșitul fiecărei poziții pacientul este rugat să respire profund . Se renunță la pozițiile în care pacientul prezintă disconfort sau dispnee .

În cazul pacienților imobilizați , folosește aspirația orofaringiană sau nazofaringiană cu ajutorul sondei Nelaton și a dispozitivului de aspirație ;

VI. DISPNEEA :

Respirația dispneică este un act reflex , conștient , voluntar în care pacientul simte “sete de aer “ , iar obiectiv mișcările respiratorii sunt forțate cu modificarea frecvenței respiratorii , amplitituduni și ritmului respirator .

●După circumstanțele de apariție se deosebesc :

– dispnee permanentă ;

– dispnee de efort ;

– dispnee de decubit ;

– dispnee paroxistică .

● După ritmul respirator se disting :

1. Bradipneea –respirație cu ritm respirator rar , frecvență respiratorie scăzută , 8-12 respirații/minut , amplitudine crescută ,inspirațiile sunt profunde însoțite de tiraj și cornaj .

2. Tahipneea – respirație cu creșterea frecvenței mișcărilor respiratorii peste 40 pe minut , amplitudine scăzută , respirație superficială și ritmică .

● După timpul respirației există :

1. Dispnee inspiratorie (edem glotic , tumori laringiene) ;

2. Dispnee expiratorie (astm bronșic , emfizem pulmonar) ;

3. Dispnee mixtă (pleurezii cu lichid mult , pneumonie masivă) .

● Alte tipuri de respirație :

1. Respirație de tip Cheyne-Stokes – respirațiile cresc pregresiv în amplitudine și frecvență , ating un apogeu apoi descresc până încetează , fiind urmate de o perioadă de apnee ;

2. Respirație de tip Küssmaul – este o respirație în patru timpi : inspir – pauză – expir – pauză , cu mișcări respiratorii profunde și zgomotoase ;

3. Respirație de tip Biot – caracterizată prin cicluri de respirație întrerupte de perioade de apnee .

Asistenta medicală trebuie să poată deosebi o respirație defectuoasă de una normală pentru a putea relata medicului schimbările intervenite în starea bolnavului .

● Intervențiile asistentei medicale în favorizarea respirației pacientului :

– va dezobstrua căile respiratorii aeriene superioare ;

– va administra la nevoie O2 în doza de întreținere ;

-va asigura pacientului poziția semi-șezândă ridicând extremitatea cefalică sau sprijinând-ul de pernă ;

– umidifică aerul din încăpere pentru a evita uscarea mucoaselor ;

– învață pacientul exerciții de respirație ;

Respirația profundă :

– favorizează oxigenarea și ventilația adecvată a pacienților anxioși ;

– crește volumul curent și diminuează spațiul mort ;

– pacientul efectuează o inspirație profundă și o expirație prelungită cu buzele strânse ;

– este de preferat să se execute în poziție sezândă .

Respirația diafragmatică :

– pacientul este așezat în poziție semi-șezândă , cu genunchii flectați , susținuți în regiunea poplitee cu o pătură rulată ;

– mâinile pacientului sunt plasate cu fața palmară pe abdomen sau coaste ;

– pacientul va inspira adânc pe nas , cu gura închisă ;

– în timpul expirației pacientul își va contracta mușchii abdominali , va ține buzele strânse și se va concentra asupra coborârii abdomenului ;

– timpul acordat exercițiului va crește progresiv , de la 5 la 10 minute ;

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN DIAGNOSTICARE

Diagnosticul și tratamentul afecțiunilor respiratorii necesită o anamneză foarte atentă , un examen fizic sistematic , un examen radiologic , examene complementare (teste funcționale pulmonare , analiza gazelor sanguine , teste chimice microbiologice sau investigații speciale) .

Rolul asistentei medicale constă în pregătirea pacientului pentru executarea investigațiilor paraclinice și chiar efectuarea unora dintre acestea precum și asistarea medicului .

In cadrul vizitei medicale , asistenta medicală are îndatorirea :

– de a explica pacientului în ce constă aceasta , a-l sprijini , a-l liniști și ai explica cele ce se vor petrece ;

– de a dezbraca pacientul pentru consultație – dacă este necesar , în funcție de starea sa fizică și psihică ;

– de a poziționa pacientul conform etapei de investigare ;

– de a prezenta medicului evoluția stării pacientului și intervențiile efectuate .

I. ANAMNEZA : – reprezintă un interogatoriu la care este supus pacientul în vederea depistării cauzelor ce au dus la îmbolnavire , momentul apariției primelor simptome și tipul acestora , a atitudinii adoptate de pacient în aceste circumstanțe .

Cațiva parametrii necesită o abordare inevitabilă , ei influențând posibilitatea stabilirii diagnosticului :

1.Varsta :

– la copii apar mai frecvent infecții acute ale căilor respiratorii superioare , ce afectează mai rar plămânii ;

– la pubertate riscul maxim este al infecțiilor pleuro-pulmonare de etiologie bacilară;

– adultul și vârstnicul se confruntă cu boli cronice ce afectează mai des parenchimul pulmonar .

2. Sexul : poate determina particularități , ca de exemplu , bărbații fac frecvente boli toraco-pulmonare cronice ;

3. Antecedentele heredo-colaterale : explică existența unei predispoziții ereditare ;

4. Antecedentele personale patologice : trebuie cunoscute , existând posibilitatea sensibilizării locale , ca în cazul pneumoniei lobare , ceea ce favorizează repetarea pneumoniei în același loc ;

5. Conditiile de muncă : pot induce, favoriza sau agrava bolile pulmonare;

6. Conditiile de viață : privesc salubritatea locuinței , numărul de persoane ce locuiesc într-o încapere , cantitatea și calitatea alimentelor , consumul de alcool , tabagismul ;

7. Condițiile psiho-sociale : vizează existența problemelor morale , familiale sau profesionale .

Pentru realizarea planului de îngrijire , asistenta va purta o discuție similară cu pacientul , denumită “culegere de date” , insistând asupra sferei socio-familiale .

In timpul anamnezei asistenta va îndemna pacientul să vorbească deschis medicului , îl va încuraja și susține .

II. EXAMENUL FIZIC – este realizat de către medic bazându-se pe date obiective furnizate de metodele utilizate în acest scop .

1. Inspecția – are drept scop depistarea modificării conformației toracelui ce poate reprezenta substratul cauzal al bolii pulmonare sau consecința afecțiunii respiratorii .

Uneori în pneumonie se poate observa o deformare toracică asimetrică , unilaterală , mai exact dilatarea unilaterală a toracelui însoțită de bombarea spațiilor intercostale .

2. Palparea oferă date privind :

– conținătorul (cutia toracică cu toate elementele sale constitutive : tegumente , țesut celular subcutanat , coaste , stern , vertebre, articulații) ;

– conținutul cutiei toracice (pleura , plămânii , mediastinul , cordul și vasele mari) .

Prin palpare se pot percepe unele fenomene toracice precum :

– vibrații vocale ;

– frecături pleurale sau pericardice ;

– sufluri cardiace ;

Tehnica constă în amplasarea suprafeței palmare a unei mâini pe fața anterioară iar cealaltă pe fața posterioară a hemitoracelui examinat , palpând sistematic și succesiv întreaga suprafață .

Pentru determinarea vibrațiilor vocale se roagă pacientul să pronunțe un cuvânt cu multe consoane: “33” .

3. Percuția toracelui – este o metodă de examen fizic care constă în lovirea unor regiuni ale corpului cu degetele pentru a obține sunete din a căror interpretare să reiasă informații asupra procesului patologic din regiunea explorată . Percuția toracelui trebuie să respecte anumite reguli:

– se face de sus în jos și dinspre medial spre lateral ;

– se face pe toate fețele : anterior , posterior , lateral ;

– se face o percuție generală și una comparativă , topografică pe aceeași regiune .

Sunetul rezultat din percuția toracelui poartă denumirea de “sonoritate pulmonară” . Modificările sonorității pulmonare privesc intensitatea , timbrul și tonalitatea sonorității sau privesc intensitatea și limitele sale .

La percuția toracelui , în stări patologice se observă :

– sonoritate diminuată (submatitate) ;

– sonoritate abolită (matitate) – pneumonie ;

– sonoritate crescută (hipersonoritate) – emfizem pulmonar ;

– sonoritate înlocuită de sunet timpanic .

