Ingineria Suprafetelor
Cuprins
Capitolul I
Introducere
I.1 Ingineria suprafețelor
I.2 Scurt istoric al Inginerie Suprafețelor
I.3 Importanța inginerie suprafețelor
I.4 Depunerea straturilor subțiri de tipul TiO2
I.4.1 Metoda de depunere: pulverizarea reactivă în sistem magnetron
Capitolul II
II.1 Descrierea instalațiilor de depunere
II. 2 Camera (incinta) de depunere
II. 3 Sistemul de vidare
II. 4 Pregătirea probelor- substrat. Parametri operației de depunere a straturilor subțiri de tip Ag:TiO2
II.5 Determinarea modulului lui Young și a durității straturilor.
Capitolul III. Principii generale cu privire la diagnosticul și evaluarea sistemelor de producție.
III.1 Introducere.
III.2 Cosnceptele de analiză și diagnostic.
III.3 Diagnosticul și evaluarea firmei.
III.4 Etapele cadru ale realizării analizei și diagnosticului.
III.5 Lectură financiară a diagnosticului global
III.5.1 Introducere
III.5.2 Concepte și noțiuni fundamentale.
III.5.2.1 Stocuri și fluxuri economice.
III.5.2.2 Noțiunea de rezultat
III.5.2.3 Rentabilitatea, lichiditate, solvabilitate, rist și echilibru financiar
III.5.2.4 Capacitatea de autofinanțare și cash-flow-ul
III.5.2.5 Metode și instrumente de analiză financiară
III.5.2.6 Diferite forme de bilanț
III.5.2.7 Tablouri de flux
III.5.3 Studiu de caz 1 – Diagnoza echilibrului financia
Bibliografie
Capitolul I
Introducere
I.1 Ingineria suprafețelor
În viziunea ASM Handbook[1], Ingineria Suprafețelor este definita astfel: tratament al suprafeței unui material, cu scopul obținerii unor proprietăți diferite de cele cerute restului materialului. Semnificația multiplă a conceptului de Ingineria Suprafețelor este reflectat prin structura sa complexa, cuprinzând totalitatea cunoștințelor acumulate la disciplinele ce stau la baza dezvoltării ingineriilor cum ar fi: chimia și fizica suprafețelor, metalurgia fizică, tribilogia, rezistența materialelor și materiile tehnologice de prelucrare și tratare a suprafețelor.
Studiile științifice ce construiesc baza acestui domeniu multidisciplinar se datorază faptului că excluderea unei piese mecanice din uz are la bază trei fenomene: uzarea, coroziunea și oboseala, fiind prezente pe zona suprafeței, zonă în care sunt mai intense și mai complexe[2]. Odata cu uzarea progresivă a pieselor pe suprafața exterioara acestea iși pierd treptat proprietățile de utilizare ceea ce conduce la scoaterea lor prematură din uz.Coroziunea și uzarea , atăt directă, cât și indirectă duc la cheltuieli de sute de miliarde de dolari anual [3]. De exemplu în SUA coroziunea materialelor costă aproximativ 300 miliarde de dolari anual, fiind echivalentul a 4,2 % din produsul intern brut al acesteia. Tehnologiile caracteristice Ingineriei Suprafețelor are ca scop principal scăderea factorilor mai sus enumerați , prin creșterea rezistenței la uzare, coroziune, oxidare, oboseală de contact dar și ameliorarea esteticii pieselor și sculelor utilizate, îmbunatățirea proprietăților electronice, electrice si mecanice și reducerea pierderilor energetice prin frecare[3]. Proprietățile dorite pot fi atinse prin mai multe căi: metalurgică, chimică sau prin depuneri de straturi.
Substratul sau miezul materialului nu depinde in mod direct de stratul superficial. Astfel proprietățile stratului superficial diferă de cele ale substratului, fiind uneori chiar opuse, procedeele superficiale ne fiind limitate doar la zona superficială, ci cuprinzând și miezul prin supunerea la un ciclu termic adecvat sau la tensiuni mecanice [3]. Ingineria suprafețelor aducând in prim-plan o nouă concepție în activitatea de proiectare și fabricare, astfel piesele mecanice sunt tratate ca sisteme compozite, strat superficial- substrat, asupra acestora intervenind prin tehnologii specifice incercând modificare proprietăților fiecărui component în parte, având ca țintă obținerea proprietăților dorite [2].
I.2 Scurt istoric al Inginerie Suprafețelor
Ingineria Suprafețelor este o disciplină nouă însă formele tehnologiei specifice acesteia datează încă din antichitate. Ciocănirea la rece cu ajutorul pietrelor tari,considerat ca fiint un tratament mecanic simplu , era folosit din mileniul al VII-lea înaineta erei noastre pentru determinarea formei si durității pieselor realizate din aur ,cupru sau fier meteoric [5]. În Egipt și Mesopotamia se confecționau vase metalice smălțuite încă din anii 3200- 3000 înaintea erei noastre [5]. Descoperirile arată că în jurul anului 1400 înaintea erei noastre în Caucazul de sud se folosea călirea superficială a suprafețelor metalice de fier [5].
Straturile depuse pe suprafața obiectelor datează încă din 1500 înaintea erei noastre, fiind folosite mai intâi cu rol decorativ, apoi cu rol protector. ” Vițelul de aur” menționat în exodul ebraic nua fost confecționat din aur masiv, ci din lemn pe suprafața căreia au fost prinse lamele din aur, fapt căruie Moise ardea cu ușurintă idolii [6].
Homer [7], a fost primul care în opera sa, Odiseea face pentru prima dată o descriere referitoare la durificarea suprafețelor. Descriind orbirea Ciclopului, caracterizează și modul prin care fierarii acelor vremuri făceau călirea muchiilor la topoare și hârleț. Săpăturile arheologice atestă faptul tratamentele termochimice erau folosite din antichitate. Astfel, in secolul XII înaintea erei noastre oamenii cunosteau cementarea în mediu solid, fapt dovedit prin descoperirile arheologice ce au scos la iveală cuțite cementate, folosite la acea vreme. Ca și procedeu termochimic [7], carburarea fiind cea mai veche metodă, fiind utilizată atăt pentru obținerea oțelurilor cât și pentru durificarea acestuia. Încă din anul 500 înaintea erei noastre, în India și Damasc erau fabricate și utilizate arme și instrumente chirurgicale cu proprietăți superioare, atinse prin procedeul de cementare.
Aristotel a descris în anul 384 înaintea erei noatre, cementarea ca fiind un procedeu prin care carbonul din praful de mangan difuzează la o temperatură de 800-900⁰ C[5]. Al doilea tratament ca și importanță este nitrurarea a fost cunoscută încă din antichitate de către egipteni. Într-un foc alimentat cu bălegar de cămilă introduceau fierul, astfel putând fi posibilă difuzia azotului. Se presupune că rezistența mare la coroziune a coloanei lui Kutub din India, este posibilă datorită saturării superficiale cu azotul din atmosfera tropicală specifică zonei, aceasta având o cantitate mare de amoniac [5, 7-9].
Ani la rând utilizarea tratamentelor de suprafață descoperite s-au utilizat transmitându-se din generație în generație prin organizarea unor adunări în scopul instruirii [8]. Primele scrieri ce au ca tema aceste tratamente apar în perioada medievală, astfel, în 1100 călugărul neamț Thephilus descrie în termeni recenți cementita în lucrarea „ Diversium atrium schedula” [5, 45-48]. 500 de ani mai târziu , germanul Georg Bauer, în lucrarea “ De re Metallica” face o descriere mai simplă a metodei de cementare. Reaumur publică în 1722 lucrarea „ L`art de transformerle fer en acier” în care prezintă procesul durificării la călire [5,7,8].
Odată cu revoluția industrială de la începutul secolului XIX metodele de tratare a suprafețelor capată o evoluție rapidă. Curentul electric avea să aducă o serie de practici în privința tratării suprafetelor. Primele table galvanice apar în 1836, patru ani mai târziu sunt eliberate primele brevete în cadrul acoperirii electrolitice. Cernov, un savant rus aduce în 1868 cea dintâi precizăre despre punctele critice de transformare a oțelurilor, reușind să pună o așa zisă bază în domeniul științei tratamentelor termice. Cu informețiile obținute până în 1899 Roberts- Austin reușește să traseze diagrama de echilibru Fe- C. În 1910, Gilitti reușește să puncteze importanța pozitivă a presiunii asupra carburării, iar în lucrarea ”La cementation de l`acier” din 1914 realizează o descriere detaliată a tuturor fazelor istoriei cementării.
După anul 1900 încep studii științifice ale nitrurării, primele rezultate însemnate apar în anul 1913, moment în care Machelet face o cerere de brevet pentru nitrurarea oțelului și a fontei în amoniac. Kinyel și Egan reușesc să descrie pentru prima dată tratamentul de nitrocarburare pe baza căruia în 1923 H.S. Fry fixează procedee de nitrocarburare și dă contur diagramei de echilibru Fe- N [5]. Prin achiziționarea licenței întreprinderilor Krupp, o firmă franceză reușește să dezvolte în Europă nitrurarea în gaz abia după anul 1924. Bernard Berghaus propune întâia oara utilizarea nitrurării ionice în 1932. Cel de-al doilea razboi modial marchează și primele înfăptuiri practice. Procedeul de nitrurare a tevilor de tun de mare lungime a fost considerat un secret militar, astfel informațiile fiind pierdute, cunoscute sunt doar niște brevete publicate în 1945 de aliați.
Călirea prin curenți de inducție și tratamentele termochimice, în deosebi carburarea în mediu gazos au avut parte de o evoluție accelerată imediat după cel de- al doilea război mondial. Stadiile vizate în mod deosebit sunt reglarea potențialului de carbon și obținerea cuptoarelor continue cu un grad înalt de mecanizare și automatizare. În Germania anilor 1966- 1970 , firma Klockner reușește să înființeze cea mai modernă instalație de nitrurare ionică a vremii. Nitrocarburarea în băi de săruri datează din 1970, moment în care pe langă azot și carbon se mai adaugă și oxigen. În ultimii 30- 35 de ani au fost aduse în practică noi tehnici ce au la bază difuzia unuia (B, V, Cr etc.) sau mai multor elemente (B+Cr, B+V, B+Cr+V etc.) concomitent. Obiectivul vizat al tratamentelor termochimice este acela de a diminua rezistența la uzare, oboseală și coroziune.
Odata cu priceperea importanței deosebite a straturilor superficiale, în ultima decadă suntem martorii unei evoluții extraordinare in domeniul tratamentelor aplicate pieselor mecanice având menirea de a îmbunătății proprietățile acestora.
S-a remarcat dezvoltarea rapidă a folosirii straturilor subțiri fabricate prin tehnologii avansate de tipul PVD, CVD și implantare ionică. Ingineria suprafețelor ca materie tehnică complementară disciplinei Tratamente termice a determinat pe la începutul anilor 1980 nevoia unei abordări unitare a tratamentelor aplicate suprafețelor. Primul jurnal internațional apare în Anglia, în 1985 sub numele de Ingineria suprafețelor. Noua disciplină cunoaște o importanță sporită deoarece în 1986 Federația Internațională de Tratamente Termice ( IFHT) capătă o nouă denumire și anume, Federația Internațională de Tratamente Termice și Ingineria Suprafețelor [10].
I.3 Importanța inginerie suprafețelor
Profesorul Tom Bell [45]a dat cel mai convingător răspuns la întrebarea care este importanța Ingineriei suprafețelor , fiind o mare influență științifica a domeniului: „Asa cum petrolul este esențial pentru exploatarea performanțelor unui motor de autovehicul, tot atât de esențial pentru exploatarea performanțelor materialelor la fabricarea de piese și scule.” Intenția este de a perfecționa caracteristicile superficiale, mai puțin obținerea de noi materiale care înafara proprietăților de volum indispensabil substratului să posede proprietățile cerute suprafeței. Ca idee de bază este aceea că se pot folosii materiale avantajoase ca preț dar tenace pentru miez sau aplicare a tratamentelor superficiale sau straturi de acoperire logic alese.
Ingineria suprafețelor are ca obiecte principale următoarele:
Acordarea unei piese proprie rezistența la uzare, oboseală și coroziune.
Odata cu priceperea importanței deosebite a straturilor superficiale, în ultima decadă suntem martorii unei evoluții extraordinare in domeniul tratamentelor aplicate pieselor mecanice având menirea de a îmbunătății proprietățile acestora.
S-a remarcat dezvoltarea rapidă a folosirii straturilor subțiri fabricate prin tehnologii avansate de tipul PVD, CVD și implantare ionică. Ingineria suprafețelor ca materie tehnică complementară disciplinei Tratamente termice a determinat pe la începutul anilor 1980 nevoia unei abordări unitare a tratamentelor aplicate suprafețelor. Primul jurnal internațional apare în Anglia, în 1985 sub numele de Ingineria suprafețelor. Noua disciplină cunoaște o importanță sporită deoarece în 1986 Federația Internațională de Tratamente Termice ( IFHT) capătă o nouă denumire și anume, Federația Internațională de Tratamente Termice și Ingineria Suprafețelor [10].
I.3 Importanța inginerie suprafețelor
Profesorul Tom Bell [45]a dat cel mai convingător răspuns la întrebarea care este importanța Ingineriei suprafețelor , fiind o mare influență științifica a domeniului: „Asa cum petrolul este esențial pentru exploatarea performanțelor unui motor de autovehicul, tot atât de esențial pentru exploatarea performanțelor materialelor la fabricarea de piese și scule.” Intenția este de a perfecționa caracteristicile superficiale, mai puțin obținerea de noi materiale care înafara proprietăților de volum indispensabil substratului să posede proprietățile cerute suprafeței. Ca idee de bază este aceea că se pot folosii materiale avantajoase ca preț dar tenace pentru miez sau aplicare a tratamentelor superficiale sau straturi de acoperire logic alese.
Ingineria suprafețelor are ca obiecte principale următoarele:
Acordarea unei piese proprietăți fizice, chimice sau mecanice, pe care materialul de bază nu le deține în masa sa;
Dezvoltarea performanțelor și ciclului de viața al produselor;
Economisirea materiilor prime și materialelor deficitare și exploatarea superioară a acestora;
Reducerea consumului de energie în procesele de fabricație și îmbunătățire având în vedere raportul cost/performanță;
Crearea de materii noi cu calități deosebite;
Diminuarea gradului de poluare în urma tratamentelor de suprafață.
Îndeplinirea acestor obiective implică mai întâi cunoașterea și aplicarea rațională a tehnologiilor de tratare a suprafețelor. Tehnologiile înalt dezvoltate în Ingineria Suprafețelor, împreună cu tehnoligiile de tratare termică în volum, oferă un portofoliu vast de metode pentru proiectarea și fabricarea de piese performante care au la bază materiale metalice, ceramice și polimeri [45]. Prin utilizarea tehnologiilor avansate de tratare a suprafețelor se pot obține proprietăți fundamentale noi având posibilitatea unor noi aplicații.
