Ingerintele Statului In Exercitarea Dreptului la O Viata de Familie, In Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului

CUPRINS

Abrevieri

Notă:

Toate deciziile și rapoartele fostei Comisii, precum și hotărârile și deciziile Curții publicate în Culegerile de hotărâri și decizii sunt disponibile pe Internet în baza oficială de date a Curții europene – HUDOC – la adresa http://hudoc.echr.coe.int/hudoc.

INTRODUCERE

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale conferă tuturor persoanelor ce se afla sub jurisdicția unui stat membru al acestei Convenții toate drepturile și libertățile înscrise în ea și în protocoalele sale adiționale.

În actul european se regăsește dreptul la respectarea vieții de familie, enunțat de art. 8. În jurisprudența instanței de la Strasbourg, acest drept complex apare în multe dimensiuni: dreptul la căsătorie și de a întemeia o familie, dreptul părinților de a relaționa cu copiii lor, drepturile copilului natural. România, ca membră a Convenției, este obligată să implimenteze aceste drepturi și libertăți în legislația sa internă și să respecte cu bună-credință aceste drepturi și libertăți tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția sa.

Actualitatea temei date se manifestă și prin faptul că România nu respectă exercițiul dreptului la o viață familială în concordanță cu prevederile Convenției, fiind chemată în judecată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Alegerea temei s-a făcut datorită dinamicii noțiunii de viață familială, problemelor de actualitate pe care le implică cuplurile gay, precum și situațiilor speciale în care se observă lipsa unui consens european în materiile analizate.

Drepturile omului cuprind un sistem de valori, idei sau interpretări ce reprezintă concepții asupra ființei umane, societății și puterii statului, care afirmă egalitatea între toți oamenii, respectarea demnității lor și libertatea.

În analiza sensului juridic al noțiunii de „drepturi ale omului” se ia în considerare înțelesul său dublu în ordinea de drept. Așasar, în accepțiunea de drept obiectiv al drepturilor omului, noțiunea desemnează totalitatea instrumentelor internaționale care consacră și protejează drepturile omului și mecanismele internaționale de garantare a respectării lor; iar în accepțiunea de drept subiectiv cuprinde ansamblul prerogativelor recunoscute unui anumit subiect de drept.

În conținutul instrumentelor juridice internaționale care reglementează drepturile omului, precum și în reglementările constituționale ale statelor, se utilizează în mod egal termenul de „drept” și termenul de „libertate” pentru consacrarea unor drepturi ale omului.

În doctrină s-a pus întrebarea: Există deosebiri de natură juridică între drept și libertate?.

H. Kelsen consideră că această nuanțare terminologică ar avea cel puțin două explicații: „o explicație este de ordin istoric. La început, în catalogul drepturilor umane, au apărut libertățile, ca exigențe ale omului în opoziție cu autoritățile publice, iar aceste libertăți presupuneau din partea celorlalți o atitudine generală de abținere. Evoluția libertăților, în contextul mai larg al evoluției politice și sociale a avut ca rezultat cristalizarea conceptului de drept, concept cu un conținut și semnificații juridice complexe. [….] Cea dea doua explicație ține de expresivitatea și frumusețea limbajului juridic, care valorifică însă și sensul inițial și desigur tradiția”. Kelsen concluzionează că formularea noțiunii de „drepturi ale omului și libertăți fundamentale este incorectă, deoarece libertățile sunt drepturi ale omului”.

Și alți autori sunt de acord cu această concepție, noțiunea de „drepturi ale omului” fiind folosită în sens convențional, ca o prescurtare terminologică, deoarece, în această denumire sunt cuprinse deopotrivă și libertățile omului. Atunci când spunem „drepturi ale omului”, ne referim și la libertățile corespunzătoare.

Noțiunea de „drepturi ale omului” necesită a fi raportată și la un alt concept, acela de „libertăți publice”. Literatura de specialitate ne răspunde la întrebarea: Care este raportul dintre aceste două noțiuni?

J. Rivero susține distinctivitatea noțiunilor de drepturi ale omului și de libertăți publice. Libertatea este înțeleasă ca o putere de a acționa sau de a nu acționa, iar toate libertățile sunt libertăți publice; ele nu intră în dreptul pozitiv decât atunci când statul le consacră în sistemul național de drept, le reglementează exercițiul și asigură respectarea lor. Autorul consideră că noțiunea de drepturi ale omului are o semnificație mai largă, deoarece rezultă din concepția dreptului natural, potrivit cu care ființa umană are un ansamblu de drepturi inerente naturii sale.

La fel, Fr. Sudre observă că expresia „drepturile omului” are un înțeles mai larg, având originea în dreptul natural, care evocă dimensiunea morală a acestor drepturi, pe când expresia „libertăți publice” evocă drepturi și facultăți care asigură libertatea și demnitatea persoanei umane și beneficiază de garanții instituționale.

Gh. Iancu arată că prin expresia „libertăți publice” trebuie să se înțeleagă atât libertățile cât și drepturile umane, aparținând dreptului public, mai ales dreptului constituțional, și care se bucură de un regim juridic aparte.

Profesorul Corneliu Bîrsan susține că noțiunea de drepturi ale omului aparține dreptului internațional, iar cea de libertăți publice aparține dreptului intern, ambele noțiuni referindu-se la drepturi subiective. Autorul aderă la opinia exprimată în literatura juridică română de specialitate conform căreia, din punct de vedere juridic, „dreptul este o libertate, iar libertatea estre un drept”, adăugând că echivalența drepturi – libertăți publice de pe plan intern poate fi transpusă și pe plan internațional, numai că subsumarea acestor drepturi și libertăți pe plan internațional are a fi reținută sub denumirea de drepturi ale omului, ca valori recunoscute universal.

Prin examinarea cauzelor sale Curtea emite hotărâri în ceea ce privește violarea sau respectarea dreptului la o viață de familie de către toate statele membre ale Convenției.

Noutatea acestei teme se axează pe evoluția jurisprudenței Curții cu privire la dreptul apărat de art. 8 din Convenție, Curtea aplicând prevederile Convenției asupra situațiilor analizate. Astfel, dreptul la respectarea vieții familiale este garantat prin dispozițiile parag. 1 al art. 8, fiindu-i recunoscut exercițiul acestui drept oricărei persoane, însă este supus limitării din partea autorităților naționale conform parag. 2 al aceluiași articol: ingerința să fie prevăzută de lege, să aibă un scop legitim dintre cele prevăzute în parag. 2 și să fie necesară într-o societate democrată.

În ceea ce urmează se încearcă descrierea din punct de vedere teoretic și practic a condițiilor în care se poate exercita dreptul la viață de familie, prevederilor Convenției Europene și jurisprudenței C.E.D.O. Se vor explica condițiile în care statele contractante pot să intervină și să restrîngă exercitarea dreptului la respectarea vieții familiale, prin exemplificări cu privire la deciziile Curții în această materie.

CAPITOLUL I

Dreptul la viață privată este unul dintre drepturile fundamentale ale omului, așa cum au fost ele statuate prin convenții internaționale, în special prin Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948. În legislația fiecărei țări membre a Uniunii Europene, dreptul la viață privată își găsește aplicarea în special în dispoziții constituționale, legislația privind protecția datelor cu caracter personal și, uneori, în alte acte specifice unui domeniu (de ex., domeniul medical).

Apariția și dezvoltarea conceptului de „viață privată” este relativ târzie, dreptul și necesitatea apărării lui dezvoltându-se treptat în dreptul privat european. Ascensiunea la rang de normă constituțională și de „drept fundamental” nu datează decât după cel de-al doilea război mondial. Prin art. 8 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma pe 4 noiembrie 1950, se instituie și protejează „dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondentei”.

Categorii de drepturi privind intimitatea

Art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului consacră dreptul la intimitate în primul alineat referitor la protecția vieții private și de familie, precum și a domiciliului și a corepondenței, care trebuie analizat împreună cu art. 12 referitor la dreptul la căsătorie.

