Îngeri și demoni [606240]

1

Îngeri și demoni
Dan Brown

Date

Cea mai importantă instituție de cercetare științif ică din lume — Conseil
Européen pour la Recherche Nucléaire (CERN), din Elveția — a reușit recent
să producă primele particule de antimaterie. Antima teria este identică cu
materia obișnuită, cu excepția faptului că este for mată din particule a căror
sarcină electrică este opusă celei din materia „normală”.
Antimateria este cea mai puternică sursă de energie cunoscută,
randamentul său de eliberare a energiei fiind de 10 0% (fisiunea nucleară
oferă un randament de 1,5%). Nu poluează, nu emană radiații, iar un strop
poate alimenta cu energie întregul oraș New York ti mp de o zi.
Există totuși un revers.
Antimateria este extrem de instabilă: explodează la contactul cu absolut
orice, chiar și cu aerul. Un singur gram de antimat erie are energia unei
bombe nucleare de 20 de kilotone — de mărimea celei care a distrus orașul
Hiroshima.
Până de curând au fost obținute doar cantități infi me din acest tip de
substanță (câțiva atomi o dată). Dar CERN a pus la punct recent un nou
decelerator de antiprotoni, un dispozitiv avansat, capabil să producă
antimaterie în cantități mult mai mari.
Se ridică însă o întrebare: va reuși această substa nță extrem de instabilă
să salveze lumea, sau va fi folosită la crearea cel ei mai distructive arme care
a existat vreodată pe Terra?

Nota autorului

Toate operele de artă, tunelurile și obiectivele ar hitecturale din Roma,
menționate în această carte, sunt reale (ca și ampl asamentul lor). Toate
există și în momentul de față.
Confreria Illuminati este, de asemenea, reală.

Prolog

Fizicianului Leonardo Vetra îi mirosea a carne arsă și știa că este vorba
de propria carne. Își îndreptă ochii îngroziți spre silueta întunecată, aplecată
asupra sa:

2 — Ce vrei?
— La chiave , răspunse vocea răgușită. Parola.
— Dar… eu nu…
Intrusul apăsă din nou, înfigând obiectul incandesc ent mai adânc în
pieptul lui Vetra. Carnea arsă sfârâi.
În chinurile agoniei, fizicianul urlă:
— Nu există parolă!
Apoi, încet, simți cum alunecă spre neființă.
Chipul de deasupra îl țintui cu privirea:
— Ne avevo paura . Mi-era teamă de asta.
Vetra se forță să rămână conștient, dar negura îl î nconjura din toate
părțile. Singura lui alinare era faptul că atacator ul nu va reuși niciodată să
obțină ceea ce voia. O clipă mai târziu însă, silue ta masivă scoase la iveală
un pumnal și-l apropie de fața lui. Lama înaintă. A tent. Cu precizie
chirurgicală.
— Pentru numele lui Dumnezeu! urlă Vetra.
Dar era prea târziu.

1

Sus, în capătul treptelor marii piramide de la Gize h, o fată izbucni în râs
și-l strigă:
— Robert, grăbește-te! Știam eu că trebuia să mă fi măritat cu un bărbat
mai tânăr!
Surâsul ei avea ceva magic.
Se străduia să țină pasul cu ea, dar își simțea pic ioarele ca de piatră.
— Așteaptă-mă, o imploră. Te rog…
Urcând, privirea i se încețoșă. În urechi îi răsuna un bubuit. „Trebuie s-o
ajung!” Dar când privi din nou în sus, femeia dispă ruse. În locul ei se afla un
bătrân cu dinții putrezi. Omul se holbă la el, înti nzându-și buzele într-o
strâmbătură cum nu-i mai fusese dat să vadă. Apoi i zbucni un strigăt de
suferință, ce străbătu deșertul.
Robert Langdon se trezi brusc din coșmarul său. Tel efonul de lângă pat
suna. Buimac, ridică receptorul:
— Alo?
— Îl caut pe Robert Langdon, rosti o voce de bărbat .
Langdon se ridică în capul oaselor și încercă să-și limpezească mintea:
— Eu sunt… Robert Langdon.
Apoi își miji ochii la cadranul ceasului digital. E ra 5.18 dimineața.
— Trebuie să vorbesc imediat cu dumneavoastră.
— Cine e acolo?
— Numele meu este Maximilian Kohler. Sunt specialis t în fizica
particulelor discrete.
— Specialist în… ce ? Langdon se chinuia să se concentreze. Sunteți sigur
că l-ați nimerit pe acel Langdon care vă trebuie?
— Sunteți profesor de iconologie religioasă la Harv ard University. Ați
scris trei cărți despre simbolistică și…

3 — Dumneavoastră știți cât este ceasul?
— Vă rog să mă scuzați. Trebuie să vedeți însă ceva și nu putem discuta
despre acest lucru la telefon.
Un oftat, în semn de înțelegere, zbură de pe buzele lui Langdon. Chestia
asta i se mai întâmplase. Când scrii cărți despre s imboluri religioase, trebuie
să te aștepți la telefoane venite de la diverși hab otnici care nu vor decât să le
explici ultimul semn pe care l-au primit ei de la D umnezeu. Luna trecută, o
stripteuză din Oklahoma îi promisese cea mai tare p artidă de sex din viața
lui, cu condiția să vină și să verifice autenticita tea unei cruci care apăruse
printr-un miracol pe așternutul de pe patul ei. „Gi ulgiul de la Tulsa”, îl
numise Langdon. Acum încercă să fie politicos, în c iuda orei nepotrivite:
— De unde aveți numărul meu de telefon?
— De pe World Wide Web. Site-ul cărții dumneavoastr ă.
Langdon se încruntă. Era al naibii de sigur că pe s ite-ul acela nu apărea
numărul lui de telefon de acasă. Evident că individ ul mințea.
— Trebuie să discut cu dumneavoastră, insistă omul. Am să vă plătesc
bine.
Langdon se înfurie:
— Îmi pare râu, dar eu chiar…
— Dacă plecați imediat, puteți fi aici înainte de.. .
— Nu plec nicăieri! E ora cinci dimineața!
Trânti receptorul și se prăbuși la loc în pat. Înch ise ochii, încercând să
adoarmă din nou. Degeaba. Visul îi stăruia în minte . Fără tragere de inimă,
își puse halatul și coborî la parter.

Robert Langdon străbătu în picioarele goale camerel e pustii ale casei sale
în stil victorian din Massachusetts și își pregăti remediul-ritual împotriva
insomniei: o cană mare, aburindă, de Quik Nestlé. L una de aprilie își filtra
razele prin ferestrele largi și dansa pe covorul or iental. Colegii lui glumeau
adesea, spunând că locuința lui Langdon semăna mai degrabă cu un muzeu
de antropologie decât cu o casă. Pe rafturi se îngr ămădeau artefacte
religioase din lumea întreagă — o ekuaba din Ghana, un crucifix din aur din
Spania, un idol cicladic din Marea Egee și chiar un boccus rar din Borneo,
simbolul tinereții veșnice, purtat de războinicii b ăștinași.
Langdon se așeză pe un cufăr Maharishi din alamă și , delectându-se cu
aroma ciocolatei calde, își privi chipul oglindit î n fereastră. Imaginea era
distorsionată și palidă… ca o fantomă. „O fantomă îmbătrânită”, își spuse,
amintindu-și cu durere că spiritul său tânăr viețui a într-o carapace
muritoare.
Deși nu era o frumusețe în sensul clasic al termenu lui, la cei patruzeci și
cinci de ani ai săi Langdon avea ceea ce colegele l ui numeau o putere de
atracție „erudită” — tușe argintii în părul castani u bogat, ochi albaștri
pătrunzători, o voce surprinzător de profundă și zâ mbetul deschis,
nepăsător, al unui licean sportiv. Fiindcă făcea sc ufundări încă din școală,
Langdon avea și astăzi trupul unui înotător, un tru p musculos, înalt de un
metru optzeci, a cărui formă avea grijă s-o mențină zilnic făcând câte
cincizeci de ture de bazin în piscina universității .
Prietenii îl consideraseră dintotdeauna un fel de e nigmă, un om prins la

4 răscrucea dintre secole. Uneori putea fi văzut înti ns pe iarbă, în blugi,
discutând cu studenții despre istoria religiei sau despre grafica pe
calculator; alteori apărea, cu sacoul Harris și ves ta în culori vii, în paginile
revistelor de artă sau la inaugurarea vreunei expoz iții la care fusese invitat
să conferențieze.
Deși un profesor sever, adept al disciplinei strict e, Langdon era primul
care îmbrățișase ceea ce el numea „arta pierdută a distracției adevărate”.
Prețuia și exploata timpul liber cu un fanatism mol ipsitor, cu care își
câștigase o primire frățească în rândul studenților săi. Porecla sa din
campus — „Delfinul” — făcea referire atât la firea- i prietenoasă, cât și la
legendara lui abilitate de a se scufunda și a depăș i astfel întreaga echipă
adversă, într-un meci de polo pe apă.
În vreme ce stătea cu privirile pierdute în întuner icul de afară, liniștea
din casă fu din nou întreruptă, de această dată, de zbârnâitul faxului. Prea
obosit pentru a se mai enerva, Langdon clătină din cap, resemnat. „Oamenii
lui Dumnezeu! își spuse. Sunt peste două mii de ani de când Îl tot așteaptă
pe Mesia, și încă sunt al naibii de insistenți!”
Sfârșit de oboseală, își duse cana goală în bucătăr ie și se îndreptă cu
pași lenți spre biroul lambrisat cu stejar. Faxul p rimit aștepta în tăvița lui.
Oftând, ridică hârtia și o privi.
Instantaneu, îl izbi un val de greață.
Imaginea de pe pagină era aceea a unui cadavru uman . Trupul era
complet gol, iar capul îi fusese răsucit atât de ră u, încât fața era acum
orientată complet spre spate. Pe pieptul victimei s e zărea o arsură teribilă.
Omul fusese însemnat… înfierat cu un singur cuvân t. Un cuvânt pe care
Langdon îl cunoștea bine. Foarte bine. Continuă să privească literele
înflorite, nevenindu-i încă să creadă:

— Illuminati , bâigui, simțindu-și inima bubuind în piept. Dar nu se
poate …
Cu mișcări lente, aproape temându-se de ceea ce ave a să descopere,
Langdon roti faxul cu o sută optzeci de grade și pr ivi din nou foaia întoarsă
acum cu susul în jos.
Într-o fracțiune de secundă, simți că nu mai are ae r. Parcă îl lovise un
camion. Abia crezându-și ochilor, roti faxul din no u, citind cuvântul normal
și apoi iarăși cu susul în jos:
— Illuminati …, șopti el.
Înmărmurit, se prăbuși într-un fotoliu și rămase o clipă nemișcat, năuc.
După un timp, observă ledul roșu ce clipea pe margi nea aparatului. Oricine
ar fi fost cel care trimisese faxul era încă pe fir … așteptând să îi vorbească.
Langdon continuă să privească mult timp luminița ce licărea.
Apoi, tremurând, ridică receptorul.

5

2

— V-am câștigat acum atenția? întrebă omul, când La ngdon răspunse
într-un târziu.
— Da, domnule, al naibii să fiu dacă nu…! Poate v reți să-mi explicați.
— Am încercat să vă spun și mai devreme. Vocea era rigidă, aproape
mecanică: Sunt fizican. Conduc un institut de cerce tări. A avut loc o crimă.
Ați văzut cadavrul.
— Cum m-ați găsit? întrebă Langdon, abia reușind să se concentreze.
Mintea îi fierbea de când văzuse imaginea aceea.
— V-am spus deja. World Wide Web. Site-ul cărții du mneavoastră, The
Art of the Illuminati .
Langdon încercă să-și adune gândurile. Cartea lui e ra complet
necunoscută în cercurile literare obișnuite, dar on -line stârnise ceva vâlvă.
Și totuși, afirmația individului nu era adevărată.
— Pagina aceea nu conține informații de contact, re plică el. Sunt sigur
de asta.
— Oamenii din laboratorul nostru se pricep foarte b ine să extragă
informații utile de pe Web.
Langdon era sceptic:
— Se pare că laboratorul dumneavoastră știe cam multe despre Web.
— E și cazul, răspunse celălalt. Doar noi l-am inventat .
Ceva din vocea omului îi spunea lui Langdon că indi vidul nu glumea.
— Trebuie să vă văd, insistă acesta. E o problemă, nu o putem discuta la
telefon. Laboratorul meu se află doar la o oră de z bor de Boston.
În lumina palidă a biroului său, Langdon studie din nou faxul. Imaginea
era copleșitoare, constituind, poate, descoperirea epigrafică a secolului — un
unic simbol ce îi confirma un deceniu de cercetări.
— E urgent, insistă vocea de la celălalt capăt al f irului.
Langdon nu-și putea desprinde privirea de pe însemn , citindu-l și
răscitindu-l de zeci de ori: Illuminati . Munca lui se bazase dintotdeauna pe
echivalentul simbolic al fosilelor — vechi document e și înscrisuri istorice —
dar imaginea din fața ochilor lui era actuală. Se s imțea ca un paleontolog ce
se pomenește față-n față cu un dinozaur… viu.
— Mi-am luat libertatea de a trimite un avion după dumneavoastră,
spuse vocea. Va ajunge la Boston în douăzeci de min ute.
Langdon își simți gura iască. „Un zbor de-o oră…”
— Vă rog să-mi iertați îndrăzneala… Dar chiar am nevoie de dumnea-
voastră aici.
Privi din nou faxul — un mit străvechi confirmat în alb și negru.
Implicațiile erau cutremurătoare. Privirea îi rătăc ea absentă dincolo de
fereastră. Primele raze ale zorilor se strecurau pr intre mestecenii din curtea
lui, dar priveliștea părea în dimineața asta oarecu m schimbată. Cuprins de o
bizară combinație de spaimă și entuziasm, Langdon ș tia că nu are de ales:
— Ați câștigat, rosti el. Spuneți-mi unde aterizeaz ă avionul.

6
3

La mii de kilometri depărtare, doi oameni se întâln iseră. Încăperea era
întunecată. Medievală. Din piatră.
— Benvenuto , spuse unul din ei, cel care stătea așezat în umbră, ferit de
privirile celuilalt. Ai reușit?
— Si , răspunse silueta întunecată. Perfettamente .
Cuvintele răsunaseră la fel de dur ca zidurile din piatră.
— Și, fără îndoială, nu există nici un dubiu asupra responsabilului?
— Bineînțeles.
— Superb. Ai adus ce ți-am cerut?
Ochii ucigașului străluceau, negri ca țițeiul. Scoa se la vedere un
dispozitiv electronic greu și-l așeză pe masă.
Omul din umbră păru mulțumit:
— Te-ai descurcat bine.
— E o onoare să servesc confreria, replică ucigașul .
— Etapa a doua va începe curând. Du-te și odihnește -te! În noaptea asta
vom schimba lumea.

4

Mașina lui Robert Langdon țâșni din Tunelul Callaha n și rulă pe latura
estică a portului Boston, spre Aeroportul Logan. Ce rcetă instrucțiunile
primite și văzu că trebuie s-o ia pe Aviation Road și coti la stânga, dincolo de
vechea clădire Eastern Airlines. La trei sute de me tri mai jos pe drumul de
acces, pe fondul întunecat se înălța un hangar. Un „4” uriaș se zărea pe
zidurile lui. Langdon opri în parcare și coborî din mașină.
Un individ rotund la față, într-o salopetă albastră de zbor, ieși din spatele
hangarului:
— Robert Langdon? întrebă el.
Vocea îi era prietenoasă și avea un accent pe care Langdon nu-l putea
localiza.
— Eu sunt, răspunse, în vreme ce încuia portiera.
— Perfectă sincronizare! Tocmai am aterizat. Urmați -mă, vă rog!
În vreme ce ocoleau clădirea, Langdon își simți tru pul tensionat. Nu era
obișnuit să primească apeluri telefonice criptice ș i nici să aibă întâlniri
secrete cu necunoscuți. Neștiind la ce să se aștept e, se îmbrăcase ca pentru
o oră de curs obișnuită: pantaloni din stofă, de cu loare kaki, pulover pe gât
și un sacou Harris din tweed. Mergând, se gândi iar ăși la faxul din buzunar,
încă neputând să creadă că imaginea era reală.
Pilotul păru că-și dă seama de neliniștea lui:
— Sper că zborul nu e o problemă pentru dumneavoast ră, nu-i așa?
— Deloc, replică el.
„Cadavrele care au diverse însemne sunt, într-adevă r, o problemă pentru
mine. Cu zborul mă mai descurc.”
Omul îl conduse până la capătul hangarului, pe care îl ocoliră intrând pe

7 pistă. Langdon stătu locului și se holbă la aparatu l de zbor.
— O să zburăm cu asta ?
Individul rânji:
— Vă place?
— Dacă-mi place? izbucni Langdon, după un lung mome nt. Ce dracu’
mai e și asta?

Aeronava era uriașă. Amintea oarecum de navetele sp ațiale, cu excepția
vârfului, care îi fusese retezat, capătul devenind perfect plat. Parcată așa, pe
pistă, părea o enormă pană. Inițial, Langdon crezu că visează. Vehiculul
părea la fel de apt de zbor ca un camion. Aripile e rau, practic, inexistente —
două cioturi micuțe la capătul fuzelajului. O perec he de eleroane dorsale
ieșeau în relief la pupa. Restul avionului era fuse laj — aproape șaptezeci de
metri de la o extremitate la cealaltă — fără ferest re, fără nimic, doar tablă
goală.
— Două sute cincizeci de mii de kilograme capacitat ea rezervorului,
exclamă pilotul, ca un tată care se mândrește cu fi ul său nou-născut.
Funcționează cu hidrogen lichid. Fuzelajul are o ma trice de titaniu cu fibră
de carbură de siliciu. Are un raport impuls/greutat e de 20:1; majoritatea
turboreactoarelor ating 7:1. Probabil că directorul e într-o grabă nebună să
vă vadă; nu trimite prea des băiețașul ăsta mare.
— Chestia asta chiar zboară? întrebă Langdon.
Pilotul zâmbi și, conducându-l spre aparat, răspuns e:
— O, da! Arată cam ciudat, știu, dar mai bine v-ați obișnui cu el. În cinci
ani de-acum încolo, n-o sa mai vedeți decât copilaș i dintr-ăștia: TCMV —
Transportoare Civile de Mare Viteză. Laboratorul no stru este printre primele
care au unul în dotare.
„Trebuie să fie un laborator dat naibii”, își spuse Langdon.
— Ăsta e un prototip de Boeing X-33, continuă pilot ul, dar mai există
zeci de alte tipuri: National Aero Space Plane al a mericanilor, rușii au
Scramjet-ul, britanicii au HOTOL… Viitorul e deja aici, numai că-i mai
trebuie ceva timp pentru a ajunge în sectorul publi c. Vă puteți lua la
revedere de la turboreactoarele obișnuite.
Langdon privi aeronava îngrijorat:
— Cred că eu aș prefera un turboreactor obișnuit.
Pilotul îi făcu semn spre scară:
— Pe aici, domnule Langdon. Aveți grijă unde puneți piciorul!

Câteva minute mai târziu, Langdon stătea în cabina goală. Pilotul îl
instalase pe bancheta din față, îi încheiase centur a de siguranță și dispăruse
undeva, spre botul aeronavei.
Cabina semăna surprinzător de mult cu aceea a unui avion de linie de
mari dimensiuni; singura excepție era lipsa ferestr elor, care îi dădea lui
Langdon o stare neplăcută. Toată viața suferise de o claustrofobie moderată,
urmarea unui incident din copilărie peste care nu t recuse niciodată.
Aversiunea sa pentru spațiile închise nu constituia câtuși de puțin un
handicap, dar era mereu un motiv de frustrare, fiin dcă se manifesta în

8 moduri insidioase. Evita sporturile în incinte, pre cum squash sau
racquetball și plătise cu largă inimă bani grei pentru casa lui în stil victorian,
spațioasă, cu încăperi înalte, deși ar fi putut ben eficia de locuințele de
serviciu ale universității. Adesea își spunea că pa siunea lui pentru lumea
artei se născuse în copilărie din dragostea pe care o resimțea pentru spațiile
largi ale sălilor de muzeu.
Motoarele începură să huruie undeva sub el, trimițâ nd vibrații adânci în
fuzelaj. Langdon își înghiți nodul din gât și aștep tă. Simțea că aeronava
începuse să ruleze. Deasupra sa răsuna în surdină o melodie country. Pe
peretele alăturat, un telefon sună de două ori. Lan gdon ridică receptorul:
— Alo?
— Călătoriți confortabil, domnule Langdon?
— Deloc.
— Relaxați-vă! Ajungem într-o oră.
— Ajungem unde anume? întrebă el, dându-și seama că habar n-avea
încotro se îndreptau.
— La Geneva. Laboratorul e în Geneva.
— Geneva! repetă Langdon, simțindu-se deja puțin ma i bine. În statul
New York, spre nord… Am niște rude pe lângă lacul Seneca. Nu știam că în
Geneva există vreun laborator de fizică.
Pilotul începu să râdă:
— Nu Geneva din statul New York, domnule Langdon! G eneva din
Elveția.
Cuvântul pătrunse în mintea lui mai greu.
— Elveția? Langdon simți cum inima i-o ia razna: Pa rcă ați spus că
laboratorul e la numai o oră distanță!
— Așa și e, domnule Langdon. Avionul ăsta prinde 15 Mach!

5

Pe o stradă aglomerată din Europa, ucigașul se stre cură prin mulțime.
Era un bărbat puternic. Întunecat și viguros. Uimit or de agil. Mușchii îi erau
încă încordați de emoția întâlnirii.
„A mers bine”, își spuse. Deși cel care-l angajase nu-și arătase niciodată
fața, ucigașul se simțea onorat că se aflase în pre zența lui. Să fi trecut
într-adevăr numai cincisprezece zile de când omul î l contactase pentru
prima dată? Ucigașul își amintea perfect fiecare cu vânt rostit atunci…
— Numele meu este Janus, spusese cel care îl sunase . Într-un fel,
suntem înrudiți. Avem același dușman. Am auzit că t alentele dumitale sunt
de închiriat.
— Depinde pe cine reprezinți, replicase el.
Omul îi spusese.
— Asta ar trebui să fie vreo glumă?
— Văd că ai auzit despre noi, răspunsese celălalt.
— Desigur. Confreria e legendară.
— Și totuși te îndoiești că sunt cine spun că sunt.
— Toată lumea știe că frații au dispărut.

9 — Un șiretlic iscusit. Cel mai periculos dușman est e acela de care nimeni
nu se teme.
Ucigașul era sceptic:
— Confreria mai rezistă?
— Mai ascunsă ca niciodată. Rădăcinile noastre s-au infiltrat pre-
tutindeni… chiar și în sacra fortăreață a celui m ai aprig dușman al tău.
— Imposibil. Ei sunt invulnerabili.
— Rădăcinile noastre ajung departe.
— Nimeni nu ajunge chiar atât de departe.
— În foarte scurt timp, mă vei crede. O demonstrați e incontestabilă a
puterii confreriei s-a produs deja. Un singur act d e trădare, o dovadă.
— Ce-ați făcut?
Omul îi spusese. Ochii ucigașului se căscaseră, nev enindu-i să creadă:
— Imposibil!
A doua zi, ziarele din întreaga lume aveau același titlu. Acum ucigașul
credea.
După cincisprezece zile, credința sa devenise fermă , fără nici o umbră de
îndoială. „Confreria există. În seara asta va ieși din nou la lumină pentru
a-și arăta puterea.”
Străbătând străzile, ochii lui negri sclipeau preve stitori. Una dintre cele
mai secrete și mai temute confrerii care a existat vreodată pe fața
Pământului îi solicitară serviciile. „Au făcut o al egere înțeleaptă”, își spuse în
sine. Era vestit pentru două lucruri: pentru discre ție și, mai cu seamă,
pentru cât de bine știa să ucidă.
Până acum, îi servise cu onoare. Săvârșise crima ce rută și-i adusese lui
Janus obiectul solicitat. Acum depindea de Janus să -și folosească puterea
pentru a amplasa obiectul.
Amplasarea… Ucigașul se întreba cum va reuși Janu s să îndeplinească o
sarcină atât de dificilă. Era evident că omul avea relațiile sale în interior.
Puterea confreriei părea nemărginită.
„Janus… își zise ucigașul. Un nume de cod, fireșt e. Să fie cumva o aluzie
la zeul cu două fețe al romanilor… sau, poate, la satelitul lui Saturn? Nu că
ar conta… Janus deține o putere extraordinară și mi-a demonstrat-o mai
presus de orice îndoială.”
Mergând, ucigașul și-i imagină pe strămoșii săi zâm bindu-i din ceruri.
Astăzi ducea bătălia lor , îl înfrunta pe același dușman cu care ei luptaseră
secole de-a rândul, începând cu veacul al unsprezec elea… când armatele
cruciate ale inamicului îi prădaseră pentru prima d ată țara, îi schingiuiseră
și îi omorâseră poporul, declarându-l necurat, dist rugându-i templele și zeii.
Strămoșii săi închegaseră o oștire mică, dar mortal ă, pentru a se apăra.
Soldații ei deveniseră cunoscuți în regiune ca „pro tectori” — călăi iscusiți
care cutreierau țara, măcelărind orice dușman pe ca re-l întâlneau. Erau
renumiți nu doar pentru asasinatele lor monstruoase , ci și pentru că-și
sărbătoreau măcelurile lăsându-se pradă unor transe induse de narcotice.
Preferatul lor era un drog puternic, căruia îi spun eau hașiș .
Pe măsură ce faima lor se răspândea, lumea începuse să-i cunoască sub
un alt nume: Hassassin , adică „adepții hașișului”. Treptat, termenul
Hassassin devenise un sinonim al morții în aproape toate limb ile
pământului. Cuvântul este folosit și astăzi, dar — la fel ca arta omorului —

10 vocabula a evoluat.
Acum se pronunță asasin .

6

Șaizeci și patru de minute mai târziu, neîncrezător și ușor amețit, Robert
Langdon coborî din aeronavă pe pista însorită. Un v ânt răcoros îi mișcă
reverele sacoului de tweed. Spațiul larg deschis er a minunat. Pretutindeni în
jur, văile înverzite erau mărginite de creste înzăp ezite.
„Visez, își spuse în sinea lui, și imediat am să mă trezesc.”
— Bine ați venit în Elveția! îi strigă pilotul, înc ercând să acopere huruitul
motoarelor HEDM, ce continuau să se rotească în spa tele lor.
Langdon își privi ceasul: era 7.07.
— Tocmai am traversat șase fuse orare, adăugă pilot ul. Aici e puțin
trecut de ora 13.
Langdon își potrivi ceasul.
— Cum vă simțiți?
— Ca și cum aș fi mâncat spumă poliuretanică, răspu nse el, frecându-și
stomacul.
Omul încuviință:
— Rău de înălțime. Am zburat la 2 000 de metri; aco lo ești cu treizeci la
sută mai ușor decât pe pământ. Noroc că am avut un drum scurt. Dacă
ne-am fi dus la Tokyo, ar fi trebuit să urcăm sus d e tot, cu încă 1 500 de
metri. Acolo să vezi cum ți se întoarce totul pe do s înăuntru!
Langdon înclină din cap și-și spuse că e norocos. U na peste alta, zborul
fusese unul cât se poate de obișnuit. Lăsând la o p arte accelerația strivitoare
de la decolare, cursa fusese banală — mici turbulen țe ocazionale, câteva
modificări de presiune la urcare, dar nimic care să sugereze că străbătuseră
spațiul cu uluitoarea viteză de 18 000 de kilometri pe oră.
Câțiva tehnicieni se apropiară pe pistă pentru a lu a în primire aeronava.
Pilotul îl însoți pe Langdon până la un Peugeot neg ru aflat în parcarea de
lângă turnul de control. Câteva clipe mai târziu, r ulau pe șoseaua care
șerpuia în vale. În depărtare se zărea un mănunchi de clădiri. Pe lângă
mașină, câmpia înverzită părea că aleargă nebunește .
Langdon privi nevenindu-i să creadă cum pilotul acc eleră până la 170 de
kilometri pe oră. „Ce-o avea tipul ăsta de se grăbe ște în asemenea hal?” se
întrebă el.
— Cinci kilometri până la laborator. Ajungem acolo în două minute.
Langdon căută în zadar centura de siguranță. „De ce nu în trei, dar să
ajungem totuși în viață?”
Mașina continua să gonească.
— Vă place Reba? se interesă pilotul, îndesând o ca setă în casetofonul de
bord.
O voce de femeie începu să cânte: „Doar teama de-a rămâne singur…”
„Ce teamă?” se întrebă Langdon, cu gândurile aiurea . Colegele îl
tachinau adesea că extinsa lui colecție de obiecte de muzeu nu era altceva
decât o jalnică încercare de a umple o casă goală, o casă care, insistau ele,

11 resimțea din greu lipsa unei femei. Langdon râdea d e fiecare dată, reamin-
tindu-le că în viața lui existau deja trei iubiri: simbolistica, polo-ul pe apă și
burlăcia — ultima oferindu-i libertatea de a călăto ri oriunde în lume, de a se
culca oricât de târziu dorea și de a se bucura de s erile liniștite acasă, cu un
coniac și-o carte bună.
— Suntem ca un mic orășel aici, răsună vocea pilotu lui, smulgându-l din
gândurile sale. N-avem doar laboratoare, ci și maga zine, un spital, ba chiar
și un cinematograf.
Langdon înclină din cap și privi spre conglomeratul de clădiri ce se înălța
în fața lor.
— De fapt, adăugă pilotul, aici avem cea mai mare m așinărie din lume.
— Adevărat? întrebă el, scrutând împrejurimile.
— N-o s-o vedeți aici, afară, domnule. E îngropată la șase niveluri în
subteran.
Langdon nu mai avu timp să întrebe altceva. Fără ni ci un avertisment,
pilotul călcă dur frâna. Pneurile scrâșniră și mași na opri brusc în dreptul
unei gherete ranforsate. Pe peretele ei scria: „SEC URITÉ. ARRETEZ.”
Langdon simți cum îl copleșește un val de panică, d ându-și seama unde se
află:
— Dumnezeule! Nu mi-am luat pașaportul!
— Nu e nevoie de nici un pașaport, îl asigură pilot ul. Avem în sensul ăsta
un aranjament cu guvernul elvețian.
Langdon privi uluit cum pilotul îi întinse santinel ei o cartelă de
identitate, pe care acesta o trecu printr-un dispoz itiv electronic de
identificare. O luminiță verde începu să clipească.
— Numele pasagerului?
— Robert Langdon.
— Al cui invitat este?
— Al directorului.
Paznicul își arcui sprâncenele, se întoarse și veri fică o coală de hârtie,
confruntând-o cu datele de pe monitorul computerulu i său. Apoi se răsuci
din nou către ferestruică:
— Ședere plăcută, domnule Langdon!
Mașina demară, accelerând pentru încă vreo 200 de m etri într-un
giratoriu ce ducea spre intrarea principală în clăd ire. În fața lor se înălța o
structură rectangulară, ultramodernă, din oțel și s ticlă. Langdon admiră
șocantul design transparent al construcției; fusese dintotdeauna pasionat de
arhitectură.
— Catedrala de Sticlă, îi explică pilotul.
— O biserică?
— La naiba, nu! Uite că biserică n-avem! Fizica est e religia pe-aici. Ia
numele Domnului în deșert cât vrei, râse el, dar nu defăima vreun quarc sau
vreun mezon.
Langdon așteptă buimac până ce pilotul luă o curbă și opri mașina în
fața clădirii de sticlă. „Quarci și mezoni? Fără co ntrol la frontieră? Avioane
care zboară cu Mach 15? Da’ cine dracu’ sunt tipii ăștia?” Pe placa de granit
de pe fațada clădirii se afla răspunsul:

(CERN)

12 Conseil Européen pour la Recherche Nucléaire .

— „Cercetări Nucleare”? întrebă Langdon, convins că a tradus corect.
Pilotul nu răspunse. Era aplecat în față, micșorând volumul
casetofonului:
— Aici coborâți. Directorul vă așteaptă la intrare.
Langdon observă un bărbat aflat într-un scaun cu ro tile, care tocmai
ieșea din clădire. Părea a avea puțin peste șaizeci de ani. Uscățiv și complet
chel, cu mandibula pătrată, bine conturată, purta u n halat alb și pantofi
speciali în picioarele înfipte ferm în suportul sca unului. Chiar de la distanță
ochii lui păreau lipsiți de viață, ca două pietre c enușii.
— El este? întrebă Langdon.
Pilotul își ridică privirea:
— Măi, fir-aș al naibii! exclamă și se întoarse spr e Langdon, cu un surâs
rece: Vorbești de lup…
Neștiind la ce să se aștepte, Langdon coborî din ma șină.
Bărbatul în scaunul cu rotile acceleră spre el și î i întinse o mână rece și
umedă.
— Domnul Langdon? Am vorbit mai devreme la telefon. Numele meu este
Maximilian Kohler.

7

Lui Maximilian Kohler, directorul general al CERN, i se spunea pe
ascuns König — „Regele” — un supranume stârnit mai degrabă de te amă
decât din respectul pentru persoana care își conduc ea supușii de pe tronul
său cu rotile. Deși puțini îl cunoșteau personal, p ovestea oribilă a modului
în care ajunsese infirm devenise deja legendă la CE RN și erau câțiva cei care
îl blamau pentru cinismul și asprimea sa… ori pen tru devotamentul ferm pe
care îl arăta științei pure.
Langdon se afla în prezența lui de numai câteva min ute, dar simțea deja
că directorul era un tip care știa să păstreze dist anța. Acum trebuia, practic,
să alerge pentru a ține pasul cu scaunul electric c e rula tăcut spre intrarea
principală. Scaunul în sine nu semăna cu nimic din ce știa Langdon: era
echipat cu un panou întreg de dispozitive electroni ce, printre care un telefon
cu mai multe linii, un sistem tip pager, un monitor de computer și chiar o
cameră video mică și detașabilă. Centrul de comandă al “Regelui” Kohler…
Langdon îl urmă printr-o ușă mecanică, în spațiosul hol central din
CERN.
„Catedrala de Sticlă”, murmură ca pentru sine, ridi cându-și privirile spre
cer.
Deasupra, acoperișul albăstrui de sticlă sclipea în soarele amiezii, creând
tipare geometrice de lumină ce confereau grandoare încăperii. Dâre drepte
de umbră se întindeau ca niște vine pe gresia albă a zidurilor și pe podeaua
de marmură. Aerul mirosea a curat, a steril. Un gru p de oameni de știință
trecu rapid pe lângă ei, pașii lor răsunând în imen sitatea sălii.
— Pe aici, vă rog, domnule Langdon.

13 Vocea lui Kohler părea aproape computerizată, cu un accent rigid și
exact, la fel ca trăsăturile imobile ale chipului s ău. Directorul tuși, apoi își
șterse buzele cu o batistă albă, în vreme ce-l fixă pe Langdon cu ochi goi,
cenușii.
— Vă rog să vă grăbiți!
Scaunul său părea că zboară pe podea.
Langdon îl urmă, trecând pe lângă nenumărate culoar e ce porneau din
holul principal. Fiecare culoar fremăta de activita te. Savanții care îl zăreau
pe Kohler se opreau și priveau surprinși, fixându-l pe Langdon de parcă s-ar
fi întrebat cine-o fi de beneficiază de o astfel de companie.
— Îmi este jenă să recunosc, începu Langdon, încerc ând să facă puțină
conversație, dar n-am auzit niciodată de CERN.
— Nu mă surprinde, răspunse directorul scurt, cu un aer competent și
rece. Majoritatea americanilor nu consideră Europa ca fiind liderul mondial
în cercetarea științifică; pentru ei, noi suntem do ar un pitoresc district
comercial — o idee bizară, dacă ținem seama de nați onalitățile unor oameni
ca Galileo, Einstein sau Newton.
Langdon nu știa ce ar trebui să răspundă, așa că sc oase faxul din
buzunar:
— Omul din fotografie… ați putea să…
Kohler îl întrerupse scurt cu un gest al mâinii:
— Vă rog! Nu aici! Vă conduc la el acum. Apoi, înti nzând mâna: Poate ar
trebui să iau eu asta.
Langdon îi înmână hârtia și-l urmă tăcut.
Kohler coti brusc la stânga și intră pe un culoar l arg, decorat cu
numeroase distincții și diplome. O placă mai mare d ecât celelalte domina
intrarea, iar Langdon încetini pentru a citi litere le de bronz:

„Premiul ARS ELECTRONICA
Pentru Inovație Culturală în Era Digitală
Acordată lui Tim Berners Lee și CERN
pentru crearea WORLD WIDE WEB.”

„Măi, să fiu al naibii! își spuse. Deci, tipul ăsta nu glumea!” El își
închipuise dintotdeauna că Web-ul era o invenție am ericană. Și totuși,
cunoștințele lui în domeniu se limitau la site-ul c ărții sale și la ocazionalele
vizite on-line în Luvru sau în El Prado, pe vechiul său Macintosh.
— Web-ul, spuse Kohler tușind din nou și ștergându- și gura cu batista
albă, s-a născut aici ca o rețea internă de site-ur i, care le-a permis
lucrătorilor din diverse departamente să-și împărtă șească unii altora
realizările zilnice. Desigur, lumea întreagă trăieș te cu impresia că Web-ul
este o tehnologie americană.
— Și de ce nu clarificați situația? spuse Langdon, urmându-l.
Kohler ridică din umeri, aparent dezinteresat de pr oblemă:
— O neînțelegere minoră cu privire la o tehnologie minoră. CERN este
mult mai mult decât o rețea globală de computere. O amenii noștri de știință
realizează miracole aproape în fiecare zi.
Langdon îi aruncă o privire întrebătoare. „Miracole ?” Termenul nu făcea
în mod cert parte din vocabularul celor care frecve ntau departamentul de

14 științe de la Harvard. „Miracolele” erau lăsate în seama Facultății de
Teologie.
— Păreți sceptic, interveni Kohler. Credeam că sunt eți specialist în
simbolistica religioasă. Nu credeți în miracole?
— Nu mi-am format încă o opinie cu privire la mirac ole.
„Mai ales cu privire la cele care se petrec într-un laborator științific!”
— Poate că „miracole” este un cuvânt ales greșit. Î ncercam doar să
vorbesc pe limba dumneavoastră.
— Pe limba mea? întrebă Langdon, simțindu-se dintr- o dată foarte prost.
N-aș vrea să vă dezamăgesc, domnule, dar eu studiez simbolistica religioasă.
Sunt universitar, nu preot.
Kohler încetini brusc și se întoarse spre el, cu pr ivirea ușor îmblânzită:
— Desigur. Ce greșeală din partea mea! Omul nu treb uie să aibă
neapărat cancer pentru a-i studia simptomele.
Langdon nu mai auzise o astfel de remarcă.
În vreme ce continuau să înainteze, Kohler încuviin ță, înclinând din cap:
— Bănuiesc că noi doi ne vom înțelege perfect, domn ule Langdon.
El însă se îndoia oarecum.

În vreme ce se grăbeau, Langdon începu să audă un h uruit puternic
undeva, în față. Cu fiecare pas sunetul era tot mai puternic, reverberând
prin zidurile înconjurătoare; părea a veni de la ca pătul culoarului pe care
mergeau.
— Ce este asta? întrebă într-un târziu, fiind nevoi t să strige pentru a se
face auzit. Parcă se apropiau de un vulcan în erupț ie.
— Camera de cădere liberă, spuse Kohler, a cărui vo ce cavernoasă se
auzea cu ușurință în vacarm, dar el nu mai oferi al te explicații.
Langdon nu mai întrebă nimic. Era extenuat, iar Max imilian Kohler nu
părea câtuși de puțin interesat în a câștiga vreun premiu pentru ospitalitate.
Mai bine să se gândească la motivul care îl adusese aici. Illuminati . Era de
presupus că, undeva, în această uriașă instituție, se afla un cadavru… un
cadavru însemnat cu un simbol pentru care făcuse cu avionul 4 500 de kilo-
metri ca să-l vadă.
Apropiindu-se de capătul culoarului, huruitul deven ise aproape
asurzitor, trimițându-și vibrațiile prin tălpile lu i Langdon. Cotiră urmând
culoarul și la dreapta apăru o galerie de vizionare . În peretele curbat erau
încastrate patru ferestre de sticlă groasă, asemene a hublourilor unui
submarin. Langdon se opri și se apropie pentru a pr ivi printr-una dintre ele.
Profesorul Robert Langdon văzuse câteva lucruri ciu date în viața lui, dar
ăsta le depășea pe toate. Clipi des, întrebându-se dacă nu cumva are
halucinații. Dincolo de hublou se deschidea o enorm ă încăpere circulară. În
interiorul ei, plutind de parcă ar fi fost complet lipsiți de greutate, se aflau
oameni . Trei. Unul îi făcu semn cu mâna și execută o tumbă în aer.
„Dumnezeule! exclamă în sinea lui. Cred că sunt în țara lui Oz!” Podeaua
încăperii era formată dintr-o rețea strânsă, ca o p lasă de sârmă. Sub ea se
zărea silueta tremurândă a unui uriaș propulsor met alic.
— Camera de cădere liberă, spuse Kohler, oprindu-se pentru a-l aștepta.
Parașutism în interior, fără parașută. Pentru elibe rarea stresului. Este un

15 tunel de vânt vertical.
Langdon continua să privească uluit. Una dintre cel e trei persoane, o
femeie obeză, reuși să se apropie de fereastră. Era purtată de colo-colo de
curenții de aer, dar îi zâmbi lui Langdon și-i făcu semn că totul e-n regulă,
ridicându-și pumnii strânși, cu degetele mari în su s. Surâse și el anemic și-i
întoarse gestul, întrebându-se dacă femeia știa că acesta era un simbol falic
antic al virilității masculine.
Femeia obeză, observă Langdon, era singura dintre c ei trei care purta
ceva ce semăna cu o parașută în miniatură. Bucata d e țesătură flutura
deasupra ei ca o jucărie.
— La ce folosește parașuta aceea mică? întrebă. Abi a dacă are un metru
în diametru.
— Pentru fricțiune, răspunse Kohler. Îi diminuează viteza de deplasare,
astfel ca propulsorul s-o poată menține în aer. Apo i, pornind iarăși în lungul
coridorului, adăugă: Un metru pătrat de sarcină la frânare încetinește un
corp în cădere cu aproape douăzeci la sută.
Langdon încuviință mașinal.
N-avea de unde să știe cà, mai târziu, în acea sear ă, într-o țară aflată la
sute de kilometri depărtare, această informație ave a să îi salveze viața.

8

Când ieșiră din clădirea principală a CERN în lumin a aspră a soarelui
elvețian, Langdon se simți ca întors brusc acasă. S cena din fața lui părea un
campus universitar american.
Un dâmb înverzit cobora spre o pajiște întinsă, pe care pilcuri de arțari
punctau mici cvartale formate din alei și dormitoar e din cărămidă. Indivizi
cu figuri savante, cu teancuri de cărți în brațe, i ntrau și ieșeau din diversele
clădiri. Parcă pentru a accentua atmosfera studențe ască, doi hipioți cu părul
lung aruncau un disc Frisbee de la unul la altul, p e fondul Simfoniei a patra
a lui Mahler ce răzbătea pe fereastra deschisă a un ui dormitor.
— Acestea sunt locuințele de serviciu ale institutu lui, îi explică
directorul, în vreme ce accelera pe o alee dintre c lădiri. Avem aici peste trei
mii de fizicieni. La CERN lucrează mai mult de jumă tate din numărul total al
specialiștilor în fizica particulei din toată lumea — cele mai strălucite minți
de pe Terra — germani, japonezi, italieni, olandezi , tot ce vreți. Fizicienii
noștri reprezintă peste cinci sute de universități și șaizeci de naționalități.
Langdon era copleșit:
— Și cum comunică între ei?
— În engleză, firește. Limba universală a științei.
El, unul, auzise că matematica era limbajul univers al al științei, dar era
prea obosit pentru a mai discuta problema, așa că s e mulțumi să urmeze
conștiincios scaunul cu rotile.
La jumătatea drumului, un tânăr le tăie calea, aler gând. Tricoul lui
proclama: „N-ai TGCU, n-ai glorie!”
Langdon privi în urma lui, dezorientat:
— TGCU?

16 — Teoria Generală a Câmpului Unificat, replică dire ctorul. Teoria a tot ce
există.
— Înțeleg, spuse Langdon, fără a înțelege însă ceva .
— Sunteți familiarizat cu fizica particulelor, domn ule Langdon?
— Sunt familiarizat cu fizica generală — corpuri în cădere, chestii de
genul ăsta.
Anii săi de parașutism îi conferiseră un profund re spect pentru extrema
forță a accelerației gravitaționale.
— Fizica particulelor studiază atomii, nu-i așa?
Kohler clătină din cap:
— Atomii sunt ca niște planete în comparație cu cee a ce analizăm noi.
Munca noastră se axează pe nucleul atomului — abia a zece mia parte din
întreg. Tuși din nou și reluă cu un aer bolnav: Cei care lucrează la CERN
încearcă să găsească răspunsuri la aceleași întrebă ri pe care omul și le-a
pus încă de la începutul existenței sale. De unde v enim? Din ce suntem
constituiți?
— Și răspunsurile se află într-un laborator de fizi că?
— Păreți surprins.
— Sunt. Mie întrebările îmi par mai degrabă spiritu ale.
— Domnule Langdon, toate întrebările au fost iniția l spirituale. Încă de la
începutul lumii, spiritualitatea și religia au fost chemate să completeze ceea
ce știința nu putea înțelege. Răsăritul și apusul S oarelui erau odinioară puse
pe seama lui Helios și a carului său înflăcărat. Cu tremurele și inundațiile
erau considerate furii ale lui Poseidon. Știința a dovedit între timp că acei zei
erau doar niște falși idoli. În curând va demonstra că toți zeii sunt niște falși
idoli. Știința oferă astăzi răspunsuri la aproape t oate întrebările omului. Au
mai rămas doar câteva nelămurite, și acestea sunt c ele de tip ezoteric. De
unde venim? Ce căutăm aici? Care este sensul vieții și al universului?
Langdon era înmărmurit:
— La aceste întrebări încearcă CERN să răspundă?
— Vă corectez. La aceste întrebări răspunde .
Între ei se lăsă un moment de tăcere. În vreme ce-ș i continuau drumul
printre clădirile rezidențiale, un disc Frisbee pla nă pe deasupra și se opri
deodată, chiar în fața lor. Kohler îl ignoră, fără a se opri.
O voce răsună peste pajiște:
— S'il vous plaît !
Langdon își întoarse privirea. Un bătrânel cu parul alb, într-un tricou pe
care scria: „College Paris”, îi făcu semn cu mâna. Langdon ridică discul și i-l
aruncă omului. Bătrânul îl prinse cu un deget și jo nglă cu el de câteva ori
înainte de a-l expedia peste umăr, spre partenerul său.
— Merci ! îi strigă apoi.
— Felicitări! spuse Kohler. Tocmai v-ați jucat cu u n laureat al Premiului
Nobel, Georges Charpak, inventatorul camerei propor ționale multicablu.
Langdon dădu din cap: „Ziua mea norocoasă!”

După încă trei minute, ajunseră în sfârșit la desti nație: o clădire masivă,
bine întreținută, înconjurată de un pâlc de plopi d e munte. Comparativ cu
celelalte dormitoare, aceasta părea mai luxoasă. Pe plăcuța de piatră de la

17 intrare scria: „Clădirea C”.
„Imaginativ nume”, își spuse Langdon.
În ciuda lipsei de creativitate cu care fusese bote zată, Clădirea C avea un
stil arhitectural pe gustul lui Langdon: conservato r și solid. Fațada din
cărămidă roșie era încadrată de torsade simetrice d in piatră și traversată de
o balustradă ornată. Apropiindu-se de intrare, cei doi trecură pe sub un
portic format din două coloane de marmură. Cineva l ipise pe una din ele un
bilețel:

“ACEASTĂ COLOANĂ ESTE IONICĂ.”

„Graffiti de fizician?” chicoti Langdon în sinea sa .
— Mă simt ușurat să văd că și cei mai străluciți fi zicieni greșesc uneori.
Kohler își ridică ochii spre el:
— Ce vreți să spuneți?
— Cel care a scris bilețelul acela s-a înșelat. Col oana aceea nu este
ionică. Toate coloanele ionice au o grosime uniform ă. Aceasta este îngustată
spre vârf, deci e dorică — echivalentul ei grecesc. O greșeală des întâlnită.
Kohler nu zâmbi:
— Autorul a vrut să facă o glumă, domnule Langdon. Ionic înseamnă
„ceva care conține ioni” — particule încărcate elec tric. Majoritatea obiectelor
conțin ioni.
Langdon privi din nou coloana și oftă.

***

Încă se mai simțea caraghios când ieși din ascensor , la ultimul etaj al
Clădirii C, urmându-l apoi pe Kohler de-a lungul un ui coridor bine
întreținut. Decorul era surprinzător — stil colonia l francez tradițional: un
divan din lemn de cireș, vază de porțelan și lemnăr ie sculptată.
— Ne place ca oamenii noștri de bază să se simtă bi ne, explică directorul.
— Evident , murmură Langdon pentru sine. Deci, omul din poza ve nită pe
fax locuia aici? Era unul dintre angajații dumneavo astră de prim rang?
— Exact. A lipsit de la întrevederea cu mine astăzi dimineață și nu a
răspuns la mesajele pe pager. Am venit aici pentru a-l căuta și l-am găsit
mort în sufrageria lui.
Langdon simți un fior, amintindu-și că urma să vadă un cadavru.
Stomacul lui nu fusese niciodată prea rezistent — o slăbiciune pe care o
descoperise student la Arte fiind, când profesorul îi informase că Leonardo
da Vinci dobândise o precizie atât de mare în redar ea formelor umane grație
cadavrelor exhumate și disecării musculaturii lor.
Kohler îl conduse spre capătul culoarului, unde se zărea o singură ușă.
— Șopronul, cum ați spune dumneavoastră în America, spuse Kohler,
ștergându-și o broboană de sudoare de pe frunte.
Pe ușa de stejar, plăcuța anunța: ,,Leonardo Vetra” .
— Leonardo Vetra ar fi împlinit cincizeci și opt de ani săptămâna viitoare.
A fost unul dintre cei mai străluciți savanți ai vr emurilor noastre. Moartea sa
este o pierdere grea pentru știință.
Pentru o clipă, lui Langdon i se păru că observă o umbră de emoție pe

18 chipul împietrit al lui Kohler. Dar la fel de reped e pe cât apăruse, aceasta
dispăru. Directorul scoase din buzunar un inel cu n umeroase chei și începu
să caute printre ele.
Lui Langdon îi trecu prin minte un gând ciudat: clă direa părea pustie.
— Dar unde sunt ceilalți?
Lipsa oricărei activități nu era deloc un lucru de așteptat, ținând cont că
urmau să pătrundă la locul unei crime.
— Angajații sunt în laboratoare, spuse Kohler, găsi nd în sfârșit cheia
potrivită.
— Mă refeream la poliție . Au plecat deja?
Kohler se opri, cu cheia pe jumătate în broască:
— Poliția?
— Poliția, încuviință Langdon, privindu-l pe direct or în ochi. Mi-ați trimis
un fax despre o omucidere. Cu siguranță , ați chemat poliția!
— Cu siguranță, nu am chemat-o.
— Poftim?
Privirea directorului se ascuți:
— Situația este complexă, domnule Langdon.
— Dar… bâigui el cu un amestec de teamă și nedume rire, cu certitudine
mai știe și altcineva despre această crimă!
— Da. Fiica adoptivă a lui Leonardo. Și ea este fiz ician aici, la CERN,
împărțind același laborator cu tatăl ei. Sunt coleg i. Domnișoara Vetra a fost
plecată săptămâna asta, pentru studii pe teren. Am anunțat-o cu privire la
decesul tatălui ei și se întoarce chiar acum.
— Dar un om a fost asasi…
— Va avea loc și o anchetă oficială, îl întrerupse Kohler, ferm. În mod
cert însă, aceasta va presupune o percheziție în la boratorul lui Vetra — un
spațiu pe care el și fiica lui îl considerau numai al lor. În consecință, vom
aștepta până la sosirea domnișoarei Vetra. Cred că îi datorez măcar această
măruntă dovadă de discreție.
Kohler răsuci cheia în broască.
Ușa se deschise. Un val de aer înghețat răbufni în hol șuierând, izbindu-l
pe Langdon în față și silindu-l să se tragă înapoi, uluit. Dincolo de prag se
afla o lume nepământească. Apartamentul era parcă s cufundat într-o ceață
albă, deasă. Vălătucii se roteau în jurul mobilieru lui și învăluiau încăperea
într-o pâclă opacă.
— Dar ce…? îngână Langdon.
— Sistemul de răcire cu freon, veni răspunsul lui K ohler. Am răcit
apartamentul pentru a conserva cadavrul.
Langdon își încheie nasturii sacoului. „Mă aflu în țara lui Oz, își spuse.
Și mi-am uitat acasă condurii fermecați.”

9

Cadavrul aflat pe podea în fața lui Langdon era de- a dreptul hidos.
Leonardo Vetra era întins pe spate, gol-pușcă, iar pielea lui avea o nuanță
gri-albăstruie. Oasele gâtului îi ieșiseră în afară , în locul unde fuseseră

19 rupte, iar capul îi era răsucit cu 180 de grade. Fa ța nu i se vedea, fiind lipită
de podea. Omul zăcea într-o băltoacă de urină înghe țată, iar părul din jurul
organelor genitale era acoperit cu cristale de ghea ță.
Simțind că îl cuprinde un val de greață, Langdon îș i îndreptă privirea
spre pieptul victimei. Deși se uitase de vreo zece ori pe faxul cu rana perfect
simetrică, arsura era mult mai impresionantă în rea litate. Carnea arsă,
umflată, era marcată clar, simbolul detașându-se fă ră urmă de dubiu.
Oare fiorii ce-i străbăteau acum trupul erau cauzaț i de frigul din
încăpere sau de semnificația incredibilă a imaginii pe care o avea acum în
fața ochilor?

Inima îi bătea nebunește în vreme ce înconjură cada vrul, citind cuvântul
și de jos în sus, uluit de simetria perfectă. Acum, că îl avea chiar în fața
ochilor, simbolul i se părea cu atât mai greu de co nceput.
— Domnule Langdon?
Langdon nu îl auzi. Se afla deja într-o altă lume.. . o lume a sa, în care
istoria, mitul și realitatea se îmbinau, copleșitoa re. În mintea lui, rotițele se
învârteau frenetic.
— Domnule Langdon! reluă Kohler.
Tot nu ridică ochii. Acum era însă prezent, concent rat la maximum:
— Cât de informat sunteți din acest punct de vedere ?
— Știu numai ce am putut citi pe website-ul dumneav oastră. Termenul
Illuminati înseamnă „cei iluminați”; este numele unei confreri i foarte vechi.
Langdon încuviință:
— Ați mai auzit numele și înainte?
— Nu; acum l-am văzut însemnat pe domnul Vetra.
— Și ați căutat pe Internet ceva despre el.
— Da.
— Fără îndoială, au apărut sute de referințe.
— Mii, răspunse Kohler. Cele de pe site-ul dumneavo astră conțineau
referințe de la Harvard, Oxford, de la o editură pr estigioasă și de la o serie de
alte publicații în domeniu. Ca om de știință, îmi d au seama că o informație
nu poate fi mai valoroasă decât sursele din care pr ovine, iar referințele
dumneavoastră păreau autentice.
Langdon nu-și putea lua încă ochii de la cadavru. K ohler îl privea
așteptând probabil ca oaspetele său să-i ofere ceva lămuriri cu privire la ceea
ce aveau în față. Acesta privi însă în jur, în încă perea înghețată.
— N-am putea discuta în altă parte, într-un loc mai cald? întrebă.
— Camera asta e perfectă, replică directorul, uitân d parcă de frig. Vom
vorbi aici.
Langdon se încruntă. Istoria confreriei Illuminati nu era câtuși de puțin o
chestiune simplă. „O să mor înghețat încercând s-o explic.” Privi din nou
arsura, cuprins din nou de sfială și de neîncredere .

20 Deși referirile la simbolul Illuminati erau des întâlnite în simbolistica
modernă, nici un specialist nu-l văzuse în realitate vreodată. Vechile
documente îl descriau ca pe o ambigramă — adică un cuvânt ce putea fi citit
în ambele sensuri. Și, cu toate că ambigramele erau frecvent întâlnite în
simbolistică — svastica, yin-yang , crucea simplă, steaua iudaică — ideea că
un cuvânt putea fi transpus într-o ambigramă părea de-a drept ul imposibilă.
Specialiștii în simbolistica modernă încercaseră an i de-a rândul să scrie
cuvântul Illuminati într-o formă perfect simetrică, dar eșuaseră în mod
lamentabil. De aceea, majoritatea universitarilor c onsideră în prezent că
existența simbolului nu e altceva decât un mit.
— Deci, cine sunt Illuminati ? întrebă Kohler.
„Asta este întrebarea”, își spuse Langdon în sinea lui, apoi își începu
explicațiile cu voce tare:
— Încă de la începuturile istoriei, între știință ș i religie s-a creat o
prăpastie adâncă. Savanți de renume precum Copernic …
— Au fost uciși, replică directorul. Asasinați de B iserică fiindcă au
dezvăluit unele adevăruri științifice. Dintotdeauna religia a persecutat
știința.
— Da, însă în secolul al XVI-lea, o grupare din Rom a a trecut la
contraatac. Unele dintre cele mai luminate minți al e Italiei — fizicieni,
matematicieni, astronomi — au început să se întâlne ască în secret, pentru
a-și împărtăși îngrijorarea cu privire la învățătur ile false propovăduite de
Biserică. Acești oameni se temeau că monopolul reli giei asupra „adevărului”
amenință cunoașterea științifică pretutindeni în lu me. Ei au fondat prima
„bancă de creiere” a planetei și s-au autointitulat „cei iluminați”.
— Illuminati .
— Exact. Cele mai luminate minți ale Europei… dev otate revelării
adevărului științific.
Kohler asculta în tăcere.
— Desigur, reluă Langdon, Biserica Catolică îi vâna fără cruțare, astfel
că savanții își puteau asigura supraviețuirea numai grație unor rituri
ultrasecrete. Vestea s-a răspândit în „subteranele” lumii academice, iar
treptat confreria a primit în rândurile sale învăța ți din toate țările Europei.
Aceștia se întruneau în mod regulat în Roma, într-o ascunzătoare
ultrasecretă pe care o numeau „Biserica Iluminării” .
Kohler tuși, schimbându-și poziția în scaun.
— Mulți dintre Illuminati , continuă Langdon, voiau să combată tirania
Bisericii prin acte de violență, dar cel mai respec tat reprezentant al lor i-a
convins să se răzgândească. El era pacifist și unul dintre cei mai de seamă
savanți ai tuturor timpurilor.
Langdon era sigur că directorul știa despre cine vo rbește; chiar și
oamenii obișnuiți erau familiarizați cu astronomul arestat și aproape
executat de Biserică fiindcă afirmase că Soarele , nu Pământul se afla în
centrul sistemului solar. Deși informațiile aduse î n sprijinul ideii sale erau
copleșitoare, astronomul a fost aspru pedepsit deoa rece a susținut că
Dumnezeu plasase omenirea altundeva decât în centrul universului creat de
El.
— Numele lui era Galileo Galilei, preciză Langdon.
— Galilei?