Ingineria suprafețelor se află la pragul maturității ca disciplină tehnică și aspiră sa ajungă un instrument ingineresc standard în tările dezvoltate [49]. În România acest domeniu a ramas în urmă, în special tehnologiile avansate de tratare a suprafețelor. Pentru dezvoltarea corespunzătoare al acestui domeniu s-ar putea introduce ca disciplină de studiu în unitățile de învățământ tehnic superior, pentru instruirea de specialiști care să aibă cunoștințe pentru aplicarea acestor tehnologii [7,10]. Un rol important îl poate juca intensificarea cercetărilor, mai ales pe cel de mare interes: procesarea suprafețelor cu fascicule laser, tratamente de difuzie în plasmă, tratamente superficiale aplicate aliajelor de aluminiu și titan, acoperiri prin pulverizare termică, depuneri de starturi subțiri prin procedee PVD și CVD, etc.
I.4 Depunerea straturilor subțiri de tipul Ag:TiO2
I.4.a) Ag – Descoperire, caracteristicile, proprietăți și utilizări. [68]
Cele dintâi mine de argint datează cu mult înaintea anului 3000 î.Hr. Acesta a fost utilizat de toate civilizațiile vechi, cu toate că în stare naturală este foarte greu de găsit, chiar dacă ar fi dinbelșug nu ar fi fost posibilă utilizarea sa decât mai apoi. Prima dată a fost descoperit în Egipt, valoarea argintului fiind cu mult mai mare decât cea a aurului.
Procedeul de cupelație inventat de haldeen în perioada anului 2500 î.Hr. se utiliza în purificarea argintul . Cupelația constă în încălzirea metalului topil într-un vas poros în care se introducea un jet puternic de aer. Prin oxidare plumbului, cuprului și a fierului , ramanea doar argintul în stare globulară.
Ca orice element chimic, argintul face parte din tabelul periodic simbolizat fiind prin Ag, cu un număr atomic egal cu 47. Fiind un metal tranzițional, are o compoziția chimică a kriptonului, acesta din urmă fiind cel de-al patrulea gaz rar, având în plus un electron s pe stratul cinci și substratul 4d fiind complet.
Argintul este un metal de culoare albă, stralucitor ,de unde vine și numele. Dacă se execută o tăietură într-o bucată de metal topit, vom observa o culoare usor gălbuie. Alături de aur, platina, paladiu și iridiu, argintul intră în categoria metalelor prețioase. Fiind un metal moale , maleabil și ductil, argintul este metalul cu cea mai mare conductibilitate electrică și termică. În aer, se oxidează iar cu sulful formează sulfuri.
Argintul este utilizat pe scară largă într-o varietate de domenii cum ar fi: electricitate, baterea monedelor, medicină, confecționarea bijuteriilor etc.
I.4.b) Titanul – istoric, caracteristici fizice și chimice, domenii de utilizare. [67]
Geologul amator, pe numele său William Gregor, a descoperit titanul, introducându-l într-un mineral. Acesta a observat prezența unui element nou după ce a găsit pe malul unui râu nisip negru și a descoperit ca acesta era atras de magnet. După ce a studiat acest nisip a identificat doi oxizi metalici: oxidul de fier, acesta fiind motivul pentru care era atras de magnet și un oxid metalic de culoare albă pe care nu il mai întâlnise pâna atunci. Observând ca nu se asemănau proprietățile acestuia cu ale niciunui alt metal, a decis sa facă un raport la Societatea Geologică regală și la jurnalul de știință german Crell’s Annalen.
În aproximativ aceiasi perioada, Franz-Joseph Muller von Reichenstein a obținuti o compoziție asemănătoare pe care nu reușea să o identifice. În anul 1795 oxidul a fost descoperit din nou pur, fără alți compuși de cătru chimistul neamț Martin Heinrich Kloproth. Acesta și-a dat seama că est evorba de un nou element titan, cuvând provenit din mitologia greacă.
Pentru ca titanul să fie extras din varietatea de minereuri cheltuielile erau costisitoare, nu se putea reduce într-un procedeu obișnuit, încălzindu-l în prezența carbonului pentru că se obținea carbura de titan.
Titanul este un element chimic cu o duritate mare și o densitate mică, fiind destul de ducltil, lucios și de culoare alb argintiu. Punctul de topire este relativ înalt, ajungând la 1649 ̊C, fiind folosit ca metal refractat.
O proprietate chimică de caracterizează titanul este rezistența sa la coroziune, fiind aproape de rezistent ca platina dar este solubil în acizi concentrați. Numărul de oxidare predominant titanului este +4, având o valență mare compușii acestuia tind spre o legătură covalentă.
Titanul se utilizează în domenii cum ar fi: aerospațiale și marine, industrie, medicină etc.
I.4.c) Oxigenul – Importanță, proprietăți fizice și chimice, răspândire, utilizare. [69]
Oxigenul este un element chimic și face parte din tabelul periodic al elementelor, simbilizat prin O, cu un număr atomic egal cu 8. Oxigenul este un gaz, fiind cel mai răspândit gaz de pe Terra. Acesta are o importanță deosebită deoarece constituie un procent de 21% din aer, fiind esențial supraviețuirii.
În 1772, Carl Wilhelm și în 1774, Joseph Priestley au descoperit oxigenul, separate fiind unul de celălalt.
Fiind cel mai răspândit element în natură se găsește atât în stare pură cât și sub formă de compuși. În stare pură, oxigenul se găsește ca și moleculă în aer și ca ozon în straturile superioare atmosferei. Il întălnim într-un număr deosebit de mare datorită faptului că se găsește în substanțele organice și în cele anorganice.
Oxigenul nu posedă culoare, miros sau masă, fiind foarte puțin dizolvabil în apă. Are o masă de 1,1 ori mai mare decât aerul, se lichefiază greu la o temperatură de peste – 183̊C.
Orice reacție cu oxigenul se numește ardere. Este cel mai utilizat elemend, datorită faptului că întreține viața și arderea. Este utilizat în medicină, pentru albirea țesuturilor, sudura, tăierea altor metale, motoare, sintetizarea acizilor, etc.
I.4.d) Dioxidul de titan (TiO2) [70]
Dioxidul de titan, supranumit și alb de titan a fost utilizat pentru prima dată în anul 1920, fiind un pigment artificial, cu o bună putere de acoperire. Din punct de vedere chimic este inert, stabil termic, imposibil de dizolvat în apă sau ulei. Ne având proprietăți sicative în ulei trebuie amestecat și cu alte substanțe care posedă această caracteristică.
De aproxiamtiv 90 de ani este prezent în produsele alimentare, farmaceutice și în cosmetic.
I.4.1 Metoda de depunere: pulverizarea reactivă în sistem magnetron.
Prima dată în anul 1852, Grosev a examinat fenomenul de pulverizare. După șase ani, Pluker a insuflat eventuala aplicare a pulverizării ca procedeu pentru fabricarea straturilor subțiri. [11]
Versiunile legate de metoda pulverizării, având ca punct de pornire o simplă descărcare luminiscentă în curent continuu în sistem diodă ( figura 1.1a), între catod (ținta) și anod (electrod) [12] până la procedee mai complicate precum pulverizarea cu fascicule ionice, fiind indispensabilă o verificare avansată a depunerii.
În practică cele mai utilizate sunt cele care fac parte din pulverizări catodice, cele de tip reactiv dar și cele de tip nereactiv. Mulți dintre autori [13-18] consideră pulverizarea catodică ca fiind una din cele mai utilizate procedee de depunere a straturilor subțiri, deoarece se pot depune materiale cu temperaturi de topire ridicate ( ceramice), greu de sintetizat prin alte metode.
Ca și procedeu pulverizarea este descrisă ca fiind o metodă de depunere a straturilor subțiri în vid, în cadrul căreia particulele de depunere aflate sub formă de atomi neutri sau grupuri de atomi neutri, având o energie de la 10 eV la 40 eV, rezultând pulverizarea în vid a materialului de depunere în stare solidă.
Prin utilizarea capacității dintre substrat (anod) și obiectivul ce procură atomii necesari depunerii (catod) se realizează un câmp electric ce duce la ionizarea gazului din încăpere. Astfel câmpul electric acceptă ionii pozitivi, aceștia fiind proiectați pe catod. La ciocnirea dintre ioni și catod se produce pulverizarea atomilor de pe țintă. Atomii pulverizați devin neutri, astfel se pot mișca în interiorul incintei urmărind să se depună pe substratul situat pentru acest scop. Argonul este gazul utilizat pentru bombardarea țintei, fiind un gaz inert ce nu influențează ținta sau substratul dar și pentru masa sa atomică ce produce suficientă energie, lucru care ajută la pulverizarea atomilor catodului.
Prin introducerea de gaz sau amestecuri reactive care să reacționeze cu atomii pulverizați înaitea depunerii pe strat având în obținerea de straturi subțiri cu o anumită compoziție. ( nitruri, carburi, oxizi)
În figura 1.1a vă este prezentată organigrama pulverizării catodice tip diodă dar și cea în sistem magnetron.
Fig. 1.1. Schema de principiu a pulverizării catodice tip diodă (a) și a celei în sistem
magnetron planar (b) [19].
Mecanismul fizic al pulverzării este descris în figuura 1.2. Mecanismul ajută la descrierea a trei caracteristici ale procesului:
Fenomenul fiind în totalitate mecanic, ținta poate fi pusă în orice poziție, astfel putând să fie aleasă în funcție de substrat;
Caracterul mecanic favorizează ținta, alcătuită din multiple materiale să se pulverizeze identic pe toată suprafața cu o țintă omogena formată dintr-un singur metal;
Particulele pulverizate au o energie cuprinsă între 1 și 10 eV fiind aproximativ egală cu o temperatură de evaporare mult peste 1000 ⁰C.
Ținând seama de natura procesului, pulverizarea pune în libertate ioni ce pot fi folosiți pentru verificarea variației structurii și componenței chimice a stratului. Bombardarea stratului concomitent cu depunerea acestuia prin pulverizare cu polarizare (BS- Bais Sputtering) și pulverizare cu fascivul de ioni(IBS- Ion Beam Sputtering) conduce la rezultate diversificate și avantaje cum ar fi: intensitatea mobilității atomilor adsorbiți, amestecarea, etc.
Fig. 1.2. Mecanismul fizic al pulverizării: I- expulzarea atomilor, II – coliziunea
atomilor și transfer de energie, III – ciocnirea ionilor și expulzarea atomilor gazoși,
IV – posibila adsorbție a ionilor gazoși [19].
În diverse structuri, folosirea la un nivel scăzut a materialului țintei este un dezavantaj al pulverizării.[20]. Faptul că rapiditatea depunerii prin pulverizare magnetron este mai mare, este opusă faptului că zona unde plasma este focalizată, prin interacțiunea dintre campul magnetic și cel electric, reflectă doar o anumită zonă din totalitatea suprafeței țintă. Motiv pentru care apare formarea unei zone de coroziune în suprafață(fig. 1.3), astfel în acel loc se pulverizează o cantitate mai mare de material decât pe restul suprafeței.
Utilizarea eterogină dar și încarzirea țintei, impune utilizarea unui sistem de răcire , marcând un dezavantaj al sistemului magnetron. Conform legii emisie vaporilor metalici cât și a omogenității în grosime a depunerilor, este necesară o distanță între țintă și substrat pentru realizarea convenabilă a dispersiei vaporilor.
Pulverizarea în sistem magnetron normal, este o metodă des aplicată. Se prevede pulverizarea pe o suprafață de 25-30% din materialul țintei[20]. Având în vedere obținerea unui grad cât mai mare de folosire a suprafeței țintă, în zilele noastre sunt utilizabile configurații magnetronice în care magneții și/ sau ținta se pot roti. Direcția liniilor câmpului magnetic într-o direcție paralelă cu ținta , poate intensifica utilizarea pulverizării în sistem magnetron.
Fig. 1.3. Zona de eroziune a țintei.
Mediul în care are loc pulverizarea este o atmosferă gazoasă, presiunea gazului având câțiva mTorr. Acest lucru poate să favorizeze introducerea atomilor gazului de pulverizare în stratul subțire, mai ales în zonele bombardate cu ioni, deteriorând aderența și stoichiometria stratului deja depus. Vitezele mici de depunere sunt cauzele parcursului liber mediu limitat al electronilor [21]; masa redusă a electronilor secundari emiși, accelerați de câmpul electric sunt rapid atrași de anod. Distanțele parcurse de molecule între două ciocniri consecutive reprezintă drumul liber mediu al electronilor și poate fi caracterizat ca probabilitate de lovire a moleculelor de gaz ceea ce duce la ionizarea acestora. Odată cu scăderea presiunii din încăpere această probabilitate scade [22] și se poate determina cu ajutorul relației: 1.1 [23- 25]:
=4λ (1.1)
unde :
– parcursul liber mediu al electronilor [cm];
-λ- parcursul liber mediu pentru moleculele de gaz [cm];
λ= (1.2)
unde :
-k- constanta lui Boltyman (k=1,3805x J );
-T- temperatura gazului [K];
-p- presiunea gazului [Pa];
-r- raza atomică a gazului [m].
Fiind cel mai des utilizat , argonului i se poate calcula parcursul liber mediu al electronilor pentru următoarele valori:=0,098 nm, T= 500 K, p=1 Pa, rezultând =0,226 m [22]. Confruntând valoarea obținută cu mărimile normale ale camerelor de depunere putem concluziona că numărul moleculelor de gaz ionizate înainte ca electronii să fie prezenți pe anod se reduce. Din această cauză s-a introdus magnetroanele în procesele de pulverizare.
După cu am relatat mai sus, rolul introducerii unor magneți în spatele țintei (cele două formând magnetronul) conduce la obținerea unui câmp magnetic în scopul utilizării eficiente a electronilor dar și emiterea unei ionizări mai puternice, astfel crescând calitatea pulverizării.
Odată introdus câmpul magnetic, mișcarea electronilor secundari în jurul țintei , depinde de acțiunea fortei Lorenz[22,23,25,26]:
= m =q +q( x ) (1.3)
unde :
-m- masa electronului;
-v- viteza electronului;
-q- sarcina electronului;
-E- câmpul electric;
-B- inducția magnetică.
Pentru a intensifica fenomenul de ionizare și pentru a menține cât mai aproape de țintă , electroniii vor descrie o mișcare elicoidală în jurul câmpului magnetic datorită efectului combinat al câmpului electric cu cel magnetic. Selectarea magneților se realizează prin definirea unei piste în jurul căreia se vor mișca cu viteze mari electronii, pe traiectorii elicoidale. Pistei i se atribuie rolul de a preciza porțiunea de eroziune a țintei. În figura 1.4 pot fi sesizate : câmpul electric, câmpul magnetic așezat perpendicular pe câmpul electric, mișcarea elicoidală a electronilor, dar și zona de eroziune a țintei.
Fig. 1.4. Schema de principiu a unui magnetron.
Un număr mare de autori au pus în evitență faptul că prin pulverizare în sistem magnetron vitezele de depunere sunt de aproximativ un ordin mai mare decât prin pulverizarea clasică, deoarece parcursul liber mediu al electronilor ajunge la valoarea de aproximativ 6-7 m (ținându-se seama de datele folosite precedent la calculul parcursului mediu liber la pulverizarea clasică ( convențională).[27]
În funcție de performanță, magnetroanele sunt întâlnite sub două forme construcțive identice din punct de vedere al aspectului. Astfel un magnetron echilibrat se caracterizează prin liniile de câmp magnetic ce se închid pe suprafața catodului (ținta, în cazul prezentat), cu o masa magnetică centrală iar cea marginală egală(figura1.5.a.). Privind lucrurile din sens invers putem vorbi de un magnetron neechilibrat( figura 1.5.b.) .Magnetronul neechilibrat poate fi împărțit la rândul său în două categorii, ținând cont de mărimea curentului ionic și cea a curentului electric:
Atunci când masa magnetică principală este mai solidă decât cea externă iar curentul ionic curge către anod (substrat) conectat la o sursă de curent cu o forță mult mai mare decât a curentului electric;
Atunci când masa exterioară are o importanță mai deosebită decât cea centrală iar puterea curentului electric este mult mai mare decât cea a curentului ionic ce se scurge către anodul legat la masa.
a) b)
c)
Fig. 1.5. a) magnetron echilibrat; b) magnetron neechilibrat de tip I, c) magnetron neechilibrat de tip II [52].