4. Auscultația – permite sesizarea și interpretarea diverselor zgomote care se produc în timpul respirației , a tusei sau în timpul vorbirii .

Auscultația se poate realiza :

– direct cu urechea pe torace ;

– indirect prin intermediul stetoscopului aplicat pe cutia toracică ;

Poziția pacientului trebuie adaptată :

– în picioare sau semișezând când starea pacientului o permite ;

– poziția în care se afla pacientul .

Auscultația se face în ambii timpi ai respirației (inspir/expir) , inclusiv după tuse . Murmurul vezicular rezultă din trecerea undei fluide sonore din bronhiole în spatiul lărgit al alveolelor .

a. Suflurile sau zgomotele respiratorii rezultă din înlocuirea murmurului vezicular cu zgomotul laringo-traheal , modificat . Ele pot fi :

– suflu tubar ;

– suflu pleuretic ;

– suflu cavitar .

b. Ralurile sunt zgomote patologice care iau naștere în alveole sau bronhii și se modifică prin respirație sau tuse . Ele pot fi umede sau uscate .

Dintre ralurile umede întalnim :

– raluri subcrepitante (bronșite , TBC , supurații pulmonare) ;

Dintre ralurile uscate întâlnim :

– raluri crepitante (pneumonii , edem pulmonar) ;

– raluri ronflante ;

– raluri sibilante .

c. Frecăturile sunt zgomote patologice care iau naștere între cele două foițe pleurale, când se produce o inflamație la acest nivel . Ele nu se modifică după tuse sau repirație .

● Asistenta medicală :

– trebuie să cunoască etapele examenului clinic , pentru a putea explica pacientului în ce constau tehnicile ;

– asigură confortul psihic și fizic al pacientului ;

– poziționează pacientul conform indicațiilor medicului sau etapei de execuție ;

– asigură instrumentarul necesar efectuării tehnicilor .

III.RADIOGRAFIA PULMONARĂ :

Este o metodă statică de examinare și reprezintă fixarea imaginii radiologice pe filmul radiologic la un moment dat cu scopul de a studia morfologia și funcționalitatea plămânilor .

Acest examen oferă certitudinea diagnosticului de pneumonie lobară datorită imaginii radiologice specifice de opacitate cu topografie lobară sau segmentară , uneori triunghiulară cu varful în hil .

●Asistenta medicala realizează pregatirea fizică și psihică a pacientului în vederea examenului ce va fi efectuat .

1. Pregătirea psihică :

– asistenta medicală anunță pacientul , explicandu-i condițiile de obscuritate în care va fi efectuat examenul ;

– conduce pacientul în serviciul de radilologie ;

– instruiește pacientul cu privire la caracterul inofensiv al tehnicii și asupra necesității efectuării ei .

2. Pregatirea fizică :

– se dezbracă complet regiunea toracică ;

– se așază pacientul în poziție ortostatică , cu mâinile pe șolduri și coatele aduse înainte fără a ridica umerii ;

– pacientul va sta în spatele ecranului cu pieptul apropiat de caseta ce poartă filmul;

– când poziția verticală este contraindicată , se așază pacientul în poziție șezândă sau în decubit ;

– se explică pacientului necesitatea apneei în timpul radiografierii , după o inspirație profundă ;

– după terminarea examenului , pacientul va fi ajutat să se îmbrace și va fi condus la salon , la pat ;

– se va nota în foaia de observație examenul efectuat și data .

Plămânii , organe pline cu aer , contrastează cu opacitatea inimii și a vaselor cutiei toracice , oferind o orientare relativ ușoară medicului . Imaginea plămânilor apărută pe filmul radiologic , va fi în funcție de conținutul lor în aer , sânge sau lichid .

IV. RECOLTAREA SPUTEI :

Sputa este un produs ce reprezintă totalitatea secrețiilor ce se expulzează din căile respiratorii prin tuse . Se recoltează pentru examinări: macroscopice , citologice , bacteriologice , parazitologice în vederea stabilirii unui diagnostic .

În pneumonia pneumococică , sputa are un aspect particular ruginiu iar prin examinarea frotiului și a examenului bacteriologic este pus în evidență agentul cauzal , diplococcus pneumoniae .

Pentru recoltarea sputei se folosesc mai multe metode :

1. Recoltarea sputei în cutia Petri dupa expectorație spontană sau provocată :

a. Pregătirea materialelor :

– cutie Petri , pahar conic ;

– scuipătoare specială (sterilizată) ;

– pahar cu apă ;

-șervețele sau batiste de unică folosință .

b. Pregătirea psihică a pacientului :

– i se anunță și i se explică tehnica ;

– se instruiește să nu înghită sputa și să nu o împraștie ;

– să expectoreze numai în vasul dat ;

– sa nu introducă în vas și salivă .

c. Execuția tehnicii :

– i se oferă paharul de apă să-și clătească gura și faringele ;

– i se oferă vasul de colectare în funcție de examenul cerut ;

– se solicită pacientului să expectoreze după un efort de tuse ;

– se colectează sputa matinală sau pe 24 de ore .

d. Pregătirea produselor de laborator :

– se acoperă recipientele ;

– se etichetează ;

– se trimit la laborator .

e. Reorganizarea locului de muncă și notarea în foaia de observație a tehnicii effectuate .

2. Recoltarea sputei prin frotiu faringian :

a. Pregătirea materialelor :

– apă distilată ;

– port-tampon ;

– eprubetă ;

– abeslang ;

– servețele sau batiste de unică folosință ;

– pahar cu apă .

b. Pregătirea psihică și fizică a pacientului :

– i se explică tehnica și necesitatea ei ;

– este instruit să nu înghită sputa ;

– pacientul este așezat în poziție șezândă , cu capul ușor aplecat spre spate .

c. Execuția tehnicii :

– i se oferă paharul cu apă pacientului , pentru a-și clăti gura ;

– se umezește tamponul cu apă distilată sterilă ;

– se apasă limba cu abeslangul ;

– se introduce tamponul în faringe cerând pacientului să tușească ;

– sputa eliminată se prinde pe tamponul de vată , care se introduce imediat în eprubeta sterilă .

d. Pregătirea produselor pentru laborator ;

e. Reorganizarea locului de muncă și notarea în foaia de observație a tehnicii efectuate .

3. Recoltarea sputei prin spălătură gastrică :

– se introduce sonda Einhorn sau Faucher în stomac dimineața pe nemâncate ;

– lichidul recoltat se trimite imediat la laborator , deoarece germenii căutăți pot fi distruși dacă stau mai mult timp în contact cu mediul acid al sucului gastric ;

– dacă recoltarea se face pentru însamânțare și lichidul trebuie trimis la alt laborator, sucul obținut poate fi neutralizat cu bicarbonat de sodiu .

4. Recoltarea sputei prin spălătură bronșică :

– se utilizează la pacienții ce nu expectorează în cazuri speciale ;

– se pun în recipientul cu aerosoli 5 ml de ser fiziologic sau 4 ml soluție teofilină 3% cu 1 ml soluție de stricnină 1 ‰ ;

– pacientul inhalează de câteva ori prin inspirații adânci , repetate urmate de expirații scurte ;

– se face o pauză scurtă de 4-5 secunde și se execută până la aerosolizarea întregii cantități de lichid ;

– după aspirații , pacientul începe să tușească , chiar dacă nu a tușit niciodată ;

– spută expectorată se recoltează într-un vas steril , recoltarea repetându-se zilnic , în următoarele 4 zile , în vase separate .

5. Recoltarea prin aspirație traheală cu cateter ;

6. Aspirație prin executarea unei puncții traheale prin cartilajul cricoidian și cateterism.

Ultimele tipuri de recoltări se utilizează foarte rar și doar în cazuri speciale : bolnavi în stare gravă , comă profundă , tuse ineficientă .

Astfel , prin examenul bacteriologic al sputei va fi precizată etiologia infecției iar examenul citologic va preciza modificările produse la nivelul parenchimului pulmonar .

VI. RECOLTAREA SÂNGELUI :

Puncția venoasă reprezintă pătrunderea cu ajutorul unui ac , atașat la seringă sau la holder , în lumenul unei vene , în scop explorator sau terapeutic .