21 — Da. Galilei era un Illuminatus . Și, totodată, un catolic fervent. El a
încercat să îmblânzească poziția Bisericii față de știință, proclamând că
aceasta din urmă nu numai că nu subminează poziția lui Dumnezeu, ci o
consolidează. Galilei a scris la un moment dat că, privind prin telescopul
său, a putut auzi glasul lui Dumnezeu în muzica sfe relor. El a susținut că
religia și știința nu sunt inamici, ci, mai degrabă , aliați — două limbi ce
spun aceeași poveste, a simetriei și a echilibrului … rai și iad, zi și noapte,
rece și cald, Dumnezeu și Satan. Atât știința cât ș i religia se regăsesc în
simetria divină, în continua luptă dintre lumină și întuneric.
Langdon făcu o pauză, bătând din picioare pentru a se încălzi. Kohler
rămase nemișcat în scaunul său.
— Din nefericire, continuă profesorul, unificarea d intre știință și religie
nu era nici pe departe ceea ce dorea Biserica.
— Bineînțeles că nu. O asemenea unificare ar fi red us la zero pretenția
Bisericii că ea constituie unica modalitate prin ca re omul îl poate cunoaște
pe Dumnezeu. Astfel, Biserica l-a judecat pe Galile i ca eretic, l-a găsit
vinovat și l-a condamnat la arest la domiciliu perm anent. Cunosc bine
istoria științifică, domnule Langdon. Dar toate ace stea s-au petrecut cu
secole în urmă. Ce legătură au ele cu Leonardo Vetr a?
„Întrebarea de un milion de dolari”. Langdon trecu la miezul problemei:
— Arestarea lui Galilei a declanșat revolta în rând ul confreriei. Au fost
comise unele greșeli, iar Biserica a descoperit ide ntitatea a patru Illuminati ,
pe care i-a prins și i-a interogat. Cei patru nu au dezvăluit însă nimic… nici
chiar sub tortură.
— Tortură?
Langdon încuviință:
— Au fost însemnați cu fierul roșu. De vii. Pe piep t. Cu simbolul crucii.
Ochii lui Kohler se măriră și se îndreptară pieziș către trupul lui Vetra.
— Apoi cei patru savanți au fost uciși, iar cadavre le lor au fost aruncate
pe străzile Romei, ca un avertisment pentru cei car e ar fi dorit să se alăture
confreriei. Cu Biserica pe urmele lor, restul membr ilor au fugit din Italia.
Langdon făcu o pauză pentru a da mai multă greutate spuselor sale și își
aținti privirile în ochii goi ai lui Kohler:
— Illuminati au intrat într-o totală ilegalitate și au început s ă se amestece
cu alte grupări fugare, victime ale epurărilor cato lice: mistici, alchimiști,
ocultiști, musulmani, evrei. Cu timpul, au început să atragă noi membri și
astfel a luat ființă o confrerie nouă. Întunecată. Profund anticreștină. Forța
noilor Illuminati a crescut, bazată pe ritualuri misterioase, practic ate în cel
mai mare secret, și pe jurământul că într-o zi vor răzbi din nou la suprafață
și-și vor lua revanșa asupra Bisericii Catolice. Pu terea lor a devenit atât de
mare, încât Biserica i-a considerat la un moment da t cea mai periculoasă
grupare anticreștină de pe fața Pământului; Vatican ul a denunțat confreria
ca fiind Shaitan .
— Shaitan ?
— Un termen islamic. Înseamnă „dușman”… dușmanul lui Dumnezeu .
Biserica a ales un nume islamic fiindcă limba musul manilor era considerată
necurată.
Langdon ezită o clipă, apoi reluă:
— Shaitan se află la originea unui cuvânt prezent în multe li mbi care se

22 vorbesc azi pe Terra: Satan .
O grimasă străbătu chipul directorului.
Vocea lui Langdon răsună aspru:
— Domnule Kohler, nu știu cum a apărut semnul acest a pe pieptul
angajatului dumneavoastră… și nici de ce… dar a vem în față simbolul de
mult pierdut al celui mai vechi și mai puternic cul t satanic din lume.

10

Aleea era îngustă și pustie. Hassassin- ul mergea repede acum, ochii săi
negri sclipind la gândul celor ce vor urma. Apropii ndu-se de destinație,
ultimele cuvinte ale lui Janus îi stăruiau încă în minte: „Faza a doua începe
curând. Odihnește-te!”
Hassassin- ul zâmbi mulțumit. Nu dormise deloc toată noaptea, dar
somnul era ultimul lucru la care se gândea acum; so mnul era pentru cei
slabi. El era un luptător, la fel ca înaintașii lui , iar poporul din care făcea
parte nu dormea niciodată, dacă bătălia începuse. A ceastă bătălie începuse
în mod cert, iar el avusese onoarea de a vărsa prim ii stropi de sânge, însă
acum, înainte de a trece din nou la treabă, avea la dispoziție două ore pentru
a-și sărbători victoria recentă.
„Somnul…? Dar există metode mult mai bune de rela xare…”
Apetitul pentru plăcerile hedoniste îi fusese trans mis de aceiași înaintași.
Strămoșii lui se delectau cu hașiș, dar el prefera un alt tip de răsplată. Se
mândrea cu trupul său — o mașinărie perfect reglată , letală, pe care, în
ciuda trecutului, refuza s-o polueze cu narcotice. El își dezvoltase o
dependență mai ademenitoare… o recompensă mult ma i sănătoasă și mai
satisfăcătoare decât drogurile.
Simțind crescând în el senzația de familiară antici pație, Hassassin- ul
grăbi pașii pe alee. Ajunse la o ușă și sună. O fan tă se deschise și doi ochi
căprui îl studiară cu atenție. Apoi ușa se deschise .
— Bine ai venit! îi ură femeia bine îmbrăcată și îl pofti într-o încăpere cu
mobilier impecabil, slab iluminată.
În aer plutea un parfum scump, combinat cu o aromă de mosc.
— Oricând ești gata, adăugă ea și îi întinse un alb um cu fotografii.
Sună-mă când te-ai hotărât.
Apoi dispăru.
Hassassin- ul zâmbi. Așezându-se pe divanul elegant, cu albumul î n
poală, simți crescând în el o foame carnală. Deși p oporul lui nu sărbătorea
Crăciunul, așa își închipuia el că trebuie să se si mtă copiii creștini în fața
cadourilor de sub brad, pregătindu-se să descopere minunile ascunse în
pachete. Deschise albumul și studie fotografiile. T oate fanteziile sexuale din
viața lui îl priveau din paginile acelea:

„Marisa: o zeiță italiană. Aprigă. O tânără Sophia Loren.
Sachiko: o gheișă niponă. Mlădioasă. Fără îndoială, talentată.
Kanara: o splendoare neagră. Atletică. Exotică.”

23 Examină de două ori întregul album și se hotărî. Ap ăsă butonul de pe
masa alăturată. Un minut mai târziu, femeia care îl întâmpinase reveni. El îi
arătă ce a ales.
— Urmează-mă, spuse ea, surâzând.
După încheierea aranjamentelor financiare, femeia d ădu un telefon.
După alte câteva minute, îl conduse pe o scară din marmură ce se deschidea
într-un coridor luxos.
— Ușa aurie din capăt, îi indică ea. Ai gusturi cos tisitoare.
„Ar fi și cazul, își spuse el. Sunt un cunoscător.”
Hassassin -ul străbătu coridorul ca o panteră care anticipează un dejun
copios, îndelung așteptat. Când ajunse în fața ușii , zâmbi în sinea lui: era
întredeschisă, ademenitoare. Împinse ușor și ușa se dădu de perete fără
zgomot.
Văzându-și alegerea, își dădu seama că nu greșise d eloc. Era exact așa
cum ceruse el: goală, întinsă pe spate, iar brațele îi erau legate de capătul
patului cu șnururi groase de catifea.
Traversă încăperea și își trecu degetul întunecat p este abdomenul de un
alb mat. „Seara trecută am ucis, își șopti sieși. I ar tu ești recompensa mea.”

11

— Satanic? Kohler își șterse gura și se răsuci în s caunul său: Acesta este
simbolul unui cult satanic ?
Langdon se plimba prin cameră cu pași rapizi, pentr u a se încălzi:
— Illuminati erau satanici, dar nu în sensul modern al termenulu i.
Apoi îi explică pe scurt că, pentru majoritatea oam enilor, cultele satanice
sunt niște grupări ce-l venerează pe diavol; totuși , în trecut, sataniștii erau
oameni educați, care se afirmau ca adversari ai Bis ericii. Shaitan . Zvonurile
despre sacrificii de animale, magie neagră și ritua luri de adorare a penta-
gramei nu erau altceva decât minciuni răspândite de Biserică pentru a-și
susține atacurile împotriva acestor adversari. Cu t impul însă, dorind să-i
depășească pe Illuminati , alți adversari ai Bisericii au început să creadă
aceste minciuni și să le pună în practică. Astfel s -a născut satanismul
modern.
Kohler îl întrerupse brusc:
— Toate astea sunt povești vechi. Eu vreau să știu cum a ajuns simbolul
ăsta aici .
Langdon trase adânc aer în piept:
— Simbolul în sine a fost creat de un artist Illuminati anonim din secolul
al XVI-lea, ca un tribut adus pasiunii pentru simet rie a lui Galilei — un fel
de emblemă sacră a confreriei. Membrii acesteia au păstrat simbolul secret,
plănuind să-l dezvăluie numai atunci când vor fi ac umulat suficientă putere
pentru a ieși din nou la suprafață și a-și duce la îndeplinire obiectivul
fundamental.
— Așadar, simbolul acesta înseamnă că Illuminati au ieșit din nou la
lumină? întrebă Kohler, care părea neliniștit.
Langdon se încruntă:

24 — Ar fi imposibil, spuse el. Există un capitol al i storiei Illuminati despre
care nu v-am vorbit încă.
Vocea lui Kohler deveni mai nerăbdătoare:
— Iluminați-mă!
Langdon își frecă palmele una de alta, frunzărind m intal sutele de
documente pe care le citise sau pe care le scrisese el însuși despre confrerie:
— Illuminati erau, în esență, niște supraviețuitori. Când au fug it din
Roma, au străbătut Europa în căutarea unui loc sigu r, în care să se poată
regrupa. Treptat, au fost integrați într-o altă org anizație secretă… o confrerie
a unor maeștrii cioplitori din Bavaria: francmasoni i.
— Masonii? se miră Kohler.
Langdon încuviință, câtuși de puțin surprins de fap tul că directorul
auzise de acest nume:
— Confreria masonilor are în prezent peste cinci mi lioane de membri în
lumea întreagă, jumătate dintre aceștia locuind în Statele Unite ale Americii,
iar mai mult de un milion în Europa.
— În mod cert masonii nu sunt sataniști! reluă Kohl er, afișând dintr-o
dată un aer sceptic.
— Sigur că nu! Masonii au căzut în plasa propriei b unăvoințe. După ce
i-au adăpostit pe savanții fugari în secolul al XVI I-lea, aproape fără știrea lor
au devenit un front de luptă al confreriei Illuminati . Membrii acesteia au
crescut ca număr, ocupând treptat poziții tot mai î nalte în ierarhia lojilor. Pe
ascuns, și-au refăcut confreria științifică în cent rul organizației masonice —
un fel de societate secretă într-o altă societate s ecretă. Apoi Illuminati s-au
folosit de sistemul mondial de interconexiuni al lo jilor masonice pentru a-și
extinde influența.
Langdon își umplu plămânii cu o gură bună de aer în ghețat, înainte de a
continua în grabă:
— Extirparea catolicismului era scopul principal al confreriei Illuminati .
Membrii ei considerau că dogmele superstițioase pro povăduite de Biserică
reprezintă cel mai mare pericol pentru omenire. Ei se temeau că, dacă religia
continua să promoveze un mit pios ca fiind realitat ea și adevărul absolut,
progresul științific ar fi încetat și omenirea ar f i fost condamnată la un viitor
de neîntrerupte și absurde războaie religioase.
— Păi cam așa ceva se întâmplă azi în lume!
Langdon se încruntă, preocupat. Kohler avea dreptat e. Războaiele
religioase erau încă la ordinea zilei. „Dumnezeul m eu este mai bun decât
Dumnezeul tău.” Se pare că existase întotdeauna o s trânsă corelație între
credincioșii fanatici și numărul ridicat de cadavre .
— Continuați!
— Illuminati au devenit tot mai puternici în Europa, reluă Langd on după
ce-și adună gândurile, și au început să se orientez e spre America, unde
mulți dintre cei aflați în posturi guvernamentale î nalte erau masoni —
George Washington, Benjamin Franklin — oameni cinst iți, cu frica lui
Dumnezeu, care nu aveau habar despre puterea deținu tă de Illuminati în
cadrul masoneriei. Membrii confreriei au contribuit la fondarea unor bănci,
uzine și universități, pentru a-și finanța planul: crearea unui unic stat
global, un fel de Nouă Ordine Mondială laică.
Kohler nu schiță nici un gest.

25 — O Nouă Ordine Mondială, repetă Langdon, bazată pe iluminismul
științific. Ei au numit-o Doctrina Luciferică. Bise rica a pretins că Lucifer este
o referire la diavol, dar confreria a insistat că t ermenul era folosit în sensul
său literal din limba latină, acela de „aducător de lumină” sau Illuminator .
Kohler oftă, iar vocea lui răsună dintr-o dată sole mn:
— Domnule Langdon, vă rog să stați jos!
Profesorul se așeză pe colțul unui fotoliu acoperit de un strat de gheață,
iar Kohler își apropie scaunul de el.
— Nu sunt sigur că am înțeles tot ce mi-ați explica t, dar un lucru l-am
priceput în mod cert. Leonardo Vetra era unul dintr e cei mai buni profe-
sioniști ai CERN. Totodată, îmi era prieten. Vreau să mă ajutați să-i localizez
pe acești Illuminati .
Langdon nu știa cum ar trebui să-i răspundă:
— Să-i localizați pe Illuminati ?
„Sper că glumește!”
— Mi-e teamă, domnule, că acest lucru va fi, practi c, imposibil.
— Ce vreți să spuneți? întrebă directorul, sumbru. Doar nu…
— Domnule Kohler… Langdon se aplecă spre el, neșt iind cum să-l facă
să înțeleagă ceea ce avea de gând să-i spună: Încă n-am încheiat relatarea
despre confrerie. În ciuda aparențelor, este foarte greu de crezut că simbolul
acesta a fost aplicat aici de Illuminati . De peste o jumătate de secol nu a mai
fost înregistrată nici o dovadă a existenței lor și majoritatea specialiștilor
consideră că Illuminati au dispărut de mulți ani.
Brusc se așternu tăcerea. Kohler privea prin ceața alburie cu un amestec
de stupefacție și furie:
— Cum naiba îmi puteți spune că gruparea aceasta a dispărut, când
numele său este însemnat pe pieptul omului ăstuia?!
Langdon își pusese și el aceeași întrebare toată di mineața. Apariția
ambigramei era ceva incredibil; toți specialiștii î n simbolistică vor fi uluiți. Și
totuși, profesionistul din Langdon își dădea seama că reapariția simbolului
nu dovedea absolut nimic referitor la Illuminati .
— Simbolurile, explică el, nu confirmă în nici un c az prezența celor care
le-au creat inițial.
— Ce ar trebui să înțeleg eu din chestia asta?
— Că atunci când organizații ca Illuminati sucombă, simbolurile lor
rămân… și pot fi preluate de alte grupuri. Proces ul se numește transfer și
este frecvent în simbolistică. Naziștii au preluat svastica de la hinduși,
creștinii au adoptat forma de cruce de la egipteni, iar…
— În această dimineață, îl întrerupse Kohler, când am tastat „ Illuminati”
pe Internet, au apărut mii de referințe actuale. Se pare că mulți oameni cred
că grupul este încă activ.
— Tipi care cred în teoria conspirației! replică La ngdon.
Totdeauna se simțise agasat de noianul de teorii de spre conspirații care
circulau în cultura modernă de masă. Presa se dădea în vânt după titluri
apocaliptice, iar autoproclamații „specialiști în c ulte” încă mai agitau
gogorița milenaristă, inventând povești conform căr ora Illuminati erau bine
mersi, organizându-și Noua Ordine Mondială. Recent, prestigiosul New York
Times dezvăluise apartenența masonică a numeroase persona lități ale lumii
— Sir Arthur Conan Doyle, ducele de Kent, Peter Sel lers, Irving Berlin,

26 Prințul Philip, Louis Armstrong, plus o pleiadă de magnați actuali ai
finanțelor și industriei.
Kohler arată furios spre trupul lui Vetra:
— Ținând seama de această dovadă, poate că fanii co nspirațiilor au
dreptate.
— Îmi dau seama cum par lucrurile, răspunse Langdon pe un ton cât
mai diplomatic. Și totuși, o explicație mult mai pl auzibilă ar fi aceea că o altă
organizație a preluat simbolul Illuminati și îl folosește în propriile scopuri.
— Ce scopuri? Ce dovedește această crimă?
„Bună întrebare!” își spuse Langdon. El, unul, nu-ș i putea da seama de
unde reapăruse simbolul acum, după patru sute de an i.
— Tot ceea ce vă pot spune este că, dacă Illuminati ar fi încă activi —
lucru de care mă îndoiesc profund — în nici un caz nu ar fi implicați în
moartea lui Leonardo Vetra.
— Nu?
— Nu. Chiar dacă militau pentru abolirea creștinism ului, Illuminati își
manifestau puterea prin mijloace financiare și poli tice, nicidecum prin acte
teroriste. În plus, confreria avea un cod moral str ict cu privire la cei pe care-i
considera dușmani. Membrii ei îi apreciau pe oameni i de știință în cel mai
înalt grad. În nici un caz nu ar fi ucis un savant ca Leonardo Vetra.
Ochii lui Kohler îi aruncară o privire înghețată:
— Poate am omis să menționez că Vetra nu era câtuși de puțin un
savant obișnuit.
Langdon suspină răbdător:
— Domnule Kohler, sunt sigur că Leonardo Vetra era un om strălucit din
multe puncte de vedere, dar realitatea este că…
Fără nici un avertisment, Kohler își roti scaunul ș i țâșni afară din
încăpere, lăsând în urmă, pe culoar, o dâră de ceaț ă alburie.
„Pentru numele lui Dumnezeu!” bombăni Langdon și se luă după el.
Kohler îl aștepta într-un alcov, la capătul culoaru lui:
— Acesta este biroul lui Leonardo, spuse el, arătân d spre o ușă glisantă.
Poate când îl veți vedea, vă veți schimba părerea.
Și, cu un oftat greu, deschise ușa.
Langdon aruncă o privire înăuntru și instantaneu si mți cum i se face
părul măciucă. „Sfântă Maică a lui Iisus!” murmură ca pentru sine.

12

Într-o altă țară, un tânăr paznic aștepta răbdător în fața unui set scump
de monitoare video, privind crâmpeiele ce i se deru lau în fața ochilor —
imagini în direct preluate de sute de camere video fără fir, care suprave-
gheau uriașul complex. Imaginile se succedau într-o procesiune neîntre-
ruptă.
Un culoar cu decorațiuni scumpe.
Un birou personal.
O bucătărie de dimensiuni industriale.
Pe fondul imaginilor, paznicul se strădui să-și adu ne gândurile. Se

27 apropia de sfârșitul turei și totuși era încă vigil ent. Serviciul era o onoare
pentru el. Iar într-o zi, își va primi răsplata fin ală.
În vreme ce visa cu ochii deschiși, una dintre imag ini deveni de-a dreptul
alarmantă. Deodată, cu un reflex ce-l surprinse chi ar și pe el, mâna i se
întinse și apăsă scurt un buton de pe panoul de con trol. Imaginea îngheță.
Cu nervii întinși la maximum, se aplecă spre monito r pentru a privi mai
îndeaproape. Cifra de pe ecran arăta că imaginea er a transmisă de camera
video cu numărul 86 — o cameră care ar fi trebuit s ă supravegheze un
coridor.
Dar ceea ce se vedea pe monitor nu era, în mod cert, un coridor.

13

Langdon privea incredul încăperea din fața lui:
— Dar ce este aici?
În ciuda valului plăcut de aer cald care îl întâmpi nă, păși cu emoție peste
prag. Fără a-i răspunde, Kohler îl urmă în birou. L angdon cercetă încăperea,
neștiind ce să creadă: în interiorul ei se afla cel mai bizar amestec de
artefacte pe care îl văzuse vreodată. Pe peretele î ndepărtat, dominând
întregul spațiu, trona un imens crucifix din lemn, a cărui origine profesorul
o situă aproximativ în Spania secolului al XIV-lea. Deasupra acestuia,
suspendat de tavan, se afla un minimodel metalic al sistemului solar. La
stânga lui se zărea un tablou în ulei reprezentând- o pe Fecioara Maria, iar
alături se întindea un tabel periodic al elementelo r chimice. Pe peretele
lateral, alte două crucifixuri din alamă flancau un portret al lui Albert
Einstein, pe care se putea citi celebrul său citat: „Dumnezeu nu joacă zaruri
cu universul”.
Langdon făcu încă un pas, privind în jur cu uluire. O Biblie legată în
piele era așezată pe biroul lui Vetra, lângă un mod el din plastic al atomului
și o replică în miniatură a celebrului Moise al lui Michelangelo.
„Ăsta da eclectism!” își spuse el. Aerul cald era p lăcut, dar aspectul
încăperii îi dădu din nou fiori pe șira spinării. A vea impresia că e martorul
ciocnirii dintre doi titani ai filozofiei… o încl eștare nedecisă a două forțe
contrare. Citi în grabă titlurile cărților de pe un raft: Particula Dumnezeu ,
Tao în fizică , Dumnezeu: dovada .
La unul din capetele raftului se afla înscris un ci tat:

„ADEVĂRATA ȘTIINȚĂ ÎL DESCOPERĂ PE DUMNEZEU AȘTEPTÂ ND ÎN
SPATELE FIECĂREI UȘI — PAPA PIUS AL XXII-LEA.”

— Leonardo era preot catolic, spuse Kohler.
— Preot?! Parcă ați spus că era fizician!
— Era și una, și alta. Au existat în decursul istor iei oameni de știință
religioși; Leonardo a fost unul dintre ei. Pentru e l, fizica era „legea naturală a
lui Dumnezeu”; susținea că mâna Domnului este vizib ilă în întreaga ordine
firească a lumii și spera ca, prin știință, să poat ă demonstra existența lui
Dumnezeu. El însuși se considera un teo-fizician.

28 „Teo-fizician?” Pentru Langdon acesta era un oximor on de-a dreptul
imposibil.
— Fizica particulelor, reluă Kohler, a înregistrat în ultima vreme câteva
descoperiri zguduitoare, ale căror implicații sunt de ordin spiritual. Leonardo
a fost autorul multora dintre ele.
Langdon îl cerceta tăcut pe directorul CERN, încă s trăduindu-se să
înțeleagă ceva din cele ce-l înconjurau:
— Spiritualitate și fizică?!
De-a lungul carierei sale studiase istoria religiei și, dacă în acest
domeniu exista o temă recurentă, nu putea fi alta d ecât faptul că, încă din
prima zi, știința și religia erau aidoma apei și ul eiului… imiscibile… inamici
declarați.
— Vetra se afla în linia întâi a cercetărilor legat e de fizica particulelor,
continuă Kohler. Începuse să îmbine știința și reli gia, demonstrând că se
completează una pe cealaltă în moduri încă nebănuit e. El a numit acest
domeniu nou-născut „Noua Fizică”.
Directorul luă un volum de pe raft și i-l întinse l ui Langdon, care citi pe
copertă: Dumnezeu , Miracolele și Noua Fizică de Leonardo Vetra.
— Domeniul este restrâns, continuă Kohler, dar ofer ă răspunsuri noi la
întrebări vechi — întrebări despre originea univers ului și despre forțele care
interconectează totul. Leonardo credea că toate cer cetările lui au capacitatea
de a converti milioane de oameni la un mod de viață spiritual. Anul trecut a
dovedit fără urmă de îndoială existența unei forțe energetice care ne unește
pe toți. De fapt, a demonstrat că suntem cu toții l egați în mod fizic unii de
alții… că moleculele din trupul dumneavoastră se îmbină cu cele din corpul
meu… că pe toți ne animă una și aceeași forță uni versală.
Langdon era descumpănit. „Și puterea lui Dumnezeu n e va uni pe toți!”
— Așadar, domnul Vetra a descoperit o modalitate de a demonstra că
toate particulele sunt interconectate?
— A demonstrat-o în mod clar. Un articol recent din revista Scientific
American a afirmat că „Noua Fizică” este o cale spre Dumneze u mai directă
decât religia.
Acum era limpede; gândurile lui Langdon zburară la crezul antireligios al
confreriei Illuminati și, fără tragere de inimă, sondă pentru câteva mome nte
imposibilul. Dacă organizația era încă activă, l-ar fi ucis oare membrii ei pe
Vetra pentru a-l împiedica să-și comunice maselor m esajul religios? Dar
alungă repede acest gând. „Absurd! Confreria e deja istorie, e demult apusă.
Orice specialist știe asta!!”
— Vetra avea numeroși dușmani în lume științifică, reluă Kohler. Mulți
puritani ai științei îl disprețuiau — chiar și aici , la CERN. Ei considerau că
utilizarea fizicii analitice pentru susținerea prin cipiilor religioase constituia o
trădare de la principiile științei.
— Dar savanții de astăzi nu sunt ceva mai puțin def ensivi cu privire la
Biserică?
Kohler pufni dezgustat:
— De ce-am fi? Poate că azi învățații nu mai sunt a rși pe rug, dar dacă
socotiți că Biserica și-a schimbat poziția cu privi re la știință, întrebați-vă de
ce jumătate din școlile din țara dumneavoastră nu p redau teoria
evoluționistă. Întrebați-vă de ce Coaliția Creștină din SUA întreține cel mai

29 puternic lobby împotriva progresului științific în lume. Bătălia dintre religie
și știință este crâncenă încă, domnule Langdon. S-o fi mutat ea de pe
câmpul de luptă în consiliile de administrație, dar a rămas la fel de aprigă.
Kohler avea dreptate. Chiar săptămâna trecută, memb ri ai Facultății de
Teologie de la Harvard pătrunseseră în clădirea Fac ultății de Biologie,
protestând împotriva faptului că în programa univer sitară fusese introdusă
ingineria genetică. Președintele Departamentului de Biologie, reputatul
ornitolog Richard Aaronian, își apărase programa at ârnând la fereastra
biroului său un afiș uriaș. Pe acesta era reprezent at „peștele” creștin
modificat, cu patru picioare subțirele — un tribut, susținuse Aaronian, adus
primelor viețuitoare acvatice care evoluaseră pe us cat. Sub desenul peștelui,
în locul numelui Iisus era scris: „DARWIN”.
Un piuit ascuțit despică aerul și Langdon privi în jur. Kohler începu să
butoneze dispozitivele electronice ale scaunului să u, scoase un pager din
suport și citi mesajul:
— Bun! Este fiica lui Leonardo. Domnișoara Vetra so sește chiar acum la
eliport. O vom întâmpina acolo. Cred că ar fi mai b ine ca ea să nu urce aici
și să-și vadă tatăl în acest fel.
Langdon încuviință. Ar fi fost un șoc prin care nic i un copil n-ar trebui să
treacă.
— O voi ruga pe domnișoara Vetra să ne explice la c e proiect lucra
împreună cu tatăl ei… Poate că așa vom înțelege d e ce a fost ucis.
— Credeți că a fost asasinat din cauza activității sale?
— Posibil. Leonardo mi-a spus că lucra la ceva extr aordinar. Numai atât
mi-a dezvăluit. Devenise foarte secretos cu privire la proiectul său. Avea un
laborator personal și pretindea izolare totală, iar eu i-am acordat-o bucuros,
cunoscându-i capacitățile. În ultimul timp activita tea sa consuma cantități
uriașe de electricitate, dar m-am abținut să-i pun vreo întrebare.
Kohler își întoarse scaunul către ușă, apoi adăugă:
— Trebuie să mai știți încă un lucru înainte de a p ărăsi acest apar-
tament.
Langdon nu era sigur că vrea să-l mai audă.
— Asasinul a furat ceva de la Vetra.
— Ceva?
— Urmați-mă!
Directorul intră din nou în încăperea cufundată în ceața albă. Langdon îl
urmă, neștiind la ce să se aștepte. Oprindu-se la c âțiva centimetri de
cadavru, Kohler îi făcu semn să se apropie.
Profesorul se execută, simțind cum stomacul îi urcă în gât la mirosul
urinei înghețate.
— Priviți-i fața!
„Să-i privesc fața? Parcă ziceai că a fost furat ce va!”
Ezitând, Langdon îngenunche. Încercă să privească f ața cadavrului, dar
capul fusese răsucit cu 180 de grade, astfel că faț a era orientată spre covor.
Luptându-se cu handicapul său, Kohler se aplecă și întoarse cu grijă
țeasta înghețată a victimei. Cu un pârâit puternic, chipul mortului deveni
încet vizibil, schimonosit în chinurile agoniei. Ko hler îl menținu astfel câteva
clipe.
— Sfinte Iisuse! exclamă Langdon, trăgându-se înapo i îngrozit. Fața lui

30 Vetra era complet acoperită de sânge. Un singur och i de culoarea alunelor îl
privea fără viață. Cealaltă orbită era sfâșiată și goală.
— I-au furat ochiul ?!

14

Langdon ieși din Clădirea C, mulțumit că se află di n nou în aer liber,
departe de apartamentul lui Vetra. Lumina soarelui atenua imaginea orbitei
goale, care i se înfipsese în minte.
— Pe aici, vă rog, îl îndemnă Kohler, pornind pe o alee în pantă. Scaunul
electric părea să accelereze fără efort. Domnișoara Vetra va sosi dintr-un
moment în altul.
Profesorul grăbi pasul.
— Așadar… reluă Kohler. Încă vă mai îndoiți de im plicarea confreriei
Illuminati ?
Langdon nu mai știa ce să creadă. Afilierea religio asă a victimei era
deconcertantă și totuși el nu putea renunța la mult itudinea de dovezi și
mărturii istorice pe care le studiase. Și apoi… m ai era și ochiul acela lipsă…
— Încă îmi păstrez părerea, spuse el cu mai multă t ărie în glas decât
intenționase, că Illuminati nu sunt responsabili pentru această crimă. Lipsa
ochiului este dovada.
— Cum?
— Mutilarea la întâmplare este foarte… ne -Illuminati . Specialiștii în
problema cultelor se confruntă cu desfigurări nesis tematice în cazul sectelor
marginale, lipsite de experiență — fanatici care co mit acte de terorism
aleatorii — dar Illuminati au avut dintotdeauna un comportament deliberat.
— Deliberat? Extirparea cu precizie chirurgicală a unui glob ocular nu
este un act deliberat?
— Nu transmite nici un mesaj clar. Nu servește unui scop înalt.
Scaunul lui Kohler se opri brusc în vârful colinei și savantul se întoarse:
— Domnule Langdon, credeți-mă, ochiul acela lipsă s ervește într-adevăr
unui scop înalt… foarte înalt.

În vreme ce traversau delușorul înverzit, zumzăitul unei elice de elicopter
începu să se facă auzit dinspre vest. Imediat apăru și aeronava, străbătând
în zbor valea ce se deschidea în fața lor. Încetini nd brusc, se poziționă
deasupra unui eliport marcat pe iarbă.
Langdon îl privi detașat, mintea lui rotindu-se la fel de rapid ca palele
elicei, întrebându-se dacă o noapte bună de somn îi va limpezi gândurile. Se
cam îndoia însă.
Elicopterul ateriză, iar pilotul sări și începu să descarce bagajele. Multe:
saci de pânză, sacoșe de vinil, butelii de oxigen ș i lăzi cu ceva ce semăna a
echipament sofisticat de scafandru. Langdon era ned umerit:
— Acesta este bagajul domnișoarei Vetra? strigă el, încercând să se facă
auzit peste huruitul elicei.
Kohler încuviință din cap și răspunse pe același to n:

31 — Se afla în apele Insulelor Baleare, pentru cercet ări biologice.
— Parcă spuneați că este fizician !
— Este. Bio-fizician. Studiază modul în care sunt i nterconectate
sistemele vii. Activitatea ei este în strânsă legăt ură cu aceea pe care tatăl ei o
desfășura în domeniul fizicii particulelor. Recent domnișoara Vetra a
infirmat una dintre teoriile fundamentale emise de Einstein, utilizând
camere video sincronizate la nivel atomic pentru a studia un banc de ton.
Langdon îl privi atent pe Kohler, încercând să sesi zeze nuanța ironică.
„Einstein și peștii?” Începuse deja să se întrebe d acă nu cumva pilotul
prototipului X-33 îl lăsase din greșeală pe o altă planetă.
O clipă mai târziu, Vittoria Vetra coborî din elico pter și Robert Langdon
își dădu seama că surprizele zilei nu luaseră sfârș it. Îmbrăcată într-un șort
kaki și o bluză albă fără mâneci, Victoria Vetra nu avea deloc aerul unui
fizician studios, cum își imaginase el. Zveltă și g rațioasă, era înaltă, cu
pielea măslinie și părul lung, negru, zburlit de ro torul elicopterului. Chipul
ei își arăta fără reținere originea italiană; fără a fi o frumusețe ieșită din
comun, avea trăsături pline, ferme, care chiar și d e la douăzeci de metri dis-
tanță emanau o senzualitate crudă. În curentul de a er stârnit de elicopter,
hainele i se lipeau de trup, accentuându-i bustul s uplu și sânii mici.
— Domnișoara Vetra este o femeie cu o forță persona lă de excepție,
spuse Kohler, simțind probabil fascinația cu care o privea Langdon. Petrece
luni întregi lucrând în sisteme ecologice periculoa se. Este vegetariană
convinsă și un veritabil guru în Hatha yoga pentru cei de la CERN.
„Hatha yoga?” Vechea artă budistă a gimnasticii med itative părea o
bizară specialitate pentru fiica fiziciană a unui p reot catolic.
Langdon o privi cum se apropie. Era evident că plân sese, iar în ochii ei
nisipii, profunzi, se citeau emoții pe care el nu l e putea identifica. Totuși, se
apropie de ei cu mișcări hotărâte. Avea picioare pu ternice, atletice, care
parcă emanau sănătoasa luminiscență a trupului medi teranean, scăldat din
belșug în soare.
— Vittoria, începu Kohler. Sincerele mele condolean țe! Este o pierdere
teribilă pentru știință… pentru noi toți cei de a ici, de la CERN.
Tânăra își înclină fruntea. Când vorbi, vocea ei er a catifelată, rostind
cuvintele într-o engleză ușor guturală, cu accent:
— Ați aflat cine este autorul?
— Încă ne străduim să aflăm.
Vittoria se întoarse spre Langdon, cu mâna întinsă:
— Numele meu este Vittoria Vetra. Sunteți de la Int erpol, bănuiesc.
Profesorul îi strânse mâna, vrăjit de profunzimea p rivirilor ei umede:
— Robert Langdon, se recomandă, neștiind ce altceva să mai spună.
— Domnul Langdon nu reprezintă autoritățile, interv eni Kohler. Este un
specialist din SUA și a venit pentru a ne ajuta să aflăm cine se face vinovat
de toate aceste lucruri.
Vittoria părea nesigură:
— Și poliția?
Kohler icni, fără a răspunde.
— Unde este trupul său? întrebă tânăra.
— Avem grijă de el.
Minciuna sfruntată îl luă pe Langdon prin surprinde re.

32 — Vreau să-l văd.
— Vittoria, o întrerupse directorul, tatăl tău a fo st asasinat în mod
brutal. Mai bine să ți-l amintești așa cum era în v iață.
Tânăra dădu să spună ceva, dar câteva voci ce răsun ară din depărtare o
întrerupseră:
— Hei, Vittoria! Bine ai revenit acasă!
Câțiva angajați ce treceau prin apropiere îi făceau semne bucuroase.
— Ai mai infirmat vreo teorie a lui Einstein? între bă unul dintre ei.
— Tatăl tău trebuie să fie mândru, adăugă un altul.
Vittoria le răspunse stânjenită la salut și apoi se răsuci spre Kohler. Pe
chipul ei se oglindea nedumerirea:
— Adică nimeni nu știe încă?
— Am considerat că discreția se impune.
— Nu le-ai spus oamenilor că tata a fost asasinat?
Glasul ei neîncrezător devenea acum furios.
Vocea lui Kohler deveni la rândul ei dură:
— Poate ai uitat, domnișoară Vetra, că imediat ce a ș fi anunțat vestea
uciderii tatălui dumitale, ar fi început o anchetă aici, la CERN. Inclusiv o
examinare amănunțită a laboratorului său. M-am stră duit totdeauna să
respect intimitatea tatălui dumitale. Leonardo mi-a dezvăluit numai două
lucruri cu privire la proiectul vostru actual. Unu: că are capacitatea de a
atrage pentru CERN contracte de concesionare în val oare de milioane de
euro în următorii zece ani. Doi, că nu este gata în că pentru a fi prezentat
publicului, fiindcă tehnologia comportă anumite ris curi. Ținând seama de
aceste două aspecte, nu doresc ca niște străini să se vânture prin labora-
torul lui și să-i fure munca sau să-și riște viața acolo, învinovățind apoi
CERN. Am fost suficient de explicit?
Victoria îl privi în ochi, fără a răspunde. Langdon sesiză însă respectul ei
reținut și faptul că aproba logica lui Kohler.
— Înainte de a le raporta ceva autorităților, conti nuă directorul, trebuie
să știu la ce lucrați împreună. Vreau să ne conduci în laborator.
— Laboratorul nu este relevant, replică Vittoria. N imeni nu știa cu ce ne
ocupăm. Experimentul nu poate avea nici o legătură cu uciderea tatălui
meu.
Kohler oftă adânc:
— Dovezile sugerează altceva.
— Dovezile? Ce dovezi?
Directorul își duse iarăși batista la gură:
— Va trebui să ai încredere în mine.
Dar din privirea arzătoare a Victoriei se vedea cla r că nu are.

15

Langdon mergea tăcut în urma Vittoriei și a lui Koh ler, înapoi în clădirea
principală, unde începuse strania sa vizită la CERN . Picioarele Vittoriei
aveau o mișcare fluidă — ca a unui înotător olimpic — o forță născută fără
îndoială din flexibilitatea și controlul oferite de yoga. O auzea respirând lent,

33 ritmat, de parcă încerca într-un fel să-și filtreze durerea.
Ar fi vrut să-i spună ceva, să o asigure de simpati a lui; și el simțise golul
adânc lăsat de moartea neașteptată a unui părinte. Își amintea mai cu
seamă înmormântarea, cenușie și ploioasă. La două z ile după ce împlinise
doisprezece ani. Casa era plină de bărbați de la bi rou, în costume
întunecate, bărbați care îi strângeau mâna prea tar e când îl salutau. Toată
lumea murmura cuvinte ca „stres” și „cardiac”. Mama lui glumea, printre
lacrimi, spunând că reușise totdeauna să urmărească mersul acțiunilor la
Bursă după pulsul soțului ei.
Odată, când tatăl lui trăia încă, Langdon își auzis e mama implorându-l
să „se mai oprească și să miroasă trandafirii”. În acel an, de Crăciun, îi
cumpărase tatălui său un trandafir micuț din sticlă . Era cel mai delicat și
cel mai frumos lucru pe care îl văzuse el vreodată. .. razele soarelui se
oglindeau în sticlă și desenau pe perete un curcube u în mii de culori. „E
minunat”, spusese tatăl lui deschizând cadoul, și-l sărutase pe Langdon pe
frunte. Apoi așezase trandafirul cu grijă pe un raf t înalt, prăfuit, în cel mai
întunecat colț al sufrageriei. Câteva zile mai târz iu, Langdon se urcase pe un
taburet, luase trandafirul și-l înapoiase magazinul ui. Tatăl lui nu observase
niciodată lipsa micului bibelou.
Zgomotul unui ascensor îl readuse în prezent. Vitto ria și Kohler se aflau
în fața lui, în pragul liftului. El ezită o clipă î n fața ușilor deschise.
— S-a întâmplat ceva? întrebă Kohler, mai degrabă n erăbdător decât
îngrijorat.
— Absolut nimic, răspunse Langdon, apropiindu-se le nt de cutia
înghesuită.
Folosea lifturile numai când era absolută nevoie; p refera spațiile
larg-deschise ale scărilor.
— Laboratorul doctorului Vetra se află în subteran, explică directorul.
„Minunat!” își spuse pășind în ascensor și simțind un val de aer înghețat
venind din puțul mașinăriei. Ușile se închiseră și liftul începu să coboare.
— Șase etaje, adăugă Kohler cu o voce goală, ca un dispozitiv mecanic.
Langdon își imagină întunecimea puțului gol de sub ei și se strădui să
alunge imaginea, studiind cifrele luminate ce indic au etajele parcurse; în
mod ciudat însă, nu erau decât două afișaje: PARTER și LHC.
— Ce înseamnă LHC? întrebă, încercând să nu pară ag itat.
— Large Hadron Collider . Un accelerator de particule.
„Accelerator de particule?” Langdon auzise vag desp re un asemenea
dispozitiv — prima dată la un dineu cu câțiva coleg i la Dunster House, în
Cambridge. Un prieten de-al lor, un fizician pe num e Bob Brownell, sosise la
întrevedere în culmea furiei:
— Ticăloșii l-au anulat! strigase el.
— Ce au anulat? întrebaseră toți ceilalți.
— SASC-ul!
— Ce anume?
— Superacceleratorul de Superconducție!
Cineva ridicase din umeri:
— Nu știam că tipii de la Harvard construiesc unul.
— Nu cei de la Harvard! Statele Unite! Urma să fie cel mai puternic
accelerator de particule din întreaga lume! Unul di ntre cele mai importante

34 proiecte științifice ale secolului! Două miliarde d e dolari s-au băgat în el și
Senatul anulează proiectul! Idioți cu Biblia-n mână !
Când reușise să se calmeze, Brownell le explicase c ă un accelerator de
particule era un tub larg, circular, în interiorul căruia erau accelerate
particule subatomice. Magneții amplasați în tub se activau și se dezactivau
într-o succesiune rapidă, pentru a împinge particul ele de colo-colo, până ce
atingeau viteze uluitoare. Aceste particule extrem de rapide circulau în tub
cu viteze de peste 290 000 de kilometri pe secundă !
— Dar asta înseamnă aproape la fel de repede ca vit eza luminii!
exclamase unul dintre profesori.
— Exact!
Și Brownell continuase, explicându-le că, accelerân d două particule în
direcții opuse în interiorul tubului, oamenii de șt iință le puteau descompune
în părțile lor componente, studiind astfel, la nive l elementar, particulele
fundamentale ale materiei.
— Acceleratoarele de particule, adăugase Brownell, sunt esențiale pentru
viitorul științei. Ciocnirile din interiorul lor ne ajută să înțelgem componen-
tele fundamentale ale universului.
„Poetul Casei”, un tip tăcut pe nume Charles Pratt, nu păruse deloc
impresionat.
— Mie îmi pare, spusese el, o abordare neanderthali ană a științei. .. ca și
cum ai zdrobi două ceasuri unul de altul pentru a a fla cum funcționează.
Brownell azvârlise furculița din mână și ieșise val vârtej din încăpere.
„Așadar CERN are un accelerator de particule? se în trebă Langdon. Un
tub circular în care se bușesc particule. Oare de c e-l îngropaseră sub
pământ?”
Când ascensorul se opri, Langdon așteptă cu nerăbda re să simtă
pământul solid sub picioare, dar când ușile se desc hiseră, bucuria îi dispăru
brusc. În fața lui se desfășura o altă lume, strani e și necunoscută.
Culoarul se întindea parcă la infinit în ambele dir ecții, la stânga și la
dreapta. Era un tunel de ciment cu pereți netezi, s uficient de larg pentru a
lăsa să treacă un camion de mare tonaj. Deși bine i luminat în dreptul lor,
culoarul se cufunda într-o beznă adâncă în depărtar e. Un curent de aer
umed sufla din întunecimea acestuia, parcă pentru a nu te lăsa să uiți că te
afli în măruntaiele Pământului. Langdon aproape că putea simți greutatea
solului și a rocilor îngrămădite deasupra capului s ău. Pentru o clipă, avea
din nou nouă ani… iar bezna îl împingea înapoi… Înapoi spre cele cinci ore
de întuneric total, zdrobitor, care încă îl mai bân tuiau. Strângând din
pumni, se chinui să revină în prezent.
Tăcută, Vittoria coborî din lift și porni fără ezit are pe culoarul întunecat,
mult înaintea lor. Deasupra, becurile fluorescente prindeau viață pentru a-i
lumina pașii. „Efectul e neliniștitor, își spuse La ngdon, ca și cum tunelul ar
fi viu… și-i anticipează fiecare mișcare.” Porni după ea împreună cu Kohler,
fără a o ajunge din urmă. În spatele lor, luminile se stingeau automat.
— Acceleratorul de particule, întrebă el, este pe u ndeva în acest tunel?
— Acolo e, răspunse Kohler cu un gest neglijent spr e stânga, unde de-a
lungul peretelui se zărea un tub cromat, lucios.
Langdon privi tubul, derutat:
— Ăsta e acceleratorul?

35 Dispozitivul nu semăna deloc cu ce-și imaginase el. Era perfect drept,
cam de un metru în diametru, și se întindea în plan orizontal pe întreaga
lungime vizibilă a tunelului, pierzându-se apoi în întuneric. „Seamănă mai
degrabă cu o instalație sanitară sofisticată”, își spuse în sinea lui și adăugă
cu voce tare:
— Credeam că acceleratoarele de particule sunt circulare .
— Și acceleratorul acesta este circular, preciză Kohl er. Pare drept, dar
nu-i decât o iluzie optică. Circumferința tunelului este atât de mare, încât
curbura e imperceptibilă, ca și aceea a Pământului.
Langdon era năucit. „Chestia asta e un cerc?”
— Dar… probabil că trebuie să fie imens!
— LHC este cel mai mare dispozitiv din lume.
Acum își amintea când pilotul îi spusese ceva despr e o mașinărie uriașă
îngropată sub pământ. „Dar…”
— Are peste opt kilometri în diametru… și e lung de douăzeci și șapte.
Langdon simți că amețește. „Douăzeci și șapte de ki lometri?” Se holbă
neîncrezător la director și apoi privi culoarul înt unecat din fața lui:
— Tunelul acesta are douăzeci și șapte de kilometri lungime?
Kohler înclină din cap:
— Are o formă perfect circulară. Se extinde pe sub Franța și apoi revine
aici, în acest loc. Particulele accelerate înconjoa ră tubul de peste zece mii de
ori într-o secundă, înainte de a se ciocni.
Profesorul simți cum i se înmoaie genunchii:
— Vreți să spuneți că, de fapt, CERN a excavat mili oane de tone de
pământ doar pentru a ciocni niște particule îngrozi tor de mici?
— Uneori, pentru a descoperi adevărul, e nevoie să mutăm munții din
loc.

16

La sute de kilometri distanță de CERN, o voce răsun ă într-un
radioemițător:
— Gata, am ajuns pe coridor.
Tehnicianul care supraveghea monitoarele video apăs ă un buton al
transmițătorului său.
— Trebuie să cauți camera video 86. Locul ei este î n capătul celălalt al
coridorului.
Urmă o liniște îndelungă și tehnicianul își tamponă sudoarea de pe
frunte. Într-un târziu, radioemițătorul său clipi.
— Camera nu se află aici, rosti vocea. Văd unde a f ost fixată, dar proba-
bil că a luat-o cineva.
Tehnicianul oftă din greu:
— Mulțumesc. Așteaptă o clipă, te rog!
Cu același oftat, privi bancul de monitoare video d in fața lui. Zone
extinse ale complexului erau deschise publicului și se mai întâmplase și altă
dată să lipsească vreo cameră video, de obicei fura tă de amatorii de suveni-
ruri originale. Dar imediat ce era scoasă din incin tă, semnalul se pierdea, iar

36 monitorul corespunzător se stingea. Perplex, tehnic ianul își aținti privirea
spre monitorul aferent: camera numărul 86 transmite a însă o imagine foarte
clară.
„Dacă a fost furată, se întreba el, cum de mai prim im semnal?”
Știa însă că explicația nu putea fi decât una singu ră: camera se afla încă
în interiorul complexului; cineva pur și simplu o m utase.
„Dar cine? Și de ce?”
După ce studie îndelung monitorul, ridică radioemiț ătorul:
— Există ceva dulapuri pe scara aceea? Vreun cabine t sau vreo nișă
întunecată?
— Nu. De ce? răsună vocea de la celălalt capăt, ned umerită.
Tehnicianul se încruntă:
— N-are importanță. Mulțumesc pentru ajutor.
Apoi închise emițătorul și își mușcă buzele, gândit or. Ținând seama de
dimensiunile reduse ale camerei și de faptul că era fără fir, omul își dădea
seama că ea putea transmite din absolut orice loc d in interiorul complexului
— o serie de treizeci și două de clădiri lipite une le de altele, întinse pe o rază
de aproape un kilometru. Singurul indiciu era acela că, probabil, camera
fusese amplasată într-un loc întunecat. Desigur, as ta nu îi ajuta prea mult.
În complex se aflau nenumărate locuri întunecoase — dulapuri
administrative, conducte de încălzire, șoproane pen tru unelte de grădinărit,
șifoniere și chiar un labirint de tuneluri subteran e. Ar fi fost nevoie de
săptămâni întregi pentru a localiza videocamera 86.
„Dar asta este cea mai măruntă dintre problemele me le”, își spuse
tehnicianul.
Lăsând la o parte enigma privind amplasarea camerei video, apăruse o
altă chestiune, mult mai îngrijorătoare. Tehnicianu l privi imaginea trans-
misă de camera pierdută. Era un obiect staționar. U n dispozitiv care părea
modern, ceva ce el nu mai văzuse niciodată până acu m, iar la baza lui clipea
un echipament electronic.
Deși tehnicianul trecuse prin antrenamente riguroas e care-l pregătiseră
pentru situații tensionate, acum simți cum pulsul i se accelerează. Își spuse
însă că nu are rost să intre în panică; trebuia să existe o explicație. Obiectul
părea prea mic pentru a reprezenta un pericol major . Și totuși, prezența lui
în cadrul complexului era îngrijorătoare. Chiar foa rte îngrijorătoare.
„Și tocmai azi!” bombăni el.
Securitatea fusese totdeauna o problemă de prim ran g pentru patronul
său, dar astăzi , mai mult decât în oricare altă zi în ultimii doispr ezece ani,
constituia o chestiune de importanță extremă.
Tehnicianul privi mult timp obiectul necunoscut și simți parcă norii negri
care anunțau furtuna adunându-se.
Apoi, simțind broboane de transpirație rece, îi tel efonă superiorului său.

17

Nu mulți copii pot spune că își amintesc ziua în ca re și-au cunoscut
tatăl, dar Vittoria era unul dintre aceștia. Avea o pt ani și trăia acolo unde

37 locuia de când se știa, la Orfanatrofio di Siena , un orfelinat catolic de lângă
Florența, abandonată de părinții pe care nu-i cunos cuse niciodată. Ploua în
ziua aceea. Călugărițele o chemaseră de două ori la masă, dar, ca
întotdeauna, se prefăcea că nu auzise. Stătea în cu rte, privind picăturile de
ploaie… simțindu-le cum îi cad pe trup… Încercâ nd să ghicească unde va
ateriza următoarea. Călugărițele o chemaseră din no u, spunându-i că o
pneumonie putea tăia din rădăcină curiozitatea pent ru natură a unui copil
mult prea încăpățânat.
„Nu vă aud”, spuse ea.
Era udă până la piele când preotul cel tânăr se apr opiase de ea. Nu-l
cunoștea. Probabil că era nou acolo. Vittoria se aș tepta s-o înhațe și s-o
târască înăuntru. Dar nu. Spre marea ei mirare, se așeză și el lângă ea, cu
sutana ajungându-i într-o băltoacă.
— Aud că pui o mulțime de întrebări, începuse tânăr ul preot.
Vittoria își arcuise sprâncenele:
— E rău să pui întrebări?
— Păi, cred că nu, râse el.
— Ce faci aici, afară?
— Ce faci și tu… mă întreb de ce cad picăturile d e ploaie.
— Eu nu mă întreb de ce cad! Eu știu deja!
Preotul o privise, uimit:
— Chiar știi?
— Sora Francisca spune că picăturile de ploaie sunt lacrimile îngerilor
care cad pentru a ne spăla de păcate.
— Oh! exclamase el cu un aer surprins. Deci, așa se explică!
— Ba nu! Picăturile de ploaie cad fiindcă totul cade. Totul cade, nu numai
ploaia!
Preotul se scărpinase în cap, cu o figură perplexă:
— Știi, tânără domnișoară, ai dreptate! Totul cade. Probabil că gravitația
e de vină.
— Ce?
— Adică nu ai auzit încă despre gravitație ?
— Nu.
Preotul clătinase din cap cu tristețe:
— Păcat! Gravitația ne răspunde la o sumedenie de întrebări.
— Ce e gravitația? întrebase Vittoria cu un viu int eres. Spune-mi!
Dar preotul clipise ștrengărește:
— Ce-ar fi dacă ți-aș spune la cină?
Tânărul cleric era Leonardo Vetra. Deși urmase cu b rio cursurile
universitare de fizică, simțise o altă chemare și i ntrase apoi la seminar.
Leonardo și Vittoria deveniseră cu timpul cei mai b uni prieteni în lumea
solitară a călugărițelor și a regulamentelor strict e. Fetița îl făcea să râdă, iar
el o luase sub aripa lui, învățând-o că lucrurile f rumoase, precum curcubeul
și râurile, pot avea mai multe explicații. Îi poves tea despre planete, despre
stele și lumină, despre natura întreagă văzută atât prin ochii lui Dumnezeu,
cât și prin cei ai științei. Inteligența și curiozi tatea înnăscute ale Vittoriei o
transformaseră într-o elevă strălucită, iar Leonard o o trata ca pe o fiică.
Și fetița era fericită; niciodată nu cunoscuse bucu ria de a fi avut un tată.
În vreme ce toți ceilalți adulți îi răspundeau la î ntrebări cu o palmă peste

38 mână, Leonardo petrecea ore întregi cu ea, arătându -i cărțile lui. Chiar o
întreba ce crede ea , ce idei are, iar Vittoria se ruga ca tânărul preot să nu
mai plece niciodată. Într-o zi însă, cel mai rău co șmar al ei devenise
realitate. Părintele Leonardo îi spusese că trebuie să părăsească orfelinatul.
— Mă mut în Elveția. Am obținut o bursă pentru a st udia fizica la
Universitatea din Geneva.
— Fizica? strigase Vittoria. Eu credeam că Îl iubeș ti pe Dumnezeu !
— Îl iubesc, și încă mult de tot. De aceea vreau să studiez căile Sale
divine. Legile fizicii sunt pânza pe care Domnul a întins-o pentru a-Și crea
capodopera.
Fetița era distrusă. Dar părintele Leonardo mai ave a o veste: vorbise cu
superiorii lui și aceștia îi spuseseră că nu au nim ic împotrivă s-o adopte.
— Ai vrea să te adopt? o întrebase el.
— Ce înseamnă să mă adopți?
Leonardo îi explicase. Vittoria îi sărise în brațe și rămăsese agățată de el
cinci minute, plângând cu lacrimi de bucurie:
— Oh, da! Da! Da!
Apoi tânărul preot îi spusese că trebuie să plece s ingur pentru o vreme și
să aranjeze noua casă din Elveția, dar promisese că peste șase luni va
trimite pe cineva s-o ia. Fusese cea mai lungă aște ptare din viața Vittoriei,
dar Leonardo își ținuse promisiunea. Cu cinci zile înainte de a noua ei
aniversare, fetița se mutase la Geneva. Acolo merge a ziua la Școala
Internațională, iar seara învăța cu tatăl ei.
Trei ani mai târziu, Vetra fusese angajat la CERN. Vittoria și Leonardo se
mutaseră într-o veritabilă țară a minunilor, așa cu m nici nu visase ea
vreodată.
Vittoria Vetra își simțea trupul amorțit în vreme c e străbătea tunelul
LHC, zărindu-și imaginea oglindită în tubul cromat. Absența tatălui devenise
aproape palpabilă. În mod obișnuit, trăia într-o st are de calm profund, în
armonie cu lumea din jur. Acum însă, dintr-o dată, nimic nu mai avea sens.
Ultimele trei ore fuseseră ca un vârtej.
Era ora 10 dimineața în Insulele Baleare, când tele fonase Kohler: „Tatăl
tău a fost asasinat. Vino acasă imediat.” În ciuda căldurii intense a soarelui,
trupul îi înghețase până la oase, tonul plat, lipsi t de orice emoție a lui Kohler
fiind la fel de dureros ca vestea însăși.
Acum revenise acasă. „Acasă la cine?” Unica lume pe care o cunoștea de
la vârsta de doisprezece ani, CERN, îi părea deodat ă străină. Tatăl ei, omul
care îi schimbase viață, nu mai exista.
„Respiră adânc”, își spuse, însă nu reușea să-și li niștească gândurile.
Întrebările se succedau mai repede, tot mai repede. „Cine îl ucisese pe tatăl
ei? De ce? Cine era «specialistul» acesta american? De ce insista Kohler să
vadă laboratorul?”
Directorul spusese că existau dovezi ce sugerau că asasinarea tatălui ei
avea legătură cu proiectul lor actual. „Ce dovezi? Nimeni nu știa la ce
lucrăm! Și chiar dacă ar fi aflat cineva, pentru ce să-l ucidă?”
Apropiindu-se de laborator, își dădu brusc seama că avea să dezvăluie
cea mai mare reușită a tatălui ei, în lipsa lui. Îș i imaginase acest moment cu
totul altfel. Își închipuise cum Leonardo avea să-i cheme pe cei mai de
seamă oameni de știință în laborator, cum avea să l e arate descoperirea sa,

39 privindu-le uimirea întipărită pe fețe. Apoi avea s ă radieze de mândrie
părintească, explicându-le că proiectul se bazase p e o idee a Vittoriei … că
fiica sa avusese un rol esențial în această realizare. „Treb uia să împărtășim
acest moment împreună!” Dar iat-o acum aici, singur ă. Fără colegi. Fără
chipuri fericite. Doar un american necunoscut și Ma ximilian Kohler.
„Maximilian Kohler. Der König .”
Nici în copilărie omul nu-i plăcuse. Deși în cele d in urmă ajunsese să-i
respecte inteligența ascuțită, comportamentul lui r ece i se păruse dintot-
deauna inuman — total opus tatălui său. Kohler iube a știința pentru logica
ei imaculată; Leonardo — pentru miracolul ei spirit ual. Și totuși, în mod
straniu, totdeauna păruse că există între cei doi b ărbați un respect reciproc,
de la sine-înțeles. „Geniile, îi explicase cineva o dată, acceptă geniul necon-
diționat.”
„Geniu, își spuse. Tatăl meu… Tata. Mort.”
Drumul spre laboratorul lui Leonardo Vetra era un c uloar lung, steril,
pavat în întregime cu faianță albă. Lui Langdon i s e părea că pătrunde
într-un soi de spital de nebuni subteran. Pe pereți i coridorului se aflau zeci
de imagini în alb și negru, înrămate. Deși întreaga lui carieră fusese dedicată
studierii imaginilor, cele de aici îi erau absolut necunoscute. Păreau niște
negative haotice, pline de dungi și spirale. „Artă modernă? se întrebă.
Viziunea lui Jackson Pollok despre amfetamine?”
— Modele de dispersie, spuse Vitoria, care observas e nedumerirea lui.
Reprezentări computerizate ale ciocnirilor dintre p articule. Aceea este
particula Z, adăugă ea, arătând spre o urmă slabă, aproape invizibilă în
haosul din desen. Tata a descoperit-o cu cinci ani în urmă. Energie pură,
masă zero. Este, poate, cea mai mică particulă din natură. Materia nu e
altceva decât energie conservată.
„Materia este energie?” Langdon clătină sceptic din cap. „Sună a filozofie
Zen!” Privi dâra subțire din fotografie și se între bă ce-ar zice colegii lui de la
Harvard, de la departamentul de fizică, dacă le-ar povesti că și-a petrecut
sfârșitul de săptămână hălăduind prin cel mai mare accelerator de particule,
admirând particula Z.
— Vittoria, spuse Kohler în vreme ce se apropiau de impozanta ușă de
oțel a laboratorului. Ar trebui să știi că am venit aici în această dimineață,
căutându-l pe tatăl tău.
— Serios? replică ea, cu fața ușor îmbujorată.
— Da. Și imaginează-ți uimirea mea când am constata t că ați înlocuit
sistemul standard de securitate CERN cu altceva.
Kohler arătă spre complexul dispozitiv electronic m ontat lângă ușă.
— Îmi cer scuze. Știi cât ținea tata la intimitate. Voia ca nimeni în afara
noastră să nu aibă acces în laborator.
— Bine. Deschide ușa.
Vittoria rămase un moment nemișcată. Apoi, trăgând adânc aer în piept,
se apropie de mecanismul de pe perete.
Langdon nu era deloc pregătit pentru cele ce urmară .
Vittoria veni lângă dispozitiv și își alinie cu gri jă ochiul drept în fața unei
lentile asemănătoare cu un telescop. Apoi apăsă un buton. În interiorul
dispozitivului se auzi un clic. Un fascicul îngust de lumină oscilă înainte și
înapoi, scanându-i globul ocular ca o mașină de cop iat.