Dacă vom utiliza un magnetron echilibrat plasma va fi localizată în preajma țintei, propagându-se pe o suprafață de 60 mm din țintă[28]. Ținând cont de această pricină și de a putea modifica configurația filmului depus pe substraturile așezate la distanțe mari, pentru dobândirea unor straturi dense avem nevoie de un flux ionic ridicat, cu o valoare de peste 2 mA/și de energie scăzută (100 eV) [29-31]. Utilizarea unui magnetron neechilibrat de tip b) necesită alte condiții de utilizare, situație în care liniile câmpului magnetic se îndreaptă spre substrat. În aceste fel obținem valori ridicate ale curenților ionici, fără a necesita o polarizare exterioară a substratului. În concluzie magnetronul neechilibrat se comportă ca o sursă de ioni eficace, ne ținând cont de generarea unui flux ionic ridicat. Condiția plasmei în acestă situație este prezentată în figura 1.6.
În timpul depunerii prin pulverizare a unor straturi subțiri , în afară de ținta metalică (în cazul de față titan) mai sunt utilizate și alte gaze reactive( oxigen, azot, acetilenă). Reacția dintre gazele utilizate și atomii pulverizați influențează alcătuirea unui strat de compuși pe suprafața stratului. Compușii pot fi întâlniți și pe suprafața țintei, în cea mai mare parte pe zonele mai puțin reactive (figura 1.7), schimbând întregul proces de depunere. Comportamentul complex al parametrilor de depunere rezultat este influențat de cantitatea gazelor introduse în spațiul de lucru , atitudine echivalată cu anumite zone de instalare a procesului [32- 36]. Această conduită poate recunoscută cu ajutorul buclei fenomenului de histerezis[37- 42]. Figura 1.8 prezintă , ne ținând cont de tipul, componența amestecului reactiv, valoarea critică a debitului, valoarea ce marchează trecerea de la modul metalic al pulverizării la cel „contaminat”. Această trecere , se exprimă prin scăderea vitezie de depunere, deseori prin fenomenul de histerezis. Procedeul este prezentat în figura 1.9, în care sunt evidențiate debitele relativ scăzute ale amestecului aproximativ (până la punctul B) presiunea parțială crescând lent. În zona 0-A-B aproximativ întreaga masă de gaz reactiv se consumă cu reacțiile chimice ce au loc la nivelul substratului și al pereților incintei de depunere, ținta păstrându-și caracterul mecanic. Odată ajuns în această fază , viteza de formare a compușilor pe suprafața țintei este mai mică decât viteza de îndepărtare a acestora prin pulverizare. Cu cât debitul amestecului relativ crește , viteza compușilor pe suprafața țintei va trece peste cea de pulverizare având loc contaminarea parțială a țintei(zona B- C). Potențialul de pulverizare fiind mai scăzut are loc contaminarea parțială a țintei ( în comparație cu cel al pulverizării unei ținte pure) viteza de depunere fiind mai scăzută, iar moleculele amestecului relativ vor dispune de o cantitate mai mică de atomi cu care să reacționeze iar presiunea amestecului reactiv crește până în punctul C. Astfel putem vorbi despre un regim e pulverizare compus. În timp ce debitul amestecului relativ scade, în parte C-D, se desfășoară un proces invers prin care ținta este decontaminată. Pentru a evita acest fenomen se poate crește viteza de pompare [43], metodă aleasă și în această prezentare menținând la o viteză de pompare ridicată ,aproximativ egală cu 365 L s-1 .
Capitolul II
II.1 Descrierea instalațiilor de depunere
Pentru realizarea studiilor în ceea ce privește studiul straturilor subțiri decorative de tip TiO2 , s-a utilizat instalații de depunere de laborator pentru a realiza pulverizarea în sistem magnetron [45] gândită și realizată de un grup de cercetători de la Departamentul de Fizică al Universității Minho din Portugalia, din domeniul straturilor subțiri. In figura 1.10 se prezintă instalația propriu-zisă, iar în figura 1.11 putem observa reprezentarea schematică a instalației indicate fiind părțile componente (incinta de depunere, pompele pentru realizarea vidului, anticamera, etc.).
Fig.2.1. Instalația de depunere utilizată pentru sintetizarea straturilor de tipul TiO2
Fig. 1.2. Reprezentare schematică a instalației de depunere
II. 2 Camera (incinta) de depunere
Camera de depunere( figura 1.12) o putem descrie ca având o formă cilindrică, cu diametru de circa 0,4m și volumul de 0,14m3. În perimetrul acestei încăperi pot fi introduse patru magnetroane maxim, în formă de câmp închis sau oglindit. Pentru realizarea experimentelor descrise s-au folosit doar un singur magnetron poziționat vertical (neechilibrat de tip II), cu formă dreptunghiulară ( figura 1.13). Dacă privim figura 1.12 putem vedea un suport pe care sunt așezate substraturile poziționat în mijlocul incintei de depunere, existând posibilitatea de a opera în sistem de rotație sau static. Există posibilitatea de polarizare a substratului, ținând cont de obiectivul ce trebuie urmărit. Putem observa în figura 1.14 configurația unui magnetron , poziționarea țintei pe magnetron de dimensiuni 200x100x6 mm.
Fig. 2.1Vedere de sus a interiorului Fig.2.2Magnetron utilizat în procesul de
camerei de depunere.
II. 3 Sistemul de vidare
Acest sistem de vidare are în alcătuirea sa trei pompe rotative și două pompe turbomoleculare (figura 1.15). Două pompe rotative instalate în paralel în interiorul camerei de depunere realizează vidul preliminar, care are o valoare aproximativă de 0,5 Pa, o pompa de tip Trivac D&B iar cealaltă de tip Balzres DUO 012A (8,5 m3/h, respectiv 12m3/h). Prin intermediul unor pompe turbomaleculare de tip Balzers TPU200 și Alcatel PTM 5400 s-a obținut presiunea de bază (mai mică de 4×10-4 Pa). Anticamera este însoțită de o pompă rotativă Edwards E2M18 (342 l/m), care admite presiuni de 2 Pa. Sub presiuni, probele – substrat sunt mutate în camera de depunere. Acest sistem de depunere este dotat cu o sursă de putere. Cu ajutorul sursei de putere la care este conectat suportul straturilor face posibilă curățarea probelor înaintea depunerii
.
Fig.3.1. Reprezentare schematică a sistemului de vidare.
Pentru dobândurea unei bune funcționări a instalației de depunere și căpătarea de proprietăți înalte ale straturilor, în cazul straturilor subțiri trebuiesc luați în considerare o serie parametrii ce trebuiesc reglați. Dintr-o largă varietate de parametrii cei mai importanți sunt: presiunea de bază și presiunea de lucru, temperatura de depunere, durata procesului, distanța dintre țintă și substrat, tensiunea de polarizare a substratului, densitatea de curent aplicată țintei dar și debitele gazelor ( de lucru și reactive) introduse în incinta de depunere.
II. 4 Pregătirea probelor- substrat. Parametri operației de depunere a straturilor subțiri de tipul Ag: TiO2.
Compoziția chimică a oțelului ales a fost : 0,93% C; 0,341 % Si; 0,264 % Mn; 0,034 % P;0,0074 % S.
Oțelurile rapide sunt utilizate la fabricarea sculelor destinate prelucrării prin așchiere a metalelor și aliajelor chiar și la temperaturi foarte ridicate. O proprietate importantă a acestora este că au o stabilitate mare la cald , în timpul tratamentelor de călire și revenire, această proprietate ajută la menținerea structurii martensitice, dar și a durității de peste 60 HRC, chiar dacă temperatura sculelor active depășește 500̊ C. Ținând cont de compoziția chimică, oțelurile rapide sunt oțeluri de scule înal aliate. Elementul predominand în compoziția acestora este wolframul, dar mai conțin și alte elemente cum ar fi: crom, nichel, vanadiu, cobalt, etc.[50].
Înaintea depunerii suprafețele substraturilor sunt supuse procedeelor de șlefuire și lustruire în vederea scăderii rugozității, ulterior avânduse în vedere creșterea aderenței straturilor, printr-un proces de curățare întâi ex situ , apoi in situ pe un interval de timp de 15 minute într-o atmosfera de Argon.
Pe partea exterioară a straturilor pregătite anterior au fost depuse straturi subțiri în diferite condiții în vederea stabilirii influenței parametrilor de depunere asupra caracteristicilor straturilor depuse, conferind o deosebită importanță următoarelor aspecte:
Stabilirea parametrilor depunerii;
Întocmirea debitelor gazelor care alcătuiesc amestecul reactiv;
Precizarea valorii tensiunii negative la cere este supus stratul în scopul micșorării efectului de repulverizare;
Determinarea intervalului de timp al depunerii în vederea dobândirii unei anumite grosimi a straturilor.
Fenomenul de pulverizare este alcătuit din doua faze: curățirea și depunerea. Înaintea depunerii, substraturile sunt curățate în situ pulverizând argon cu un debit fixat la 60 sccm. Curățirea are rolul de a îndepărta impuritățile depuse pe suprafața substraturilor. Pe ținta încărcată negativ sunt proiectați ionii de Ar- din plasmă, iar în timpul coroziunii se pun în libertate atomii din țintă.
Tabel 4.1 Parametrii,gravarea și depunerea straturilor subțiri de Ag și Au.
II.5 Determinarea modulului lui Young și a durității straturilor.
În vederea determinării durității straturilor subțiri se poate utiliza metoda Vickers cu sarcini mai mici de 1 daN, dar de preferat este ca duritatea straturilor subțiri să se determine prin metoda nanoidentificării (Berkovich). Această metodă necesită utilizarea unor sarcini cu valori cuprinse între 0,01 și 0,1 N.
În ceea ce privește măsurătorile de determinare a durității straturilor subțiri, trebuie să se țină cont în mod deosebit de adâncimea de pătrundere a penetrorului, acesta nu trebuie sa depășească 10% din grosimea stratului, pentru a evita influența stratului asupra valorii ce se obține.
Valorile de duritate și a modulului lui Young ce caracterizează straturile subțiri de tip Ag:TiO2 ,au fost obținute utilizând același aparat astfel: sarcina maximă de 30 mN a fost repetată de 15 ori pe fiecare probă, încărcarea a durat 30 de secunde,urmată de o menținere de 30 de secunde , după care a urmat descărcarea de 30 de secunde.
Fig 5.1.
La modul general duritatea se definește ca fiind rezistența unui material la deformare plastică locală [16,51]. Acesta este o proprietate complexă ce are legătură în mod direct cu mărimile forțelor interatomice, astfel depinzănd la scara macroscopic de foarte mulți factori. În practică s-a constatat că materialele cele mai dure au la bază legături covalente dar și că odată cu creștera caracterului ionic legăturile de duritate scad [16]. O influență deosebită în ceea ce privește valorile durității o impun și: distribuția, mărimea, nanostructura materialelor și forma fazelor. [16,52]
Duritatea este corelată cu proprietățile plastice și elastice ale materialului. Mărimea deformației permanente produse este dependentă de rezistența la compresiune a volumului ce este supus presiunii induse în penetrator, de rezistența la alunecare și de rezistența la creare și deplasarea dislocațiilor.
În cazul straturilor subțiri, scopul măsurătorilor de duritate se realizează la modul general pentru a stabilii calitatea unei acoperiri și pentru a determina performanța sau comportamentul straturilor în cazul aplicării pe o scara variată de produse.
În ceea ce privește straturile subțiri trebuie specificat faptul că duritatea nu este o constantă exclusiv de material. În concluzie, duritatea este dependentă de grosimea stratului, de duritatea substratului, de geometria amprentei și de alți parametrii ai testului. Cât despre duritățile intriseci ale straturilor subțiri dure s-a constatat ca acestea nu pot fi determinate prin încercări de microduritate convenționale, deoarece valorile obținute sunt influențate de substrat[53].
În concluzie, metodele de încercare pentru măsurarea durității straturilor subțiri, precum și nanoindentarea, au la bază aplicarea unor sarcini foarte mici și se folosesc pe scară vastă. Nanointentarea pe lănga valoare de duritate înfățisează mai multe informații în ceea ce privește proprietățile mecanice ale filmelor subțiri, când curbele , sarcina- adâncimea de penetrare [54] sunt interpretate corect (figura 2.2). Nanointentarea este singura tehnică ce oferă informații cantiative asupra proprietăților elastice cât și asupra proprietăților plastice în ceea ce privește straturile subțiri sau a unor volume mici de material. Aceasta oferă posibilitatea măsurării adâncimii de pătrundere a penetratorului (h), sub o anumită forță aplicată (F), pe parcursul unui ciclu de încercare, astfel obținând graficele curbelor încărcării în comparație cu adâncimea de penetrare.Măsurarea forței aplicate și adâncimii de penetrare se realizează în mod activ pe întreg ciclul de încărcare-descărcare, iar calculul durității și modulului lui Young se calculează direct cu ajutorul soft-ului de specialitate ținând seama de curba sarcină-deplasare.
Fig.5.2 Reprezentarea curbelor sarcină-adâncimea de penetrare rezultate în timpul determinării durității straturilor prin metoda nonaidentificării.
Fig.5.3 Tangenta la curba de descărcare, utilizată pentru determinarea modulului de elasticitate.
Privind figura 5.2, putem constata, fără ajutoril soft-ului specializat ce înglobează o serie de relații de calcul matematic al durității și modulului lui Young, faptul că un strat cu o duritate maximă și un modul de elasticita major posedă o adâncime hp, ulterioară descărcării, minimă.
Putem calcula ținând cont de curba de descărcare modulul lui Young utilizând relațiile:
= ; a)
=+; b)
Unde: – modulul de elasticitate redus;
Aria de contact;
E-modulul de elasticitate al materialului de analizat;
-modulul de elasticitate al indentatorului;
– coeficientul Poisson al materialului utilizat;
– coeficientul Poisson al indentatorului.
Tabel 5.1 Metoda Oliver & Pharr, indentor Berkovich, viteza de aproximativ 2000 nm/min, Fmax aprozimativ 50÷60 mN, hmax are o valoare aproxiamtiv egală cu 500 nm.
Noțiunea de aderență face referire la procesele puternice de atracție dintre atomi și moleculele aflate la interfața dintre două materiale adiacente, respectiv dintre substrat și stratul subțire depus. Aderența poate fi caracterizată ca fiind condiția de menținere împreună a două materiale, acesta fiind mecanică, chimică, electrostatică și se bazează pe fenomenele de difuzie sau pe fortele Van der Waals.
Buna aderență dintre stratul depus și substrat în domeniul straturilor subției decorative costitue o cerință de bază, de aceea testele efectuate în vederea determinării aderenței au la bază metode calitative și nu cantitative, astfel obținând informații în ceea ce privește calitatea , durabilitatea și funcționarea unui sistem strat-substrat.
