Ingrijirea Bolnavului cu Insuficienta Respiratorie Cronica

ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU

INSUFICIENȚĂ RESPIRATORIE CRONICĂ

MOTTO: “ A dobândi vindecarea este mai presus de orice știință medicală;

mai multe căi însă ducând către aceasta țintă trebuie sa o alegem pe cea mai putin vatamatoare “ HIPOCRATE

INTRODUCERE

Respirația este funcția prin care se asigură continuu și adecvat raportul de oxigen din aerul atmosferic până la nivelul celulelor care îl utilizează și circulația în sens invers a dioxidului de carbon produs de metabolismul celular.

Componentele sistemului respirator sunt: căile respiratorii (cavitatea nazală, faringele, laringele,traheea, bronhia) și plămânii. Fosele nazale (nările), fac legătura între mediul extern și cavitatea nazală(mediul intern), Interiorul cavității nazale este căptușit cu o mucoasă ale cărei secreții mențin locul mereu umed. Mucoasa, fiind puternic vascularizată, încălzește aerul inspirat. Mucusul, cât și firele de păr din fosele nazale opresc înaintarea prafului și a altor impurități care se pot afla în aerul inspirat.

Principala funcție a plămânilor este aceea de a realizare a schimburilor gazoase. Fiziologic, orice deteriorare a acestora la nivel cellular (producție crescută de CO2 sau aport insufficient de O2 ) poartă denumirea de insuficiență respiratorie. Incapacitatea plămânului de a menține homeostazia gazelor sangvine [ PaO2 mmHg=109-(0,43 x vârsta în ani): PaCO2=45mmHg] reprezintă insuficiență pulmonară. Pentru simplificare, termenul de insuficiență respiratorie este folosit in practică pentru a desemna insuficiența pulmonară.

Aparatul respirator este compus din totalitatea organelor care asigură mecanismul respirației: al ventilației pulmonare si al hemostazei (schimburile de gaze de la nivelul alveolelor pulmonare). Aparatul respirator împreună cu aparatul digestiv permit intrarea din mediul extern în organism a substanțelor chimice necesare funcționării normale a celulelor.

CUPRINS

INTRODUCERE

i.PARTEA GENERALĂ

CAPITOLUL 1

ANATOMIA SI FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR

CĂILE RESPIRATORII SUPERIOARE

CĂILE RESPIRATORII INFERIOARE

FUNCȚIA APARATULUI RESPIRATOR

A. RESPIRAȚIA EXTERNĂ

B. RESPIRAȚIA INTERNĂ SI TRANSPORTUL DE O2 SI CO2

C. MECANISM DE CONTROL

CAPITOLUL 2

INSUFICIENȚA RESPIRATORIE

2.1 DEFINIȚIE

2.2 ETIOLOGIE

2.3 TABLOUL CLINIC

2.4 INVESTIGAȚII

2.4 TRATAMENT

2.5 REEVALUAREA PACIENTULUI

CAPITOLUL 3

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ÎNGRIJIREA PACIENȚILOR CU INSUFICIENȚĂ RESPIRATORIE CRONICĂ

ii.PARTEA PECIALĂ

MOTIVAȚIA LUCRĂRII

CAPITOLUL 1

STUDIU STATISTIC

MATERIALE SI METODĂ

DATE STATISTICE

REZULTATE SI DISCUȚII

BIBLIOGRAFIE

PARTEA GENERALĂ

CAPITOLUL 1

ANATOMIA SI FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR

Aparatul respirator conține:

căile respiratorii superioare (cavitate nazală, cavitate bucală, faringe, până la orificul glotic)

căile respiratorii inferioare ( laringe, traheea, bronhie, plămân, bronhiole )

CĂILE RESPIRATORII SUPERIOARE

1. NASUL ȘI FOSELE NAZALE reprezintă primul segment al sistemului respirator, este situat în porțiunea centrală a feței și are formă de piramidă triunghiulară. Cavitatea nazală este împărțită în două fose nazale, fiecare este compusă dintr-un vestibul nazal și cavitatea nazală.

Vascularizația arterială a nasului este asigurată de artera facială, ramurile ei și artera dorsală a nasului.

Inervația este asigurată de nervul trigemen. La om, funcția olfactivă este destul de slab dezvoltată, dar foarte importantă pentru că este strâns legată de gust și identificarea calității alimentelor.

Respirația fiziologică normală este de 6 litri/min, maxim ajunge până la 50-70 l/min.

2. FARINGELE este un organ musculo-membranos, are formă de tub, iar dimensiunea este de aproximativ 13 cm la adulți. La nivelul acesta se intersectează sistemul respirator cu cel digestiv. Faringele este alcătuit din 3 părți: rino-faringe, oro-faringe, laringo-faringe.

Inervația este asigurată de nervul trigemen, glosofaringian și vag.

3. LARINGELE (conduct fibro-musculo-cartilaginos) este constiuit din: cartilaje, corzi vocale și ligament. Pe lângă rolul respirator, laringele sunt responsabile și de funcția fonatorie. La nou- născut, laringele este rotunjit și scurt, dar la adult forma sa este de de trunchi de piramida triunghiulară.

Scheletul laringian este format din următoarele structuri cartilaginoase: cartilajul cricoid, cartilajul tiroid, cartilajele aritenoide, epiglota și cartilajele accesorii.

Musculatura laringelui se împarte în mușchi extrinseci (leagă laringele de organele învecinate) și mușchi intrinseci. Acești muchi sunt abductori, adductori și tensori ai corzilor vocale.