Sistemul Vacutainer de recoltare a sângelui venos constituie și prezintă o tehnică simplă , sigură , menținănd însă precauții generale ca :

– spălarea mâinilor cu apă și săpun , dezinfectarea lor ;

– echipament de protecție : mănuși , halat , șort , ochelari ;

– evitarea expunerii la contaminare cu agenți infecțioși ;

– menținerea securității personalului medical.

În funcție de codul de culoare al dopului , tuburile Vacutainer sunt :

– roșu – vacutainer pentru chimie clinică ;

– verde – vacutainer cu litiu heparină , pentru analize bio-chimice ;

– galben – vacutainer SSTTM , pentru chimie clinică ;

– mov – vacutainer EDTA-K3 , pentru analize hematologice ;

– albastru – vacutainer , pentru determinări de coagulare ;

– negru – seditainer pentru determinări VSH .

Recoltarea sângelui prin puncție venoasă pentru investigații de laborator se practică dimineața pe nemâncate , în timpul frisoanelor sau la indicația medicului la orice oră .

1. Pregătirea materialelor :

– ac special vacutainer ;

– tampoane de vată ;

– soluție dezinfectantă ;

– eprubete vacutainer ;

– holder ;

– garou .

2. Loc de elecție :

– plica cotului;

– antebraț ;

– fața dorsală a mâinilor ;

– vena maleolară internă ;

– vena jugulară ;

– venele epicraniene la sugari și la copii .

3. Tehnica :

Înainte de efectuarea puncției , asistenta medicală pregătește pacientul din punct de vedere psihic și îl așează în decubit dorsal cu antebrațul în extensie și supinație .

Asistenta se spală pe mîini cu apă și săpun și apoi montează acul la holder . Execută o mișcare de răsucire , având loc astfel ruperea benzii de siguranță a acului , apoi îndepărtează carcasa protectoare de culoare albă și înșurubează capătul liber al acului în holder .

Se aplică garoul deasupra plicii cotului , menținând brațul pacientului înclinat în jos cu pumnul strâns . Se allege vena și se dezinfectează vena cu policele de la mâna stângă , iar cu acul fixat la holder , într-un unghi de 45 ̊ se puncționează , micșorând unghiul și înaintând 1-1,5 în lumenul venei .

Se introduce tubul Vacutainer în holder , apucând aripioarele laterale ale holderului cu indexul și mediusul , iar cu policele împingem tubul . Presiunea de împingere se efectuează numai asupra holderului , nu și asupra acului aflat în venă . Când sângele nu mai curge în tub , acesta va fi scos din holder printr-o ușoară împingere a policelui asupra aripioarelor .

După ce s-au recoltat analizele , se scoate acul și se comprimă locul puncției 3-5 minute cu un tampon steril în soluție antiseptică .

4. Accidente :

– producerea de hematoame sau sufuziuni sanguine prin perforarea venei și infiltrarea sangelui în țesutul perivenos ;

– stare de lipotimie ;

– colaps .

●CONSTANTE BIOLOGICE

VII. HEMOCULTURA reprezintă introducerea sângelui pe un mediu de cultură pentru examen bacteriologic în scopul depistării unei bacteremii sau septicemii .

1. Pregătirea materialelor :

– mască de tifon ;

– mănuși sterile ;

– flacoane de hemocultură cu mediu sub vacuum ;

– holder ;

– ace pentru puncție venoasă ;

– alcool iodat , alcool 70 % ;

– tampoane și comprese sterile ;

– tava medicală , săpun , prosop

2. Pregătirea psihică a pacientului se face explicând tehnica și necesitatea ei .

3. Pregătirea fizică :

– locul puncției se dezinfectează pe o arie mare , cu un tampon cu alccol 70 % și se aplică prin frecare tinctură de iod lăsând să acționeze dezinfectantul cel puțin 2 minute ;

– aria dezinfectată nu se recontaminează ;

4. Executia tehnici :

– asistenta medicală își spală mâinile cu grijă și îmbracă mănuși sterile .

– șterge capacele flacoanelor de recoltare cu alcool iodat ;

– se înșurubează acul pentru puncție în holder ;

– se aplică garoul deasupra plicii cotului , menținând brațul pacientului îndreptat în jos cu pumnul strâns ;

– se alege vena și se dezinfectează ;

– se fixează vena cu policele de la mâna stângă și se puncționează ;

– se introduce flaconul pentru hemocultură în hoder ; când sângele nu mai curge în flacon , se scoate din holder și se răstoarnă flacoanele de hemocultură pentru a asigura omogenizarea fără a produce spumă ;

– se scoate acul , se dezinfectează locul puncției și se aplică un pansament compresiv ;

– se așează pacientul în poziție comodă ;

5. Pregătirea produsului pentru laborator :

– se notează pe flacon : numele pacientului , data și ora recoltării , curba termică , medicația antibiotică ;

– se trimit imediat la laborator și se pun la termostat , la o temperatura de 37oC ;

– se notează în foaia de observație data și numele persoanei ce a recoltat ;

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN MONITORIZAREA FUNCȚIILOR VITALE

I. RESPIRAȚIA – funcția și capacitatea vitală a organismului de a asigura oxigenul necesar metabolismului celular și eliminarea dioxidului de carbon rezultat din acest metabolism .

●Factorii care influentează respirația :

1. Biologici : vârsta , sexul , statura , somnul , postura , alimentația , exercițiul fizic .

2. Psihologici : emoțiile .

3. Sociologici : mediul ambient , climatul , locul de muncă .

● Calitățile respirației :

1. Frecvența : reprezintă numărul respirațiilor pe minut

– nou-născut : 30-50 R/min ;

– 2 ani : 25-35 R/min ;

– 12 ani : 15-25 R/min ;

– adult : 16-18 R/min;

– vârstnic : 15-25 R/min .

2. Amplitudinea : este dată de volumul de aer ce pătrunde și se elimină din plămâni la fiecare respirație . Poate fi :

– profundă ;

– superficială .

3. Ritmul : reprezintă pauzele dintre respirații .

4. Simetria : ambele hemitorace prezintă aceeași mișcare de ridicare și coborâre în timpul inspirației și expirației .

● Asistenta medicală :

– numără respirațiile fără a anunța în prealabil pacientul , când acesta se relaxează sau în timpul somnului ;

– observă folosirea mușchilor accesori respiratori ;

– observă aspectul unghilor mâini ;

II. TEMPERATURA reprezintă necesitatea menținerii constante a temperaturii corpului între 36 ̊ C și 37 ̊ C , datorită procesului de termoreglare .

● Termogeneza este rezultatul proceselor de oxidare a factorilor de nutriție ce au loc în special în mușchi și ficat .

● Termoliza este procesul de eliminare a căldurii realizat prin piele, pămâni și rinichi .

Pierderile se realizeaza prin :

– evaporare ;

– radiație ;

– conducție ;

– convecție .

Măsurarea temperaturii se face cu ajutorul termometrului în cavități închise sau semiînchise , care sunt : axilă , cavitatea bucală , rect , vagin .

● Asistenta medicală :

– are obligația de a masura temperatura de cel puțin două ori pe zi : dimineața și seara;

– va nota valorile obținute în foaia de observație ;

– va raporta medicului modificările intervenite .

III. TENSIUNEA ARTERIALĂ reprezintă presiunea exercitată de sangele circulant asupra pereților arteriali .

●Factorii ce determină tensiunea arterială sunt :

– debitul cardiac ;

– forța de contracție a inimii ;

– elasticitatea și calibrul vaselor ;

– vâscozitatea sângelui .

Tensiunea maximă este obținută în timpul sistolei ventriculare , iar cea minima în timpul diastolei .

●Tehnica de măsurare a tensiunii arteriale :

Se poziționează manșeta tensiometrului la nivelul 1/3 inferioare a brațului , se decelează pulsul la nivelul arterei brahiale și se aplică membrana stetoscopului . Apoi se închide ventilul și se comprimă manșeta prin introducerea aerului cu ajutorul pompei până la obținerea unei tensiuni superioare celei din arteră .

Se decomprimă ușor prin deschiderea ventilului și urmărește cadranul manometrului pentru vizualizarea primelor oscilații , ascultând totodată prima bataie , ceea ce reprezinta tensiunea maximă . Se urmăresc oscilațiile și bătăile până la încetarea lor completă , ultima bataie reprezentând tensiunea minimă .

Se deschide complet ventilul și se decomprimă aerul .