Pentru determinarea creșterii de aderență de utilizează următoarele metode: polarizarea negativă a substratului; încălzirea substratului; bombardarea cu ioni a stratului pentru curățirea și crearea microdefectelor; depunerea unui strat intermediar.
În ceea ce privește straturile de tip Ag:TiO2 ce s-a studia, pentru obținerea unei aderențe bune a stratului depus prin pulverizare, realizat înaintea procesului de depunere propriu-zis, proba a fost supusă la un proces de bombardare cu ioni de argon a substratului în lipsa gazelor reactive. Prin această metodă s-au îndepărtat eventualul strat de oxizi și a impurităților care ar putea aderență stratului. Înafara faptului ca prin acesta metodă stratul este curățat, acest proces de bombardare aduce o creștere deosebită a aderenței favorizând, prin realizarea unor microdefecte și formarea unei zone de tranziție strat și substrat.
Una dintre cele mai cunoscute metode de determinare a aderenței este metoda zgârierii (Scratch Test) [55,56]. Argumentele ce sunt utilizate și fac ca această metodă să fie cea mai utilizată sunt: metoda de standardizare, poate fi complet automatizată, se poate aplica umor piese cu diverse forme și topografii, permite analiza ușoară a rezultatelor obținute, permite simularea condițiilor reale de solicitare a straturilor studiate, cât și existența la nivel mondial cel puțin 800 de aparate Scrach Test de tipul CSM Instruments. Aparatul Scrach Test de tipul CSM Instruments (Fig.6.1a)) a fost utilizat în vederea obținerii aderenței straturilor subțiri de tip Ag: TiO2.
Metoda zgârierii constă în trasarea pe suprafața substratului cu ajutorul unui diamant sferic a unei zgârieturi (Fig.6.1 b)).
Forța ce acționează pe diamant crește ascendent astfel determinând producerea de deformații plastice și elastice ale sistemului strat-substrat, din ce în ce mai proeminente. Există trei situații în care sistemul strat-substrat se poate deteriora:
Desprinderea stratului de pe suprafața substratului- deteriorare a aderenței;
Fisurarea stratului subțire – deteriorarea coroxiunii stratului;
Fisurarea, deteriorarea substratului.
a) b)
Fig.6.1. a) Aparatul Scratch-Test CSM Intruments;b)Principiul de bază al metodei zgârierii.
Valoarea forței de apăsare la care se înregistrează prima deteriorare a coeziunii stratului se numește prima valoare critică de încărcare, cea de-a doua valoare a încărcării va fi verificată, umată fiind de cea de-a treia valoare critică care trebuie sa corespundă îndepărtării a minimum 50 % din stratul depus.
Aparatul Scratch-Test CSM Instruments are în dotare senzori ce înregistrează și măsoara emisiile acustice, adâncimea de penetrare și forța tangențială, având ca scop determinarea durității și a coeficientului de frecare.
Rezultate obținute în urma determinării practice a durității și modulului lui Young.
Tabel 6.1 Parametrii de lucru utilizati la determinarea aderentei si sarcinile critice de incarcare.
TiO2:Ag1 Scratch #1
Fig. 6.1 TiO2Ag1 Scratch #1 Sarcina normal, frecarea și adâncimea de penetrare a substratului.
TiO2 :Ag1 Scratch #2
Fig.6.2 TiO2Ag1 Scratch #2 Sarcina normal, frecarea și adâncimea de penetrare a substratului.
Fig. 6.3 Lc1 TiO2:Ag1 Scratch #2 Prima fisură
Fig.6.4 TiO2: Ag1 Scratch #2, Lc2 Prima exfoliere
Fig.6.5 TiO2: Ag1 Scratch #2 Lc3 Exfoliere pe 50 % din trat.
TiO2:Ag1 Scratch #3
Fig.6.6 TiO2Ag1 Scratch #3 Sarcina normal, frecarea și adâncimea de penetrare a substratului.
Fig.6.7 TiO2:Ag1 Scratch #3 Lc1 Prima fisură
Fig.6.8 TiO2:Ag1 Scratch #3 Prima exfoliere.
Fig.6.9 TiO2:Ag1 Scratch #3 Exfoliere 50% din strat.
TiO2:Ag2
Tabel 6.3 Parametrii de lucru utilizati la determinarea aderentei si sarcinile critice de incarcare.
Fig.6.11 TiO2Ag2 Scratch #1 Sarcina normal, frecarea și adâncimea de penetrare a substratului.
Fig.6.12 TiO2:Ag2 Scratch #1Exfoliere pe 50% din start.
TiO2:Ag2 Scratch #2
Fig.6.13 TiO2Ag2 Scratch #2 Sarcina normal, frecarea și adâncimea de penetrare a substratului.
Fig.6.14 TiO2:Ag2 Scratch #2 Lc1Prima fisură.
Fig.6.15 TiO2:Ag2 Scratch #2 Lc2 Prima exfoliere.
Fig.6.16 TiO2:Ag2 Scratch #2 Exfoliere pe 50% din strat.
TiO2:Ag3
Tabel 6.4 Parametrii de lucru utilizati la determinarea aderentei si sarcinile critice de incarcare.
Fig.6.17 TiO2Ag3 Scratch #1 Sarcina normal, frecarea și adâncimea de penetrare a substratului.
Fig .6.18 TiO2:Ag3 Scratch #1 Lc2Prima exfoliere.
Fig.6.19 TiO2:Ag3 Scratch #1 Lc3Exfoliere pe 50% din strat.
Fig 6.20 TiO2:Ag3 Scratch #1 Lc3 Exfoliere profundă pe 50% din strat.
TiO2:Ag4
Tabel 6.5 Parametrii de lucru utilizati la determinarea aderentei si sarcinile critice de incarcare.
Fig.6.21 TiO2Ag4 Scratch #1 Sarcina normal, frecarea și adâncimea de penetrare a substratului.
Fig. 6.22 TiO2:Ag4 Scratch #1Lc2 Prima exfoliere.
Fig. 6.23 TiO2:Ag4 Scratch #1 Lc2 Prima exfoliere
Fig. 6.24 TiO2:Ag4 Scratch #1 Lc3 Exfoliere pe 50% din strat.
TiO2:Ag4 Scratch #2
Frig.6.25 TiO2Ag4 Scratch #2 Sarcina normal, frecarea și adâncimea de penetrare a substratului.
Fig. 6.26 TiO2:Ag4 Scratch #2 Lc1 Fig.6.27 TiO2:Ag4 Scratch #2 Lc2
Prima fisură. Prima exfoliere
Fig.6.28 TiO2:Ag4 Scratch #2 Lc3 Fig. 6.29 TiO2:Ag4 Scratch #
Exfoliere pe 50% din start. Exfoliere pe 50% din strat.
Fig 5.4. Duritatea [GPa]
Fig. 5.5 Modulul lui Young și duritatea în funcție de raportul de aur și argint.
Fig.5.6 Se observă că duritatea scade odată cu creșterea procentului de Ag din strat.
Fig. 5.7 Se observă scăderea elasticității o dată cu creșterea procentului de Ag din strat.
Fig.5.8 Se observă scăderea modulului Vickers odată cu creșterea procentului de Ag din strat.
III. Principii generale cu privire la diagnosticul și evaluarea sistemelor de producție.
III.1 Introducere.
Deși ca vechime, noțiunea de „ diagnostic al firmei” este la fel de veche ca și managementul așa cum ne relatează A. Marion, putem spune că nu a avut parte de o evoluție în universul teoretic chiar dacă atinge esența însăși a teoriei organizațiilor. Luând în considerare scrierile și practicile existente în ceea ce privește diagnosticul putem observa un număr mare de grile de analiză (check-lists-uri), dar care nu reprezintă mai mult decât simple analize de raționalizare posterioară a unui ansamblu de elemente investigate.
III.2 Conceptele de analiză și diagnostic.
Noțiunea de ”analiză” ne poartă cu gândul la o intervenție comună a tuturor modalităților de invertigare științifică. Se presupune că ”analiza” este o metodă comună de cercetare a existenței ce are la bază descompunerea unor procese, obiecte sau fenomene în elementele lor simple, dezvăluind structurile , definind legăturile de cauzalitate și aducând în prim plan legile formării și decurgerii lor.
Indiferent de menirea ei, analiza merge de la compul la simplu, ținând de o parte elementele ce sunt aparent confundate și descriindu-le. Putem spune că analiza este un mijloc de informare și cunoaștere, în momentul în care ansamblul examinat alcătuiește un complex insesizabil dintr-o singură privire.
De obicei, decupajul analitic este însoțit de regrupări realizate ce corespund modelelor teoretice sau normative, având numele de operații de sinteză. Făcând parte din faza de diagnostic, de cele mai multe ori acest proces este pus în evidență în practica economic printr-un concept mai vechi și anume de ”analiză-diagnostic”. Concomitent, analiza și sinteza sunt ca o metoda bine legată ce are ca scop pătrunderea în interiorul mecanismului de producție și derulare a procesului studiat dar și pentru universalizarea configurației particulare a realității, astfel obținând forme reunite indispensabile formulării opțiunilor și tratării deciziilor. Atât analiza cât și sinteza se contopesc și au un caracter continuu, fiind utile la restabilirea unor concluzii și decizii în momentul în care se ivesc situații noi.
Diagnosticul are la bază analiza dar se remarcă clar de aceasta; el constă în luarea unei decizii de catre persoane apte, aprecierea și în cele din urmă asumarea respunsabilității a celui ce a decizionat. Termenul de ”diagnostic” vine din limba greacă, „ dia” ceea ce duce la noțiunea de diviziune iar ”gnosys”semnifică acțiunea de cunoaștere; astfel a derivat adjectivul ”diagnosticul”, care este definit ca fiind capacitatea de a discerne, a hotărâ sau a decide prin judecată.
J. Tezenas,[58] a definit noțiunea de diagnostic al întreprinderii ca fiind o ” analiză ce are ca principal obiect de a cunoaște dacă întreprinderea (sau părți din ea) funcționează bine sau rău, de a detecta punctele sale tari și slăbiciunile, de a situa poziția sa în raport cu concurenții, în fine, de a evalua adaptarea sa la mediu ca și la conjunctura pe termen lung.”
Din puctul de vedere al lui C. Bottin, diagnosticul semnifică ”,o metodă particulară de acces la cunoaștere … care identifică situația prezentă și pregătește determinarea obiectivelor de acțiune”[59].
Ph. Lorino spune ca diagnosticul este o ”capacitate de analiză și de înțelegere a performanțelor”. Din punctul său de vedere ”a diagnostica înseamnă a te lega de cause … și de a identifica levierele de acțiune cele mai eficace” [60].
M. Niculescu pune deopotrivă diagnosticul și ”căutarea unui avantaj concurențial prin comparații interne și externe”. Diagnosticul semnifică ”a identifica variabilele cheie ale stării și dinamicii fenomenelor, a studia interacțiunile lor în vederea determinării obiectivelor de progres ale întreprinderii”[61].
G. Brown spune că ”termenul de diagnostic este, în principiu, rezervat medicinei. În același timp, în industrie, procedăm adesea la analize ale firmelor în scopul de a descoperii disfuncționalitățile” [62].
În viziunea lui A. Marion diagnosticul este ”un proces cocnitiv al cărui obiect este căutarea caracteristicilor esențiale de structură și de funcționare a întreprinderii și identificarea mecansimelor de creare de valoare în vedera evaluării performanțelor sale”. Pentru acesta, diagnosticul reprezintă ”arta de a discerne dintr-o multitudine de fapte concrete, variabilele și relațiile care fasonoază esențial situația examinată” [57].
Aceasta scurtă prezentare a câtorva definiții prezente în literatura de specialitate înfățișează diferitele puncte de vedere în ceea ce privește scopurile și funcțiunile diagnosticului, dar și unele cuvinte cheie de care acesta trebuie sa fie însoțit: evaluare, analiză, disfuncționalitățile diagnosticului, obiective, cauze, avantaj concurențial, performanță, etc.
Alții văd diagnosticul ca fiind: a) un proces de cunoaștere; b) un proces de ajutorare a deciziei; c) un ansamblu de mijloace ce permite o reprezentare și interpretare a realțății studiate; d) o sursă de schimbare.
Categoric putem definii diagnosticul ca fiind un proces de cunoaștere, înțeles care nu poate fi micșorat doar ca o simpla intervenție în scopul perceperii fenomenelor și contextului, din potrivă trebuie să inglobeze o serie de întrebări relative la obiectul analizat. Fazele de înțelegere și explicare a modului de funcționare al sistemului pregătesc obiectivul final de evaluare performanțelor întreprinderii în scopul satisfacerii presiunilor competitivității și perenității. Înțelegerea necesită noțiunile de logică, potrivirea, demonstrarea, imparțialitatea și încremenirea analitică – astfel putem percepe de ce diagnosticul are nevoie de o diversitate de competențe și aptitudini intelectuale.
Diagnosticul mai poate fi caracterizat și ca un proces de ajutorare a deciziei, în ziua de azi fiind imposibil ca un manager să ia decizii ”în cunoștință de cauză” fără ca înainte să aibă în vedere clarificările ce diagnosticul i le oferă. Privit ca o acțiune cocnitivă, diagnosticul nu poate fi conceput în afară întrebuințării sale. P. Drucker a inclus detaliat diagnosticul în procesul decizional al managerilor. Trebuie știut însă ca obținerea diagnosticului nu reprezintă o procedură minoră, mai simplu de obținut decât punerea în operă a deciziilor. Acțiunea și diagnosticul nu pot fi fragmentate iar legătura puternică dintre interpretare și punere în operă determină pe multi autori să judece diagnosticul ca fiind ” inteligența unei situații care trebuie să conducă la alegeri” [63].
Se mai poate presupune că diagnosticul este un ansamblu de mijloace ce oferă prilejul unei reprezentări și interpretări a realității. Cât despre întreprindere, scopul nu reprezintă descrierea realității, aceasta fiind foarte amplă pentru a fi adusă la singur punct de vedere; ci de a concretiza o înfățisare operatorie pentru procedura colectivă. Sugerând noțiunea de discenământ, diaognosticul unei firme rezidă în identificarea simptomelor posibile ale disfuncționalotății majore dar și în recunoașterea considerentelor ocazionale sau durabile, structurale sau reversibile. Acesta nu semnalează doar ”patologia” firmei, ci manifestă procesul metabolic ganeral și capacitățile sale. În scopul identificării, soluția și structura probleme, judecata sa trebuie să fie atât prospectivă cât și retrospectivă. În concluzie, diagnosticul poate fi în aceiași măsură și o sursă de schimbare, care oferă pronosticuri, indicații sau sugestii. Diagnosticul nu presupune descrierea efectivă, el identifică variabilele cheie ale stării și dinamicii proceselor și a analiza interacțiunile lor în scopu evidențierii surselor de progres, a mecanismelor de creare de valoare.
Argumentul final al diagnosticului nu rezidă numai în găsirea soluțiilor, ci crează soluții sensibile de a le genera; acesta lasă la îndemână punctele forte la îndemâna întreprinderilor pentru reușita pe piața economică.