Etajele laringelui:

Etajul supraglotic este reprezentat aditusul laringelui și este format din epilaringe și vestibul laringian

Etajul glotic este reprezentat de corzile vocale și un centimetru sub ele

Etajul subglotic ține de la terminarea etajului glotic până la marginea inferioară a cartilajului cricoid

Vestibulul laringian:

Este o cavitate ovalară, se întinde de la orificiul superior al laringelui până la nivelul corzilor vocale și cuprinde aditusul, benzile ventriculare și ventriculii Morgagni. Aditusul reprezintă orificiul larg de comunicare faringo-laringiană prin care trece aerul în respirație.

Inervația laringelui.

Inervația laringelui este asigutată de ramurile perechii a zecea de nervi cranieni (nervul laringeu) și nervul recurent.

Vascularizația laringelui.

Regiunea supraglotică este vascularizată de artera laringiană superioară, ramură a arterei carotide externe, iar etajul subglotic este irigat de artera laringiană inferioară, ramură a trunchiului tirocervical, ramură a arterei subclavie.

Drenajul venos se face prin vena tiroidiană superioară, către vena jugulară internă și inferior prin vena tiroidiană inferioară, spre trunchiul brahiocefalic.

Drenajul limfatic al laringelui are o mare importanță clinică. Glota este o barieră embriologică între teritoriile limfatice supra- și subglotice. Astfel, coarda vocală nu are practic capilare limfatice.

Fiziologia laringelui:

Funcția respiratorie – are loc prin îndepartarea corzilor vocale (abductie)

Funcția fonatorie – tonalitatea este sunetul de bază pe care laringele îl produce

Funcția de protecție a căilor aeriene inferioare – se produce prin ridicarea și ascunderea laringelui sub baza limbii în timpul deglutiției

Funcția de fixare a toracelui.

Funcția reflexă

4.TRAHEEA

Traheea este un organ nepereche, un conduct aeric, simetric, format din cartilaj și membrane fibromusculară. Este situată în partea antero-inferioară a gâtului. Superior, traheea ajunge până la nivelul vertebrei cervicale C5-C6; inferior până la nivelul vertebrei toracale T4-T5; la făt, traheea este situate mai sus, la nivelul lui C4-C5.

Dimensiunile traheiei la femei sunt de 10-11 cm și la bărbați de 12-13cm, traheea nu are o lungime fixă, ea scade la flexia trunchiului și crește la îndreptarea coloanei vertebrale.

Traheea este învelită de o teacă de țesut conjunctiv lax, care ajută la mișcare.

Traheea are două regiuni: cervicală și toracică.

1. Traheea cervicală

Anterior: piele, fascia superficială și profundă, mușchii strenohioidian și sternotiroidian, arcul jugular, istmul glandei tiroide, arcada arterială supraistmică, fascia pretraheală, venele tiroidiene inferioare, resturi timice și artera tiroidiană.

Posterior: esofagul, nervul laringeu recurent drept și nervul laringeu recurent stâng

Lateral: lobii glandei tiroide, artera carotidă comună, arterele tiroidiene vena jugulară internă și nervul vag.

2. Traheea toracică

Anterior: manubriul sternal, mușchii sternohioidian și sternotiroidian,vestigiile timice, vena tiroidiană inferioară și vena brahiocefalică stângă, arcul aortic, artera brahiocefalică și artera carotidă comună stângă, plexul cardiac profund, noduli limfatici, artera brahiocefalică și arterele carotide comune stângi

Posteior: esofag și coloană vertebrală

Lateral la dreapta: plămânul și pleura dreaptă, vena brahiocefalică dreaptă, vena cavă superioară, nervul vag drept și vena azygos

Lateral stânga: arcul aortic, artera carotidă comună stângă și arterele subclaviculare stângi

Constituție anatomică

Traheea este formată dintr–o mulțime de inele formate din cartilaj hialin aranjate succesiv. Aceste cartilaja se pot calcifica odată cu vârsta.

Cartilajele traheale sunt în număr de 16–20, fiecare fiind un inel incomplet, cu 2/3 anterioare ale circumferinței; posterior sunt dehiscente, tubul traheal fiind turtit și completat cu țesut fibroelastic și mușchi neted. Cartilajele traheale sunt situate în plan orizontal, separate prin intervale de 4mm vertical și 1mm orizontal, au o suprafață internă convexă și o suprafață externă concavă, turtită vertical. Deseori cartilajele sunt unite parțial sau incomplet, câte două–trei, sau se bifurcă la extremități.

Primul și ultimul cartilaj traheal diferă de celelalte:

primul este cel mai larg cartilaj traheal, care, deseori, se bifurcă la o extremitate și se unește prin ligamentul cricotraheal cu marginea inferioară a cartilajului cricoid

ultimul cartilaj traheal (carina) este mai gros central, mai înalt, iar marginea sa inferioară prezintă un proces triunghiular, încurbat posteroinferior, care pătrunde între bifurcarea bronhiilor; și formează pe fiecare parte un inel incomplet care include primul cartilaj bronhic

penultimul cartilaj traheal este mai gros în partea sa centrală decât celelalte.

Membrana fibroasă

Membrana fibroasă are forma unui cilindru care ocupă întrega suprafață traheală.

Fiecare cartilaj este inclus în pericondru care se continuă cu o membrană fibroasă densă, situată între cartilajele adiacente și care ocupă partea posterioară a traheii. Membrana și pericondrumul sunt alcătuite din colagen și fibre elastice, care se încrucișează în diagonală, permițând modificări ale diametrului luminal.