40 — Este un scaner de retină, explică ea. Securitate infailibilă. Autorizat
pentru numai două retine: a mea și a tatălui meu.
Robert Langdon înțelese în sfârșit, oripilat. Chipu l lui Leonardo Vetra îi
reveni în minte în cele mai mici și mai teribile de talii: fața însângerată,
unicul ochi de culoarea alunei și orbita goală. Înc ercă să nege adevărul
evident, dar apoi îl văzu… Dedesubtul scanerului, pe plăcile albe de
faianță… câțiva stropi mici de un roșu intens. Sâ nge uscat.
Vittoria, slavă Domnului, nu-l observă.
Ușa de oțel se deschise și intrară. Kohler îl fixă pe Langdon cu o privire
dură ca piatra. Mesajul era clar: „Așa cum ți-am sp us… ochiul lipsă servește
un scop înalt.”

18

Mâinile femeii erau legate, cu încheieturile vineți i și umflate din cauza
strânsorii. Hassassin- ul cu pielea măslinie ședea întins lângă ea, istovit,
admirându-și premiul nud. Se întrebă dacă nu cumva somnul ei era doar un
truc, o încercare jalnică de a evita să-l mai serve ască.
Dar nu-i păsa. Fusese răsplătit îndeajuns. Sătul, s e ridică în capul
oaselor.
În țara lui, femeile erau obiecte. Slabe. Instrumen te ale plăcerii. Mărfuri
de comercializat, ca și vitele. Și știau care le es te locul. Dar aici, în Europa,
femeile afișau o forță și o independență care îl am uzau și-l excitau totodată.
A le sili să i se supună era totdeauna o bucurie pe ntru el.
Acum, în ciuda satisfacției pe care o simțea în vin tre, simțea cum în el
crește o altă poftă. Ucisese noaptea trecută, ucise se și mutilase, iar pentru el
moartea era ca heroina… fiecare doză îi ostoia ap etitul doar temporar,
făcându-l să jinduiască apoi la mai mult. Entuziasm ul se topise. Pofta
revenise.
Hassassin- ul o studie pe femeia de lângă el. Trecându-și palma p este
gâtlejul ei, se simți iarăși excitat, știind că îi poate lua viața într-o clipită. Și
ce-ar fi contat? Era o ființă subumană, o unealtă a plăcerii și a servirii.
Degetele lui puternice îi înconjurară gâtul, savurâ nd pulsul fragil al sângelui
în vine. Apoi, rezistând dorinței, își trase brațul înapoi. Avea altele de făcut.
Trebuia să servească o cauză mult mai înaltă decât propria dorință.
Ridicându-se din pat, savură onoarea îndatoririi ce -i revenea. Încă nu-și
putea imagina puterea influenței omului numit Janus și a confreriei pe care
acesta o conducea. Și, în mod minunat, confreria îl alesese pe el. Într-un fel
oarecare, aflaseră despre ura lui… și despre tale ntele sale. Cum… n-avea să
afle niciodată. „Rădăcinile lor ajung departe.”
Și acum îi acordaseră lui onoarea supremă. El avea să fie vocea și brațul
lor. Asasinul și mesagerul lor. Cel pe care poporul lui îl numea Malak al-haq
— „Îngerul Adevărului”.

19

41
Laboratorul lui Vetra avea un aer extrem de futuris t.
De un alb imaculat, plin de computere și echipament e electronice
specializate, părea un fel de sală de operații. Lan gdon se întrebă ce secrete
ar putea ascunde această încăpere, pentru a justifi ca mutilarea unui om.
Kohler părea neliniștit, ochii săi căutând pretutin deni semne ale unei
pătrunderi forțate. Dar laboratorul era pustiu. Vit toria se mișca încet… ca și
cum laboratorul i se părea străin acum, în lipsa ta tălui ei.
Privirea lui Langdon poposi imediat în centrul încă perii, unde o serie de
mici piloni se înălțau din podea. Ca un Stonehenge în miniatură, vreo zece
coloane din oțel polizat formau un cerc în mijlocul laboratorului; fiecare era
înalt de aproximativ un metru, amintind de suportur ile pe care muzeele
etalau pietrele prețioase. Micii piloni aveau însă în mod cert o cu totul altă
destinație. Fiecare susținea un fel de conteiner gr os, transparent, cam de
mărimea unui tub de mingi de tenis. Toate conteiner ele păreau goale.
Kohler le privi, părând nedumerit, și decise să le ignore deocamdată.
— A fost furat ceva? o întrebă pe Vittoria.
— Furat? Cum? Scanerul de retină nu permite decât a ccesul nostru.
— Uită-te în jur!
Vittoria oftă și privi încăperea timp de câteva mom ente, apoi ridică din
umeri:
— Totul este exact așa cum lasă tata întotdeauna. U n haos ordonat.
Kohler analiză situația, ca și cum s-ar fi întrebat cât de tare o poate forța
pe Vittoria… cât de mult îi poate spune. În apare nță, hotărî să renunțe
pentru moment. Mutându-și scaunul spre centrul încă perii, studie ciudata
îngrămădire de conteinere.
— Secretele, spuse în cele din urmă, constituie un lux pe care nu ni-l
mai putem permite.
Vittoria încuviință, părând dintr-o dată copleșită de emoții, de parcă ar fi
năpădit-o un val de amintiri.
„Mai las-o un minut!” îl îndemnă Langdon în sinea l ui.
Ca și cum s-ar fi pregătit pentru ceea ce urma să l e dezvăluie, Vittoria
închise ochii și inspiră adânc. Încă o dată. Și iar . Și iar…
Langdon o privi, dintr-o dată îngrijorat. „Oare se simte bine?” Privi spre
Kohler: directorul părea liniștit, de parcă acest r itual îi era cunoscut. După
zece secunde, Vittoria deschise, în sfârșit, ochii.
Metamorfoza era incredibilă. Vittoria Vetra se tran sformase complet.
Buzele ei pline erau relaxate, umerii coborâți, iar ochii aveau o privire
limpede și fermă. Parcă și-ar fi realiniat fiecare mușchi din trup, pentru a
accepta noua situație. Mânia și frustrarea fuseseră ascunse oarecum sub un
calm profund.
— Cu ce să încep…? rosti ea.
— Cu începutul. Spune-ne despre experimentul la car e lucra tatăl tău.
— Armonizarea științei cu religia a fost visul de o viață al tatălui meu.
Spera să poată demonstra că știința și religia sunt două domenii perfect
compatibile — două abordări diferite, menite să ide ntifice același adevăr.
Vittoria făcu o pauză, de parcă nici ei nu-i venea să creadă ce avea să spună,
apoi reluă: Și recent… a conceput o modalitate de a face acest lucru.
Kohler rămase tăcut, iar ea continuă:

42 — A imaginat un experiment care, spera el, ar fi so luționat unul dintre
cele mai grave conflicte din istoria științei și a religiei.
Langdon se întrebă la ce conflict s-o fi referind; doar erau atât de multe!
— Creaționismul, declară Vittoria. Disputa referito are la modul în care a
apărut universul.
„Oh, exclamă Langdon în sinea lui. ACEA dispută!”
— Biblia, desigur, afirmă că Dumnezeu a creat unive rsul, își continuă
tânăra explicațiile. Dumnezeu a spus: „Să fie lumin ă!” și tot ceea ce se vede
a apărut din neant. Din nefericire, una dintre legi le fundamentale ale fizicii
susține că din nimic nu poate fi creată materie.
Langdon citise despre acest antagonism. Ideea că Du mnezeu crease
„ceva din nimic” contravenea total legilor fizicii moderne și, prin urmare,
susțineau oamenii de știință, Geneza era absurdă di n punct de vedere
științific.
— Domnule Langdon, spuse Vittoria întorcându-se spr e el, bănuiesc că
sunteți familiarizat cu teoria Big Bangului.
— Mai mult sau mai puțin.
Din câte știa el, Big Bangul era singurul model acceptat de lumea
științifică pentru crearea universului. Deși n-o în țelegea prea bine, știa că, în
conformitate cu această teorie, un unic punct de en ergie intens focalizată a
erupt într-o explozie cataclismică și, prin expansi unea sa, a format
universul. Sau cam așa ceva. Vittoria reluă:
— Când Biserica Catolică a propus teoria Big Bangul ui, în 1927…
— Poftim? o întrerupse Langdon, neputându-se stăpân i. Vrei să spui că
Big Bangul a fost o idee catolică ?
Vittoria păru surprinsă de întrebarea lui:
— Desigur. A fost propusă de un călugăr catolic, pe nume Georges
Lemaître, în 1927.
— Dar eu știam… bâigui el. Oare nu astronomul ame rican Edwin Hubble
a propus teoria Big Bangului?
Kohler își arcui sprâncenele:
— Iarăși acea aroganță a americanilor! Hubble și-a publicat ideile în
1929, la doi ani după Lemaître.
Langdon se încruntă la rândul lui. „Telescopul se n umește Hubble,
domnule! N-am auzit niciodată de vreun telescop Lem aître!”
— Domnul Kohler are dreptate, reluă Vittoria. Ideea i-a aparținut
domnului Lemaître. Hubble doar a confirmat-o , strângând dovezile concrete
care demonstrau că Big Bangul era plauzibil din pun ct de vedere științific.
— Oh! exclamă Langdon, întrebându-se dacă „adorator ii” lui Hubble de
la Departamentul de Astronomie al Universității Har vard menționau
vreodată numele lui Lemaître în lucrările lor.
— Așadar, atunci când Lemaître a propus teoria Big Bangului, oamenii
de știință au pretins că ideea era din cale-afară d e ridicolă. Materia, susținea
fizica, nu poate fi creată din nimic. Astfel că, at unci când Hubble a șocat
lumea demonstrând în mod științific că teoria era c orectă, Biserica a
triumfat, susținând că acest fapt constituie o dovadă că Biblia este corectă
din punct de vedere științific. Adevărul divin.
Langdon încuviință tăcut, înclinând din cap, și dev eni mai atent.
— Desigur, savanților nu le-a plăcut faptul că Bise rica se folosea de

43 descoperirile lor pentru a promova religia, așa că au matematizat imediat
teoria, au eliminat orice nuanță religioasă și și-a u însușit-o. Din păcate
pentru știință, ecuațiile sale au chiar și astăzi o gravă deficiență, pe care
Biserica o arată adesea cu degetul.
— Singularitatea! mormăi Kohler, rostind cuvântul c a și cum acesta ar fi
fost chinul vieții lui.
— Da, singularitatea. Momentul exact al creației. S ecunda zero. Se uită
la Langdon: Nici chiar astăzi știința nu poate înțe lege clipa inițială a creației.
Ecuațiile noastre explică în mod eficient „copilări a” universului, dar, cu cât
avansăm mai departe în timp, apropiindu-ne de momen tul zero, matematica
nu mai face față și totul devine lipsit de înțeles.
— Corect, declară Kohler cu o voce tăioasă, iar Bis erica susține că
această deficiență nu-i altceva decât o dovadă a im plicării miraculoase a lui
Dumnezeu. Te rog să revii la esență, Vittoria!
Expresia de pe chipul ei deveni, brusc, rece:
— Esența este că tatăl meu a crezut dintotdeauna în implicarea lui
Dumnezeu în Big Bang. Cu toate că știința era incap abilă să înțeleagă
momentul divin al creației, tata spera că într-o zi va reuși acest lucru. Ori de
câte ori aveam îndoieli, obișnuia să-mi fluture che stia asta în fața ochilor,
adăugă ea, arătând un memento prins pe perete în fa ța biroului lui Vetra.
Langdon citi:

„ȘTIINȚA ȘI RELIGIA NU SUNT INAMICI, DOAR CĂ ȘTIINȚ A ESTE PREA
TÂNĂRĂ PENTRU A ÎNȚELEGE.”

— Tata voia să aducă știința la un nivel mai înalt, astfel încât să poată
susține ideea de Dumnezeu.
Își trecu o mână prin păr, cu un aer melancolic, și reluă:
— Și-a propus să realizeze ceea ce nici unui om de știință nu i-a trecut
nici măcar prin minte până acum. Ceva pentru care n imeni nu avea
tehnologia necesară. Se întrerupse, parcă neștiind cum să rost ească
următoarele cuvinte: A conceput un experiment menit să demonstreze că
Geneza a fost posibilă.
„A demonstrat Geneza? se întrebă Langdon. Fiat lux ? Materie din nimic?”
Privirea lui Kohler era sfredelitoare:
— Poftim?
— Tata a creat un univers… din nimic.
Capul directorului zvâcni:
— Ce?!
— Mai mult decât atât, a recreat Big Bangul.
Kohler părea gata să sară din scaunul său, iar Lang don nu mai știa ce să
creadă. „A creat un univers? A refăcut Big Bangul?”
— La o scară mult mai mică, firește, continuă Vitto ria, vorbind ceva mai
repede acum. Procesul a fost neașteptat de simplu. A accelerat două
fascicule ultrafine de particule în direcții opuse în cadrul acceleratorului.
Cele două fascicule s-au ciocnit frontal la vite ze enorme, comprimându-și
întreaga energie într-un singur punct minuscul. A o bținut astfel o densitate
energetică extremă.
Și tânără începu să înșire o serie de unități de mă sură, iar ochii

44 directorului deveneau din ce în ce mai mari.
Langdon se străduia să priceapă ceva. „Așadar, Leon ardo Vetra a simulat
punctul unic de energie comprimată din care se pare că a explodat
universul.”
— Rezultatul, explica Vittoria mai departe, a fost de-a dreptul magnific.
Când va fi publicat, va zdruncina fizica modernă di n temelii. Acum rostea
cuvintele mai rar, de parcă ar fi savurat impactul uriaș al descoperirii: Pe
neașteptate, în interiorul acceleratorului, în aces t punct de energie intens
focalizată, de nicăieri și din nimic au început să apară particule de materie.
Kohler nu schiță nici o mișcare, privea doar încrem enit.
— Materie, repetă Vittoria. Ivindu-se de nicăieri. Un incredibil spectacol
de artificii subatomice. A creat un univers la scar ă foarte mică. Tata a
demonstrat astfel nu numai că materia poate fi creată din nimic, ci și că Big
Bangul și Geneza pot fi explicate acceptând prezența unei eno rme surse de
energie.
— Adică Dumnezeu ? întrebă Kohler.
— Dumnezeu, Buddha, Forța, Iehova, singularitatea, punctul unic —
cum vrei să-i spui, rezultatul e același. Știința ș i religia susțin același
adevăr: energia pură este „părintele” creației.
Când vorbi, în sfârșit, vocea directorului suna sum bru:
— Vittoria, ajută-mă să înțeleg bine. Spui că tatăl tău a creat materie…
din nimic?
— Da! declară ea și arătă spre conteinere. Iată dov ada. În aceste
recipiente se află probele de materie creată.
Kohler tuși din nou și se apropie de recipiente ca un animal precaut,
care înconjoară cu pași temători ceva ce simte că p oate fi periculos.
— Cu certitudine îmi scapă ceva, rosti el. Cum îți închipui tu că va crede
cineva că în aceste recipiente se află materia pe c are a creat-o tatăl tău? Pot
fi aici particule de oriunde altundeva.
— De fapt, răspunse Vittoria cu siguranță în glas, nu pot fi de oriunde
altundeva. Particulele astea sunt unice. Sunt un ti p de materie care nu
există nicăieri altundeva pe Pământ. Prin urmare, au fost create!
Trăsăturile directorului se întunecară:
— Ce vrei să spui prin „tip” de materie? Există doa r un singur tip de
materie și…
Kohler își înghiți restul cuvintelor. Vittoria îl p rivea triumfătoare:
— Ați susținut chiar dumneavoastră seminarii despre ea! în univers
există două tipuri de materie. Un fapt dovedit știi nțific. Apoi, întorcându-se
spre Langdon, adăugă: Domnule profesor, ce spune Bi blia despre Creație?
Ce a creat Dumnezeu?
Langdon se simțea ciudat, neînțelegând ce legătură avea întrebarea ei cu
fizica:
— Păi, Dumnezeu a creat… lumina și întunericul, r aiul și iadul…
— Exact! A creat totul în perechi opuse. Echilibru perfect. Apoi,
răsucindu-se din nou spre Kohler: Domnule director, știința susține același
lucru ca și religia, că Big Bangul a creat totul în univers în perechi opuse.
— Inclusiv materia însăși, șopti Kohler ca pentru sine.
— Și când tatăl meu a realizat experimentul, s-au f ormat două tipuri de
materie.

45 Langdon se întrebă ce-o fi însemnând asta. „Leonard o Vetra a creat
opusul materiei?”
Kohler părea furios acum:
— Substanța la care te referi există numai în alte părți ale universului. În
mod cert, nu pe Pământ. Și nici măcar în galaxia no astră!
— Exact! Iar aceasta este o dovadă că particulele d in recipientele noastre
au fost create .
— Vittoria, replică directorul, doar nu vrei să spu i că în recipientele de
aici se găsesc mostre reale!
— Ba da. Și, privind mândră spre conteinere, declar ă: Domnule director,
aveți în fața dumneavoastră primele eșantioane de antimaterie din lume!

20

„Faza a doua”, își spuse Hassassin- ul, strecurându-se prin tunelul
întunecat.
Torța din mâna sa era în plus, inutilă, iar el știa acest lucru. Dar era
necesară pentru efect. Efectul era totul. Frica, în vățase el, era un aliat
prețios. „Frica te slăbește mai repede decât război ul însuși.”
Nu exista nici o oglindă în tunel, în care să-și po ată admira deghizarea,
dar din umbra aruncată pe zid de roba sa fluturândă își putea da seama că e
perfectă. Să încerce să se topească în peisaj făcea parte din plan… din
perversitatea planului. Nici în cele mai frumoase v isuri ale lui nu-și
imaginase că va juca un asemenea rol.
Cu două săptămâni în urmă ar fi spus că sarcina car e-l aștepta la
capătul tunelului e imposibilă; o misiune sinucigaș ă: să intri cu mâinile
goale în cușca leului. Dar Janus schimbase definiți a imposibilului.
Îi împărtășise numeroase secrete Hassassin -ului în ultimele două
săptămâni… printre care și existența acestui tune l. Foarte vechi, dar încă
practicabil.
În vreme ce se apropia de inamic, se întreba dacă î ntr-adevăr ceea ce-l
aștepta înăuntru avea să fie așa de ușor cum îi pro misese Janus care îl
asigurase că din interior cineva se va ocupa de toa te aranjamentele
necesare. „Cineva din interior! Incredibil!” Cu cât se gândea mai mult, cu
atât își dădea seama că nu-i decât o joacă de copii .
— Wahad … tintain … thalatha … arbaa , murmură în arabă apropiindu-se
de capătul tunelului. Unu… doi… trei… patru.. .

21

— Cred că ați auzit despre antimaterie, nu-i așa, d omnule Langdon?
Vittoria îl studia atentă, pielea ei măslinie contr astând puternic pe
fundalul alb al laboratorului. El ridică ochii și d intr-o dată se simți aiurea:
— Mda. Adică… oarecum.
Un zâmbet firav flutură pe buzele ei:

46 — Vă uitați la Star Trek !
— Păi, roși el, studenților mei le place… Apoi, î ncruntându-se: Cu
antimaterie, parcă, este alimentată USS Enterprise .
— Toate romanele și filmele științifico-fantastice de bună calitate își au
rădăcinile în știința adevărată.
— Așadar, antimateria este reală ?!
— Absolut. În natură totul are opusul său. Protonii au ca opus electronii,
quarcii superiori au quarcii inferiori. Există o si metrie cosmică la nivel
subatomic. Antimateria este yin , materia e yang . Ecuațiile fizicii sunt astfel
echilibrate.
Langdon își aminti despre credința lui Galilei în d ualitate.
— Oamenii de știință știau încă din 1918, reluă Vit toria, că la Big Bang
au fost create două tipuri de materie. Unul este ce l pe care-l vedem aici, pe
Pământ, în roci, copaci, oameni etc. Celălalt este opusul său — la fel cu
materia obișnuită, dar cu sarcinile particulelor in versate.
Kohler interveni, ieșind parcă dintr-o negură deasă . Vocea lui avea
dintr-o dată o nuanță nesigură:
— Dar există bariere tehnologice uriașe, care nu pe rmit stocarea
antimateriei. Cum rămâne cu neutralizarea?
— Tata a pus la punct un sistem vacuum cu polaritat e inversată pentru
a extrage pozitronii de antimaterie din accelerator înainte de ca aceștia să se
descompună.
— Dar vidul ar extrage și materia . Nu există nici o modalitate de a separa
cele două tipuri de particule.
— Există: tata a aplicat un câmp magnetic. Materia a migrat spre
dreapta, iar antimateria spre stingă, fiindcă au po laritate opusă.
Pentru un moment, zidul de îndoială al lui Kohler p ăru că stă să se
năruiască. Privi uluit spre Vittoria și, dintr-o da tă, căzu pradă unui acces de
tuse.
— Incredi… bil, șopti el ștergându-și gura, și to tuși… Chiar dacă
vacuum-ul ar funcționa, conteinerele astea sunt con stituite din materie.
Antimateria nu poate fi stocată în recipiente confe cționate din materie ! Cele
două ar reacționa instantaneu, cu…
— Eșantionul nu atinge conteinerul, îl întrerupse V ittoria, parcă
așteptându-se la această remarcă. Antimateria este „suspendată”.
Recipientele se numesc „capcane de antimaterie” fii ndcă „prind” efectiv
particulele în centrul lor, suspendându-le la o dis tanță sigură de pereții
laterali și de fund.
— Suspendată? Dar… cum?
— Între două câmpuri magnetice intersectate. Iată, privește!
Vittoria străbătu încăperea și luă în brațe un disp ozitiv electronic masiv,
care îi amintea lui Langdon de un soi de armă laser din desenele animate: o
țeavă groasă ca de tun, cu un vizor în partea de su s și niște chestii
electronice dedesubt. Vittoria îl alinie în planul unuia dintre recipiente, privi
prin vizor și calibră niște rotițe, apoi se trase î ntr-o parte, invitându-l pe
Kohler să se uite.
Acesta o privi siderat:
— Ați colectat cantități vizibile?
— Cinci mii de nanograme. O plasmă lichidă ce conți ne milioane de

47 pozitroni.
— Milioane? Dar nicăieri nu au fost detectate mai m ult de câteva
particule!
— Xenon, explică Vittoria. Tata a accelerat fascicu lul printr-un jet de
xenon, extrăgând electronii. A insistat să menținem strict secretă procedura
exactă, dar vă pot spune că implică injectarea simu ltană de electroni în
accelerator.
Langdon se simțea pierdut, întrebându-se dacă nu cu mva cei doi
vorbeau în vreo limbă străină.
Cutele de pe fruntea lui Kohler se adânciră. Brusc, icni, de parcă fusese
izbit de un glonț:
— Tehnic vorbind, asta ar însemna…
— Da. O cantitate destul de mare, încuviință Vittor ia.
Directorul își întoarse din nou privirile spre reci pient. Părând nesigur și
neîncrezător, se aplecă în scaun și își lipi ochiul de vizor. Privi ceva timp fără
să spună nimic. Când, în cele din urmă, se desprins e de aparat, fruntea îi
era acoperită cu broboane de sudoare și cutele îi d ispăruseră:
— Dumnezeule… ai reușit! șopti.
— Tata a reușit!
— Eu… eu nu știu ce să spun.
Vittoria se întoarse spre Langdon:
— Vreți să vă uitați și dumneavoastră?
Neștiind la ce să se aștepte, Langdon se apropie. D e la jumătate de metru
distanță, conteinerul părea gol. Chestia dinăuntru, ce-o fi fost ea, era
infinitezimală. Își lipi ochiul de vizor și, după u n moment de ajustare,
imaginea deveni clară.
Și atunci văzu.
Obiectul nu stătea pe fundul recipientului, așa cum se așteptase el, ci
plutea în mijlocul lui, suspendat — o globulă tremu rătoare de lichid
asemănător mercurului. Plutind ca printr-o minune, lichidul se răsucea în
gol, vălurele metalice tulburându-i suprafața. Flui dul îi amintea de un
filmuleț pe care-l văzuse demult, în care o picătur ă de apă plutea la
accelerație gravitațională zero. Deși știa că globu la aceea era microscopică, îi
putea zări fiece unduire, în vreme ce mingiuța de p lasmă se rotea lent, în
suspensie.
— Plutește, șopti el.
— Așa să facă! izbucni Vittoria. Antimateria este e xtrem de instabilă. Din
punct de vedere energetic, este imaginea în oglindă a materiei, așa încât,
dacă vin în contact, cele doua se anihilează recipr oc instantaneu. Izolarea
antimateriei de materie constituie o provocare difi cilă, desigur, fiindcă pe
Pământ totul e constituit din materie. Eșantioanele trebuie stocate fără a
atinge absolut nimic… nici măcar aerul.
Langdon era uluit. „Ce înseamnă să lucrezi în vid!”
— Capcanele acestea de antimaterie, îi întrerupse K ohler uimit,
trecându-și un deget alburiu peste marginea unuia d in recipiente… Au fost
concepute de tatăl tău?
— De fapt, au fost concepute de mine, spuse Vittori a cu modestie.
Kohler își ridică ochii spre ea.
— Tata a produs primele particule de antimaterie, d ar nu-și dădea seama

48 cum le poate stoca. Eu i-am sugerat aceste conteine re: înveliș ermetic
nanocompozit, cu electromagneți opuși la capete.
— Se pare că geniul tatălui tău a fost molipsitor.
— Nu chiar. Am preluat ideea din natură. Sepia cuir asat își imobilizează
prada între tentacule folosind descărcări nematocis tice. Am utilizat și eu
același principiu. Fiecare conteiner are doi electr omagneți, câte unul la
fiecare capăt; câmpurile magnetice create, de sens opus, se întâlnesc în
centrul recipientului și mențin antimateria acolo, suspendată în vid.
Langdon privi din nou conteinerele. Antimaterie plu tind în vacuum, fără
a atinge nimic. Kohler avea dreptate: era genial.
— Unde este sursa de alimentare a electromagneților ? întrebă directorul.
— În pilonul de sub conteiner. Recipientele sunt în șurubate într-un
suport care le încarcă în mod continuu, astfel încâ t electromagneții sunt
activi tot timpul.
— Și dacă nu mai sunt activi?
— Evident, antimateria nu mai stă suspendată, ating e fundul
recipientului și asistăm la o anihilare.
Langdon ciuli urechile:
— Anihilare?
Cuvântul nu-i plăcea câtuși de puțin. Vittoria păre a însă netulburată:
— Da. Dacă antimateria intră în contact cu materia, ambele sunt
distruse instantaneu. Fizicienii numesc acest proce s „anihilare”.
— Oh! făcu Langdon.
— E cea mai simplă reacție din natură. O particulă de materie și una de
antimaterie se combină și formează două particule noi , numite fotoni. Un
foton este o mică izbucnire de lumină.
Profesorul auzise despre fotoni; știa că sunt parti cule de lumină — cea
mai pură formă de energie. Se abținu să întrebe des pre modul în care
căpitanul Kirk folosea torpilele fotonice împotriva klingonienilor, însă își
exprimă o altă nedumerire:
— Așadar, dacă antimateria cade, vedem o mică izbuc nire de lumină?
Vittoria ridică din umeri:
— Depinde ce înțelegem prin „mică”. Iată, dați-mi v oie să vă arăt!
Întinse mâna după un recipient și începu să-l deșur ubeze din suportul
lui.
Pe neașteptate, Kohler scoase un strigăt de spaimă și se repezi în față,
lovind-o peste mână:
— Vittoria! Ai înnebunit?!

22

În mod greu de crezut, Kohler se ridicase, clătinân du-se pentru câteva
momente pe picioarele lui subțiratece. Fața îi era albă ca varul:
— Vittoria! Doar nu vrei să scoți conteinerul acela !
Langdon îi privea tăcut, surprins de panica neaștep tată a directorului.
— Cinci sute de nanograme! exclamă Kohler. Dacă înt rerupi câmpul
magnetic…

49 — Domnule director, nu este absolut nici un pericol , îl asigură Vittoria.
Fiecare conteiner are o baterie de siguranță, pentr u situațiile în care este
desprins de sursa de alimentare. Eșantionul rămâne suspendat, chiar dacă
iau recipientul de pe suport.
Kohler o privi nesigur. Apoi, ezitând încă, reveni în scaunul său.
— Bateriile se activează în mod automat, continuă V ittoria, când
recipientul este desprins din alimentator și funcți onează timp de douăzeci și
patru de ore. Sunt ca un rezervor suplimentar de be nzină.
Apoi se întoarse spre Langdon, sesizând nedumerirea acestuia:
— Antimateria are câteva caracteristici neobișnuite , care îi conferă un
grad înalt de periculozitate. Se consideră că o mos tră de zece miligrame —
cât volumul unui fir de nisip — conține tot atâta e nergie cât două sute de
tone metrice de combustibil convențional.
Langdon simți iar că amețește.
— Aceasta este sursa energetică a viitorului, conti nuă Vittoria, de o mie
de ori mai puternică decât energia nucleară. Randam ent total, sută la sută.
Fără reziduuri. Fără iradiere. Fără poluare. Câteva grame pot alimenta un
oraș mare timp de o săptămână.
„Câteva grame?” Langdon se trase încet mai departe de pilonii cu
recipiente.
— Nu vă îngrijorați! Aceste eșantioane sunt doar fr acțiuni de gram —
milionimi. Relativ inofensive.
Întinse din nou mâna după un recipient și-l deșurub ă din locașul lui.
Kohler tresări, dar nu spuse nimic. Când conteineru l se desprinse de pilon,
se auzi un bip scurt și la baza recipientului se ap rinse un afișaj electronic.
Cifrele roșii clipeau, pornind numărătoarea inversă de la douăzeci și patru
de ore:
24.00.00…
23.59.59…
23.59.58…
Langdon studie cronometrul și decise că semăna îngr ijorător de mult cu
ceasul unei bombe.
— Bateria, explica Vittoria în continuare, funcțion ează douăzeci și patru
de ore încheiate înainte de a se descărca. Poate fi reîncărcată Prin ampla-
sarea conteinerului înapoi pe pilon. A fost concepu tă ca o măsură de
siguranță, dar este utilă și în cazul unui transpor t.
— Pentru transport? spuse Kohler, năuc. Adică scoți chestiile astea din
laborator?
— Sigur că nu! Dar mobilitatea ne permite să le stu diem. Vittoria îi
conduse până în capătul laboratorului, unde trase o cortină, lăsând să se
vadă o fereastră; dincolo de ea se întindea o altă încăpere. Pereții, podeaua și
plafonul acesteia erau placate în întregime cu oțel . Camera îi amintea lui
Langdon de rezervorul unui petrolier cu care călăto rise odată în Papua —
Noua Guinee pentru a studia tatuajele populației Ha nța.
— Acesta este un bazin de anihilare, declară Vittor ia.
— Voi chiar studiați anihilările? întrebă Kohler.
— Tata era fascinat de fizica Big Bangului — cantit ăți uriașe de energie
din fragmente minuscule de materie.
Tânăra deschise un sertar de oțel de sub fereastră, puse înăuntru

50 conteinerul cu antimaterie și apoi închise sertarul la loc, apăsând după
aceea o manetă aflată alături. După o clipă, contei nerul apăru de cealaltă
parte a ferestrei, alunecând lin pe podeaua metalic ă, până ce se opri în
mijlocul încăperii.
— Veți vedea acum, le spuse ea cu un zâmbet rigid, prima dum-
neavoastră anihilare materie-antimaterie. Câteva mi lionimi de gram, un
eșantion foarte mic.
Langdon privi recipientul de pe podeaua uriașului b azin de anihilare.
Kohler se întoarse și el spre fereastră, părând des tul de neîncrezător.
— Firește, continuă Vittoria, ar trebui să așteptăm douăzeci și patru de
ore până ce bateria s-ar descărca, dar sub podeaua acestei încăperi se află
magneți al căror câmp pătrunde prin conteiner și de plasează antimateria din
centrul acestuia. Iar când materia și antimateria s e ating…
— Anihilare, șopti Kohler.
— Și încă un lucru! Antimateria eliberează energie pură: o conversie de
sută la sută a masei în fotoni. Așa că vă rog să nu priviți eșantionul în mod
direct. Acoperiți-vă ochii!
Langdon era precaut de felul lui, dar acum i se păr ea că Vittoria
exagerează. „Să nu privesc direct la conteiner?” Ob iectul acela se afla la
peste treizeci de metri distanță, în dosul unul per ete extrem de gros de
plexiglas armat. În plus, mostra din recipient era invizibilă, microscopică.
„Să-mi acopăr ochii? Dar câtă energie poate produce frântura aceea…?”
Vittoria apăsă pe buton.
În clipa aceea, Langdon simți că a orbit brusc. Un punct de lumină
intensă izbucni în conteiner și apoi explodă cu o u ndă de șoc ce radie în
toate direcțiile, orbitoare, izbindu-se de fereastr ă cu o forță ca de tunet.
Lumina străluci pentru un moment, arzându-i ochii ș i apoi se retrase,
absorbită parcă în sine, prăbușindu-se într-o scânt eiere ce se topi într-o
clipă în neant. Langdon se dădu înapoi, împleticind u-se și clipi des,
încercând să-și recapete vederea. Când reuși, privi printre pleoapele strânse
în camera de anihilare. Conteinerul de pe podea dis păruse. Vaporizat! Nu
mai era nici urmă de el.
— D… Doamne! bâlbâi el.
Vittoria clătină din cap cu un aer trist:
— Exact asta a spus și tata.

23

Kohler privea fix în camera de anihilare, cu o expr esie de stupoare totală.
Alături de el, Langdon arăta de-a dreptul înmărmuri t.
— Vreau să-mi văd tatăl! ceru Vittoria. Eu v-am ară tat laboratorul. Acum
vreau să-l văd pe tata.
Kohler se întoarse spre ea, lent, de parcă n-ar fi auzit-o:
— De ce ați așteptat atât de mult? Trebuia să-mi fi spus imediat despre
această descoperire.
Tânăra îl privi fix. „Câte motive o mai fi vrând?”
— Domnule director, putem vorbi despre asta mai târ ziu. Acum vreau

51 să-mi văd tatăl.
— Știi ce implică această tehnologie?
— Sigur că știu! Venituri pentru CERN. Mari. Dar ac um vreau să…
— De aceea ați păstrat secretul? o întrebă Kohler, în mod clar pentru a-i
distrage atenția. Vă era teamă că eu și consiliul v om vota pentru brevetarea
lui?
— Ar trebui brevetat, replică Vittoria, simțindu-se atrasă în discuție.
Antimateria constituie o tehnologie importantă. Dar e și periculoasă. Eu și
tata mai aveam nevoie de timp pentru a îmbunătăți p rocedurile de lucru și
pentru a le conferi mai multă siguranță.
— Cu alte cuvinte, nu aveați încredere că eu și con siliul vom pune
prudența științifică înaintea lăcomiei financiare.
Vittoria era surprinsă de indiferența din tonul dir ectorului:
— Au fost și alte probleme, răspunse ea. Tata avea nevoie de timp pentru
a prezenta antimateria într-o lumină potrivită.
— Ce vrei să spui?
„Tu cam ce crezi că vreau să spun?”
— Materie creată din energie… Ceva creat din nimi c… Practic, am dovedit
că Geneza a fost posibilă din punct de vedere știin țific.
— Așadar, nu voia ca implicațiile religioase ale de scoperirii sale să se
piardă într-un val de pragmatism?
— Este un fel de a spune.
— Dar tu?
Preocupările Vittoriei vizau o cu totul altă direcț ie. Orientarea comercială
era critică pentru succesul pe piață al oricărei no i surse energetice. Deși
avea un potențial uriaș, conferit de randamentul să u ridicat și de lipsa de
poluare, tehnologia bazată pe antimaterie risca — d acă ar fi fost dezvăluită
prematur — să fie denigrată de mediile politice car e atacaseră anterior
energia nucleară și pe cea solară. Energia nucleară fusese utilizată înainte
de a se fi luat toate măsurile necesare de siguranț ă și, drept urmare, se
înregistraseră accidente. Energia solară fusese pus ă în aplicare înainte de a
fi destul de eficientă și mulți oameni își pierduse ră banii. Ambele tehnologii
aveau acum o reputație proastă și abia dacă mai sup raviețuiau.
— Interesele mele, explică Vittoria, nu sunt tot at ât de înalte ca armoni-
zarea științei cu religia.
— Protejarea mediului, sugeră Kohler.
— O sursă nelimitata de energie. Fără a secătui sol ul. Fără poluare. Fără
radiații. Tehnologia bazată pe folosirea antimateri ei ar putea salva planeta.
— Sau ar putea-o distruge, ricana directorul. Depin de de cine și pentru
ce o folosește.
Vittoria simți un frison când trupul infirm al lui Kohler tremură scurt,
apoi acesta, după o scurtă pauză, întrebă:
— Cine mai știa despre antimaterie?
— Nimeni. Ți-am mai spus asta.
— Atunci, de ce crezi că a fost ucis tatăl tău?
Vittoria se crispă la auzul acestei întrebări:
— N-am idee. Avea dușmani aici, la CERN, știi asta, dar asasinarea lui
n-a avut nimic de-a face cu antimateria. Ne-am jura t unul altuia să mai
păstrăm secretul pentru câteva luni, până ce aveam să fim gata.

52 — Și ești sigură că tatăl tău și-a respectat promis iunea?
Vittoria se înfuriase:
— Tata a respectat jurăminte și promisiuni mult mai grele decât asta!
— Iar tu n-ai spus nimănui?
— Bineînțeles că nu!
Kohler răsuflă greu, apoi vorbi rar, ca și cum și-a r fi ales cuvintele cu
grijă:
— Să presupunem totuși că cineva a aflat. Și să mai presupunem că a
reușit cineva să intre aici, în laborator. Ce crezi că ar fi putut căuta? Avea
tatăl tău notițe aici? Vreo documentație cu privire la procesul tehnologic?
— Domnule director, am avut suficientă răbdare. Acu m vreau și eu niște
răspunsuri. Tot îmi vorbești despre o intrare prin efracție, dar ai văzut
scanerul de retină. Tatăl meu a fost foarte atent c u privire la păstrarea
secretului și a siguranței în laborator.
— Fă-mi pe plac! izbucni Kohler, luând-o prin surpr indere. Ce ar putea
lipsi de aici?
— N-am idee!
Vittoria cercetă încăperea cu priviri furioase. Toa te eșantioanele de
antimaterie se aflau la locul lor. Biroul tatălui e i era în perfectă ordine.
— N-a intrat nimeni aici, declară ea în cele din ur mă. Totul e în regulă
aici, sus.
Kohler o privi surprins:
— Aici, sus ?
Vittoria rostise cuvântul fără a-și da seama, insti nctiv.
— Da, aici, în laboratorul de sus.
— Vrei să spui că ați folosit și laboratorul de jos ?
— Pentru depozitare.
Kohler se întoarse spre ea, tușind din nou:
— Ați folosit camera Haz-Mat pentru depozitare? Dep ozitarea a ce?
„Materiale periculoase, ce altceva?!”
Vittoria își pierduse răbdarea:
— A antimateriei!
Kohler se ridică, sprijinindu-se de brațele scaunul ui.
— Mai există și alte eșantioane? De ce mama draculu i nu mi-ai spus?
— Tocmai am făcut-o! Și abia dacă mi-ai dat ocazia să vorbesc!
— Trebuie să verificăm și eșantioanele acelea. Acum !
— Eșantionul, îl corectă Vittoria. E unul singur. Ș i e bine. Nimeni n-ar fi
putut…
— Numai unul? ezită Kohler. Și de ce nu-i aici, sus ?
— Tata voia să-l păstreze jos, mai adânc în subtera n, ca o măsură de
precauție; este mai mare decât celelalte.
Schimbul de priviri alarmate dintre director și Lan gdon nu-i scăpă
fizicienei.
— Ați creat un eșantion mai mare de cinci sute de nanograme?
— A fost necesar, spuse Vittoria pe un ton defensiv . Trebuia să
demonstrăm că pragul investiții/randament putea fi trecut în siguranță.
Principala problemă în cazul noilor surse energetic e era de fiecare dată
una de tip investiții raportate la randament: ce su mă trebuia cheltuită
pentru obținerea combustibilului. Construirea unei sonde pentru extragerea

53 unui singur baril de țiței nu ar fi fost o afacere bună. Dacă aceeași sondă, cu
un minimum de cheltuieli, putea extrage milioane de barili de petrol, atunci
era cu totul altceva. Aceeași era situația și în ca zul antimateriei. Activarea a
douăzeci și cinci de kilometri de electromagneți pe ntru obținerea unei
cantități infime de antimaterie consuma mai multă e nergie decât furniza
antimateria respectivă. Pentru a demonstra că noua tehnologie era viabilă și
eficientă, trebuia să se creeze eșantioane mai mari .
Deși Leonardo Vetra ezitase, Vittoria îl îndemnase și insistase pentru a
obține o mostră substanțială. Îi argumentase că, da că vor ca antimateria să
fie luată în serios, era nevoie să dovedească două lucruri. În primul rând, că
puteau fi produse cantități eficiente din punct de vedere al costurilor. În al
doilea rând, că exista posibilitatea stocării în de plină siguranță a eșantioa-
nelor. Avusese câștig de cauză în cele din urmă și tatăl ei acceptase, deși cu
inima strânsă. Insistase însă asupra necesității de a păstra secretul și
deplina siguranță a mostrelor. Antimateria — insist ase Vetra — trebuie
depozitată în Haz-Mat, o nișă săpată în granit, cu douăzeci și cinci de metri
mai în adânc decât laboratorul principal. Eșantionu l urma să fie secretul lor
și numai ei doi aveau acces la el.
— Vittoria! insistă Kohler, cu vocea încordată. Cât de mare este eșantio-
nul pe care l-ați creat?
Fiziciana simți o plăcere răutăcioasă; știa că răsp unsul ei îl va ului chiar
și pe marele Maximilian Kohler. Văzu în fața ochilo r antimateria de dedesubt
— o priveliște incredibilă. Suspendată în interioru l conteinerului, perfect
vizibilă cu ochiul liber. Aceasta nu mai era o frân tură microscopică, ci o
picătură dolofană. Trase adânc aer în piept și răsp unse:
— Un sfert de gram.
Fața lui Kohler deveni albă ca varul:
— Poftim? Un sfert de gram? spuse el, pradă unui no u acces de tuse.
Asta înseamnă… aproape cinci kilotone!
Kilotone! Vittoria ura acest cuvânt; ea și tatăl ei nu-l foloseau niciodată.
O kilotonă era egală cu 1 000 de tone metrice de TN T.
Kilotona era o măsură pentru armament. Încărcătură. Forță distructivă.
Ea și tatăl ei vorbeau în termeni de electron-volți și juli — energie
constructivă.
— Atâta antimaterie ar putea distruge absolut totul pe o rază de un
kilometru! exclamă Kohler.
— Da, dacă ar fi anihilată toată odată — ceea ce n- ar face nimeni!
— Cu excepția cuiva care nu știe. Sau dacă sursa de putere ar ceda.
Directorul se îndrepta deja spre ascensor.
— Tocmai de aceea tata a amplasat eșantionul în Haz -Mat, cu o sursă de
putere sigură și un sistem de securitate dublu.
Kohler se întoarse spre ea, cu speranță în priviri:
— Aveți un sistem de siguranță suplimentar la Haz-M at?
— Da. Un al doilea scanner de retină.
Kohler rosti numai două cuvinte:
— Jos! Acum!

Ascensorul de marfă cobora în viteză, ca o piatră.

54 Încă douăzeci și cinci de metri în adâncul pământul ui.
Vittoria simțea acut spaima celor doi bărbați de lâ ngă ea. Fața, de obicei
lipsită de emoții a lui Kohler era acum încordată. „Știu, spuse în sinea ei, că
eșantionul este uriaș, dar precauțiile pe care le-a m luat sunt…”
Liftul se opri.
Ușile se deschiseră și Vittoria o luă înainte, pe c uloarul slab luminat. În
față, la capătul acestuia, se zărea o ușă uriașă de oțel. HAZ-MAT. Scanerul
de retină de lângă ușă era la fel cu cel de sus. Vi ttoria se apropie. Atentă, își
alinie ochiul în dreptul lentilei.
Se trase înapoi. „Ceva nu era în regulă. Lentila de obicei imaculată era
pătată, mânjită cu ceva ce semăna a… sânge ?” Nedumerită, se întoarse spre
cei doi bărbați, dar privirea ei se lovi de două ch ipuri de ceară. Langdon și
Kohler erau albi la față și priveau fix un punct af lat la picioarele ei.
Vittoria le urmă privirea… în jos.
— Nu! strigă profesorul, repezindu-se la ea.
Dar era prea târziu.
Vittoria zări obiectul de pe podea. Era ceva deopot rivă bizar și totuși
foarte cunoscut, familiar.
Totul dură doar o clipă.
Apoi, cu o oroare imensă, își dădu seama. Holbându- se la ea de pe
podea, aruncat ca un gunoi, era un ochi de om. Vitt oria ar fi recunoscut
culoarea aceea ca de alună oriunde.

24

Tehnicianul însărcinat cu securitatea își ținu resp irația, în vreme ce
superiorul său i se aplecă peste umăr, studiind șir ul de monitoare. Un minut
se scurse.
„Tăcerea comandantului era ceva de așteptat”, își s puse tehnicianul.
Superiorul lui era un om care respecta protocolul î n mod ferm și rigid. La
urma urmei, nu ajunsese la comanda uneia dintre cel e mai de seamă forțe
de securitate din lume, vorbind mai întâi și apoi g ândind.
„Dar oare la ce se gândește?”
Obiectul pe care-l vedeau pe ecranul monitorului er a un fel de conteiner
— un recipient cu pereți transparenți. Restul era m ai dificil de identificat.
În interiorul conteinerului, ca prin cine știe ce e fect special, un strop de
lichid cu aspect metalic părea să plutească suspendat în aer. Picătura
apărea și dispărea în luminița roșie, care clipocea a unui afișaj digital în
continuă scădere, care făcea ca tehnicianului să i se facă pielea de găină.
— Poți să micșorezi contrastul? întrebă comandantul , luându-l pe
tehnician prin surprindere.
Acesta se conformă și imaginea păru să se lumineze puțin. Comandantul
se aplecă pentru a privi mai îndeaproape ceva ce de venise vizibil la baza
conteinerului.
Tehnicianul studie și el noua apariție. Lângă afișa jul electronic, abia
zărindu-se, se afla un acronim. Patru litere de tip ar ce luceau în izbucnirile
intermitente de lumină.

55 — Rămâi aici, zise comandantul. Nu spune nimănui ni mic. Mă ocup eu
de asta.

25

Haz-Mat. Cincizeci de metri în subteran.
Vittoria Vetra se împletici, aproape căzând peste s canerul de retină.
Simți cum americanul se repede pentru a o prinde. P e podea, la picioare,
ochiul tatălui ei o privea. Simți că i se taie resp irația. „I-au scos ochiul!”
Totul în jur începu să se învârtă o dată cu ea. Koh ler era în spatele ei,
aproape, și vorbea. Langdon o ajută să se apropie d e ușă. Ca într-un vis, se
pomeni privind în scaner. Mecanismul piui.
Ușa se deschise.
Pe fondul terorii stârnite de ochiul tatălui ei, Vi ttoria simți prima lovitură
a ororii ce-o aștepta înăuntru. Când își plimbă pri virile încețoșate prin
încăpere, își dădu seama că se dezlănțuie coșmarul. În fața ei, unicul
podium de reîncărcare era gol.
Conteinerul dispăruse! îi scoseseră ochiul tatălui ei pentru a-l fura.
Implicațiile erau prea ample pentru a-și da acum se ama. Totul se întorsese
împotriva lor. Eșantionul care urma să demonstreze că antimateria consti-
tuia o sursă de energie sigură și viabilă fusese fu rat. „Dar nimeni nu știa
despre existența lui!” Și totuși, adevărul nu putea fi negat. Cineva aflase, iar
Vittoria nu-și putea imagina cine. Nici chiar Kohle r, despre care se spunea
că știe tot ce mișcă la CERN, habar n-avusese de pr oiect, acest lucru era
limpede.
Tatăl ei era mort. Asasinat pentru geniul lui.
Pe lângă durerea care-i încleștase inima, o noua em oție începu să iasă la
suprafață. Chiar mai rea. Covârșitoare. Vinovăția. O vinovăție incontrolabilă,
copleșitoare. Ea fusese cea care-l convinsese pe Le onardo Vetra să creeze
eșantionul… deși el nu voise inițial. Și acum fus ese ucis din această cauză.
„Un sfert de gram…”
La fel ca orice tehnologie — focul, praful de pușcă , motorul cu combustie
internă — dacă ajungea pe mâini greșite, antimateri a putea fi letală. Extrem!
Antimateria era o armă mortală. Puternică și de neo prit. Odată desprins din
locașul lui de alimentare de la CERN, conteinerul s e apropia de un sfârșit
inexorabil. Angrenajul se pusese în mișcare.
Iar când timpul va expira…
O lumină orbitoare. Un bubuit asurzitor. Incinerare instantanee. Doar
explozia… și un crater gol rămas în urmă. Un crat er uriaș .
Ideea că geniul pașnic al tatălui ei avea să fie ut ilizat ca armă de
distrugere îi otrăvea sângele. Antimateria era arma ideală a teroriștilor. Nu
avea componente metalice și deci putea fi trecută f ără probleme prin
detectoarele de metale, nu avea compuși chimici și deci câinii nu îi puteau
da de urmă, nu putea fi dezactivată chiar dacă auto ritățile ar fi reușit să
localizeze conteinerul. Numărătoarea inversă începu se…

***

56
Langdon nu știa ce altceva să facă. Își scoase bati sta și o întinse pe
podea, peste ochiul lui Leonardo Vetra. Vittoria șe dea în pragul
laboratorului, cu chipul descompus de panică și dur ere. Încercă să se
apropie din nou de ea, dar Kohler interveni:
— Domnule Langdon…
Cu figura lipsită de orice expresie, directorul îi făcu semn să vină mai
aproape, astfel încât ea să nu-i poată auzi. Fără t ragere de inimă, Langdon
se supuse.
— Dumneavoastră sunteți specialistul, începu Kohler în șoaptă. Vreau să
știu ce intenționează ticăloșii ăștia de Illuminati să facă, o dată ce au luat
antimateria.
Profesorul încercă să se concentreze. În ciuda haos ului creat de această
situație, prima sa reacție era una logică: respinge re. Kohler nu făcea decât
supoziții. Supoziții absurde.
— Illuminati au dispărut, domnule director. Sunt sigur de acest lucru.
Crima asta poate însemna orice — poate chiar că un alt angajat al CERN
care a aflat despre descoperirea domnului Vetra a c onsiderat proiectul prea
periculos pentru a fi continuat.
Kohler îl privi buimac:
— Credeți că asta e o crimă de conștiință , domnule Langdon?! Absurd!
Cel care l-a ucis pe Leonardo nu a vrut decât un si ngur lucru: eșantionul de
antimaterie. Și sunt convins că au planuri mari cu el.
— Vă referiți la terorism.
— Exact.
— Dar Illuminati nu erau teroriști.
— Spuneți-i asta lui Leonardo Vetra.
Langdon resimți dureros adevărul ultimei afirmații. Fizicianul fusese
însemnat cu simbolul confreriei Illuminati . „Dar de unde apăruse?” Simbolul
sacru părea prea dificil de reprodus pentru ca cine va să-l folosească doar cu
scopul de a-și ascunde urmele și a îndrepta bănuiel ile în altă parte. Trebuia
să existe o altă explicație.
Din nou, Langdon încercă să ia în calcul imposibilu l.„Dacă Illuminati
erau încă activi și dacă ei furaseră antimateria, c e intenționează? Către ce
țintă s-ar îndrepta?” Mintea îi oferi instantaneu r ăspunsul, dar partea aceea
rațională din el îl alungă pe loc. Într-adevăr, con freria avea un inamic
declarat, evident, dar un atac terorist pe scară la rgă împotriva acestui inamic
era de neconceput. Da, Illuminati ucideau oameni, dar indivizi aparte, ținte
atent selectate; distrugerea în masă era cu totul a ltceva. Și totuși… un astfel
de plan ar avea o semnificație mai degrabă măreață: antimateria, cea mai de
seamă realizare științifică, folosită pentru a dist ruge…
Langdon refuză să accepte o asemenea idee absurdă.
— Există, spuse el pe neașteptate, o altă explicați e logică, pe lângă cea a
terorismului.
Kohler îl privi tăcut, în mod evident curios, și pr ofesorul încercă să-și
pună ordine în gânduri. Illuminati deținuseră totdeauna o putere uriașă
grație mijloacelor financiare . Controlaseră bănci. Avuseseră în proprietate
lingouri de aur. Se spusese chiar că deținuseră cea mai valoroasă piatră
prețioasă din lume, diamantul Illuminati — o nestemată perfectă, de

57 dimensiuni uriașe.
— Banii, rosti el ferm. Antimateria ar fi putut fi furată pentru a fi
comercializată.
Kohler îl privi, incredul:
— Scopuri financiare? Și unde, mă rog, ar putea ei să vândă un strop de
antimaterie?
— Nu mă refer la eșantion, ci la tehnologie, care v alorează probabil o
avere. Poate că cineva a furat eșantionul pentru a- l studia și a încerca să-i
identifice tehnologia de obținere.
— Spionaj industrial? Dar bateria se descarcă în do uăzeci și patru de
ore! Cercetătorii aceia ar fi făcuți praf înainte d e a apuca să studieze ceva.
— Poate că o reîncarcă înainte de a exploda. Poate că vor construi un
podium de alimentare ca acestea de aici, de la CERN .
— În douăzeci și patru de ore? Chiar dacă ar fi fur at planurile, construi-
rea unui reîncărcător ar dura luni de zile, nu ore!
— Are dreptate, interveni Vittoria cu voce scăzută.
Ambii bărbați se întoarseră spre ea. Fiziciana se a propie de ei, cu mersul
la fel de tremurat ca și glasul:
— Are dreptate. Nimeni nu ar putea construi un alim entator în timp util;
numai interfața ia câteva săptămâni. Filtrele de fl ux, servobobinele, aliajele
de forță — toate calibrate la gradientul energetic specific amplasamentului.
Langdon se încruntă. Era clar: un recipient pentru antimaterie nu era
ceva pe care să-l bagi pur și simplu în priză și ga ta. Odată scos din CERN,
conteinerul pornise pe un drum de douăzeci și patru de ore, cu sens unic,
spre distrugere.
Astfel că nu mai rămânea decât o singură, tulburăto are, concluzie.
— Trebuie să chemăm Interpolul, spuse Vittoria cu o voce pe care ea
însăși abia și-o recunoscu. Trebuie să anunțăm auto ritățile. Imediat.
— În nici un caz, replică directorul.
Cuvintele lui o înghețară:
— Nu? Ce vrei să spui cu asta?
— Tu și tatăl tău m-ați pus într-o situație extrem de dificilă.
— Domnule director, avem nevoie de ajutor. Trebuie să găsim conteinerul
și să-l aducem înapoi înainte de a se întâmpla ceva . Avem o responsabilitate!
— Avem responsabilitatea de a gândi ! o întrerupse Kohler cu duritate în
glas. Situația asta ar putea avea repercusiuni foar te, foarte grave pentru
CERN.
— Te îngrijorează reputația instituției?! Știi ce ar putea face conteinerul
acela dintr-un oraș? Are o rază de acțiune de un ki lometru! Cartiere întregi!
— Poate că tu și tatăl tău ar fi trebuit să vă gând iți la asta înainte de a
crea eșantionul.
Vittoria simți că rămâne fără aer:
— Dar… dar… ne-am luat toate precauțiile necesa re!
— După cum se vede, nu!
— Dar nimeni nu știa despre antimaterie!
Tânăra își dădu seama de absurditatea argumentului său; desigur că
știa cineva. Cineva aflase.
Ea însă nu spusese nimănui, ceea ce însemna că exis tau numai două
explicații posibile. Fie că tatăl său se destăinuis e cuiva fără a-i spune ei —

58 ceea ce nu avea nici un sens, fiindcă Leonardo era cel care insistase ca
amândoi să jure că vor păstra secretul — fie că îi urmărise cineva. „Telefonul
mobil, poate? Vorbiseră de câteva ori în timpul căl ătoriilor ei. Spuseseră oare
vreodată prea multe? Posibil. Apoi, mai era și poșt a electronică. Dar fuseseră
amândoi discreți, nu-i așa? Sistemul de securitate al CERN? Cineva îi
monitorizase fără știrea lor?” Vittoria își dădea s eama însă că nimic din toate
astea nu mai conta acum. Faptul era consumat. „Tata e mort.”
Gândul îi dădu un val de energie. Își scoase telefo nul mobil din
buzunarul pantalonilor scurți.
Kohler se repezi la ea tușind violent, cu fulgere d e mânie în ochi:
— Pe cine… vrei să suni?
— Centrala telefonică a CERN. Să ne facă legătura c u Interpolul.
— Gândește-te! strigă Kohler cu vocea sugrumată. Eș ti chiar atât de
naivă? Conteinerul poate fi acum oriunde în lume! N ici o instituție nu se
poate mobiliza suficient de repede pentru a-l găsi la timp.
— Și atunci stăm cu mâinile în sân?
Vittoria nu se simțea bine sâcâind un om cu sănătat ea atât de șubredă,
însă directorul avea un comportament așa de bizar, încât aproape că nici
nu-l mai recunoștea.
— Ba da, dar facem lucruri inteligente , replică el. Nu punem în pericol
reputația CERN implicând niște autorități care oric um nu ne pot fi de nici
un ajutor. Încă nu. Deocamdată, trebuie să ne gândi m bine.
Vittoria știa că există o logică în spusele directo rului, dar mai știa și că
logica, prin definiție, era o scuză pentru lipsa de responsabilitate morală.
Tatăl ei își dedicase viața respectării moralei — ș tiință pașnică, etică,
încredere în faptul că omul este în esență bun… Ș i ea credea în aceste
lucruri, dar le percepea în termeni de karma. Întor cându-se cu spatele spre
Kohler, își deschise mobilul.
— Nu poți face una ca asta! replică el.
— Încearcă să mă oprești!
Kohler nu schiță nici un gest.
După o clipă, Vittoria își dădu seama de ce: aici, în subteran, telefonul
nu avea semnal. Furioasă la culme, porni spre ascen sor.

26

Hassassin- ul ajunse la capătul tunelului de piatră. Torța încă m ai ardea
puternic, fumul ei amestecându-se cu mirosul mușchi ului de pe ziduri și cu
aerul stătut. În jur domnea tăcerea. Ușa de fier ca re îi bloca drumul părea
tot atât de veche ca și tunelul, ruginită, dar încă solidă. Așteptă în întuneric,
încrezător.
Era aproape timpul.
Janus îi promisese că din interior cineva îi va des chide ușa. Hassassin- ul
se minună de iscusința trădării. Ar fi așteptat și toată noaptea la această
ușă pentru a-și duce sarcina la bun sfârșit, dar șt ia că nu va fi nevoie; doar
lucra pentru niște oameni hotărâți.
Câteva minute mai târziu, exact la ora stabilită, s e auzi zornăitul unor

59 chei grele de cealaltă parte a ușii: scrâșnetul met alului pe metal, în vreme ce
încuietorile multiple erau descuiate. Una câte una, broaștele masive se
deschiseră, scârțâind de parcă nu mai fuseseră unse de secole. În sfârșit,
toate cele trei încuietori cedară.
Apoi, liniște.
Hassassin- ul așteptă răbdător cinci minute, exact așa cum i se s pusese.
Apoi, cu sângele pulsându-i nebunește, împinse. Ușa de metal se deschise.