Situați fiind într-o epocă a complexității, ne mai putând schimba înțelesul mecanismelor de creare de valoare, printr-o simplă punere în evidență a relațiilor cauză-efect din cauza ”ambiguității cauzale”, diagnosticul nu trebuie să se rezume doar la metodele de analiză logică dezvoltate de spiritul uman. Deoarece pluritatea situațiilor sunt imposibil de soluționat, la fel ca și în cazul situațiilor simple, printr-o judecată analitică cauzală și prin întrebuințarea metodelor exacte, cantitative de soluționare a problemelor. Noțiunea de raționalitate liniară în astfel de cazuri vine cu o clarificare a și pe o tratare calitativă animată de o logică inductivă. Diagnosticul atestă ca fiind o intervenție fundamental euristic.
În antiteză termenii de analiză și intuiție aduce într-un mod natural funcțiile emisferelor creierului uman. Astfel, sferei din partea stângă ii corespunde o manieră de a acționa liniară, indicațiile fiind tratate de modul secvențial, în ceea ce privește emisfera dreaptă, utilizează metoda punerii în relație, informațiile fiind procesate simultan. În concluzie, diagnosticul trebuie să îmbine armonios analiza rațională cu intuiția, pentru a alcătui un bun suport în scopul luării uneo bune decizii și acțiuni.
III.3 Diagnosticul și evaluarea firmei.
Agentii economici sunt interesați de estimarea precisă a valorii reale a unei întreprinderi din diverse motive. Managerii/ proprietarii vor să cunoască cat mai amănunțit valoarea patriminiului lor pentru a se retrage sau pentru a deschide capitalul ( prin introducerea de bursă). Acționarii unei întreprinderi cu un nivel ridicat cu ajutorul cursului pot avea o estimare clară a valorii; creanțierii doresc să cunoască valoarea pentru a știi în mod sigur dacă creanțele lor sunt garantate; un eventual cumpărător dorește să cunoască valoarea pentru a știi clar dacă prezintă interes achiziționarea vizată.
Să cunoști adevărata valoare a unei întreprinderi nu este un lucru simplu, așa cum nu este simplu nici să enumeri diferitele tipuri de valori care se pot calcula în acest sens. Valoarea economică a unei firme nu constă doar în faptul că există, ci în faptul că poate aduce profit reproductibil în decursul anilor ce vor urma. Obținută prin calcule și analize, valoarea unei firme înfățișează rezultatul muncii de evaluare, al măiestriei de a calcula; ea este prezentă în mintea evaluatorului și este descrisă pe hârtie, nu pe piață unde predomină prețul. Astfel, valoarea firmei poate fi caracterizată prin estimare, ce apare ca un complex de tehnici, metode și procedee prin care firma se aduce din punct de vedere valoric la nivelul pieței, asigurădu-i-se astfel integrarea în timp și spațiu.
În prezent există însumate peste 180 de formule și metode de calcul al evaluării ce sunt utilizate, dar orice încercare de a ajunge la o singură rețea este menită eșecului. Deoarece fiecare întreprindere este unică și presupune un caz particular de proceduri specifice de realizare, motiv pentru care niciuna din metode nu poate fi aplicată în toate cazurile. Însă de un lucru trebuie ținut cont, întrebuințarea metodei potrivite în ceea ce privește un caz rezultă din concluziile unui diagnostic global al firmei, care trebuie singur să fixeze prezumția de evaluare. După desfășurarea diagnosticului și pe suportul sesizărilor ce reies din acesta se pot determina ipotezele de evaluare, se pot preciza metodele ce corespund și abia apoi se poate trece la evaluarea în sine.
Prin diagnosticul de evaluare, evaluatorul poate înțelege care este realitatea. Cum realitatea poate fi descrisă diferit de către doi evaluatori distingți și cum nu există posibilitatea unui mod uni de a vedea viitorul, diagnosticul duce la două evaluări diferite fără nimic în comun chiar dacă se face referire la două firme examinate de același evaluator sau dacă se face referire la aceiași firma iar evaluarea se face de doi specialiști. În prima fază a calculelor de evaluare, diagnosticul are un procent major de cca. 80 %, iar de modul realizării sale depinde calitatea conculuziilor finaleale acțiunii.
III.4 Etapele cadru ale realizării analizei și diagnosticului.
În literatura de specialitate există un număr mare de propuneri în ceea ce privește realizarea studiilor analiză-diagnostic ( ex. Modelul Thibaut [64] , metodologia CEMAT [65]). Specialiștii din domeniu recomandă o metodă de lucru ce include etapele clasice de pregătire a diagnosticului de investire și analiza propriu-zisă și de redactare a diagnosticului și a planului de funcționalitate (postdiagnosticul).
Ținând cont de modul în care s-a definit noțiunea de diagnostic, putem aprecia ca orice problemă a unei întreprinderi, fie globală sau parțială, se poate stabili corect diagnosticul dacă se ține cont de patre etape de bază (fig. 4.1)
ETAPA 1. În cadrul primei etape s-a propus definirea problemei fundamentale ce corespunde unie anumite situații. O importanță deosebită o constitue încă de la început a demersului pentru a putea fi orientat spre obținerea unor posibile soluții, acesta fiind scopul principal, nu găsirea unor soluții a anumetor simptome. Această primă etapă este obligatorie în vederea obținerii unei viziuni globale în ceea ce privește problema, imagine fără de care nu este posibilă desfășurarea corectă a etapelor ce vor urma și nici realizare unor soluții pertinente.
ETAPA a 2-a. Ramificația problemei vizate nu îngăduie, numai în anumite cazuri, o recunoaștere rapidă a ”elementelor cheie” care stau la baza acesteia. Motiv pentru care se cere de cele mai multe ori o divizare a problemei tratată în cadrul primelor sale elemente componente, ulterior fiind impărțite în elemente secundare mai simplu de analizat. Procend astfel, problema complexă diagnozată poate fi limitată prin divizarea ei în elemente din ce în ce mai mici precum o schemă logică de descompunere care aduce cu arborii decizionali. Așadar un exemplu poate fi problema ”posibilității diferențierii unui produs” se poate diviza în elemente principale astfel: livrearea, instalarea, instruirea cumpărătorului, consultanța, repararea. Aceaste din urmă pot fi divizate la rândul lor, dacă este necesar, în elemente secundare, de grad ordinar. Numărul de nivele de descompunere diferă în funcție de complexitatea problemei dar și de ceea ce se urmărește prin analiză.
Fig. 4.1 Etapele procesului de analiză și diagnoză.
ETAPA a 3-a
Odată ce s-a realizat fragmentarea în elemente, acestea trebuiesc izolate punctele fundamentale ale problemei sau mai bine spus stabilirea componentelor sale esențiale semnifică cel mai important pas pentru obținerea soluției. Indiferent, că sunt zone ce favorizează diagnosticul sau sunt zone de disfuncțiune, identificarea acestora este fundamentală asigurând un câștig pentru diagnostic, datorită localizării soluțiilor posibile. Știind cauza unei probleme deja identificate ia naștere o presiune ce conduce la o deslușire creativă. Originea problemei trebuie cunoscută înaintea găsirii unei soluții reale.
Trebuie acordată o deosebită importanță pentru ”analiza esentei” ținând seama de interacțiunile dintre elemente și problema analizată, dar și de elementele însăși. Pentru că, coerența reprezintă cheia de boltă a diagnosticului.
ETAPA a 4-a
După finalizarea analizei esenței, este posibilă acum înglobarea imaginativă a diferitelor elemente într-un nou prototip utilizând inteligența fără limite. Ne aflăm în stadiul de grupare, moment în care abordarea joacă un rol integral justificat. Soluția problemei vizată în urma reîmbinării elementelor semnificative, a excluderii simptomelor neavantajoase și a implementa unele elemente prielnice noi (element 6 din E4 – Fig.4.1), prin urmare obținând o configurație nouă.
Procedurile descrise anterior prin intermediul celor patru etape diferite nu au un caracter liniar, ci unul iteractiv și se continuă cu introducerea soluțiilor rezultate cu ajutorul programelor adecvate, având la final un rezultat neașteptat.
EXEMPLUL 1
Vom exemplifica traseul parcurs al etapelor mai sus descrise, optând pentru o problemă de analizat și diagnozat competitivitatea unei firme, pe o anumită arie de activitate (E1). Punem astfel sub semnul întrebării care sunt modalitățile ce au la bază întărirea pozitiei competitive raportându-ne la concurență, alcătuim o eventuală schemă logică în care vom diviza problema de analizat pe două stadii diferite (Fig. 4.2), utilizănd notații în raport cu cele din Fig. 4.1.
Apoi vom aplica E3, o etapă foarte importantă, fiind un proces de izolare și analiză a componentelor principale.
Fig 4.2 Schema logică de descompunere a problemei.
În continuare vom analiza elemente din ce în ce mai amănunțite dar importante în cazul prezentat , la cauzele finale, adică prin elementele care asociate aduc soluții pentru problema analizată. De exemplu, putem stabili în cadrul sub-elementului ”5.1 Calitatea, structura și calitatea resurselor umane”, cauzele finale și anume:
-stadiul de calificare nepotrivital muncitorilor, ne fiind în concordanță cu complexitatea tehnicilor de executat;
-nivelul ridicat al timpului de muncă neutilizat;
-fabricația scăzută a muncii, etc.
Ducând la sfârșit analiza esenței putem observa în etapa (E4) suntem conduși către soluția finală prin înglobarea imaginară a elementelor semnificative cu ajutorul unui proces de abstractizare. Putem lua în calcul și apariția unor noi elemente ale problemei studiate, ce nu au fost luate în vedere în schema logică de divizare inițială. Elementul 6 ”Capacitatea de vânzare a firmei” din Fig. 4.3 este o astfel de componentă importantă. Ținând cont de toate acestea, în concluzia finală vom avea o nouă configurație a problemei analizate (Fig. 4.3)
Fig. 4.3 Soluția pentru exemplul considerat.
III.5 Lectură financiară a diagnosticului global
III.5.1 Introducere
Analiza financiară este alcătuită dintr-un ansamblu de instrumente și metode ce permite o considerație peste situația financiară și performanțele unei organizații prevăzute cu autonomie financiară. Aceasta înfățișează o impozantă cutie de mijloace utilizate în vederea diangnosticului financiar al întreprinderii.
În zilele noastre analiza financiară înregistrează o dezvoltare rapidă datorită locului central și al creșterii întreprinderii în economie dar fiind dependentă și de evoluția rolului băncilor și procedeului de finanțare, privind din altă perspectivă putem observa multitudinea de actori ce sunt preocupați de sănătatea financiară a firmei ( investitori, angajați, creditori financiari, furnizori, clienți, guvernul și instituțiile sale, publicul). Actualmente, atenția majoră acordată finanțelor întreprinderii este clară, așa cum spune și Banca Franței în prefața lucrării acesteia ”Metodă de analiză financiară”, manifestarea nevoilor ce are la bază modificarea esențială a concepției și poziția firmei în interiorul societății. Căci indiferent de domeniul de lucru, societatea este considerată astăzi ca fiind unul dintre pionii esențiali ai devenirii economiei naționale, spațiu de inițiative proprii, situație prielnică pentru înnoire și manifestare. Aptitudianea sa este aceea de a reuni, adaptând unele variante de combinații, un total de mijloace a căror asociere și valorificare trebuie să aducă un plus de valoare, ca sursă dezvoltare și venit. Pentru ca firma să posede aceste calități, trebuie să țină seama de următoarele constrângeri fundamentale:
Să aibă calitate în ceea ce privește activitatea sa, îndeplinind individual criteriile de rentabilitate și risc;
Să garanteze echilibrele financiare de bază, fără de care există riscul ca aceasta să plece mai repede de pe piață.
Diagnosticului global i se cuvine susținerea concluziilor pe baza informațiilor rezultate din analiză ulterioară a acestor criterii și a interacțiunilor ce există între ele. Cercetări actuale au confirmat faptul că deciziile ce au fost luate fără ca înainte să se aplice analiza au dus la 95% din cazuri la obținerea unor firme prospere ce s-au întâlnit cu grave probleme de echilibru financiar și având instabilități de trezorerie.
Importanța fiecărei constrângeri este dependentă de scopul diagnosticului, scopt care este foarte diversificat, caracterizând subiectul care-o realizează, Managerii au ca tel, în primă fază identificarea dificultăților ce au condus la dezechilibru, iar apoi de a evidenția factorii detaliați ai dezechilibrelor. Acționarii, în încercarea de a se ocupa de obtinerea diagnosticului pentru obținerea solidității firmei, vor păstra sau vor ceda titlurile ce le dețin; în analiza acestora se vor folosi indicatorii de rentabilitate ai fondurilor proprii și de risc financiar; bancherii sau terții care conferă fonduri întreprinderii vor fi preocupați de capacitatea de rambursare a acesteia, ei analizănd riscul de faliment.
Atenția comună în gestionarea firmei duce ca managerii și acționarii împartă un grijă comună, confirmat aceste lucru și de câtre teoreia financiară de actualitate; vorbind de ”maximizarea valorii întreprinderii”. Profitând de funcția lor și de posibilitatea de a accesa mai ușor informațiile, managerii aduc diagnostice precise și soluționări mai ambițioase decât acționarii. Aceștia nu admit doar un diagniostic fugitiv, ci vor aduce un diagnostic complex, în vederea stabilirii originei și cauzelor dezechilibrelor , dar și pentru a structura, în cazul unor strategii viabile, pentru proiectarea financiară a evoluției viitoare a firmei.
G. Charreaux [66], a dezvoltat teoria diversității obiectivelor diagnosticului financiar, reducând expresiv statutul acționarilor, managerilor și creanțierilor în conformitate cu procesarea acestui tip de diagnostic. (Fig. 5.1.1)
Fig. 5.1. Pozițiile specifice ale acționarilor, managerilor și creditorilor față de diagnosticul financiar.
Varietatea de interese justifică nu doar necesitatea analizei financiare ci și dispariția modelelor prectice actuale. În lipsa redresării și bazei teoretice exacte ii determină pe mulți să o gandească ca fiind mai mult ”un instrument”decât o teorie. Contrar acestor mulțimi de obiecte și mijloace, procedura analizei financiare se organizează pe aria unui raport relativ comun.
Cea mai importantă limită a diagnosticului financiar traduce un paradox al acestuia: având totodată un caracter global, deoarece face referire la activitatea de ansamblu a societății considerate, dat totodata și unul parțial, condiționat de faptul ca se ia în calcul doar latura monetară ale activivtății acesteia.
Globalitatea ca și caracter al diagnosticului apare în multe cazuri ca și o însușire, se ivește nepotrivit în cazul în care firma dispune de un portofoliu relativ ramificat de afaceri, se cere un obținerea unui diagnostic financiar pe fiecare unitate de afacere, ce a rezultat și s-a analizat inițial în urma diagnosticului strategic.
Atunci când situația financiară necesită confruntarea performanțelor firmei cu cele ale întreprinderilor concurente, confruntările sunt dificile și neconvingătoare atunci când sunt puse la un loc date financiare din domenii diferite. Așa cum inflația denaturează bilanțul financiar contabil al întreprinderilor, analiza comparativă de cele mai multe ori este inadecvată dacă se realizează în întreprinderi cu vârste diferite. Dar și alte defecte datorate sistemului informațional contabil pot denatura confruntările și pot aduce după sine îngreunări în realizarea diagnosticului financiar corect: pornirile managerilor și contabililor de a întrerupe principiile contabile, de a schimba adevărul și de a da o ”estetică” mai plăcută bilanțului, aplicarea unor metode variate de contabilizare și operare, dificultatea practică de a obține imagini fidele despre patrimoniu și rezultate – toate aceste obligă analistul să se orienteze spre ”aruncarea unor priviri în spatele cifrelor contabile”.