Tunica musculară

Fibrele musculare netede apar la nivelul membranei posterioare, fiind în majoritate transversale și atașate pericondrumului la extremitățile cartilajelor.

Tunica mucoasă

Tunica mucoasă continuă inferior mucoasa laringeală și se continuă inferior cu cea bronhică. Este alcătuită dintr–un epiteliu cilindric ciliat pseudostratificat, care conține numeroase limfocite, vase de sânge, glande seromucoase tubulare (traheale).

Vascularizația

Artere: artera tiroidiană inferioară și artere bronșice care se anastomozează cu tiroidiană inferioară

Vene: venele traheale drenează în plexul venos tiroidian inferior

Limfatice: limfaticele drenează în nodulii limfatici pre și paratraheali

Inervația

Inervația este produsă de ramurile traheale din nervul vag, nervii recurenți laringieni și trunchiuri simpatice

B. CĂILE RESPIRATORII INFERIOARE

1. BRONȘIILE ȘI PLĂMÂNII

Puțin deasupra centrului suprafeței mediastinale a fiecarui plaman și mai aproape de marginea posterioară decât de cea anterioară, se găsește rădăcina, prin care inima și traheea se conetează de plămân. Rădăcina e alcătuită din bronhia principală, artera pulmonară, venele pulmonare, arterele și venele bronșice, plxurile nervoase pulmonare, vasele limfatice și țesutul conjunctiv, toate acestea fiind incluse într-o reflecție a pleurei.

Rădăcina plămânului drept se află în spatele venei cave superioare și o parte a atriului drept și sub vena azigos. Rădăcina plămânului stâng trece pe sub arcul aortic și în fața aortei descendente; nervul frenic, artera și vena pericardo-frenică, și plexul pulmonar anterior se află în porțiunea anterioară, iar nervul vag și plexul pulmonar posterior în spate; inferior față de acestea se gasește ligamentul pulmonar.

Structurile principale care formează rădăcina pulmonară a fiecarui plămân sunt aranjate într-o manieră similară anteroposterior pe ambele părți: porțiunile superioare ale celor două vene pulmonare în față, artera pulmonară la mijloc, iar bronhiile împreună cu vasele bronsice.

Bronhiile principale sunt ultimele segmente ale căilor respiratorii inferioare.La nivelul vertebrei T4-T5, traheea se împarte în cele doung trece pe sub arcul aortic și în fața aortei descendente; nervul frenic, artera și vena pericardo-frenică, și plexul pulmonar anterior se află în porțiunea anterioară, iar nervul vag și plexul pulmonar posterior în spate; inferior față de acestea se gasește ligamentul pulmonar.

Structurile principale care formează rădăcina pulmonară a fiecarui plămân sunt aranjate într-o manieră similară anteroposterior pe ambele părți: porțiunile superioare ale celor două vene pulmonare în față, artera pulmonară la mijloc, iar bronhiile împreună cu vasele bronsice.

Bronhiile principale sunt ultimele segmente ale căilor respiratorii inferioare.La nivelul vertebrei T4-T5, traheea se împarte în cele două bronhii principale.Aceste bronhii pătrund în plămân prin hilul pulmonar, unde se ramifică intrapulmonar, formând arborele bronșic.

Cele două bronhii sunt inegale ca lungime și calibru:

-bronhia dreaptă are o lungime de 2-3 cm, fiind formată din 4-7 inele cartilaginoase și are un calibru mai mare;

-bronhia stângă este mai lungă, având 4-5 cm și este formată din 7-13 inele cartilaginoase și are un calibru mai mic.

Structura bronhiilor principale este asemănătoare traheii, acestea fiind formate din inele cartilaginoase incomplete posterior.

2. PLĂMÂNUL

Plămânii sunt principalele organe ale aparatului respirator, sunt situați deasupra diafragmului, în cutia toracică. Forma lor este de con secționat la vârf spre bază, greutatea celor doi plămâni este de aproximativ 1300 grame.

Structura plămânului

Este cea a unei glande tubulo-acinoase, fiind alcătuită dintr-un sistem de canale aeriene și dintr-o mulțime de saci.

Lobii plămânului

plămânul drept are 3 lobi: superior, mijlociu și inferior sunt delimitați de 2 fisuri, în timp ce lobii

plămânul stâng are 2 lobi: superior și inferior

Fiecare lob este alcătuit din segmente, care reprezintă unitățile anatomice, funcționale și clinice ale plămânului. În jurul lobului se află țesut conjunctiv bogat în fibre elastice, celule conjunctive și celule macrofage.

Arborele bonșic

După pătrunderea bronhiilor principale prin hil în plămân, ele se ramifică în bronhii lobare, care la rândul lor se ramifică în bronhii segmentare. Bronhiile segmentare se divid de mai multe ori și dau naștere la bronhiile supralobulare, care pătrund prin vârful lobului pulmonar în interiorul lobului, formând bronhie intralobulară. Mai multe bronhii intralobulare se ramifică, dau naștere bronhiilor terminale, acestea din urmă fiind utimele segmente ale arborelui bronșic, cu rol in conducerea aerului. Bronhiile terminale dau naștere bronhiilor acinoase (sau respiratorii), care se continuă cu canalele alveolare, ai căror pereți reprezintă dilatații în formă de saci (care se numesc saci alveolari), în care alveolele se deschid. Totalitatea elementelor care continuă o bronhiolă terminală formează acinul pulmonar .