În literatura juridică de specialitate s-a observat că drepturile privind respectarea intimității au fost interpretate foarte larg de către Curte care, datorită interpretării dinamice și evolutive a prevederilor sale, printr-o jurisprudență dezvoltată continuu a extins foarte mult domeniul de aplicare al art. 8.

Judecătorii Curții Europene a Drepturilor Omului au tendința de a interpreta extensiv dispozițiile Convenției europene, iar acest lucru se observă cel mai clar în privința art. 8 care „cuprinde o capacitate infinită de extindere: de fapt, orice comportament poate, într-un mod sau altul, să fie considerat a avea legătură cu viața privată”

Drepturile apărate de Convenție se împart în două categorii, după cum comportă sau nu derogări:

drepturi intangibile, care nu sunt susceptibile de ingerințe, cum ar fi dreptul la viață și la a nu fi supus la tortură, tratamente inumane sau degradante;

drepturi condiționale, care pot cunoaște anumite limitări, cum ar fi dreptul la viață privată și familială, la domiciliu și la corespondență, libertatea de asociere, de informare și exprimare, de gândire, de conștiință și de religie.

Dreptul la intimitate beneficiază de o protecție largă din partea Convenției europene în toate componente sale:

căsătorie;

viață privată și de familie;

domiciliu și corespondență.

Protecția căsătoriei

Protejarea căsătoriei trebuie studiată din două puncte de vedere, unul mai general și unul mai special. Pe planul mai general, trebuie remarcat dreptul la căsătorie, care asimilează dreptul de a întemeia o familie. Pe planul mai special, egalitatea în căsătorie, care îngăduie o reală protecție a instituției căsătoriei.

Protecția vieții private și de familie

Conceptul de viață privată, precum și cel de viață de familie sunt noțiuni al căror conținut variază în funcție de epoca la care se raportează, putând fi înțelese într-un sens mai larg sau mai restrâns, Curtea optând pentru „caracterul interschimbabil” al acestor concepte.

Protecția vieții private împotriva oricărei ingerințe arbitrare a autorităților publice reprezintă scopul principal al art. 8 din Convenție, impunând, în primul rând, obligații negative din partea puterilor publice, adică de a nu face ceva, de a se abține de la o acțiune care ar împiedica exercitarea dreptului la viața privată de către titularii cărora le sunt recunoscute și care le pot invoca (persoane fizice sau entități sociale), dar și obligații pozitive, inerente asigurării respectului efectiv al vieții private sau familiale. Acestea pot consta în adoptarea unor măsuri de protecție a vieții private, întinzându-se până la relațiile persoanelor între ele.

Statele contractante trebuie să dispună de un cadru juridic adecvat și suficient care să aibă drept scop îndeplinirea obligațiilor pozitive care le revin în temeiul art. 8 din Convenție.

Protecția domiciului și a corespodenței

Protejarea domiciului și a corespondenței se realizează prin art. 8 al Convenției, care oferă protecție atât vieții private și familiale, cât și domiciliului și corespondenței. Motivele care impun această protecție se referă la nevoia imperioasă de a apăra secretul cuvântului și la importanța spațiilor în care se desfășoară viața privată.

Noțiunea de viață de familie

Noțiunea de viață de familie este prevăzută distinct între drepturile persoanei care sunt protejate prin art. 8 al Convenției, însă Curtea Europeană nu oferă o definiție a acesteia.

Conceptul de viață de familie a evoluat în mod constant, sub influența schimbărilor juridice și sociale. Astfel, Curtea a interpretat această noțiune, ținând cont de diversitatea formelor de viață de familie, precum și implicațiile divorțului și progresele medicale în lumea modernă.

Determinarea sensului de viață de familie reprezintă o operațiune foarte delicată, care cuprinde și dispozițiile art. 12 din Convenție, cele ce consacră dreptul la căsătorie.

Jurisprudența Curții arată că, astăzi, noțiunea de „viață de familie” nu se referă numai la sfera intimă a relațiilor personale, dar în același timp cuprinde „dreptul individului de a lega și dezvolta relații cu semenii săi ”.

Jurisprudența Curții a recunoscut importanța familiei în societate indiferent de componența acesteia, fie biologică, fie creată prin adopție . Astfel, aceasta a arătat că noțiunea de familie nu se mărginește numai la relațiile de căsătorie, ci poate cuprinde și alte legături de fapt, atunci când membrii cuplului trăiesc împreună, în afara căsătoriei. Există, între părinți și copil o legătură ce constituie viața de familie „din momentul și din singurul fapt al nașterii sale”.

În prezent, familia cuprinde, din punct de vedere juridic, un cuplu (bărbat și femeie, cuplurile homosexuale nefiind încă recunoscute ca formând o familie) și persoanele care au un strămoș comun.

Legătura de rudenie, unul dintre criteriile vieții de familie, continuă să prezinte o importanță deosebită în stabilirea existenței familiei. Noțiunea de viață de familie este legată de existența unor legături suficient de strânse de consangvinitate.

În general, viața de familie consacră raporturile dintre părinți și copii, dar pot fi luate în considerare și relațiile între rude apropiate: bunici și nepoți, unchi și nepoți.

De asemenea, sunt considerate familii și cuplurile care nu au încheiat o căsătorie, dar trăiesc împreună cu copiii lor. Mai mult, membrii unei familii care nu mai trăiesc împreună – în urma unui divorț, a unei separări sau a unui aranjament – pot, în pofida oricărui fapt, să beneficieze de protecția consacrată de art. 8.

Adopția dă naștere unei vieți familiale între adoptat și adoptator. Mai mult, prin aplicarea criteriului autonom al vieții de familie – caracterul efectiv al unei relații –, Curtea a recunoscut că existau legături familiale de facto dintre un transsexual (născut de sex feminin), partenera sa și copilul acesteia născut prin înseminare artificială de la un donator.

Odată ce sunt stabilite, legăturile de rudenie nu i-au sfârșit nici odată cu divorțul, nici dacă părțile decid să nu mai trăiască împreună, nici nu se termină prin decizia de a plasa un copil într-o familie adoptivă.

Deși legătura în cauză poate fi întreruptă de unele evenimente ulterioare, precum expulzarea, Curtea a stabilit că aceasta nu se întâmplă decât în circumstanțe excepționale.

Natura obligațiilor impuse statelor

Din analiza prevederilor art. 8 reies obligațiile negative ale autorităților statale, adică de a nu face, de a se abține de la o acțiune care ar împiedica exercitarea lor de către titularii care le pot invoca (persoanele fizice sau entitățile sociale). Se recunoaște dreptul autorităților naționale de a imputa anumite fapte care țin de viața privată și familială, cum este exploatarea persoanelor vulnerabile din cauza vârstei sau a stării fizice ori psihice a acestora, însă Curtea Europeană realizează controlul dispozițiilor naționale, adică dacă acestea se încadrează într-un cadru care, într-o societate democrată, poate fi considerat necesar pentru atingerea scopului în vederea căruia au fost adoptate.

În anumite situații excepționale, ingerințele statului în exercițiul dreptului la viața privată se pot dovedi necesare într-o societate democratică, dacă sunt destinate să apere securitatea națională, ordinea publică ori să prevină săvârșirea de fapte penale, așa cum a decis Curtea în privința dispozițiilor legislative care oferă autorităților publice posibilitatea de a intercepta convorbirile telefonice, corespondența sau trimiterile poștale.

Consacrarea dreptului la respectarea vieții private și de familie urmărește „protecția individului împotriva acțiunilor arbitrare din partea autorităților publice”.