27

— Vittoria, n-am să-ți permit!
Vocea lui Kohler hârâia și șuiera din ce în ce mai rău, pe măsură ce
ascensorul urca.
Tânăra se feri de el. Voia puțină izolare, voia cev a familiar în locul ăsta
care, dintr-o dată, nu mai părea familiar. Dar știa că nu va avea parte de ele.
Deocamdată, trebuia să-și ascundă durerea și să acț ioneze. „Să ajung la un
telefon.”
Robert Langdon stătea alături de ea, tăcut ca de ob icei. Vittoria
renunțase să se mai întrebe cine o fi omul. „Un spe cialist?!” Kohler n-ar fi
putut fi mai vag decât atât. „Domnul Langdon ne poa te ajuta să-l găsim pe
ucigașul tatălui tău.” Până acum nu îi fusese de ni ci un ajutor. Compasiu-
nea și amabilitatea sa păreau reale, însă individul ascundea în mod clar
ceva. De fapt, amândoi ascundeau, nu numai el.
Kohler îi vorbea iarăși:
— Ca director al CERN, sunt răspunzător pentru viit orul științei. Dacă
transformi această situație într-un incident intern ațional și CERN are de
suferit…
— Viitorul științei? izbucni Vittoria. Chiar crezi că ai să scapi de
responsabilitate negând că antimateria provine de l a CERN? Chiar ai de
gând să ignori viețile pe care le punem în pericol?
— Nu noi le punem în pericol, o corectă Kohler. Tu le-ai pus. Tu și tatăl
tău.
Tânăra își întoarse privirile.
— Cât despre periclitarea vieților, reluă directoru l, exact despre asta este
vorba, despre viață. Știi că tehnologia de obținere a antimateriei are
implicații enorme pentru viața pe Pământ. Dacă CERN va fi distrus de
scandalul iscat, toată lumea va avea de pierdut. Viitorul omenirii este hotărât
în locuri precum CERN, de savanți ca tine și ca tat ăl tău, care lucrează
pentru a soluționa problemele viitorului.
Vittoria mai auzise tirada despre „știința ca Dumne zeu” a lui Kohler și
niciodată nu se lăsase impresionată. Știința însăși cauzase jumătate din
problemele pe care acum încerca să le rezolve. „Pro gresul” era cea mai rea
boală a Mamei Terra.
— Dezvoltarea științifică implică riscuri, peroră K ohler în continuare, și
întotdeauna a fost așa. Programele spațiale, cercet ările genetice, medicina —
greșeli se fac în toate domeniile. Știința trebuie să supraviețuiască propriilor
erori, cu orice preț. Pentru binele tuturor .

60 Vittoria era uimită de abilitatea directorului de a cântări argumentele
morale cu o pură detașare științifică. Intelectul s ău părea a nu avea absolut
nimic în comun cu spiritul, cu eul său.
— Crezi cumva că institutul pe care îl conduci este atât de necesar
pentru viitorul planetei, încât ar trebui să renunț ăm la orice responsabilitate
morală?
— Nu vorbi despre morală cu mine! Ați depășit o lim ită atunci când ați
creat acel eșantion și ați pus în pericol întreaga instituție. Eu încerc să
protejez nu numai locurile de muncă ale celor trei mii de angajați ai noștri,
ci să apăr și reputația tatălui tău. Gândește-te la el . Un om ca Leonardo
Vetra nu merită să rămână în conștiința oamenilor c a inventatorul unei
arme de distrugere în masă.
Vittoria simți ca săgețile directorului și-au atins ținta. „Eu sunt cea care
l-a convins pe tata să creeze eșantionul. Vina este a mea!”

Când ușa se deschise, Kohler încă mai vorbea. Vitto ria ieși din lift, își
scoase telefonul și încercă din nou. Tot n-avea sem nal. „La naiba!” Se
îndrepta spre ușă.
— Vittoria, oprește-te! strigă directorul cu un șui er astmatic și se grăbi
s-o urmeze. Ia-o mai încet! Trebuie să discutam.
— Basta di parlare !1
— Gândește-te la tatăl tău! Ce ar face el?
Tânăra nu se opri.
— Vittoria, n-am fost întrutotul sincer cu tine.
Parcă fără voia ei, pașii i se răriră.
— Nu știu ce-a fost în mintea mea, continuă directo rul. Încercam doar să
te protejez. Spune-mi ce vrei. Trebuie să colaborăm .
Vittoria se opri, dar nu întoarse capul:
— Vreau să găsim antimateria. Și vreau să aflu cine mi-a ucis tatăl.
Kohler oftă:
— Vittoria, știm deja cine l-a ucis pe tatăl tău. Î mi pare rău.
Acum, tânăra se întoarse:
— Poftim?
— Nu știam cum să-ți spun. Este greu să…
— Știi cine l-a ucis pe tatăl meu?
— Avem o idee bine fondată, da. Ucigașul a lăsat în urmă un fel de carte
de vizită. Din acest motiv l-am chemat pe domnul La ngdon. Grupul care a
revendicat asasinatul este specialitatea domniei sa le.
— Grupul? Un grup terorist?
— Vittoria, au furat un sfert de gram de antimateri e!
Tânăra își întoarse privirile spre profesorul care aștepta în celălalt capăt
al încăperii. Totul părea să capete sens acum. „Ast a explică în parte secreto-
mania lor.” Era uimită că nu-și dăduse seama mai de vreme. La urma urmei,
Kohler chemase autoritățile. Pe cele potrivite. Acu m părea clar. Robert
Langdon era american, un tip conservator, dintr-o b ucată și, în mod evident,
inteligent. „Ce altceva ar fi putut fi?” Dintr-o da tă, simți un val de speranță

1 „Ajunge cu vorba!” — în italian ă în original (n.tr.).

61 și se întoarse spre el:
— Domnule Langdon, vreau să știu cine l-a ucis pe t atăl meu. Și mai
vreau să știu dacă agenția dumneavoastră poate găsi antimateria.
— Agenția mea? bâigui profesorul.
— Ești de la CIA, presupun.
Kohler interveni:
— Domnul Langdon este profesor de istoria artei la Universitatea
Harvard.
Vittoria simți cum un val de gheață o cuprinde.
— Profesor de… artă?
— Este specialist în simbolistica diverselor culte. Vittoria, credem că tatăl
tău a fost ucis de un cult satanic.
Fiziciana auzi cuvintele, însă sensul lor părea să nu-i pătrundă în minte.
„Un cult satanic!”
— Grupul care revendică responsabilitatea se autoin titulează Illuminati .
Vittoria se uita când la unul, când la altul, între bându-se dacă totul nu
era cumva doar un soi de glumă perversă:
— Illuminati ? Acei Illuminati din Bavaria ?
Kohler o privi încremenit:
— Adică ai auzit despre ei?
Tânăra simți cum lacrimi de frustrare îi împânzesc ochii:
— Illuminati din Bavaria: Noua Ordine Mondială . Jocurile pe computer ale
lui Steve Jackson. Jumătate dintre băieții de aici le joacă pe Internet. Dintr-o
dată vocea i se frânse: Dar nu înțeleg…
Kohler îi aruncă lui Langdon o privire nedumerită, iar acesta încuviință:
— Un joc popular. O veche confrerie care pune stăpâ nire pe planetă.
Semiistoric. Nu știam că a ajuns și în Europa.
— Ce tot vorbiți acolo? izbucni ea. Illuminati ? E doar un joc pe computer!
— Vittoria, interveni Kohler, Illuminati este grupul care a revendicat
uciderea tatălui tău.
Încercând din toate puterile să-și rețină lacrimile , tânăra se strădui să se
controleze și să evalueze situația în mod logic. Da r cu cât se concentra mai
tare, cu atât înțelegea mai puțin. Tatăl ei fusese asasinat. La CERN se
înregistrase o gravă încălcare a securității. Undev a în lume se afla o bombă
cu ceas, iar ea era responsabilă pentru acest lucru . Și, în plus, directorul
apelase la un profesor de artă pentru a-i ajuta să localizeze o confrerie
legendară a sataniștilor.
Dintr-o dată, se simți singură. Dădu să plece, dar Kohler îi tăie calea și
duse o mână la buzunar. Scoțând o coală de hârtie m ototolită, i-o întinse.
Vittoria se trase înapoi îngrozită, la vederea faxu lui.
— L-au marcat, șopti directorul. I-au înfierat piep tul.

28

Secretara Sylvie Baudeloque era deja îngrozită. Se foia fără astâmpăr în
fața biroului gol al lui Kohler. „Pe unde naiba umb lă omul ăsta? Și ce să fac
eu?”

62 Ziua fusese una foarte bizară. Desigur, orice zi de lucru pentru Maximi-
lian Kohler putea deveni stranie, dar directorul fu sese azi într-o formă de zile
mari.
— Găsește-mi-l pe Leonardo Vetra! îi ceruse de dimi neață, când venise la
birou.
Conștiincioasă, Sylvie îi trimisese apeluri pe page r, îi telefonase și îi
expediase câteva e-mail-uri. Nimic.
Așa că directorul pornise în trombă, probabil pentr u a-l găsi el însuși pe
Vetra. Când revenise, după câteva ore, Kohler nu ar ăta deloc bine — nu că
ar fi arătat vreodată cu adevărat bine, dar acum pă rea mai rău decât de
obicei. Se încuiase în biroul său și secretara îl a uzea prin ușă folosind
modemul, faxul, telefonul. Apoi plecase din nou în aceeași viteză și de atunci
nu se mai întorsese.
Sylvie se hotărâse să ignore aceste toane, consider ându-le doar un alt
episod din melodrama kohleriană, dar începu să se î ngrijoreze când direc-
torul nu revenise pentru injecțiile zilnice; starea sănătății sale impunea
administrarea unui tratament regulat și ori de câte ori directorul se abătea
de la el, rezultatele erau dintre cele mai neplăcut e: șoc respirator, accese de
tuse și o alergătură nebună a personalului sanitar. Uneori Sylvie își spunea
că Maximilian Kohler dorea să se omoare.
Se gândi să-l cheme pe pager, dar știa că orgoliul lui nu accepta dădă-
ceala. Săptămâna trecută se înfuriase atât de rău c ând un colaborator îi
arătase puțină compasiune, încât se ridicase pe pic ioarele-i tremurânde și
aruncase cu o mapă în capul omului. „Regele” Kohler putea fi surprinzător
de agil când era pissé 2.
În momentul de față însă, grija pentru sănătatea lu i Kohler trecuse pe
planul al doilea, fiind înlocuită de o problemă mul t mai presantă. Cu cinci
minute în urmă o sunase o centralistă agitată, care îi spusese că are un apel
urgent pentru director.
— Nu este disponibil, replicase Sylvie.
Apoi centralista CERN îi spusese de la cine era ape lul, iar secretara
râsese cu jumătate de gură:
— Și identitatea apelantului poate fi confirmată… ? înțeleg. Bine. Îmi poți
spune despre ce este…?
Auzind răspunsul, Sylvie oftă:
— Nu. În regulă. Spune-i să aștepte. Îl voi găsi im ediat pe domnul
director. Da, înțeleg. Mă voi grăbi.
Dar nu reușise să-l găsească. Sunase de trei ori pe telefonul lui mobil și
de fiecare dată primise același mesaj: „Abonatul co ntactat nu este în zona de
acoperire”.
„În afara zonei? Dar cât de departe putuse să plece ?” Așa că Sylvie îl
apelase prin pager. De două ori. Fără răspuns. Așa ceva nu-i stătea în fire
directorului. Îi trimisese apoi un e-mail pe laptop . Nimic! De parcă omul
dispăruse de pe fața pământului.
Furios, iritat, în franceză în original.
„Și eu ce fac acum?” se întrebă secretara.
În afară de a pleca ea însăși să-l caute prin tot c omplexul, Sylvie știa că
nu mai există decât o singură modalitate de a-l con tacta. Nu va fi deloc

2 Furios, iritat, în francez ă în original.

63 mulțumit, însă tipul de la telefon nu era unul pe c are să-l lași să aștepte. Și,
după cum se părea, nici nu ar fi acceptat să i se s pună că directorul nu
putea fi găsit.
Surprinsă de îndrăzneala ei, Sylvie se hotărî. Intr ă în biroul lui Kohler și
se apropie de o cutie de metal fixată pe zidul din spatele mesei de lucru. O
deschise, studie o clipă butoanele și îl găsi reped e pe cel bun.
Apoi trase adânc aer în piept și luă microfonul.

29

Vittoria nu-și amintea cum ajunseseră în liftul pri ncipal, dar acolo erau.
Urcau. Kohler se afla în spatele ei, respirând din ce în ce mai greu. Privirea
îngrijorată a lui Langdon trecea parcă prin ea fără a o vedea. Îi luase faxul
din mână și-l pusese în buzunarul hainei, departe d e ochii ei, dar imaginea îi
rămăsese încă vie în memorie.
Lumea Vittoriei părea să se piardă undeva în neguri . „ Papa !” Mintea îi
zbură la el; pentru o clipă, în oaza liniștită a am intirilor, Vittoria era din nou
împreună cu tatăl ei. Avea nouă ani și se rostogole a la vale pe o coastă de
deal, printre flori de colț, cerul elvețian boltind u-se deasupra ei:
— Papa ! Papa !
Leonardo Vetra râdea alături de ea:
— Ce este, îngeraș?
— Papa ! chicotise ea, cuibărindu-se lângă el. Întreabă-mă c e materie am!
— Dar ne distrăm atât de bine, drăguța mea! De ce s ă-ți amintesc acum
de școală?
— Tu întreabă-mă!
— Bine! Ce materie ai?
Vittoria începuse imediat să râdă:
— Ce materie? Toate materiile! Totul e materie! Pietrele! Copacii! Atomii!
Chiar și bursucii! Totul e materie!
El începuse să râdă:
— Tu ți-ai dat seama de asta?
— Sunt deșteaptă, nu?
— Mica mea Einstein!
Vittoria însă se încruntase:
— Avea un păr caraghios! I-am văzut fotografia.
— Da, dar mintea îi era ascuțită. Ți-am povestit ce a demonstrat el, nu-i
așa?
— Tată! exclamase ea, cu ochii măriți de teamă. Nu! Ai promis !
— E I mc 2! o gâdilase el, jucăuș. E I mc 2.
— Nu vreau matematică ! Ți-am spus, doar! Urăsc matematica!
— Mă bucur c-o urăști. Fiindcă fetele nu au voie să învețe matematica.
Vittoria încremenise:
— N-au voie ?
— Desigur că nu. Toată lumea știe asta. Fetele se j oacă cu păpuși. Băieții
învață matematică. Fetițele nu au nici o treabă cu matematica. Nici măcar
nu-mi este permis să stau de vorbă cu ele despre ma tematică.

64 — Ce?! Dar asta nu-i drept!
— Regulile sunt reguli. Nici un pic de matematică p entru fetițe.
Vittoria îi aruncase o privire teribilă:
— Dar păpușile sunt plicticoase!
— Îmi pare rău. Ți-aș putea povesti despre matemati că, dar, dacă aș fi
prins…
Și Leonardo Vetra aruncase priviri temătoare în jur , spre dealurile pustii.
Vittoria se uitase și ea atentă în lături și apoi ș optise:
— Bine, povestește-mi încet.
Hurducăitul liftului o trezi din reverie. Vittoria deschise ochii. Tatăl ei
dispăruse.
Realitatea năvăli din nou în conștiința ei, ca o gh eară de gheață. Ridică
ochii spre Langdon. Compasiunea din privirile lui s emăna cu atingerea caldă
a unui înger păzitor, mai cu seamă pe fondul imagin ii reci a lui Kohler.
Un unic gând începu să-i sfredelească mintea, neobo sit:
„Unde este antimateria?”
Cumplitul răspuns se afla la numai câteva clipe dis tanță.

30

„Maximilian Kohler este rugat să sune imediat la bi roul său.”
Lumina orbitoare a soarelui îi izbi ochii atunci câ nd ușile liftului se
deschiseră și Langdon păși în holul principal. Înai nte ca ecoul cuvintelor
rostite la megafon să se stingă, toate dispozitivel e electronice de pe scaunul
lui Kohler începură să piuie, să țiuie și să bipăie simultan. Pagerul.
Telefonul. Laptopul. Directorul privi cu aparentă s urprindere luminițele
intermitente. Ajunsese din nou în zona de semnal.
— Domnul director Kohler este rugat să sune la biro ul său!
Auzul numelui său la stația de amplificare păru să- l ia prin surprindere.
Înălță ochii, cu un aer mânios, ce se transformă ap roape imediat în
îngrijorare. Privirile i se încrucișară cu ale lui Langdon și ale Vittoriei. Cei
trei rămaseră o clipă nemișcați, de parcă tensiunil e dintre ei se dizolvaseră,
înlocuite de o unică presimțire.
Kohler își desprinse telefonul mobil de pe brațul s caunului. Formă un
număr de interior și își înăbuși un alt acces de tu se. Vittoria și Langdon
așteptau.
— Eu sunt… Kohler, spuse directorul, cu o voce as tmatică. Da? Am fost
în subteran și n-am avut semnal.
Apoi ascultă câteva clipe, ochii cenușii mărindu-i- se treptat:
— Cine ? Da, fă-mi legătura! Și după o pauză, reluă: Alo? Su nt Maximi-
lian Kohler. Director al CERN. Cu cine vorbesc?
Vittoria și Langdon priveau în tăcere, în timp ce K ohler asculta.
— Ar fi preferabil, spuse directorul în cele din ur mă, să nu vorbim despre
această problemă prin telefon. Vin acolo imediat. D upă un nou acces de
tuse, continuă: Ne întâlnim… la… Aeroportul Leo nardo da Vinci. În patruzeci
de minute.
Directorul părea că nu-și mai poate controla respir ația. Înecându-se,

65 tușind, abia reuși să mai rostească:
— Localizați imediat conteinerul… Vin acum.
Apoi își închise telefonul. Vittoria se apropie de el, dar Kohler nu mai
putea vorbi. Langdon privi cum tânăra deschide din nou celularul și
formează numărul infirmeriei. El însuși se simțea c a o corabie la marginea
unei furtuni: zgâlțâit, dar detașat.
„Ne întâlnim la Aeroportul Leonardo da Vinci”! Cuvi ntele lui Kohler îi
răsunau încă în minte.
Umbrele incerte care-i înneguraseră gândurile între aga dimineață se
concretizară instantaneu într-o imagine clară. Încă pradă unei vagi
nedumeriri, simți cum o ușă se deschide undeva în i nteriorul lui… ca și cum
un prag mistic ar fi fost depășit. „Ambigrama. Preo tul-om de știință ucis.
Antimateria. Și acum… ținta.” Aeroportul Leonardo da Vinci nu putea
însemna decât un singur lucru. Într-o frântură de s ecundă, Langdon își
dădu seama că tocmai trecuse de cealaltă parte a ba rierei. Acum credea.
„Cinci kilotone. Să fie lumină!”
Doi infirmieri își făcură apariția, alergând din ce lălalt capăt al bolului, în
uniforme albe. Îngenuncheară lângă Kohler și-i puse ră pe față o mască de
oxigen, în timp ce lucrătorii aflați în trecere se opriseră și priveau.
Directorul inspiră adânc de două ori, își smulse ma sca și, încă gâfâind în
căutarea aerului, privi spre Langdon și Vittoria:
— Roma.
— Roma? întrebă ea. Antimateria se află în Roma? Ci ne a telefonat?
Figura lui Kohler era schimonosită, iar ochii îi lu ceau, apoși:
— Elvețienii…
Dar se sufocă și infirmierii îi puseră din nou masc a. În vreme ce se
pregăteau să-l ducă spre infirmerie, Kohler apucă b rațul lui Langdon.
Profesorul încuviință cu o mișcare a capului. Știa.
— Duceți-vă… șuieră directorul pe sub mască. Duce ți-vă… și
sunați-mă…
Infirmierii îi împingeau deja scaunul.
Vittoria rămăsese încremenită, privindu-l cum se în depărtează. Apoi se
răsuci spre Langdon:
— Roma? Dar… ce era cu elvețienii ?
Langdon își puse o mână pe umărul ei, șoptind abia auzit:
— Garda Elvețiană. Santinelele Cetății Vaticanului.

31

Avionul X-33 se înălță și porni spre sud, spre Roma . La bord, Langdon
ședea tăcut. Ultimele cincisprezece minute se scurs eseră învăluite parcă
într-o ceață deasă. Acum, că-i relatase Vittoriei t otul despre Illuminati și
despre ura acestora împotriva Vaticanului, amploare a situației începuse să
devină mai clară chiar și pentru el însuși.
„Ce naiba fac eu aici? se întrebă. Ar fi trebuit să mă întorc acasă atunci
când am avut ocazia!” Undeva, în adâncul său, știa însă că această ocazie
nu va mai exista.

66 Logica îl îndemnase frenetic să plece înapoi, la Bo ston. Și totuși,
interesul profesional îi înăbușise într-un fel inst inctul prudenței. Tot ce
știuse și crezuse despre dispariția confreriei se d ovedea acum o strălucită
înșelătorie, și o parte din ființa sa voia dovezi. De asemenea, mai era și acea
problemă de conștiință. Kohler fiind bolnav, Vittor ia rămăsese singură, iar el
își dădea seama că, dacă informațiile pe care le de ținea despre Illuminati îi
puteau fi de vreun folos, avea obligația morală să nu se dea la o parte.
Și totuși, mai era și altceva. Deși-i era rușine să recunoască, vestea
privind amplasarea antimateriei îi stârnise oroare nu numai prin prisma
vieților omenești periclitate, ci și din alt punct de vedere.
Arta .
Cea mai amplă colecție de artă a lumii stătea acum pe o bombă cu ceas.
Muzeul Vatican adăpostea, în 1 407 săli, peste 60 0 00 de exponate
neprețuite: Michelangelo, da Vinci, Bernini, Bottic elli. „Oare, la nevoie, ar fi
fost posibilă evacuarea tuturor acestor opere de ar tă? Aproape sigur că nu.”
Multe exponate erau sculpturi, extrem de grele și d e voluminoase. Fără a
mai ține seama că unele dintre cele mai de seamă co mori ale Vaticanului
erau arhitecturale: Capela Sixtină, Bazilica San Pi etro, celebra scară în
spirală a lui Michelangelo, ce ducea spre Musèo Vaticano — neprețuite
mărturii ale geniului creator uman. „Oare cât timp a mai rămas din cele
douăzeci și patru de ore ale conteinerului?”
— Îți mulțumesc fiindcă ai venit cu mine, îi spuse Vittoria cu o voce
moale.
Langdon se trezi din visare și ridică ochii. Tânăra ședea în celălalt bord.
Chiar și în lumina fluorescentă atât de „dură” din cabină, trupul ei iradia
pace și stăpânire de sine, ca o aură magnetică. Răs uflarea ei părea mai
profundă acum, de parcă în ea se aprinsese o scânte ie, un instinct de
autoconservare, o nevoie de dreptate și de răzbunar e, alimentată de
dragostea filială.
Nu avusese timp să-și schimbe pantalonii scurți și bluza fără mâneci cu
care se întorsese din Baleare, iar acum pielea ei b ronzată i se făcuse ca de
găină în aerul rece al avionului. Instinctiv, Langd on își scoase haina și i-o
întinse.
— Cavalerism american? întrebă ea, dar acceptă saco ul și-i mulțumi
tăcut.
Avionul străbătu o zonă cu turbulențe și Langdon si mți un fior de
spaimă. Cabina lipsită de ferestre părea iarăși mic ă, înghesuită, și profesorul
încercă să-și imagineze că se află undeva, pe câmp, într-un spațiu deschis.
Încercarea era într-un fel ironică, știa acest lucr u; la urma urmei, pe câmp,
într-un spațiu deschis, se aflase atunci când se în tâmplase. „Beznă care te
zdrobește…” Își alungă amintirea din minte. „Nu-i decât poveste veche!”
Vittoria îl privea:
— Crezi în Dumnezeu, domnule Langdon?
Cuvintele ei îl luară prin surprindere, iar tonul c urios din vocea tinerei
era chiar mai descumpănitor decât întrebarea în sin e. „Ce vrea să spună?
Auzi: dacă cred în Dumnezeu?” Sperase la un subiect de conversație mai
ușor, așa, pentru trecerea timpului în avion.
„O adevărată enigmă spirituală, își spuse, așa mă c onsideră prietenii.”
Deși studiase ani de zile religia, Langdon nu era u n tip religios. Respecta

67 puterea credinței, atitudinea binevoitoare a Biseri cii, forța pe care religia o
conferea anumitor oameni… dar suprimarea intelect uală a neîncrederii,
imperativă pentru a putea „crede” cu adevărat, fuse se totdeauna un obstacol
de netrecut pentru mintea lui analitică.
— Vreau să cred, se surprinse răspunzând.
Replica Vittoriei nu avea nici o nuanță critică sau de provocare:
— Și atunci, de ce n-o faci?
— Păi, nu-i chiar atât de ușor, surise el. Credința impune veritabile
salturi în gol ale convingerilor — acceptarea minta lă a miracolelor, a
Imaculatei Concepții, intervențiile divine… Și ap oi, mai sunt și codurile de
conduită. Biblia, Coranul, scrierile budiste… toa te implică cerințe similare —
și pedepse identice. Toate susțin că, dacă nu trăie ști conform unui cod
anume de comportament, te paște iadul. Eu nu-mi pot imagina un Dumne-
zeu care să acționeze astfel.
— Sper că nu le permiți și studenților să ocolească întrebările așa cum ai
făcut-o dumneata acum.
Replica ei îl luase pe neașteptate:
— Poftim?
— Domnule Langdon, eu nu te-am întrebat dacă crezi în ceea ce spun
oamenii despre Dumnezeu. Te-am întrebat dacă dumneata crezi în Dumne-
zeu . E o diferență între cele două. Scripturile nu-s alt ceva decât povești…
legende și relatări ale încercărilor omului de a-și satisface nevoia de a
înțelege sensul lumii și al existenței. Nu ți-am ce rut să faci o analiză a
literaturii religioase. Voiam doar să știu dacă tu crezi în Dumnezeu . Când te
uiți la cerul plin de stele, simți răsuflarea divin ă? Ești conștient, în interiorul
ființei tale, că privești lucrarea lui Dumnezeu?
Langdon cugetă câteva clipe, tăcut.
— Sunt prea indiscretă, se scuză Vittoria.
— Nu, doar că…
— Sunt sigură că în clasă dezbați împreună cu stude nții probleme de
credință.
— Nenumărate.
— Și îmi imaginez că îți asumi de fiecare dată rolu l avocatului diavolului,
pentru a incita opiniile pro și contra.
— Probabil că experiența didactică nu ți-e străină, zâmbi Langdon.
— Ba da, însă am învățat de la un adevărat maestru. Tata putea
argumenta cu aceeași ușurință pe ambele fețe ale un ei benzi Mobius.
Langdon râse, amintindu-și de ingenioasa alcătuire a benzii Mobius —
un inel răsucit de hârtie care, din punct de vedere tehnic, are o singură față;
el o văzuse pentru prima dată în lucrările lui M. C . Escher.
— Pot să-ți spun o întrebare, doamnă Vetra?
— Spune-mi Vittoria. „Doamnă Vetra” parcă mă îmbătr ânește.
Langdon suspină neauzit, deodată conștient de propr ia vârstă.
— Vittoria, sunt Robert.
— Spuneai ceva despre o întrebare.
— Da. Ca om de știință și fiică a unui preot catoli c, ce crezi tu despre
religie?
Vittoria își dădu la o parte o șuviță de păr de pe frunte:
— Religia este ca limbajul sau vestimentația. Accep tăm doar variații

68 ușoare de la practicile cu care am fost învățați. Î n esență însă, toți pretindem
același lucru. Că viața are sens. Și că îi suntem r ecunoscători Forței care
ne-a creat.
Langdon era intrigat:
— Susții deci că religia adoptată — creștină sau mu sulmană, de pildă —
nu depinde decât de locul în care te-ai născut?
— Mi se pare evident. Uită-te la distribuția marilo r religii pe glob.
— Așadar, credința este întâmplătoare?
— Deloc. Credința este universală. Modalitățile noa stre specifice de a o
înțelege și transpune sunt aleatorii. Unii dintre n oi se roagă lui Iisus, alții se
îndreaptă spre Mecca, o a treia categorie studiază particulele subatomice…
În final însă, cu toții căutăm Adevărul, acel adevă r care este deasupra
noastră și dincolo de noi.
Langdon și-ar fi dorit ca și studenții lui să se ex prime la fel de clar. La
naiba, și-ar fi dorit ca el însuși să se exprime cu aceeași claritate!
— Dar Dumnezeu? Crezi în Dumnezeu?
După un moment lung de tăcere, Vittoria răspunse:
— Știința îmi spune că Dumnezeu trebuie să existe. Mintea îmi spune că
niciodată n-am să-L pot înțelege. Iar inima îmi spu ne că nici nu trebuie s-o
fac.
„Mai concis de-atât nici nu se poate!”
— Așadar, crezi ca Dumnezeu este real, dar că nu-L vom putea înțelege
niciodată.
— O! N-o vom putea înțelege, replică ea, surâzând. Indie nii voștri din
America au dreptate.
— Mama Terra…
— Geea. Planeta e un organism viu, iar noi toți sun tem celule, fiecare cu
rolul său specific. Interconectate. Susținându-se u na pe cealaltă. Și susți-
nând întregul.
Privind-o Langdon simțea pâlpâind în el ceva ce nu mai simțise de multă
vreme. Ochii ei aveau o limpezime ademenitoare… l a fel ca puritatea ce-i
răzbătea din voce.
— Domnule Langdon, aș vrea să-ți pun o altă întreba re.
— Robert, o corectă el.
„«Domnule Langdon» parcă mă îmbătrânește. Dar de fa pt, chiar sunt
bătrân!”
— Dacă întrebarea mea nu te supără, Robert, cum de te-ai implicat în
problema confreriei Illuminati ?
— Păi, banii au fost la mijloc.
Pe chipul Vittoriei se citi dezamăgirea:
— Banii? Consultanță, vrei să spui?
Langdon râse, dându-și seama de confuzie:
— Nu! M-am referit la bani ca monedă .
Duse mâna la buzunar, scoase un teanc de bancnote ș i extrase din el
una de un dolar.
— Am devenit fascinat de acest cult atunci când am aflat că moneda
americană este plină de simboluri Illuminati .
Ochii Vittoriei se îngustară, parcă neștiind dacă s ă-l ia în serios sau nu.
Langdon îi întinse bancnota:

69 — Uită-te pe spatele ei. Vezi Marea Pecete din stân ga?
— Te referi la piramidă?
— Exact. Știi ce legătură au piramidele cu istoria Statelor Unite?
Vittoria ridică din umeri.
— Exact! Absolut nici una .
— Și atunci, de ce este simbolul central al Marii Peceți a SUA?
— Asta e o poveste mai ciudată. Piramida este un si mbol ocult ce repre-
zintă o convergență spre înalt, spre sursa supremă a iluminării. Vezi ce se
află deasupra ei?
Vittoria studie bancnota:
— Un ochi într-un triunghi.
— Simbolul acesta se numește trinacria . Ai mai văzut altundeva ochiul în
triunghi?
— Păi, da, spuse ea după un moment de gândire. L-am mai văzut, dar nu
știu sigur…
— Este inscripționat pe lojele masonice din lumea î ntreagă.
— Simbolul acesta este masonic?
— Nu. Este Illuminati . Ei îl numesc „delta strălucitoare” și îl consideră un
apel la o schimbare luminată. Ochiul semnifică abil itatea confreriei de a se
infiltra pretutindeni și de a supraveghea totul. Tr iunghiul strălucitor
reprezintă iluminarea; totodată, așa se scrie liter a grecească delta, care este
simbolul matematic pentru…
— Schimbare. Tranziție.
Langdon surise:
— Uitasem că discut cu un om de știință.
— Vrei să spui deci că Marea Pecete a SUA este un a pel la o transformare
luminată, atotvăzătoare?
— Unii ar numi-o Noua Ordine Mondială.
Vittoria îl privi uimită, apoi ochii i se îndreptar ă din nou spre bancnotă:
— Sub piramidă scrie Novus … Ordo …
— Novus Ordo Seculorum . Înseamnă „Noua Ordine Laică”.
— Laică, adică nereligioasă?
— Nereligioasă, exact. Expresia arată clar obiectiv ul Illuminati , dar
contrazice totodată textul înscris alături: In God we trust — „În Dumnezeu
ne încredem.”
Tânăra părea derutată:
— Dar cum au ajuns simbolurile astea pe cea mai put ernică monedă a
lumii?
— Majoritatea specialiștilor cred că a fost „opera” vicepreședintelui Henry
Wallace — un mason de rang înalt, care, în mod cert , avea relații strânse cu
Illuminati . Dacă era un membru al confreriei sau era doar influ ențat de ea,
nimeni nu știe. Dar Wallace a fost cel care i-a sug erat președintelui alcătui-
rea Marii Peceți.
— Cum? Și de ce ar fi acceptat președintele să…
— Președintele în cauză era Franklin D. Roosevelt. Wallace i-a spus doar
că Novum Ordum Seculorum se traduce prin New Deal 3.
Vittoria părea sceptică:
— Și Roosevelt n-a mai arătat simbolul nimănui înainte de a cere

3 Politic ă economico-social ă sus ținuta de administra ția Roosevelt în anii 1933-l945 (n. tr.).

70 Trezoreriei să-i imprime pe bancnote?
— N-a fost nevoie. El și Wallace se aveau ca frații .
— Ca frații?
— Uită-te într-o carte de istorie, zâmbi Langdon. F ranklin D. Roosevelt
era un bine cunoscut mason.

32

Langdon își ținu răsuflarea în vreme ce avionul X-3 3 coborî în spirală
deasupra Aeroportului internațional „Leonardo da Vi nci”. Vittoria ședea în
fața lui, cu ochii închiși, ca și cum s-ar fi străd uit să țină situația sub
control. Aeronava ateriza și se îndreptă spre un ha ngar particular.
— Îmi pare rău pentru viteza redusă, se scuză pilot ul. A trebuit să
frânez; există reglementări privind zgomotul în zon ele populate.
Langdon își privi ceasul. Zburaseră timp de treizec i și șapte de minute.
Pilotul deschise ușa:
— Îmi spune și mie cineva ce s-a întâmplat?
Nici Vittoria și nici Langdon nu-i răspunseră.
— Bine, replică el, întinzându-se alene. Îmi pun mu zică, dau drumul la
aer condiționat și aștept aici.

Soarele de după-amiază târzie strălucea. Langdon îș i aruncă peste umăr
sacoul de tweed. Vittoria își ridică fața spre cer și trase adânc aer în piept, ca
și cum razele soarelui i-ar fi putut transmite un f el de energie suprana-
turală.
„Ce ți-e și cu mediteranienii ăștia!” își spuse Lan gdon neauzit, deja
asudat.
— Îmi pari cam mărișor pentru desene animate! rosti Vittoria, fără a
deschide ochii.
— Poftim?
— Ceasul de la încheietură. L-am remarcat când eram în avion.
Langdon roși ușor. Era obișnuit cu remarcele causti ce la adresa ceasului
său de mână. Exemplarul de colecție cu Mickey Mouse pe cadran era un
cadou primit în copilărie de la părinți. În ciuda a spectului caraghios al
șoricelului ce indica ora cu brațele întinse în lăt uri, acesta era singurul ceas
pe care-l purtase vreodată. Rezistent la apă și fluorescent pe întuneric, era
perfect pentru turele de bazin înot sau pentru plimbările pe aleile întune-
coase ale campusului, seara. Când studenții îi chestionau gusturile, le
răspundea că purta acel ceas pentru a-și aminti să-și păstreze mereu inima
tânără.
— E ora șase.
Vittoria încuviință în tăcere, tot cu ochii închiși :
— Cred că vine legătura noastră.
Langdon auzi huruitul îndepărtat al unui motor, pri vi spre sursa
sunetului și simți un gol în stomac. Dinspre nord, traversând pe deasupra
pistei, se apropia un elicopter. Mai călătorise oda tă cu elicopterul, în Valea

71 Palpa din Anzi, pe când studia liniile de la Nazca, și nu-i plăcuse deloc. „O
cutie de pantofi zburătoare!” După o dimineață de d rumuri cu avionul
ultrarapid, sperase că Vaticanul va trimite după ei o mașină.
„Ei bine, se pare că nu.”
Elicopterul încetini deasupra lor, pluti la punct f ix pentru câteva secunde
și apoi coborî spre pista din față. Era alb și avea imprimat pe lateral un
blazon — două chei încrucișate deasupra unui scut ș i a coroanei papale.
Langdon cunoștea bine simbolul: era sigiliul tradiț ional al Vaticanului,
simbolul sacru al Sfântului Scaun — de fapt, vechiu l tron al Sfântului Petru.
„Elicopterul sfânt”, mormăi el, privind aterizarea aeronavei. Uitase că
Vaticanul dispunea de o chestie ca asta, pentru a-l transporta pe papă la
aeroport, la diverse întruniri sau la palatul său d e vară de la Gandolfo. El,
unul, ar fi preferat, cu siguranță, o mașină.
Pilotul sări din cockpit și se apropie de ei. Acum Vittoria părea alarmată:
— Ăsta e pilotul nostru?
Langdon îi înțelegea îngrijorarea:
— A zbura sau a nu zbura. Aceasta-i întrebarea.
Pilotul părea desprins dintr-un vodevil. Tunica sa bufantă era dungată în
auriu și albastru strălucitor; pantalonii până la g enunchi și jambierele se
încadrau în același tipar. În picioare avea încălță ri late, ca niște papuci, iar
pe cap purta o beretă neagră.
— Uniforma tradițională a Gărzii Elvețiene, îi expl ică Langdon. Concepu-
tă de Michelangelo însuși.
Când omul se apropie, profesorul adăugă:
— Trebuie să recunosc că nu e una dintre cele mai g rozave creații ale
maestrului!
În ciuda aspectului său burlesc, Langdon nu se îndo ia de profesiona-
lismul pilotului, care se apropie de ei cu aceeași rigiditate și demnitate ca
orice căpitan al celor mai de seamă forțe aeriene d in lume. Profesorul citise
de multe ori despre severele cerințe pe care trebui a să le îndeplinească o
persoană pentru a deveni membru al reputatei Gărzi Elvețiene. Recrutați din
cele patru cantoane catolice ale Elveției, candidaț ii erau în mod obligatoriu
cetățeni elvețieni cu vârsta cuprinsă între nouăspr ezece și treizeci de ani,
înalți de cel puțin 1,70 m, pregătiți de Armata Elv ețiană și, obligatoriu,
necăsătoriți. Acest corp militar era invidiat de to ate guvernele lumii și
constituia cea mai devotată și mai bine pregătită f orță de securitate din
lumea întreagă.
— Sunteți de la CERN? întrebă pilotul când ajunse î n fața lor. Vocea lui
avea inflexiuni de oțel.
— Da, domnule.
— Ați sosit foarte repede, replică elvețianul, priv ind cu interes aeronava
X-33. Apoi se întoarse spre Vittoria: Doamnă, aveți cumva și alte haine?
— Poftim?
Omul făcu semn spre picioarele ei:
— Nu este permis accesul cu pantaloni scurți în Cet atea Vaticanului.
Langdon urmă privirea pilotului și se încruntă. Uit ase. Vaticanul nu
accepta picioarele goale deasupra genunchiului — at ât la bărbați, cât și la
femei. Această regulă constituia o cerință a respec tului datorat al orașului
sfânt.

72 — Asta-i tot ce am, răspunse Vittoria. Am venit pe fugă.
Pilotul clătină din cap, vădit nemulțumit, apoi se răsuci spre Langdon:
— Aveți la dumneavoastră vreo armă?
„Vreo armă?” exclamă el în sinea sa. N-am nici măca r lenjerie de schimb!
Și clătină din cap.
Omul se aplecă și începu să-i pipăie picioarele, de la pantofi în sus.
„Toma necredinciosul!” Mâinile urcau, ajungând prea aproape de zona
inghinală; în cele din urmă, trecură la piept și la umeri. În mod aparent
mulțumit, elvețianul se întoarse spre Vittoria și o măsură din ochi. Tânăra
se încruntă:
— Nici să nu te gândești!
Pilotul o fixă cu o privire în mod clar menită s-o intimideze. Ea însă nu
clipi.
— Ce este asta? întrebă el, arătând cu mâna o umflă tură în buzunarul
pantalonilor ei scurți.
Vittoria scoase telefonul mobil extraplat. Elvețian ul îl luă, îl butonă și,
satisfăcut că era doar un simplu telefon, i-l înapo ie:
— Vă rog să vă întoarceți, îi ceru.
Vittoria se supuse, întinse brațele în lateral și s e roti cu 360 de grade.
Pilotul o studie cu atenție. Pentru Langdon era dej a clar că șortul și
bluza strânse pe trup ale Vittoriei nu erau umflate decât acolo unde trebuia.
Se părea că și elvețianul ajunsese la aceeași concl uzie:
— Mulțumesc. Pe aici, vă rog!
Elicopterul Gărzii Elvețiene aștepta. Vittoria urcă prima, cu aerul cel mai
firesc, abia oprindu-se pentru o fracțiune de secun dă când trecu pe sub
rotorul în mișcare. Langdon rămase puțin în urmă.
— N-avem șanse să vină o mașină?! strigă el pe jumă tate în glumă către
elvețianul care se așezase la comenzi.
Omul nu răspunse. Langdon știa totuși că, ținând se ama de stilul de
șofat puțin nebunesc al romanilor, zborul cu elicop terul era mai sigur. Așa
că trase adânc aer în piept și urcă, ferindu-se cân d trecu pe sub elice. În
vreme ce pilotul încălzea motoarele, Vittoria îi st rigă:
— Ați localizat conteinerul?
Elvețianul privi peste umăr, cu o expresie nedumeri tă:
— Ce să localizăm?
— Conteinerul. Ați telefonat la CERN referitor la c onteiner!
Omul ridică din umeri:
— N-am idee despre ce vorbiți. Azi am fost foarte o cupați. Mie
comandantul mi-a spus să vin să vă iau. Asta-i tot ce știu.
Vittoria îi aruncă lui Langdon o privire preocupată :
— Fixați-vă centurile, vă rog, le ceru pilotul.
Profesorul își încheie centura. Micul fuzelaj părea să se strângă și mai
mult în jurul lui. Apoi, cu un huruit parcă și mai puternic, elicopterul se
ridică și coti brusc spre nord, spre Roma.
„Roma… caput mundi” , locul în care a domnit odinioară Cezar, unde a
fost crucificat Sfântul Petru. Leagănul civilizație i moderne. Și în inima ei… o
bombă cu ceas.

73
33

Văzută din avion, Roma e un labirint — un labirint indescifrabil de
drumuri vechi, șerpuind printre clădiri, fântâni și ruine.
Elicopterul Vaticanului păstră o altitudine scăzută în timp ce traversa
spre nord-vest, prin stratul de smog aruncat de tra ficul constant. Langdon
privi în jos, spre furnicarul de motorete, autocare și automobile Fiat
mișunând în toate direcțiile. „Koyaanisqatsi” , își spuse, amintindu-și
termenul prin care indienii Hopi defineau „viața ne echilibrată”.
Vittoria stătea tăcută alături de el.
Elicopterul viră, înclinându-se.
Simțind cum stomacul îi ajunge în gât, Langdon cont inuă să privească în
jos. Undeva, în zare, se zăreau ruinele Colosseumul ui. Acest amfiteatru,
crezuse el dintotdeauna, era una dintre marile iron ii ale istoriei. Devenită în
prezent un demn simbol al culturii și civilizației umane, arena fusese
construită pentru a găzdui timp de secole o serie d e ceremonii barbare —
prizonieri sfâșiați de lei înfometați, armate de sc lavi luptându-se până la
moarte, violuri în grup ale prizonierelor capturate de pe tărâmuri
îndepărtate, decapitări și castrări publice. „Era u n fel de ironie a sorții —
sau, poate, dimpotrivă — faptul că arena Colosseumu lui servise ca model
pentru stadionul de fotbal al Universității Harvard , unde în fiecare toamnă
erau reînviate vechile tradiții sălbatice… cohort e de suporteri pasionați,
cerând zdrobirea echipei rivale, Yale.”
În vreme ce elicopterul înainta spre nord, Langdon zări Forumul Roman
— inima Romei precreștine. Coloanele golașe păreau niște pietre funerare
stinghere într-un cimitir pe care metropola din jur reușise, nu se știe cum,
să nu-l înghită.
Spre vest, valea largă a Tibrului schița meandre ur iașe traversând
orașul. Chiar de sus se vedea că apa e adâncă. Vârt ejurile create din loc în
loc erau maronii, pline de aluviuni aduse de ploile abundente.
— Drept în față, spuse pilotul, urcând ceva mai sus .
Vittoria și Langdon se aplecară în scaune și o văzu ră imediat. Ca un
munte ridicându-se dintre cețurile dimineții, o cup olă uriașă se înălța
deasupra stratului de smog alburiu: Bazilica San Pi etro.
— Ei, pe asta Michelangelo chiar a reușit-o! îi spuse Langdon Vit toriei.
Până acum nu mai văzuse bazilica din avion. Fațada de marmură
strălucea intens în soarele după-amiezei. Decorat c u 140 de statui repre-
zentând sfinți, martiri și îngeri, uriașul edificiu era larg cât două terenuri de
fotbal puse cap la cap și lung cât șase. Interiorul său putea adăposti 60 000
de oameni… de peste o sută de ori mai mulți decât întreaga populație a
Vaticanului, cea mai mică țară din lume.
Incredibil totuși, nici chiar o construcție atât de impresionantă nu lăsa în
umbră piața care o înconjura. O vastă întindere de granit, Piazza San Pietro
constituia o uimitoare oază largă în mijlocul aglom erației din Roma. În fața
bazilicii, mărginind piața elipsoidală, 284 de colo ane formau patru arce
concentrice, aparent scăzând treptat în înălțime — un artificiu arhitectural
menit să amplifice grandoarea pieței.
Privind magnificul ansamblu din fața lui, Langdon s e întrebă ce-ar spune

74 Sfântul Petru dacă ar mai fi astăzi aici. Sfântul m urise în chinuri cumplite,
crucificat cu capul în jos, chiar în acest loc. Acu m odihnea în cel mai sacru
mormânt, adânc în măruntaiele pământului, exact sub cupola centrală a
bisericii.
— Cetatea Vaticanului, rosti pilotul pe un ton care nu părea nicidecum
ospitalier.
Langdon privi spre bastionul de piatră ce se ivise în fața lor — fortificații
impenetrabile în jurul complexului de clădiri… bi zare metereze pământești
de apărare a unei lumi spirituale a secretelor, put erii și misterului.
— Uite!
Vittoria îl prinse pe Langdon de braț, arătându-i c u gesturi repezi ceva în
Piazza San Pietro, aflată chiar sub ei. Profesorul își lipi obrazul de fereastră
și privi în jos.
— Acolo, insistă ea, cu degetul întins.
Zona din spate a pieței părea un fel de parcare în care se înghesuiau vreo
zece camioane și tiruri. Pe acoperișul fiecăruia se înălțau farfurii uriașe ale
antenelor de satelit. Toate erau inscripționate cu nume familiare: Televisor
Europea, Video Italia, BBC, United Press Internațio nal.
Langdon privea derutat, întrebându-se dacă nu cumva știrea despre
antimaterie devenise deja publică. Vittoria părea b rusc încordată.
— De ce e atâta presă aici? întrebă ea. Ce s-a întâ mplat?
Pilotul se întoarse și aruncă o privire mirată pest e umăr:
— Ce s-a întâmplat? Dar nu știți?
— Nu! replică ea cu duritate în glas.
— Il Conclavo ! începe în aproximativ o oră. Lumea întreagă e cu oc hii pe
noi.
Il Conclavo !
Cuvântul îi răsună îndelung în urechi, înainte de a -l izbi ca un buldozer
în piept. “ Il Conclavo . Conclavul de la Vatican.” Cum de uitase? Era doar c ea
mai importantă știre a zilei!
Cu cincisprezece zile în urmă, după un mandat de do isprezece ani,
extrem de popular în lumea întreagă, papa se stinse se din viață. Toate
ziarele din lume publicaseră articole despre infarc tul fatal al suveranului
pontif survenit în somn — un deces neașteptat, desp re care se șoptea că ar fi
fost cam suspect. Acum însă, conform tradiției, la cincisprezece zile după
trecerea papei la cele veșnice, la Vatican urma să aibă loc Il Conclavo —
ceremonia sacră în cursul căreia 165 de cardinali d in lumea întreagă — cei
mai puternici oameni ai creștinătății — se reuneau în Cetatea Vaticanului
pentru a alege un nou suveran pontif.
„Toți cardinalii din lume se află aici, astăzi”, îș i spuse Langdon, în vreme
ce elicopterul zbura pe deasupra bazilicii. Sub el, cetatea papală se întindea
între zidurile ei fortificate. „Întreaga structură de putere a Bisericii Catolice
stă pe o bombă cu ceas.”

34

Cardinalul Mortati își lăsă privirile să lunece pe bolta decorată a Capelei

75 Sixtine, încercând să găsească un moment de tăcută meditație. În jur se
auzea murmurul cardinalilor din lumea întreagă. Pre lații sporovăiau la
lumina sfeșnicelor, șoptind entuziasmați și consult ându-se unii cu alții în
cele mai diverse limbi ale planetei, predominante f iind engleza, italiana și
spaniola.
Lumina în interiorul capelei era de obicei delicată — razele piezișe ale
soarelui pătrunzând în interior asemenea unor iriză ri venite din paradis —
dar nu și astăzi. Așa cum cerea tradiția, toate fer estrele capelei fuseseră
acoperite cu draperii de catifea neagră. Astfel, ni meni din interior nu putea
trimite semnale sau comunica în vreun fel cu exteri orul. În consecință,
capela era învăluită într-un întuneric întrerupt do ar de licărul luminărilor…
o lumină tremurătoare ce părea să-i purifice pe toț i cei pe care-i atingea,
conferindu-le o aură fantomatică… aidoma sfințilo r.
„Ce privilegiat sunt, își spuse Mortati, fiindcă vo i conduce acest Sfânt
Conclav.” Cardinalii care aveau peste optzeci de an i nu mai erau eligibili
pentru scaunul pontifical și nu participau la concl av; la cei șaptezeci și nouă
de ani ai săi, Mortati era cel mai vârstnic dintre prelații prezenți la Vatican și
de aceea fusese desemnat să conducă lucrările.
Respectând tradiția, cardinalii se reuniseră cu dou ă ore înainte de
conclav pentru a sporovăi unii cu ceilalți și a sch imba impresii de ultim
moment. La ora 19 urma să sosească și șambelanul de functului papă, care
avea să rostească rugăciunea de deschidere, părăsin d apoi capela. Garda
Elvețiană va încuia după aceea ușile, închizându-i pe cardinali înăuntru și
sigilând astfel conclavul. Astfel va începe cel mai vechi și cel mai secret ritual
politic din lumea întreagă. Ușile Capelei Sixtine n u se vor mai deschide decât
atunci când cardinalii vor fi decis care dintre ei va fi următorul papă.
Conclavul! Chiar și numele avea un înțeles tainic. Con clave înseamnă
literal „încuiat cu cheia”. Cardinaliilor nu le era permis nici cel mai vag
contact cu lumea de afară: nici un telefon, nici un mesaj, nici o șoaptă prin
ușile închise, nici o influență din exterior. Astfe l era asigurat faptul că înalții
prelați vor avea Solum Deum prae oculis … „numai pe Dumnezeu în fața
ochilor”.
În afara capelei, firește, presa aștepta, făcând su poziții și speculații cu
privire la identitatea celui care va deveni păstoru l miliardului de creștini
catolici din lumea întreagă. Conclavurile erau ades ea învăluite într-o
atmosferă tensionată, de tratative politice și nu o dată în decursul secolelor
se întâmplase ca în dosul sfintelor uși închise să aibă loc bătăi, otrăviri și
chiar asasinate. „Istorii vechi, își spuse Mortati. În această seară, conclavul
va fi pașnic, senin, armonios și, mai presus de toa te, scurt.”
Sau, cel puțin, așa se spunea.
Totuși, între timp apăruse ceva neașteptat. În mod ciudat, patru
cardinali lipseau din capelă. Mortati știa că toate ieșirile din Cetatea
Vaticanului erau păzite și cei patru nu puteau fi p rea departe; cu toate
acestea, acum, când abia dacă mai era o oră până la rugăciunea inaugurală,
lipsa lor era deconcertantă. La urma urmei, absenți i nu erau niște cardinali
oarecare: erau cei patru .
Cei patru aleși.
În calitatea sa de conducător al lucrărilor, Mortat i trimisese deja vorbă
Gărzii Elvețiene cu privire la absența cardinalilor , dar încă nu primise nici

76 un răspuns. Ceilalți prelați observaseră deja lipsa acestora și acum schim-
bau între ei șoapte îngrijorate. Dintre toți cardinalii, aceștia patru ar fi
trebuit să fie punctuali! Mortati începu să se team ă că totuși seara aceasta
avea să fie una lungă. Nici n-avea idee cât de lung ă.

35

Din motive de securitate și de protecție fonică, el iportul Vaticanului este
amplasat în nord-vestul cetății, cât mai departe po sibil de San Pietro.
— Terra firma , anunță pilotul când aterizară, apoi coborî și desch ise
portiera glisantă.
Langdon coborî primul și întinse mâna pentru a o aj uta pe Vittoria, dar
ea sărise deja pe pistă. Fiecare mușchi din trupul ei părea pregătit pentru
un unic obiectiv: găsirea antimateriei înainte de a fi prea târziu.
După ce întinse un parasolar pe parbrizul elicopter ului, pilotul le făcu
semn să se îndrepte spre o mașinuță electrică de go lf supradimensionată,
care aștepta în apropiere. Vehiculul porni silențio s, paralel cu frontiera
vestică a Vaticanului — un bastion înalt de peste c incisprezece metri,
suficient de gros pentru a stăvili chiar și un atac cu tancuri. De-a lungul
zidului, postați la intervale de cincizeci de metri , membri ai Gărzii Elvețiene
supravegheau interiorul complexului. Mașinuță viră abrupt la dreapta, pe
Via della Osservatorio. Pe indicatoare, Langdon cit i: Palazzo Governatorato ,
Collegio Ethiopiana , Basilica San Pietro , Capella Sistina .
Drumul mergea paralel cu o clădire scundă, pe care scria: Radio
Vaticana .
„Acesta era deci locul din care, își spuse Langdon, transmitea cel mai
ascultat post de radio al lumii, împărtășind cuvânt ul Domnului milioanelor
de ascultători de pe întregul mapamond.”
— Attenzione ! spuse pilotul, întrând brusc într-un giratoriu.
Profesorului abia îi venea să-și creadă ochilor văz ând priveliștea ce i se
deschise în față. „Giardini Vaticani .” Inima cetății. Drept înainte se zărea
partea din spate impunătoare a bisericii San Pietro — o imagine pe care, își
dădu el seama, foarte puțini oameni o puteau vedea. Spre dreapta se
întindea Palatul Tribunalului, luxoasa reședință pa pală ale cărei decorațiuni
baroce puteau rivaliza numai cu cele de la Versaill es. Fațada severă a
palatului Governatorato, centrul administrativ al V aticanului, rămăsese în
spatele lor. Iar în față, spre stânga, se ridica ma sivul ansamblu rectangular
al Musei Vaticani. Langdon știa însă că de această dată nu va avea timp
pentru a-l vizita.
— De ce nu e nimeni pe aici? întrebă Vittoria, văzâ nd aleile pustii.
Elvețianul își privi ceasul negru, milităresc — un bizar anacronism sub
mâneca bufantă a uniformei sale pitorești.
— Cardinalii se află în Capela Sixtină, unde concla vul va începe în mai
puțin de o oră.
Langdon încuviință tăcut, amintindu-și vag că înalț ii prelați obișnuiau să
petreacă două ore în capelă, pentru a medita și a s chimba câteva cuvinte.
Răgazul era menit că reînnoade vechile prietenii și să detensioneze viitoarele

77 alegeri.
— Dar restul localnicilor și personalul?
— Accesul lor în cetate este interzis până când se vor încheia lucrările
conclavului, din motive de securitate și discreție.
— Și când se încheie conclavul?
— Numai Dumnezeu știe, replică elvețianul.
Cuvintele lui reflectau o realitate crudă.

După ce opri mașinuța pe pajiștea din spatele biser icii San Pietro,
elvețianul îi conduse spre o piațetă placată cu mar mură. Traversând-o, se
apropiară de zidul posterior al bazilicii și pătrun seră într-o curticică triun-
ghiulară, dincolo de Via Belvedere, printr-o serie de clădiri înghesuite unele
în altele. Studiind istoria artei, Langdon reținuse suficiente noțiuni de
italiană pentru a înțelege indicatoarele spre Tipog rafia Vaticanului, Labora-
torul de Restaurare a Tapiseriilor, Oficiul Poștal și Biserica Santa Ana.
Străbătând o altă piațetă, ajunseră în sfârșit la d estinație.
Biroul Gărzii Elvețiene se află chiar alături de Il Corpo di Vigilanza, spre
nord-est de bazilică, într-o clădire joasă din piat ră. Pe ambele laturi ale
intrării, ca două statui, stăteau de pază doi membr i ai Gărzii Elvețiene.
„La urma urmei, soldații ăștia nu arată chiar atât de ilar”, își spuse
Langdon. Deși înveșmântați în uniforma albastru-aur ie, fiecare purta
tradiționala „lance a Vaticanului” — un fel de suli ță de doi metri cu vârful
ascuțit ca o lamă — despre care se spunea că decapi tase mii de mulsulmani
în timpul cruciadelor din secolul al XV-lea.
La apropierea celor doi necunoscuți, paznicii înain tară cu un pas și își
încrucișară lănciile, blocând astfel intrarea. Unul din ei își îndreptă nedume-
rit ochii spre pilot:
— I pantaloni , spuse el, arătând spre șortul Vittoriei.
Pilotul le făcu semn să se retragă:
— Il comandante vuole vederli subito 4.
Paznicii se încruntară, dar făcură un pas în spate.

Înăuntru era răcoare. Birourile administrative nu s emănau deloc cu ce
și-ar fi imaginat Langdon. În încăperile decorate ș i impecabil mobilate se
aflau picturi pe care orice muzeu din lume le-ar fi expus cu dragă inimă în
galeria principală.
Pilotul le indică o scară abruptă:
— Jos, vă rog!
Langdon și Vittoria coborâră treptele albe de marmu ră, printre două
șiruri de sculpturi reprezentând nuduri masculine. Fiecare statuie „purta” o
frunză de smochin de o nuanță ușor mai deschisă dec ât restul corpului.
„Marea castrare”, suspină Langdon în sinea lui.
Fusese una dintre cele mai oribile tragedii ale art ei renascentiste. În
1857, Papa Pius al IX-lea a decis că reprezentarea fidelă a formelor
masculine riscă să corupă bunele moravuri în interi orul Vaticanului. În
consecință, a luat o daltă și un ciocan și a distru s organele genitale ale

4 Comandantul dore ște s ă-i vad ă imediat . — în italian ă în original (n.tr.).

78 tuturor nudurilor masculine din Vatican, mutilând a stfel opere de
Michelangelo, Bramante și Bernini. Pentru a acoperi „cicatricele”, a folosit
frunze de smochin din ipsos. Sute de sculpturi au f ost astfel castrate; uneori
Langdon se întreba dacă nu cumva exista pe undeva o grămada uriașă de
penisuri din marmură.
— Pe aici, îi îndemnă elvețianul.
Ajunseseră la capătul scărilor, în fața unei uși ma sive din oțel. Pilotul
tastă un cod și ușa se deschise. Langdon și Vittori a intrară.
Dincolo de prag se afla un haos organizat.