Întregul sistem informațional contabil necesită și descrierea secvențială și specializată a diagnosticului financiar, pentru că acesta nu îngăduie înregistrarea laturilor non-financiare a domeniului firmei. Societatea reprezintă o organizație socială de creare a supraviețuirii și dinamicii imobolizând nu doar stăpânirea proceselor financiare, ci și pe cele tehnico-economice și socio-politice dar și dirijarea unei rețele complex de raporturi interne și externe ce o sistematizează.
Limitele diagnosticului financiar permite și dăinuirea unor dificultăți întâlnite în perioada punerii în acțiune a procedurii analizei:
-îngreunarea existenței în ceea ce privește deciderea valorilor normale sau critice, care să pună temelia de referință și la care să vizeze anumiți indicatori calculați pentru firmă;
-îngreunarea pe perioada analizei ce constă în determinarea scenelor de evoluție generală, care să permită caracterizarea desfășurării crizelor financiare.
Totodată, deși este doar unul dintre obiectivele diagnosticului global, diagnosticul financiar aduce un aport major datorită rolului pe care îl are variabilele financiare în controlul, finalizarea și reglarea desfășurării activității:
Toate funcțiile firmei au definite obiectivele și stabilite criteriile în termeni monetari, potrivindu-i-se un control și o reglare financiară;
Totalitatea configurațiilor activității întreprinderii obligă condumul de resurse și conduce la venituri financiare, diagnosticul financiar aduce o imagine mai integrată și mai clară a firmei, contra neîngrijirii parțiale a aspectelor nemonetare;
Analizând greutățile firmei, diagnosticul financiar aduce clarificare particulară valoroasă, nu doar pentri că principalele slăbiciuni sunt de natură financiară, pentru că aceste cauze, indiferent de natura lor, se manifestă întotdeauna direct sau indirect în deteriorarea situației societății și a performantelor sale.
III.5.2 Concepte și noțiuni fundamentale.
III.5.2.1 Stocuri și fluxuri economice.
Stocul reprezintă o noțiune statică, aducând la o data anume un anumit număr de fluxuri de intrări și ieșiri.Fluxul se descrie ca fiind o variație de stocuri și accentuează o dimensiune trecătoare (pe unitate de timp). Atât fluxul cât și stocul se pot înțelege ușor cu ajutorul clasicului rezervor.
Termenul curent al rezervorului este rezultatul fluxurilor lichide adunate și are fluctuații în raport cu fluxurile viitoare. Unitatea de măsură pentru stoc este m3, în timp ce fluxurile sunt măsurate în m3/oră.
Fig. 5.2.1
Stoc final (Sf)= Stoc inițial (Si) + Fluxuri de intrare(Fi) – Fluxuri de ieșire (Fe)
Variația de stoc (∆S) = Sf – Si = Fi – Fe.
Se poate aplica acestă posibilitate la bilanțiere? Bilațul fiind un sumar de stocuri, nu fizice, ci econimice. Examinând stocurile economice în valori actuale, această analiză va ieși eronată. Varietatea stocurilor economice nu poate fi refăcuta având ca punct de plecare fluxurile de intrare și de ieșire. Stocurile economice sunt văzute ca o expresie monetară a valorii unui activ sau pasiv într-un anume moment, valoarea măsurându-se ori economic, ori contabil. Conexiunea ”flux-stoc” nu se poate păstra decât dacă raționăm în valori istorice, altfel spus la prețul și valoarea de origine.
Termenul de flux, de bază în finanțe, riscă să aducă încurcături datorită variației de fluxuri ce sunt prezente în practica curentă. G. Charreaux[66] structurează astfel:
Fig. 5.2.2
Fluxul instantaneu este diferit de cel periodic, deoarece are se desfășoară pe o perioadă nedeterminată în raport cu timpul. Fluxul periodic este acela ce se măsoară în intervalul unei perioade alese, fiind alăturate celor instantanee.
Fluxul contabil ia naștere prin asumarea unui angajament al întreprinderii cu un partener extern și este potrivit pentru un schimb de valoare măsurat monetar în momentul asumării angajamentului. Din punct de vedere al tranzacției unui bun, putem vorbi de data efectuării transferului proprietății, iar pentru desfășurarea unui serviciu de data executării acestuia. În concluzie, în ceea ce privește vanzarea vorbim de data facturării, asigurarea fiind făcută înainte și va provenii implicit sau explicit din scadentele contractuale.
Fluxul de lichidități este potrivit lichidărilor ce apar odată cu fluxurile contabile. Lichidările, de cele mai multe ori se execută în monedă, pot fi simulate sau decalate față de data stabilită.
Fluxul de fonduri are ca țel agregatele de fluxuri contabile în aria unei contabilități de angajament. Astfel de fluxuri întâlnim la vanzările și cumpărările anuale, fiind determinate ca valoare de vânzare sau cumpărare elementară. Fluxurile de fonduri sunt definite ca fiind fluxuri potențiale de trezorerie, în măsura în care pot aduce în viitor fluxuri efective.
Fluxul de trezorerie este totalitatea fluxurilor de lichidități ce au rezultat în aceiași perioadă. Fluxurile de intrare sunt încasările iar fluxurile de ieșire sunt plățile.
Diferența esențială dintre stoc și flux este aceea de analiză bazată pe bilanț și o alta bazată pe tablouri de flux.
III.5.2.2 Noțiunea de rezultat
Într-un ansamblu restrâns, rezultatul este egal cu variația valorii patrimoniale ce este deținută de acționari, stabilită pe o anumită perioadă. Stabilirea unui rezultat exact se poate obține doar atunci când societatea se află în dizolvare. În vederea obținerii unui rezultat de exercițiu trebuie să se aplice anumite principii și reguli contabile.
Cu ajutorul contabilității se evaluează rezolvarea prin compararea prin compararea veniturilor ce s-au dobândit în urma cheltuielii absorbite, potrivit principiului costului. Pentru ca rezultatul să fie pozitiv, veniturile trebuie să fie mai mari decât cheltuielile, rezultând profitul; în cazul în care veniturile sunt mai mici decât cheltuielile vorbim de un rezultat negativ, adică de pierderi. Comisia internațională a standardelor contabile (IASC) definește veniturile ca fiind creșteri de avantaje economice în perioada contabilă, sub forma de dezvoltări active sau de decădere pasive, din care rezultă dezvoltarea capitalului propriu, altfel decât cele aduse de sponsorizarea deținătorilor de capital; privite din aceiași direcție, cheltuielile reprezintă micșorarea de avantaje economice în ciclul de desfășurare a perioadei contabile, sub formă de ieșiri ale valorii activelor și generarea de datorii, ceea ce conduce la scăderea capitalului propriu în alte scopuri decât repartizările ce au ca scop beneficiile proprietarilor.
Aducând în discuție o societate cotată, putem observa că rezultatul exercițiului este mai concret prezentată prin variația capitalizării bursei, considerând că numărul de acțiuni nu s-a modificat pe toata perioada exercitiului. În cazul în care au loc operații de capital, sunt necesare adaptări pentru determinarea rezultatului.
EXEMPLUL 2
Întreprinderea X are o capitalizare bursieră la începutul exercițiului de 9000 lei (100.000 de acțiuni estimate la 90 lei/ acțiune). Pe perioada exercițiului ea a procedat la o creștere de capital n= 20.000 de acțiuni, la preț de emisiune Pe= 50 lei. Cursul din momentul emisiei era de 100 RON. La sfârșitul exercițiului cursul este de 93 lei, iar capitalizarea bursei de 120.000 acțiuni X 93 = 11.160.000 lei. Vom stabili rezultatul în valori de piață:
(*) Presupunem că acționarii nu vin cu fonduri noi.
(**) Cursul teoretic ( după emisiune) =capitalizarea bursei teoretice/ nr. total de acțiuni= [(100.000 X 100) + (20.000 X 50)] / (100.000 X 20.00) = 91,66 lei
Vechii acționari beneficiază de drept preferențial de subscriere (DPS), a cărui valoare este egală cu pierderea valorii suferită de ei ca urmare a creșterii de capital: DPS = 100 – 9,16 = 83,333 lei.
Valoarea totală a acestor drepturi este de: 100.000 X 8,333= 83.333.000 lei
Dacă vechii acționari subscriu creșterii de capital la concurență cu drepturile lor , suma necesară pentru a subscrie o acțiune nouă este determinată de prețul de emisiune și valoarea a 5 DS-uri (o acțiune nouă la 5 vechi).
50 + 5 X 8,33= 91,66 lei (cursul teoretic după emisiune)
Vechii acționari pot să subscribe un număr de 9.090 acțiuni noi (83.333.000 : 91,66 lei), fără să aducă noi fonduri, astfel deținând 109.090 actiuni X 91,66 lei = 10.000 lei. Rezultă o variație de bogăție a vechilor acționari în cursul exercițiului de:
∆V = (109.090 X 93) – (100.000 X 90) = 10.145.370 – 9.000.000 = 1.154.370 lei.
Rezolvarea în valori de piață este distinct de rezultatul contabil, cel dintâi fiind dependent de prezumțiile investitorilor, iar cel de-al doilea se constată în funcție de regulile de evaluare contabilă.
III.5.2.3 Rentabilitatea, lichiditate, solvabilitate, rist și echilibru financiar
Orice afacere o putem privi ca pe o investiție financiară, deoarece pentru un investitor reprezintă cedarea unei sume de bani nădăjduind ca pe viitor să obțină venituri mai mari pe o perioadă îndelungată, printr-o conjunctură cât mai plăcută în vederea obținerii banilor investiți. Principiul după care se ghidează plasamentul financiar sunt: rentabilitatea, siguranța și lichidarea iar gusturile proprii ale fiecărui investitor determină care din aceste caracteristici au întâietate:
Fig. 5.2.4 Triunghiul magic al plasamentului.
O încheiere crescută duce uneori la o rentabilitate scăzută; o încredere mai mare reprezintă un risc mai mic al unui plasament, este acompaniată pe piața financiară de o scăzută remunerare. Motiv pentru care între cele trei componente al triunghiului pot apărea nepotriviri.
Rentabilitatea este determinată în general de surplusul de valoare dobândită. Beneficiul fiind expresia majoră a evoluției real pozitive a firmei, rentabilitatea este expresia aproximativ a aceluiași fenomen economic. Rentabilitatea este o noțiune cu multe înfățisări, fiecare prezentând parte a eficacității firmei. Adesea se discută de ”rentabilitatea întreprinderii” și se percepe prin această expresie capacitatea firmei de a obține profit. Adevărul este că nu există o rentabilitate ci sunt mai multe, depinzând de metoda de realizare a analizei: dacă analiza vizează sistemul de producție sau de vânzari, discutăm despre o rentabilitate de exploatare; dacă analiza se raportează la mijloacele economice, vom vorbi despre rentabilitatea economică; dacă analiza are ca scop resursele financiare pasive ale societății, vorbim despre rentabilitatea financiară. Atunci când rentabilitatea financiară, nu se noteză în raport cu ce se calculează, avem în vedere o rentabilitate a capitalurilor proprii, care prezintă felul în care sunt ierarhizați acționarii și cum se dezvoltă bogăția acestora.
Termenul de rentabilitate are în vedere o perioadă lungă de timp, noțiunea de lichiditatea se referă la o perioadă scurtă. Lichiditatea vizează disponibilitatea numerarului în cel mai scurt timp, odată cu ținerea sub observație a obligațiilor financiare prevăzute în această perioadă. Nu ar trebui să existe confuzii între bogăție și lichiditate, deoarece poate exista bogăția fară existența lichidității dar poate exista sărăcia chiar dacă se deține o sumă de bani.
Solvabilitatea se caracterizează prin disponibilitățile de numerar într-un interval de timp mai mare în care urmează să se îndeplinească sarcinile financiare scadente ale societății. Pe o perioadă lungă de timp, s-a constatat că solvabilitatea nu aduce în discuție realele probleme în diagnostic decât doar dacă privim din perspectiva lichidării firmei.
Sprijinul lichidității și solvabilității este dependent de perioada și proporția cauzelor ce afecteazi întreprinderea, iar penalizările plăților se pot limita sau devin din ce în ce mai grave: decăderea imaginii, agravarea condițiilor de credit, schimbarea principiilor de funcționare, dispariția efectivă a acesteia.
Riscul este de asemenea parte din diagnosticul financiar, fiind strâns legat de rentabilitate. Noțiunea de risc este dificil de perceput, datorită mulțimii de dispute în vederea definirii clare și a măsurării sale. Cu toate acestea există o definiție utilizată, multumitoare ce recunoaște riscul activ prin probabilele fluctuații ale rentabilității viitoare a acestuia. Dar riscul se poate defini și conformitate cu ce se poate pierde , nu neapărat făcând referință la diversitatea rezultatelor.
Riscul poate fi studiat sub trei forme: risc economic, risc financiar și risc de faliment.
Riscul ecomonic face referire la posibilitatea firmei de a se adapta rapid, cu un preț mic la variațiile mediului. Riscul financiar se caracterizează prin diversitatea rentabilității capitalului propriu prin excepția structurii financiare a întreprinderii. Riscul de faliment este un risc global ce definește neputința întreprinderii de a face față cheltuielilor.
III.5.2.4 Capacitatea de autofinanțare și cash-flow-ul
Unele fluxuri de fonduri finale, personale din interiorul firmei, stau la dispoziție ei și alcătuiește autofinanțarea. Autofinanțarea nu este un indicator de rezultat, ne fiind compatibilă cu variația valorii patrimoniului pe o porțiune de timp limitată. Datorită faptului aparține fluxului de fonduri, încurcată cu variația trezoreriei, care reprezintă cash-flow-ul duratei.
Capacitatea de autofinanțare (CAF) o unei întreprinderi se definește ca o totalitate a resurselor adiționale generale prin desfășurarea activității globale, rămânând în posesia sa după prelevarea acțiunilor. Autofinanțarea și CAF sunt egale, ăn plus acțiunile prelevate pe rezultatul exercițiului.
Potențialul autofinanțării se determină prin metoda descendentă sau prin cea ascendentă, ținând cont de rezultatul net. Metoda ascendentă stă la baza procedurii de calcul des utilizate:
CAF= Rezultatul exercițiului+Amortismente ± Provizionare
Cash-flow-ul (CF) descrie fluxul de lichidități bănești, un sursă de utilizare a banilor disponibili pe o perioadă de timp. Atunci când CAF este flux de fonduri, CF este un flux de trezorerie. Indicativul real nu trebuie asemănat nici cu trezoreria, deoarece aceasta este un stoc economic, nici cu rezultatul contabil, acesta fiind determinat de politici și convenții contabile.
Managerii cunosc faptul că o pierdere contabilă nu reprezintă neapărat o pierdere de bani, iar succesul și greutățile firmelor nu trebuiesc analizate doar din punct de vedere financiar.
III.5.2.5 Metode și instrumente de analiză financiară
Nu pot exista muncitori buni fără a avea instrumente de lucru bune spunde un vechi proverb. În ceea ce privește dezboltarea în domeniul analizei financiare și pentru a continua cu o imagine clasică se mai convenabil un cap bine făcut decât un cap plin. Astfel, vom sublinia în continuare analiza și sinteza, elemente ce stau la baza diagnosticului financiar, pe reprezentarea și mărginirea utilizării lor, chiar dacă există posibilitatea de a nu pune în evidență forte clar relațiile ce ar trebui să existe între obiectivele diagnosticului și instrumentele diferite descrise.