Instanța de contencios european al drepturilor omului a semnalat în repetate rânduri că art. 8 pretinde îndeplinirea din partea statelor a unor obligații pozitive. Curtea admite existența unor astfel de obligații impuse statului pentru a asigura, în mod eficient, respectul vieții de familie – obligația de a oferi unui copil din afara căsătoriei, precum și mamei sale posibilitatea „de a avea o viață de familie normală” și, de asemenea, obligația de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura reunirea unui părinte cu copilul său, obligația de a oferi posibilitatea unei mame să-și vadă fiica plasată în asistență publică ori tatălui natural să obțină tutela sau încredințarea copilului născut în afara căsătoriei, plasat de mamă într-o instituției specializată, în vederea adopției.

În ceea ce privește obligațiile pozitive și negative impuse statelor membre de art. 8 al Convenției, acestea trebuie să asigure realizarea unui echilibru just între interesele individuale și cele ale societății, luate în ansamblul ei.

Concluzii

În primul capitol al tezei s-a făcut referință la drepturile privind intimitatea din care face parte și dreptul la respectarea vieții de familie, noțiunea „vieții de familie”, reglementările internaționale în ceea ce privește exercitarea dreptului la viață familială potrivit jurisprudenței CEDO. În acest capitol au fost analizate pe scurt câteva hotărîri ale Curții în care s-a conturat noțiunea de „viață familială”, pronunțate în cauzele diverselor state membre ale Convenției.

În ceea ce privește obligația statelor de a respecta dreptul la viața de familie, s-au distins două categorii de obligații:

obligații negative, desprinse din dispozițiile art. 8, adică de a nu face, de a se abține de la o acțiune care ar împiedica exercitarea lor de către titularii care le pot invoca;

obligații pozitive, adică de a asigura, în mod eficient, respectul vieții de familie.

Jurisprudența Curții reflectă dinamica noțiunii de „viață de familie”, având o importanță deosebită în apărarea exercițiului dreptului la respectarea vieții de familie.

CAPITOLUL II

Ingerințele statelor în viața de familie

Art. 8 din Conventie, prin paragraful 2, statuează că amestecul autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea vieții de familie este admis numai dacă este prevăzut de lege și dacă constituie o măsura care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

Astfel, acțiunea statului prin care se limitează dreptul persoanei la respectul vieții familiale trebuie să îndeplinească anumite condiții. De asemenea, este considerată violare a art. 8 al Convenției neîndeplinirea unei obligații pozitive a statului, prin care s-a adus atingere dreptului protejat de acest articol.

Fosta Comisie s-a pronunțat în sensul că măsurile care aduc atingere vieții private și intimității luate de administrația penitenciară în privința unor deținuți contestatari, justificate însă de măsurile de ordine ce s-au impus, sunt compatibile cu dispozițiile art. 8 al Convenției, deoarece privesc securitatea publică și prevenirea săvârșirii de fapte penale.

Noțiunea de ingerință

Convenția Europeană nu oferă o definiție a noțiunii de ingerință a autorităților statele în exercițiul dreptului la respectarea vieții de familie, garantat de art. 8. Totuși, alineatul doi al aceluiași articol prevede anumite condiții în care exercițiul drepturilor poate fi limitat.

Aceste restricții sunt admise numai dacă sunt prevăzute de lege, urmăresc un scop legitim, dintre cele enumerate de paragraful 2 al art. 8, și sunt necesare într-o societate democratică.

Caracteristicile ingerinței

Condiția legalității (Ingerința trebuie să fie prevăzută de lege)

Prima condiție pentru justificarea unei limitări a drepturilor protejate par. 1 al art. 8 al Convenției este ca aceasta să fie prevăzută de lege, adică să aibă o bază legală. Jurisprudența Curții are în vedere sensul formal, extins, al noțiunii de „lege”, și nu face distincție între sistemul de drept common law și cel de drept continental.

Noțiunea „lege materială” este interpretată de Curte în sensul că desemnează ansamblul regulilor juridice în vigoare, indiferent de tipul lor, inclusiv interpretarea jurisprudențială. Consecin.ă a acestei interpretări extensive, un act administrativ poate constitui o bază legală pentru o ingerință.

Prevederea legală nu este însă suficientă. Curtea a indicat, în jurisprudența sa, că dispoziția referitoare la o ingerință în exercițiul unui drept trebuie să fie cunoscută, în condiții rezonabile, de către cel căruia i se aplică, să fie accesibilă tuturor și să fie previzibilă, adică cel căruia i se aplică trebuie ca, în mod rezonabil, să fi putut înțelege sensul dispoziției și să-și dea seama că aplicarea legii îl privește pe el – „cetățeanul trebuie să poată avea o indicare precisă asupra normelor aplicabile într-o anumita situație”.

Sintagma „prevăzută de lege” în sensul art. 8 parag. 2 din Convenție nu impune numai o bază legală în dreptul intern, ci se referă și la calitatea acestei legi, care trebuie să fie compatibilă cu principiul preeminenței dreptului, să ofere toate garanțiile împotriva unor eventuale abuzuri din partea autorităților și să fie accesibilă celui în cauză și previzibilă cu privire la efectele sale.

Astfel, în cazul X. c. Letonia, Curtea Europeană a constatat că decizia instanțelor naționale de a înapoia copilul în Australia, țara unde își avea domiciliul tatăl, a fost luată pe baza Convenției de la Haga din 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii, semnată și ratificată de către Letonia. Mai mult, existau prevederi legale și în legislația națională (Codul leton de procedură civilă, secțiunea 644).

În cazul Rogl c. Germania, instanța europeană a apreciat că ingerința în viața familială a tatălui natural poate fi considerată ca prevăzută de lege deoarece termenii ei generali sunt precizați printr-o jurisprudență constantă a instanțelor de judecată naționale.

În schimb, Curtea a stabilit, în cauza Kotiy c. Ucraina, că legea națională nu oferă suficiente garanții împotriva eventualelor abuzuri din partea autorităților, în speță decizia investigatorului de a confisca pașaportul reclamantului, împiedicându-l astfel pe acesta să se întoarcă la familia sa.

De asemenea, Curtea a considerat măsura de anulare a adopției reclamantei de către autorități îndoielnică cu privire la conformitatea cu legea. Deși reclamanta nu a invocat lipsa calității procesuale a surorii sale în fața curții de apel, aceasta din urmă trebuia să ridice această obiecție, în baza rolului activ al instanței. Mai mult, dispozițiile legale în vigoare la acel moment prevedeau că numai o persoană adoptată care a împlinit vârsta de zece ani sau Comisia pentru Protecția Copilului putea cere desfacerea adopției, cu condiția ca desfacerea să fie în interesul superior al copilului.

În cazul Dudgeon c. Regatul Unit, reclamantul a tras concluzia că legislația considerând relațiile homosexuale între bărbații adulți ce consimt aceasta, un delict penal individual, constituia un atentat nejustifi cat la dreptul său de respectare a vieții private, protejat de articolul 8. Guvernul a contestat faptul că existența chiar a dispozițiilor legislative în cauză ar fi putut aduce atingere dreptului reclamantului la viața sa privată, nefiind intentată de ceva timp nici o urmărire contra bărbaților adulți ce consimt, în virtutea acestei legislații, și reclamantul însuși nefiind condamnat sau urmărit în justiție.

Cu toate acestea, Curtea a estimat că frica resimțită de reclamant, din cauza înclinațiilor sale, nu era nici iluzorie, nici teoretică, însăși existența acestor dispoziții legislative în cauză au afectat în mod direct și permanent viața sa privată.

Condiția de legitimitate (Ingerința să urmărească un scop legitim)

Scopurile legitime ce pot fi invocate de către state pentru justificarea încălcărilor unuia sau mai multor drepturi garantate de art. 8 al Convenției sunt enumerate în parag. 2: securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii publice și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei publice, protecția drepturilor și libertăților altor persoane.

Aceste scopuri se materializează în împrejurări de fapt care sunt supuse aprecierii Curții, în funcție de circumstanțele fiecărei cauze examinate.

În majoritatea cazurilor, ingerințele urmăresc un scop legitim. Totuși, sunt cazuri în care Curtea a considerat că scopul invocat de stat nu este unul legitim.