36

Biroul Gărzii Elvețiene.
Langdon rămase o clipă în prag, uimit de disonanța secolelor din fața sa.
Încăperea era o bibliotecă renascentistă bogat deco rată, cu rafturi
încrustate, carpete orientale, tapiserii delicate.. . pe fondul cărora se detașa
un vălmășag de aparate electronice de ultimă oră — șiruri de computere,
faxuri, hărți electronice ale Vaticanului și televi zoare ce transmiteau
programul CNN. Bărbați în uniforme colorate scriau cu frenezie la computere
și ascultau atenți în căștile lor futuriste.
— Așteptați aici, le spuse pilotul.
Apoi se îndreptă spre celălalt capăt al camerei, un de un bărbat foarte
înalt și vânjos, într-o uniformă militară albastru- închis vorbea la un telefon
mobil, stând atât de drept, încât părea aplecat pe spate. Pilotul îi spuse ceva,
iar omul aruncă o privire spre Langdon și Vittoria, apoi înclină din cap, se
întoarse cu spatele și își continuă convorbirea tel efonică.
Pilotul reveni la ei:
— Comandantul Olivetti va discuta cu dumneavoastră imediat.
— Mulțumim.
Apoi pilotul ieși din încăpere și urcă scările de m armură.
Langdon îl studie pe comandantul Olivetti, dându-și seama că acesta
deținea, de fapt, comanda forțelor armate ale Vatic anului. Așteptând alături
de Vittoria, profesorul urmarea agitația din încăpe re: ofițerii pitoresc îmbră-
cați alergau de colo-colo, strigând ordine în itali ană.
— Continua cercando ! se răstea unul într-un telefon.
— Probasti il museo ? întreba altul.
Langdon nu avea nevoie de cunoștințe vaste de limba italiană pentru a
înțelege că forțele de securitate din fața sa se af lau în mijlocul unei intense
acțiuni de căutare. Vestea rea era că, în mod evide nt, nu găsiseră încă
antimateria.
— Te simți bine? o întrebă pe Vittoria.
Fiziciana ridică din umeri, oferindu-i un surâs obo sit.
Când își termină, în sfârșit, convorbirea și se apr opie de ei, comandantul
părea că devine tot mai masiv și mai înalt cu fieca re pas pe care-l făcea spre
ei. Langdon era și el un tip înalt, deloc obișnuit să-și privească interlocutorii
de jos în sus, dar cu Olivetti situația se schimba. Se vedea clar că peste
comandant trecuseră furtuni care îl căliseră și-l o țeliseră. Părul său negru

79 era tuns scurt, conform regulamentului militar, iar în ochi îi ardea acea
fermitate dură pe care o oferă doar anii îndelungi de pregătire intensă.
Mișcările îi erau scurte, precise și rigide, iar ca sca minusculă fixată discret
în spatele urechii îi dădea mai degrabă aerul unui agent al Serviciilor Secrete
americane.
Comandantul li se adresă într-o engleză cu accent. Vocea lui era uimitor
de joasă pentru un om atât de masiv — ceva mai mult de o șoaptă, însă în
ea răsuna aspra eficiență a militarului.
— Bună ziua, li se adresă el. Sunt comandantul Oliv etti — Comandante
Principale al Gărzii Elvețiene. Eu i-am telefonat directorului dumneavoastră.
— Mulțumim pentru că ne-ați primit, răspunse Vittor ia, privind în sus
spre el.
Comandantul nu îi răspunse. Le făcu semn să-l urmez e și-i conduse
printre aparatele electronice spre o ușă laterală:
— Intrați! le spuse, deschizându-le ușa.
Langdon și Vittoria se pomeniră într-o cameră de co ntrol întunecată, în
care un perete întreg de monitoare video oferea ima gini în alb-negru ale
diverselor locații din complex. Un tânăr stătea pe scaun și urmărea imaginile
atent.
— Fuori ! i se adresă Olivetti.
Tânărul se ridică și ieși.
Comandantul se apropie de unul dintre monitoare și arătă spre el, apoi
se întoarse spre oaspeții săi:
— Această imagine provine de la o cameră video ascu nsă undeva în
Cetatea Vaticanului. Aș vrea o explicație.
Langdon și Vittoria priviră monitorul, tresărind. I maginea era clară. Fără
umbră de îndoială. Era conteinerul cu antimaterie a l CERN. În interiorul lui,
o picătură licăritoare de lichid metalizat plutea a menințătoare, iluminată de
clipitul ritmic al ceasului digital. În mod straniu , zona din jurul conteine-
rului părea cufundată într-o beznă totală, ca și cu m antimateria s-ar fi aflat
într-un dulap sau într-o cameră obscură. În partea de sus a monitorului
licărea un text suprapus: „Tansmisie directă — Came ra numărul 86”.
Vittoria privi ceasul digital al conteinerului pent ru a vedea cât timp a mai
rămas.
— Mai puțin de șase ore, murmură ea privindu-l pe L angdon.
Profesorul își verifică ceasul de la mână:
— Așadar, avem timp până la…
Dar se opri, înghițindu-și cu greu nodul din gât.
— Miezul nopții, sfârși Vittoria fraza în locul lui .
Miezul nopții! Așadar omul nostru are ceva fler dra matic.
Cel care furase conteinerul calculase totul cu prec izie. O presimțire
sumbră îl cuprinse pe Langdon, dându-și seama că se afla chiar în „punctul
fierbinte”.
Șoapta lui Olivetti părea acum mai degrabă un șuier at:
— Acest obiect aparține instituției dumneavoastră?
— Da, domnule, încuviință Vittoria. A fost furat de la noi. Conține o
substanță extrem de combustibilă, numită antimateri e.
Olivetti părea neafectat:
— Cunosc bine substanțele pirotehnice, doamnă Vetra , dar n-am auzit

80 până acum de antimaterie.
— Este o tehnologie nouă. Trebuie s-o localizăm ime diat sau să evacuam
Vaticanul.
Comandantul închise ochii și apoi îi redeschise cu mișcări lente, delibe-
rate, de parcă astfel ar fi putut schimba cele rost ite de Vittoria.
— Să evacuăm? Știți ce eveniment urmează să aibă lo c aici, în această
seară?
— Da. Iar viețile cardinalilor dumneavoastră sunt î n pericol. Avem la
dispoziție aproximativ șase ore. Ați înregistrat ce va progrese în privința
localizării conteinerului?
— Încă n-am început să căutăm.
Vittoria simți că se sufocă:
— Poftim? Dar i-am auzit clar pe oamenii dumneavoas tră vorbind despre
căutarea…
— Căutăm ceva, da, dar nu conteinerul dumneavoastră . Ce caută oame-
nii mei nu vă privește pe dumneavoastră.
— Așadar, nici măcar n-ați început să căutați conteinerul?
Ochii păreau să i se afunde lui Olivetti în orbite; omul avea o privire la fel
de animată ca aceea a unei insecte.
— Doamna Vetra, da? Permiteți-mi să vă explic ceva. Directorul institu-
ției dumneavoastră a refuzat să-mi ofere telefonic orice detalii cu privire la
acest obiect, exceptând faptul că trebuie să-l găse sc imediat. Suntem însă
extrem de ocupați și nu-mi pot oferi luxul de a ded ica un dispozitiv de forțe
unei situații, înainte de a avea informații concret e despre ea.
— În acest moment există o singură informație relev antă, domnule,
replică Vittoria — și anume că peste șase ore, aces t conteiner va șterge
Vaticanul de pe fața pământului.
Olivetti nu se clinti. Când vorbi, tonul său avea u n aer ușor dojenitor:
— Doamnă Vetra, trebuie să mai știți ceva. În ciuda aparențelor arhaice
ale Vaticanului, toate intrările, publice și privat e, sunt echipate cu cele mai
sofisticate echipamente de supraveghere existente l a ora aceasta în lume.
Dacă cineva ar fi încercat să intre cu vreun dispoz itiv exploziv, ar fi fost
imediat detectat. Avem scanere de izotopi radioacti vi și filtre olfactive conce-
pute de specialiștii americani pentru detectarea ce lor mai slabe urme de
substanțe combustibile și toxice. Avem de asemenea cele mai avansate
detectoare de metale și scanere cu raze X.
— Impresionant, replică Vittoria, cu aceeași răceal ă în glas ca a lui
Olivetti. Din păcate, antimateria nu este radioacti vă, are semnalul chimic al
hidrogenului pur, iar conteinerul este din plastic. Nici unul dintre dispoziti-
vele dumneavoastră nu l-ar fi putut detecta.
— Dar obiectul dumneavoastră are o sursă de energie , spuse comandan-
tul, arătând spre afișajul electronic de la baza co nteinerului. Chiar și cea
mai slabă urmă de nichel-cadmiu ar fi înregistrată ca…
— Și bateriile sunt tot din plastic.
Evident că răbdarea lui Olivetti era pe sfârșite:
— Baterii din plastic??!
— Gel polimeric electrolitic cu teflon.
Comandantul se aplecă spre ea, pentru a-și accentua parcă avantajul pe
care i-l oferea înălțimea:

81 — Signorina , Vaticanul primește zeci de amenințări cu bombă în f iecare
lună. Eu, personal, i-am instruit pe absolut toții membrii Gărzii Evețiene în
privința explozibililor moderni. Sunt perfect conșt ient că nu există în lume
nici o substanță capabilă să producă distrugerile d espre care mi-ați vorbit,
cu excepția focoaselor nucleare cu miezul combustib il cât o minge de base-
ball.
Vittoria îl țintui cu o privire intensă:
— Natura are încă multe mistere nedezvăluite.
— Vă pot întreba cine sunteți dumneavoastră mai exa ct? se interesă
Olivetti, aplecându-se mai mult spre ea. Care este funcția dumneavoastră la
CERN?
— Fac parte din personalul superior de cercetare și sunt reprezentantul
CERN la Vatican în cazul acestei crize.
— Scuzați-mi lipsa de politețe, dar dacă avem de-a face într-adevăr cu o
criză, de ce stau eu de vorbă cu dumneavoastră, și nu cu directorul institu-
ției? Și cum vă permiteți să intrați în Cetatea Vat icanului în pantaloni
scurți?
Langdon oftă adânc. Abia dacă-i venea să creadă că, în aceste circum-
stanțe, omului îi mai ardea de respectarea codului vestimentar. Dar apoi își
spuse că, dacă niște penisuri de piatră puteau coru pe bunele moravuri ale
rezidenților Vaticanului, picioarele în pantaloni s curți ale Vittoriei Vetra
reprezentau cu certitudine o amenințare la adresa s ecurității naționale!
— Domnule comandant, interveni el, încercând să dez amorseze ceea ce
părea a fi o a doua bombă gata să explodeze. Numele meu este Robert
Langdon. Sunt profesor de simbolistică în SUA și nu am nici o legătură cu
CERN. Am văzut însă o demonstrație a puterii distru ctive a antimateriei și
susțin afirmația doamnei Vetra cu privire la primej dia extremă. Avem motive
să credem că acel conteiner a fost amplasat în inte riorul complexului de un
cult antireligios, cu intenția de a zădărnici concl avul.
Olivetti se întoarse, privind în jos spre Langdon:
— Vasăzică, am în fața mea o femeie în pantaloni sc urți care-mi spune
că un strop de lichid o s-arunce Vaticanul în aer ș i un profesor american
care pretinde că suntem amenințați de un cult antir eligios. Și ce anume vă
așteptați să fac eu acum?
— Să găsiți conteinerul, replică Vittoria. Imediat.
— Imposibil. Dispozitivul acela ar putea fi oriunde . Cetatea Vaticanului
este imensă.
— Camerele video nu sunt echipate cu senzori GPS?
— De obicei nu sunt furate . Ne-ar trebui zile întregi pentru a localiza
camera dispărută.
— N-avem la dispoziție zile întregi! Avem numai șas e ore!
— Șase ore până când se va întâmpla ce, doamnă Vetr a? o interogă
Olivetti, dintr-o dată cu un alt ton, apoi arătă cu degetul spre imaginea de pe
ecran. Până când cifrele acelea ajung la zero? Până când Vaticanul va dispă-
rea? Credeți-mă, nu sunt blând cu cei care se inter ferează în sistemul meu
de securitate. Și nici nu-mi plac mașinăriile care apar în mod misterios în
interiorul complexului. Sunt preocupat. Este datoria mea să fiu preocupat.
Dar ce mi-ați spus dumneavoastră aici mi se pare in acceptabil.
Langdon interveni brusc, aproape pe negândite:

82 — Ați auzit de Illuminati !
Masca de obicei dură a comandantului începu să cede ze. Ochii lui își
schimbară culoarea parcă, asemenea unui rechin gata de atac.
— Vă previn: n-am timp pentru asemenea chestii!
— Așadar, ați auzit despre Illuminati .
Ochii lui Olivetti erau tăioși ca niște pumnale:
— Sunt un apărător devotat al Bisericii Catolice. Desigur că am auzit
despre Illuminati . Au dispărut de decenii bune.
Langdon își băgă mâna în buzunar și scoase faxul cu imaginea trupului
înfierat al lui Leonardo Vetra, pe care i-l întinse comandantului.
— Am studiat Confreria Illuminati , spuse în timp ce Olivetti privea faxul.
Îmi este greu să accept faptul că această grupare e ste încă activă, și totuși
apariția simbolului combinată cu bine cunoscutul le gământ al confreriei
împotriva Cetății Vaticanului m-a determinat să-mi schimb convingerile.
— O farsă realizată pe computer, replică Olivetti ș i-i întinse faxul înapoi.
Langdon îl privi, uluit:
— O farsă?! Priviți simetria! Dintre toți oamenii, dumneavoastră în
primul rând ar trebui să vă dați seama că autentici tatea acestui…
— Exact autenticitatea lipsește aici. Poate că doam na Vetra nu v-a
informat, dar oamenii de știință de la CERN critică de zeci de ani politica
Vaticanului. În mod regulat ne cer să retractăm teo ria creaționistă, să
prezentăm scuze oficiale pentru Galilei și Copernic și să renunțăm la critica
împotriva cercetărilor pe care le considerăm imoral e sau periculoase. Care
din următoarele scenarii vi se pare mai plauzibil — acela care susține că un
cult satanic vechi de patru sute de ani a renăscut, beneficiind de o armă
avansată de distrugere în masă ori cel care afirmă că vreun farsor de la
CERN încearcă să întrerupă, cu o înșelătorie bine e xecutată, un important
eveniment al Vaticanului?
— Trupul din fotografia aceea, interveni Vittoria c u o voce arzătoare, este
al tatălui meu. Asasinat . Credeți că eu aș numi asta o glumă ?
— Nu știu, doamnă Vetra. Dar știu că, până când nu voi primi niște
răspunsuri logice, raționale, în nici un caz nu voi da alarma. Vigilența și
discreția sunt îndatoririle mele… astfel încât ac tivitățile spirituale să se
poată desfășura aici în cele mai bune condiții. Mai cu seamă astăzi.
— Cel puțin, amânați conclavul, sugeră Langdon.
— Să-l amân ? izbucni Olivetti, cu ochii ieșindu-i aproape din or bite. Câtă
aroganță din partea dumneavoastră! Un conclav nu-i un meci din liga ameri-
cană de base-ball care să poată fi amânat din cauza ploii! Este un eveniment
sacru, cu un ritual și o procedură stricte. Las la o parte faptul că un miliard
de catolici din lumea întreagă își așteaptă suveran ul. Îl las la o parte și pe
acela că presa din sute de țari așteaptă afară. Pro tocoalele pentru alegerea
unui nou suveran pontif sunt sfinte — nu pot fi mod ificate! Din 1179, con-
clavurile au rezistat cutremurelor de pământ, foame tei și chiar ciumei.
Credeți-mă, nici acesta de astăzi nu va fi anulat d in cauza unui om de
știință asasinat și a unei picături de Dumnezeu ști e ce!
— Duceți-mă la persoana responsabilă pentru acest e veniment, îi ceru
Vittoria.
— Eu sunt aceea.
— Nu. Cineva din rândurile clerului , insistă ea.

83 Pe fruntea lui Olivetti, vinele începură să se umfl e.
— Clerul nu mai este aici. Cu excepția Gărzii Elveț iene, la ora aceasta, în
Cetatea Vaticanului, nu mai este prezent decât Cole giul Cardinalilor. Iar
acesta se află în Capela Sixtină.
— Dar șambelanul? întrebă Langdon brusc.
— Cine?
— Șambelanul defunctului papă, repetă Langdon cu si guranță în glas,
rugându-se în sinea sa ca memoria să nu-i joace vre o festă.
Își amintea că citise la un moment dat despre ciuda tul transfer de
autoritate în cadrul Vaticanului, o dată cu decesul unui papă. Dacă
memoria nu-l înșela, în timpul interimatului, puter ea deplină îi revenea
asistentului personal al ultimului papă — șambelanu l său — care suprave-
ghea lucrările conclavului până la alegerea unui no u suveran pontif.
— Cred că șambelanul este persoana responsabilă în momentul de față,
adăugă Langdon.
— Il camerlengo ? se răsti Olivetti. Șambelanul este doar un preot. N ici
măcar n-a fost canonizat încă! Este doar camerierul defunctului papă!
— Dar se află aici. Iar dumneavoastră sunteți în su bordinea lui. Olivetti
își încrucișă brațele:
— Domnule Langdon, într-adevăr, regulamentul preved e că șambelanul
deține autoritatea executivă pe durata conclavului, dar numai pe motivul că,
nefiind eligibil pentru scaunul pontifical, poate a sigura corectitudinea
alegerilor. Este ca atunci când președintele dumnea voastră moare, iar unul
dintre ajutoarele sale îi ia locul temporar în Biro ul Oval. Il camerlengo este
tânăr, iar cunoștințele sale în ceea ce privește pr oblemele de securitate — și
nu numai — sunt extrem de limitate. Așa că, din toa te punctele de vedere,
eu sunt șeful aici.
— Duceți-ne la el, îi ceru Vittoria din nou.
— Imposibil. Conclavul începe în patruzeci de minut e. Il camerlengo se
află în biroul papei, se pregătește. Nu intenționez în nici un caz să-l deranjez
pentru o problemă de securitate.
Vittoria dădu să-i răspundă, dar se opri când auzi o bătaie în ușă.
Olivetti se duse să deschidă.
Un paznic în uniformă de gală ședea în prag, arătân d spre ceasul de la
mână:
— É l'ora , comandante .
Olivetti își verifică și el ceasul, apoi înclină di n cap și se întoarse spre
Langdon și Vittoria, ca un judecător care se întrea bă ce verdict să dea.
— Urmați-mă!
Traversând centrul de comandă, îi conduse într-o că măruță cu pereți de
sticlă, lipită de zidul din spate:
— Biroul meu.
Încăperea nu avea nimic special — un birou plin de acte, dulapuri,
scaune, un răcitor de apă.
— Mă întorc în zece minute, le spuse. Vă sugerez să folosiți acest timp
pentru a hotărî cum anume veți proceda mai departe.
Vittoria se repezi la el:
— Dar nu puteți pleca pur și simplu! Conteinerul es te…
— N-am timp pentru așa ceva! Poate că ar trebui să vă rețin până la

84 terminarea lucrărilor conclavului, când voi avea într-adevăr timp.
— Signore ! insistă paznicul, arătând din nou cu degetul spre c eas.
Spazzare di capella .
Olivetti încuviință și dădu să plece.
— Spazzare di capella ? întrebă Vittoria. Vă duceți să măturați capela?
Comandantul se întoarse, sfredelind-o cu privirea.
— Căutăm microfoane, doamnă Vetra — o problemă de d iscreție.
Oricum, nu-i ceva pe înțelesul dumneavoastră, adăug ă el, făcând un semn
spre picioarele ei în pantaloni scurți.
Cu aceasta, trânti ușa în urma lui, zăngănind pereț ii de sticlă ai
cămăruței, scoase o cheie din buzunar și încuie ușa dintr-o mișcare.
— Idiota ! strigă Vittoria. Nu ne poți lăsa aici!
Afară, Olivetti îi spuse ceva paznicului, iar acest a dădu din cap în semn
că a înțeles. Când comandantul părăsi centrul de co mandă, paznicul se
răsuci spre ei cu brațele încrucișate la piept; la șold i se vedea un revolver
masiv.
„Perfect, mormăi Langdon. Al naibii de perfect!”

37

Vittoria se încruntă la gardianul aflat dincolo de ușa încuiată a biroului
lui Olivetti. Acesta se încruntă și el la ea, unifo rma lui colorată
nepotrivindu-se câtuși de puțin cu aerul amenințăto r din privirile sale.
„Che fiasco ! își spuse ea. Să fim ținuți prizonieri de un tip în armat, în
pijama!”
Langdon era tăcut, iar Vittoria spera că-și storcea creierul său de Har-
vard pentru a găsi o modalitate de a-i scoate din i mpas. Din privirea lui însă
își putea da seama că era mai degrabă șocat decât g ânditor; îi părea rău că-l
implicase atât de mult în această problemă.
Primul ei instinct fusese acela de a-și scoate tele fonul mobil și a-l suna
pe Kohler, dar știa că ar fi fost o prostie. În pri mul rând, paznicul ar intra
probabil și i-ar lua telefonul. În al doilea rând, dacă astmul lui Kohler își
urma cursul obișnuit, în mod cert directorul nu ar fi în stare să ia nici o
măsură. Nu că ar fi ajutat la ceva, de altfel! Oliv etti nu părea dispus să
creadă pe nimeni pe cuvânt la ora actuală.
„Amintește-ți! se îndemnă în sinea ei. Amintește-ți soluția pentru această
încercare!”
„Să-ți amintești” — ăsta era unul din „trucurile” b udiștilor. În loc să se
străduiască să caute soluția unei probleme practic imposibile, Vittoria îi
cerea propriei minți să-și „amintească” acea soluți e. Ideea că odată știuse
răspunsul respectiv îi inducea în subconștient gând ul că acesta exista deja…
eliminând astfel sentimentul de neajutorare. Tânără utilizase frecvent acest
proces pentru a rezolva diverse probleme științific e pe care ceilalți savanți le
credeau imposibil de rezolvat.
În momentul de față însă, trucul nu părea să funcți oneze, așa că Vittoria
începu să-și evalueze opțiunile… și necesitățile. Trebuia să avertizeze pe
cineva. Cineva în complexul acesta al Vaticanului t rebuia s-o ia în serios.

85 Dar cine? Camerlengo ? Cum? Era închisă în cutia asta de sticlă cu o singu ră
ieșire!
„Mijloace, își spuse. Întotdeauna există mijloace. Mai cercetează o dată
împrejurimile.”
Instinctiv, își coborî umerii, își relaxă privirea și inspiră de trei ori,
profund. Simți cum bătăile inimii i se potolesc, ia r mușchii i se destind.
„Bun, lasă-ți mintea liberă… Care sunt aspectele pozitive ale situației de
față? Care sunt atuurile mele?”
Odată relaxată, mintea analitică a Vittoriei Vetra devenea o forță redu-
tabilă. În numai câteva secunde, își dădu seama că prizonieratul constituia
tocmai calea lor de scăpare.
— Eu dau un telefon, rosti brusc cu voce tare.
— Voiam și eu să-ți sugerez să-l suni pe Kohler, da r…
— Nu pe Kohler. Pe altcineva.
— Pe cine?
— Il camerlengo .
Langdon o privi nedumerit:
— Îi telefonezi șambelanului? Cum?
— Olivetti a spus că il camerlengo se află în biroul papei.
— Și știi numărul de telefon personal al papei?
— Nu, dar nu voi suna de pe telefonul meu.
Și făcu semn spre un aparat telefonic complicat de pe biroul comandan-
tului, ticsit de butoane pentru numere de urgență, apoi adăugă:
— Șeful securității trebuie să aibă o linie telefon ică directă cu biroul
papal.
— Da, dar mai are și un culturist înarmat, postat l a nici doi metri dis-
tanță.
— Noi suntem însă încuiați aici.
— Asta am observat-o și eu!
— Voiam să spun că paznicul este încuiat afară. Ne aflăm în biroul
personal al lui Olivetti. Crezi că mai are și altci neva o cheie?
Langdon privi soldatul înarmat:
— Sticla asta mi se pare cam subțire, iar pistolul lui e cam prea mare!
— Și ce-o să facă, o să mă-mpuște fiindcă dau un te lefon?
— Naiba știe! Locul ăsta e ciudat și după cum au de curs lucrurile până
acum…
— Ori încerc, îl întrerupse Vittoria, ori ne vom petrece următoarele cinci
ore și patruzeci și opt de minute într-o închisoare a Vaticanului. Cel puțin
așa vom avea un loc cu vizibilitate bună când antim ateria va exploda!
Langdon păli:
— Dar paznicul îl va anunța pe Olivetti în clipa în care vei pune mâna pe
telefon. În plus, aparatul ăsta are vreo douăzeci d e butoane și nu văd să
scrie undeva cui corespunde fiecare. O să le încerc i pe toate în speranța că-l
vei nimeri repede pe cel bun?
— Nu! replică ea, îndreptându-se deja spre telefon. Doar pe unul singur.
Vittoria ridică receptorul și apăsă primul buton de sus.
— Numărul unu . Fac pariu pe unul din dolarii aceia ai tăi cu simbo luri
Illuminati că butonul ăsta face legătura cu biroul papei. Ce a ltceva ar putea
fi mai important pentru comandantul Gărzii Elvețien e?

86 Langdon nu mai avu timp să-i răspundă. Paznicul de la ușă începu să
bată în geam cu patul armei, făcându-i semne să las e telefonul. Vittoria îi
făcu cu ochiul ștrengărește. Soldatul părea gata să explodeze de furie.
Langdon se depărtă de ușă, Întorcându-se spre Vitto ria:
— Sper din tot sufletul să ai dreptate, fiindcă tip ul ăsta nu pare deloc
vesel!
— La naiba! exclamă Vittoria. Mi-a răspuns robotul!
— Robotul ?! Papa are un robot telefonic?
— Nu era biroul papei, răspunse ea și închise. Era meniul săptămânal
pentru șeful bucătăriei.
Langdon îi surâse paznicului de afară, care ațintea spre ei o privire
sumbră, în timp ce-l apela pe Olivetti de pe telefo nul său mobil.

38

Centrala telefonică a Vaticanului este amplasată în Ufficio di Comun-
icazione, în spatele Oficiului Poștal — o cămăruță în care se află o centrală
Corelco 141 cu opt linii. Aici sunt preluate peste două mii de apeluri tele-
fonice zilnic, majoritatea acestora fiind trecute î n mod automat prin sistemul
de înregistrare a informațiilor.
În această seară, unicul operator se delecta cu o c eașcă de ceai tare. Se
simțea mândru știind că era unul dintre foarte puți nii angajați prezenți
acum în Cetatea Vaticanului. Desigur că această cin ste era oarecum diminu-
ată de prezența Gărzii Elvețiene la ușa centralei. „Mă escortează până și la
baie, își spuse operatorul. Ah, ce neplăceri trebui e să îndurăm în numele
Sfântului Conclav!”
„Din fericire, în seara aceasta avea de prelucrat p uține apeluri. Sau poate
din nefericire” , cugetă el. În ultimul timp, lumea părea din ce în c e mai puțin
interesată de activitatea Vaticanului. Numărul tele foanelor primite de la
diversele mijloace de informare în masă scăzuse sim țitor și chiar fanaticii
sunau mai rar. Biroul de presă sperase ca eveniment ul din această seară să
schimbe oarecum situația. Din păcate însă, cu toate că Piazza San Pietro era
plină de mașini ale presei, majoritatea păreau a ap arține mass-media
italiene și europene. Erau prezente doar câteva reț ele de radio și televiziune
internaționale, care își trimiseseră, fără îndoială , i giornalisti secundari 5.
Operatorul sorbi din ceașca sa, întrebându-se cât d e mult avea să dureze
conclavul de data aceasta. „Până pe la miezul nopți i”, presupuse el. În
ultima vreme, aproape toți cei din interiorul Vatic anului știau cine este
favoritul pentru scaunul papal, cu mult înainte de începerea conclavului,
așa încât procesul devenise mai degrabă un fel de r itual de trei-patru ore
decât niște alegeri propriu-zise. Desigur, în rându l cardinalilor puteau
apărea disensiuni de ultimă oră, care riscau să pre lungească ceremonia
până în zori… sau chiar mai mult. Conclavul din 1 831 durase cincizeci și
patru de zile. „Seara asta va fi altfel”, își spuse operatorul; zvonurile spuneau
că acest conclav avea să fie aproape o formalitate.
Zbârnâitul unei linii interioare de pe panoul centr alei telefonice îl smulse

5 Reporterii secundari, în italian ă în original (n.tr.).

87 din visare. Omul privi luminița roșie și se scărpin ă nedumerit în creștet.
„Ciudat, exclamă ca pentru sine. Linia zero. Cine s ă sune astăzi, din interior,
la biroul de informații? Și cine să fie acolo, acum ?”
— Città del Vaticano , prego ? rosti cu voce tare, ridicând receptorul.
Vocea de la celălalt capăt vorbea precipitat în ita liană. Operatorul
recunoscu vag accentul obișnuit al Gărzii Elvețiene — o italiană fluentă cu
inflexiuni franco-elvețiene. Apelantul nu făcea îns ă în nici un caz parte din
Garda Elvețiană.
La auzul vocii de femeie, operatorul se ridică brus c în picioare, aproape
răsturnându-și ceașca de ceai. Privi din nou linia telefonică: nu greșise. O
derivație. Apelul venea din interior. „O femeie în Cetatea Vaticanului? În
seara asta?”
Femeia vorbea repede și era furioasă. Operatorul pe trecuse ani îndelungi
la telefon și știa când avea de-a face cu un pazzo 6.
Individa asta nu părea deloc trăsnită. Avea un ton precipitat, dar rațio-
nal. Calm și eficient. Omul îi ascultă cererea ului t.
— Il camerlengo ? întrebă el, încercând să-și dea seama de unde prove nea
apelul. Dar nu vă pot face legătura… da, știu că se află în biroul papei, dar…
Cine spuneați că sunteți dumneavoastră…? Și vreți să-l avertizați cu privire
la…
Operatorul asculta din ce în ce mai alarmat:
— Toată lumea este în pericol? Cum asta? Și de unde sunați? Poate că ar
trebui să vă fac legătura cu Garda…
Omul își întrerupse brusc fraza, apoi reluă:
— Unde spuneți că vă aflați? Unde?
Ascultă răspunsul înmărmurit, apoi luă o hotărâre:
— Rămâneți pe fir, vă rog!
Lăsând linia în așteptare înainte ca femeia să poat ă replica, apelă biroul
comandantului Olivetti pe linia directă.
„În nici un caz femeia aceea nu se poate afla în… ”
La celălalt capăt al firului cineva răspunse imedia t:
— Per l'amore di Dio ! răsună vocea feminină, deja familiară. Fă-mi odată
legătura aceea!

Ușa centrului de comandă al Gărzii Elvețiene se des chise și oamenii se
traseră rapid în lături, făcându-i loc comandantulu i Olivetti, care năvăli ca o
rachetă. Mergând către biroul său, comandantul își dădu seama că paznicul
nu-l mințise: Vittoria Vetra vorbea la telefonul să u personal.
„Che coglioni che ha questa ! înjură în sinea lui. La dracu’ cu toate astea!”
Livid, se repezi la ușă și înfipse cheia în broască și dădu ușa de perete:
— Ce faci acolo? zbieră.
Vittoria îl ignoră. „Da, spunea ea în receptor. Și trebuie să atenționez…”
Olivetti îi smulse telefonul din mână și-l duse la ureche:
— Cine dracului e-acolo?
Pentru o frântură de secundă, umerii comandantului căzură.
— Da, camerlengo , spuse apoi în receptor. Corect, signore … dar proble-
mele de securitate impun… desigur că nu… Am reț inut-o aici pentru… Cu

6 Nebun, în italian ă în original (n.tr.).

88 certitudine, însă… Da, domnule, replică el după o îndelungată tăcere. Îi aduc
imediat.

39

Palatul Apostolic este un conglomerat de clădiri în apropiere de Capela
Sixtină, în colțul de nord-est al Cetății Vaticanul ui. Oferind o priveliște largă
asupra celebrei Piazza San Pietro, palatul găzduieș te apartamentele pontifi-
cale și biroul papei.
Vittoria și Langdon străbătură un lung coridor roco co, urmându-l pe
comandantul Olivetti, a cărui ceafă pulsa ritmic de furie. După ce urcară trei
șiruri de trepte, intrară pe un culoar slab luminat .
Lucrările de artă expuse pe pereți erau copleșitoar e — busturi delicate,
tapiserii, frize — opere valorând sute de mii de do lari. Conduși de Olivetti,
ocoliră o fântână arteziană de alabastru, pătrunser ă într-un alcov și se
apropiară de una din cele mai mari uși pe care le v ăzuse Langdon în viața
lui.
— Ufficio di Papa , declară el, aruncându-i Vittoriei o privire acidă. Fără a
clipi, ea întinse mâna pe lângă comandant și ciocăn i cu putere în ușă.
„Biroul papei”, își spuse Langdon, aproape fără a-i veni să creadă că se
află în fața uneia din cele mai sacre încăperi din lume.
— Avanti ! strigă cineva dinăuntru.
Când ușa se deschise, Langdon își puse mâna streași nă la ochi: lumina
soarelui era orbitoare. Încet, reuși să-și focalize ze privirea.
Biroul papei semăna mai degrabă cu o sală luxoasă d e bal. Podeaua
uriașă de marmură roșie era încadrată de ziduri dec orate cu fresce pitorești.
Un candelabru enorm domina încăperea, iar șirul de ferestre boltite oferea o
panoramă extraordinară asupra pieței scăldate în so are.
„Dumnezeule, murmură Langdon, asta zic și eu cameră cu priveliște!”
În cealaltă parte a încăperii, un bărbat stătea la un birou sculptat și
scria de zor.
— Avanti , striga el din nou, lăsând stiloul jos și făcându-le semn să
înainteze.
Olivetti se apropie cu mersul lui milităresc.
— Signore , spuse pe un ton de scuză, no ho potuto … 7
Bărbatul îi făcu semn să tacă, se ridică și își stu die vizitatorii. Il
camerlengo nu semăna deloc cu imaginea clericilor fragili, vâr stnici și senini
pe care Langdon și-i imagina bătând culoarele Vatic anului. Nu avea în mână
vreun șirag de mătănii sau un crucifix. Nu purta o robă ornată, ci doar o
sutană simplă, neagră, care îi scotea în evidență s ilueta solidă. Părea a avea
spre patruzeci de ani — abia un copil după standard ele Vaticanului. Chipul
lui radia o frumusețe surprinzătoare, cu un smoc de s de păr castaniu și ochi
verzi ce străluceau atât de viu, încât păreau a fi iluminați de însăși energia
universului. Când șambelanul se apropie, Langdon ob servă însă în privirea
lui o oboseală extremă — ca a unui suflet ce trecus e prin cele mai grele
cincisprezece zile ale vieții sale.

7 „Domnule, nu am putut…” în italiana în original (n.tr.).

89 — Sunt Carlo Ventresca, spuse omul într-o engleză p erfectă, șambelanul
fostului papă.
Vocea îi era amabilă și modestă, cu o vagă tonalita te italiană.
— Vittoria Vetra, se prezentă fiziciană, făcând un pas înainte și întinzân-
du-i mâna. Vă mulțumesc că ne-ați primit.
Olivetti tresări dur când șambelanul strânse mâna f emeii.
— Dumnealui este Robert Langdon, continuă Vittoria, istoric al religiilor
de la Universitatea Harvard.
— Padre , șopti acesta, cu cel mai bun accent italian, aplecâ ndu-și
fruntea.
— Nu, nu, insistă camerlengo , ridicându-l de umeri. Biroul Sfinției Sale
nu-mi conferă și mie sfințenie. Eu sunt doar un pre ot, un șambelan care-și
face datoria la vreme de nevoie.
Langdon își îndreptă spatele.
— Vă rog să luați loc, îi îndemnă omul Bisericii, t răgând câteva scaune în
jurul biroului.
Vittoria și Langdon se așezară, Olivetti preferă să rămână în picioare.
Camedengo se așeză în spatele biroului, își încrucișă mâinile , oftă și așteptă,
cu ochii ațintiți la vizitatorii săi.
— Signore , spuse comandantul, ținuta femeii este vina mea. Eu. ..
— Nu ținuta dumneaei mă interesează acum, interveni șambelanul, cu
oboseală în glas. Când însă operatorul Vaticanului îmi telefonează cu o
jumătate de oră înainte de începerea conclavului pe ntru a-mi spune că o
femeie sună din biroul dumneavoastră pentru a mă atenționa cu privire la o
amenințare gravă despre care nu am fost informat — ei, asta chiar mă
interesează!
Olivetti încremenise, cu pieptul arcuit, ca un sold at la inspecție.
Langdon se simțea hipnotizat de prezența șambelanul ui. Deși tânăr și
foarte obosit, preotul avea aerul unui erou mitic, radiind carismă și auto-
ritate.
— Signore , interveni comandantul, tot cu un ton de scuză în gl as, dar la
fel de ferm, nu trebuie să vă îngrijorați dumneavoa stră pentru problemele de
securitate. Aveți alte responsabilități.
— Sunt perfect conștient de responsabilitățile mele . Știu, de asemenea,
că, în calitate de direttore intermediario , îmi revine și responsabilitatea pen-
tru binele și siguranța tuturor participanților la acest conclav. Spuneți-mi ce
se întâmplă!
— Situația este sub control.
— Aparent, nu.
— Părinte, interveni Langdon întinzându-i faxul mot otolit, priviți!
Comandantul Olivetti făcu un pas înainte, încercând să ia el hârtia:
— Părinte, vă rog să nu vă tulburați…
Șambelanul luă faxul, ignorându-l pe Olivetti pentr u o vreme. Privi ima-
ginea cadavrului lui Leonardo Vetra și respirația i se acceleră:
— Ce este aceasta?
— Acela este tatăl meu, spuse Vittoria cu o voce tr emurândă. A fost preot
și totodată om de știință. A fost asasinat noaptea trecută.
Expresia șambelanului se îndulci pe loc:
— Copilul meu drag, exclamă el privind-o. Îmi pare atât de rău! Apoi se

90 închină și studie din nou faxul, cu ochii plini de groază:
— Dar cine ar fi…? Și această arsură de pe…
Șambelanul își întrerupse fraza și apropie hârtia d e ochi, pentru a vedea
mai bine.
— Scrie Illuminati , explică Langdon. Nu mă îndoiesc că sunteți familiar –
izat cu acest nume.
O expresie stranie se așternu pe figura preotului:
— Am auzit numele, într-adevăr, însă…
— Illuminati l-au ucis pe Leonardo Vetra pentru a fura o nouă in venție pe
care el…
— Signore , obiectă Olivetti, e absurd! Illuminati ? evident că totul este
doar o farsă bine pusă la punct!
Camerlengo cântări pentru o clipă cuvintele comandantului, apo i se
întoarse și-l aținti pe Langdon cu o privire atât d e grea, încât profesorul
simți că nu mai are aer:
— Domnule Langdon, mi-am petrecut întreaga viață în sânul Bisericii
Catolice. Cunosc bine datele despre Illuminati … și legenda simbolurilor
înfierate. Totuși, trebuie să vă previn că sunt un om al prezentului.
Creștinătatea are destui dușmani reali, fără a mai fi nevoie să reînvie
fantomele trecutului.
— Simbolul este autentic, replică Langdon, poate pe un ton puțin prea
defensiv, și roti faxul în fața șambelanului.
Văzând simetria perfectă, acesta rămase tăcut.
— Nici chiar computerele moderne, adăugă profesorul , nu au reușit să
creeze o ambigramă simetrică a acestui cuvânt.
Camerlengo își încrucișă mâinile și păstră din nou tăcerea o v reme:
— Illuminati au dispărut, spuse în cele din urmă. Acum mult timp .
Aceasta este realitatea istorică.
Langdon încuviință:
— Ieri aș fi fost de acord cu dumneavoastră.
— Ieri?
— Înainte de evenimentele petrecute azi. Cred că Illuminati au ieșit la
suprafață pentru a-și duce la îndeplinire un vechi legământ.
— Iertați-mă, vă rog. Cunoștințele mele despre isto rie scârțâie puțin.
Despre ce legământ vorbiți?
Langdon trase adânc aer în piept:
— Distrugerea Cetății Vaticanului.
— Distrugerea Vaticanului? repetă șambelanul, părând mai degrabă
nedumerit decât înspăimântat. Dar așa ceva ar fi im posibil!
Vittoria clătină din cap:
— Mi-e teamă că mai avem și alte vești rele.

40

— Este adevărat? întrebă șambelanul, privind uimit când la Vittoria,
când la Olivetti.
— Signore , interveni acesta, recunosc că există aici un fel de dispozitiv.

91 Este vizibil pe unul dintre monitoarele noastre, da r în ceea ce privește
afirmațiile doamnei Vetra despre forța distructivă a acelei substanțe, pur și
simplu nu pot…
— Așteaptă o clipă, îl întrerupse preotul. Adică puteți vedea lucrul acela?
— Da, signore . Prin camera mobilă numărul 86.
— Și atunci, de ce nu l-ați recuperat?
— Ar fi foarte dificil, signore .
Olivetti își menținu postura rigidă în vreme ce-i e xplică șambelanului
situația.
Camerlengo ascultă în tăcere, iar Vittoria aproape că-i simțea cum crește
îngrijorarea.
— Sunteți sigur că obiectul se află în interiorul V aticanului? Poate că
cineva a scos-o din complex și transmite din altă p arte.
— Imposibil, răspunse Olivetti. Zidurile exterioare sunt ecranate electro-
nic pentru protejarea comunicărilor din interior. S emnalul nu poate proveni
decât din interior; altfel nu l-am recepționa.
— Și, presupun, interveni camerlengo , că acum căutați această cameră
dispărută cu toate forțele de care dispuneți.
Comandantul clătină din cap:
— Nu, signore . Localizarea camerei ar putea dura sute de ore de mu ncă.
În prezent avem alte probleme de securitate și, cu tot respectul pe care i-l
datorez doamnei Vetra, picătura de lichid despre ca re vorbește este foarte
mică. Nu poate avea forța explozivă pe care o preti nde dumneaei.
Răbdarea Vittoriei ajunsese la limită:
— Picătura aceea este suficientă pentru a nimici în treaga Cetate a
Vaticanului! N-ați ascultat nici un cuvânt din ce v -am spus?
— Doamnă, replică Olivetti cu o răceală de oțel în glas, am o bogată
experiență în domeniul explozibililor.
— Experiența dumneavoastră este rămasă în urmă! În ciuda aspectului
meu exterior, care văd că vă deranjează, lucrez ca fizician principal la cea
mai de seamă instituție de cercetări sub-atomice a lumii. Eu însămi am
conceput conteinerul care împiedică Eșantionul de a ntimaterie să explodeze
chiar în acest moment. Și vă previn că, dacă nu găs iți acel recipient în
următoarele șase ore, paznicii dumneavoastră nu vor mai avea ce păzi aici,
decât o gaură mare în pământ!
Olivetti se răsuci spre camerlengo , cu ochii scânteind de furie:
— Signore , conștiința nu-mi permite să mai accept așa ceva. Ti mpul
dumneavoastră este irosit de niște farsori. Illuminati ?! O picătură ce ne va
distruge pe toți?!
— Basta !
Șambelanul rostise cuvântul cu voce joasă, și totuș i acesta părea să mai
zăbovească încă în cameră. După un moment de tăcere , preotul continuă:
— Periculos sau nu, Illuminati sau nu, lucrul acela, indiferent ce-o fi el,
n-ar trebui să se afle în interiorul Vaticanului… cu atât mai mult în preajma
conclavului. Vreau să-l găsiți și să-l îndepărtați! Organizați imediat căutările!
Comandantul însă insistă:
— Signore , chiar dacă aș folosi toți oamenii de care dispun, a r putea dura
zile întregi pentru a găsi camera lipsă. De asemene a, după ce am vorbit
inițial cu doamna Vetra, mi-am trimis unul dintre s ubordonați să consulte

92 cel mai avansat ghid de balistică pe care îl avem, pentru a vedea ce spune
acesta despre o substanță numită antimaterie. Nu a găsit însă nici o
mențiune. Nici una.
„Prostănac încrezut! își zise Victoria. Un ghid de balistică? Într-o
enciclopedie ai încercat? La litera A!” Olivetti în că mai vorbea:
— Signore , dacă sugerați o cercetare amănunțită a întregului c omplex al
Vaticanului, trebuie să obiectez.
— Comandante, replică șambelanul cu mânie în glas. Îți amintesc că
atunci când mi te adresezi mie, te adresezi, de fap t, funcției pe care o repre-
zint. Îmi dau seama că nu-mi iei poziția în serios, și totuși, conform legii, eu
conduc aici. Iar dacă nu greșesc, cardinalii se afl ă în siguranță în Capela
Sixtină, astfel încât problemele de securitate vor fi minime până la începerea
conclavului. Nu înțeleg totuși de ce ezitați să cău tați acel dispozitiv. Dacă nu
v-aș cunoaște, aș putea crede că puneți conclavul î n pericol în mod inten-
ționat.
Olivetti îl privi furibund:
— Cum îndrăzniți!? L-am servit pe papă timp de dois prezece ani! Și pe
papa dinaintea lui alți paisprezece! Din 1483 Garda Elvețiană a…
Stația de emisie-recepție pe care o avea la centură începu să hârâie
sonor, întrerupându-l:
— Comandante ?
Olivetti apăsă scurt o tastă:
— Sono occupato ! Cosa vuoi ?! 8
— Scusi , continuă vocea. Vă sun din biroul de comunicații. A m conside-
rat că trebuie să vă informez: am primit o amenința re cu bombă.
Olivetti nu părea câtuși de puțin îngrijorat.
— Păi, ocupați-vă! Urmați procedura obișnuită.
— Așa am făcut, domnule, dar apelantul… Nu v-aș f i deranjat, domnule
comandant, dar cel care ne-a sunat a menționat subs tanța pe care mi-ați
spus s-o caut în ghid. Antimateria .
Cei din încăpere schimbară priviri înmărmurite.
— A menționat… ce? bâlbâi Olivetti.
— Antimateria, domnule. În timp ce încercam să iden tificăm locul
apelului, am mai făcut câteva cercetări. Informații le despre antimaterie
sunt… hm, sincer, sunt îngrijorătoare.
— Parcă spuneai că ghidul de balistică nu menționea ză acea substanță.
— Am găsit ceva pe Internet. „Aleluia!” își zise Vi ttoria.
— Substanța pare a fi foarte explozivă, continuă su bordonatul lui
Olivetti. Este greu de crezut că această informație este corectă, însă se
spune aici că, la cantități egale, antimateria are o încărcătură explozivă de
aproximativ o sută de ori mai mare decât cea a unui focos nuclear.
Comandantul se încovoie; parcă vedeai un munte prăb ușindu-se. Senti-
mentul de triumf al Victoriei dispăru instantaneu s ub privirea îngrozită a
șambelanului.
— Ați localizat apelul? se bâlbâi Olivetti.
— N-am reușit. E un celular puternic încriptat. Lin iile SAT sunt
interschimbate, astfel că triangulația a fost elimi nată. Semnăturile IF suge-
rează că apelantul se află undeva, în Roma, dar nu avem cum să aflăm mai

8 “Sunt ocupat! Ce dore ști?!”, în italiana în original (n.tr.).

93 multe.
— A făcut vreo cerere? întrebă comandantul, cu voce moale.
— Nu, domnule. Doar ne-a avertizat că în interiorul complexului se află
ascunsă acea antimaterie. Părea surprins că nu știa m încă. M-a întrebat
dacă am văzut-o deja. Dumneavoastră mi-ați spus des pre antimaterie, așa
că am decis să vă anunț.
— Ai procedat corect. Cobor într-un minut. Anunță-m ă imediat dacă
sună din nou.
Urmă un scurt moment de pauză, apoi soldatul reluă în aparat:
— Apelantul e încă pe fir, domnule.
Olivetti arăta de parcă tocmai ar fi fost electrocu tat.
— Adică linia e încă deschisă?
— Da, domnule. Încercăm de zece minute să localizăm apelul, dar nu
obținem decât indicii vagi. Probabil știe că nu-l p utem identifica, fiindcă
refuză să închidă înainte de a vorbi cu il camerlengo .
— Fă-mi legătura, interveni șambelanul. Acum!
Olivetti se întoarse spre el:
— Părinte, nu! Un negociator specializat al Gărzii Elvețiene este mult mai
indicat pentru această sarcină.
— Acum !
Comandantul dădu ordinele necesare.
După o clipă, telefonul de pe biroul șambelanului V entresca începu să
sune. Preotul apăsă rapid tasta pentru teleconferin țe:
— Pentru numele lui Dumnezeu, cine te crezi?

41

Vocea care răsună din difuzorul telefonului era rec e, metalică, debordând
de aroganță. Toți cei din încăpere ascultau atenți. Langdon încercă să-i iden-
tifice accentul. „Din Orientul Mijlociu, poate?”
— Sunt mesagerul unei vechi confrerii, anunță vocea , într-o cadență
stranie. O confrerie pe care ați nedreptățit-o vrem e de secole. Sunt mesa-
gerul Frăției Illuminati .
Langdon simți cum mușchii i se contractă, în vreme ce ultimele dubii i se
spulberau. Pentru o frântură de secundă puse stăpân ire pe el aceeași combi-
nație de emoție, incitare și spaimă brută care îl c opleșise dimineață, când
văzuse pentru prima dată ambigrama.
— Ce vrei? întrebă camerlengo .
— Sunt reprezentantul oamenilor de știință. Oameni care, ca și voi,
caută răspunsuri. Răspunsuri referitoare la destinu l omului, la rolul și la
creatorul lui.
— Oricine ai fi, îl întrerupse șambelanul, eu…
— Silenzio ! Ai face mai bine să asculți. De două mii de ani Bis erica
voastră a dominat această căutare a adevărului. V-a ți strivit opoziția sub
minciuni și profeții întunecate. Ați manipulat adev ărul pentru a servi scopu-
rilor voastre, i-ați asasinat pe cei ale căror desc operiri vă contraziceau pla-
nurile. Sunteți surprinși cumva că ați devenit acum ținta oamenilor ilumi-

94 nați din întreaga lume?
— Oamenii iluminați nu recurg la șantaj pentru a-și susține cauza.
— Șantaj?! Cel de la telefon izbucni în râs. Ăsta n u e șantaj! Nimicirea
Vaticanului nu este negociabilă. Am așteptat patru sute de ani ziua asta. La
miezul nopții, cetatea voastră va fi distrusă. Nu p uteți face nimic pentru a
împiedica acest lucru.
Olivetti se repezi la microfonul telefonului:
— Accesul în oraș e imposibil! N-aveați cum să fi a mplasat explozibil aici!
— Vorbele tale sunt pline de credința ignorantă a u nui membru al Gărzii
Elvețiene. Ești, poate, vreunul dintre ofițeri? Cu certitudine trebuie să știi că
în decursul secolelor Illuminati s-au infiltrat în cele mai elitiste organizații de
pe glob! Chiar crezi că Vaticanul este imun?
„Iisuse, își spuse Langdon, au un om înăuntru!” Nu mai era câtuși de
puțin un secret că infiltrarea constituia principal a armă și specialitate a
confreriei; Illuminati pătrunseseră în rândurile masonilor, în interiorul
marilor rețele bancare, în organismele guvernamenta le. Churchill însuși
declarase odată în fața reporterilor că, dacă spion ii englezi ar fi reușit să se
infiltreze în armata nazistă în măsura în care o fă cuseră Illuminati în
Parlamentul Britanic, războiul s-ar fi încheiat în mai puțin de-o lună.
— Asta nu-i decât o cacealma nu prea reușită! izbuc ni Olivetti. Este
imposibil ca influența voastră să fie atât de puter nică.
— De ce? Fiindcă Garda Elvețiană veghează? Fiindcă păzește toate
colțișoarele lumii voastre închise? Dar ce-aveți de zis despre cei din Garda
Elvețiană? Nu sunt și ei oameni? Chiar credeți că s unt gata să-și dea viața
pentru povestea cu tipul care mergea pe apă? Cum al tfel credeți că a ajuns
conteinerul acela în cetatea voastră? Și cum v-au d ispărut în după-amiaza
asta patru dintre cele mai prețioase bunuri pe care le aveți?
— Patru bunuri? lătră Olivetti. Ce vrei să spui?
— Unu, doi, trei, patru. Încă nu le-ați simțit lips a?
— Ce naiba tot vorbești acolo…?
Dar Olivetti își înghiți brusc restul cuvintelor și căscă ochii mari, de
parcă ar fi primit un pumn în plex.
— Ți-a căzut fisa! replică apelantul. Să-ți citesc numele lor?
— Ce se întâmplă aici? întrebă camerlengo , privind nedumerit în jur.
Insul de la telefon râse:
— Ofițerul nu te-a informat încă? Ce păcătos! Dar n u mă surprinde. Cu
atâta orgoliu pe capul lui! Îmi închipui ce rușine- i e să-ți spună adevărul…
că patru dintre cardinalii pe care a jurat să-i ape re au dispărut…
— De unde ai această informație? izbucni Olivetti.
— Camerlengo , rânji apelantul, întreabă-ți comandantul dacă toți
cardinalii sunt prezenți în Capela Sixtină.
Șambelanul se întoarse spre Olivetti, ochii săi ver zi cerând o explicație:
— Signore , șopti acesta la urechea preotului, este adevărat că patru
dintre cardinali nu au ajuns încă în Capela Sixtină , dar nu trebuie să vă
alarmați. Toți au fost prezenți de dimineață în sal a de recepție și deci știm că
se află în siguranță, în Cetatea Vaticanului. Chiar dumneavoastră ați luat
ceaiul cu ei, cu numai câteva ore în urmă. Pur și s implu au întârziat la
reuniunea dinaintea conclavului. Îi căutăm, dar sun t sigur că au pierdut
noțiunea timpului și sunt pe undeva, admirând opere le de artă.

95 — Admirând operele de artă? Orice urmă de calm pier ise din glasul
șambelanului: Locul lor era în capelă încă de acum mai bine de o oră!
Langdon îi aruncă Vittoriei o privire uimită. „Cardinali lipsă ? Deci , pe
aceștia îi căutau ei acolo , jos ?! ”
— Poate că inventarul nostru vă va convinge, reluă individul de la
telefon. Avem așa: cardinalul Lamassé din Paris, ca rdinalul Guidera de la
Barcelona, cardinalul Ebner din Frankfurt…
Olivetti părea că se face tot mai mic, cu fiecare n ume rostit. Apelantul
făcu o pauză, ca și când s-ar fi delectat cu savoar ea ultimului nume.
— Iar din Italia… cardinalul Baggia.
Șambelanul se înmuie ca pânzele unei corăbii pe o m are fără vânt.
Clătinându-se, se lăsă în scaunul din spatele birou lui.
— I preferiti , șopti stins. Cei patru favoriți… inclusiv Baggia. .. cel mai
probabil succesor al suveranului pontif… Cum e po sibil?
Langdon citise destul despre alegerile papale moder ne pentru a înțelege
disperarea din ochii șambelanului. Deși în mod teor etic oricare dintre
cardinalii cu vârsta sub optzeci de ani ar putea de veni papă, doar câțiva
dintre aceștia aveau prestanța necesară pentru a ob ține majoritatea de două
treimi în lupta feroce a voturilor. Aceștia erau nu miți i preferiti . Iar acum
dispăruseră cu toții!
Fruntea șambelanului lucea de sudoare:
— Ce intenții ai cu acești oameni?
— Ce intenții crezi că am? Doar sunt un descendent al Hassassin- ului.
Langdon simți un fior; cunoștea bine acest nume. În cursul anilor
Biserica își făcuse câțiva dușmani de moarte, iar p rintre aceștia se afla
Hassassin , Cavalerii Templieri care fuseseră ori vânați, ori t rădați de
Vatican.
— Eliberează-i pe cardinali, spuse camerlengo . Nu ți-e suficientă
amenințarea de a distruge Cetatea lui Dumnezeu?
— Uită-i pe cardinali. Ei sunt deja pierduți. Fii s igur însă că moartea lor
va rămâne în amintire… În amintirea a milioane de oameni. Visul fiecărui
martir! O să fac din ei niște stele ale presei. Unu l câte unul. Ce rost are să
schimbi lumea, dacă lumea nu se uită? Uciderile pub lice au ceva senzațional
în ele, nu-i așa? Voi ați demonstrat asta cu mult t imp în urmă… Inchiziția,
torturarea Cavalerilor Templieri, cruciadele… Și, desigur, la purga . Il camer-
lengo amuțise.
— Nu-ți amintești de la purga ? Bineînțeles că nu, tu ești doar un copil!
Preoții nu sunt istorici pricepuți, oricum. Nu cumv a fiindcă istoria îi face să
se rușineze?
— La purga , se pomeni Langdon rostind cu voce tare. O mie șase sute
șaizeci și opt. Biserica a înfierat patru savanți Illuminati cu simbolul crucii.
Pentru a-i curăța de păcate.
— Cine a vorbit? întrebă vocea de la telefon, părân d mai mult intrigată
decât îngrijorată. Cine se mai află acolo?
— Numele meu nu este important, spuse Langdon, înce rcând să-și
alunge tremurai din voce.
Se simțea nedumerit și derutat vorbind cu un Illuminati în viață… de
parcă ar fi discutat pe viu cu George Washington.
— Sunt un om de știință care a studiat istoria conf reriei din care faci

96 parte, adăugă el.
— Superb! răspunse celălalt. Sunt fericit că mai ex istă oameni în viață
care își amintesc despre crimele comise împotriva n oastră.
— Cei mai mulți dintre noi vă considerau dispăruți.
— O eroare pe care frăția a promovat-o cu susținute eforturi. Ce altceva
mai știi despre la purga ?
Langdon ezită. „Ce altceva mai știu? Că toată situa ția de acum e o
nebunie, asta știu!”
— După ce au fost înfierați, cei patru savanți au f ost uciși, iar trupurile
lor au fost lăsate să putrezească în locuri publice din Roma, ca un
avertisment pentru cei care-ar mai fi dorit să se a lăture confreriei.
— Exact. Iar noi vom face la fel. Qui pro quo . Considerați-o o răzbunare
simbolică pentru asasinarea fraților noștri. Cei pa tru cardinali ai voștri vor
muri, câte unul în fiecare oră, începând cu ora opt . Până la miezul nopții,
lumea întreagă se va fi cutremurat.
Langdon se apropie de telefon:
— Chiar intenționați să-i înfierați și să-i ucideți pe cei patru?
— Istoria se repetă, nu-i așa? Desigur, noi vom da dovadă de ceva mai
multă eleganță și îndrăzneală decât Biserica. Voi o bișnuiați să ucideți pe
ascuns, aruncând cadavrele când nu se uita nimeni. Atâta lașitate!
— Ce vrei să spui? întrebă Langdon. Că îi veți înfi era și ucide în public ?
— Exact! Numai că… depinde ce înțelegi prin „publ ic”. Văd că azi puțini
oameni mai vin la biserică.
Langdon înțelese:
— Îi veți ucide în biserici?
— Ca un gest de amabilitate. Așa Dumnezeu le va put ea trimite sufletele
în rai mai repede. Mi se pare just. Firește, presa se va bucura și ea de
spectacol, îmi închipui.
— E o cacealma! interveni Olivetti, cu vocea din no u calmă. Nu poți ucide
un om în biserică, așteptându-te să scapi cu fața c urată pe urmă.
— Cacealma? Ne mișcăm printre gărzile voastre elveț iene aidoma unor
fantome, răpim patru cardinali din cetatea voastră atât de bine păzită,
amplasăm un dispozitiv letal în inima celui mai sfâ nt dintre templele voastre
și voi credeți că asta e o cacealma?! Când vom înce pe să ucidem și victimele
vor fi găsite, presa va da năvală. Până la miezul n opții toată lumea va afla
despre cauza Illuminati .
— Și dacă amplasăm forțe de ordine în toate biseric ile? replică Olivetti.
Individul râse:
— Mi-e teamă că natura prolifică a religiei voastre va face imposibilă o
astfel de misiune. Ai mai ținut socoteala în ultima vreme? Sunt peste patru
sute de biserici catolice în Roma. Catedrale, biser ici, tabernacole, abații,
mânăstiri, schituri, școli parohiale…
Duritatea de pe chipul lui Olivetti persista.
— Peste nouăzeci de minute începe, reluă omul cu un ton de finalitate în
glas. Unul la fiecare oră. O progresie matematică a morții. Acum trebuie să
plec.
— Așteaptă! ceru Langdon. Spune-mi despre simboluri le cu care
intenționați să-i înfierați pe cei patru.
Ucigașul părea amuzat:

97 — Presupun că știi deja care vor fi aceste simbolur i. Sau ești cumva
vreun sceptic? Dar le vei vedea curând — ca o dovad ă că vechile legende
sunt adevărate.
Langdon își simțea capul învârtindu-se; știa exact ce voia să spună
individul. Își aminti de arsura de pe pieptul lui L eonardo Vetra. Tradiția
Illuminati menționa cinci simboluri. „Au mai rămas patru simbo luri și avem
patru cardinali lipsă.”
— Am jurat, interveni șambelanul, să aduc un nou pa pă în seara asta.
Am jurat în fața lui Dumnezeu.
— Camerlengo , se auzi vocea apelantului, lumea nu are nevoie de u n nou
papă. După miezul nopții, acesta nu va mai avea ce să păstorească, decât un
morman de ruine. Biserica Catolică e terminată. Dom inația voastră asupra
lumii a luat sfârșit.
În încăpere domni tăcerea pentru câteva clipe. Șamb elanul părea cuprins
de o tristețe sinceră:
— Te înșeli. Biserica înseamnă mai mult decât piatr ă și mortar. Nu poți
șterge pur și simplu două mii de ani de credință… indiferent despre ce
credință este vorba. Nu poți zdrobi credința, distr ugând doar manifestările ei
pământești. Biserica Catolică va supraviețui cu sau fără cetatea Vaticanului.
— O minciună nobilă. Dar nu e decât o minciună. Amâ ndoi știm adevă-
rul. Ia spune-mi, de ce este Vaticanul o fortăreață ?
— Oamenii Domnului trăiesc într-o lume periculoasă.
— Dar cât de tânăr ești? Vaticanul e o cetate fortificată, fi indcă jumătate
din averea Bisericii Catolice este adăpostită între zidurile sale — picturi rare,
sculpturi, giuvaeruri neprețuite, cărți de valoare. .. Apoi mai sunt lingourile
de aur și documentele imobiliare din seifurile Bănc ii Vaticanului… Estimări
din interior cifrează valoarea activelor voastre la 48,5 miliarde de dolari. Ce
mai cuib pe care stați! Mâine totul va fi cenușă. A ctive lichidate. Veți fi faliți!
Nici măcar oamenii în sutană nu pot accepta să munc ească pe gratis.
Veridicitatea acestor afirmații părea să se oglinde ască în privirile șocate
ale comandantului și ale șambelanului. Langdon nu ș tia ce anume e mai
uluitor — că Biserica Catolică avea atâția bani sau că Illuminati aflaseră
despre ei.
Il camerlengo suspină adânc:
— Credința, nu banii constituie coloana vertebrala a acestei biserici.
— Alte minciuni! Anul trecut ați cheltuit 183 de mi lioane de dolari în
încercarea de a vă susține diocezele din lumea într eagă. Participarea la
slujbele religioase a înregistrat un minimum absolu t, scăzând cu patruzeci și
șase de procente în ultimul deceniu. Donațiile sunt pe jumătate din cât erau
cu numai șapte ani în urmă. Tot mai puțini băieți v in să urmeze cursurile
seminariilor. Deși nu vreți să recunoașteți, Biseri ca voastră moare. Conside-
rați asta o șansă de a se stinge cu un bum!
Olivetti făcu un pas înainte. Avea acum un aer mai puțin combativ, de
parcă ar fi realizat, în sfârșit, realitatea cu car e se confrunta. Părea un om
care caută cu disperare o ieșire. Orice ieșire:
— Și dacă o parte din lingourile acelea ar veni să finanțeze cauza voas-
tră?
— Nu ne insulta pe amândoi!
— Avem bani.