EXEMPLUL 3
O întreprindere își desfășoară activitatea într-un sector automatizat al firmelor românești constructoare de mașini, sector în care un număr mare de întreprinderi este pus în dificultate. Managerii firmei resimt continuu amenintările din exteriorul acesteia. În continuare vom descrie o sinteză a situațiilor financiare ale unei firme pe ultimii doi ani:
Bilanțul contabil al întreprinderii. (în lei)
Contul de profit și pierderi al întreprinderii (în lei)
În urma examinării putem concluziona ca în ultimii 5 ani, nevoia de finanțare a ciclului de exploatare nu a scăzut niciodată sub valoarea de 200 lei . Stocurile de materii prime la începutul anului 2000 au fost de 1.600 lei, respectiv 2.100 lei
III.5.2.6 Diferite forme de bilanț
Având ca punct de plecare bilanțul contabil și în legătură cu ajustările fundamentale ce se urmarește să se realizeze în cadrul diagnosticului, se pot întocmii o varietate de bilanțuri financiare. În următoarele rânduri voi descrie pe cele mai cunoscute dintre acestea:
Bilanțul patrimoniului contabil
Noțiunea de patrimoniu contabil, ce predomină în materie de informație financiară, începe să se desfășoare de la o evaluare a posturilor bilanțiere fondată pe prețul de achiziție și apelează la carectarea acestor valori, în vederea obținerii valorii economice reale. Redactarea în vederea informării părților, aceasta este mai puțin apropiată de cerințele manageriale, fiind de cele mai multe ori catalogată ca o tratare externă.
În elaborarea bilanțului patrimoniului trebuie să se țină cont de principiul de lichidare și exigibilitate. Însemnând că separările activului în posturi mai mari de un an și mai mici de un an să umple spațiile ”activ imobilizat”, respectiv ”activ circulant”. Datoriile pe termen mediu și lung au scadență de peste un an, iar datoriile pe termen scurt au scadență de mai puțin de un an indiferent de ceea ce le produce.
Diferența care înfățișează suma capitalurilor proprii formează conceptul de activ net contabil și descrie valoarea contabilă a firmei. Aceasta reprezintă puterea firmei de a îndeplinii angajamentele ce și le-a însușit cu activele acumulate, aducând ultima garanție a creanțierilor.
Termenul de ”fond de rulment patrimonial” (FRp) este alăturat de omogenitatea ce trebuie să existe între structura de lichidare a activelor și structura de exigibilitate a pasivelor. În viziunea patrimonială FRp este marcată ca un indicator al riscului de lichidare pe termen scurt, de preferat este executarea calculului plecând de la activul circulant și reducând din aceasta valoare de datorii pe termen scurt.
EXEMPLUL 3
Bilanțul patrimonial contabil (în lei) pentru o societate arată astfel:
Bilanțul funcțional- forma orizontală
Ideea ce stă la baza bilanțului, a apărut relativ recent, noțiunea de bilanț este descrisă ca fiind un ansamblu de stocuri de utilizări și de stocuri de resurse. Aceasta are ca punct de plecare o analiză a activității stabilită pe anumite durate de operații și are ca scop avantajul înțelegerii derulării activității firmei. Acest principiu aduce după sine evaluarea activelor și pasivelor la un preț de cumpărare și ignoră valoarea reală. Fiind catalogată ca o abordare internă, aceasta corespunde cu necesitățile managerilor, astfel este prezent ca o completare la tratarea patrimonială.
Făcând o comparație între bilanțul patrimonial contabil și bilanțul funcțional, cel din urmă aranjează în stocurile de folosire imobilizările brute la un mod general, înglobând toate activele pentru valoarea lor brută de origine.
Datorită faptului că variațiile de stocuri răspunde precis mișcărilor contabile din perioada respectivă, bilanțul funcțional este o imagine dintr-un anume moment furnizat pe baza circuitelor fundamintale:
-imobilizările brute concordă cu ciclurile de investiție;
-necesitatea sponsorizării ciclului de exploatare (NFR), examinate începând de la sume brute, se potrivește cu lichiditățile înghețate în ciclul de exploatare;
-componentele resurselor corespund ciclului de finanțare.
Parcurgerea orizontală a bilanțului funcțional se bazează pe principiul afacerii de resurse stabile la folosirea fixă, generând expresia de ” nevoie de finanțare a ciclului de exploatare”. Dacă privim din perspectiva unei firme o ”nevoie” se compune din:
Întocmai cu activitatea investigată, durata NFR, depide de nivelul de activitate, posedă unele fluctuații pe perioada ciclului de exploatare, în același timp deținând și o componentă stabilă.
Fig. 5.2.5 Varianția în timp a nevoii de finanțare a ciclului de exploatare.
Dintr-o altă perspectivă putem spune că resursele stabile trebuie sa acopere suma investițiilor, dar și NFR pentru latura sa stabilă. Resursele stabile au o imagine funcțională, atât latura ciclului de investiție, cât și cea a ciclului de exploatare.
Bilanțul funcțional orizontal implică resursele stabile ce trebuie să subvenționeze utilizarile stabile, sau cele de regim echilibrat,fondul de rulmen funcțional (FRf) ar îndatorirea de a acoperii necesitatea ciclului de exploatare (NFR).
Expresiile de bază sunt:
FRf = resurse aciclice stabile – utilizări aciclice stabile;
Trezoreria netă (TN) = FRf – NFR = active de trezorerie – credite bancare curente;
Activele de trezorerie = disponibilități + valori mobiliare de plasament.
EXEMPLUL 4
Pentru o întreprindere, bilanțul funcțional orizontal (în lei) va arăta în felul următor:
Bilanț funcțional ”surse comune”
Acest tip de bilanț se ghidează după principiul unității de casă dar și după ce al nelezării resurselor utilizabile. Acesta respinge toate legăturile dintre stocurile de utilizare și cele de resurse, estimate la valoarea inițială. Conecxiunea de utilizări susține ansamblul de resurse, în concluzie nu poate exista afaceri particulare. Ciclul de finanțare se consideră ca fiind global, dovadă a facptului că nu se face diferență între împrumuturile pe termen scurt și cele pe termen lung, acordând importanță doar valorii lor.
Printr-un rezumat al informațiilor, obținem o schemă de construcție a principiilor bilanțului financiar:
Fig. 5.2.6 Tipuri de bilanțuri financiare.
III.5.2.7 Tablouri de flux
Tablourile de flux sunt descrise ca fiind niște acte ce servesc la studiul realizării ulterioare a egalității, fluxurilor de utilizări și resurselor, sau a părților și încasărilor perioadei. În ultimul caz se compromit unele informații, dar se evidențiază excepțiile operațiilor ce acționază cu trezoreria.
Descrierea instrumentelor dinamice de analiză se obține în diverse modalități, în funcție de scopul urmărit. Individual putem asocia oricare din formele de bilanț funcțional cu câte o imagine a fluxului de fonduri. Există însă posibilitatea de a se construi documente individuale bazându-se pe diversitatea tipurilor de fluxuri, deșii acestă nu se recomandă.
Comparând două bilanțuri succesive, se poate pune în valoare variațiile pozitive sau negative ce au apărut din diverse perioade analizate, deci vom structura un bilanț diferențial:
Bilanțul diferențial ajută la determinarea celor patru tipuri de mișcări, care se definesc astfel:
Unele conturi de pasiv au suportat o creștere (P), împotriva contribuției firmei. Aceste creșteri ce stau la dispoziția societății, aduce prejudicii conturilor pasive, considerate resurse;
Asemănator, unele conturi de activ au suportat o creștere (A). Creșterea efectivă a bunurilor deținute de întreprindere și a creanțelor, nu se poate obține decât prin folosire a resurselor;
Contra exemplu al mișcării anterior, unele conturi active își pot micșora valoarea (A). Aceasta micșorare aduce după sine si unele fonduri suplimentare, resurse necesare societății;
Nu în ultimul rând, micșorarea unor conturi de pasiv (P) aduce la cunoștință atribuțiile pe care firma și le-a însușit mai înainte. Anularea acestora este imposibilă decât contra cost , astfel micșorarea pasivelor aduce micșorări ale resurselor.
Mișcările relative de bilanț diferențial se pot regrupa și formula principiul legăturii dintre bilanț și tabloul de flux, ca în schema ce urmează:
Fig.5.2.7 Articularea între bilanț și tabloul de flux.
Prin structura sa, tabloul de flux reprezintă o recapitulare a mișcărilor de fonduri, care conduce la trecerea mai ușoară dintre două bilanțuri consecutive. Acesta se aplică înaintea analizei și oferă o bază solidă în studiul evoluțiilor financiare desfășurate pe o perioadă de timp pentru evaluarea dezvoltării echilibrului financiar.
Regulile echilibrului financiar sunt identice cu cele ale analizei statice și dinamice, deoarece regula de echilibru FR – NFR = TN concluzionează o situație și o evoluție avantajoasă în ceea ce privește trezoreria netă, dar și variația acesteia, acestea fiind pozitive.
Exemple de tablouri de flux
EXEMPLUL 5
Având ca punct de plecare fluxurile de utilizare și resursele identificate pentru o societate, avem posibilitatea de a structura mai multe tipuri de tablouri de flux. Ulterior urmează să fie prezentat un tablou inspirat din abordarea funcțională orizontală, tablou de fluxuri de fonduri în care autofinanțarea este variația fondurilor proprii interne , în care relația fundamentală de trezorerie este evidențiată.
III.5.3 Studiu de caz 1 – Diagnoza echilibrului financia
Întreprinderea de servicii este in continuă dezvoltare și necesită investiții noi pentru extinderea capacității comerciale.În următorul tabel regăsim regrupările pe posturi în urma bilanțurilor sale contabile pe ultimele două exerciții.
De la începutul anului n-l întreprinderea folosește un utilaj obținut în leasing cu un preț de 5 mil. lei,care nu figurează în activul său.Dividendele care au ramas în urma anilor n-1 și n se ridică la 6 mil. respectiv 9 mil. lei. Pe acești 2 ani s-au înregistrat ca cifre de afaceri au fost de 350 mil. ,respectiv 430 mil. lei. La începutul anului n-1 stocul de materii prime era de 100mil. lei. La un nivel constant pe perioada acestor ani au rămas „stocurile unealta”,3 mil.lei. Cumpărăturile au reprezentat în cifra de afaceri a acestor 2 ani 80% fară TVA. Firma trebuie să suporte o taxă pe valoare adaugată de 19%,iar ca valoare de impozit pe profit 25%.
Obiectivele analizei
Studiul efectuat prezintă o imagine simplă a modului cum poate fi intrbuințat și utilizat un intrument static de tipul bilanțului patrimornial contabil.Comparând cele două exerciții,putem determina clar politica generală urmărită de întreprindere,are repercursiuni pentru bilanțul său.
Construcția bilanțului patrimonia contabil
Structura de lichiditate-exigibilitate ale bilanțului se obține prin realizarea retratării și reclasării posturilor bilanțului contabil.
Retratări impuse :
Deoarece nu sunt valori lichidative cheltuielile de cercetare dezvoltare reprezintă nonvalori și sunt eliminate din activul bilanțier.
Referitor acestei micșorări de activ,pasivul a fost micșorat atât printr-o diminuare a rezultatului net cât și prin schimbarea mărimii reubricii „datorii fiscale”,fapt datorat reducerii latente a impozitului datorat.
Așa cum în anul n-1, reducerea de 2 mil.lei a activului imobilizat i se alătură:
o scădere a rezultatului net : 2 mil. lei brut – 0,5 mil.lei economie de impozit ( 2 x 25%=5) = 15 mil.lei.
o diminuare a datoriilor fiscale de 0,5 mil.lei
Achiziția plătită prin leasing a fost capitalizată, adică introdusă în activul imobilizat. Astfel, imbilizările corporale au crescut cu prețul său de bază.
Calculul și interpretarea termenilor relatiei fundamentale a trezoreriei (în lei)
Dezvoltarea situației nete se caracterizează printr-o scădere netă a trezereriei nete, proces negativ cauzat din două motive:
-reducerea FRp obligată de politicile de investiție corporală și financiară, ce nu beneficiază de o finanțare stabilă adițională.
-dezvoltarea NFR expansiunii comerciale.
Calculul și interpretarea ratelor de rotație a principalelor posturi ciclice:
Putem distinge faptul că în primul an în comparație cu cel de-al doilea există o creștere cu 23,1 % NFR, valoare apropiată de cea a cifrei de afacere (22,9%). Acest lucru ne permite să aducem o apreciere pozitivă pentru desfășurarea activității firmei .
rotația stocurilor de materii prime și materiale
Se observă o ameliorare netă a vizei de rotație a stocurilor din cel de-al doilea an, lucru care confirmă o mai bună administrare a acestor.
b)recuperarea creanțelor
Este prezentă o ameliorare a ratelor de încasare a creanțelor. Se înregistrează o perioadă de recuperare a creanțelor mai lungă, conducând la creșterea de finanțare a ciclului de exploatare.
c)plata furnizorilor
Rezultatele finale sesizează o perioadă mai lungă a termenilor de primire de la furnizori, aceasta fiind o creștere favorabilă în cadrul mișcărilor nevoilor de finanțare a procesului de exploatare.
Concluzia globală
Pentru a evita un dezechilibru financiar alcătuit din valorile observate pe perioadele de relație de bază a trezoreriei, firma beneficiază de două posibilități alternative:
-încercarea de a reduce rotația posturilor de clienți și stocuri, mărind termenele de primire de la furnizori, va reuși să restabilească echilibrul financiar;
-altfel, întreprinderea necesită o mărire a capitalului permanent pentru a elimina eventualele dezechilibre financiare și de a fi compatibilă cu politica de investiție și agresiune comercială.