În cazul Grufman c. Suedia, fosta Comisie a decis că luarea unui copil de lângă părinții săi prin hotărâre judecătorească și încredințarea acestuia unei instituții de ocrotire și apoi trecerea lui în plasament familial constituie o ingerință în viața familială a părinților, deși aceste măsuri au avut ca scop protecția sănătății copilului, care era amenințată de familia acestuia.

De asemenea, atunci când este vorba despre un copil ce urmează a fi adoptat, iar părinții care nu-l pot crește se opun nemotivat adopției, hotărârea judecătorească care ține locul consimțământului acestora, deși este o ingerință în exercițiul dreptului la viața de familie a acestora, are un scop legitim, acela al protecției sănătății și dezvoltării copilului.

Condiția necesității măsurilor adoptate (Măsura trebuie să fie necesară într-o societate democratică)

Convenția Europeană prevede în parag. 2 al art. 8 că ingerințele autorităților naționale în exercițiul dreptului la respectarea vieții de familie nu doar trebuie să fie prevăzute de lege și să urmărească un scop legitim, ci este necesar ca acestea să fie necesare într-o societate democratică.

Semnificația acestei condiții a fost evidențiată de către Curte în hotărârile sale. Astfel, într-una dintre cele mai importante hotărâri ale sale, pronunțară în cauza Silver ș.a. c. Regetul Unit, instanța europeană a precizat că ingerința trebuie să răspundă unei nevoi sociale imperioase și să fie proporțională cu scopul legitim urmărit. Statele membre sunt solicitate să aprecieze necesitatea limitării, pe când Curtea apreciază și decide asupra pertinenței și suficienței motivelor ingerinței, raportate la dispozițiile Convenției Europene.

Statele semnatare ale Convenției dispun, în adoptarea măsurii care constituie o ingerință în exercițiul dreptului la viață familială, apărat de art. 8, de o marjă de apreciere, cu întindere variabilă, pentru a identifica nevoia socială imperioasă și nivelul de ingerință pentru urmărirea unui scop legitim. Ea se aplică diferențiat, gradul de libertate variind în funcție de context. Însă, autoritățile statale trebuie să mențină un echilibru corect între interesul general și interesele individului în situația examinată.

Această marjă nu este absolută deoarece Curtea este chemată să decidă, în ultimă instanță, dacă o anumită restricție este compatibilă cu dreptul la respectarea vieții de familie. Curtea europeană a precizat în mod clar că, în cadrul evaluării, respectiva marjă va face întotdeauna obiectul unui control judiciar, în special în ceea ce privește garanțiile existente.

Trebuie reținut că instanța europeană este chemată nu să se substituie instanțelor naționale, ci să treacă hotărârile acestora prin filtrul compatibilității cu drepturile garantate de art. 8 al Convenției.

Curtea Europeană a considerat necesară analizarea sintagmei „necesară într-o societate democratică” în mai multe cauze. Astfel, în cauza Silver ș.a. c. Regatul Unit, instanța europeană a precizat că „necesar” nu este sinonim cu „indispensabil”, dar nici nu are flexibilitatea unor termeni ca „admisibil”, „obișnuit”, „rezonabil” sau „oportun”.

Termenul „necesitate” nu trebuie interpretat nici într-un sens larg, nici într-un sens exact. Sintagma „necesară într-o societate democratică” presupune ca ingerința să corespundă unei nevoi sociale imperioase și să fie proporțională cu scopul legitim urmărit, pentru a corespunde Convenției.

Condiția ca ingerința să fie necesară într-o societate democratică a fost analizată de Curte în cauza K. și T. c. Finlanda. În situația în care autoritățile iau decizia de a lua copiii părinților reclamanți din grija acestora și de a-i plasa spre creștere și îngrijire unei alte familii, trebuie să se țină cont de interesul superior al copilului.

Analiza instanței europene se va axa întotdeauna, în aceste situații, pe necesitatea luării măsurii într-o societate democratică, deoarece există riscul ca legăturile de familie să se rupă. În cazul analizat, Curtea a decis că măsurile dispuse nu contravin dispozițiilor art. 8 parag. 2 din Convenție, mama neputând să se ocupe de copil (M.) din cauza stării acesteia de sănătate.

Totuși, Curtea a decis diferit în cazul celuilalt copil, J. Măsura de a plasa un nou-născut în instituții este extrem de dură, care necesită motive foarte întemeiate înainte de a se îndepărta fizic copilul de lângă mama sa, împotriva voinței acesteia, imediat după naștere. În consecință, instanța europeană a considerat că punerea în aplicare a acestei măsuri nu a fost proporțională cu scopul urmărit.

Pentru a considera o măsura ca proporțională și necesară într-o societate democratică, Curtea a constatat că trebuie exclusă posibilitatea aplicării unei măsuri alternative care să aducă atingeri minime dreptului la respectarea vieții familiale, în timp ce urmărește același scop.

În cauza Nada c. Elveția, potrivit jurisprudenței instanței europene, un stat contractant este responsabil, în conformitate cu art. 1 al Convenției Europene, pentru toate faptele și omisiunile organelor sale, indiferent dacă actul sau omisiunea respectivă a fost o consecință a dreptului intern sau a cerinței de a se conforma obligațiilor internaționale.

Astfel, o autoritate ar putea avea un scop legitim în temeiul articolului 8 parag. 2, de exemplu, „prevenirea, identificarea și investigarea unei fapte penale”, „securitatea națională și siguranța publică”. Deși ingerința a fost prevăzută de lege și scopul urmărit a fost legitim, Curtea a decis că restricțiile impuse asupra libertății de mișcare a reclamantului, pe o perioadă considerabilă de timp, nu au oferit un echilibru corect între dreptul la respectarea vieții de familie al acestuia și obiectivele legitime urmărite, de prevenire a faptelor penale și de protecție a securității naționale și siguranței Elveției.

Într-o cauză specială; Dudgeon c. Regatul Unit, Curtea Europeană a decis că incriminarea actelor de homosexualitate nu justifică o nevoie socială imperioasă. Instanța a remarcat schimbarea semnificativă a punctelor de vedere privind homosexualitatea, luând în considerare și scopurile urmărite de autorități prin legislația adoptată.

Cheia îndeplinirii cerinței „nevoie socială imperioasă” este reprezentată de context și dovezi. În consecință, gravitatea nevoii sociale poate influența caracterul imperios al acesteia. Însă, contextul și dovezile prezentate pentru a justifica ingerința vor fi importante pentru stabilirea gradului de gravitate.

În ce privește proporționalitatea, măsura care interferează cu un drept prevăzut de Convenția Europeană trebuie să nu fie mai invazivă decât este necesar pentru atingerea scopului legitim urmărit.

Aceasta condiție este o creație a jurisprudenței organelor Convenției, ea nu apare în parag. 2 al art. 8.

Pentru ca o ingerință să fie proporțională cu scopul urmărit, se au în vedere, în primul rând, natura și gravitatea măsurii ori sancțiunii aplicate, contextul în care s-au produs faptele și interesul public vizat.

În cauza Mizzi c. Malta, reclamantul nu a putut contesta prin nicio modalitate paternitatea copilului născut în timpul căsătoriei lui cu mama acestuia. Această situație în care o prezumție legală poate predomina, potrivit legilor interne, situația biologică reală a unui copil născut de mama căsătorită nu este compatibilă cu obligația statelor contractante de a garanta respectarea vieții de familie, fie și prin luarea în considerare a marjei de apreciere a acestora. Curtea a considerat că această împrejurare nu este compatibilă cu scopul urmărit, fiindcă nu a fost respectat un echilibru corect între dreptul reclamantului și interesul general al protecției legăturilor de familie.