98 — Și noi. Mai mulți decât îți poți închipui.
Langdon își aminti despre presupusele comori ale co nfreriei — vechile
averi ale masonilor bavarezi, ale clanurilor Rothsc hild, Bilderberger, legen-
darul diamant Illuminati …
— I preferiti , interveni șambelanul rugător, schimbând subiectul. Cruță-i.
Sunt bătrâni. Sunt…
— Sunt fecioarele sacrificate! râse necunoscutul. S pune-mi chiar crezi că
sunt virgini? Vor chelălăi mielușeii când vor fi uc iși? Sacrifici vergini nell'
altare di scienza .
Șambelanul rămase tăcut multă vreme:
— Sunt oameni credincioși, răspunse el, în cele din urmă. Nu se tem de
moarte.
Individul rânji:
— Și Leonardo Vetra era un om credincios și totuși am văzut frica în
ochii lui, noaptea trecută. O frică pe care am exte rminat-o.
Vittoria, care tăcuse până în acel moment, țâșni de odată în picioare, cu
trupul încordat de ură:
— A sino ! Era tatăl meu!
Un chicot răzbătu din telefon:
— Tatăl tău? Dar ce-i asta? Vetra avea o fiică? Ar trebui să știi că
tăticuțul tău a scâncit la sfârșit ca un țânc. Jaln ic! Un individ patetic!
Vittoria se trase înapoi, ca izbită de cuvintele as asinului. Langdon se
îndreptă spre ea, dar tânăra își regăsi echilibrul și își aținti ochii întunecați
asupra telefonului:
— Jur pe viața mea că, înainte de ivirea zorilor, t e voi găsi. Vocea i se
ascuți, ca o rază laser: Iar când te voi găsi…
Hassassin- ul izbucni într-un râs grosolan:
— O femeie de spirit! Sunt excitat. Poate că, înain te de finele acestei
nopți, te voi găsi eu . Iar când te voi găsi…
Cuvintele străpunseseră aerul ca o lamă. Apoi legăt ura se întrerupse.

42

Cardinalul Mortati era lac de sudoare în roba sa ne agră. Nu numai că în
Capela Sixtină era deja cald ca într-o saună, dar m ai rămăseseră doar
douăzeci de minute până la deschiderea conclavului și încă nu avea nici o
veste despre cei patru cardinali care lipseau. În a bsența lor, șoaptele de
nedumerire schimbate de ceilalți prelați între ei s e transformaseră în
îngrijorare vădită.
Mortati nu-și putea imagina unde ar putea fi chiula ngiii. „Cu il camer-
lengo , poate?” Știa că șambelanul se întreținuse cu cei pa tru la un ceai intim
în cursul după-amiezei, dar asta fusese cu câteva o re în urmă. „Să fie oare
bolnavi? Au mâncat ceva ce nu le-a priit?” Mortati se cam îndoia. Chiar aflați
pe patul de moarte, i preferizi ar fi făcut tot posibilul pentru a fi aici. Șansa
de a fi ales pontif suprem i se oferea unui cardina l doar o dată în viață — iar
în cele mai multe cazuri niciodată — iar legile Vaticanului spuneau că, pen-
tru a fi eligibil, un cardinal trebuia neapărat să se afle în interiorul Capelei

99 Sixtine în momentul votului.
Deși aceștia erau cei patru preferiti , puțini cardinali mai aveau dubii în
privința celui ce avea să devină următorul papă. În ultimele cincisprezece
zile se înregistrase o veritabilă avalanșă de faxur i și telefoane în care se
discuta problema potențialilor candidați. Așa cum e ra obiceiul, fuseseră aleși
patru prelați preferați, fiecare dintre aceștia înd eplinind cerințele tradiționale
de eligibilitate: să fie vorbitor de italiană, span iolă și engleză. Să nu aibă
secrete ci un trecut fără pată. Să aibă o vârstă cu prinsă între șaizeci și cinci
și optzeci de ani.
Ca de obicei, unul dintre preferiti se detașase de ceilalți trei în opiniile
colegiului elector. Acesta era cardinalul Aldo Bagg ia, din Milano. Trecutul
său personal și religios nepătat, combinat cu excel enta stăpânire a limbilor
străine și cu abilitatea de a transmite mesajul spi ritual îi conferise calitatea
de favorit.
„Dar unde naiba este acum?” se întrebă Mortati.
Venerabilul prelat era iritat de absența celor patr u în primul rând fiindcă
lui îi revenise sarcina de a conduce lucrările conc lavului. Cu o săptămână în
urmă, Colegiul Cardinalilor îl alesese în unanimita te pentru funcția de Mare
Elector — maestrul de ceremonii al conclavului. Deș i șambelanul ocupa în
acest moment cea mai înaltă treaptă în cadrul Biser icii, acesta era doar un
preot și nu cunoștea bine complexitatea procesului electiv, astfel că se
impusese alegerea unui cardinal care să conducă cer emonia din interiorul
Capelei Sixtine.
Cardinalii glumeau adesea spunând că a fi ales Mare Elector era cea mai
crudă onoare a creștinătății. Cel care primea aceas tă responsabilitate
pierdea dreptul de a mai candida la alegerile respe ctive și, totodată, era
obligat să petreacă mult timp în zilele dinaintea c onclavului, studiind
Universi Dominici Gregis pentru a se familiariza cu subtilitățile ritualuril or
secrete ale conclavului și a asigura astfel buna de sfășurare a procesului
electiv.
Totuși, Mortati nu avea resentimente; știa că alege rea sa fusese una
logică. Pe lângă faptul că era cel mai vârstnic car dinal, fusese totodată un
apropiat al defunctului papă, ceea ce-l ridicase în ochii celorlalți. Cu toate că
se încadra încă în limitele de vârstă, era prea „co pt” pentru a fi un candidat
serios. La șaptezeci și nouă de ani, trecuse deja p ragul tacit dincolo de care
colegiul mai putea avea încredere că starea lui de sănătate ar fi făcut față
programului de lucru riguros pe care îl presupunea pontificatul. În mod
obișnuit, papa lucra paisprezece ore pe zi, șapte z ile pe săptămână, și se
stingea extenuat, în medie, după 6,3 ani de servici u. O glumă care circula în
rândul cardinalilor spunea că papalitatea era „cea mai rapidă cale spre rai”
pentru un cardinal.
Mulți credeau că Mortati ar fi putut deveni papă cu câțiva ani în urmă,
dacă ar fi fost mai puțin deschis la minte. Când er a vorba despre candida-
tura la scaunul pontifical, de bază era o sfântă tr eime: conservatorism,
conservatorism, conservatorism.
Lui Mortati i se păruse întotdeauna o ironie amuzan tă faptul că ultimul
papă, Domnul să-l odihnească! se dovedise surprinză tor de liberal, o dată ce
preluase funcția supremă. Sesizând poate că lumea m odernă se îndepăr-
tează de Biserică, pontiful operase numeroase desch ideri, relaxând poziția

100 Bisericii față de știință și chiar donând bani pent ru anumite cauze științifice.
Din fericire, aceasta a constituit pentru el o sinu cidere politică. Catolicii con-
servatori l-au declarat „senil”, în vreme ce purita nii științei l-au acuzat că
încearcă să extindă influența Bisericii și acolo un de nu-i era locul.
— Așadar, unde sunt cei patru?
Mortati se întoarse. Unul dintre cardinali îl bătea pe umăr:
— Domnia ta știi unde sunt, nu-i așa?
Mortati încercă să nu se arate prea îngrijorat:
— Poate că se află încă la șambelan.
— La ora aceasta? Ar fi complet neobișnuit, replică omul neîncrezător. Să
fi pierdut il camerlengo noțiunea timpului?
Mortati se îndoia cu siguranță, dar nu spuse nimic. Era conștient că
majoritatea cardinalilor nu-i acorda șambelanului o importanță prea mare,
considerându-l prea tânăr pentru a-l sluji pe papă atât de îndeaproape. Lui i
se părea că mulți erau, de fapt, invidioși, dar el îl admira pe tânărul preot,
aprobându-l tacit pe ultimul papă fiindcă îi acorda se funcția de camerlengo .
Cind privea în ochii șambelanului, Mortati nu vedea decât convingere și știa
că, spre deosebire de majoritatea cardinalilor, el punea credința și Biserica
pe primul plan, înaintea politicilor meschine. Il camerlengo era cu adevărat
un om al lui Dumnezeu.
Pe parcursul mandatului său, devotamentul ferm și n eclintit de care
dăduse dovadă tânărul prelat devenise legendar; mul ți i-l atribuiau
întâmplării miraculoase din copilăria lui… o întâ mplare care ar fi lăsat urme
adânci în inima oricărui om. „Miracolul și minunea lui”, gândea Mortati,
dorindu-și adesea ca și în copilăria lui să se fi p etrecut o întâmplare din care
se putea naște o credință atât de fermă.
Din nefericire pentru Biserică, Mortati știa că il camerlengo nu va deveni
papă niciodată. Accederea la scaunul pontifical imp lica un anumit nivel de
ambiție politică — un lucru care-i lipsea tânărului șambelan; de multe ori
refuzase propunerile papei de a-i oferi funcții cle ricale mai înalte, spunând
că preferă să slujească Biserica și credința ca un om simplu.
— Și acum ce facem? întrebă cardinalul, bătându-l d in nou pe umăr.
— Poftim?
— Au întârziat! Noi ce facem acum?
— Ce putem noi să facem? replică bătrânul. Să așteptăm. Și să avem
credință.
Părând profund nemulțumit de răspunsul primit, card inalul se retrase
din nou în întunericul capelei.
Mortati rămase locului o clipă, ștergându-și frunte a de sudoare și încer-
când să-și limpezească gândurile. „Într-adevăr, ce vom face?” Își îndreptă
privirile dincolo de altar, spre celebra frescă a l ui Michelangelo, Judecata de
Apoi . Lucrarea nu-i oferi însă nici un răspuns. Era o ilu strare cutremură-
toare, înaltă de un metru și jumătate, a lui Iisus Hristos împărțind omenirea
în drepți și păcătoși și azvârlindu-i pe ultimii în iad: cărnuri sfârtecate, tru-
puri arzând și chiar unul dintre rivalii artistului , reprezentat cu urechi de
măgar. Guy de Maupassant scrisese odată că fresca s emăna cu un desen de
bâlci realizat de un cărbunar ignorant. Iar cardina lul Mortati împărtășea
opinia scriitorului.

101

43

Langdon stătea nemișcat în fața unei ferestre blind ate și privea aglome-
rarea de furgonete și trailere ale presei din Piazz a San Pietro. Incredibila
convorbire telefonică îl lăsase năuc… oarecum aer ian; parcă nu mai era el
însuși.
Aidoma unui șarpe din tenebrele uitate ale istoriei , Illuminati reveniseră
la viață și se încolăciseră în jurul unui vechi duș man. Fără revendicări. Fără
negocieri. Doar răzbunare. Diavolesc de simplu. Suf ocant. O răzbunare
pregătită timp de 400 de ani. Ca și cum, după secol e de persecuție, știința
contraataca.
Așezat la biroul său, il camerlengo privea fix telefonul. Olivetti rupse
primul tăcerea.
— Carlo, i se adresă el pe numele de botez, mai deg rabă ca un prieten
îngrijorat decât ca un ofițer la datorie. De douăze ci și șase de ani mi-am
dedicat viața apărării acestui locaș. Se pare că as tăzi m-am dezonorat.
Șambelanul clătină din cap:
— Noi doi Îl servim pe Dumnezeu în moduri diferite, dar slujirea Lui
aduce totdeauna onoare.
— Evenimentele astea… nu-mi pot imagina cum… o asemenea situație…
Olivetti părea copleșit:
— Îți dai seama că nu avem decât o singură posibili tate de acțiune. Eu
sunt responsabil pentru securitatea Colegiului Card inalilor.
— Mă tem că responsabilitatea aceasta îmi aparține mie, signore !
— Atunci oamenii tăi vor asigura imediat evacuarea.
— Signore ?
— Celelalte opțiuni pot fi aplicate mai târziu — că utarea acestui
dispozitiv, a cardinalilor lipsă și a răpitorilor. Acum însă, ceilalți cardinali
trebuie puși la adăpost. Caracterul sacru al viețil or omenești este mai presus
de orice. Oamenii aceia constituie însăși fundația Bisericii noastre.
— Sugerați să anulăm chiar acum conclavul?
— Avem de ales?
— Dar cum rămâne cu datoria dumneavoastră de a ofer i lumii un nou
papă?
Tânărul șambelan suspină și se întoarse spre fereas tră, privind orașul ce
se întindea în zare:
— Sfinția Sa mi-a spus odată că papa este un om pri ns între două lumi…
lumea reală și cea divină. Și m-a avertizat că, dac ă o ignoră pe cea reală, nici
o Biserică nu poate supraviețui pentru a se bucura de lumea divină.
Dintr-o dată, vocea lui părea a transmite o înțelep ciune prea profundă
pentru anii șambelanului:
— Lumea reală se bazează pe noi în seara aceasta. A m face o mare
greșeală dacă am ignora-o. Orgoliul și tradițiile n u ne pot umbri rațiunea.
Olivetti încuviință, impresionat:
— V-am subestimat, signore .
Șambelanul părea că nu-l auzise, privirile sale con tinuând să rătăcească
pe fereastră.

102 — Voi vorbi deschis, signore . Lumea reală este lumea mea. Eu am de-a
face zi de zi cu hidoșenia ei, astfel încât ceilalț i să-și poată urma aspirațiile
pure. Permiteți-mi să vă ofer sfaturile mele în sit uația actuală. Pentru asta
am fost pregătit. Deși valoroase, instinctele dumne avoastră… s-ar putea
dovedi dezastruoase.
Preotul se întoarse. Olivetti inspiră adânc și cont inuă:
— Evacuarea Colegiului Cardinalilor din Capela Sixt ină ar fi cea mai
proastă decizie pe care am putea-o adopta acum.
Il camerlengo nu părea indignat, ci doar confuz:
— Și ce sugerezi?
— Să nu le spunem nimic cardinalilor. Să sigilăm co nclavul. Astfel vom
avea timp pentru a încerca și alte opțiuni.
Șambelanul îl privi cu un aer tulbure:
— Adică să încui întregul Colegiu al Cardinalilor d easupra unei bombe
cu ceas?
— Da, signore . Deocamdată. Mai târziu, dacă va fi nevoie, ne vom o cupa
de evacuare.
— Amânarea ceremoniei chiar înainte de a începe ar stârni numeroase
întrebări, însă după ce ușile se vor închide, nimen i nu va mai putea inter-
veni. Procedurile obișnuite obligă…
— Lumea reală , signore ! În această seară ne aflăm în lumea reală! Ascul –
tați-mă bine, îi ceru Olivetti, vorbind de această dată cu tonul autoritar al
militarului. Ar fi o nesăbuință să deplasăm prin Ro ma o sută șaizeci și cinci
de cardinali nepregătiți și neprotejați. Am risca s ă provocăm temeri și chiar
panică în rândul unor oameni foarte bătrâni și, sin cer să fiu, un infarct fatal
în această lună a fost suficient.
„Un infarct fatal”! Cuvintele comandantului îi ream intiră lui Langdon de
titlurile pe care le citise în ziare împreună cu un grup de studenți: „Papa a
suferit un infarct și a decedat în somn”.
— În plus, continuă Olivetti, Capela Sixtină este o fortăreață. Deși nu ne
lăudăm cu acest lucru, structura este puternic arma tă și poate rezista la
orice atac, cu excepția celui cu rachete. În aceast ă după-amiază am cercetat
fiece colțișor al capelei, în căutarea microfoanelo r și a altor dispozitive de
ascultare. Capela este curată, sigură și sunt convi ns că antimateria nu se
află înăuntru. Pe moment, nu există loc mai sigur p entru Colegiul Cardina-
lilor. Dacă se va ajunge la așa ceva, vom putea dis cuta mai târziu despre
evacuarea de urgență.
Langdon era impresionat. Logica rece și inteligentă a lui Olivetti îi
amintea de Kohler.
— Domnule comandant, interveni Vittoria, cu vocea î ncordată, mai există
și alte probleme. Nimeni n-a mai creat până acum o cantitate atât de mare
de antimaterie. Nu pot decât să estimez raza ei de acțiune. Zona adiacentă a
Romei poate fi și ea în pericol. Dacă recipientul s e află în subteran sau
într-una dintre clădirile centrale, efectul în afar a acestor ziduri ar putea fi
minim, însă dacă a fost amplasat în apropiere… În această clădire, de
exemplu…
Și Vittoria nu-și mai sfârși ideea, mulțumindu-se s ă-și îndrepte privirile
îngrijorate spre mulțimea adunată în Piazza San Pie tro.
— Sunt perfect conștient de responsabilitățile mele față de lumea de

103 afară, replică Olivetti. Protecția acestui sanctuar a fost datoria mea timp de
peste două decenii. Nu am nici cea mai vagă intenți e de a permite detonarea
antimateriei.
Șambelanul ridică ochii spre el:
— Crezi că o poți găsi ?
— Dați-mi voie să discut posibilitățile de acțiune cu câțiva dintre specia-
liștii mei. Dacă întrerupem alimentarea electrică î n întregul Vatican, vom
putea elimina zgomotul de fundal, obținând un mediu de lucru suficient de
clar pentru a recepta ceva din câmpul magnetic al c onteinerului.
Vittoria îl privi mai întâi surprinsă, apoi chiar i mpresionată:
— Vreți să stingeți lumina în toată cetatea Vatican ului?
— Poate. Nu știu încă dacă este posibil, dar aș vre a să cercetez această
opțiune.
— Cardinalii s-ar întreba, firește, ce anume s-a în tâmplat.
Olivetti clătină din cap:
— Conclavul se desfășoară la lumina luminărilor; ca rdinalii nici nu și-ar
da seama. După încuierea ușilor, vom putea întrerup e energia electrică în
întregul perimetru, cu câteva mici excepții, și vom începe căutarea. O sută
de oameni pot acoperi o arie mare în cinci ore.
— Patru ore! îl corectă Vittoria. Trebuie să duc conteineru l înapoi la
CERN. Detonarea nu poate fi evitată dacă nu reîncar c bateriile.
— Nu le puteți reîncărc a aici?
— Interfața e prea complexă. Dacă aș fi putut, aș f i adus-o cu mine.
— Atunci, patru ore, spuse Olivetti încruntat. Suficient timp. Pani ca nu
ajută la nimic. Signore , aveți la dispoziție zece minute. Duceți-vă în capel ă și
sigilați conclavul. Lăsați-le oamenilor mei timpul necesar pentru a-și face
treaba. Când ne vom apropia de ora critică, vom lua și deciziile care se
cuvin.
Langdon se întrebă cât de aproape de „ora critică” intenționa coman-
dantul să ajungă.
Șambelanul nu părea convins:
— Dar colegiul va întreba despre i preferiti … mai cu seamă despre
Baggia… va vrea să știe unde sunt.
— Va trebui să născociți ceva, signore . Spuneți-le că le-ați oferit celor
patru un ceai care nu le-a priit.
Preotul îl privi, oripilat:
— Să stau la altarul Capelei Sixtine și să mint în fața Colegiului Cardina-
lilor?!!
— Pentru siguranța lor. Una bugia veniale . O minciună nevinovată.
Datoria dumneavoastră este aceea de a menține calmu l. Iar acum vă rog să
mă scuzați, fiindcă trebuie să începem.
Olivetti pornise deja spre ușă, dar il camerlengo interveni:
— Comandante, nu putem pur și simplu să le întoarce m spatele celor
patru cardinali dispăruți.
Ofițerul se opri în pragul ușii.
— Baggia și ceilalți trei se află în prezent în afa ra sferei noastre de influ-
ență. Trebuie să renunțăm la ei… pentru binele ge neral. Militarii numesc
acest lucru triere .
— Vrei să spui abandonare !

104 Vocea lui Olivetti deveni din nou ca de oțel:
— Dacă ar exista vreo posibilitate, signore , una cât de mică, pentru a-i
găsi pe cei patru cardinali, mi-aș da viața în aces t scop. Totuși… continuă el
arătând cu mâna spre fereastra prin care ultimele r aze ale soarelui aureau
marea de acoperișuri a Romei, căutarea a patru oame ni într-un oraș cu cinci
milioane de locuitori este peste puterile mele. Nu voi irosi un timp prețios
pentru a-mi liniști conștiința cu o acțiune inutilă .îmi pare rău.
Vittoria interveni, pe neașteptate:
— Dar dacă l-am prinde pe asasin, nu l-ați putea determina să vor-
bească?
Olivetti o privi încruntat:
— Soldații nu-și pot permite să fie sfinți, doamnă Vetra. Credeți-mă,
înțeleg foarte bine dorința dumneavoastră de a-l pr inde pe acest individ.
— Nu este doar o dorință personală. Ucigașul știe u nde se află
anti-materia… și cei patru cardinali. Dacă l-am putea găsi într-un f el…
— Să cădem de bună voie în plasa lui? Credeți-mă, d acă aș lăsa
Vaticanul neprotejat pentru a supraveghea sutele de biserici din Roma aș
proceda exact așa cum speră Illuminati că voi face… irosind timp și forțe
prețioase sau, mai rău, lăsând Banca Vaticanului co mplet neapărată. Fără
a-i mai menționa pe ceilalți cardinali.
Omul avea dreptate.
— Dar poliția din Roma? întrebă șambelanul. Am pute a alerta forțele
civile. Să apelăm la ajutorul lor pentru a-l găsi p e răpitor.
— O altă greșeală, ripostă Olivetti. Știți ce părer e au despre noi
carabinierii romani. N-am obține decât ajutorul șov ăitor al câtorva Oameni,
care ar „vinde” imediat știrea presei internațional e. Exact ceea ce vor dușma-
nii noștri. Oricum, vom fi nevoiți în curând să tra tăm cu mass-media.
„Voi face din cardinalii voștri stele ale presei, î și aminti Langdon
cuvintele asasinului. Trupul primului cardinal va a părea la ora opt. Apoi,
câte unul în fiecare oră. Presa se va delecta.”
Il camerlengo vorbea din nou, cu o ușoară iritare în voce:
— Comandante, nu putem accepta cu conștiința curată să nu facem
nimic pentru cardinalii dispăruți!
Olivetti îi întoarse o privire înghețată:
— Rugăciunea Sfântului Francisc, signore … V-o amintiți?
Tânărul preot rosti scurta rugăciune, cu durere în glas:
— Dumnezeule, dă-mi puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot
schimba!
— Credeți-mă: acesta este unul dintre lucrurile acelea.
Și, în clipa următoare, ieși din încăpere.

44

Birourile centrale ale British Broadcast Corporatio n (BBC) se află în
Londra, puțin la vest de Piccadily Circus. Centrala telefonică începu să sune
și o tânără aspirantă la funcția de redactor ridică receptorul.
— BBC, spuse ea, strivindu-și chiștocul de Dunhill.

105 Vocea de la aparat era aspră, cu un accent care ami ntea de Orientul
Mijlociu:
— Am o poveste de care postul voastru ar putea fi i nteresat. Tânăra luă
un pix și o coală de hârtie:
— Privitor la…?
— Alegerile papale.
Fata se încruntă îngrijorată. BBC difuzase cu o zi în urmă un scurt
reportaj preliminar, iar audiența fusese medie. Pub licul nu prea mai era
interesat de Vatican.
— Care-i ideea?
— Aveți în Roma un reporter care se ocupă de aleger i?
— Cred că da.
— Trebuie să vorbesc direct cu el.
— Îmi pare rău, dar nu vă pot da numărul fără a ști cât de cât…
— Asupra conclavului planează o amenințare. Asta-i tot ce vă pot spune.
Tânăra continua să ia notițe, apoi întrebă:
— Numele dumneavoastră?
— Numele meu nu are nici o relevanță.
Ziarista nu era deloc surprinsă:
— Și aveți dovezi în sprijinul acestei afirmații?
— Am.
— Aș fi bucuroasă să le aud, însă politica postului nostru nu ne permite
să comunicăm numerele de telefon ale reporterilor n oștri decât dacă…
— Înțeleg. Voi suna la un alt post de televiziune. Vă mulțumesc pentru
timpul dumneavoastră. La rev…
— Așteptați un moment! Puteți rămâne pe fir?
Tânăra îl lăsă în așteptare și își întinse gâtul, g ânditoare. Arta identifi-
cării potențialilor farsori nu era câtuși de puțin o știință perfectă, dar indi-
vidul de la telefon tocmai trecuse cele două teste tacite ale BBC referitoare la
autenticitatea unei surse telefonice: refuzase să-ș i spună numele și era
nerăbdător să încheie convorbirea. Țicniții și cei avizi de glorie de obicei
insistau și se văicăreau.
Din fericire pentru ea, reporterii trăiau cu eterna spaimă a ratării unei
știri de senzație, așa că rareori se supărau fiindc ă le făcea legătura cu vreun
megaloman. Irosirea a cinci minute din timpul unui reporter era ceva scuza –
bil; ratarea unui titlu-bombă, nu.
Căscând alene, deschise computerul și tastă „Vatica n” într-un motor de
căutare. Când văzu numele reporterului care se ocup a de alegerile papale,
chicoti în sinea ei. Era un tip nou, venit de curân d de la o fițuică murdară
din Londra și care urma să se ocupe de unele dintre subiectele mondene ale
BBC.
Acum era, probabil, plictisit de moarte, așteptând o noapte întreagă
pentru a înregistra spotul vieții lui, zece secunde în direct. În mod cert avea
să-i fie recunoscător fiindcă-i întrerupea monotoni a așteptării.
Tânăra copie numărul de telefon al reporterului de la Vatican și apoi,
aprinzându-și o altă țigară, i-l comunică anonimulu i de la celălalt capăt al
firului.

106
45

— Nu va reuși, spuse Vittoria, plimbându-se de colo -colo prin biroul
papei. Chiar dacă o echipă a Gărzii Elvețiene va re uși să filtreze interferen-
țele, va trebui să se afle practic deasupra conteinerului pentru a reuși să
detecteze vreun semnal de la acesta. Și asta numai dacă recipientul este
accesibil — neizolat de alte bariere. Dacă e închis în vreo cutie metalică,
undeva, într-una dintre clădirile astea? Sau dacă e ascuns într-o conductă
metalică de aerisire? Detectarea lui ar fi imposibi lă. Și dacă în Garda Elveți-
ană s-a infiltrat într-adevăr cineva din afară? Cin e ne poate asigura de corec-
titudinea căutărilor?
Șambelanul părea vlăguit:
— Și ce propuneți, doamnă Vetra?
„Dar nu e evident?” îi veni ei să strige, înfuriată . Dar se mulțumi să
explice:
— Propun, domnule, să luați imediat și alte măsuri de precauție. Putem
spera, prin absurd, că rezultatele căutărilor vor f i pozitive. Totuși, priviți pe
fereastră. Îi vedeți pe toți acei oameni? Și clădir ile acelea de dincolo de piață?
Mașinile presei? Turiștii? Probabil că se află cu t oții în raza de acțiune a
exploziei. Trebuie să faceți ceva acum !
Il camerlengo înclină ușor din cap.
Vittoria se simțea frustrată. Olivetti îi convinses e pe toți că timpul era
suficient, dar ea știa că, dacă vestea despre situa ția Vaticanului se răspân-
dea, în numai câteva minute întreaga zonă avea să d evină un furnicar de
oameni. Mai văzuse o asemenea situație o dată, în f ața Parlamentului
Elvețian. În timpul unei amenințări cu bombă, compl icată cu o luare de
ostateci, mulțimea se adunase în jurul clădirii, pe ntru a vedea ce se mai
întâmplă. În ciuda avertismentelor poliției cu priv ire la pericolul la care se
expun, oamenii veneau în număr tot mai mare. Nimic nu atrage interesul
mulțimilor mai mult decât tragedia umană.
— Signore , insistă Vittoria, omul care mi-a ucis tatăl se află pe aici, pe
undeva. Fiecare celulă din trupul meu ar vrea să po rnească imediat în
urmărirea lui. Și totuși, eu stau în acest birou… fiindcă am o responsabi-
litate față de dumneavoastră. Și față de ceilalți. Sunt vieți omenești în peri-
col, signore . Mă auziți?
Șambelanul nu-i răspunse.
Vittoria își auzea inima bubuindu-i în piept. „De c e nu poate Garda
Elvețiană să-l localizeze pe blestematul acela care a sunat? Asasinul este
cheia! El știe unde se află antimateria… el știe unde sunt cardinalii! Prinde
ucigașul și totul e rezolvat!”
Tânăra își dădu seama că riscă s-o ia razna — o sit uație stranie, pe care
și-o amintea vag din copilărie, din anii de orfelin at: o frustrare pentru abor-
darea căreia nu avea instrumentele necesare. „Ai in strumente, își spuse,
întotdeauna ai instrumentele necesare.” Fără rost, însă. Gândurile i se
învălmășeau în minte, sugrumând-o. Ea era un cercet ător, un om care
soluționa cele mai diverse probleme. Aceasta era în să o problemă fără solu-
ție. „Ce date îți trebuie? Ce vrei?” Se îndemnă să inspire adânc, dar pentru
prima dată în viața ei, nu reuși. Se sufoca.

107 Langdon simțea că-i vuiește capul și că se află und eva, la limita dintre
rațional și irațional. Privi spre Vittoria și spre camerlengo , dar peste chipurile
lor se suprapuneau imagini terifiante: explozii, îm bulzeala presei, camere de
filmat, patru trupuri umane înfierate.
Satan … Lucifer … Aducătorul de lumină … Satan …
Își scutură capul pentru a scăpa de imaginile de co șmar. „Terorism bine
calculat”, își aminti el, încercând să se agațe de elementele raționale. „Haos
planificat!” Mintea îi zbură la un seminar pe care îl audiase cândva la
Radcliffe, pe când studia simbolismul pretorian; de atunci percepția despre
terorism i se schimbase în mod radical.
— Terorismul, afirmase profesorul, are un unic scop . Care este acesta?
— Uciderea oamenilor nevinovați? sugeră un student.
— Incorect. Moartea este doar un produs secundar al terorismului.
— O etalare a forței?
— Nu. Convingerile slabe nu există.
— Provocarea terorii?
— Exact. Simplu spus, obiectivul terorismului este acela de a crea
teroare, frică. Teama subminează încrederea în auto rități. Slăbește dușma-
nul din interior… cauzând mișcări de masă. Terori smul nu este o expresie a
furiei, ci o armă politică. Elimină fațada de infai libilitate a unui guvern și ai
distrus încrederea poporului.
„Pierderea încrederii… a credinței…”
Asta să fie totul? Langdon se întreba cum va reacți ona lumea creștină la
vederea cardinalilor mutilați aidoma unor câini. Da că puterea credinței nu-l
putea apăra pe un slujitor al Domnului de uneltele Satanei, ce speranțe mai
puteau avea restul oamenilor? Capul profesorului se învârtea mai rău
acum… voci slabe se războiau în mintea lui: „Cred ința nu te apără. Medica-
mentele și airbag-urile… astea sunt lucrurile car e te apără. Dumnezeu nu te
apără. Inteligența, da. Iluminarea. Încrede-te în c eva care dă rezultate pal-
pabile. Cât de mult a trecut de când n-a mai mers n imeni pe apă? Miracolele
moderne aparțin științei… computere, vaccinuri, s tații spațiale… chiar și
miracolul divin al creației. Materie din nimic… Î ntr-un laborator. Cine mai
are nevoie de Dumnezeu? Nu! Știința e noul dumnezeu !”
Vocea ucigașului îi răsuna în minte: „La miezul nop ții… o progresie
matematică a morții… sacrifici vergini nell' altare di scienza .”
Apoi brusc, ca o mulțime împrăștiată de bubuitul un ei arme, vocile se
stinseră. Robert Langdon sări în picioare. Scaunul în care stătuse se
răsturnă cu zgomot pe podeaua din marmură.
Vittoria și șambelanul se repeziră spre el:
— Mi-a scăpat, șopti Langdon uluit. Era chiar în fa ța ochilor mei…
— Ce ți-a scăpat? întrebă Vittoria. Langdon se înto arse spre tânărul
preot:
— Părinte, de trei ani înaintez petiții acestui bir ou, solicitând să mi se
acorde acces la Arhivele Vaticanului. Am fost refuz at de șapte ori.
— Domnule Langdon, îmi pare rău, dar nu mi se pare un moment
potrivit pentru o asemenea solicitare.
— Am nevoie de acces imediat. Cei patru cardinali d ispăruți. Cred că-mi
voi putea da seama unde anume vor fi uciși.
Vittoria se holbă la el, sigură că nu înțelesese bi ne. Șambelanul avea o

108 privire tulbure, ca și cum fusese ținta unei glume crude:
— Vă așteptați cumva să cred că această informație se află undeva, în
arhivele noastre ?
— Nu pot promite că o voi identifica în timp util, dar dacă-mi veți permite
să intru…
— Domnule Langdon, eu trebuie să ajung în Capela Si xtină în patru
minute. Arhivele se află de cealaltă parte a Cetăți i Vaticanului.
— Vorbești serios, nu-i așa? interveni Vittoria, pr ivindu-l pe Langdon
adânc în ochi și resimțindu-i parcă entuziasmul.
— Nu prea e momentul pentru glume! replică el. Tână ra se întoarse spre
șambelan:
— Părinte, dacă există o șansă… o șansă cât de mi că pentru a afla unde
anume se vor petrece acele asasinate, vom putea înc ercui zonele și…
— Dar arhivele? insistă preotul. Cum ar putea conți ne ele vreun indiciu?
— Ar dura prea mult să vă explic. Dar dacă am drept ate, am putea folosi
aceste informații pentru a-l prinde pe Hassassin .
Il camerlengo îl privi de parcă voia să-l creadă, dar nu putea.
— Cele mai sacre codice ale creștinismului se află în arhivele acelea.
Comori pe care eu însumi nu sunt demn să le admir.
— Sunt conștient de acest lucru.
— Accesul este permis numai prin decret scris al cu ratorului și al
Consiliului Bibliotecarilor din Vatican.
— Sau , insistă Langdon, prin mandat papal . Așa scria în fiecare răspuns
negativ pe care curatorul mi l-a trimis.
Șambelanul încuviință tăcut:
— Nu vreau să fiu nepoliticos, dar, dacă nu mă înșe l, mandatul papal
este eliberat în acest birou. Din câte știu eu, în această seară dumneavoa s-
tră sunteți responsabil aici. Și ținând seama de ci rcumstanțe…
Preotul scoase un ceas din buzunarul sutanei și îl privi. Când îi vorbi,
Langdon nu sesiză în ochii lui decât profundul adev ăr:
— Domnule profesor, sunt gata să-mi dau viața în ac eastă zi pentru
salvarea Bisericii. Credeți cu adevărat că acel doc ument se află aici? Și că ne
poate ajuta să identificăm cele patru biserici?
— N-aș fi solicitat accesul în mod repetat, dacă n- și fi fost convins. Italia
este destul de departe de Statele Unite pentru a că lători aici așa, de-un moft,
pe un salariu de profesor. Documentul la care mă re fer este un vechi…
— Vă rog, îl întrerupse șambelanul. Iertați-mă! În acest moment mintea
mea nu mai poate procesa alte detalii. Știți unde s unt amplasate arhivele?
Langdon simți un val de emoție:
— În spatele Porții Santa Ana.
— Impresionant! Majoritatea specialiștilor sunt con vinși că se află
dincolo de ușa secretă de după Tronul Sfântului Pet ru.
— Nu. Acolo este Archivio della Reverenda di Fabbri ca di San Pietro. O
eroare frecventă.
— Un bibliotecar docent îi însoțește totdeauna pe c ei care intră, fără
excepție. În această seară nu se mai află aici nici un docent. Dumneavoastră
îmi cereți, de fapt, acces liber. Nici cardinalii n oștri nu intră singuri acolo.
— Voi da dovadă de cel mai înalt respect și de grij ă atentă față de
documentele dumneavoastră. Bibliotecarii nu vor ved ea nici o urmă a trecerii

109 mele prin arhive.
Undeva deasupra lor, clopotele Bazilicii San Pietro începură să sune.
Șambelanul își verifică din nou ceasul:
— Trebuie să plec. După un moment de tăcere, îl măs ură din ochi pe
Langdon și adăugă: Voi trimite un membru al Gărzii Elvețiene să vă aștepte
la arhive. Vă acord încrederea mea totală, domnule Langdon. Duceți-vă!
Profesorul rămăsese fără glas.
Tânărul preot părea să iradieze acum o stranie sigu ranță de sine. Întinse
mâna și-i strânse umărul lui Langdon cu o forță sur prinzătoare:
— Vreau să găsiți ceea ce căutați. Repede!

46

Arhivele Secrete ale Vaticanului sunt situate la ca pătul îndepărtat al
Curții Borgia, pe culmea unei coline ce urcă de la Poarta Santa Ana. Ele
adăpostesc peste douăzeci de mii de volume și se sp une că aici se află
adevărate comori, precum jurnalele lipsă ale lui Le onardo da Vinci și chiar
cărțile nepublicate vreodată ale Bibliei.
Langdon străbătu în viteză Via della Fondamenta spr e arhive, încă
nevenindu-i să creadă că va fi primit înăuntru. Vit toria mergea alături de el,
ținând pasul cu ușurință. Părul ei cu miros de migd ale flutura lin în vânt,
iar Langdon îi inspira parfumul. Gândurile începură să i-o ia razna și se
strădui să le aducă pe făgașul normal:
— Îmi spui și mie ce căutăm? întrebă ea.
— O cărticică scrisă de un tip pe nume Galilei.
— Dar știu că nu te încurci! Ce-i în ea?
— Se presupune că în cuprinsul ei se află ceva numi t il segno .
— „Semnul?”
— Semnul, indiciul, semnalul… depinde cum traduci .
— Semnul pentru ce ?
— Pentru o locație secretă. Confreria Illuminati fondată de Galilei trebuia
să se apere de Vatican și de aceea au stabilit aici , în Roma, un loc secret de
întrunire, pe care l-au numit Biserica Iluminării.
— Cam obraznic să numești „biserică” un bârlog sata nist! Langdon
clătină din cap:
— Grupul înființat de Galileo nu era câtuși de puți n satanist. Din el
făceau parte savanți care visau la iluminarea știin țifică. Locul de întrunire
era doar unul în care să se poată reuni în siguranț ă pentru a discuta despre
subiectele interzise de Vatican. Deși se știe că ac est bârlog secret a existat,
nimeni n-a aflat, nici până în ziua de azi, unde an ume era el situat.
— Se pare că Illuminati știau să păstreze un secret!
— Cu certitudine! De fapt, niciodată n-au dezvăluit cuiva din afara
confreriei unde anume se reuneau. Această precauție le asigura protecția,
dar totodată ridica o dificultate când se punea pro blema recrutării de noi
membri.
— Nu se puteau dezvolta dacă nu-și făceau publicita te, conchise Vittoria,
mintea și pașii ei păstrând ritmul perfect.

110 — Exact. Vestea despre confreria lui Galilei a înce put să se răspândească
pe la 1630, iar numeroși savanți din lumea întreagă porneau în veritabile
pelerinaje secrete spre Roma, sperând să devină mem bri Illuminati … dornici
să poată privi prin telescopul lui Galilei și să ia cunoștință de ideile maes-
trului. Din păcate însă, ca urmare a acelei discreț ii extreme, când ajungeau
în Roma, oamenii de știință nu știau încotro să se îndrepte sau cu cine să
vorbească fără a se trăda. Illuminati voiau noi membri, dar nu-și puteau per-
mite să riște făcându-și cunoscut locul de întrunir e.
— Pare a fi o situazione senza soluzione .
— Exact! O fundătură.
— Și atunci, ce-au făcut?
— Erau oameni de știință: au studiat problema și au găsit soluția. Una
cu adevărat strălucită. Illuminati au creat un fel de hartă ingenioasă, care îi
îndruma pe savanți spre sanctuarul lor.
Dintr-o dată pe chipul Vittoriei se așternu o expre sie sceptică:
— Săgeți desenate pe zidurile caselor? întrebă ea, încetinin-du-și pașii.
— Oarecum, însă mult mai subtil. Harta consta într- o serie de indicii
disimulate, amplasate în diverse locuri publice din oraș. Un indiciu te
îndrumă spre următorul… și apoi spre celălalt… și așa mai departe, iar în
final ajungeai la sanctuarul Illuminati .
Vittoria îl privi incredulă:
— Parcă ar fi o căutare a comorilor. Langdon râse u șor:
— Într-un fel, da, este. Illuminati numeau acest șir de indicii „Calea
Iluminării” și toți cei care doreau să se alăture c onfreriei erau nevoiți s-o
urmeze până la capăt. Ca un fel de test.
— Dar dacă Vaticanul ar fi vrut să-i găsească, n-ar fi fost suficient să
urmeze pur și simplu seria de indicii?
— Nu. Calea era ascunsă. Ca un joc de puzzle constr uit în așa fel încât
doar anumiți oameni să poată identifica indiciile, aflând astfel unde anume
era ascunsă Biserica Iluminării. Confreria a dorit ca acest test să constituie,
oarecum, o inițiere, funcționând nu doar ca o măsur ă de siguranță, ci și ca
un element de triere, prin care doar cei mai iscusi ți savanți să ajungă la
sanctuar.
— Nu-mi vine să cred! În secolul al XVII-lea, cleri cii erau printre cei mai
educați și cei mai cultivați oameni din lume. Dacă aceste indicii erau
amplasate în locuri publice, cu certitudine la Vati can existau persoane
capabile să le identifice.
— Sigur, replică Langdon, dacă ei ar fi știut despre acele indicii. Dar nu
știau. Și nu le-au remarcat niciodată, fiindcă Illuminati le-au conceput în așa
fel încât clericii să nu-și poată da seama ce sunt. Au folosit o metodă numită
în simbolistică „disimulare”.
— Camuflaj!
Langdon era impresionat:
— Cunoști termenul!
— Dissimulazione . Cea mai bună metodă de apărare a naturii. Încearcă
să remarci un pește-trompetă care înoată în sus îno tând vertical printre
alge!
— Bun! reluă profesorul. Illuminati au utilizat același concept: au creat
indicii care se pierdeau pe fundalul vechii Rome. N u puteau folosi ambigra-

111 me sau simboluri științifice, fiindcă ar fi fost ev idente și de aceea au apelat la
un artist membru al confreriei — același maestru an onim care concepuse
ambigrama-simbol "Illuminati” — și i-au cerut să realizeze patru sculpturi.
— Patru sculpturi Illuminati ?
— Da, lucrări care să respecte două principii direc toare. În primul rând,
statuile urmau să arate la fel ca restul operelor d e artă din Roma… astfel
încât Vaticanul să nu bănuiască niciodată că ar apa rține confreriei.
— Așadar, artă cu specific religios.
Langdon încuviință, din ce în ce mai incitat, și co ntinuă într-un ritm
accelerat:
— Cel de-al doilea principiu impunea ca sculpturile să respecte patru
teme specifice. Fiecare trebuia să fie un tribut ad us unuia dintre cele patru
elemente ale științei.
— Patru elemente? Dar sunt peste o sută!
— În secolul al XVII-lea nu erau atâtea, îi reamint i profesorul. Primii
alchimiști credeau că întregul univers este format din numai patru elemente:
Pământul, Aerul, Focul și Apa.
Crucea precreștină, știa Langdon, era cea mai frecv entă reprezentare a
acestor patru elemente: patru brațe corespunzătoare aerului, focului, apei și
pământului. Dincolo de asta, de-a lungul istoriei e xistaseră efectiv zeci de
reprezentări simbolice ale celor patru elemente — c iclurile vieții pitagoreice,
Hong-Fan- ul chinezesc, rudimentele masculin și feminin din filo zofia
jungiană, cvadrantele zodiacului… Chiar și musulm anii venerau cele patru
elemente, deși în Islam ele sunt numite „pătrate, n ori, fulgere și valuri”. Lui
Langdon însă îi stârnise fiori totdeauna modul mode rn de aplicare a ele-
mentelor primordiale — cele patru grade mistice de inițiere absolută ale
masonilor: Pământul, Aerul, Focul și Apa.
Vittoria părea uluită:
— Așadar, acest artist Illuminati a realizat patru opere de artă cu aspect
religios, dar care erau, de fapt, un tribut adus Pă mântului, Aerului, Focului
și Apei?
— Exact, răspunse Langdon, cotind pe Via Sentinel s pre arhive. Lucrările
se pierdeau în marea de opere de artă religioasă di n Roma. Donându-le
anonim anumitor biserici și apoi uzând de influența lor politică, membrii
confreriei au facilitat amplasarea sculpturilor în patru biserici atent alese de
ei. Fiecare statuie constituia un indiciu… sugerâ nd subtil direcția către
următoarea biserică… unde aștepta un alt indiciu. Totul funcționa ca o cale
ascunsă, disimulată sub forma artei religioase. Dac ă un candidat Illuminati
putea găsi prima biserică și indiciul pentru elemen tul Pământ, îl putea urma
până la Aer, de acolo la Foc, apoi la Apă și, în ce le din urmă, la Biserica
Iluminării.
Vittoria părea din ce în ce mai derutată:
— Și toate astea au ceva de-a face cu prinderea asa sinului Illuminati ?
Langdon surise, scoțându-și asul din mânecă:
— Oh, da! Illuminati numeau aceste patru biserici cu un termen special:
Altarele Științei.
— Îmi pare rău, dar asta nu-mi spune nim…
Vittoria se întrerupse brusc și, după o clipă, excl amă:
— L' altare di scienza ? Asasinul Illuminati ne-a avertizat că-i va sacrifica

112 pe cei patru cardinali pe altarele științei!
— Patru cardinali . Patru biserici. Patru altare ale științei.
Tânara îl privi împietrită:
— Vrei să spui că acele patru biserici în care vor fi sacrificați cardinalii
sunt aceleași patru care marchează vechea Cale a Il uminării?
— Așa cred.
— Dar de ce să ne fi oferit ucigașul acest indiciu?
— De ce nu? îi replică Langdon. Foarte puțini istor ici știu ceva despre
cele patru sculpturi. Chiar și mai puțini sunt de p ărere că ele există cu
adevărat. Iar amplasarea lor a rămas secretă timp d e patru sute de ani! Nu
mă îndoiesc că actualii Illuminati au considerat că pot păstra secretul încă
cinci ore. În plus, ei nu mai au nevoie acum de ace a cale! Ascunzătoarea
secretă a dispărut, probabil, de mult. Astăzi trăie sc și ei în lumea modernă.
Se întrunesc în consiliile de administrație ale băn cilor, cinează la cluburi
selecte, se relaxează pe terenuri de golf private.. . În seara asta, vor să-și facă
public secretul. Acesta este momentul lor. Marea de zvăluire.
Langdon se temea însă că această dezvăluire va avea o simetrie aparte,
despre care încă nu pomenise nimic. „Cele patru sim boluri.” Asasinul jurase
că fiecare cardinal va fi înfierat cu un simbol dif erit. „Ca dovadă că vechile
legende sunt adevărate”, spusese el. Legenda celor patru ambigrame era la
fel de veche ca și confreria însăși: pământul, aeru l, focul, apa — patru
cuvinte desenate perfect simetric. Exact ca și term enul Illuminati . Fiecare
cardinal urma să fie înfierat cu unul din anticele elemente ale științei. Zvo-
nul că aceste patru simboluri nu erau în italiană, ci în engleză constituia
încă un punct de controversă în rândul istoricilor. Engleza părea o deviere
aleatorie de la limba lor maternă… iar Illuminati nu făceau nimic la întâm-
plare.
Langdon coti pe aleea ce ducea spre clădirea arhive lor. Imagini fantoma-
tice i se perindau prin minte. Urzeala Illuminati începea să-și dezvăluie gran-
doarea. Confreria jurase să rămână în subteran cât timp va fi nevoie, acu-
mulând suficientă putere și forță de influență pent ru a putea reieși la supra-
față fără teamă și a-și duce cauza la îndeplinire î n văzul întregii lumi. Deja
Illuminati nu se mai ascundeau. Erau gata să-și arate puterea, confirmând
faptul că mitul devenise realitate. Iar în această seară avea loc marea inau-
gurare.
— Iată și escorta noastră, spuse Vittoria, arătând spre un soldat al Gărzii
Elvețiene care alerga de-a latul unei peluze, spre ușa clădirii.
Când îi văzu, soldatul se opri brusc și se holbă la ei, întrebându-se parcă
dacă nu cumva are halucinații. Fără un cuvânt, se r ăsuci cu spatele la ei și
își scoase stația de emisie-recepție. Aparent neven indu-i să creadă, întrebă
ceva prin intermediul aparatului. Lătratul furios c are se auzea din stație era
indescifrabil pentru Langdon, dar mesajul era clar. Soldatul ridică din
umeri, închise stația și se întoarse spre ei, cu o expresie nemulțumită.
Nimeni nu rosti o vorbă când ei intrară în clădire. Trecând prin patru uși
de oțel și alte două parolate, coborâră o scară lun gă și ajunseră într-un hol
cu două încuietori cu cifru. Dincolo de o altă seri e de porți electronice îi
aștepta un culoar lung, la capătul căruia se aflau două uși masive de stejar,
duble. Soldatul se opri, îi privi din nou și, bombă nind abia auzit, se apropie
de o cutie metalică fixată în zid. O descuie, o des chise și tastă un cod. Ușile

113 începură să bâzâie și încuietoarea cedă.
Elvețianul se întoarse spre ei și le adresă primele cuvinte:
— Arhivele se află dincolo de această ușă. Mi s-a o rdonat să vă escortez
până aici și să mă întorc pentru o altă misiune.
— Plecați? întrebă Vittoria.
— Garda Elvețiană nu are acces la Arhivele Secrete. Dumneavoastră vă
aflați aici numai deoarece comandantul meu a primit un ordin direct în
acest sens de la camerlengo .
— Dar noi cum vom mai ieși ?
— Securitate monodirecțională. Nu veți avea nici o problemă.
Aceasta fiind toată conversația, soldatul se răsuci pe călcâie și porni
înapoi pe culoar.
Vittoria mai comentă ceva, dar Langdon n-o auzi. Nu mai vedea decât
ușile duble din fața lui, întrebându-se ce secrete și ce mistere se aflau
dincolo de ele.

47

Deși știa că nu are mult timp la dispoziție, șambel anul Carlo Ventresca
mergea cu pași rari. Avea nevoie să rămână puțin si ngur pentru a-și aduna
gândurile înaintea rugăciunii de deschidere. Se înt âmplaseră atât de multe!
Traversând singur coridoarele ce duceau spre aripa de nord, încercările
ultimelor cincisprezece zile apăsau încă greu asupr a umerilor săi.
Își urmase îndatoririle sfinte până la ultima liter ă.
Conform legilor Vaticanului, după moartea papei, șa mbelanul trebuia să
confirme personal decesul, plasându-și degetele pe carotida pontifului,
ascultându-i răsuflarea și apoi strigându-l pe nume de trei ori. Legea nu
permitea o autopsie. Apoi sigilase dormitorul papal , distrusese inelul
pontifical în formă de pește, împrăștiase cerneala folosită la sigiliile papale și
organizase ceremonia funerară. Odată rezolvate aces te lucruri, începuse
pregătirile pentru conclav.
„Conclavul, își spuse. Ultimul obstacol!” Una dintr e cele mai vechi tradiții
ale creștinătății. În prezent, fiindcă rezultatul a junsese să fie cunoscut de
obicei chiar dinainte de începerea conclavului, înt regul proces era criticat ca
fiind demodat — mai degrabă o comedie burlescă decâ t o alegere
propriu-zisă. Totuși, șambelanul știa că aceasta er a doar o neînțelegere.
Conclavul nu se rezuma doar la o alegere, ci era un transfer antic, mistic, de
putere. Tradiția era atemporală… discreția extrem ă, bucățelele de hârtie
împăturite, arderea voturilor, amestecul unor vechi substanțe, semnalele de
fum…
Străbătând Logiile Papei Grigore al XIII-lea, șambe lanul se întrebă dacă
Mortati intrase deja în panică. Remarcase, fără înd oială, absența celor patru
preferiti . În lipsa lor, votarea putea dura toată noaptea. Num irea lui Mortati
ca Mare Elector fusese o alegere bună; cardinalul e ra deschis la minte și nu
se sfia să-și spună răspicat părerea. În seara acea sta, conclavul va avea
nevoie mai mult ca oricând de un lider.
Când ajunse în capătul Scării Regale, il camerlengo se opri o clipă cu

114 senzația că se află în fața provocării vieții lui. Putea auzi chiar și de aici
forfota din Capela Sixtină — conversațiile tensiona te dintre cei o sută șaizeci
și cinci de cardinali.
„O sută șaizeci și unu de cardinali!”, se corectă e l.
Pentru o clipă, simți cum se prăbușește spre iad, p rintre oameni urlând,
înghițit de flăcări, pe sub pietrele și sângele car e curgeau din cer.
Apoi, tăcere.
Când copilul își reveni, se afla în Rai. Totul în j urul lui era alb. Lumina
era pură și orbitoare. Deși unii ar fi putut spune că un copil de zece ani nu
are cum să înțeleagă ce e raiul, micul Carlo Ventre sca înțelegea foarte bine.
Iar acum era în Rai. „Unde altundeva ar fi putut fi ?” În unicul deceniu
petrecut de el pe Pământ, copilul simțise deja măre ția lui Dumnezeu —
sunetul tunător al orgii, cupolele avântate spre ce r, glasurile unite în cântec,
vitraliile strălucind în auriu. Mama lui Carlo, Măr ia, îl ducea la slujbă în
fiecare zi. Biserica era casa lui.
— De ce venim noi la slujbă chiar în fiecare zi? în trebase Carlo odată,
deși frecvența nu-l deranja câtuși de puțin.
— Fiindcă așa I-am promis lui Dumnezeu, îi răspunse se mama lui. Și o
promisiune făcută lui Dumnezeu este cea mai importa ntă dintre toate
promisiunile. Niciodată să nu-ți încalci cuvântul d at Domnului.
Carlo îi promisese că n-o va face niciodată. O iube a pe mama lui mai
mult decât pe oricine pe lume. Ea era îngerul lui s fânt. Uneori îi spunea
Maria benedetta — „Maria cea binecuvântată” — deși ei nu-i plăcea del oc.
Îngenunchea și el alături când ea se ruga, simțindu -i parfumul dulce al
trupului și ascultându-i murmurul vocii, în timp ce -și rotea rozariul: „Sfântă
Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te lui Hristos pen tru noi, păcătoșii. Acum
și-n ceasul morții noastre. Amin!”
— Unde este tatăl meu? o întreba Carlo câteodată, d eși știa că tatăl lui
murise înainte ca el să se nască.
— Dumnezeu este tatăl tău acum, îi răspundea ea de fiecare dată. Ești
un copil al Bisericii.
Lui Carlo îi plăcea asta.
— Ori de câte ori ți-e teamă, spunea ea, amintește- ți că acum Dumnezeu
este Tatăl tău. El te va apăra și va veghea asupra ta totdeauna. Domnul are
planuri mari cu tine, Carlo.
Băiețelul știa că mama lui are dreptate; deja Îl pu tea simți pe Dumnezeu
în sângele lui.
„Sânge…
Sânge curgând din cer !”
Liniște. Și apoi, Raiul.
Acest Rai — își dăduse Carlo seama când luminile or bitoare se stinseseră
— era, de fapt, secția de terapie intensivă a Spita lului Santa Clara, de lângă
Palermo. Carlo fusese unicul supraviețuitor al unui atac terorist cu bombă,
ce distrusese capela în care el și mama lui partici pau la slujbă în timpul
vacanței. Treizeci și șapte de oameni muriseră, inc lusiv mama lui. Ziarele
numiseră supraviețuirea lui „Miracolul Sfântului Fr ancisc”. Pentru un motiv
necunoscut, cu doar câteva clipe înaintea exploziei , Carlo plecase de lângă
mama lui și intrase într-un alcov mai ferit, pentru a privi o tapiserie care-l
înfățișa pe Sfântul Francisc.