Vascularizația

Vascularizația plămânilor este dublă: nutritivă și funcțională.

Vascularizația nutritivă face parte din marea circulație și este reprezentată de arterele și venele bronșice. Arterele bronșice provin prin aorta toracală,iar venele bronșice se deschid în sistemul azygos.

Vascularizația funcțională este realizează prin schimburi gazoase și este reprezentată de trunchiul pulmonar și venele pulmonare. Trunchiul pulmonar începe cu ventriculul drept, se împarte în artera pulmonară stângă și dreaptă care pătrund în plămâni prin hilul pulmonar.Ajunsă în plămân, artera urmărește ramificațiile arborelui bronșic, pătrunzând în lobul pulmonar și se capilarizează în jurul alveolelor pulmonare. La nivelul acestei rețele capilare, dioxidul de carbon este cedat alveolelor și din alveole pătrunde oxigenul care este preluat de venele pulmonare. Aceste vene părăsesc plămânul prin hilul pulmonar și duc sângele cu oxigen în atriul stâng, de unde va trece în ventriculul sâang, care îl va împinge prin aortă în tot organismul.

1.2 FUNCȚIA APARATULUI RESPIRATOR

Respirația este o funcție indispensabilă a organismului, este un mecanism ciclic și continuu.

Sistemul respirator distribuie aer la alveole, unde se face schimbul de gaze, acolo are loc suplimentarea de oxigen (O2) și sustragerea dioxidului de carbon (CO2) de la sângele capilar pulmonar. La acest nivel au loc procese specializate, care au un rol vital în prepararea aerului, care poate fi folosit de catre sânge.

APARATUL RESPIRATOR ARE DOUĂ FUNCȚII:

1. RESPIRAȚIA EXTERNĂ (care reprezintă schimburile de gaze dintre plămâni și atmosferă) este compusă din 3 procese: ventilație, perfuzie și difuziune.

Ventilația (sau respirația) transportă aerul inspirat în căile respiratorii inferioare și în alveole. Contracția și relaxarea mușchiului pulmonar mișcă aerul înauntru și afară din plămâni. Ventilația începe cu contracția mușchiului inspirator: diafragmul (cel mai important mușchi al respirației) coboară, în timp mușchiul intercostal extern mișcă cutia costala în sus și în jos.

La acest nivel aerul intră în plămâni, datorită diferenței de presiune dintre atmosfera și plămâni. Plămânii se lipesc de peretele coșul pieptului și de diafragm, din cauza vidului creat în spațiul pleural. Din mușchii inspiratori accesori fac parte: mușchii scaleni, mușchii sternocleidomasteidieni, mușchii pectorali, mușchiul trapez și mușchiul dințat superior și nu sunt folosiți pentru o inspirație normală, dar sunt folosiți în unele condiții patologice.

Expirația normală este pasivă, mușchii inspiratori încetează să se contracte, diafragmul se ridică, iar reculul elastic al plămânilor cauzează contractarea plămânilor; aceste procese cresc presiunea din plămâni, deasupra celei atmosferice, mutând aerul din plămâni în atmosferă. Frecvența respiratorie normală este de aproximativ 16-18 ventilații per minut.

Un adult are aproximativ 8 miliaone de ducturi alveolare, 300 miliaone alveole (diametru 70-300 µm) și o suprafață totală alveolară de aproximativ 70 m², fiecare alveolă este aprovizionaă de mai multe capilare. Atunci când intră în tractul respirator, are o presiune de aproximativ 150 mmHg, dar în alveole, aerul inspirat se combină cu C și vapori de apă, micșorând tensiunea la aproximativ100 mmHg.

2. RESPIRAȚIA INTERNĂ ȘI TRANSPORTUL DE ȘI C

Respirația internă se referă la utilizarea oxigenului în reacțiile de oxido-reducere de la nivelul celular, sângere circulant duce la celulele organismului pentru metabolism și transportă deșeurile metabolice și C ¬ de la țesuturi înapoi la plămâni. Când sângele arterial oxigenat ajunge în țesurile capilare, se răspândește din sânge în celule datorită diferenței de presiune a . Cantitatea disponibilă de este determinată de concentrația de hemoglobină (Hb, principalul transportator de oxigen), nivelul de Sp, conținutul de arterial și debitul cardiac.

Respirația internă face parte din metabolismul celular, care poate avea loc cu (aerob) sau fără (anaerob). Circulația este continuă, iar din această cauză C nu se acumulează în mod normal în țesuturi, în timpul respirației celulare se propagă de la țesuturi în regiunea capilară, apoi este transportat de sistemul circulator, iar atunci când ajunge în alveolele capilare se împrăștie în alveole, unde presiunea parțială a Ceste mai scazută. C dat afară din alveole în timpul expirației.

MECANISMUL DE CONTROL

Este realizat printr-un complex de procese neuro-umorale. La nivelul sistemului nervos central (SNC), centrii nervoși cu rol în reglarea respirația au loc în bulbul rahidian, în plina formațiune reticulată.

Impulsurile merg în jos de la nervul frenic la diafragm, și nervii intercostali la mușchii intercostali, aici impulsurile se transformă în frecvența și amplitudinea respirației.

Centrii respiratori primari sunt: grupul dorsal (conține în mare parte neuronii “I”) și

grupul ventral (conține în mare parte neuronii “E”)

Centrii respiratori auxiliari sunt: centrul pneumotaxic (reglează activitatea centrilor bulbari și asigură trecerea de la inspirație la expirație) și centrul apneustic (produce stimuli asupra neuronilor “I”).