De asemenea, în cauza von Hannover c. Germania, reclamanta, membră a unei familii princiare monegasce, s-a plâns de încălcarea dreptului la viață de familie prin publicarea unor fotografii, fără consimțământul acesteia, în mai multe publicații germane. Curtea a analizat echilibrul între interesul reclamantei – apărarea vieții familiale – și interesul revistelor germane – libertatea de expresie, garantată de art. 10 din Convenție. Instanța europeană a decis că instanțele naționale germane nu au oferit un echilibru just între interesele părților, încălcând dreptul reclamantei la viață de familie, prin declararea ei ca personalitate „absolută” a istoriei contemporane.

Jurisprudența Curții a arătat că, în general, măsurile luate de autoritățile naționale în privința expulzărilor nu îndeplinesc cerința proporționalității.

Astfel, într-o cauză, impunerea și aplicarea unei interdicții de ședere pe o perioadă de timp egală cu cea petrecută în țara de ședere, împreună cu lipsa legăturilor cu țara de origine, reprezintă o măsură disproporționată față de scopul urmărit. Autoritățile austriece nu au luat în considerare faptul că persoana expulzată era un tânăr venit în Austria încă din copilărie, care avea legături familiale, sociale și culturale cu această țară și nu cu țara de origine.

Dimpotrivă, în cauza Çakir c. România, reclamantul, cetățean turc, s-a plâns de refuzul autorităților române de a-i prelungi un permis de ședere în România. Totuși, acesta nu a cerut autorităților române acordarea unei alte vize de ședere pentru reunirea familiei, iar faptul că a păstrat legături familiale, sociale și culturale cu țara sa de origine, precum și cunoașterea limbii turce, permite stabilirea în Turcia a consoartei și copiilor săi. În consecință, Curtea a constat că autoritățile interne au realizat un just echilibru între interesele reclamantului, pe de o parte, și interesele statului de a controla politica de imigrație, pe de altă parte.

Concluzii

Capitolul II analizează condițiile pe care trebuie să le îndeplinească amestecul unei autorități publice în exercițiul dreptului la respectul vieții de familie, prin exemplificarea cauzelor în care Curtea Europeană a decis că există sau nu o violare a art. 8. Astfel, respectarea vieții de familie nu poate face obiectul unei restrângeri decât în măsura în care este prevăzută de lege, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea săvârșirii de fapte penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

Aceste scopuri se materializează în împrejurări de fapt care sunt supuse aprecierii Curții, în funcție de circumstanțele fiecărei cauze examinate.

S-a constatat că în majoritatea cazurilor, ingerințele urmăresc un scop legitim, însă au fost identificate și cazuri în care Curtea a considerat că scopul invocat de stat nu este unul legitim.

Proporționalitatea măsurii are în vedere, în primul rând, natura și gravitatea măsurii ori sancțiunii aplicate, contextul în care s-au produs faptele și interesul public vizat.

Trebuie reținut că instanța europeană este chemată nu să se substituie instanțelor naționale, ci să treacă hotărârile acestora prin filtrul compatibilității cu drepturile garantate de art. 8 al Convenției.

Jurisprudența Curții a arătat că, în general, măsurile luate de autoritățile naționale în privința expulzărilor nu îndeplinesc cerința proporționalității.

CAPITOLUL III

Noțiunea de „viață de familie” include, în jurisprudența Curții europene, trei tipuri de cauze:

cele privitoare la raporturile între părinți și copii, care cuprind alte trei categorii:

cauze referitoare la încredințarea copilului unor instituții publice de ocrotire socială sau unei familii adoptatoare;

cauze referitoare la încredințarea copiilor după divorț;

cauze referitoare la viața de familie a cuplurilor homosexuale.

cele privitoare la viața familială a persoanelor private de libertate;

cele privitoare la viața familială a străinilor.

Respectarea dreptului la viață familială în unele situații speciale

Respectarea dreptului la viață familială în unele situații speciale abordează numai aspectele privitoare la măsura încredințării copilului unor instituții publice de ocrotire, în anumite condiții, măsura expulzării unui străin de către autoritățile naționale și viața de familie a unor persoane aflate în executarea de pedepse privative de libertate.

Plasamentul – încredințarea copilului unor instituții de ocrotire socială

Art. 20 din Convenția din 20 noiembrie 1981 cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generala a ONU (republicată în M.Of. nr.314/13.06.2001) prevede că:

„1. Copilul care este, temporar ori permanent, lipsit de mediul său familial sau care, pentru protejarea intereselor sale, nu poate fi lăsat în acest mediu are dreptul la protecție și asistență specială din partea statului.

2. Statele părți, în conformitate cu legislația lor națională, vor asigura protecție alternativă pentru un astfel de copil.

3. Această protecție poate include, mai ales, plasamentul familial, „kafalah” din dreptul islamic, adopția sau, în caz de necesitate, plasarea în instituții corespunzătoare de îngrijire a copiilor. În alegerea uneia dintre aceste soluții este necesar să se țină seama în mod corespunzător de necesitatea unei anumite continuități în educarea copilului, precum și de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică.”

În împrejurări deosebite, din diverse motive, se poate să nu mai fie posibilă creșterea și dezvoltarea copilului în familia sa, astfel că există posibilitatea ca autoritățile publice să impună luarea măsurii încredințării copilului unor instituții de ocrotire socială.

Jurisprudența Curții a apreciat de multe ori că o componentă esențială a vieții de familiei îl reprezintă, pentru copil, faptul de a trăi împreună cu părintele său, astfel că plasarea lui într-o instituție de ocrotire socială constituie o ingerință în viața de familie a celor interesați. Totodată, Curtea a admis că autoritățile publice percep, în mod diferit, oportunitatea unei intervenții în privința luării unei asemenea măsuri, în funcție de diferiți factori: tradițiile familiale, dispozițiile legislative în materie, resursele materiale de care dispun autoritățile pentru a reuși plasarea copilului în cele mai bune condiții. Examinarea măsurii care trebuie luată trebuie să fie făcută prin luarea în considerare, în primul rând, a interesului copilului.

Deși luarea măsurii plasamentului reprezintă, fără îndoială, o ingerință activă a statului în viața de familie, este posibil ca procesul implementării acestei măsuri să includă unele obligații pozitive, a căror neîndeplinire este analizată uneori ca o ingerință pasivă în viața de familie.

Autoritățile naționale sunt cele mai îndreptățite să decidă asupra măsurilor care trebuie luate și etapelor de urmat după adoptarea lor, pentru că au contact direct cu părțile interesate. Ca principiu general, Curtea europeană nu se poate substitui autorităților interne pentru determinarea măsurilor, ci este competentă să le aprecieze prin prisma dispozițiilor Convenției.

În exercitarea acestui control, Curtea reiterează că interesele superioare ale copilului pot trece înaintea celor ale părinților, părinții neputând luat măsuri care să aducă atingere sănătății și dezvoltării copilului. Chiar și procedura de încredințare a copilului unor instituții de ocrotire socială sau unei familii adoptatoare este supusă controlului din partea Curții.

În jurisprudența Curții, procesul decizional trebuie să se desfășoare în fața autorităților naționale, decizia finală fiind imparțială, luată pe baza unor fapte pertinente, fără elemente de arbitrar. Trebuie să existe motive întemeiate pentru a dispune măsura îndepărtării copilului de lângă mama sa, imediat după naștere. Astfel, într-o speță, Curtea a decis că scurta observație a dr. D. prin care se nota, fără alte detalii, că „având în vedere perioada scurtă de timp de la naștere, sănătatea și chiar viața copilului ar fi în pericol dacă acesta ar fi lipsit de asistență medicală spitalicească” nu reprezintă un motiv întemeiat pentru a justifica măsura îndepărtării copilului de lângă mama sa, împotriva ei.

Instanța europeană a calificat ca ingerințe în exercițiul dreptului garantat de art. 8 din Convenție și situațiile în care autoritățile naționale au decis plasarea copiilor în instituții de ocrotire, cu toate că nu au analizat capacitățile educative și afective ale părinților firești, pentru motivul „locuinție inadecvate” în care locuia, la vremea respectivă, familia în cauză.