●Asistenta medicală :

– va nota tensiunea arterială în foaia de observație ;

– va cunoaște semnele hiper și hipotensiunii și metodele de intervenție în aceste cazuri ;

– va raporta medicului orice schimbare semnificativă ;

– va îndemna pacientul să se relaxeze timp de 10-15 minute înainte de luarea tensiunii pentru a nu se înregistra valori eronate .

IV. PULSUL – reprezintă expansiunea ritmică a arterelor ce se comprimă pe un plan osos și este sincronă cu sistola ventriculară . Pulsul ia naștere din conflictul existent între sangele aflat în sistemul arterial și cel împins în timpul sistolei . Acest conflict se exteriorizează prin destinderea ritmică a arterei .

●Calitățile pulsului :

– Frecvența – reprezintă numărul de pulsații pe minut .

– nou-născut : 130-140 P/min ;

– copil mic : 100-130 P/min ;

– 10 ani : 90-100 P/min ;

– adult : 60-80 P/min ;

– vârstnic : 80-90 P/min .

– Ritmul – pauzele trebuie sa fie egale între pulsații .

– Amplitudinea – este determinată de cantitatea de sânge existentă în vase .

– Tensiunea – este determinată de forța necesară în comprimarea arterei pentru ca unda pulsatilă să dispară .

– Celeritatea – reprezintă viteza de ridicare și coborâre a undei pulsatile .

Pulsul poate fi masurat în orice arteră accesibilă palpației :

– radială ;

– temporală ;

– carotidiană ;

– humerală ;

– femurală ;

– pedioasă ;

– poplitee ;

– apical : la vârful apexului în spațiul V intercostal .

● Asistenta medicală :

– sfătuiește pacientul să se relaxeze timp de 10-15 minute înaintea măsurării pulsului ;

– sprijină brațul pacientului pentru ca mușchiul antebrațului să se relaxeze ;

– se reperează artera palpând cu vârful indexului , degetului mediu și inelar , urmărind cadranul ceasului timp de un minut și numărând în gând pulsațiile ;

– va trece în foia de observație valorile înregistrate ;

– va ști să deosebească pulsul normal de cel :

– bradicardic (mai puțin de 60 de bătăi pe minut la adult) ;

– tahicardic (puls accelerat) .

– va raporta medicului neregulile observate .

V. DIUREZA – reprezintă cantitatea de urină eliminată în 24 de ore prin actul micțiunii .

● Caracterele urinii :

– Culoarea – galben deschis , ca paiul , până la brun închis , în funcție de concentrație , de regimul alimentar și de lichidele ingerate ;

– Mirosul – de bulion în stare proaspătă , amoniacal datorat fermentație alcaline ;

– Reacția ph normală este de 6,5 ;

– Densitatea este de 1015 – 1020 ;

– Cantitatea eliminată în 24 ore variază între 1400 -1800 ;

– Emisiunile urinare sunt de 4-5 în 24 ore .

Eventualele modificări provenite în cursul actului micțional , în constituția urinii , schimbările calitative sau cantitative pot indica o modificare patologică : suferințe renale , infecții urinare sau pot fid doar o consecință a stării generale alterate sau a unei alte suferințe organice .

● Asistenta medicală :

– supraveghează diureza prin colectarea urinii în recipiente speciale și măsoară cantitatea eliminată ;

– realizează bilanțul ingerărilor și eliminărilor de lichide ;

– în cazul unei urini hiperconcentrate recomandă un aport crescut de lichide ;

– pentru golirea completă a vezicii urinare și evitarea infecțiilor prin staza urinii, învață pacientul poziția corectă de micțiune :

– pentru femei : poziția șezândă pe closet , cu bustul aplecat înainte și crearea unei compresiuni cu ambele fețe palmare la nivelul vezicii urinare ;

– pentru bărbați : poziție ortostatică ușor aplecat spre spate .

VI. SCAUNUL – reprezintă forma sub care se elimină reziduurile în urma procesului de digestie , împreună cu celulele descuamate de pe suprafața tubului digestiv , produsele de excreție ale glandelor anexe și un număr mare de microbe .

● Calitățile scaunului :

– Frecvența : 1-2 scaune pe zi sau un scaun la două zile ;

– Orarul – ritmic la aceeași oră a zilei ;

– Cantitatea – zilnic 150-200 grame ;

– Consistența – păstoasă , omogenă ;

– Forma – cilindrică , cu diametrul de 3-5 cm și lungime variabilă ;

– Mirosul – fecaloid , diferă de la individ la individ ;

– Culoarea :

– adult : brună , datorită stercobilinei ;

– nou-născut : verde , brun închis ( meconiu ) .

● Asistenta medicală :

– va observa eventualele modificări ale calităților scaunului ;

– va nota în foaia de observație numărul scaunelor și felul lor ;

– va educa pacientul să-și formeze un orar de defecație prin stimularea reflexului de defecație zilnică , la aceeași oră ;

– va îndemna pacientul să facă exerciții fizice , plimbări în aer liber pentru a favoriza tranzitul intestinal prin solicitarea mușchilor abdominali ;

– va îndemna pacientul să consume o alimentație bogată în fibre când nu există contraindicații .

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ADMINISTRAREA TRATAMENTULUI

DEFINIȚIE : Medicamentele sunt substanțe extrase sau sintetizate din produse de origine minerală , vegetală sau animală cu scopul de :

– profilaxia îmbolnăvirilor ;

– ameliorarea bolilor ;

– vindecarea bolilor .

În funcție de doza administrată același produs poate acționa ca aliment , medicament sau toxic . Astfel se pot difernția :

– doza terapeutică – doza administrată în scop terapeutic fără efect toxic ;

– doza maximă – doza administrată în cantitatea cea mai mare fără acțiune toxică asupra organismului ;

– doza toxică – doza administrată care provoacă fenomene toxice grave pentru organism ;

-doza letală – doza care duce la decesul pacientului .

Medicamentele sunt prescrise de medic și notate în foaia de observație a pacientului internat sau pe rețete în cazul pacientului ambulator .

Asistenta medicală trebuie să cunoască și să controleze :

– medicamentul prescris de medic să fie administrat pacientului respectiv ;

– doza corectă de administrare ;

– timpii de execuție ;

– acțiunea farmacologică a medicamentelor ;

– frecvența de administrare și intervalul de dozare ;

– efectul ce trebuie obținut ;

– contraindicațiile și efectele secundare ;

– interacțiunea între medicamente .

Înainte de administrare , asistenta medicală verifică și identifică următoarele :

– calitatea medicamentelor ;

– integritatea medicamentelor ;

– culoarea, decolorarea sau supracolorarea medicamentelor ;

– sedimentarea , precipitarea sau existența flocoanelor în soluții ;

– lichefierea medicamentelor solide ;

– opalescența soluțiilor .

La administrarea medicamentelor trebuie respectat :

– calea de administrare prescrisă de medic ;

– dozajul prescris , orarul de administrare și somnul pacientului ;

– incompatibilitatea de medicamente ;

– administrarea rapidă a medicamentelor deschise ;

– oridinea de administrare a medicamentelor ( tablete , soluții , picături ,injecții , supozitoare , ovule vaginale ) ;

Asistenta medicală efectuează administrarea medicamentelor în condiții de igienă , asepsie , dezinfecție , sterilizare și menținere a măsurilor de supraveghere și control a infecțiilor nozocomiale sau intraspitalicești .

Medicamentele se pot administra pe mai multe căi :

– calea orală ;

– calea respiratorie ;

-calea percutanată ;

-calea parenterală .

În pneumonia pneumococică se folosesc prioritar următoarele căi de administrare :

I. Calea respiratorie ;

II. Calea orală ;

III. Calea parenterală ;

I. Administrarea medicamentelor pe cale respiratorie :

Pe cale respiratorie se administrează medicamente având în vedere suprafața mare a alveolelor pulmonare și vascularizarea lor bogată .

Se administrează :

– gaze sau substanțe gazeificate ;

– lichide fine pulverizate sau sub formă de vapori ;

Scopul administrării pe cale respiratorie este :

– dezinfecția ,decongestionarea mucoasei căilor respiratorii ;

– îmbogățirea aerului inspirit în oxygen , pentru combaterea hipoxiei ;

– fluidificarea sputei , expectorație .