115 „Dumnezeu m-a chemat acolo, își spusese el în cele din urmă. El a vrut
să mă salveze.”
Durerea era chinuitoare. Încă o măi vedea pe mama l ui îngenuncheată,
trimițându-i un sărut din vârful degetelor. Apoi, c u un zgomot asurzitor,
trupul ei plăcut mirositor fusese sfârtecat. Încă m ai simțea gustul răului
uman. Sângele curgea din cer. Sângele mamei lui! Bi necuvântata Maria!
„Dumnezeu te va apăra și va veghea asupra ta totdea una”, îi spusese ea.
„Dar unde e Dumnezeu acum?!”
Apoi, ca o întruchipare lumească a adevărului rosti t de mama lui, un
preot venise la spital. Nu era un preot oarecare. U n episcop! Și se rugase
pentru Carlo. Miracolul Sfântului Francisc! Când co pilul își revenise, preotul
aranjase ca el să locuiască într-o mică mânăstire d e pe lângă catedrala în
care predica episcopul. Astfel, Carlo trăise și înv ățase împreună cu călugării,
ba chiar devenise băiatul de altar al protectorului său. Episcopul îi sugerase
să urmeze școala publică, dar copilul refuzase. Nic ăieri nu ar fi putut fi mai
fericit decât în noua lui casă. Acum știa cu adevăr at că trăiește în casa
Domnului.
În fiecare seară, Carlo se ruga pentru mama lui.
„Dumnezeu m-a salvat pentru un motiv. Care este ace l motiv?” se întreba
el.
Când împlinise șaisprezece ani, conform legii itali ene trebuia să facă doi
ani de armată. Episcopul îi explicase că, dacă ar i ntra la seminar, ar fi scutit
de această îndatorire. Dar Carlo îi răspunsese că, deși avea de gând să
urmeze seminarul, voia să înțeleagă mai întâi ce e răul .
Episcopul nu înțelesese.
Dacă avea să-și petreacă viața în sânul Bisericii, luptând împotriva
răului, încercase băiatul să-i explice, trebuia mai întâi să-l înțeleagă. Și ce
loc ar fi fost mai potrivit pentru a înțelege răul, decât armata? Armata
folosea arme și bombe. Și o bombă o ucisese pe binecuvântata lui mamă !
Episcopul încercase să-l convingă să se răzgândeasc ă, dar Carlo era
hotărât.
— Ai grijă, fiul meu, îi spusese preotul. Și aminte ște-ți că Biserica te
așteaptă la întoarcere.
Cei doi ani de armată fuseseră cumpliți. Băiatul îș i petrecuse copilăria în
liniște și în reculegere. În armată însă, nu exista liniște. Zgomot continuu.
Mașinării uriașe pretutindeni. Nici o clipă de pace sufletească. Deși soldații
participau la slujba religioasă o dată pe săptămână , Carlo nu simțea prezen-
ța lui Dumnezeu în nici unul dintre colegii săi; mi nțile lor erau prea pline de
haos pentru a-L zări pe Domnul.
Băiatul ura această nouă viață a sa și voia să plec e acasă. Dar era
hotărât să reziste în continuare. Trebuia să înțele agă răul. Refuzase să tragă
cu arma, așa că militarii îl învățaseră să piloteze un elicopter sanitar. Carlo
ura zgomotul și mirosurile, dar cel puțin așa se ri dica în văzduh și putea fi
mai aproape de mama lui din ceruri. Când i se spuse se că antrenamentul de
pilot includea și salturi cu parașuta, simțise că-l cuprinde groaza. Și totuși,
nu avusese de ales.
„Dumnezeu mă va apăra”, se încurajase el.
Prima lui săritură cu parașuta fusese cea mai incit antă și mai plină de
entuziasm experiență pe care o trăise în viața lui. Parcă zbura împreună cu

116 Dumnezeu. Carlo nu se mai sătura acum… liniștea.. . plutirea… chipul
mamei sale întrezărit în norii alburii… „Dumnezeu are planuri mari pentru
tine, Carlo!” Când revenise din armată, intrase ime diat la seminar.
Asta se întâmplase cu douăzeci și trei de ani în ur mă.
Astăzi, în vreme ce cobora Scara Regală, șambelanul Carlo Ventresca se
străduia să înțeleagă șirul de evenimente care îl a dusese la această
răspântie teribila.
„Lasă la o parte orice temeri, se îndemnă singur, ș i încredințează această
noapte în mâinile lui Dumnezeu.”
Vedea deja masiva ușă de bronz a Capelei Sixtine, v egheată de patru
membri ai Gărzii Elvețiene. Soldații descuiară ușa și o deschiseră. Înăuntru,
toate capetele se întoarseră spre el. Il camerlengo privi marea de sutane
negre și robe roșii din fața lui. De-abia acum înțe legea care era planul lui
Dumnezeu. Soarta Bisericii era în mâinile sale.
Șambelanul își făcu semnul crucii și păși peste pra g.

48

Reporterul BBC Gunther Glick stătea asudând în furg oneta parcată pe
latura estică a pieții San Pietro și-l înjura pe re dactorul său. Deși prima sa
evaluare lunară fusese însoțită de superlative — mu ncitor, inteligent, eficient
— iată-l acum, la Vatican, la „pânda-papii”. Știa b ine că munca pentru BBC
îi conferea mult mai multă credibilitate decât lucr ul pentru o fițuică precum
British Tattler , totuși nu așa înțelegea el munca de reporter.
Datoria lui era una simplă, jignitor de simplă, tre buia să stea aici,
așteptând ca o grămadă de boșorogi să-l aleagă pe u rmătorul boșorog-șef,
după care să iasă din furgoneta asta și să înregist reze un spot „în direct” de
cincisprezece secunde, având Vaticanul pe fundal.
„Grozav!”
Lui Glick încă nu-i venea să creadă că BBC-ul încă mai trimitea reporteri
în teren pentru o asemenea bufonerie. „Vezi cumva ș i vreuna dintre marile
rețele de televiziune americane aici în seara asta? La naiba, nu!” Fiindcă
băieții cei mari știau să-și facă treaba. Ei se uit au la CNN, făceau un scurt
rezumat și apoi își filmau reportajul „în direct” î n fața unui ecran gol, peste
care suprapuneau apoi niște imagini mai vechi, pent ru a-i da o tușă realistă.
MSNBC folosea chiar vânt și ploaie artificială în s tudio, conferind
reportajelor acea autenticitate de la fața locului. Telespectatorii nu mai vor
adevăr; tot ce doresc e cât mai multă distracție.
Glick privi prin parbriz, simțindu-se cu fiecare mi nut ce trecea tot mai
deprimat. Fortăreața imperială a Vaticanului se înă lța în fața lui, parcă
pentru a-i arăta ce puteau realiza oamenii când își puneau ceva în minte cu
adevărat.
— Eu ce-am realizat în viața mea? se întrebă el cu glas tare. Nimic!
— În cazul ăsta, renunță! răsună o voce de femeie î n spatele lui.
Glick tresări. Uitase că nu e singur, se răsuci spr e bancheta din spate,
unde cameramanul său, Chinita Macri, ședea tăcută, ștergându-și ochelarii.
Totdeauna își ștergea ochelarii. Chinita era negres ă — deși prefera să i se

117 spună afro-americană — puțintel cam grăsuță și inte ligentă foc. Și avea grijă
să nu te lase să uiți lucrul ăsta. Era o pipiță ciu dată, dar Glick o plăcea. Iar
acum chiar că simțea nevoia să schimbe o vorbă cu c ineva.
— Care-i problema, Gunth? întreba ea.
— Ce facem noi aici?
Chinita continua să-și lustruiască ochelarii:
— Asistam la un eveniment interesant.
— Un grup de bătrânei încuiați în întuneric este in teresant pentru tine?
— Știi că te paște iadul, nu-i așa?
— Sunt deja acolo!
— Ia spune-mi! îl îndemnă Chinita, exact așa cum fă cea mama lui.
— Vreau și eu să las ceva în urmă, să mă fac cunosc ut.
— Ai scris pentru The British Tattler .
— Da, dar nimic răsunător.
— Ei, haide, am auzit eu că ai scris un articol exp loziv despre viața
sexuală secretă a reginei cu extratereștrii.
— Mulțumesc!
— Ei, roata se întoarce! În seara asta ai să înregi strezi primele tale
cincisprezece secunde de istorie.
Glick mârâi. Deja putea auzi vocea crainicei de la știri: „Mulțumesc
Gunther, excelent reportaj”. Apoi crainica avea să treacă repede la buletinul
meteo.
— Trebuia să fi încercat și eu pentru postul de cra inic.
Macri izbucni în râs:
— Fără nici un pic de experiență? Și cu barba asta ? Las-o baltă!
Glick își trecu mâna prin smocul de păr roșcat din bărbie:
— Mi se pare că-mi dă un aer mai inteligent.
Telefonul furgonetei începu să sune, îndepărtându-l de la gândurile lui
negre.
— Poate e de la redacție, spuse, dintr-o dată plin de speranță. Poate că
vor un spot în direct!
— Despre povestea asta ? Visezi, băiete!
Glick răspunse la telefon cu cea mai bună voce de c rainic pe care o reuși:
— Gunther Glick, BBC, în direct de la Vatican.
Individul de la celălalt capăt al firului avea un p uternic accent arab.
— Ascultă-mă cu atenție, spuse acesta. Sunt pe punc tul de a-ți schimba
viața.

49

Langdon și Vittoria erau singuri lângă ușile duble ce duceau spre sala
interioară a Arhivelor Secrete. Decorațiunile erau un amestec bizar de
covoare ce acopereau complet podeaua de marmură și camere video ce
pândeau de lângă heruvimii sculptați pe plafon. „Re naștere Sterilă”, numi
Langdon acest stil în sinea sa. Dincolo de colonada de la intrare se vedea o
placă mică de bronz:
„ARCHIVIO VATICANO Curatore, Padre Jaqui Tomaso.”

118 „Părintele Jaqui Tomaso!” Langdon recunoscu numele curatorului din
scrisorile de refuz pe care le primise: „Stimate do mnule Langdon, Cu regret
vă scriu pentru a respinge…”
Cu regret…
„Aiurea!” De când preluase Jaqui Tomaso funcția de curator, Langdon nu
întâlnise nici un american noncatolic căruia să i s e acorde acces la Arhivele
Secrete ale Vaticanului. Il guardiàno , îl numeau istoricii. Jaqui Tomaso era
cel mai dur bibliotecar din lume.
Pășind pragul sălii interioare, Langdon se aștepta aproape să-l vadă pe
părintele Jaqui în uniformă militară, cu casca pe c ap, stând de pază cu
mitraliera. Sala era însă pustie.
Liniște. Lumină difuză.
Archivio Vaticano ! Unul dintre visurile vieții sale.
Încă din primul moment, se simți stânjenit, dându-ș i seama ce romantic
incurabil era. Imaginea pe care și-o făurise despre această sala în atâția ani
de așteptare era total greșită. Își imaginase raftu ri prăfuite, pline până în
tavan cu volume ferfenițite, preoți catalogân-du-le la lumina sfeșnicelor și a
ferestrelor cu vitralii, călugări studiind vechi pe rgamente…
Nici pe departe!
La prima vedere, încăperea părea a fi un hangar ime ns cu luminile
stinse, în care cineva construise vreo zece terenur i de racquet-ball . Desigur,
Langdon știa ce anume erau cubiculele acelea de sti clă. Nu era deloc
surprins să le vadă; umiditatea și căldura riscau s ă distrugă vechile
pergamente, astfel că procesul de conservare impune a incinte ca acestea —
galerii etanșe ce fereau cărțile de umiditatea și a cizii prezenți în mod natural
în aer. Langdon se mai aflase de multe ori în săli ermetic închise și niciodată
nu se simțise în largul lui… nu-i plăcea ideea de a intra într-un conteiner
etanș, în care nivelul oxigenului era reglat de un bibliotecar.
Galeriile erau întunecate, fantomatice chiar, prost luminate de becuri
slabe așezate la capătul fiecărui șir de rafturi. Î n bezna fiecărui cubicul,
Langdon simțea parcă stafiile uriașe — șir după șir de rafturi încărcate de
istorie. Era o colecție dată naibii!
Vittoria părea și ea năucită. Lângă el, privea în t ăcere uriașele cuburi de
sticlă.
Timpul era însă scurt și începu să caute cu privire a un catalog — un
catastif masiv în care să fie înscrise toate volume le din arhivă. Nu văzu însă
nimic altceva decât licărirea palidă a câtorva moni toare de computer.
— Se pare că au un Biblion. Indexul este computeriz at.
— Asta ar grăbi mult căutările, răspunse Vittoria c u speranță în glas.
Langdon ar fi vrut să-i împărtășească entuziasmul, dar nu reușea. Se
apropie de un monitor și începu să tasteze câteva c uvinte. Imediat își văzu
temerile confirmate:
— Vechea metodă ar fi fost mai bună, spuse cu voce tare.
— De ce?
— Deoarece cărțile nu au parole de protecție. Îmi î nchipui că o fiziciană
ca tine nu se pricepe să spargă coduri și parole.
Vittoria clătină din cap:
— Mă pricep la spart pahare, atâta tot.
Langdon trase adânc aer în piept și se întoarse spr e straniul șir de galerii

119 transparente. Se apropie de prima și își lipi frunt ea de sticlă. În interiorul
slab luminat se zăreau câteva siluete amorfe, pe ca re le recunoscu drept
rafturi obișnuite, suluri de pergament și mese de s tudiu. Își ridică apoi ochii
spre tăblițele de identificare de la capătul fiecăr ui șir. La fel ca în orice
bibliotecă, acestea indicau conținutul respectivulu i șir. Langdon le trecu
rapid în revistă, dân-du-le ocol pe dinafară sticle i protectoare: „PIETRO IL
ERMITO… LE CROCIATE… URBANO II… LEVANT…”
— Sunt etichetate, spuse el, dar nu în ordinea alfa betică a autorilor. Nu
era deloc surprins. Vechile arhive nu erau aproape niciodată aranjate
alfabetic, deoarece mulți dintre autori erau necuno scuți. Nici titlurile nu
puteau fi luate ca referință, fiindcă numeroase doc umente istorice erau doar
fragmente de papirus sau epistole fără titlu. Catal ogarea se făcea de cele mai
multe ori cronologic. În mod bizar însă, aici lucrările nu păreau a fi aranjate
în ordine cronologică. Langdon simțea cum un timp p rețios se scurge în
zadar:
— Se pare că Vaticanul are propriul sistem.
— Ce surpriză!
Profesorul studie din nou etichetele. Documentele a copereau perioade de
secole, dar toate cuvintele-cheie, își dădu el seam a, erau interconectate.
— Cred că avem de-a face cu o clasificare tematică.
— Tematică? repetă Vittoria cu tonul incredul al om ului de știință. Îmi
pare ineficientă.
„De fapt, își spuse Langdon gânditor, s-ar putea să fie cea mai iscusită
clasificare pe care am văzut-o vreodată.” Totdeauna își îndemnase studenții
să disceamă tonurile și aspectele generale ale unei perioade artistice, în loc
să se piardă în elemente de detaliu și date precise . Arhivele Vaticanului erau
catalogate, aparent, conform aceluiași principiu. „ Tușe largi…”
— Totul în această galerie, spuse el ceva mai încre zător, secole întregi de
lucrări se referă la cruciade. Aceasta-i tema galer iei de aici.
Da, totul despre cruciade se afla acolo. „Relatări istorice, epistole, lucrări
de artă, informații socio-politice, analize moderne . Totul la un loc… facilitând
o mai profundă înțelegere a subiectului. Strălucit! ”
Vittoria se încruntă:
— Dar o anumită informație poate face referire la mai multe teme
simultan!
— De aceea au referințe încrucișate.
Și Langdon îi arătă o serie de tăblițe colorate, am plasate printre lucrările
de pe rafturi.
— Aceste semne indică documente secundare, așezate pe alt raft decât
cel corespunzător temei principale.
— Perfect! exclamă ea, părând gata să renunțe.
Apoi își puse mâinile în șold și privi în jurul ei. După o clipă, privi spre
Langdon:
— Așadar, domnule profesor, cum se cheamă chestia a ceea a lui Galilei
pe care o căutăm noi?
Langdon nu-și putu opri un zâmbet. Aproape că încă nu-i venea sa
creadă că se afla în această încăpere. „Este aici, își spuse. Undeva în
întuneric, mă așteaptă.”
— Vino după mine!

120 Și porni cu pași repezi de-a lungul primei galerii, examinând tăblițele
indicatoare ale tuturor rafturilor.
— Îți amintești când ți-am povestit despre Calea Il uminării? Cum își
recrutau Illuminati noii membri prin intermediul unui test complex?
— Vânătoarea comorilor, da.
— Problema cu care s-a confruntat confreria după am plasarea indiciilor
era aceea că trebuia să spună într-un fel comunităț ii științifice că această
cale exista.
— Logic! Altfel, nimeni n-ar fi știut că trebuie s- o caute.
— Într-adevăr, și chiar dacă ar fi știut că exista, savanții nu ar fi avut
habar de unde să înceapă. Roma e uriașă.
— Ai dreptate.
Langdon trecu la cealaltă galerie, citind tăblițele , în vreme ce vorbea.
— Cu aproximativ cincisprezece ani în urmă, împreun ă cu câțiva istorici
de la Sorbona am descoperit o serie de scrisori Illuminati în care existau
numeroase referiri la il segno .
— La semn. Adică anunțul despre Calea Iluminării și despre locul în care
aceasta începea.
— Da. Și de atunci, numeroși profesioniști, printre care și eu, au găsit
alte referințe la il segno . Astăzi este aproape unanim acceptată teoria
conform căreia indiciile există și că Galilei le-a comunicat comunității
științifice din vremea lui, fără ca Vaticanul să ai bă habar.
— Cum?
— Nu suntem siguri, dar cel mai probabil prin inter mediul publicațiilor
tipărite. De-a lungul anilor, Galilei a publicat nu meroase cărți și broșuri.
— Pe care Vaticanul, în mod cert, le-a văzut. Pare cam riscant.
— Într-adevăr. Și totuși, il segno a fost distribuit.
— Și nimeni nu l-a identificat?
— Nu. Oricât de ciudat ar părea, peste tot acolo un de apar aluzii la il
segno — jurnale masonice, vechi periodice științifice, epis tole Illuminati —
acestea iau de cele mai multe ori forma unui număr.
— 666?
Langdon zâmbi:
— De fapt, 503.
— Adică?
— N-am reușit să ne dăm încă seama ce înseamnă. Eu, unul, am devenit
fascinat de numărul 503, încercând orice pentru a-i desluși semnificația —
numerologie, referințe cartografice, latitudini.
Între timp, Langdon ajunsese la capătul galeriei, o ocoli și se grăbi să
citească următorul șir de tăblițe, continuându-și e xplicațiile:
— Timp de mulți ani, singurul indiciu părea să fie faptul că 503 începe
cu cifra 5… una dintre cifrele sacre ale confreri ei. Se opri.
— Ceva îmi spune că recent ți-ai dat însă seama de semnificație și că de
aceea ne aflăm acum aici.
— Corect, replică profesorul, mândrindu-se un momen t de munca sa. Ai
auzit despre o carte a lui Galilei numită Dialogo?
— Desigur. Este celebră printre savanți ca fiind ce a mai tare în domeniul
științei.
„Cea mai tare” nu era chiar expresia pe care ar fi folosit-o Langdon, însă

121 el știa ce voia Vittoria să spună. Între 1630 și 16 35, Galiei intenționa să
publice o carte în care să susțină modelul heliocen tric al sistemului solar,
propus de Copernic, dar Vaticanul nu a permis apari ția cărții decât cu
condiția ca savantul să includă, la fel de bine fun damentat, și modelul
geocentric a-great de Biserică — un model despre ca re Galilei știa că este
complet greșit. Însă nu a avut de ales și a fost ne voit să publice cartea
oferind spațiu egal ambelor modele.
— După cum probabil știi, reluă Langdon, în ciuda a cestui compromis,
Diălogo a fost considerată eretică și Vaticanul l-a condamn at pe Galilei la
arest la domiciliu.
— Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită!
— Așa e, surise profesorul. Totuși, Galilei era un om tenace. În timpul
acelui arest la domiciliu, a scris în taină o lucra re mai puțin cunoscută, pe
care istoricii o confundă uneori cu Diălogo . Aceasta din urmă se numește
Discorsi .
— Am auzit de ea. Discurs asupra mareelor .
Langdon se opri pentru o clipă, uimit că știa despr e o publicație obscură
care trata mișcarea planetelor și efectul ei asupra mareelor.
— Ei, exclamă Vittoria, ai uitat că vorbești cu un fizician italian al cărui
tată îl venera pe Galilei?
Profesorul râse. Oricum, Discorsi nu era cartea pe care o căutau ei;
concomitent cu aceasta, istoricii erau de părere că Galilei mai scrisese o altă
broșură foarte puțin cunoscută, intitulată Diagramma . — Diagramma della
Verità , spuse el. „Diagrama Adevărului”.
— De asta n-am auzit.
— Nu mă surprinde. Diagramma a fost cea mai secretă lucrare a
Savantului — un fel de tratat asupra unor date știi nțifice pe care le con-
sidera reale, dar nu avea voie să le dea publicităț ii. La fel ca unele dintre
manuscrisele sale anterioare, Diagramma a fost scoasă clandestin din Roma
de un prieten și publicată în taină, în Olanda. Bro șura a devenit în scurt
timp populară în cercurile lumii para-științifice a le vremii. Apoi Vaticanul a
prins de veste și a început o campanie de ardere a cărților.
Vittoria îl privea intrigată:
— Și crezi că Diagramma conținea acele indicii? Il segno ? Informațiile
despre Calea Iluminării?
— Prin Diagramma au fost ele comunicate celorlalți savanți. Sunt sig ur
de asta.
Langdon ajunse la a treia galerie și începu să cite ască și aici tăblițele
indicatoare:
— Arhiviștii caută de ani buni un exemplar din acea stă lucrare. Dar pe
fondul arderilor ordonate de Vatican și al rezisten ței ei scăzute, broșura a
dispărut de pe fața pământului.
— „Rezistență scăzută”?
— Arhiviștii clasifică documentele pe o scară de la unu la zece în funcție
de integritatea lor structurală. Diagramma a fost tipărită pe hârtie de rogoz
— subțire ca foița de țigară. Nu rezistă mai mult d e un secol.
— De ce n-au tipărit-o pe ceva mai rezistent?
— Așa a vrut Galilei. Pentru a-i proteja pe discipo lii săi. În acest fel,
savanții prinși cu broșura o puteau arunca pur și s implu în apă și cartea se

122 dezintegra. Era o găselniță grozavă pentru distruge rea probelor incrimina-
torii, însă un coșmar pentru arhiviști. Se crede că un singur exemplar din
Diagramma a supraviețuit dincolo de secolul al XVIII-lea.
— Numai unul? bâigui Vittoria, privind înmărmurită în jurul ei. Și
exemplarul acela se află aici ?
— Confiscat de Vatican din Olanda la scurt timp dup ă moartea lui
Galilei. De ani de zile solicit acces aici pentru a -l vedea — de când mi-am dat
seama ce conține.
De parcă i-ar fi citit gândurile, Vittoria pătrunse între celelalte galerii,
citind restul de tăblițe indicatoare.
— Mulțumesc, spuse el. Caută acele tăblițe care au ceva de-a face cu
Galilei, știință, savanți… Vei înțelege când vei vedea.
— Bine, dar încă nu mi-ai spus cum ți-ai dat seama că în Diagramma se
ascundea acea informație. E ceva în legătură cu num ărul pe care-l tot vedeai
în epistolele Illuminati , 503?
— Da. Mi-a luat ceva vreme, dar într-un târziu am r ealizat că 503 e doar
un cod. Care se referă la Diagramma .
Pentru o clipă, Langdon retrăi acel moment de neașt eptată revelație: 16
august, cu doi ani în urmă. Stătea pe malul lacului , la nunta fiului unui
coleg. În sunet de cimpoi, nuntașii își făcuseră ap ariția traversând lacul pe o
barjă. Vasul era decorat cu flori și ghirlande, iar la prova se vedea desenat
cu vopsea un număr scris cu cifre romane: DCII.
Nedumerit, Langdon îl întrebase pe tatăl miresei:
— Ce înseamnă acel 602?
— 602?!
— DCII este numeralul roman 602, spusese el, arătân d barja.
Omul izbucnise în râs:
— Nu e un numeral roman! E numele barjei!
— DCII?
— Dick și Connie II.
Langdon simțise cum i se înroșesc urechile; Dick și Connie erau mirii.
Barja fusese, în mod evident, botezată în cinstea f ericitului cuplu.
— Dar ce s-a întâmplat cu DCI? întrebase el.
— S-a scufundat ieri în timpul repetiției generale.
Fusese rândul lui Langdon să râdă:
— Îmi pare rău să aud asta.
Apoi căzuse pe gânduri, cu ochii la barjă. „DCII, î și spusese el, ca un
QEII în miniatură.” În clipa următoare își dăduse s eama. Acum se răsuci
spre Vittoria:
— Așa cum am menționat, 503 e un cod — un truc prin care IUuminati
voiau să ascundă ceea ce, inițial, trebuia să fie u n numeral roman. Scris cu
cifre romane, 503 este…
— DIII.
— Ești rapidă! Te rog să-mi spui că nu faci și tu p arte dintre Illuminati !
Ea râse:
— Folosesc cifrele romane pentru a codifica stratur ile pelagice.
„Desigur, mormăi Langdon neauzit, era la mintea coc oșului!”
— Și ce înseamnă DIII?
— DI, DII și DIII sunt abrevieri foarte vechi. Erau folosite de savanții de

123 odinioară pentru a face deosebirea între documentel e lui Galilei, pentru că
se făceau confuzii frecvente.
Vittoria trase aer în piept:
— Diàlogo … Discorsi … Diagramma .
— D-l, D-2 și D-3. Toate științifice. Toate controv ersate. 503 este DIII.
Diagramma . Cea de-a treia carte a sa.
— Dar un lucru tot nu se potrivește. Dacă acest segno , acest indiciu,
această informare despre Calea Iluminării se afla c u adevărat în Diagramma
lui Galilei, cum de n-a văzut-o și Vaticanul când a confiscat toate
exemplarele?
— Poate că a văzut-o, dar nu și-a dat seama. Îți am intești de indiciile
Illuminati ? Obiecte ascunse la vedere…? Disimulare…? Se par e că il segno
era încifrat în mod similar — foarte vizibil. Inviz ibil însă pentru cei care nu-l
căutau și tot invizibil pentru cei care nu-l înțelegeau .
— Adică?
— Adică Galilei l-a ascuns bine. În conformitate cu datele istorice, il
segno era reprezentat în ceea ce Illuminati numeau lingua pura .
— Limba pură?
— Da.
— Cu alte cuvinte, matematica.
— Așa cred și eu. Pare, totuși, evident. La urma ur mei, Galilei era om de
știință și scria pentru oamenii de știință. Matemat ica ar fi fost „limbajul”
logic pe care l-ar fi folosit pentru a-și codifica semnul. Broșura este intitulată
Diagramma , deci diagramele matematice pot face și ele parte di n acest cod.
În vocea Vittoriei se întrezărea speranța:
— Bănuiesc că Galilei a creat un soi de cod matemat ic pe care clerul nu
l-a remarcat.
— Nu pari prea convinsă.
— Nu sunt fiindcă nici tu nu ești. Dacă ai fost atât de sigur cu privire la
DIII, de ce n-ai publicat nimic referitor la acest lucru? Dacă ai fi făcut-o,
cineva care ar fi avut acces la Arhivele Vaticanulu i, ar fi venit aici și ar fi
verificat deja Diagramma .
— N-am vrut să public nimic. Am lucrat din greu pen tru a descoperi acea
informație și…
Se întrerupse, stânjenit.
— Voiai gloria !
— Dintr-un punct de vedere, da, spuse el, roșind uș or. Numai că…
— Nu trebuie să te jenezi! Doar vorbești cu un om d e știință! Publicăm
sau pierim! Noi la CERN spunem: „Demonstrăm sau ne sufocăm”.
— Nu voiam doar întâietatea. Mă îngrijora faptul că , ajunse în niște
mâini nepotrivite, informațiile despre Diagramma ar fi riscat să dispară.
— Mâinile nepotrivite fiind cele ale Vaticanului?
— Nu susțin că sunt nepotrivite în sine, dar Biseri ca a luat totdeauna în
derâdere amenințările Illuminati . La începutul secolului XX, Vaticanul a
mers până într-acolo, încât a declarat că Illuminati nu este decât produsul
unei imaginații prea bogate. Clerul era de părere — și, poate, pe bună
dreptate — că ultimul lucru de care aveau nevoie cr eștinii era să afle că
exista o mișcare anticreștină extrem de puternică, infiltrată în finanțe,
politică și învățământ.

124 „Folosește timpul prezent, Robert, își aminti el si ngur. EXISTĂ o forță
anticreștină foarte puternică, infiltrată în finanț e, politică și învățământ.”
— Deci, crezi că Vaticanul ar fi ascuns toate dovez ile referitoare la
amenințarea Illuminati ?
— Posibil. Orice amenințare, reală sau imaginară, s ubminează încrederea
în forța Bisericii.
— Încă o întrebare. Vittoria se întoarse spre el și îl privi lung, de parcă ar
fi fost cine știe ce arătare: Vorbești serios ?
— Cum adică?
— Adică, ăsta este planul tău de salvare în situația de față?
Langdon nu-și dădea seama dacă în ochii ei se oglin dește doar un
sentiment de milă amestecata cu amuzament sau teroa re pură.
— Te referi la găsirea Diagrammei ? întrebă el, confuz.
— Mă refer la găsirea Diagrammei , la identificarea unui semn vechi de
patru sute de ani, la descifrarea unui cod matemati c și la parcurgerea unui
drum marcat de un șir de vechi opere de artă pe car e numai cele mai
strălucite minți ale istoriei au reușit să le recun oască… și toate astea în
următoarele patru ore!
Langdon ridică din umeri:
— Sunt gata să accept și alte sugestii.

50

Robert Langdon se afla în dreptul galeriei cu număr ul 9 și citea etichetele
de pe rafturi: „BRAHE… CLAVIUS… COPERNIC… KEP LER… NEWTON…”
Parcurgând numele încă o dată, brusc se simți alarm at. „Aceștia sunt
oamenii de știință… dar unde e Galilei?”
Se întoarse spre Vittoria, care verifica galeria al ăturată.
— Am găsit tema, dar nu și pe Galilei.
— Nu, nici eu, răspunse ea în timp ce trecea la gal eria următoare. Aici e!
Dar sper că ți-ai adus ochelarii, fiindcă lui îi es te dedicată toată galeria asta.
Profesorul se apropie în fugă, Vittoria avea drepta te. Toate tăblițele indi-
catoare din galeria 10 purtau același nume: „IL PRO CESSO GALILEANO”.
Langdon fluieră uimit, dându-și seama de ce savantu lui îi fusese
dedicată o galerie întreagă.
— Procesul lui Galilei! șopti el privind prin sticl a protectoare rândurile de
manuscrise. Cea mai scumpă și cea mai îndelungată a cțiune judiciară din
istoria Vaticanului. Paisprezece ani și șase sute d e milioane de lire cheltuite!
Și totul se află aici.
— „Câteva” documente juridice!
— Cred că avocații nu s-au schimbat prea mult de-a lungul secolelor.
— Nici rechinii n-au făcut-o!
Langdon se apropie de un buton galben amplasat pe p artea laterală a
galeriei. Îl apăsă și în interior se aprinseră un ș ir de becuri. Lumina era de
un roșu întunecat și transforma cubul de sticlă înt r-o casetă purpurie… un
labirint de rafturi înalte până sub plafon.
— Dumnezeule! exclamă Vittoria. Ne bronzăm sau lucr ăm?

125 — Pergamentul se decolorează și de aceea iluminarea în galerii se face
totdeauna cu lumină întunecată.
— Poți s-o iei razna acolo, înăuntru!
„Sau mai rău”, își spuse profesorul, îndreptându-se spre unica intrare a
galeriei.
— Un mic avertisment: oxigenul este un oxidant pute rnic; prin urmare,
în galerii nivelul său e foarte scăzut. În interior este un vid parțial. Respirația
ne va fi îngreunată.
— Ei, dacă niște cardinali bătrâni supraviețuiesc, vom izbuti și noi!
„Da, să sperăm că vom fi atât de norocoși!”
Intrarea în galerie se făcea printr-o ușă electroni că turnantă. Langdon
remarcă dispunerea obișnuită a celor patru butoane de acces pe tocul
interior al ușii, câte unul pentru fiecare comparti ment. Când se apăsa pe
buton, ușa era acționată și schița o jumătate de ro tație, apoi se oprea scurt
— o procedură standard, menită să mențină atmosfera din interior.
— După ce intru eu, îi explică Langdon, apasă buton ul și vino după
mine. Înăuntru umiditatea este de numai opt procent e, așa că obișnuiește-te
să respiri cu gura uscată.
Acestea fiind zise, păși în compartimentul rotativ și apăsă pe buton. Ușa
bâzâi sonor și începu să se rotească. Urmând-o, Lan gdon își pregăti corpul
pentru șocul fizic pe care îl suferea întotdeauna î n primele secunde petre-
cute într-un spațiu închis ermetic. Intrarea într-o galerie etanșă semăna cu
trecerea bruscă de la altitudine zero la șase sute de metri adâncime. Greața
și amețelile erau obișnuite în aceste circumstanțe. „Vezi dublu și pici jos”, își
aminti el refrenul arhiviștilor. Simți cum îi pocne sc urechile. Cu un șuierat,
ușa se mai roti o dată și încremeni.
Era înăuntru.
Încă din primul moment își dădu seama că aerul era mai rarefiat decât
se așteptase. Vaticanul își lua deci arhivele mai î n serios decât alții. Langdon
încercă să-și controleze senzația de sufocare și îș i relaxa cutia toracică,
astfel ca plămânii să i se dilate. Senzația de apăs are trecu repede. Iată că
turele lui zilnice de bazin tot îi foloseau la ceva . Respirând mai normal acum,
privi în jurul său. În ciuda pereților transparenți , el resimțea anxietatea
cunoscută. „Sunt închis într-o cutie, își spuse. În tr-o cutie roșie ca sângele.”
Ușa bâzâi în spatele lui și Vittoria intră. În clip a în care păși în galerie,
ochii începură să-i lăcrimeze, iar respirația i se acceleră.
— Ai puțină răbdare, îi spuse Langdon. Dacă amețeșt i, apleacă-te!
— Mă… simt… șopti ea, de parcă… aș face scufu ndări… cu o proporție
greșită… de oxigen.
Profesorul așteptă ca ea să se obișnuiască, fără să se îndoiască de acest
lucru. Vittoria Vetra era într-o formă fizică excep țională — spre deosebire de
o fostă absolventă de la Radcliffe pe care o însoți se el odată în arhivele
ermetice ale Bibliotecii Widener. La sfârșit, fuses e nevoit să-i facă respirație
gură la gură bietei femei, care aproape că-și înghi țise proteza dentară.
— Te simți mai bine?
Vittoria înclină din cap, în semn că da.
— Eu am zburat cu blestematul vostru de avion spați al, așa că acum mă
răzbun, glumi el.
Ea surâse:

126 — Touché!
Langdon căută în cutia de lângă ușă și scoase câtev a mănuși albe de
bumbac.
— Ținută oficiala? întrebă Vittoria.
— Pentru aciditatea pielii. Nu putem atinge vechile documente fără
mănuși. Ia-ți o pereche!
— Cât timp mai avem? întrebă ea, în vreme ce-și pun ea mănușile.
Langdon îți verifică ceasul cu Mickey Mouse:
— A trecut de ora șapte.
— Trebuie să găsim chestia aceea în mai puțin de o oră.
— De fapt, nu avem chiar atât de mult timp, răspuns e el, arătându-i un
filtru de aerisire de deasupra capului. În mod norm al, când cineva se află
înăuntru, curatorul pune în funcțiune sistemul de r eoxigenare. Astăzi însă,
nu. După douăzeci de minute, amândoi vom rămâne făr ă aer.
Cu toată lumina roșie din încăpere, paloarea bruscă a Vittoriei era
vizibilă.
Profesorul zâmbi și își netezi mănușile:
— Demonstrăm sau murim, doamnă Vetra. Mickey ticăie de zor!

51

Gunther Glick, reporterul BBC, se holbă timp de zec e secunde la telefo-
nul din mâna sa înainte de a-l închide. Chinita Mac ri îl privea lung de pe
bancheta din spate a furgonetei:
— Ce s-a întâmplat? Cine era?
Glick se întoarse spre ea, ca un copil care tocmai a primit din greșeală o
jucărie și se teme că i-o va lua altul:
— Am primit un pont, suse el. Ceva se petrece la Va tican.
— Se numește „conclav”, ricană Chinita. Ce mai pont !
— Nu, altceva. Ceva tare !
„Oare informația primită era chiar adevărată?” Glic k simți un val de ruși-
ne când își dădu seama cât de mult se ruga să fie a devărată.
— Ce-ai zice dacă ți-aș spune că patru cardinali au fost răpiți și urmează
să fie uciși în patru biserici diferite în seara as ta?
— Aș zice că ai fost luat în balon de vreun amic de la birou cu un simț al
umorului cam bizar.
— Și dacă aș mai adăuga că ni se va comunica locul exact al primei exe-
cuții?
— Aș vrea să știu cu cine ai vorbit.
— Nu mi-a spus.
— Și dacă doar mânca rahat?
Cinismul Chinitei era ceva de așteptat, dar ea uita că țicniții și mincino-
șii fuseseră specialitatea lui la British Tattler , vreme de un deceniu. Or tipul
care îl sunase nu era nici țicnit, nici mincinos. C uvintele lui erau teribil de
reale. Logice: „Am să te sun din nou chiar înainte de ora opt, ca să-ți spun
unde va avea loc primul omor. Imaginile pe care le vei filma te vor face cele-
bru.” Când Glick îl întrebase de ce-i oferă lui ase menea informații, răspunsul

127 primit fusese la fel de rece ca și accentul arab al individului: „Presa este bra-
țul drept al anarhiei”.
— Mi-a mai spus ceva, adăugă reporterul pe un ton m ai ridicat.
— Ce? Că Elvis Presley tocmai a fost ales papă?
— Intră, te rog, în baza de date a BBC-ului. Vreau să văd ce s-a mai scris
despre tipii ăștia.
— Ce tipi?
— Fă-mi pe plac!
Macri oftă și făcu întocmai:
— O să ne ia un minut.
Mintea lui Glick o luă la galop:
— Individul a vrut neapărat să știe dacă am cu mine și un cameraman.
— Videograf!
— Și dacă putem transmite în direct.
— Unu virgulă cinci trei șapte megaherzi. Despre ce -i vorba?
Se auzi piuitul bazei de date.
— Bun, am intrat. Ce anume căutăm?
Glick îi spuse termenul.
Macri ridică ochii spre el și îl privi mirată:
— Sper din tot sufletul că glumești!

52

Organizarea internă a galeriei 10 nu era atât de lo gică pe cât sperase
Langdon, iar manuscrisul Diagrammei nu părea a fi așezat alături de cele-
lalte publicații similare ale lui Galilei. Fără acc es la clasificarea compute-
rizată și fără un reper de referință, nu puteau fac e prea multe.
— Ești sigur că Diagramma se află aici? întrebă Vittoria.
— Da. Apare atât în Uficcio della Propaganda delle Fede …
— Bine. Dacă ești sigur…
Ea se îndreptă spre stânga, iar el la dreapta.
Langdon începu să caute. Avea nevoie de toată voinț a sa pentru a nu se
opri și a citi fiecare manuscris pe lângă care trec ea. Colecția era impresio-
nantă: Probatorul … Mesagerul înstelat … Observații Asupra petelor solare …
Scrisoare către Marea Ducesă Christina … Apologia pro Galileo … Și așa mai
departe.
Ajunsă la capătul galeriei, Vittoria găsi ceva. Cu vocea sugrumată, strigă:
— Diagramma della Verită !
Langdon se repezi prin labirintul roșiatic spre ea:
— Unde?
Ea îi arătă și profesorul își dădu imediat seama de ce nu găsise nimic
mai devreme. Manuscrisul nu se afla pe vreun raft, ci într-o casetă cu
volume in-folio. De obicei așa se păstrau paginile nelegate. Eticheta de pe
casetă nu lăsa loc de dubii cu privire la conținut:
„DIAGRAMMA DELLA VERITA Galileo Galilei, 1639.”
Langdon căzu în genunchi, în vreme ce inima îi băte a frenetic:
— Diagramma … Bravo! Ajută-mă să scot caseta asta.

128 Vittoria îngenunche lângă el și împinseră amândoi. Suportul de metal pe
care era așezată caseta alunecă spre ei, scoțând la iveală partea de sus a
conținutului.
— Nu e încuiată? se miră tânăra la vederea ivărului simplu.
— Niciodată. Uneori documentele trebuie evacuate în mare viteză. În caz
de inundație sau de incendiu.
— Atunci, deschide-o!
Langdon nu mai avea nevoie de alte îndemnuri. Visul său de o viață se
afla chiar în fața lui, aerul se rarefia cu fiecare clipă, așa că nu era vreme de
zăbovit. Trase ivărul și dădu capacul la o parte. Î năuntru, pe fundul casetei,
se afla un fel de buzunar din pânză groasă, neagră. Permeabilitatea la aer a
pânzei era vitală pentru conservarea conținutului. Apucând buzunărelul cu
ambele mâini și ținându-l orizontal, Langdon îl sco ase din casetă.
— Mă așteptam la un cufăr cu comori, spuse Vittoria , dar seamănă mai
degrabă cu o față de pernă.
— Vino după mine.
Ținând săculețul în fața lui, ca pe o ofrandă de pr eț, profesorul se apro-
pie de masa de studiu aflată în mijlocul galeriei. Deși această amplasare
centrală era menită să reducă efortul de deplasare a documentelor, cercetă-
torii apreciau intimitatea pe care le-o ofereau șir urile de rafturi din jur. În
marile arhive ale lumii aveau loc marile descoperir i și nici unui savant nu-i
plăceau privirile curioase, peste umărul său ale ri valilor.
Langdon așeză săculețul pe masă și îi desfăcu șnuru l. Căutând în cutia
cu instrumente a arhiviștilor, găsi penseta dublată cu fetru, poreclită
„chimval de deget” — o pensetă mare, prevăzută la c apete cu niște discuri.
Pradă unui entuziasm ce creștea de la o secundă la alta, Langdon încercă
pentru o clipă teama că se va trezi dintr-un moment în altul în biroul său de
la Harvard, cu un teanc de lucrări de corectat. Ins pirând adânc, deschise
buzunărelul și, cu degetele tremurându-i în mănușil e de bumbac, introduse
penseta.
— Liniștește-te, șopti Vittoria. E hârtie, nu pluto niu!
Langdon glisă penseta de-a lungul filelor din inter ior, având grijă să
aplice o presiune egală. Apoi, în loc să tragă docu mentele afară, le ținu în loc
cu penseta și îndepărtă săculețul — procedura stand ard pentru a evita pe
cât posibil vătămarea filelor. Abia după ce eliberă complet documentele și
aprinse sursa de lumină întunecată de dedesubt putu să respire din nou.
Vittoria arăta ca o fantomă, învăluită în lumina st ranie care venea de sub
masa de sticlă.
— File micuțe, șopti ea impresionată.
Profesorul încuviință tăcut. Teancul de file semăna cu niște foi desprinse
dintr-un roman de dimensiuni foarte reduse. Cea de deasupra era o copertă
ornamentată cu cerneală, pe care se zăreau titlul, data și numele lui Galilei,
scris chiar de mâna savantului.
Într-o frântură de secundă, Langdon uită de spațiul închis, de oboseală
și de evenimentele cumplite care îl aduseseră până aici. Nu mai putea decât
să privească, fascinat. Întâlnirile de gradul trei cu istoria îl aduceau
totdeauna într-o stare de tulburare reverențioasă.. . de parcă l-ar fi văzut pe
da Vinci trasând ultimele tușe ale Giocondei.
Papirusul îngălbenit nu lăsa loc de îndoială în pri vința vechimii și a

129 autenticității sale, dar dacă lăsai la o parte inev itabila decolorare, documen-
tul era într-o stare extraordinară. „O ușoară albir e a pigmentului. O rărire
nesemnificativă a pergamentului. Dar în rest… per fect conservat.” Langdon
studie scrisul ornat de pe copertă, ochii îi lăcrim au din cauza lipsei de umi-
ditate. Vittoria nu scotea o vorbă.
— Dă-mi o spatulă, te rog, îi ceru el, arătându-i o tăviță cu instrumente
de lucru din inox.
Când i-o întinse, profesorul își trecu degetele pes te ea pentru a îndepărta
electricitatea statică și, foarte atent, o introdus e sub copertă. Apoi, ridicând
ușor spatula, deschise volumul.
Prima pagină era scrisă de mână — o caligrafie minu sculă, stilizată,
aproape ilizibilă. Langdon își dădu imediat seama c ă pe pagina respectivă nu
erau nici diagrame, nici numere; era un eseu.
— Heliocentricitatea, spuse Vittoria, traducând tit lul primului in-folio,
apoi parcurse repede textul. Se pare că Galilei a r enunțat definitiv la modelul
geocentric. Era în italiana veche totuși, așa că nu se aștepta la o traducere
prea bună.
— Las-o baltă! Noi căutăm ceva din domeniul matemat icii. Limbaj pur.
Folosind spatula, trecu la pagina următoare. Nici f ormule matematice,
nici diagrame; simți cum mâinile încep să-i transpi re în mănuși.
— „Mișcarea planetelor”, traduse Vittoria titlul.
Langdon se încruntă. În oricare altă zi, ar fi fost de-a dreptul încântat să
poată citi totul; în mod incredibil, modelul actual al NASA privind orbitele
planetare era aproape la fel cu ideile originale al e lui Galilei.
— Nu e matematică, declară Vittoria. Vorbește aici despre mișcările
retrograde și orbitele eliptice sau ceva de genul ă sta.
„Orbite eliptice!” Profesorul își aminti că problem ele juridice serioase ale
lui Galilei începuseră atunci când descrisese mișcă rile planetelor ca fiind
eliptice. Vaticanul preamărea perfecțiunea cercului și de aceea insistase că
mișcările cerești nu puteau fi decât circulare. Con freria lui Galilei însă
considera că și în elipsă există aceeași perfecțiun e, apreciind dualitatea
matematică a celor două puncte focale. Elipsa Illuminati este și astăzi frec-
vent întâlnită în decorațiunile masonice.
— Următoarea, ceru Vittoria.
Langdon întoarse pagina.
— Fazele Lunii și mareele”, spuse ea.
Fără numere, fără diagrame. O altă pagină. Nimic. P arcurseră astfel vreo
zece pagini. Nimic! Nimic! Nimic!
— Credeam că tipul ăsta a fost matematician! Aici e numai text!
Profesorul simți că nu mai poate respira; speranțel e începuseră și ele să
dispară. În teancul de file mai rămăseseră doar cât eva.
— Nu-i nimic aici, conchise Vittoria. Matematică, d eloc. Câteva date,
câteva cifre banale, dar nimic care să semene a ind icație.
Langdon răsfoi și ultimul in-folio și suspină. Și a cesta era tot un eseu.
— Scurtă carte! exclamă fiziciană. El încuviință tă cut.
— Merda , cum spunem noi în Roma.
„Rahat”, traduse Langdon ca pentru sine. Chipul lui oglindit în sticla
mesei părea că-și bate joc de el, ca și imaginea re flectată dimineață, în
fereastra casei sale. „O fantomă îmbătrânită!”

130 — Dar trebuie să fie ceva! exclamă el și disperarea răgușită din propria
voce îl surprinse. Il segno este aici, undeva! Știu sigur!
— Poate că ai greșit în privința DIII…
Langdon se întoarse și o fixă cu privirea.
— Bine, cedă ea, chestia cu DIII este perfect logic ă. Dar poate că semnul
acela nu este matematic.
— Lingua pura . Ce altceva ar putea fi?
— Artă?
— Dar nu există nici diagrame, nici imagini în cart e!
— Tot ce știu este că lingua pura se referă la altceva decât la limba
italiană. Matematica mi se părea o alegere logică.
— Sunt de acord cu tine.
Langdon refuza să se recunoască învins atât de repe de:
— Numerele sunt scrise, probabil, în cuvinte. Matem atica trebuie să fie
nu sub formă de ecuații, ci de text.
— Ne va lua ceva timp să citim toate paginile acele a.
— Tocmai timpul ne lipsește. Va trebui să ne împărț im munca, conchise
el, refăcând teancul inițial de file. Eu știu sufic ientă italiană pentru a identi-
fica numerele.
Folosind spatula, tăie teancul ca pe un pachet de c ărți și împinse primele
șase pagini în fața Vittoriei:
— Trebuie să fie pe aici, pe undeva. Sunt sigur.
Vittoria se aplecă și întoarse prima filă cu mâna.
— Spatula! strigă Langdon, luând un alt instrument din tăviță și
întinzându-i-l. Folosește spatula!
— Dar port mănuși! bombăni ea. Ce rău le pot face?
— Folsește spatula! Vittoria se supuse.
— Te simți și tu cum mă simt eu?
— Încordat?
— Nu. Fără aer.
Da, și el respira din ce în ce mai greu. Aerul se r arefia mai rapid decât își
închipuise. Trebuiau să se grăbească mai tare. Enig mele arhivistice nu
constituiau o noutate pentru el, dar de obicei avea la dispoziție mai mult de
câteva minute pentru a le rezolva. Fără a mai rosti vreun cuvânt, se aplecă și
începu să citească prima pagină din jumătatea sa de teanc.
„Arată-te, pentru numele lui Dumnezeu! Arată-te!”

53

Undeva în adâncurile Romei, umbra coborî o rampă de piatră și intră
într-un tunel subteran. Vechiul pasaj era luminat n umai de torțe, aerul era
greu și înfierbântat. Undeva sus, vocile înspăimânt ate ale unor bătrânei
strigau în van, doar ecoul le răspundea.
Când coti pe culoar, îi văzu: exact la fel cum îi l ăsase: patru bătrâni
îngroziți, închiși în dosul unor bare de fier rugin it, într-o nișă de piatră.
— Qui êtes-vous ? Cine ești? întrebă unul dintre ei în franceză. Ce v rei să
faci cu noi?

131 — Hilfe ! Ajutor! strigă altul în germană. Dă-ne drumul de ai ci!
— Știi cine suntem? întrebă altul într-o engleză cu accent spaniol.
— Liniște! ordonă vocea aspră.
Cel de-al patrulea prizonier, un italian tăcut și g ânditor, își aținti privirile
în ochii întunecați și goi ai răpitorului, putând s ă jure că tot ce vedea acolo
era chiar iadul. „Dumnezeu să ne ajute”, murmură ca pentru sine.
Ucigașul se uită la ceas și apoi își întoarse privi rea spre prizonieri.
— Și acum, spuse el, cine va fi primul?

54

În Galeria 10 a Arhivelor Vaticanului, Robert Langd on recita numere în
italiană, în vreme ce parcurgea în viteză manuscris ele: „ Mille … centi … uno ,
due , tre … cinquanta . Am nevoie de o referință numerică, ceva, la naiba!”
Când ajunse la finele volumului, ridică spatula pen tru a întoarce pagina.
Încercând să alinieze lama acesteia pe fila următoa re, mâna începu să-i
tremure. Câteva minute mai târziu, își dădu seama c ă a renunțat la
instrument, întorcând paginile cu mâna. „Ah”, excla mă în sinea lui,
simțindu-se vinovat. Lipsa de oxigen îi afecta pute rea de concentrare. „Se
pare că mă paște iadul arhiviștilor!”
— Era și timpul! exclamă Vittoria când îl văzu că î ntoarce paginile cu
mâna, apoi o aruncă pe a ei și-i urmă exemplul.
— Ai găsit ceva?
Vittoria negă, clătinând din cap:
— Nimic care să pară matematică pură. Citesc în vit eză… dar nimic de
aici nu pare a fi vreun semn sau indiciu.
Langdon continua să traducă din ce în ce mai greu paginile manuscri-
sului. Cunoștințele lui de italiană erau sumare, ia r scrisul foarte mic și
limba veche îngreunau și mai mult lucrurile. Vittor ia ajunse la capătul
teancului înaintea lui și îl privi descurajată, apo i întoarse filele și o luă iar de
la capăt, inspectându-le încă o dată cu mai multă a tenție.
Când sfârși de citit ultima pagină, Langdon înjură în șoaptă și privi spre
fiziciană care se aplecase și studia îndeaproape un ul dintre volumele ei.
— Ce s-a întâmplat? o întrebă.
— Pe paginile tale sunt note de subsol? se interesă ea, fără a-i răspunde.
— N-am observat vreuna. De ce?
— Pe cea de aici este una. Ascunsă într-o îndoitură a hârtiei.
Langdon se apropie să vadă, dar nu reuși să disting ă decât numărul
paginii scris în colțul din dreapta sus: „Folio 5”. Realiză coincidența abia
după câteva secunde și chiar și atunci legătura păr ea prea vagă. „Folio cinci.
Cinci, Pitagora, pentagrame, Illuminati . Oare confreria ar fi ales pagina cinci
pentru a-și ascunde indiciul?” Prin lumina cețoasă și roșie care-i înconjura,
profesorul sesiză o firavă rază de speranță.
— Nota aceea de subsol are ceva matematic în ea?
Vittoria clătină din cap:
— E numai text Un singur rând. Litere foarte mici. Aproape ilizibile.
Speranța i se nărui.

132 — Dar trebuie să fie matematică! Lingua pura!
— Da, știu… Totuși, poate ar fi bine să auzi asta .
În vocea ei răsunase de data aceasta un dram de ent uziasm.
— Citește!
— „Calea de lumină-i așternută, testul sfânt.”
Fraza nu semăna câtuși de puțin cu ce s-ar fi aștep tat el:
— Poftim ?!
— „Calea de lumină-i așternută, testul sfânt.”
— „Calea de lumină”?
— Asta spune! „Calea de lumină”.
În vreme ce sensul cuvintelor îi pătrundea în minte , avu un brusc
moment de revelație. „Calea de lumină-i așternută, testul sfânt.” N-avea idee
cum îi putea ajuta asta, dar fraza constituia o ref erire cât se poate de directă
la Calea Iluminării. „Calea de lumină. Testul sfânt .” Creierul lui părea că dă
rateuri, aidoma unui motor alimentat cu combustibil prost.
— Ești sigură că ai tradus corect?
— Păi… ezită ea, aruncându-i o privire ciudată. N u a fost nevoie să
traduc. Fraza e scrisă în engleză.
Pentru un moment, Langdon avu impresia că acustica galeriei i-a afectat
auzul:
— În engleză ?!!
Vittoria îi împinse documentul în față și profesoru l citi literele minuscule
din partea de jos a paginii. „The path of light is laid , the sacred test .” „Calea
de lumină-i așternută, testul sfânt.”
— Engleză??! Ce caută engleza într-o carte scrisă î n limba italiană?
Vittoria ridică din umeri, privindu-l la fel de ned umerită:
— Poate engleza reprezenta pentru ei lingua pura … Astăzi este
considerată limba internațională a științei. Noi la CERN vorbim cu toții în
engleză.
— Dar cartea asta a fost scrisă în secolul al XVII- lea! argumentă
Langdon. Nimeni nu vorbea engleza în Italia, nici m ăcar… nici măcar clerul!
Abia acum realiză ceea ce spunea. Mintea lui începu să gonească:
— În secolul al XVII-lea, reluă el vorbind tot mai repede, engleza nu făcea
parte dintre limbile acceptate de Vatican. Clerul f olosea italiana, latina,
germana, ba chiar spaniola și franceza, dar engleza le era complet străină.
Oamenii Bisericii o considerau o limbă murdară, lim ba liber-cugetătorilor,
precum Chaucer și Shakespeare.
Gândul îi zbură imediat la simbolurile Illuminati pentru Pământ, Aer, Foc
și Apă. Legendele care susțineau că acestea erau sc rise în engleză căpătau
acum o nouă semnificație.
— Vrei să spui că Galilei considera engleza lingua pura fiindcă era una
dintre limbile pe care Vaticanul nu le stăpânea?
— Da. Sau poate că, scriind indiciul în engleză, ma estrul se asigura că
Vaticanul nu-l va pricepe.
— Dar nici măcar nu e un indiciu! „Calea de lumină- i așternută, testul
sfânt.” Ce naiba vrea să însemne asta?
„Are dreptate”, își spuse profesorul. Fraza nu-i aj uta în nici un fel. Dar,
rostind-o iar și iar în gând, îi veni brusc o idee. „Ei, asta ar fi de-a dreptul
ciudat! își spuse. Să fie, oare, posibil?”

133 — Trebuie să ieșim de aici! exclamă Vittoria cu voc e sugrumată.
El însă n-o auzi. „Calea de lumină-i așternută, tes tul sfânt”. „The path of
light is laid , the sacred test .”
— E un vers în pentametru iambic! strigă el deodată , numărând din nou
silabele. Cinci perechi de silabe, cele accentuate alternând cu cele neaccen-
tuate.
Vittoria îl privi, buimacă:
— Un vers în ce?
Pentru o frântură de secundă, Langdon se revăzu din nou pe băncile
universității, la cursul de engleză. „Iadul pe pămâ nt!” Vedeta echipei de
base-ball a școlii, Peter Greer, nu putea ține mint e numărul de perechi de
silabe dintr-un pentametru iambic shakespearean. Pr ofesorul, un ins agitat
pe nume Bissell, se repezise la tablă și urlase: „P enta-metru, Greer!
Gândește-te la plăcuța de serviciu de pe stadion! U n penta-gon! Cinci laturi!
Penta! Penta! Penta! Dumnezeule!”
„Cinci perechi.” Fiecare pereche având, prin defini ție, două silabe. Nici
nu-i venea că creadă că, în întreaga lui carieră, n u sesizase legătura.
Pentametrul iambic era un metru simetric, bazat pe cifrele sacre ale
Illuminati: 5 și 2!
„E prea mult! își spuse el, încercând să-și alunge ideea din minte. E o
coincidență fără nici o semnificație!” Dar gândul n u voia să plece. „Cinci…
pentru Pitagora și pentagramă. Doi… pentru dualit atea tuturor lucrurilor.”
După o clipă, o altă revelație făcu să i se înmoaie picioarele. Datorită
simplității sale, pentametrul iambic era adesea num it „metru pur” sau „vers
pur”. La lingua pura ? Acesta să fie limbajul pur la care se refereau Illuminatil
„The path of light is laid , the sacred test … ”
— Ho-paa! exclamă Vittoria.
Langdon se întoarse spre ea și o văzu rotind pagina cu susul în jos. „O,
nu din nou!”
— Fraza asta nu are cum să fie o ambigramă!
— Nu, nu e o ambigramă… dar este…
Fără să-și continue ideea, Vittoria se mulțumea să rotească mereu
pagina cu câte nouăzeci de grade.
— Este ce?
— Nu e singura frază.
— Mai e una?
— Pe fiecare margine a paginii e scrisă câte o fraz ă. Sus, jos, la dreapta și
la stânga. Cred că e o poezie.
— Patru versuri? Galileo era poet? Dă-mi să văd!
Vittoria îl ignoră, continuând să răsucească pagina :
— N-am văzut versurile până acum, fiindcă sunt scri se chiar pe margini.
Apoi, își lăsă capul pe umăr pentru a citi ultimul rând, exclamă: Ha! Știi ce?
Nici măcar nu le-a scris Galilei!
— Poftim?!
— Poemul este semnat John Milton.
— John Milton?
Contemporan cu Galilei, autorul Paradisului pierdut fusese un poet și un
savant pe care maniacii consiprațiilor îl plasaseră dintotdeauna în fruntea
listei cu suspecți Illuminati , Afilierea sa la confreria lui Galilei era un zvon p e

134 care Langdon îl considerase dintotdeauna adevărat. Pe lângă faptul că
întreprinsese în 1638 un pelerinaj la Roma pentru a se „întreține cu bărbați
iluminați”, poetul se întâlnise cu Galilei în vreme a când acesta era arestat la
domiciliu, întruniri ilustrate în numeroase tablour i renascentiste, printre
care și celebrul Galilei și Milton , expus chiar și astăzi în Museo della
Signoria, în Florența.
— Milton îl cunoștea pe Galilei, nu-i așa? întrebă Vittoria, întinzându-i în
sfârșit pagina lui Langdon. Poate că a scris poemul pentru el.
Profesorul își încleștă dinții și, așezând fila fra gilă pe masă, citi versul
din partea de sus. Apoi roti pagina cu nouăzeci de grade și trecu la rândul
scris pe marginea din dreapta. O altă rotație și-l citi pe cel de jos. Încă o
dată, marginea din stânga. Cu o ultimă răsucire, pa gina reveni în poziția
inițială. În total, patru versuri. Primul pe care î l descoperise Vittoria era, de
fapt, cel de-al treilea al poemului. Tulburat la cu lme, Langdon citi din nou
cele patru rânduri, în sensul rotirii acelor de cea s: sus, dreapta, jos, stânga.
Când isprăvi, răsuflă adânc, de această dată fără u rmă de îndoială:
— Ai reușit, doamnă Vetra!
Ea îi surise ușor:
— Bun, acum putem ieși naibii de aici?
— Trebuie să copiez versurile astea. Am nevoie de h ârtie și de un creion.
Vittoria clătină energic din cap:
— Las-o baltă, profesore! N-avem timp să ne jucam d e-a scribul. Mickey
ticăie.
Și smulgându-i pagina din mână, porni spre ușă. Lan gdon sări în
picioare:
— Nu poți să scoți fila de aici! Este o…
Dar Vittoria era deja afară.