Într-o cauză, reclamanții s-au plâns cu privire la măsura revocării adopției copiilor lor, precum și transferarea acestora într-un centru de plasament. Aceste măsuri au fost luate după producerea unui incident în urma căruia fiul reclamanților a suferit arsuri grave și a trebuit dus la spital pentru a primi îngrijiri medicale. Instanța europeană a constatat o încălcare a art. 8 numai în ce privește revocarea adopției, motivată insuficient pentru cerințele parag. 2 al aceluiași art, în schimb, nu a constatat o violare cu privire la măsura inițială a autorităților de a-i lua pe copiii adoptivi de sub supravegherea reclamanților.

Curtea exercită un control și asupra necesității luării măsurii plasamentului, dar și asupra modalității în care aceasta a fost pusă în practică.

În acest context, instanța europeană a sancționat pasivitatea autorităților competente care nu au luat măsuri de ocrotire socială atunci când situația o impunea. Suntem în situația unei obligații pozitive a statului. Astfel, Curtea a constatat că autoritățile britanice nu au luat măsuri de ocrotire față de cei patru copii, care au fost supuși la acte de rele tratamente în domiciliul familial.

De asemenea, statul contractant are obligații pozitive în vederea asigurării respectării vieții de familie, care vizează și dreptul la reunire. Măsurile de încredințare a copilului unor instituții de ocrotire sau unei familii adoptatoare trebuie, în principiu, să fie termporare, pentru a nu se rupe complet legăturile cu părinții firești. Drepturile părinților firești și al copilului la viață de familie implică și dreptul la măsuri având ca scop reunirea lor, Curtea hotărând că art. 8 nu împiedică dreptul părinților la a fi luate măsuri adecvate pentru reunirea cu copilul lor, precum și obligația autorităților de a le lua chiar și atunci când s-a transferat, provizoriu, sarcina creșterii și educării copilului unor terțe persoane.

În această privință, trebuie luate în considerare interesele tuturor părților implicate, însă cel care primează este interesul superior al copilului, autorităților naționale revenindu-le obligația de a realiza un echilibru just între interesul copilului de a rămâne în plasament și cel al părintelui de a fi reunit cu copilul.

Totuși, Curtea a decis, în cauza Keegan c. Regatul Unit, că este posibil ca revenirea asupra deciziei de încredințare să nu fie în interesul copilului, care a fost încredințat altor persoane decât părinții săi și cu care a stabilit noi legături sociale și afective, ruperea acestor legături.

Dacă o reunire imediată a copilului cu părintele nu este posibilă din pricina reacțiilor copilului, autoritățile competente trebuie să examineze posibilitatea unor contacte treptate, astfel încât să se limiteze efectele negative.

Ruperea totală a legăturii între copii și părinți nu poate fi justificată, în aprecierea Curții, decât în circumstanțe excepționale sau din motive care țin exclusiv de interesul superior al copilului.

Măsura expulzării unui străin

Convenția Europeană a drepturilor omului nu garantează un drept pentru cetățenii străini sau apatrizi de a intra sau de a-și stabili domiciliul într-o țară determinată, cu scopul creării de legături familiale, însă expulzarea unei persoane dintr-o țară în care trăiesc rudele sale apropiate reprezintă o ingerință în viața familială a celui expulzat.

Potrivit unui principiu de drept internațional, statele au dreptul de a controla intrarea nonnaționalilor și sejurul pe teritoriul lor, fără a prejudicia angajamentele care decurg pentru ele din tratate internaționale la care sunt parte.

În jurisprudența Curții, regăsim două tipuri de cauze: cele ale imigrantului stabilit care dorește să-și aducă membrii de familie aflați în țara de origine sau într-o altă țară și cele ale imigrantului stabilit pe teritoriul statului semnatar al Convenției și care a întemeiat o viață familială.

Cauze în care statul controlează dreptul la reîntregirea familiei

În cauza Gűl c. Elveția, reclamanții-cetățeni turci, cu drept de ședere în Elveția obținut pe motive umanitare, susțineau violarea art. 8 din Convenție, deoarece fiului lor, rămas în Turcia, nu i se permitea intrarea și șederea pe teritoriul elvețian. Curtea a constatat că obligațiile pozitive ale statului elvețian au fost îndeplinite, deoarece dreptul de ședere al reclamanților nu era permanent, viața de familie putând fi desfășurată în Turcia, datorită încetării motivelor care determinaseră plecarea soților.

În cauza Ahmut c. Olanda, autoritățile olandeze au refuzat permisul de ședere al fiului reclamantului în vârstă de 9 ani, de naționalitate marocană, în statul în care tatăl său se instalase între timp și a cărui naționalitate o dobândise (având, astfel, dublă cetățenie). Curtea a apreciat că nimic nu împiedică tatăl să-și mențină viața de familie în țara de origine „și nu există, de asemenea, nici un obstacol care să împiedice reîntoarcerea sa în țara de origine”. Art. 8 nu garantează dreptul de a alege locul considerat de cei interesați ca fiind cel mai adecvat pentru dezvoltarea unei vieți de familie, iar guvernului în cauză nu i se poate reproșa că a omis asigurarea unui echilibru just între interesele reclamanților și propriul interes de a controla emigrația.

Jurisprudența Curții a evoluat, stabilind o obligație pozitivă a statului de a admite pe teritoriul său rude ale imigranților deja stabiliți, în situația în care un obstacol serios (de ex., menținerea motivului pentru care se solicitase azil politic, nașterea unui copil în statul în care a emigrat, copil ce nu are nici o legătură cu statul de origine) împiedică o viață de familie în statul de origine.

Cauze privind expulzarea unui străin

În această ipoteză, curtea are în vedere cauzele în care străinii sau apatrizii s-au stabilit pe teritoriul statului semnatar al Convenției, constituindu-și o viață familială, dar care sunt sau riscă să fie expulzați.

Dacă legăturile de familie s-au realizat deja pe teritoriul statului care dispune expulzarea, cel în cauză poate invoca art. 8 din Convenție, pentru a împiedica punerea în practică a unei asemenea măsuri, care, dacă aduce atingere dreptului la viață familială, reprezintă o ingerință.

Așa cum s-a precizat anterior, în baza unui principiu de drept internațional și a obligațiilor asumate de state prin tratate internaționale, statele contractante trebuie să asigure ordinea publică, avându-se în vedere exercitarea dreptului de control asupra intrării și stabilirii nonnaționalilor pe teritoriul lor.

Statele suverane au obligația de a asigura ordinea publică pe teritoriul lor, acestea având libertatea de a dispune expulzarea imigranților care săvârșesc infracțiuni, atunci când se află pe acest teritoriu. Curtea observă că dispozițiile Convenției nu garantează dreptul unui străin să intre sau să domicilieze într-o anumită țară.

În cauza Al-Nashif c. Bulgaria, Curtea a considerat că aplicarea măsurii expulzării unui străin care are constituită viață de familie pe teritoriul statului în cauză „nu poate fi lipsit de orice garanție împotriva arbitrariului”. Reclamantul trebuie să aibă posibilitatea să-și expună propriul punct de vedere asupra situației examinate și să combată apărarea guvernului.

De asemenea, în cauza Lupșa c. România, Curtea a constatat că, printr-o ordonanță a parchetului, reclamantul a fost declarat indezirabil în România, i s-a interzis șederea pe teritoriul național pe o perioadă de 10 ani și a fost expulzat pentru asigurarea securității naționale. Curtea a reținut că autoritățile naționale nu au deschis nicio procedură pentru participarea la săvârșirea vreunei infracțiuni și că ordonanța prin care a fost declarat indezirabil i-a fost comunicată după expulzare.