În cazul pneumoniei pneumococice se administrează oxigen opțional , în cazurile foarte grave , pentru combaterea hipoxiei determinată de scăderea oxigenului alveolar .

Sursele de oxigen sunt :

– stația centrală de oxgen ;

– microstație de oxigen ;

– butelie de oxigen .

Precauții în utilizarea surselor de oxigen :

– pacienții și vizitatori vor fi atenționați asupra pericolului reprezentat de fumatul în preajma sursei de oxigen ;

– se vor verifica echipamentele electrice din încăpere , evitându-se utilizarea materialelor generatoare de electricitate statică și a materialelor inflamabile ;

– aparatele de monitorizare sau aspirare vor fi plasate în partea opusă sursei de oxigen;

– buteliile de oxigen vor fi așezate în poziție verticală , pe un suport și fixate de perete cu inele metalice ;

– cunoașterea de către personalul ce manevrează oxigenul a locului de plasare a extinctoarelor și a modului de utilizare a acestora .

● Metode de administrare a oxigenului :

1. Administrarea oxigenului prin sondă nazală :

– este metoda cea mai frecvent utilizată ;

– permite administrarea oxigenului în concentrație de 25-45 % ;

– poate fi utilizată pentru o terapie pe termen lung ;

– nu poate fi utilizată la pacienții cu afecțiuni ale mucoasei nazale .

2. Administrarea oxigenului prin mască :

– permite administrarea oxigenului în concentrație de 40-60 % ;

– este incomodă datorită sistemului de prindere și etanșeizare ;

– accentuează starea de anxietate , mai ales la copii ;

– poate cauza iritația tegumentelor feței ;

– nu se va utilize la pacienții cu arsuri la nivelul feței .

3. Administrarea oxigenului prin ochelari pentru oxigen :

– sunt prevăzuți cu 2 sonde ce se introduce în ambele nări ;

– se utilizează la copii și la pacienții agitați ;

– sunt mai bine tolerați de pacient .

4. Administarea oxigenului prin cort de oxigen :

– se utilizează frecvent la copii ;

– concentrația oxigenului nu poate depăși 50 % ;

– are dezavantajul că atmosfera de support se încălzește și se supraîncarcă cu vapori datorită aerului expirat de pacient în același mediu cu aerul inspirit ;

– oxigenul introdus în cort nu va fi modificat , ci trecut prin instalații de răcire.

● Pregătirea fizică și psihică a pacientului :

– va fi liniștit , asigurându-l că s-au luat toate măsurile de precauție;

– va fi așezat într-o poziție corespunzătoare , decubit dorsal sau preferabil în poziție semișezândă pentru favorizarea expansiunii pulmonare ;

– dezobstruarea căilor respiratorii .

● Tehnica administrării oxigenului :

– se măsoară lungimea sondei pe obraz de la nară la tragus ;

– se umectează sonda cu apă sterilă pentru facilitarea inserției și prevenirea lezării mucoasei ;

– introducerea sondei în nară și fixarea acesteia pe obraz cu benzi de leucoplast ;

– fixarea debitului de administrare a oxigenului ;

– aprecierea răspunsului terapeutic al administrării oxigenului ;

– supravegherea pacientului și a echipamantului de administrare a oxigenului ;

– mobilizarea periodică a sondei cu scoaterea ei o dată pe zi și introducerea ei în cealaltă nară .

● Incidente și accidente :

– răsturnarea barbotorului și inhalarea lichidului împins de oxigen .

– în cazul administrării prelungite pot apărea :

– iritarea locală a mucoasei ;

– congestie și edem alveolar ;

– hemoragie intraalveolară ;

– atelectazie ;

– distensie abdominală în cazul pătrunderii gazului în esofag .

II. Administrarea medicamentelor pe cale bucal-orală :

● Definiție : Introducerea medicamentelor pe cale orală , constituie calea naturală de administrare a acestora cu resorbție la nivelul mucoasei bucale și a mucoasei digestive .

●Prezentare farmaceutică :

-forma lichidă : ceaiuri , siropuri , infuzii , decocturi , emulsii , extrecte , uleiuri , tincturi ,soluții .

– forma solidă : tablete , granule , drajeuri , comprimate , capsule , prafuri .

●Contraindicații .Nu se vor administra pe cale orală medicamentele atunci când :

-sunt inactivate sau descompuse de sucurile digestive ;

– este necesar a se obține un efect rapid ;

– au efect irritant asupra mucoasei gastrice ;

– refuz din partea pacientului ;

– cale adigestivă nu asigură resorbția ;

– intervenții chirurgicale la nivelul tubului digestiv ;

-afecțiuni ale mucoasei bucale sau ale mucoaselor digestive ;

-lipsa reflexului de deglutiție atât pentru solide cât și pentru lichide ;

– evitarea sistemului venei porte .

● Mod de administrare :

Medicamentele lichide se administrează :

– cu pahare gradate pentru a măsura doza unică ;

– cu pipeta sau cu flacon picurator pentru tincture ,extracte ;

– cu lingura sau lingurița pentru soluții , mixturi , decocturi , uleiuri ;

– cu pahar pentru siropuri , ceaiuri ;

Medicamentele solide se administrează :

– prafurile se administrează pe limba pacientului , fiind înghițite cu ceai , apă lapte ;

– medicamentele sub formă de granule se administrează cu lingurița ;

– tabletele , capsulele , comprimatele, drajeurile , se administrează ca atare ;

– medicamentele care se resorb în cavitatea bucală sunt așezate sublingual pentru resorbție integrală .

Medicamentele sunt administrate personal de asistenta medicala sau luat de pacient în prezența acesteia respectând ordinea succesivă de administrare .

Pacientul este prevenit pentru efectele secundare sau reacții adverse al anumitor medicamente .

Nu se folosesc aceleași instrumente pentru mai mulți pacienți în administrarea medicamentelor ( pahare , linguri ,lingurițe ) .

III.Administrarea medicamentelor pe cale parenterală :

Față de celelate căi de administrare , calea parenterală oferă anumite avantaje :

– absorbția este ușoară iar efectul se instalează rapid ;

– dozajul este precis ;

– medicamentele sensibile la acțiunea sucurilor digestive , ca hormonii , vaccinurile, serurile terapeutice nu sunt alterate sau modificate în stomac sau intestine ;

Prin calea parenterală se înțelege de obicei ocolirea tubului digestive și administrarea medicamentelor prin injecții .

1. Injecția intravenoasă – reprezintă introducerea substanței medicamentoase în circulația sangvină direct .

● Pregătirea materialelor :

– seringă ;

– ace ;

– substanța medicamentoasă ;

– garou ;

– tăviță ;

– aleză .

● Locuri de elecție :

– venele de la plica cotului – bazilică și cefalică ;

– venele antebrațului ;

– venele de pe fața dorsală a mâinii ;

– venele subclaviculare ;

– venele femurale ;

– venele maleolare interne ;

– venele jugulare și epicraniene la sugar și copil mic .

●Tehnică :

Asistenta medicală se spală pe mâini cu apă și săpun și își pune mănuși . Aspiră medicamentul din fiolă după care schimbă acul cu unul cu lumenul mai mic . Aplică garoul elastic , dezinfectează locul de elecție și pătrunde cu acul montat la seringă în lumenul vasului . După ce pătrunde cu acul în lumenul vasului , schițează o ușoară mișcare de aspirare pentru a verifica poziția acului . Desface garoul cu mâna stângă și injectează încet soluția . După ce a terminat de injectat soluția retrage acul din venă și aplică un pansament adeziv .

● Incidente :

– injectarea soluției în țesutul perivenos , manifestată prin tumefierea țesuturilor și durere ;

– flebalgia,produsă prin injectarea rapidă a soluției sau a unor substanțe iritante ;

– valuri de căldură și senzații de uscăciune în faringe ;

– hematom prin străpungerea venei ;

– amețeli , lipotimie , colaps .

2. Injecția intramusculară – reprezintă introducerea traumatică a substanțelor medicamentoase în stare lichidă în organism prin intermediul unui ac adaptat la seringă .

Calea intramusculară este aleasă atunci când densitatea medicamentului este mai mare , când întârzierea resorbției provoacă modificarea compoziției soluțiilor medicamentoase sau când prin stagnarea soluției prin țesuturi ar provoca iritația lor .