Bibliografie
[1] Cotwell, C.M, Sprague, J.A. – Preface, Surface Engineering, vol. 5, ASM Handbook, Publisher ASM International, 1999, ISBN 0-87170-384-x, 1056 pagini, p,V
[2] Vermeșan, G. și col.- Introducere în Ingineria Suprafețelor, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1999, ISBN 973-35-0922-1, p. 1, 98-174
[3] Surface Engineering for corrosion and wear resistence, edited by J. R. Davis and Associates, ASM International, 2001, ISBN 0-87170-700-4, chapter 1, Introduction, p.1-3;
[4] Bell, T.-Towards designer surfaces, in Metals and Materials, august 1991, vol. 7, p. 478
[5] FELECAN G., GRUNWALD E., Galvonetehnica clasică și modernă, Casa Cărții de Știință, 1996, p. 151- 173
[6] VERMEȘAN G., NEGREA G., Ingineria Suprafețelor- un nou concept în proiectarea și fabricația de piese și scule, în Revista de Tratamente Termice și Ingineria Suprafețelor, nr. 2, 1993, p. 7
[7] Gâdea S., Petrescu M., Metalurgie fizică și studiul metalelor, vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979
[8] Holleck H., Material selection for hard coatings, în Journal oh Vacuum Science and Tehnology, A4, nr. 6, 1986, p. 2661
[9] Homer, Odiseea, Editura pentru Literatură, Colecția Biblioteca pentru toți, București, 1963, p.124
[10] Vermișan G., Negrea G., Ingineria Suprafețelor- cheia optimizării pieselor și sculelor, Sesiune Științifică, Brașov, 29- 30 aprilie, 1993
[11] J. Ito et al.- United States Patent # 6,426,512, issued 2002
[12] Rohde, S. L., Munz, W. D., Sputter deposition, in Advanced Surface Engineering, Glasgow si Londra, 1991, p 14- 40
[13] R. Barrel, D.S. Rickerby, Engineering coatings by physical vapour deposition, Metals and Materials, 1989, p. 468
[14] A. Matthews, Titanium nitride PDV coatings technology, Surface Engineering, vol. 1, 2 (1985) 93
[15] M. Ohring, The Materials Science of Thin Film, Academic Press, New York, 1992
[16] D.S. Rickerby, Plasma- assisted chemical vapour deposition, in Advanced Surface Coatings, a Handbook of Surface Engineering, Glasgow si Londra, 1991, p. 194- 216
[17] Eklund, P.- Multifunctional nanostructured Ti-Si-C thin films, Teza de Doctorat, Linkoping University, ISBN: 978- 91- 85715- 31- 2, 2007
[18] W.D. Sproul, Physical vapour deposition tool coatings, Surface and Coatings Technology, 81 (1996) 1
[19] ***www.pvd-coatings.co.uk
[20] B. Navinsek, P. Panjan, I. Milosev, Surf. Coat. Technol. 116-119(1991) 476-487;
[21] D.W. Hess, Journal of Vacuum Science and Tehnology, A8 (1990) 1677;
[22] G. Negrea, Teza de doctorat: Cercetări privind obținerea unor straturi dure prin depunere din fază de vapori, 1999;
[23] Hutte, Manualul inginerului, Ed. Tehnică, București 1995, p D17;
[24] S.L. Rohde,Unbalanced magnetron sputtering, Physics of Thin Films, 18 (1994) 235- 285;
[25] Lemps Formation, Des depots et Proprietes Sciences Tehnologie et applications en depots physique en phase vapeur, 21- 23 martie 2007;
[26] S. Masumoto, Y. Sato, M. Setaka, Japanese Journal of Applied Physics, 21 (1982) L183;
[27] A. S. Penfold, Magnetron sputtering , in Thin Film Process Technology, Institute of Physics, 1995, p A3.2;
[28] P. J. Kelly, R. D. Arnell, Vacuum 56 (2000) 159- 172;
[29] Rossnage SM – Cuomo JJ. Vacuum, 38(2) (1988)73- 81;
[30] Colligon JS. – J Vac Sci Technol A, 13 (3) (1995) 1649- 57;
[31] Adibi F, Petrov I, Greene JE, Hultman L, Sundgren JE, J Appl. Phys, 73 (12) (1993) 8580- 9;
[32] W. D. Westwood, S. Maniv, P. J. Scanlon, J. Apply Phys. 54 (1983) 6841;
[33] S. Berg , H. O. Blom, T. Larsson, C. Nender, J. Vac. Sci.Technol. A 5 (2) (1987) 202;
[34] J. Heller, Thin Solid Films 17 (1973) 163;
[35] J. Affinito, R. R. Parson, J. Vac. Sci Technol. A 2 (1984) 1275;
[36] F. Shinoki, A. Itoh, J. Apply. Phys. 46 (1975) 3381;
[37] H. Schiller, U. Heising, G. Beister, K. Steinfelder, J. Strumpfel, C. Korndorfer, W. Sieber, Thin Solid Films 118 (1984) 255;
[38] A. Kinbara, E. Kusano, S. Baba, J. Vac. Technol. A 10 (1992) 1483;
[39] D. K. Hohnkr, D. J. Schmatz, M. D. Hurley, Thin Solid Films118 (1984) 301;
[40] A.H. Eltoukhy, B. R. Natarajan, J. E. Greene, T. L. Barr, Thin Solid Films 69 (1980) 229;
[41] T. Abe, T. Yamashina, Thin Solid Films 30 (1975) 19’
[42] C. Rousselot, Nicolas Martin, Surf. Coat. Technol. 142- 144 (2001) 206- 210;
[43] T. Nyberg, S. Berg, U. Helmersson, K. Kartig, Appl. Phys. Lett. 86 (2005) 16410;
[44] C. Olteanu, A. Munteanu, D. Munteanu, B. Borcea, F. Vaz, L.Cunha, Revista Metalurgia Internațională, XIV(3) (2009) 129- 132;
[45] BELL, T., Towards designer surfaces,in Metals and Materials, august 1991, p.478;
[46] BARRELL, R., RICKERBY, D.S., Engineering coatings by physical vapour deposition, in Metals and Materials, august 1989, p. 486;
[47] BĂLAN, Ș., ș.a,.Dicționar cronologic al științei și tehnicii universale, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1979;
[48] CHATTERJEE-FISHER, R., 3000 ans de tratament thermique, Traitement Thermique, nr.176, 1983, p. 31-33;
[49] BUDINSKI, G.K., Surface Engineering for wear resistance, Prentice Hall, 1987;
[50] A. Munteanu, D. Munteanu, Tratamente termice și termochimice, Teorie și Aplicații, Ed. Universitatea Transilvania Brașov, 2007;
[51] ISO-14577-1;
[52] Albano Cavaleiro, Jeff Th. M. De Hosson, Nanostructured Coatings, Series Editor: David J. Lockwwood, FRSC, Ontario, Canada, 2006;
[53] Hedenqvist, P. et al. – Surface and Coatings Technology, 97 (1997), 212 -217;
[54] Burnett, P.J., Rickerby, D.S.- Thin Solid Films 157 (1988),233;
[55] Fresenius, J. Anal. Chem. 358 (1997) 281-285;
[56] A.J. Perry, Surface Eng.2 (3) (1989) 183;
[57] Marion, A., Le Diagnostic d`Entreprise – method et processus, Economica, Paris 1999;
[58] Tezenas, J. – Dictionnaire de l` organisatio et de gestion, Les Edition d`Organisation, 1968;
[59] Bottin, C. Diagnostic et changement, Edition d`Organisation, Paris 1991;
[60] Lorino, Ph., Le controle de gestion strategique, Dunod, Paris, 1991;
[61] Niculescu, M. – Diagnostic global strategic, Ed. Economică, București 1997;
[62] Brown, G., Le diagnostic d` enterprise, Entreprise Moderne d` Edition, Paris 1970;
[63] Christian Marmuse, Politique generale, Economica, 1996;
[64] Thibaut, J.P., Le diagnostic d`enterprise, guide practique, Sedifor , Paris 1989;
[65] CEMATT, Analiza diagnostic a societăților comerciale în economia de tranziție;
[66] Charreaux, G., Gestion financiere-principes, etudes de cas, solutions, Litec, Paris 1993;
[67] http://ro.wikipedia.org/wiki/Titan#Aplica.C8.9Bii ;
[68] http://ro.wikipedia.org/wiki/Titan#Caracteristici ;
[69] http://ro.wikipedia.org/wiki/Oxigen ;
[70] http://ro.wikipedia.org/wiki/Dioxid_de_titan ;
Bibliografie
[1] Cotwell, C.M, Sprague, J.A. – Preface, Surface Engineering, vol. 5, ASM Handbook, Publisher ASM International, 1999, ISBN 0-87170-384-x, 1056 pagini, p,V
[2] Vermeșan, G. și col.- Introducere în Ingineria Suprafețelor, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1999, ISBN 973-35-0922-1, p. 1, 98-174
[3] Surface Engineering for corrosion and wear resistence, edited by J. R. Davis and Associates, ASM International, 2001, ISBN 0-87170-700-4, chapter 1, Introduction, p.1-3;
[4] Bell, T.-Towards designer surfaces, in Metals and Materials, august 1991, vol. 7, p. 478
[5] FELECAN G., GRUNWALD E., Galvonetehnica clasică și modernă, Casa Cărții de Știință, 1996, p. 151- 173
[6] VERMEȘAN G., NEGREA G., Ingineria Suprafețelor- un nou concept în proiectarea și fabricația de piese și scule, în Revista de Tratamente Termice și Ingineria Suprafețelor, nr. 2, 1993, p. 7
[7] Gâdea S., Petrescu M., Metalurgie fizică și studiul metalelor, vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979
[8] Holleck H., Material selection for hard coatings, în Journal oh Vacuum Science and Tehnology, A4, nr. 6, 1986, p. 2661
[9] Homer, Odiseea, Editura pentru Literatură, Colecția Biblioteca pentru toți, București, 1963, p.124
[10] Vermișan G., Negrea G., Ingineria Suprafețelor- cheia optimizării pieselor și sculelor, Sesiune Științifică, Brașov, 29- 30 aprilie, 1993
[11] J. Ito et al.- United States Patent # 6,426,512, issued 2002
[12] Rohde, S. L., Munz, W. D., Sputter deposition, in Advanced Surface Engineering, Glasgow si Londra, 1991, p 14- 40
[13] R. Barrel, D.S. Rickerby, Engineering coatings by physical vapour deposition, Metals and Materials, 1989, p. 468
[14] A. Matthews, Titanium nitride PDV coatings technology, Surface Engineering, vol. 1, 2 (1985) 93
[15] M. Ohring, The Materials Science of Thin Film, Academic Press, New York, 1992
[16] D.S. Rickerby, Plasma- assisted chemical vapour deposition, in Advanced Surface Coatings, a Handbook of Surface Engineering, Glasgow si Londra, 1991, p. 194- 216
[17] Eklund, P.- Multifunctional nanostructured Ti-Si-C thin films, Teza de Doctorat, Linkoping University, ISBN: 978- 91- 85715- 31- 2, 2007
[18] W.D. Sproul, Physical vapour deposition tool coatings, Surface and Coatings Technology, 81 (1996) 1
[19] ***www.pvd-coatings.co.uk
[20] B. Navinsek, P. Panjan, I. Milosev, Surf. Coat. Technol. 116-119(1991) 476-487;
[21] D.W. Hess, Journal of Vacuum Science and Tehnology, A8 (1990) 1677;
[22] G. Negrea, Teza de doctorat: Cercetări privind obținerea unor straturi dure prin depunere din fază de vapori, 1999;
[23] Hutte, Manualul inginerului, Ed. Tehnică, București 1995, p D17;
[24] S.L. Rohde,Unbalanced magnetron sputtering, Physics of Thin Films, 18 (1994) 235- 285;
[25] Lemps Formation, Des depots et Proprietes Sciences Tehnologie et applications en depots physique en phase vapeur, 21- 23 martie 2007;
[26] S. Masumoto, Y. Sato, M. Setaka, Japanese Journal of Applied Physics, 21 (1982) L183;
[27] A. S. Penfold, Magnetron sputtering , in Thin Film Process Technology, Institute of Physics, 1995, p A3.2;
[28] P. J. Kelly, R. D. Arnell, Vacuum 56 (2000) 159- 172;
[29] Rossnage SM – Cuomo JJ. Vacuum, 38(2) (1988)73- 81;
[30] Colligon JS. – J Vac Sci Technol A, 13 (3) (1995) 1649- 57;
[31] Adibi F, Petrov I, Greene JE, Hultman L, Sundgren JE, J Appl. Phys, 73 (12) (1993) 8580- 9;
[32] W. D. Westwood, S. Maniv, P. J. Scanlon, J. Apply Phys. 54 (1983) 6841;
[33] S. Berg , H. O. Blom, T. Larsson, C. Nender, J. Vac. Sci.Technol. A 5 (2) (1987) 202;
[34] J. Heller, Thin Solid Films 17 (1973) 163;
[35] J. Affinito, R. R. Parson, J. Vac. Sci Technol. A 2 (1984) 1275;
[36] F. Shinoki, A. Itoh, J. Apply. Phys. 46 (1975) 3381;
[37] H. Schiller, U. Heising, G. Beister, K. Steinfelder, J. Strumpfel, C. Korndorfer, W. Sieber, Thin Solid Films 118 (1984) 255;
[38] A. Kinbara, E. Kusano, S. Baba, J. Vac. Technol. A 10 (1992) 1483;
[39] D. K. Hohnkr, D. J. Schmatz, M. D. Hurley, Thin Solid Films118 (1984) 301;
[40] A.H. Eltoukhy, B. R. Natarajan, J. E. Greene, T. L. Barr, Thin Solid Films 69 (1980) 229;
[41] T. Abe, T. Yamashina, Thin Solid Films 30 (1975) 19’
[42] C. Rousselot, Nicolas Martin, Surf. Coat. Technol. 142- 144 (2001) 206- 210;
[43] T. Nyberg, S. Berg, U. Helmersson, K. Kartig, Appl. Phys. Lett. 86 (2005) 16410;
[44] C. Olteanu, A. Munteanu, D. Munteanu, B. Borcea, F. Vaz, L.Cunha, Revista Metalurgia Internațională, XIV(3) (2009) 129- 132;
[45] BELL, T., Towards designer surfaces,in Metals and Materials, august 1991, p.478;
[46] BARRELL, R., RICKERBY, D.S., Engineering coatings by physical vapour deposition, in Metals and Materials, august 1989, p. 486;
[47] BĂLAN, Ș., ș.a,.Dicționar cronologic al științei și tehnicii universale, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1979;
[48] CHATTERJEE-FISHER, R., 3000 ans de tratament thermique, Traitement Thermique, nr.176, 1983, p. 31-33;
[49] BUDINSKI, G.K., Surface Engineering for wear resistance, Prentice Hall, 1987;
[50] A. Munteanu, D. Munteanu, Tratamente termice și termochimice, Teorie și Aplicații, Ed. Universitatea Transilvania Brașov, 2007;
[51] ISO-14577-1;
[52] Albano Cavaleiro, Jeff Th. M. De Hosson, Nanostructured Coatings, Series Editor: David J. Lockwwood, FRSC, Ontario, Canada, 2006;
[53] Hedenqvist, P. et al. – Surface and Coatings Technology, 97 (1997), 212 -217;
[54] Burnett, P.J., Rickerby, D.S.- Thin Solid Films 157 (1988),233;
[55] Fresenius, J. Anal. Chem. 358 (1997) 281-285;
[56] A.J. Perry, Surface Eng.2 (3) (1989) 183;
[57] Marion, A., Le Diagnostic d`Entreprise – method et processus, Economica, Paris 1999;
[58] Tezenas, J. – Dictionnaire de l` organisatio et de gestion, Les Edition d`Organisation, 1968;
[59] Bottin, C. Diagnostic et changement, Edition d`Organisation, Paris 1991;
[60] Lorino, Ph., Le controle de gestion strategique, Dunod, Paris, 1991;
[61] Niculescu, M. – Diagnostic global strategic, Ed. Economică, București 1997;
[62] Brown, G., Le diagnostic d` enterprise, Entreprise Moderne d` Edition, Paris 1970;
[63] Christian Marmuse, Politique generale, Economica, 1996;
[64] Thibaut, J.P., Le diagnostic d`enterprise, guide practique, Sedifor , Paris 1989;
[65] CEMATT, Analiza diagnostic a societăților comerciale în economia de tranziție;
[66] Charreaux, G., Gestion financiere-principes, etudes de cas, solutions, Litec, Paris 1993;
[67] http://ro.wikipedia.org/wiki/Titan#Aplica.C8.9Bii ;
[68] http://ro.wikipedia.org/wiki/Titan#Caracteristici ;
[69] http://ro.wikipedia.org/wiki/Oxigen ;
[70] http://ro.wikipedia.org/wiki/Dioxid_de_titan ;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Ingineria Suprafetelor (ID: 162617)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.