►Cauze privind expulzarea delincvenților

Există situații în care imigranții săvârșesc fapte penale în statele pe teritoriul cărora s-au stabilit, măsura expulzării lor luându-se fără a se ține seama de viața familială pe care și-o constituiseră în țările unde erau instalați.

În cauza Boultif c. Elveția, instanța europeană a reținut printre criteriile pertinente utilizate pentru a determina necesitatea măsurii următoarele: natura și gravitatea infracțiunii comise de către reclamant – factor fundamental în determinarea luării măsurii expulzării –, durata șederii sale în țara din care va fi expulzat, perioada scursă de la comiterea infracțiunii, conduita celui interesat în această perioadă, naționalitatea diverselor persoane vizate, situația familială a reclamantului etc. Ținând cont de conduita ireproșabilă a reclamantului în închisoare în timpul celor doi ani de detenție, de lipsa recidivei după comiterea infracțiunii, de faptul că soția sa – cetățean elvețian – nu locuise niciodată în țara de origine a soțului reclamant, nu vorbea limba arabă și nu avea niciun contact cu această țară, Curtea a considerat că „dacă natura infracțiunii săvârșite de reclamant ar putea lăsa să se creadă că acesta constituie, pe viitor, un pericol pentru ordinea și siguranța publică, Curtea consideră că circumstanțele particulare ale cauzei sunt de natură a atenua aceste temeri”.

În cauza Dalia c. Franța, reclamanta, cetățean algerian, s-a alăturat la vârsta de 17 ani familiei sale în Franța unde a rămas pentru o vreme, după care s-a întors în Algeria, a revenit în Franța, iar după expirarea vizei nu s-a mai întors în țara de origine. Timp de trei ani a fost căsătorită cu un cetățean francez, după care a divorțat. În timp ce i se interzisese șederea pe teritoriul Franței, reclamanta a dat naștere unui copil de cetățenie franceză, suferind, între timp, condamnarea la un an de închisoare pentru infracțiuni privind drogurile. Legăturile de familie în Franța s-au consolidat automat prin nașterea copilului, deși acestea au fost stabilite în perioada când se afla sub interdicția șederii în Franța. Curtea a considerat că justificată măsura expulzării dispusă de autoritățile franceze, având în vedere că traficul de stupefiante reprezintă o infracțiune foarte gravă și, în consecință, cererea reclamantei a fost declarată inadmisibilă.

De asemenea, în cauza Najafi c. Suedia, reclamantul, cetățean iranian, s-a stabilit în Suedia – unde a intrat de mai multe ori, atât legal, cât și ilegal, într-un interval de 10 ani –, s-a căsătorit cu o suedeză, având doi copii cu aceasta, după care a divorțat, pentru ca în 1997 să fie condamnat la 10 ani de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri, cu interdicția definitivă de ședere pe teritoriul Suediei. După săvârșirea pedepsei închisorii, acesta a fost expulzat în Iran. Reclamantul a susținut în fața instanței europene încălcarea art. 8 din Convenție de către autoritățile suedeze, subliniind imposibilitatea de a trăi împreună cu copii săi. În ciuda consecințelor grave asupra vieții sale de familie, Curtea a apreciat că autoritățile suedeze au dispus măsura expulzării proporțional cu scopul legitim urmărit, fiind impusă de o nevoie socială imperioasă.

Dimpotrivă, într-o altă cauză, reclamantul a fost expulzat datorită săvârșirii aceleiași infracțiuni, însă situația personală a acestuia era diferită, adică deși era de naționalitate algeriană, se născuse în Franța, acolo unde se afla toată familia sa (soția și copii erau de naționalitate franceză), făcând numai călătorii sporadice în Algeria. Curtea a reținut că nu existau legături cu această țară unde autoritățile franceze hotărâseră expulzarea, soluția adecvată fiind protejarea vieții de familie pe teritoriul francez.

În cazul traficului de stupefiante, statele se bucură de o marjă de apreciere mai largă, interesul protejării securității și apărării publice fiind mai mare în cazul acestor infracțiuni. Pentru alte tipuri de infracțiuni, Curtea se arată mai permisivă, luând în considerare ansamblul circumstanțelor în care s-au produs faptele penale, factorul subiectiv și modalitățile de realizare a elementului material al infracțiunii.

Astfel, într-o cauză în care reclamantul, în vârstă de 16 ani, fusese condamnat pentru două furturi, realizate fără violență, pedepsele stabilite de instanță fiind cu suspendare, Curtea a considerat condamnările suferite ca nefiind grave, menționând că „trebuie să existe motive foarte serioase pentru a justifica expulzarea unui tânăr de 16 ani, singur, într-o țară în care a avut loc, recent, un conflict armat [reclamantul urmase școala în Croația, cunoștea limba și cultura din această țară, iar la vârsta de 11 ani se stabilise în Austria], cu toate efectele sale adverse asupra condițiilor de viață, și fără a aduce dovezi cu privire la faptul că ar avea rude care trăiau în această țară.”

Așa cum a menționat Curtea, este evident că orice detenție legală a unei persoane presupune, prin însăși natura ei, o restricție a vieții private și de familie a celui interesat.

Jurisprudența Curții mai face distincție și între reclamanții care sunt născuți sau au trăit cea mai mare parte a vieții lor în țara din care sunt expulzați și imigranții ale căror legături cu țara de origine sunt mult mai puternice, fiind familiarizați cu tradițiile, cultura și limba locală. În cazul primei categorii, instanța europeană analizează proporționalitatea măsurii expulzării în raport cu posibilitatea continuării vieții de familie în alt stat, fie cel de origine, fie altul.

Viața de familie a persoanelor aflate în executarea de pedepse privative de libertate

Orice detenție legală a unei persoane implică o restricție a vieții sale private și familiale, astfel că un control specific mediului de detenție legală, precum și limitările aferente acestuia sunt necesare și nu apar ca fiind incompatibile cu dispozițiile Convenției.

Totuși, administrația penitenciarelor are obligația de a ajuta deținuții să-și mențină contactele cu membrii apropiați ai familiei sale, astfel că orice restricții sau limitări ale vizitelor familiale constituie ingerință în drepturile deținutului în sensul art. 8 din Convenție.

Astfel, în jurisprudența Curții au fost considerate drept ingerințe: interzicerea oricărui contact al reclamantului cu soția sa, inclusiv de a comunica cu aceasta prin telefonul intern al închisorii și de a primi vizite sub supraveghere, interzicerea absolută a vizitelor membrilor familiei, limitarea numărului de vizite ori a posibilității membrilor de familie de a-l vizita pe deținut, citirea corespondenței unui deținut cu organele Convenției ori a oricărei alte corespondențe, monitorizarea convorbirilor telefonice etc.

În jurisprudența Curții, au existat plângeri referitoare la refuzul autorităților de a acorda permisiunea părăsirii locului de detenție pentru a asista la funeraliile unor rude, cazuri în care nu s-a constatat încălcarea art. 8 din Convenție, dacă autoritățile au motivat în scris deciziile adoptate.

Curtea europeană reiterează faptul că art. 8 din Convenție nu acordă deținuților dreptul de a părăsi locul de deținere pentru a asista la funeraliile unei rude, controlul exercitate de instanță limitându-se numai la verificarea măsurilor în contextul dispozițiilor Convenției, ținând cont de marja de apreciere lăsată statelor contractante.

Totuși, Curtea a considerat ingerință în exercițiul drepturilor garantate de art. 8 refuzul nemotivat de a acorda permisii, datorită caracterul arbitrar al acesteia.

Astfel, într-o cauză, în care reclamantului, cetățean polonez, deținut preventiv în cursul unui proces penal, timp în care părinții acestuia decedează succesiv, îi sunt refuzate cererile de a asista la înmormântările părinților pe motive de securitate publică și prevenire a tulburărilor ori a infracțiunilor, deși erau însoțite de declarațiile favorabile ale cadrelor penitenciarului. Instanța europeană a concluzionat că art. 8 a fost violat, refuzul învoirii din penitenciar nefiind necesar, deoarece exista soluția alternativă a învoirii sub escortă și nu existau motive imperioase care să justifice acest refuz.