CAPITOLUL II

INSUFICIENȚA RESPIRATORIE CRONICĂ

2.1 DEFINIȚIE

Insuficiența respiratorie este un complex de procese clinice și biochimice care rezultă din incapacitatea aparatului respirator de a realiza schimbul gazos adecvat pentru a menține normal nivelul de gaze necesare, între aerul alveolar și capilarele pulmonare atât în condiții de rapaos cât și de efort .

Insuficiența respiratorie cronică apare dupa luni sau ani de zile, se ascociază cu hipoxemie și hipercapnie, este o afecțiune patologica cu potențial amenințător pentru viață .

IRC reprezintă ultimul stadiu al unei boli cronice pulmonare. De cele mai multe ori IRC se decompensează dupa un interval lung te timp, ea fiind compensată de tratamentul medicamentos.

IRC = IRC obstructivă și IRC restrictivă

2.2 ETIOLOGIE

A. IRC RESTRICTIVĂ

1. IRC restrictivă datorată unei afectări neurologice sau musculare:

origine neuronală: poliomielita anterioară acută, scleroză laterală amiotrofică, traumatism medular

afectarea nervului: poliradiculonevrită (sindrom Guillain – Barre)

afectarea joncțiunii neuromusculare : miastenie, botulism, miopatii, miozite (dermatopolimiozite), disfuncție diafragmatică, porfirie acută intermitentă, hipokaliemie

2. IRC restrictivă de origine mecanică:

afectarea parietală : cifoscolioză sau deformare toracică importantă, spondilartrită anchilozantă, obezitate, pleurezie, toracoplastie

afectarea parenchimatoasă : pneumopatii interstițiale (fibroza pulmonară idiopatică, sarcoidoză, histiocitoză jangheransiană), traumatism toracic, contuzie pulmonară, exereză pulmonară.

Diagnosticul de tulburare netilatorie restrictivă are la bază PRF:

diminuare CPT, cu VEMS / CV normal ( pentru că VEMS scade în aceleași proporții ca și CV)

uneori, diminuarea complianței pulmonare și/sau parietale

doar în caz de patologie interstițială diminuarea raportului DLCO/VA

atunci cand există o creștere a raportului VR/CPT, este vorba despre distensia spațiilor aeriene ( ascoaită în special undei complianțe parietale diminuate, ca în obezitate, cifoscolioză, spondilartrită anchilozantă )

B. IRC OBSTRUCTIVĂ

Bronhnopneumonia cronică obstructivă este termenul ce cuprinde bolile respiratorii cronice cu disfuncție ventilatorie obstructivă, aceste boli sunt: emfizemul pulmonar, bronșita cronică, astmul și oricare din combinațiile dintre ele. De obicei, bronșita cronica vine împreună cu emfizemul pulmonar. Nu toți pacienții prezintă simptome, ci au doar dizabilități resspiratorii minime, cu toate astea, BPCO tinde să se înrăutățească în timp.

Factori predispozanți includ fumatul de țigări, infecții respiratorii cronice, aer poluat, prezența chimicalelor la locul de muncă și alergii, dar fumatul este de departe cel mai important factor de luat în considerare.

Deteriorează acțiunea ciliară și funcția macrofagelor, inflamează căile aeriene, crește producția de mucus, distruge septurile alveolare și cauzează fibroza peribronșică.

Primele semne inflamatorii se pot vindeca dacă pacientul renunță la fumat înainte ca lezarea plămânilor să se extindă.

Predispoziția undei persoane la BPOC poate fi cauzată și de factori ereditari cum ar fi deficientța de alfa 1 antitripsină. Cea mai comună boală cronica pulmonară, BPOC, afectează în jur de 17 milioane de americani, numărul fiind în creștere. Incidența este mai mare la bărbați decât la femei, probabil din cauză că până recent bărbații fumau semnificativ mai mult decât femeile. BPOC apare în mare parte la persoanele peste 40 de ani.

EMFIZEMUL PULMONAR

Reprezintă un spațiu aerian distal anormal și ireversibil față de bronșiola terminală cu distrugerea pereților alveolari, rezultată din scăderea repulsiei elasticității plămânilor. Este cea mai comună cauză respiratorie de mortalitate în Statele Unite ale Americii.

CAUZĂ ȘI PATOFIZIOLOGIE

Fumatul

deficiența congenitală de alfa-antitripsină

inflamațiile periodice asociate cu eliberarea de enzime proteice de la celulele din plămâni, care cauzează deteriorarea peretelui bronșiolar și alveolar, iar până la urmă îl distruge; pierderile pe care le suportă plămânii duc la scăderea elasticității și strâmtorarea căii aeriene la expirație; distrugerea perețiilor alveolari micește zona de schimb gazos

poluarea atmosferică

TABLOU CLINIC

Debutul este insidios, dispneea fiind simptomul predominant.

Alte semne și simptome ale bolii pe termen lung: anorexia, scădere ponderală, indispoziție, utilizarea mușchilor accesori în timpul respirației, perioada de expirație este prelungită și tahipnee.

COMPLICAȚII

Complicațiile includ: infecții respiratorii periodice, cord pulmonar și insuficiență respiratorie.