● Locuri de elecție :

– regiune asuperoexternă fesieră deasupra marelui trohanter ;

– fața externă a coapsei în treimea mijlocie la 2 cm de linia mediană a copsei ;

– fața externă a brațului , în mușchiul deltoid .

● Materiale necesare :

– tăviță renală ;

– ace și seringă ;

– soluție dezinfectantă – alcool 70· ;

– tampon de vată ;

– soluția de injectat .

● Tehnică :

Asistenta medicală informează pacientul despre necesitatea tratamentului injectabil și verifica termenul de valabitate și integritatea seringii , acelor și a soluției de injectat .

Pacientul va fi așezat în decubit ventral sau în poziție șezândă .

Asistenta se spălă pe mâini cu apă și săpun și își pune mănușile , apoi dezinfectează locul de elecție timp de un minut dinspre centru în afară . Se fixează regiunea aleasă cu policele , indexul sau medianul mâini stângi și cu o mișcare rapidă se introduce acul perpendicular pe piele aproximativ 4-7 cm , pentru a ajunge la mușchi . Asistenta schițează o ușoară mișcare de aspirație pentru a verifica poziția acului și introduce lent soluția prin apăsarea pistonului cu policele mâinii drepte , indexul și medianul fiind fixate pe aripioarele seringii .

După injectarea soluției medicamentoase , se retrage brusc acul pe direcția de introducere , se dezinfectează locul întepături cu un tampon îmbibat cu soluție dezinfectantă .Pentru a activacirculația și favoriza închiderea canalului format de lumenul acului , precum și resorbția soluției se masează zona respectină .

Pacientul va sta în repaus 5-10 minute .

● Incidente :

– durere vie prin lezareanervului sciatic , situație în care se impune retragerea acului ;

– lezarea nervului sciatic poate provoca paralizia ;

– hematom prin înțeparea unui vas ;

– supurație aseptică datorită unor substanțe ce nu sunt resorbite ;

– ruperea caului ce impune extracția chirurgicală;

● De reținut :

– substanțele uleioase se fac numai profound intramuscular

– poziția acului pentru substanțele colorate se verifică prin detașarea seringii .

3. Perfuzia endovenoasă– urmărește introducerea în circuitul sanguin , picătură cu picătură a unor soluții izotone , hipertone sau hipotone cu scopul de a susține aportul necesar de lichide și electroliți sau pentr reechilibrare hidroelectolitică , hidroionică și volemică și introducerea unor medicamente prin care se urmărește efectul prelungit .

● Pregătirea materialelor :

– dezinfectante ;

– seringi și ace , branulă ;

– perfuzor;

– soluții de perfuzat ;

– garou ;

– leucoplast .

● Pregătirea psihică a pacientului se referă la explicarea tehnicii și a utilității sale .

● Pregătirea fizică – bolnavul va fi așezat în decubit dorsal cu brațul în extensie .

● Tehnica : Asistenta medicală se spală pe mâini și își pune mănuși . Pregătește soluția de perfuzat , perfuzorul , și îndepărtează bulele de aer de pe tubul perfuzorului . Aplică garoul deasupra plici cotului , dezinfectează locul de elecție și puncționează vena cu branula sau acul (în cazul în care se puncționeză cu ac acesta trebuie să fie montat la tubul perfuzorului ) . Îndepărtează garoul și atașează tubul perfuzorului la branulă . Deschide clema perfuzorului pentru a evita refularea sângelui prin ac ,branulă , perfuzor și se reglează viteza de scurgere în funcție de scop și soluție perfuzabilă .

● Incidente :

– hiperhidratarea la cardiaci poate determina edem pulmonar acut;

– embolia gazoasă prin pătrunderea aerului în curentul circulator ;

– revărsarea lichidului în țesuturile perivenoase , ceea ce poate da naștere la flebite sau necroze ;

– coagularea sângelui pe ac sau pe branulă ;

Asistenta medicală trebuie să cunoască perfect tehnica administrării medicamentelor și să respecte întocmai regulile acestea pentru obținerea unor rezultate favorabile în timp util intervenind în cazul producerii unor accidente .

CAPITOLUL IV

STUDIUL PE CAZURI

SPITALUL CLINIC “VICTOR BABEȘ”

CAZUL CLINIC NR.I

I.Culegerea de date – Prezentarea medicală

Domnul A.M. în vârstă de 45 ani, domiciliată în București se internează cu diagnosticul pneumonie .

● Motivele internării :

– tuse cu expectorație muco-purulentă ;

– frison puternic ;

– febră -39 ̊ C ;

– junghi toracic ;

– senzație de sufocare;

– amețeli , grețuri , varsaturi ;

– stare generală alterată .

● Istoricul bolii :

Bolnavul afirmă că în urmă cu aproximativ o săptămână a apărut junghiul thoracic , dar nu i-a dat importanță . În ziua internării prezintă febră 39,7 ̊ C , senzație de sufocare , tuse chinuitoare uneori însoțită de expectorație muco-purulentă , frisoane , transpirație abundentă , amețelii , cefalee, inapetență , grațuri , insomnii și slăbiciune .

● Antecedente :

– Fiziologice : nu precizează ;

– Patologice : – pneumonii repetate , tratate ambulator ;

– hepatită virală ( nu poate preciza cu ce virus ) ;

-fractura coloanei vertebrale în urma unui accident de muncă , în urmă cu 12 ani .

● Examenul obiectiv :

– stare generală alterată ;

– ganglioni limfatici , superficiali , nepalpabili ;

– țesut conjuctiv bine reprezentat ;

– sistem osos : articulații mobile ;

– aparat cardio-vascular : T.A.=100/60 mmHg , A.V.=80/minut , zgomote cardiace ritmice , aria matității cardiace în limite normale ;

– aparat digestiv : tranzit intestinal prezent ;

– aparat uro-genital : loje renale libere , micțiuni fiziologice .

● La examenul aparatului respirator se evidențiază :

– frecvența respirațiilor : 30/respirații/minut ;

– vibrații locale crescute ca intensitate ;

– submatitate laterală stângă ;

– raluri crepitante lateral posterior receptate în timpul consultației ;

– rare raluri ronflante în toracele anterior .

Examenul clinic și anamnestic indică diagnosticul de pneumonie lobară stângă . Pentru susținerea acestuia se recomandă următoarele examinări :

– radiografia pulmonară pune în evidență opacitatea anterioară marginii lobului stâng mediu , omogenă , triunghiulară , cu baza la periferie.

– examenul sputei :

– frotiu : frecvente leucocite , hematii ;

– bacteriologic : pneumococ ;

– examenul urinii indică :

– macroscopic – urină hipercromă ;

– reacție acidă ;

– glucoză absentă ;

– urobilinogen normal .

– sediment urinar : – celule epiteliale rare ;

– rar oxalat de Ca ;

– rar urat ;

– leucocite frecvent ;

● Examene biochimice și hematologice :

Tratamentul efectuat în cursul spitalizării a constat în :

– Penicilină – 600000 UI/6h

– Paracematmol – 2 cp/zi

– Algocalmin – 1f la nevoie

– Codenal – 2cp/zi

– Polivitamine – 2 cp/zi

– Glucoză 5% – 1000 ml/zi

– Oxigen pe mască – în ritm de 8 l/min la nevoie .

●Evaluarea asistentei medicale – Plan de îngrijire

5.02.2007 – 12. 02.2007

La data de 5.02.2007 am preluat spre îngrijire pe domnul A.M.. , în vârstă de 45 de ani , actualmente patron , domiciliat în București .

Pacientul afirmă că locuiește într-un apartament cu 4 camere , împreună cu familia . Are 2 copii .

Pacientul nu fumează , nu consumă alcool , rareori bea cafea . Este o persoană comunicativă , se adaptează ușor la mediul spitalicesc , dar îi este frică de orice investigație .

Evaluarea datelor anamnestice atestă prezența modificărilor funcției respiratorii , atât cronic , în urma pneumoniilor repetate cât și acut în urma evoluției procesului cognitiv pneumococic stâng . Pacientul prezintă deficit de autoîngrijire legat de intoleranța la efort , scăderea amplitudinii respiratorii și prezența junghiului toracic .

Doamnul A.M. nu poate să se odihnească corespunzător , datorită tusei chinuitoare și a disconfortului cauzat de junghiul toracic și prezența transpirațiiilor .

Este vizitat destul de des de copii și soție .