Pentru a păstra viața familială a deținutului, instanța europeană a decis că administrația penitenciară trebuie să-l ajute la a-și menține, în limita posibilităților și în raport de atitudinea celui condamnat pe timpul executării pedepsei, contactele cu membrii apropiați ai familiei sale. Astfel, într-o cauză în care reclamantului i-a fost refuzat transferul într-un alt centru de detenție pentru a putea fi mai aproape de logodnica sa, Curtea a considerat acest refuz ingerință în drepturile reclamantului garantate de art. 8 din Convenție.

Tot astfel, în altă cauză Curtea a decis că absența unui procedeu clar și anticipativ de distribuire a persoanelor condamnate în coloniile penitenciare, statul „nu a reușit să ofere o măsură de protecție juridică a drepturilor omului împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice”. Astfel, datorită amplasării geografice a coloniilor în cauză și duratei călătoriei asupra familiei reclamanților, instanța a considerat că măsura luată constituie ingerință în viața familială a deținuților.

Dacă este vorba însă de deținuți periculoși, condamnați pentru fapte sociale deosebit de grave, aprecierea compatibilității unui regim de detenție mai sever cu dispozițiile art. 8 este examinată în raport cu aceste aspecte. Astfel, Curtea Europeană a decis că nu sunt încălcate dispozițiile acestui text al Convenției atunci când reclamantul, membru al mafiei italiene, este supus de mai mult de 4 ani unui regim special, care-i restrânge contactele cu familia sa. Pe de o parte, autoritățile penitenciare au avut grijă ca, pe unele perioade scurte de timp, să suspende aceste măsuri, iar, pe de alta Curtea nu face abstracție de rolul deosebit al legăturilor de familie în cadrul acestei organizații criminale.

Regimul special impus în speță nu urmărea altceva decât distrugerea unor legături între reclamant și conducătorii din exterior ai organizației și minimalizarea riscului de utilizare a contactelor familiale pentru ca, eventual, asemenea legături să fie reluate.

Aceste soluții ale Curții, privitoare la viața de familie în unele situații speciale, sunt de un mare pragmatism, dovedind, totodată, flexibilitatea instanței europene în interpretarea și aplicarea unuia dintre cele mai importante mecanisme internaționale de protecție a drepturilor omului, și anume Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

CONCLUZII

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în articolul 8, proclamă că orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Exercițiul dreptului la viață familială este supus unui amestec al autorității publice în măsura în care este prevăzut de lege și, într-o societate democratică, constituie o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora.

În baza acestui articol statele semnatare se obligă să respecte dreptul la viață de familie al tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția lor. Însă, sunt cazuri cînd statele membre ale convenției încalcă acest articol, exercitînd o ingerință care nu este prevăzută de parag. 2 al art. 8 din Convenție.

Totuși, Curtea europeană lasă statelor o marjă de apreciere, cu întindere variabilă, pentru adoptarea măsurii care constituie ingerință. Totodată, statele trebuie să mențină un echilibru just între interesele publice și cele private, ale titularilor dreptului supus ingerinței. Însă, Curtea realizează controlul dispozițiilor naționale, adică dacă acestea se încadrează într-un cadru care, într-o societate democrată, poate fi considerat necesar pentru atingerea scopului în vederea căruia au fost adoptate.

Trebuie reținut că instanța europeană este chemată nu să se substituie instanțelor naționale, ci să treacă hotărârile acestora prin filtrul compatibilității cu drepturile garantate de art. 8 al Convenției.

În consecință, Curtea trebuie să analizeze ingerința litigioasă în lumina ansamblului circumstanțelor cauzei. Ei îi incumba sarcina de a determina dacă ingerința atacată în fața sa rămâne „proporțională scopului legitim urmărit” și dacă motivele invocate de autorități pentru a o justifica apar ca fiind „pertinente și suficiente”. Curtea trebuie să se convingă de faptul că autoritațile interne au aplicat reguli conforme principiilor consacrate de articolul 8 și de jurisprudența în domeniu.

Jurisprudența Curții a recunoscut importanța familiei în societate, indiferent de componență, fie biologică, fie creată prin înfiere.

Instanța europeană a statuat că art. 8 presupune, prin ipoteză, existența unei familii, însă nu face distincție între familia tradițională, legitimă, care are la bază o căsătorie valabil încheiată, și familia naturală – relație de fapt –, care nu se întemeiază pe încheierea unei căsătorii.

În privința raporturilor între părinți și copii, Curtea a decis că între aceștia există o legătură constitutivă a vieții de familie, chiar dacă, la momentul nașterii copilului, părinții nu mai trăiau împreună ori relația dintre ei luase sfârșit.

De asemenea, Curtea a hotărât că autoritățile naționale au obligația de a lua măsuri în vederea asigurării unor legătiro biologice și sociale între un bărbat și copilul care pretinde că este al lui.

Jurisdicția europeană consideră că legăturile personale între părinte și copilul său reprezintă un element fundamental al vieții familiale, chiar dacă relația dintre părinți a luat sfârșit. Măsurile care împiedică o asemenea relație constituie ingerință în dreptul la viața familială, apărat de art. 8 din Convenție.

În jurisprudența organelor Convenției s-a pus problema aplicabilității dispozițiilor art. 8 în privința creării ori păstrării unei vieți de familie în situația minorităților sexuale.

Deși fosta comisie a decis că relațiile din cadrul unui cuplu homosexual nu sunt incluse în dreptul la respectarea vieții de familie, Curtea Europeană a statuat, contrar hotărârilor instanțelor naționale, că nu se poate împiedica dreptul unui părinte homosexual de a i se încredința copilul spre creștere și educare, din moment ce această soluție este în interesul superior al copilului.

Totuși, Curtea a dat dovadă de prudență atunci când a constatat numai existența unei vieți de familie de fapt între transsexualul companion al mamei și copilul născut prin procedeul IAD (înseminare artificială prin donator anonim), neadmitând posibilitatea recunoașterii acestei persoane ca părinte, pe calea recunoașterii de paternitate.

Soluțiile Curții Europene a Drepturilor Omului sunt, astfel, de un mare pragmatism, care dovedesc examinarea atentă de către jurisdicția europeană a datelor de fapt din fiecare caz în parte.

BIBLIOGRAFIE

Convenția europeană a drepturilor omului, Ed. Hamangiu, București, 2014

A. Sériaux, L.A. Sermet, D. Viriot-Barrial, Droits et libertés fondamentaux, Ellipses, 1998

B. Selejan-Guțan, Protecția europeană a drepturilor omuui – ediția a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2011

C. Bîrsan, Convenția Europeană a drepturilor omului – comentariu pe articole, vol. I. Drepturi și libertăți, Ed. C.H. Beck, București, 2005

D. Bogdan, M. Selegean, Drepturi și libertăți fundamentale în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Ed. All Beck, București, 2005

D. Lochlok, Les Droits de lʼhomme, Ed. La Découverte & Syros, Paris, 2002

F. Sudre, Drept european și internațional al drepturilor omului, Ed. Polirom, București, 2006

Gh. Iancu, Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale în România, Ed. All Beck, București, 2003

H. Kelsen, The Law of the United Nations, Londra, 1951

I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, ed. a 13-a, Ed. All Beck, București, 2008, vol. I

I. Vida, Drepturile omului în reglementări internaționale, Ed. Lumina Lex, 1999

J. Rivero, Les libertés publiques, Ed. Thérmis, P.U.F., vol. I, ediția a 8-a, 1997

J.-F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, București, 2009

L. Rubellin-Devichi, Droit de la famille, Dalooz-Action 2001/2002, nr. 1.

R. Chiriță, Dreptul la viață privată și de familie. Jurisprudență C.E.D.O., Ed. Hamangiu, București, 2013