INVESTIGAȚII PENTRU CONFIRMAREA DIAGNOSTICULUI

Examinare fizică: rigiditate toracală, hiperrezonanță la ascultație, sunete respiratorii și cardiace diminuate și prelungirea timpului de expiratie

Radiografie toracică: în cazurile avansate diafragmul este coborât, calibrul ramurilor periferice ale arterei pulmonare este redus, hipertransparență pulmonară, diametrul anteroposterior al toracelui este crescut și spațiul retrosternal este crescut, peste 3 cm

Computer tomograf (CT)

Probe ventilatorii funcționale respiratorii

Metode radioizotopice

EKG

INDICAȚII

oxigenoterapie

evitarea fumului de țigară și aerului poluat

tehnici pentru controlul respirației

BRONȘITĂ CRONICĂ

DEFINIȚIE

Hipersecreție de mucus cu tuse productivă pentru cel puțin 3 luni pe an și cel puțin 2 ani succesiv. Are două forme: bronșita cronică simplă și bronșita cronică purulentă.

CAUZE ȘI PATOFIZIOLOGIE

Severitatea bolii este strâns legată de cantitatea și durata fumatului. Infecțiile respiratorii exacerbează simptomele.

Inflamația arborelui traheo-bronșic:

hipertrofia stratului muscular

hipertrofia glandelor mucoase

celule inflamate în mucoasă și submucoasă

La nivelul bronșiilor mici au loc: metaplazia caliciformă, hipersecreția mucoasă, pierderea secrețiilor alveolare și fibroza.

TABLOU CLINIC

Debutul este insidios cu tuse productivă și dispnee accentuată la eforturi din ce în ce mai mici.

Alte semne și simptome: infecții respiratorii superioare asociate cu creșterea cantității de expectorație (albicioasă-cenușie) și inrăutățirea dispneei, creșterea greutății ponderale în timpul edemelor, cianoză, tahipnee, wheezing, timp prelungit de expirație și utilizarea mușchilor accesori în timpul respirației.

COMPLICAȚII

Complicațiile includ: infecții de tract respirator periodice, cord pulmonar și policitemie.

INVESTIGAȚII PENTRU STABILIREA DIAGNOSTICULUI

examen fizic: inițial cianoză facială, ulterior generalizată și intensă, rigiditate toracală, wheezing, extremități calde, turgescența jugularelor

radiografie toracică

examen citologic și bacteriologic al sputei

explorări funcționale respiratorii

DIAGNOSTIC DIFERENȚIAL

Diagnosticul diferențial se face cu: emfizemul pulmonar, astm bronșic, insuficiența cardiacă, bronșiectazie și alte boli pulmonare.

INDICAȚII

antibiotice pentru infecție

evitarea fumului de țigară și a aerului poluat

bronhodilatatoare pentru bronhospasme

nebulizare prin ultrasunete sau mecanică

corticosteroizi, la nevoie

diuretice pentru edeme

oxigen pentru hipoxie sau cord pulmonar

ASTM BRONȘIC

DEFINIȚIE

Creșterea reactivității bronhiolare la stimuli, ceea ce produce bronhospasme periodice și obstrucția căii aeriene împreună cu inflamația.

CAUZE ȘI PATOFIZIOLOGIE

Astmul cu debut la adulți este de obicei fără alergii declanșatorii distincte. Astmul cu debut în copilărie este, în majoritatea cazurilor, asociat cu alergii bine definite.

Factorii precipitanți pot fi factorii alergeni (praf, polen, alergeni domestici, alimente, băuturi, medicamente), factori infecțioși (infecție virala, infecție bacteriologică, pneumonie), efort fizic, factori ocupaționali (la locul de muncă: laborator, industria de detergenți, vopsitorii), factori psihologici (anxietate, râs) sau alți factori (cum ar tusea sau ingestia de băuturi acidulate). Episoadele nocturne sunt foarte obișnuite.

Staus astmaticus este un atac astmatic acut cu bronhospasm sever, care nu cedează cu bronhodilatatoare.

TABLOU CLINIC

De obicei, pacientul are în antecedente crize de dispnee și wheezing. Wheezing-ul ușor duce la dispnee severă, rigiditatea pieptului (senzație că nu poate respira) și tuse productivă.

Alte semne și simptome: expir prelungit, retragere intercostală și supraclaviculară în timpul inspirului, utilizarea mușchilor accesori la respirație, anxietate, agitație, tahipnee, transpirație și roșeață; pacienții au de obicei simptome cum ar fi eczema sau rinita alergică.

Status astmaticus, dacă nu este tratată prompt, poate duce la insuficiență respiratorie.

INVESTIGAȚII PENTRU STABILIREA DIAGNOSTICULUI

Examen fizic: este în general normal între atacuri; la ascultație sonoritate pulmonară crescută, murmur vezicular asurzit și raluri bronșice; distensie toracică marcată; creșterea travaliului respirator; folosirea mușchilor accesori

Radiografie toracică – hiperinfiltrație pulmonară cu diafragm aplatizat și mișcări reduse

Examenul sputei: macro- și microscopic

Explorare funcțională respiratorie

Dozarea gazelor sangvine

Electrocardiograma

Teste cutanate cu alergeni selecționați – pentru idenficarea alergenilor

INDICAȚII

terapie cu aerosoli

tratament de urgență: oxigenoterapie, corticosteroizi i.v., bronhodilatatoare

pacientul este monitorizat în vederea identificării deteriorării statusului respirator și se observă caracterul stutei și cantitatea

pacientului i se indică evitarea posibililor factori declanșatori și i se explică nevoia de a urma tratamentul prescris și evitarea stresului și a anxietății, precum și a exercițiilor fizice (în special alergatul) și aerul rece

CAPITOLUL III

ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL ÎN ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU INSUFICIENȚĂ RESPIRATORIE CRONICĂ

Asistentul medical este acea persoană pregatită special într-un program care include promovarea sănătății, prevenirea îmbolnăvirilor și îngrijirea pacienților oferind tot sprijinul pentru cei care au nevoie de ajutorul lui.