Corelând datele subiective și obiective pot aprecia că pacientul aflat în îngrijirea mea prezintă următoarele probleme și diagnostice de îngrijire :

– nu are poftǎ de mâncare , prezintǎ febrǎ ,aport hidric și nutritiv insuficiente fațǎ de

– modificarea amplitudinii respiratorii prin restricție a mișcărilor toracice , cronic și prin prezență de junghi toracic manifestată prin polipnee .

– deficit circular legat de hipoxie prin schimb inadecvat de gaze manifestat prin cianoza a extremităților ;

– potențial de deshidratare datorită pierderilor crescute prin expectorații , transpirații ;

Din analiza problemelor prezentate reiese că pacientul are afectate următoarele nevoi :

– nevoia de a respira ;

– nevoia de a avea o temperatură în limite normale ;

– nevoia de a se alimenta și a se hidrata ;

– nevoia de a dormi și a se odihni ;

– nevoia de a evita pericolele ;

– nevoia de a se mișca și a-și păstra o bună postură ;

– nevoia de a-și menține tegumentele curate și integre ;

– nevoia de a elimina .

SPITALUL CLINIC „VICTOR BABEȘ”

CAZUL CLINIC NR.II

1.Culegerea de date – Prezentare medicală

Domnul M.S. în vârstă de 65 de ani , domiciliat în București , pensionar se internează în Spitalul Victor Babeș cu diagnosticul pneumonie .

● Motivele internării :

-frison ;

– durere la nivelul toracelui drept ;

– transpirții abundente ;

– febră – 40 ˚ C ;

– oboseală , slăbiciune , anxietate ;

-insomnie ;

– slăbiciune ;

– senzație de sufocare ;

– amețeli , cefalee ;

-tuse uscată , chinuitoare ;

– inapetență ;

– expectorație muco-purulentă , ruginie ;

● Istoricul bolii :

Pacientul relatează că boala a debutat cu o zi înainte de internare , când pacientul acuză durere la nivelul toracelui drept , spre seară înainte de culcare are frisoane și transpiră abundent . Mai târziu apare oboseala , insomnia și setea . Pacientul prezintă tuse uscată , chinuitoare și durere continuă ce accentuează senzația de sufocare , astenia și anxietatea . Se recomandă internarea .

● Antecedente :

– Fiziologice : nu precizează ;

– Patologice :afecțiuni din copilărie ;

● Examenul obiectiv :

– stare generală alterată ;

– tegumente umede ;

– sistemul ganglionar : ganglioni nepalpabili , nedureroși ;

– țesut adipos : normal reprezentat ;

– aparat locomotor : integru ;

– aparat cardio-vascular : -T.A.-120/70 mmHg ; A.V.- 88/minut ; zgomote cardiace ritmice ;

– aparat digestiv – integru ;

– aparat uro-genital – micțiuni fiziologice .

● Examenul aparatului respirator indică :

– creșterea frecvenței ritmului respirator (30 respirații / minut ) ;

– la percuție –submatitate laterală dreaptă ;

– la palpare – creșterea intensitațiilor vibrațiilor vocale ;

– la ascultație – murmur vezicular diminuat la nivelul lobului drept și raluri crepitante .

În urma anamnezei și a examenului clinic se emite diagnosticul de pneumonie lobară dreaptă .Pentru susținerea diagnosticului se recomandă următoarele examene :

-Radiografia pulmonară – evidențiază opacitatea omogenă situată anterior de lobul drept cu tendință de condensare .

– Examenul sputei :

– macroscopic – spută ruginie , vascoasă , aderentă la vas ;

– frotiu – frecvente leucocite , floră săracă ;

– culturi – pneumococ 60% .

– Examene hematologice și biochimice :

● Tratamentul urmat pe parcursul spitalizării :

-Penicilina G – 1000000 u la 6 ore în perfuzie ;

-Paracetamol – 2xtb./zi ;

– Algocalmin – 2 tb. la nevoie ;

-Vitamina C , B1 , B6 – 2 fiole/zi ;

– Glucoză – 1500ml/24 h în perfuzie ;

– Oxigen administrat în ritm de 60 /minut .

● Evaluarea asistentei medicale – Plan de îngrijire

22.02.2007-28.02.2007

La data de 22.02.2007 am preluat spre îngrijire pe domnul M.S. în vârstă de 65 de ani , domiciliat în București , pensionar , necăsătorit .Conform spuselor sale locuiește singur la curte într- o locuință la curte , salubră . Nu consumă băuturi alcoolice și fumează un pachet de țigări pe zi . Culegerea datelor evidențiază în primul rând problemele pulmonare ale pacientului . Acesta prezintă greutate în respirație cu creșterea frecventă a ritmului respirator .

Pacientul afirmă că boala a debutat brusc cu dureri la nivelul toracelui drept , urmat de frison puternic și creșterea temperaturii la 40 ˚C menținându-se astfel .

Transpirațiile abundente ce însoțesc febra prezintă pericol de deshidratare și de alterare a integrității tegumentare .

Tusea este însoțită de expectorație muco-purulentă ruginie și împreună cu durerea de la nivelul toracelui drept contribuie la alterarea stării de confort .

Pacientul prezintă intoleranță la efort prin diminuarea capacității respiratorii amplificată de prezența dureri toracice .

Din discuția avută cu pacientul aflu că nu are probleme legate de eliminare urinară și intestinală .

Modificarea confortului produce perturbarea somnului și odihnei , pacientul având o stare de astenie marcată .

Pacientul este comunicativ și receptiv la sugestiile personalului în ce privește intervențiile și actele medicale menite să amelioreze boala .

Pacientul prezintă repulsie față de alimentăție datorită prezenței expectorației .

Este vizitat destul de des de nepoată și este susținut moral de aceasta în vederea vindecării .

Datele anamnestice subiective și obiective , corelate cu examenele paraclinice duc la evaluarea problemelor care perturbă starea de sănătate :

– respirație modificată ;

– creșterea temperaturii peste limite normale ;

– alterarea stării de odihnă și a somnului ;

– dificultate în alimentație ;

– potențial de alterare a tegumentelor ;

– modificarea stării de confort ;

– lipsa poftei de mâncare , aport hidric și nutrițional insuficient pentru nevoile pacientului .

Prin prezența problemelor ce perturbă starea de sănătate reiese că pacientul are alterate următoarele nevoi :

-nevoia de a respira ;

– nevoia de a menține temperatura corpului în limite normale ;

– nevoia de a se alimenta și hidrata ;

– nevoia de a dormi și a se odihni ;

– nevoia de a evita pericolele ;

– nevoia de a se mișca și a avea o bună postură ;

– nevoia de a menține tegumentele curate și integre ;

– nevoia de a elimina .

SPITALUL CLINIC „VICTOR BABEȘ”

CAZUL CLINIC NR.3

Culegerea de date – Prezentare medicală

Doamna F.G. , în vârstă de 35 de ani , domiciliată în Călărași , angajată a unei societăți de marketing , se internează , la data de 20.01.2007 , în Spitalul Victor Babeș , cu diagnosticul pneumonie .

● Motivele internării :

– frison ;

– durere în regiunea toracică stângă ;

– febră – 40,5 ˚ C ;

– tuse seacă chinuitoare ;

– senzație de sufocare ;

– transpirații abundente ;

– amețeli ;

– cefalee ;

– inapetență ;

– grețuri ;

– insomnie ;

– slăbiciune ;

– anxietate ;

– stare generală alterată ;

– expectorație muco –purulentă .

● Istoricul bolii.

Pacienta afirmă că de aproximativ 3 săptămâni prezintă o tuse seacă , neproductivă , senzație de sufocare , rinoree și o stare generală alterată .

Se tratează în ambulator cu : Aspirină , Biseptol , Paracetamol . A urmat acest tratament timp de o săptămână însă nu a simțit nici o ameliorare . Tusea devine chinuitoare , senzația de sufocare se accentuează și apare expectorația muco-purulentă și senzația de greață și apoi voma .

În ziua internării prezintă febră 40,5 ˚ C , tuse chinuitoare uneori însoțită de expectorație muco-purulentă , senzație de sufocare , transpirații abundente , frison , cefalee , amețeli , anxietate , inapetență , greață , slăbiciune , insomnie .