Sarcina oricărei îngrijiri este cunoașterea bolnavului, în funcție de gravitatea urgenței. Intervențiile și îngrijirile ce se acordă în urgențele medicale reprezintă măsuri vitale a căror corectitudine și viteză de efectuare influențează în mod hotărâtor evoluția ulterioară sau chiar viața pacienților.

În timpul ingrijirii pacientilor cu Insuficiență Respiratorie Cronică, asistentul medical va evalua starea de sănătate a acestora tinând cont de manifestările clinice ale bolii, dar și de simptomele anterioare, iar apoi în urma concluziilor obținute va formula diagnosticele de nursing stabilind obiectivele și ajutorul care-l poate da prin intervențiile sale specifice meseriei pe care o profeseaza.

În cazul bolnavilor cu Insuficiență Respiratorie Cronică, obiectivele principale sunt legate in mod special de restabilirea respirației dificile.

Asistentul medical trebuie sa încerce să se apropie de pacienți printr-o atitudine blândă, adecvată situației, dar totodată trebuie să impună și respect.

Va încerca să câștige încrederea pacienților, pentru o bună colaborare va utiliza un limbaj cât mai simplu, pe înțelesul tuturor, va permite pacienților să pună întrebări, să-și exprime temerile, dorințele, sentimentele și emoțiile.

Asistentul trebuie să trateze în mod egal pacienții, să respecte religia, preocupările și valorile fiecărei persoane fără a judeca.

De asemenea, asistentul trebuie să însoțească pacientul la explorările funcționale și să intervină atunci când pacientul trebuie ajutat.

Cunoașterea etapelor examinării clinice în ordine cronologică face accesibilă medicului explorarea tuturor regiunilor fără a produce suferințe inutile.

Înaintea oricărei intervenții asistentul va pregăti materialele și instrumentele necesare, iar după efectuarea lor curăță echipamentul.

Acordă suport psihic, explicând pacienților condițiile în care vor avea loc procedurile și investigațiile.

În timpul examinării asistentul ajută pacientul să ia pozițiile cerute de medic, iar după examinare va ajuta pacientul să se imbrace, iar apoi îl va conduce în salon. Motivează pacientul la respectarea tratamentului pentru însănătoșire cât mai grabnică.

Informează pacientul asupra riscului determinat de un stil de viață nesănătos prin educarea acestuia pentru a schimba obiceiurile nesănătoase și deprinderile greșite. Asistentul medical are și rolul de a informa și educa pacientul în respectarea tratamentului la domiciliu, oferind sfaturi în legatura cu:

modul de administrare al medicamentelor

efectele secundare ce pot surveni

regimul alimentar din timpul tratamentului cu corticoizi

măsuri de prevenire a crizelor

importanța consumului de lichide

modul de întreținere și utilizare a aparatelor de aerosoli

regimul de viață echilibrat

gimnastică respiratorie

STUDIU STATISTIC

Dispoziția pacienților pe sexe

Tabel nr. 1

Grafic nr. 1

Împărțirea pacienților după mediul de proveniență

Tabel nr. 2

Grafic nr. 2

Repartiția pacienților după evoluția bolii

Tabel nr. 3

Grafic nr. 3

Predispoziția bolii pe grupe de vârstă

Tabel nr. 4

Grafic nr. 4

CONCLUZII

În urma unui studiu realizat pe un număr de 76 de pacienți internați cu insuficiență respiratorie cronică am constatat ca raportul privind evoluția bolii pe sexe este aproximativ egal predominand sexul masculin cu un raport de 52,6%

După mediul de proveniență cei mai mulți sunt din mediul urban cu un procent de 61,8% .

Din punct de vedere al evoluției bolii, la 71 din cazuri simptomele au fost ameliorate având o evoluție favorabilă, cu un procent de 93,4%.

Am constatat că în urma repartiției pe vârstă, cei mai afectați de această boală sunt cei din grupa de vârstă 71-80 de ani cu un procent de 42,1%.

CAZURI CLINICE

CAZUL NR. 1

Nume:L Prenume:M Sex:masculin Ocupația: pensionar Nivel de instruire: ciclul primar Asigurat CNAS Alergic: nu prezintă Domiciliu: Arad, Jud:Arad

Data internarii:03.07.2014 Ora:08:45 Data externarii:15.07.2014 Ora:09:10 Numar zile spitalizare: 12 Tipul internării: cu bilet de trimitere de la medicul de familie Criteriu internare: la cerere Diagnostic la trimitere: BPOC acutizat Diagnostic la internare: Insuficiență respiratorie cronică Diagnostic la 72 ore: Insuficiență respiratorie cronică BPOC acutizat Cord pulmonar cronic Diagnostic principal la externare: Insuficiență respiratorie cronică Diagnostice secundare: BPOC acutizat Cord pulmonar cronic Hepatosteatoza Cardiopatie ischemica cronica Dislipidemie Obezitate gr II Diagnostice la externare: Insuficiență respiratorie cronică Boală pulmonară obstructivă cronică Cardiopatie pulmoară Degenerescență grasoasă, nespecifică Cardiopatie ischemică Obezitate datorită unui exces caloric Epicriza: Inaltime:162

Greutate:85 kg T.A.:110/75mmHg

Ecografie abdominala: Aerocolie importanat

ficat steatozic cu unghi marginal stang rotunjit

colecist fara calculi

regiunea sinusala neomage

splina normala

vezica urinara goala

RD acelasi aspect

fara lichid in cavitatea peritoneala

E.K.G: R.S

Alura ventriculara:75 b/minut

ax QRS intermediar

P pulmonar

HVS

ischemie difuză (T-uri aplatizate)

Examen radiologic (radiografie pulmonară): scleroenfizem pulmonar cu hipertranspaenta pulmonra pe lateral si orizontalizarea arcurilor costale

cord pulmonar configurat

EPICRIZA

Bolnav fumător, tușitor cronic cu istoric de suferință bronșitică, s-a internat cu insuficiență respiratorie cronică, cu edeme datorită suferinței cronice.

Evoluție parțial favorabilă, se externează ameliorat cu recomandări de respectare a prescripțiilor igieno-dietetice.

TRATAMENT: Teotard 250 mg/zi

Spironalactona 25 mg/zi

Preductal MR 2 tb/zi

Sinvastatin 20 mg/zi

EXPLORĂRI FUNCȚIONALE: EKG

ECO abdominal INVESTIGAȚII RADIOLOGICE: Radiografie pulmonara

ALTE PROCEDURI TERAPEUTICE: Recoltare analize

Injecție cu HHC

Injecție cu antibic MOTIVELE INTERNĂRII: dispnee continuă

expectorație muco purulentă

dureri toracice

edeme maleolare

cefalee

transpirații abundente

astenie ANTECEDENTE HEREDO COLATERALE: fără importanță ANTECEDENTE PERSONALE FIZIOLOGICE-PATOLOGICE: BPOC

Bolile copilariei

CONDIȚII DE VIAȚĂ ȘI DE MUNCĂ: pensionar COMPORTAMENT: fumător 20 țigări/zi

alcool ocazional

MEDICAȚIE DE FOND ADMINISTRATĂ ÎNAINTEA INTERNĂRII: Miofilin

ISTORICUL BOLII: Se internează pentru dispnee, expectorație mucopurulentă, dureri toracice, cefalee, astenie, edeme maleolare. Istoric de BPOC cronic, vechi, tablou clinic agravat în ultima luna, acutizat în ultimele zile.

EXAMEN OBIECTIV:

Stare generala:alterată

Starea de nutriție: bună

Tegumente: cianoza feței, extremităților

Mucoase: cianoza mucoasei bucale

Fanere: tulburări trofice

Țesut conjunctiv și adipos: bine reprezentat

Sistem ganglionar: nepalpabil

Sistem muscular: integru morfo-functional

Sistemosteo-aticular: durere accentuată la nivelul coloanei lombare

dureri poliarticulare

Aparat respirator: torace confirmat enfizematos

sonoritate pulmonara crescută

murmur vezicular diminuat

raluri subcrepitante

tuse

expectorație muco-purulentă

Aparat cardiovascular: șoc apexian în spațiul 5 intercostal stâng

puls regulat

TA: 110/75mmHG

Puls slab reprezentat la arterele pedioasă și axila posterioară

Aparat digestiv: abdomen liber dureros în etajul superior abdominal

scaun prezent

Ficat, căi biliare: fără calculi biliari

Aparat renal: loje renale libere, giordano pozitiv, micțiuni dese fără dureri

Sistem nervos: starea de conștiență prezentă

În data de 03.07.2014 ora 10:40 pacientul avea următoarele simptome:

stare generală alterată

dispnee de repaus

cianoza buzelor, extremităților

tuse muco-purulentă

durere toracică

murmur vezicular prezent

edeme palpebrale

murmur vezicular prezent

edeme palpebrale

abdomen liber

tranzit intestinal prezent

TA 110/80 mmHG

Tratament: Amoxiplul fiolă

Miofilin

Bromhexin

Ser fiziologic

Spironalacrona

În data de 04.07.2014 ora 11:10 pacientul avea următoarele simptome:

raluri subcrepitante axial

tuse cu expectoratie muco-purulentă

durere toracică

dispnee de repaus

TA 130/85mmHG

Tratament: Miofilin

Preductal

Bromhexin

Spironalactona

În data de 07.07.2014 ora 10:30 pacientul avea următoarele simptome:

afebril

dispnee

durere toracică

agitație

cefalee

tuse

TA 150/90 mmHG

Tratament: Amoxiplul

HHC 100 mg

Ser fiziologic

Preductal

Bromhexin

Spironalactona

HEMOGRAMA: Leucocite: 8.090

Hematii: 4.270.000

Hematocrit: 41,5%

Hemoglobina: 12,8

Trombocite: 223.000

Glicemia: 78

Uree: 25,2

Creatinina: 1,12

TGO: 11,6

TGP: 25,5

EXAMEN SPUTĂ: Bacilul Koch bacteriologic CULTURA SPUTĂ: EscherichaColi

Antibiograma: Imipenen, Levofloxacin, Meropenem, Ciproflaxacin, Gentamicină

URINA: Colesterol: 245

Lipide: 89

Acid uric: 4,8

pH: 6,5

RBC: 2,4

Densitate: 0,0

WBC: 1,4

PLAN DE ÎNGRIJIRE