● Antecedente :

– Fiziologice : -menarha- 12 ani ;

– nasteri – două (prin operație cezariană) ;

– Patologice : – ruptură de claviculă în urma unui accident de mașină ;

Examenul obiectiv :

-stare generală alterată ;

-facies congestionat pe partea stângă ;

– ganglioni limfatici : superficiali , nepalpabili ;

– țesut conjuctiv bine reprezentat ;

– sistem osos : articulații mobile ;

– aparat cardio-vascular : T.A.-125/60mmHg , A.V.- 80 / minut ; zgomote cardiace ritmice , aria matității cardiace în limite normale ;

– aparat digestiv : tranzit intestina prezent ;

– aparat uro-genital : loje renale libere ;

●La examenul aparatului respirator se evidențiază :

-frecventă respirațiilor : 32 respirații/minut ;

– matitate în treimea inferioară a hemitoracelui stâng ;

– vibrații vocal crescute ca intensitate ;

– murmur vezicular diminuat ;

Examenul clinic și anamnestic indică diagnosticul de penumonie lobară stângă . Pentru susținerea acestuia se indică următoarele examinări :

-radiografia pulmonară pune în evidență opacitatea omogenă de formă triunghiulară , cu vârful spre hil și baza la periferia lobului stâng

– examenul sputei :

– frotiu : frecvente leucocite ;

– bacteriologic : pneumococ ;

– examenul urinii indică :

– macroscopic – urini hipercrome ;

– glucoză – absentă ;

– reacție acidă ;

– urobilinogen normal .

● Examene biochimice și hematologice :

● Tratamentul efectuat în cursul spitalizării a constat în :

-Penicilină – 1000000 UI/6h ;

– Paracetamol – 2x1tb./zi ;

– Brofimen – 1 flacon ;

– Diazepam 1 tb. seara la nevoie ;

– Miofilin – 1 fiolă/zi ;

– Polivitamine – 2 cp/zi

– Algocalmin – 1 fiolă /zi .

● Evaluarea asistentei medicale – Plan de îngrijire

20.01.2007 – 26.01.2007

La data de 20.01.2007 am luat spre îngrijire pe doamna F.G. , în vârstă de 35 de ani , angajată a unei societăți de marketing , domiciliată în Călărași .

Pacienta afirmă că locuiește la curte , într-o locuință salubră , împreună cu soțul și cele două fete .

Pacienta nu fumează , nu consumă băuturi alcoolice , dar bea două căni de cafea pe zi . Se declară o persoană comunicativă , energică , cu o dorință puternică de muncă , însă mediul spitalicesc și boala îi induc o stare de anxietate .

Datele anamnestice ne indică prezența modificărilor funcției respiratorii , acut , în urma procesului congestiv pulmonar . Pacienta prezintă greutate în respirație cu creșterea ritmului respirator. Pacienta mai prezintă și deficit de autoîngrijire legat de intoleranță la efort și prezență junghiului toracic .

Doamna F.G. nu poate să se odihnească corespunzător datorită tusei chinuitoare și greutății în respirație .

Datorită ingestiei scăzute de alimente și lichide pacienta prezintă stare de epuizare , risc crescut de deshidratare și eliminare urinară redusă cantitativ , hipercromă , fără ca funcționalitatea renală să fie alterată .

Evaluând starea prezentă , modificările radiologice și clinice , având în vedere tulburările respiratorii , aportul hidric și nutritive insuficient și starea generală alterată apreciez că pacientul prezintă următoarele probleme de dependență :

-modificarea ventilației pulmonare datorită alterării parenchimului pulmonar , manifestată prin greutate în respirație și junghi toracic ;

– potențial de deshidratare datorită pierderilor prin expectorații , transpirații ;

– odihnă insuficientă datorită prezenței tusei , durerii toracice , transpirațiilor și tulburărilor respiratorii ;

– hidratare insuficientă prin refuzul alimentelor și lichidelor ;

– deficit circulator legat de hipoxie prin schimb inadecvat de gaze manifestat prin cianoză a extremităților .

Din problemele existestente se apreciază nevoile fundamentale ale pacientului :

– nevoia de a respira ;

– nevoia de a-și menține temperature corpului în limite normale ;

– nevoaia de a se alimenta și hidrata ;

– nevoia de a dormi și a se odihni ;

– nevoia de a evita pericolele ;

– nevoia de a se mișca și a avea o bună postură ;

– nevoia de a menține tegumentele curate și integer ;

– nevoia de a elimina .

CONCLUZII :

Pneumonia pneumococică este o boală cu debut brusc , cu evoluție tipică , prezentând ca principale simptome :

-febră (39-40 ˚ C) continuă , în platou ;

– junghi toracic retrosternal sau retromamelar ;

– tuse cu expectotație muco-purulentă ;

Examenul radiologic reprezintă un criteriu de certitudine al diagnosticului evidențiind , de cele mai multe ori , opacitatea triunghiulara la nivelul segmentului sau lobului afectat .

În funcție de teren , vârstă și tratament , evoluția bolii poate fi spre vindecare sau complicare .

În conformitate cu tematica lucrării de diplomă am avut de îngrijit trei bolnavi cu pneumonie pneumococică .

I.Pacientul A.M. , în vârstă de 45 de ani s-a internat la data 05.02.2007 cu următoarele manifestări : frison , febră (39 ˚C) , junghi toracic , senzație de sufocare , cefalee , tuse uscată , chinuitoare , transpirații abundente , amețeli , cefalee , inapetanță , grațuri , insomnii , slăbiciune .

În urma examenului clinic și de laborator este pus diagnosticul de pneumonie lobară stângă .

În timpul spitalizării i-am acordat îngrijire medicală conform planului de îngrijire elaborat inițial , respectând tratamentul prescris de medic .

Evoluția pacientului s-a produs conform așteptărilor , spre vindecare , fără complicații , pacientul plecând din spital ameliorat .

La externare se recomandă :

-continuarea tratamentului în ambulatoriu ;

– revenirea la control peste zece zile ;

– Rx. pulmonar de control ;

– repaus fizic și psihic ;

– evitarea frigului și a umezelii .

II.Pacientul M.S. în vârstă de 65 ani s-a internat pentru tratarea unei pneumonii lobare drepte .

Datorită îngrijirilor medicale acordate și terapiei medicamentoase prescrise de medic evoluția a fost favorabilă iar simptomele ( febră , frison, junghi toracic , transpirații abundente , oboseală , slăbiciune , anxietate , insomnie , sete , senzație de sufocare , amețeli , cefalee , tuse chinuitoare , expectorație muco-purulentă ) au dispărut , pacientul prezentând la externare stare generală bună .

Se recomandă :

– revenirea la control peste 15 zile ;

– Rx pulmonar de control ;

– respectarea repaosului fizic ;

– continuarea tratamentului .

III.Doamna F.G. , în vârstă de 35 de ani s-a internat prezentând următoarele simptome :

-febra ;

– tuse cu expectorație muco-purulentă ;

– frison;

– durere la nivelul toracelui stâng ;

– amețeli , cefalee ;

– inapetență , grețuri , vărsături ;

– transpirații ;

– slăbiciune , insomnie .

În urma anamnezei și a examenelor effectuate se comfirmă diagnosticul de pneumonie lobară stângă . Datorită îngrijirilor medicale și urmării cu strictețe a tratamentului medicamentos , bolnava pleacă ameliorată din punct de vedere fizic .

La externare se recomandă :

-control medical peste 10 zile ;

– Rx. pulmonar ;

– continuarea tratamentului .

Analizând datele referitoare la evoluția celor trei pacienți am remarcat că simptomatologia prezentată a fost asemănătoare , evoluția fiind însă diferită , în funcție de starea imunologică a organismelor de vârste diferite .

BIBLIOGRAFIE :

– Corneliu Burundel – Manual de medicină internă ;

– Lucreția Titircă – Tehnici de îngrijire ;

– Lucreția Titircă – Ghid de nursing ;

– Gheorghe Mogoș – Mică enciclopedie de boli interne ;

– Marin Voiculescu – Boli infecțioase – Clinică și epidemiologie ;

– C.Mozeș – Tehnica îngrijirii bolnavului ;

– Dr.Roxana Maria Albu – Anatomia și fiziologia omului ;

– Ștefan Bailan – Dicționar cronologic al științei și tehnicii universale ;

– Szabo Maria – Cursuri de nursing .