55

Cei doi năvăliră în curticica aflată lângă Arhivele Secrete. Aerul curat
părea ca un drog în plămânii lui Langdon. Petele ro șietice care-i jucau în
fața ochilor se stinseră în scurt timp — spre deose bire de sentimentul de
vinovăție. Tocmai fusese complice la furtul unei re licve neprețuite din cea
mai bine păzită arhivă a lumii. Il camerlengo îi acordase încrederea lui
deplină.
— Repede, strigă Vittoria, ținând încă fila în mână și alergând pe Via
Borgia, spre biroul lui Olivetti.
— Dacă vreo picătură de apă ajunge pe pergamentul a cela…
— Calmează-te! Când vom descifra ghicitoarea asta, le vom putea înapoia
prețiosul lor Folio 5!
Langdon se grăbi pentru a ține pasul cu ea. Pe lâng ă faptul că se simțea
ca un infractor, era încă năucit de implicațiile in credibile ale documentului.
„John Milton era un Illuminatus . A compus un poem pe care Galilei l-a
publicat în al său Folio 5… departe de ochii Vati canului.”
Ieșind din curte, Vittoria îi întinse pagina:
— Crezi că poți să descifrezi chestia asta? Sau ne- am stors creierii până

135 acum degeaba?
Profesorul luă cu grijă documentul și, fără cea mai mică ezitare, îl puse
în buzunarul de la piept al sacoului său, la adăpos t de lumina zilei și de
umezeală.
— Am descifrat-o deja.
Vittoria se opri brusc:
— Ce-ai făcut?
Langdon își continuă mersul alert, iar tânăra se re pezi după el:
— Ai citit-o doar o dată! Credeam că trebuie să fie ceva greu de descifrat!
Profesorul știa că ea are dreptate și totuși desluș ise il segno după o
singură lectură a poemului. O strofă perfectă în pe ntametru iambic și primul
altar al științei i se dezvăluise fără umbră de înd oială. Într-adevăr însă,
ușurința cu care izbutise îl neliniștea. La urma ur melor, era adeptul vechii
etici puritane; aproape că auzea și acum vocea tată lui său repetând vechiul
și cunoscutul aforism: „Dacă n-a fost foarte difici l, înseamnă că ai greșit”.
Acum însă, Langdon spera că zicala era falsă.
— Știu unde se va petrece primul asasinat. Trebuie să-l anunțăm pe
Olivetti.
— Dar cum poți să știi atât de repede? Dă-mi să mai văd și eu poemul o
dată!
Și, cu mișcarea agilă a unui boxer, își strecură mâ na în buzunarul de la
pieptul lui și scoase pergamentul.
— Ai grijă! strigă el. Nu poți să…
Dar Vittoria îl ignoră. Ținând documentul în mână ș i înclinându-l pentru
a prinde mai bine razele apusului, îi studie margin ile fără a se opri din mers.
Langdon se întinse pentru a reintra în posesia pagi nii, dar renunță rapid,
încântat de engleza cu accent mediteranean a Vittor iei, care rostea silabele
în cadență perfectă cu pașii lor grăbiți.
Pentru o clipă, auzind versurile, se simți de parcă ar fi făcut un salt
înapoi în timp… ca și când ar fi fost contemporan cu Galilei și ar fi ascultat
poemul pentru prima dată… știind că era, de fapt, un test, o hartă, o aluzie
la cele patru altare ale științei… la cele patru indicii care marcau o cale
secretă prin Roma. Poemul curgea de pe buzele Vitto riei, aidoma unei
melodii:

„De la al lui Sanzio pământesc cavou c-o gaură de d rac,
Misticele elemente-ncruciș în Roma se desfac.
Calea de lumină-i așternută, testul sfânt,
Și îngerii te-ndrume în căutarea ce ți-ai pus în gâ nd.”

Vittoria citi strofa de două ori și rămase apoi tăc ută, de parcă aștepta ca
ecoul lor să se stingă de la sine.
„De la al lui Sanzio pământesc cavou”, repetă Langd on în gând. Aici,
poemul era cât se poate de limpede: Calea Iluminări i începea de la
mormântul lui Sanzio. De acolo, de-a latul Romei, i ndiciile sugerau calea:
„De la al lui Sanzio pământesc cavou c-o gaură de d rac,
Misticele elemente-ncruciș în Roma se desfac.”
„Misticele elemente…” La fel de clar: Pământul, A erul, Focul, Apa.
Elementele științei, cele patru indicii Illuminati , disimulate sub forma unor

136 sculpturi religioase.
— Primul indiciu, spuse Vittoria, pare a fi mormânt ul lui Sanzio.
— Ți-am zis eu că nu e chiar atât de greu!
— Dar cine-i Sanzio? Și unde e mormântul lui?
Langdon surise, încântat de entuziasmul din vocea e i și amuzat de
întrebare. Era uimit cât de puțini oameni auziseră de Sanzio, numele de
familie al unuia dintre cei mai celebri artiști ai Renașterii. Prenumele lui era
cunoscut în toată lumea… copilul-minune care la v ârsta de douăzeci și cinci
de ani lucra deja pentru papa Iuliu al II-lea, iar când se stinsese, la numai
treizeci și opt de ani, lăsase în urmă cea mai impr esionantă serie de fresce
din întreaga lume. Sanzio fusese un monstru sacru a l artei, iar faptul că era
cunoscut doar după prenume constituia o dovadă a fa imei sale, egalată doar
de o elită restrânsă — oameni ca Napoleon, Michelan gelo sau Iisus… și,
desigur, idoli actuali ale căror voci răsunau în că minele studențești: Sting,
Madonna, Jewel și artistul cunoscut înainte sub num ele Prince, care folosea
acum simbolul pentru a-și scrie numele, fapt care îl determinase pe Lang-
don să-l poreclească „Litera Tau Intersectată de Ba stonul Hermafroditic”.
— Sanzio, spuse el cu voce tare, este numele de fam ilie al pictorului
renascentist Rafael.
Vittoria îl privi surprinsă:
— Rafael? Celebrul Rafael?
— El însuși.
— Așadar, calea începe la mormântul lui Rafael?
— De fapt, e perfect logic, îi explică Langdon, în vreme ce se îndreptau în
grabă spre birourile Gărzii Elvețiene. Illuminati i-au considerat adesea pe
pictorii și pe sculptorii de excepție membri onorif ici ai confreriei lor și proba-
bil că au ales mormântul lui Rafael ca un tribut ad us talentului său.
Profesorul mai știa și că, la fel ca mulți alți rep rezentanți ai artei religio-
ase, Rafael fusese bănuit de un ateism ascuns.
Vittoria îi puse pergamentul înapoi în buzunarul sa coului:
— Și unde se află mormântul lui?
— Mă crezi sau nu, răspunse el trăgând adânc aer în piept, se află în
Panteon.
Tânăra îi aruncă o privire sceptică:
— În celebrul Panteon?
— Celebrul Rafael, în celebrul Panteon.
Langdon se văzu nevoit să recunoască: nici el nu s- ar fi așteptat ca
primul indiciu să fie plasat tocmai în Panteon. I s -ar fi părut mai firesc ca
primul altar al științei să fie o biserică liniștit ă, mai izolată — ceva mai
subtil. Chiar și în secolul al XVII-lea, Panteonul, cu a lui cupolă lui uriașă,
cu domul deschis, era unul dintre cele mai cunoscut e locuri din Roma.
— Dar este Panteonul cu adevărat o biserică?
— E cea mai veche biserică catolică din Roma.
— Și chiar crezi că primul cardinal va fi ucis acol o? Panteonul este,
probabil, una dintre cele mai aglomerate atracții t uristice ale capitalei.
Langdon ridică din umeri:
— Illuminati au spus că vor ca toată lumea să privească „spectac olul”.
Asasinarea unui cardinal în Panteon va atrage, cu c ertitudine, o sumedenie
de spectatori.

137 — Dar cum își închipuie individul ăsta că va ucide un om acolo și va
scăpa neobservat? Ar fi imposibil!
— La fel de imposibil ca răpirea a patru cardinali din Cetatea Vaticanu-
lui? Poemul este foarte explicit.
— Și ești sigur că Rafael este înmormântat în Panteon?
— I-am văzut mormântul de multe ori.
Vittoria înclină din cap, părând încă neconvinsă:
— Cât e ceasul?
— Șapte și jumătate.
— Panteonul e departe?
— Vreun kilometru și jumătate. Avem timp.
— În poem se spune „cavoul pământesc ” al lui Sanzio. Chestia asta îți
sugerează ceva?
— Pământesc? Nu cred că există vreun loc mai „pămân tesc” în Roma
decât Panteonul. Numele său provine de la religia p racticată inițial aici —
panteismul — venerarea tuturor zeilor, îndeosebi a zeilor păgâni ai
Mamei-Terra.
Pe când era student la Arhitectură, Langdon aflase cu uimire că
dimensiunile sălii principale a Panteonului constit uiau un tribut adus zeiței
Geea, Mama-Terra. Proporțiile sale erau atât de exa cte, încât în interiorul
său putea fi introdusă o sferă uriașă, care ar fi u mplut tot spațiul disponibil,
cu precizie milimetrică.
— Bine, spuse Vittoria, ceva mai convinsă. Și, „gau ra de drac”? „De la al
lui Sanzio pământesc cavou c-o gaură de drac…”
Langdon nu mai era atât de sigur în această privinț ă:
— „Gaura de drac” trebuie să se refere la oculus — celebra deschidere
circulară din cupola Panteonului.
— Dar e o biserică! De ce i-ar spune deschiderii aceleia „gaură de drac ”?
Profesorul se întreba și el același lucru. Nu mai a uzise niciodată expresia
„gaură de drac”, dar își amintea câteva cuvinte din secolul al VI-lea, care
acum păreau, în mod ciudat, potrivite. Venerabilul Bede scrisese la un
moment dat că deschiderea din acoperișul Panteonulu i fusese făcută de
dracii care încercaseră să scape din clădire la sfi nțirea acesteia, în timpul
papei Bonifaciu al IV-lea.
— Și de ce, adăugă Vittoria, în vreme ce intrau înt r-o altă curte, de ce ar
fi folosit Illuminati numele Sanzio, dacă pictorului i se spunea mai cu s eamă
Rafael?
— Pui cam multe întrebări.
— Și tata obișnuia să-mi spună asta.
— Sunt două motive posibile. Unu, numele Rafael are prea multe silabe
și nu s-ar fi încadrat în pentametrul iambic al poe mului.
— Pare cam exagerat.
— Ai dreptate. Atunci, poate că au folosit numele S anzio pentru a face
indiciul mai greu de deslușit, așa încât numai cei cu adevărat iluminați să-și
dea seama că se referă la Rafael.
Vittoria părea că are și de această dată ceva de ob iectat:
— Sunt sigură că, în timpul vieții lui Rafael, nume le său de familie era
bine cunoscut.
— În mod surprinzător, nu! Folosirea exclusivă a pr enumelui constituia

138 un indiciu al statutului social. Pictorul își evita numele de familie, exact așa
cum fac vedetele pop în ziua de azi. Madonna, de ex emplu, nu-și folosește
niciodată numele de familie, Ciccone.
Tânăra îl privi amuzată:
— Știi care e numele de familie al Madonnei?
Langdon regreta deja că a ales acest exemplu; era u imitor câte nimicuri
se adunau în mintea unui om ce trăia zi de zi print re zece mii de adolescenți!
Trecuseră de ultima poartă ce ducea spre biroul Găr zii Elvețiene, când în
spatele lor tună o voce:
— Para!
Răsucindu-se pe loc, Langdon și Vittoria se pomenir ă privind în țeava
rece a unei carabine:
— Attento! exclamă Vittoria, trăgându-se înapoi. Ai grijă cu.. .
— Non sportarti!
— Soldato!
Vocea răsunase din celălalt capăt al curții, unde O livetti tocmai ieșea din
clădire:
— Lasă-i în pace!
Soldatul îl privi nevenindu-i să creadă:
— Ma , signore , è una donna …
— Treci înăuntru! îi strigă Olivetti soldatului.
— Signore , non posso …
— Acum! Aveți noi ordine. Căpitanul Rocher va informa trupele în două
minute. Vom organiza o căutare.
Uluit, soldatul se grăbi să intre. Olivetti se apro pie de Langdon, rigid și
furibund:
— Arhivele noastre secrete? Vreau o explicație!
— Avem vești bune, replică profesorul.
Ochii comandantului se îngustară:
— Sper să fie al naibii de bune!

56

Cele patru Alfa Romeo 155 T-Sparks fără numere de î nmatriculare
țâșniră pe Via dei Coronari aidoma unor avioane de atac de pe pista de
decolare. În mașini se aflau doisprezece membri ai Gărzii Elvețiene în civil,
înarmați cu arme semiautomate Cherchi-Pardini, flac oane cu gaze paralizan-
te și dispozitive cu electroșocuri cu rază lungă de acțiune. Cei trei trăgători
de elită aveau carabine cu căutare laser.
Așezat pe bancheta din față a primului automobil, l ângă șofer, Olivetti se
întoarse spre Langdon și Vittoria. În ochii lui se citea aceeași furie acerbă:
— M-ați asigurat că-mi veți da o explicație raționa lă și acum primesc
asta ?!
Profesorul simțea că nu are loc în mașina mică și î nghesuită.
— Vă înțeleg…
— Nu, nu înțelegi nimic! Olivetti nu ridicase vocea , dar tonul lui era mult
mai intens: Tocmai am scos din Vatican doisprezece dintre cei mai buni

139 oameni ai mei, chiar înainte de începerea activităț ii conclavului. Am făcut
asta pentru a păzi Panteonul, pe baza mărturiei unu i american de care n-am
auzit în viața mea și care tocmai a interpretat o p oezie veche de patru sute
de ani. Totodată, am lăsat căutarea antimateriei pe mâinile unor ofițeri de
rang inferor.
Pe Langdon îl ardeau mâinile să scoată pergamentul din buzunar și să-l
fluture în fața comandantului, dar se abținu și rep lică:
— Tot ce știu este că informația pe care am găsit-o se referă la mormân-
tul lui Rafael, iar acest mormânt se află în Panteo n.
Soldatul aflat la volan înclină din cap:
— Are dreptate, domnule comandant. Eu și soția mea. ..
— Taci și vezi-ți de drum! lătră Olivetti. Apoi se întoarse din nou spre
Langdon: Cum ar putea asasinul să-și ucidă victima într-un loc atât de
aglomerat și să scape nevăzut?
— Nu știu, dar este evident că Illuminati au resurse nebănuite. Au reușit
să pătrundă și în CERN, și în Vatican. E un noroc c ă ne-am dat seama unde
va avea loc prima crimă. Panteonul e unica dumneavo astră șansă de a-l
prinde pe individ.
— Te contrazici! Unica șansă? Parcă spuneai că e un fel de cale, o serie
de indicii. Dacă n-ai greșit cu Panteonul, înseamnă că putem urma calea
aceea spre celelalte indicii! Vom avea deci patru șanse de a-l prinde pe
individ.
— Așa speram și eu, răspunse Langdon. Și am fi avut patru șanse… cu
un secol în urmă.
Momentul în care își dăduse seama că Panteonul era primul altar al
științei fusese unul dulce-amărui pentru profesor. Istoriei îi plăcea uneori să
joace renghiuri crude celor care o studiau. Ar fi f ost greu de crezut că, după
atâția ani, Calea Iluminării mai exista încă intact ă, cu toate statuile la locul
lor; totuși, lui Langdon i-ar fi plăcut s-o poată u rma până la capăt și să
descopere ascunzătoarea confreriei. Din păcate, ace sta era doar un vis
irealizabil.
— La sfârșitul secolului al XlX-lea, Vaticanul a or donat îndepărtarea și
distrugerea tuturor statuilor din Panteon.
Vittoria îl privi șocată:
— De ce?
— Statuile erau reprezentări ale zeilor olimpieni, păgâni. Din nefericire,
asta înseamnă că primul nostru indiciu a dispărut.. . și o dată cu el…
— Orice speranță de a mai găsi Calea Iluminării și celelalte indicii, spuse
Vittoria în locul lui.
Langdon înclină din cap:
— Avem o singură șansă. Panteonul. După asta, calea dispare.
Olivetti se holbă la ei preț de câteva secunde, apo i se întoarse cu fața
spre parbriz:
— Trage pe dreapta! îi ceru el șoferului.
Acesta viră scurt și apăsă pe frână. Celelalte mași ni din spate opriră
brusc în urma lor, cu un scârțâit puternic de pneur i.
— Dar ce faci? întrebă Vittoria.
— Îmi fac meseria, replică Olivetti, întorcându-se din nou spre ei; vocea
lui era ca de gheață. Domnule Langdon, când mi-ai s pus că-mi vei explica

140 situația pe drum, am presupus că ne vom apropia de Panteon știind bine ce
caută oamenii mei acolo. M-am înșelat. Fiindcă, dac ă vin aici îmi neglijez
alte îndatoriri esențiale și fiindcă teoria asta a dumitale despre sacrificii ale
fecioarelor și poezii vechi mi se pare o aiureală, conștiința nu-mi permite să
continui. Anulez imediat această misiune.
Apoi scoase din buzunar stația de emisie-recepție ș i o deschise. Vittoria
se întinse peste spătarul banchetei și-l prinse de braț:
— Nu poți face una ca asta!
Olivetti trânti stația pe bordul mașinii și o străf ulgeră cu priviri furi-
bunde:
— Ați fost vreodată la Panteon, doamnă Vetra?
— Nu, însă…
— Dați-mi voie să vă spun ceva despre el. Panteonul este o încăpere
unică. O sală circulară, construită din piatră și c iment. Are o singură intrare.
Fără ferestre. O singură intrare îngustă . Flancată permanent de nu mai
puțin de patru polițiști înarmați, al căror rol est e să protejeze acest obiectiv
de vandali, de teroriștii anticreștini și de gunoai ele amestecate printre
turiști.
— Ce vreți să spuneți cu asta? îi spuse ea cu răcea lă.
— Ce vreau să spun? Vreau să spun că tot ce mi-ați povestit dumnea-
voastră nu are cum să aibă loc! Îmi puteți oferi un singur scenariu plauzibil
despre modul în care cineva ar putea ucide un cardi nal în interiorul Panteo-
nului? Sau cum ar putea aduce măcar un ostatic înău ntru, trecând pe lângă
paznicii înarmați? Nu mai vorbesc de uciderea lui ș i de fuga de la locul
crimei! Și asta fără să fie observat!
Olivetti se aplecă peste spătarul banchetei, izul d e cafea din răsuflarea
lui izbindu-l pe Langdon în față:
— Cum, domnule Langdon? Oferiți-mi un singur scenariu plauzibil!
Profesorul avea senzația că mașina neîncăpătoare se strânge și mai mult
în jurul lui. „Habar n-am! Nu eu sunt asasinul! Nu știu cum o va face! Nu
știu decât că…”
— Un scenariu? contraatacă Vittoria. Ce părere aveț i despre asta?
Asasinul vine cu un elicopter și îi dă drumul prin deschiderea din cupolă
cardinalului înfierat și urlând de spaimă. Cardinal ul se izbește de podeaua
din marmură și moare pe loc.
Toți cei din mașină se întoarseră spre ea. Langdon nu știa ce să mai
creadă. „Ai o imaginație bolnavă, cucoană, dar știu că ești rapidă!” Olivetti se
încruntă:
— E posibil, recunosc, dar dificil să…
— Sau ucigașul îl droghează pe cardinal, continuă V ittoria, îl aduce la
Panteon într-un scaun cu rotile, ca pe un turist bă trân și infirm, intră, îi taie
gâtul fără a face vreun zgomot și apoi pleacă liniș tit.
Olivetti părea acum ușor descumpănit.
„Nu-i rău!” își zise Langdon în sinea lui.
— Sau, reluă ea, ucigașul ar putea…
— Suficient, replică Olivetti. V-am auzit!
Comandantul trase adânc aer în plămâni, pe gânduri. Cineva bătu
energic în geamul portierei și toată lumea din mași nă tresări. Era un soldat
din mașinile din spate. Olivetti coborî geamul.

141 — E totul în regulă, domnule comandant? Și ridicând u-și mâneca pentru
a-i arăta ceasul militar, adăugă: E șapte patruzeci . Avem nevoie de timp
pentru a ne ocupa pozițiile.
Olivetti dădu ușor din cap, dar nu răspunse, mulțum indu-se să-și
plimbe degetul pe bordul mașinii, lăsând urme în pr aful depus. Tăcut, îl
studie pe Langdon în oglinda retrovizoare. Într-un târziu, se întoarse spre
soldatul de-afară. În tonul său nu se simțea o conv ingere fermă:
— Vreau să-l încercuiți. Mașini în Piazza della Rot unda, Via degli Orfani,
Piazza Sant' Ignacio și Sănt' Eustachio. Nu mai apr oape de două cvartale.
Parcați, pregătiți-vă și așteptați ordinele mele! T rei minute!
— Foarte bine, domnule!
Soldatul se întoarse la mașina lui. Langdon îi arun că Vittoriei o privire de
apreciere. Ea îi zâmbi și, pentru o clipă, profesor ul simți o neașteptată
căldură, o urmă de magnetism între ei.
Comandantul se întoarse spre ei și-l ținti pe Langd on cu privirea:
— Domnule Langdon, ar fi bine ca toată chestia asta să nu ne explodeze
în față.
Profesorul surâse chinuit. „Cum ar putea exploda?”

57

Directorul CERN, Maximilian Kohler, deschise ochii animat de valul de
cromolină și leucotrienă din sângele său, care-i di lata bronhiile și capilarele
pulmonare. Respira din nou normal. Se afla într-o r ezervă a infirmeriei
CERN, iar scaunul său cu rotile îl aștepta lângă pa t.
Privi în jur, studiind halatul în care îl îmbrăcase ră. Hainele lui erau
împăturite, pe un scaun alăturat. Afară se auzeau p așii unei asistente și
directorul așteptă un lung moment, ascultând atent. Apoi, fără a face nici cel
mai mic zgomot, se ridică pe marginea patului, își luă hainele și, chinuin-
du-se să-și miște picioarele paralizate, se îmbrăcă și se târî în scaunul său.
Înăbușindu-și tusea, se apropie de ușă, acționând s caunul manual, cu
grijă să nu pornească motorul. Când ajunse în prag, întredeschise ușa și
aruncă o privire rapidă. Holul era gol. În liniște deplină, Maximilian Kohler
se furișă afară din infirmerie.

58

— Șapte patruzeci și șase de minute și treizeci de secunde… fix. Nici
atunci când vorbea în stația de emisie-recepție, vo cea lui Olivetti nu părea să
răsune mai tare decât o șoaptă.
Langdon începuse deja să transpire pe bancheta din spate a mașinii
parcate în Piazza de la Concorde, la trei cvartale distanță de Panteon.
Vittoria ședea lângă el, părând fascinată de Olivet ti, care le transmitea
oamenilor săi ultimele ordine.
— Veți intra în dispozitiv la opt punct. Întregul p erimetru, lăsând liberă

142 intrarea. Este posibil ca ținta să vă cunoască, dec i veți fi pas visible . Fără
pierderi de vieți omenești. Cineva trebuie să asigu re acoperișul. Ținta e
obiectivul principal. Victima e secundară.
„Iisuse! exclamă Langdon neauzit, înmărmurit de nep ăsarea rece cu care
Olivetti le comunicase oamenilor săi că bătrânul ca rdinal era lipsit de
importanță. Victima e secundară.”
— Repet. Acțiune fără pierderi de vieți omenești. A vem nevoie de țintă
vie. Dați-i drumul!
Olivetti își închise stația. Vittoria îl privi ului tă, aproape furioasă:
— Domnule comandant, înăuntru nu se duce nimeni?
— Înăuntru?
— În Panteon! Unde se presupune că va avea loc crim a!
— Attento ! Dacă trupele mele au fost infiltrate, este posibil ca asasinul
să-mi cunoască oamenii. Colegul dumneavoastră tocma i m-a avertizat că
aceasta va fi unica noastră șansă de a captura țint a. N-am de gând să sperii
pe cineva punându-mi oamenii să mărșăluiască în int erior!
— Dar dacă ucigașul este deja înăuntru?
Olivetti se uită la ceas:
— Ținta a fost foarte precisă: opt fix. Mai avem ci ncisprezece minute.
— A spus că-l va ucide pe cardinal la ora opt fix, dar se poate să-l fi ad us
deja înăuntru, într-un fel sau altul. Dacă oamenii dumneavoastră văd ținta
ieșind, dar nu-și dau seama că e ea? Cineva trebuie să se asigure că
interiorul este curat.
— Prea riscant!
— Nu și dacă persoana care intră nu poate fi recuno scută.
— Deghizarea oamenilor mei cere timp și…
— Mă refeream la mine ! replică Vittoria.
Langdon se întoarse și se holbă la ea. Olivetti clă tină din cap:
— În nici un caz!
— Mi-a ucis tatăl!
— Exact, deci vă poate recunoaște.
— L-ați auzit la telefon! Nici nu-i trecuse prin mi nte că Leonardo Vetra
avea o fiică! Așa că, în mod cert, nu știe cum arăt . Aș putea intra ca un
turist obișnuit. Dacă văd ceva suspect, ies și le t ransmit oamenilor
dumneavoastră să intre.
— Regret, nu pot permite așa ceva.
— Comandante ? răsună o voce în stația lui Olivetti. Avem o proble mă la
poziția din nord. Fântâna ne blochează câmpul vizua l. Nu putem vedea
intrarea decât dacă ne deplasăm în mijlocul pieței. Ce alegeți? Ne vreți „orbi”
sau vulnerabili?
Vittoria decise că a așteptat destul:
— Asta e! Mă duc!
Deschise portiera și coborâ. Olivetti își trânti st ația, sări din mașină și se
repezi spre ea. Langdon îl urmă imediat. „Ce dracu' face femeia asta?!”
Comandantul se postă în fața Vittoriei:
— Doamnă Vetra, intuiția dumneavoastră a fost corec tă, dar nu pot
permite unui civil să se amestece.
— Să se amestece? Nu vedeți că și dumneavoastră acț ionați pe bâjbâite?
Lăsați-mă să vă ajut!

143 — Aș vrea să pot avea un ochi în interior, dar…
— Dar ce? Dar sunt femeie , asta e?
Olivetti nu răspunse.
— Sper că nu asta aveați de gând să spuneți, domnul e comandant,
fiindcă știți foarte bine că ideea mea este una a n aibii de bună și, dacă țineți
cumva la vechea poveste cu rahatul macho care…
— Lăsați-ne să ne facem meseria!
— Lăsați-mă să vă ajut!
— E prea periculos. N-am avea cum să comun icăm cu dumneavoastră.
Dacă v-aș împrumuta o stație de emisie-recepție, im ediat v-ați da de gol.
Vittoria duse mâna la buzunarul bluzei și scoase te lefonul mobil.
— O sumedenie de turiști au telefoane!
Comandantul își încreți fruntea, nehotărât. Vittori a deschise telefonul,
prefăcându-se că formează un număr:
— Bună, dragă, uite, sunt în Panteon. Ar trebui să vezi și tu minunăția
asta!
Apoi închise aparatul și se repezi din nou la Olive tti:
— Cine o să-și dea seama? Nu implică nici un risc! Lăsați-mă să fiu omul
vostru din interior! Apoi, arătând telefonul mobil prins de Cureaua lui,
întrebă: Care e numărul dumneavoastră?
Olivetti nu îi răspunse. Șoferul ascultase întreaga discuție și părea să
aibă o idee. Ieși din mașină și-l trase pe comandan t de-o parte. După zece
secunde de conversație în șoaptă, Olivetti dădu din cap și se întoarse:
— Introduceți în memoria telefonului dumneavoastră numărul ăsta. Și
începu să-i dicteze cifrele. După ce Vittoria progr amă numărul, îi ceru:
— Acum, apelați-mă!
Tânăra făcu întocmai și aparatul de la brâul comand antului începu să
sune. Olivetti răspunse și șopti în receptor:
— Intră în clădire, doamnă Vetra, privește în jur, ieși și apoi sună-mă
pentru a-mi spune ce-ai văzut.
Vittoria închise telefonul:
— Mulțumesc, domnule.
Langdon simți un impuls brusc și neașteptat de inst inct protector.
— Stați puțin, spuse el adresându-i-se lui Olivetti . O trimiteți acolo de
una singură?
Vittoria se încruntă spre el:
— O să mă descurc, Robert!
Șoferul Gărzii Elvețiene începu să vorbească din no u cu șeful său.
— E periculos! o avertiză Langdon.
— Are dreptate, interveni Olivetti. Nici chiar cei mai buni oameni ai mei
nu lucrează singuri. Iar locotenentul tocmai mi-a s ugerat că toată mascara –
da asta ar fi mai convingătoare dacă ați intra amân doi.
„Amândoi? ezită Langdon. Eu, de fapt, voiam…”
— Dacă veți intra împreună, veți părea un cuplu în vacanță. Vă veți
putea chiar ajuta unul pe celălalt; prefer modalita tea asta.
Vittoria ridică din umeri:
— Bine, dar trebuie să ne mișcăm repede.
„Grozavă mutare, băiete!” mormăi Langdon ca pentru sine.
Olivetti începu să le dea indicații:

144 — Prima stradă pe care veți ajunge este Via degli O rfani. Luați-o la stân-
ga! Duce direct la Panteon. Vă plimbați pe acolo do uă minute, cel mult. Eu
rămân aici, îmi poziționez oamenii și aștept telefo nul vostru. Nu vreau să vă
las complet lipsiți de apărare. Știe vreunul din vo i să tragă?
Și scoase din buzunar un revolver. Lui Langdon îi s ări inima din piept.
„Dar n-avem nevoie de pistol!” Vittoria întinse mân a după armă:
— Pot să tranchilizez o țestoasă de la patruzeci de metri, de pe o barcă în
tangaj.
— Bun! Olivetti îi întinse revolverul și adăugă: Va trebui să-l ascunzi.
Tânăra își privi dezarmată șortul, apoi aruncă o pr ivire spre Langdon.
„Oh, nu, să nici nu te gândești!” Dar Vittoria se m ișcă prea repede pentru
a mai apuca el să îi spună ceva. Cu un singur gest, îi deschise sacoul și
dădu drumul armei într-unui dintre buzunarele de la piept. Pistolul atârna
ca un pietroi, dar măcar avea consolarea că Diagramma se afla în celălalt
buzunar.
— Avem un aer inofensiv, decise Vittoria. Să mergem ! Și, luând brațul
profesorului, pomi în josul străzii.
— Braț la braț e bine! strigă șoferul în urma lor. Nu uitați, sunteți turiști!
Poate chiar proaspăt căsătoriți . Ce-ar fi să vă țineți de mână?
În vreme ce coteau rapid, Langdon ar fi putut să ju re că zărește urma
unui zâmbet pe chipul Vittoriei.

59

Sala de „consiliu” a Gărzii Elvețiene este situată lângă Corpo di Vigilanza
și este folosită îndeosebi pentru planificarea măsu rilor de securitate în cazul
diverselor evenimente publice de la Vatican și apar ițiilor papei în Piazza San
Pietro. În această zi însă, destinația ei era cu to tul alta.
Cel care se adresa trupelor reunite era comandantul adjunct al Gărzii
Elvețiene, căpitanul Elias Rocher — un tip vânjos, cu trăsături moi, ca de
lut. Era îmbrăcat în tradiționala uniformă albastră a ofițerilor, la care
adăugase un accent personal, o beretă roșie lăsată pe o parte. Avea o voce
surprinzător de cristalină pentru un bărbat atât de solid, iar când vorbea,
glasul lui răsuna cu limpezimea unui instrument bin e acordat. În ciuda
privirilor directe, ochii îi părea ușor încețoșați, ca aceia ai unor mamifere
nocturne. Subalternii îl porecliseră orso — ursul — și uneori glumeau
spunând că este „ursul care merge în umbra viperei” . Desigur, comandantul
Olivetti era vipera. Rocher era la fel de periculos ca și vipera, dar măcar îl
puteai vedea apropiindu-se.
Oamenii îl ascultau acum în poziție de drepți, fără a li se clinti vreun
mușchi, deși informațiile care tocmai le fuseseră c omunicate erau de natură
să le ridice tensiunea arterială cu câteva linii, c el puțin.
Tânărul locotenent Chartrand stătea undeva mai în s pate, dorindu-și să
se fi aflat printre cei 99 la sută dintre candidați i care nu fuseseră admiși în
această unitate. Avea douăzeci de ani și era cel ma i tânăr dintre oamenii de
aici; se afla la Vatican abia de trei luni. La fel ca toți ceilalți din încăpere,
fusese antrenat în cadrul Armatei Elvețiene și trec use printr-un program

145 suplimentar de Ausbildung cu durata de doi ani, în Berna, înainte de a fi
admis la extrem de dura prova pentru Vatican, care se desfășurase într-o
locație secretă, în afara Romei. Totuși, nimic din toate aceste antrenamente
nu-l pregătise pentru o asemenea criză.
Inițial, Chartrand crezuse că informarea era doar u n soi bizar de
exercițiu. „Arme futuriste? Culte de mult dispărute ? Cardinali răpiți?” Apoi
Rocher le arătase imaginile video cu respectiva arm ă. Prin urmare, nu era
deloc un exercițiu!
— Vom întrerupe alimentarea cu energie electrică în anumite zone,
spunea Rocher, pentru a elimina interferențele de c âmp magnetic. Ne vom
deplasa în echipe de câte patru. Vom purta ochelari cu raze infraroșii.
Recunoașterea va fi făcută cu obișnuitele detectoar e, recalibrate pentru
fluxuri de sub trei ohmi. Aveți întrebări?
Nici una.
Mintea lui Chartrand abia dacă mai ținea pasul:
— Și dacă nu găsim arma în timp util? întrebă, apro ape instantaneu
dorindu-și să n-o fi făcut.
„Ursul” îi aruncă o privire înghețată pe sub bereta sa roșie. Apoi își
expedie oamenii cu un salut sumbru:
— Viteza-ntâi, băieți!

60

La două străzi de Panteon, Langdon și Vittoria trec eau pe lângă un șir de
taxiuri parcate, ai căror șoferi moțăiau la volan. Moțăiala era tradițională în
Cetatea Eternă — ațipeala oriunde în public fiind o prelungire firească a
siestei caracteristice mediteranienilor.
Langdon se străduia să-și păstreze mintea limpede, însă întreaga situație
era prea bizară pentru logica sa. Cu șase ore în ur mă, dormea dus în cam-
pusul de la Harvard. Acum se afla în Europa, prins în bătălia suprarealistă a
unor vechi titani, cu o armă semiautomată în sacou și ținând de mână o
femeie pe care de-abia o cunoscuse.
Își îndreptă ochii spre Vittoria. Ea privea drept î nainte, iar mâna ei îl
ținea strâns, cu forța tipică unei femei independen te și hotărâte. Degetele i le
învăluiseră pe ale lui cu fermitatea siguranței de sine înnăscute. Fără ezita-
re. Se simțea din ce în ce mai atras de ea. „Revino -ți!” se mustră singur.
Vittoria părea să-i fi sesizat tulburarea:
— Relaxează-te, îi spuse fără a-și întoarce fața sp re el. Ar trebui să avem
aerul unor proaspăt căsătoriți.
— Sunt relaxat.
— Îmi strivești degetele!
Roșind ușor, își mai slăbi strânsoarea.
— Respiră prin ochi, îl îndemnă ea.
— Poftim?
— Este relaxant pentru musculatură. Se numește pranayama .
— Piranha?
— Lasă peștii! Pranayama . Dă-o-ncolo! renunță ea.

146 Când intrară în Piazza della Rotunda, în fața lor a păru imediat clădirea
Panteonului. Ca de fiecare dată, Langdon o privi cu o respectuoasă admi-
rație. „Panteonul. Templul tuturor zeilor. Zei păgâ ni. Ai naturii și ai Pămân-
tului.” Construcția părea mai robustă decât și-o am intea el. Coloanele
verticale și frontonul triunghiular aproape că ascu ndeau cupola circulară.
Totuși, inscripția orgolioasă de deasupra intrării nu confirma faptul că se
aflau acolo unde trebuie. Langdon o traduse, ca de fiecare dată, amuzat:
„Marcus Agrippa, consul pentru a treia oară, a cons truit acest templu.”
„Să nu mai amintim de modestie”, își spuse el, priv ind împrejurimile.
Zona era înțesată de turiști cu camere video. Câțiv a savurau cea mai bună
cafea cu gheață din Roma, așezați la mesele în aer liber ale cafenelei La
Tazza di Oro. Lângă intrarea în Panteon, patru poli țiști înarmați vegheau,
exact așa cum spusese Olivetti.
— Totul pare liniștit, constată Vittoria.
Langdon încuviință, însă nu prea convins. Acum, că se afla aici, întregul
scenariu îi părea de domeniul suprarealismului. În ciuda încrederii pe care o
arătase Vittoria în raționamentul lui, își dădu sea ma, tensionat, că datorită
lui toate forțele fuseseră masate aici. Poemul Illuminati îi reveni în minte: „De
la al lui Sanzio pământesc cavou c-o gaură de drac. ..” „DA, își spuse. Ăsta e
locul. Mormăitul lui Sanzio!” Mai fusese aici de mu lte ori înainte și, de sub
oculus , admirase locul de veci al celebrului Rafael.
— Cât e ceasul? întrebă Vittoria.
— Șapte cincizeci. Zece minute până la primul gong!
— Sper ca soldații aceia să-și știe meseria, spuse ea, privindu-i pe turiștii
care intrau și ieșeau din Panteon. Dacă se întâmplă ceva înăuntru, vom fi cu
toții în bătaia focului.
Langdon oftă adânc. Simțea revolverul atârnându-i g reu în buzunar.
„Oare ce s-ar întâmplă dacă polițiștii de la intrar e l-ar percheziționa și ar
găsi arma?” Dar nimeni nu-i dădu nici o atenție; de ghizarea lor era convin-
gătoare, pesemne.
— Ai mai tras vreodată și cu altceva în afară de tr anchilizante? o întrebă
în șoaptă.
— N-ai încredere în mine?
— Să am încredere? Abia dacă te cunosc!
Vittoria se încruntă:
— Și eu care credeam că suntem proaspăt căsătoriți!

61

În Panteon, aerul era rece și umed, mustind de isto rie. Bolta semisferică
se arcuia deasupra, parcă lipsită de orice greutate , deschiderea ei fiind chiar
mai mare decât cea a cupolei de la San Pietro. Ca d e fiecare dată, Langdon
se înfioră când pătrunse în unica sală circulară, o remarcabilă îmbinare a
artei cu ingeniozitatea tehnică. Deasupra lor, prin celebra deschidere
rotundă din cupolă intrau razele palide ale asfinți tului. Oculus ! „Gaura de
drac”.
Se aflau chiar sub ea.

147 Privirile profesorului mângâiară plafonul boltit, z idurile marcate de
coloane și podeaua de marmură lustruită. Ecoul slab al pașilor și vocile
murmurate ale turiștilor creau un fond sonor delica t. Langdon îi studie pe
cei zece-cincisprezece turiști ce se foiau de colo-colo în penumbră. „Ești
printre ei?” întrebă el neauzit.
— Totul pare în regulă, spuse Vittoria, ținându-l î ncă de mână.
Profesorul înclină din cap, afirmativ.
— Unde e mormântul lui Rafael?
Langdon încercă să se concentreze și privi în jur. Morminte. Altare.
Pilaștri. Nișe. Făcu semn spre o capelă cu decorați uni deosebite, aflată la
stânga lor, de cealaltă parte a sălii:
— Cred că acolo e.
Vittoria trecu în revistă întreaga încăpere:
— Nu văd pe nimeni care să semene cu un asasin pe p unctul de a ucide
un cardinal. Ne uităm puțin jur?
— Nu-i decât un singur loc aici în care s-ar putea ascunde un criminal.
Hai să verificăm le rientranze .
— Firidele?
— Da. Nișele din zid.
De jur împrejurul incintei, alternând cu altarele ș i monumentele
funerare, se aflau o serie de nișe semicirculare. D eși nu foarte vaste, acestea
erau suficient de încăpătoare pentru a permite cuiv a să se ascundă în ele.
Odinioară ele adăpostiseră statuile zeilor olimpien i, dar, când Vaticanul
transformase Panteonul în biserică creștină, toate aceste sculpturi păgâne
fuseseră distruse. Pentru Langdon era teribil de fr ustrant să-și dea seama că
se află în fața primului altar al științei și că in diciul plasat inițial aici
dispăruse. I-ar fi plăcut să știe care dintre statu i fusese indiciul și încotro
arăta ea. Ce ar fi putut fi mai incitant decât să g ăsească un indiciu Illuminati
— o statuie care să-i arate încotro se îndrepta Calea Iluminării? Și cine să fi
fost sculptorul anonim care o realizase?
— Eu mă duc în partea din stânga, spuse Vittoria. T u ia-o la dreapta și
ne întâlnim după o sută optzeci de grade.
Langdon surâse strâmb. După ce se despărți de ea, o roarea întregii
situații îi reveni în minte. În vreme ce se îndrept a spre jumătatea dreaptă a
circumferinței, vocea asasinului părea să șoptească undeva, în apropierea
lui: „La ora opt. Sacrificii pe altarele științei. O progresie matematică a
morții. Opt, nouă, zece, unsprezece și apoi… miez ul nopții”. Langdon se uită
din nou la ceas: 7.52. Opt minute.
Când se apropie de prima firidă, trecu pe lângă mor mântul unuia dintre
regii catolici ai Italiei. La fel ca multe altele î n Roma, sarcofagul era pozițio-
nat puțin pieziș față de zid. Un grup de vizitatori părea nedumerit de acest
fapt, dar profesorul nu se opri să le explice. Morm intele creștine se încadrau
rareori în aliniamentul arhitectural, fiind dispuse astfel încât să privească
totdeauna spre est. Era o veche superstiție, pe car e o discutase chiar luna
trecută la cursul de simbolistică.
— E absolut neverosimil! izbucnise o studentă din p rimul rând când
Langdon le dezvăluise motivul orientării spre răsăr it a mormintelor. De ce să
prefere creștinii ca morții lor să stea cu fața spr e soare-răsare? Doar vorbim
aici despre creștinism, nu despre venerarea Zeului- Soare!

148 Langdon zâmbise, în timp ce se plimba prin spatele catedrei, mușcând
dintr-un mar.
— Domnule Hitzrot! strigase apoi.
Un tânăr ce moțăia undeva, în spatele sălii, sărise în picioare:
— Ce? Eu?
— Cine-i bărbatul îngenuncheat în fața lui Dumnezeu ? îl întrebase
profesorul, indicând o reproducere a unei picturi r enascentiste de pe un
perete.
— Păi… un sfânt.
— Excelent! Și de unde știi că e un sfânt?
— Fiindcă are o aureolă în jurul capului.
— Bun! Iar această aureolă îți spune ceva?
Hitzrot zâmbise larg:
— Da! Îmi amintești de chestiile acelea egiptene de spre care am învățat
semestrul trecut. Acele… discuri solare!
— Mulțumesc, Hitzrot. Culcă-te la loc! Apoi, întorc ându-se cu fața spre
ceilalți studenți, Langdon continuase: La fel ca ma joritatea simbolurilor
creștine, aureolele au fost împrumutate de la antic a religie egipteană, care
venera Soarele. Creștinismul este plin de exemple a le adorării Soarelui.
— Ce? exclamase tânără din primul rând. Mă duc în f iecare zi la biserică,
dar nu văd pe nimeni venerând Soarele!
— Așa să fie? Dar pe douăzeci și cinci decembrie ce sărbătoriți dumnea-
voastră?
— Crăciunul. Nașterea lui Iisus Hristos.
— Și totuși, conform Bibliei, Iisus s-a născut în m artie. Atunci, oare ce
sărbătorim de fapt la sfârșitul anului?
Tăcere.
— Pe douăzeci și cinci decembrie, prieteni, reluase Langdon, îl celebrau
anticii pe Sol Invictus — „Soarele Neînvins” — zi care coincidea cu solstiț iul
de iarnă: acea perioadă minunată a anului în care s oarele revine mai mult
pe boltă, iar zilele încep să se mărească.
Mușcând încă o dată din mărul său, profesorul conti nuase:
— Religiile cuceritoare adoptă frecvent sărbătorile poporului cucerit,
pentru a facilita convertirea acestuia. Procesul se numește „transmutare” și
e menit să-i ajute pe învinși să se familiarizeze c u noua credință. Credin-
cioșii păstrează aceleași date ale sărbătorilor, se roagă în aceleași locuri
sfinte, folosesc simboluri similare… înlocuind pu r și simplu doar zeul pe
care-l venerează.
Acum fata din primul rând părea de-a dreptul furioa să:
— Cu alte cuvinte, afirmați că religia creștină nu e altceva decât o adora-
re a Soarelui într-un alt ambalaj!
— Ba deloc! Creștinismul nu s-a inspirat doar din v enerarea Zeului-
Soare. Ritualul canonizării este preluat din anticu l rit al zeificării al lui
Euhemerus. Practica de a mânca din „carnea zeului” — Sfântă Împărtășanie
— a fost împrumutată de la azteci. Chiar și concept ul morții lui Iisus pentru
păcatele noastre nu este pe deplin creștin: sacrifi ciul de sine al unui tânăr
pentru a-i absolvi de păcate pe semenii săi apare î n cele mai vechi tradiții
legate de Quetzalcoatl.
— Și atunci, există măcar un singur lucru original în creștinism? mârâise

149 fata.
— Foarte puține lucruri, în orice religie, sunt cu adevărat originale.
Credințele nu se nasc din nimic, ci derivă unele di n altele. Religia modernă
este un colaj… o mărturie istorică a dorinței omu lui de a înțelege divinul.
— Păi… stați puțin, intervenise Hitzrot, dând sem ne că se trezise din
nou. Știu eu ceva original în creștinism. Ce ziceți de imaginea noastră despre
Dumnezeu? Arta creștină nu L-a reprezentat niciodat ă pe Dumnezeu sub
forma vreunui vultur, a unui erou aztec sau a altei chestii la fel de ciudate.
Totdeauna L-a portretizat cu chipul unui bătrân cu barbă albă. Așa că,
măcar imaginea noastră despre Dumnezeu este una ori ginală, sper!
Langdon surâsese:
— Când primii oameni convertiți la creștinism au re nunțat la foștii lor zei
— zei păgâni, romani, greci, egipteni, de care vreț i — i-au întrebat pe
reprezentanții Bisericii cum arăta noul zeu pe care urmau să-l venereze.
Înțelepți, preoții au ales cel mai temut, mai puter nic și mai… familiar chip
din întreaga istorie.
Hitzrot îl privise sceptic:
— Un bătrân cu barba albă, lungă?
Langdon indicase o serie de reprezentări ale zeităț ilor antice expuse de-a
lungul peretelui. În fruntea lor se afla un bătrân cu o barbă albă, fluturândă:
— Figura lui Zeus ți se pare cumva familiară?
În clipa aceea, cursul luase sfârșit.

— Bună seara, i se adresă un bărbat.
Langdon tresări, amintindu-și că se află în Panteon . Se întoarse și dădu
cu ochii de un ins bătrâior, cu o capă albastră și o cruce roșie pe piept.
Omul îi oferi un zâmbet cenușiu și-l întrebă într-o engleză cu un puternic
accent toscan:
— Sunteți britanic, nu-i așa?
Langdon se holbă la el, nedumerit:
— Nu. Sunt american.
— Oh, Doamne, vă rog să mă iertați! Sunteți atât de frumos îmbrăcat, că
mi-am închipuit… Scuzele mele!
— Vă pot ajuta cu ceva? întrebă Langdon, simțindu-ș i inima în gât.
— Păi, m-am gândit că eu v-aș putea ajuta pe dumnea voastră. Sunt
ciceronele acestui locaș, explică omul, arătându-și cu mândrie ecusonul
emis de municipalitate. Este de datoria mea să vă f ac mai interesantă vizita
în Roma.
„Mai interesantă?” Pentru Langdon era, oricum, sufi cient de interesantă.
— Păreți un om distins, continuă ghidul, fără îndoi ală mai interesat de
cultură decât majoritatea celor de aici. V-aș putea oferi câteva informații
istorice despre această construcție fascinantă.
Langdon surise politicos:
— Amabil din partea dumneavoastră, dar eu sunt însu mi istoric de artă
și…
— Superb! Ochii bătrânelului se luminară, de parcă ar fi dat peste cufă-
rul cu comori: Atunci, nu mă îndoiesc că ideea mea vi se pare excelentă.
— Cred că aș prefera să…

150 — Panteonul, începu omul să peroreze, a fost constr uit de Marcus
Agrippa în anul 27 î.Hr.
— Da, îl întrerupse Langdon, și a fost reconstruit de Adrian în 119 d.Hr.
— A fost cea mai mare arenă de sine-stătătoare, pân ă în 1960, când a
fost construit stadionul Superdome din New Orleans!
Langdon suspină; individul era de neoprit.
— Iar un teolog din secolul al cincilea a numit Pan teonul „Casa Diavo-
lului”, avertizând că deschiderea din cupolă consti tuia locul de intrare al
demonilor.
Profesorul nu-l mai asculta. Ridică ochii spre oculus și își aminti
scenariul imaginat de Vittoria… un cardinal înfie rat care se prăbușea prin
deschidere și lovindu-se de podeaua de marmură, mor t. „Ei, ăsta da
eveniment mediatic!” Instantaneu, începu să se uite în jur după reporteri.
Nu se vedea nici unul. Trase adânc aer în piept și își spuse că scenariul era
unul absurd. Logistica necesară unei asemenea casca dorii era inimaginabilă.
Porni mai departe pentru a continua inspectarea fir idelor, dar ghidul se
ținea după el, ca un cățeluș lihnit. „Să nu uit vre odată, își spuse Langdon,
că nimic nu poate fi mai rău decât un împătimit ist oric al artei.”
În cealaltă parte a incintei, Vittoria își conducea propriile investigații.
Rămânând singură pentru prima dată de când aflase c ă tatăl ei fusese ucis,
începu să simtă crunta realitate a ultimelor opt or e cum se strânge sufocant
în jurul ei. Leonardo Vetra fusese ucis cu cruzime, pe neașteptate. Aproape
la fel de dureros era gândul că realizarea tatălui ei fusese pângărită,
transformată în armă a teroriștilor. O copleșea sen timentul de vinovăție,
fiindcă ea era cea care concepuse sistemul de transport al ant imateriei…
conteinerul aflat acum undeva, în Cetatea Vaticanul ui. În încercarea de a-și
ajuta tatăl, devenise complicea celor care declanșa seră acest haos.
În mod straniu, singurul lucru care părea normal ac um în viața ei era
prezența acelui individ complet necunoscut: Robert Langdon. În ochii lui își
găsea un inexplicabil refugiu… ca în armonia ocea nului pe care-l lăsase în
urmă dimineață. Era bucuroasă că el se afla aici. P e lângă faptul că repre-
zenta pentru ea o sursă de speranță și de încredere , Langdon folosise mintea
aceea ascuțită a lui pentru a le oferi o șansă, uni că, de a-l prinde pe asasi-
nul tatălui ei.
Vittoria se străduia să respire adânc, în vreme ce inspecta nișele; se
simțea copleșită de gândurile de răzbunare care o b ântuiseră pe întreaga
durată a zilei. Ea, o susținătoare ferventă a drept ului la viață al tuturor
făpturilor, voia moartea ucigașului. Oricât de rea i-ar fi devenit astfel karma,
tot nu ar fi fost în stare să întoarcă resemnată și celălalt obraz. Alarmată și
tensionată, simțea cum ceva neobișnuit îi fierbe în sângele ei italian… șoap-
tele strămoșilor sicilieni care-și apărau onoarea f amiliei cu orice preț. „Ven-
detta” , își aminti ea, înțelegând pentru prima dată spiritu l înaintașilor ei.
Gândul răzbunării îi dădu noi aripi. Se apropia, în sfârșit, de mormântul
lui Rafael. Chiar de la distanță se vedea că monume ntul era cu totul și cu
totul special. Spre deosebire de celelalte, sicriul era protejat de o apărătoare
din plexiglas. Prin acest ecran transparent, se ved ea partea din față a
sarcofagului:

„RAFFAELLO SANZIO, 1483 — 1520.”

151
Vittoria privi cu atenție mormântul și după aceea c iti plăcuța informativă
așezată alături.
Apoi o mai citi o dată.
Și încă o dată.
O clipă mai târziu, o luă la fugă strigând în gura mare:
— Robert! Robert!

62

Langdon își continua cu greu cercetările în jumătat ea sa de Panteon,
urmat îndeaproape de neobositul ghid și de explicaț iile neîntrerupte ale
acestuia:
— Îmi dau seama că sunteți cu adevărat pasionat de aceste firide!
exclamă el la un moment dat, părând încântat. Vă da ți seama că grosimea
inegală a zidurilor, mai mică în partea de sus, fac e bolta să pară lipsită de
greutate?
Langdon dădu mașinal din cap, pregătindu-se să cont roleze o altă nișă.
Brusc, cineva îl înhăță de umăr. Era Vittoria. Gâfâ ia și îl trăgea de braț.
După teroarea întipărită pe chipul ei, lui Langdon nu îi veni în minte decât
un singur lucru: găsise un cadavru.
— Ah, soția dumneavoastră! exclamă ghidul, evident bucuros să aibă un
nou client. Apoi, arătând spre pantalonii ei scurți și spre ghetele cu care era
încălțată: Ei, la dumneavoastră se vede că sunteți din America!
— Sunt italiancă!
Zâmbetul ghidului se stinse:
— Oh, Doamne!
— Robert, șopti Vittoria, trăgându-l de-o parte, as tfel încât să nu-i audă
ghidul. Dă-mi Diagramma lui Galilei. Trebuie s-o văd!
— Diagramma ? Bătrânelul se repezi din nou între ei: Dar știu că vă
pricepeți la istorie! Din păcate, acel document nu este disponibil, fiind
păstrat în arhivele secrete ale Va…
— Ne puteți scuza un moment? îl rugă Langdon, nedum erit de panica
din glasul Vittoriei.
Apoi o împinse într-o margine a sălii și scoase fil a din buzunar.
— Ce s-a întâmplat?
— Ce dată poartă chestia asta? întrebă ea, studiind pergamentul.
Ghidul se apropiase iar de ei, cu ochii lipiți de d ocument și cu gura
căscată de uimire:
— Dar ăsta nu e… chiar…
— E o reproducere pentru turiști, minți Langdon. Vă mulțumim pentru
ajutor. Vă rog, eu și soția mea vrem să vorbim o cl ipă între patru ochi.
Ghidul se retrase doi pași, fără a-și lua privirea de la pergament.
— Data, insistă Vittoria. Când a publicat Galilei.. .?
Profesorul îi arătă cifrele romane de pe marginea i nferioară a filei:
— Asta-i data publicării. Ce s-a întâmplat?
— 1639?

152 — Da. Ce nu e în regulă?
Chipul Vittoriei se întunecă:
— Avem probleme, Robert. Probleme mari. Datele nu s e potrivesc.
— Ce date nu se potrivesc?
— De pe mormântul lui Rafael. Pictorul a fost îngro pat aici abia în 1759.
La un secol după ce Diagramma a fost publicată.
Langdon rămase cu ochii ațintiți la ea, încercând s ă pătrundă sensul
cuvintelor rostite.
— Ba nu, spuse el. Rafael a murit în 1520, cu mult înainte de publicarea
Diagrammei .
— Da, dar a fost îngropat aici mult mai târziu!
— Nu înțeleg ce vrei să spui.
— Tocmai am citit. Trupul lui Rafael a fost adus în Panteon în 1758 —
un tribut istoric adus oamenilor de seamă ai Italie i.
Când își dădu seama de sensul cuvintelor ei, Langdo n simți cum îi fuge
pământul de sub picioare.
— Când a fost scris poemul acela, continuă Vittoria , mormântul lui
Rafael se afla în altă parte. Pe atunci, Panteonul nu avea nimic de-a face cu
Rafael Sanzio!
— Dar… asta înseamnă… se bâlbâi profesorul.
— Da, înseamnă că am venit unde nu trebuie!
Langdon simți că amețește. „Imposibil! Eram sigur c ă…”
Vittoria țâșni de lângă el și se repezi la ghid, tr ăgându-l de braț:
— Signore , scuzați-ne! Unde era trupul lui Rafael în secolul a l XVII-lea?
— La Ur… Urbino, bâigui omul, năucit. Acolo unde s-a născut!
— Imposibil! Altarele Illuminati ale științei se aflau toate în Roma!
exclamă Langdon. Sunt sigur de asta!
— Illuminati ? bălmăji ghidul, holbându-se din nou la pergamentul din
mâna profesorului. Dar cine sunteți voi, oameni buni?
Vittoria prelua inițiativa:
— Căutăm ceva ce se numește cavoul pământesc al lui Sanzio. Aici, în
Roma. Ne puteți spune unde ar fi?
Ghidul o privi, confuz:
— Acesta este singurul mormânt din Roma al lui Rafa el.
Langdon încerca să gândească, dar mintea refuza să- l mai ajute. Dacă
mormântul pictorului nu se afla în 1655 în Roma, at unci la ce se referea
poemul? „Al lui Sanzio pământesc cavou c-o gaură de drac.” „Ce naiba poate
fi asta? Gândește!”
— A mai existat un artist pe nume Sanzio? întrebă V ittoria.
— Eu nu mai știu altul, răspunse ghidul.
— Dar o altă personalitate, din orice alt domeniu? Un om de știință, un
poet sau un astronom pe care să-l fi chemat Sanzio?
Bătrânelul arăta de parcă ar fi vrut s-o rupă la fu gă de-acolo:
— Nu, doamnă. Singurul Sanzio de care am auzit a fo st Rafael,
arhitectul.
— Arhitect? Dar credeam că a fost pictor!
— A fost și una, și alta, desigur. La fel ca Michel angelo, ca da Vinci…
Langdon nu știa dacă spusele ghidului sau mormintel e bogat decorate
din jur îl ajutaseră să-și dea seama, dar oricum, n u asta conta. Important

153 era că ideea îi venise. „Sanzio fusese arhitect!” D e aici, gândurile începură să
i se înșiruie în mod logic. În Renaștere, arhitecți i aveau două scopuri în
viață: preamărirea lui Dumnezeu prin intermediul bi sericilor construite și
glorificarea mai-marilor zilei prin mormintele impr esionante pe care le
concepeau.
„Cavoul lui Sanzio. Așa să fie, oare?” Imaginile se succedau mai repede
acum în mintea lui.
Mona Lisa lui da Vinci.
Nuferii lui Monet.
David al lui Michelangelo.
Cavoul pământesc al lui Sanzio…
— Sanzio a proiectat cavoul! spuse Langdon cu voce tare.
— Poftim?
— Poemul nu se referă la locul în care a fost înmor mântat Rafael, ci la
un mormânt conceput de el.
— Despre ce vorbești acolo?
— Am interpretat indiciul în mod greșit. Nu locul d e îngropăciune al
artistului trebuie să-l căutăm, ci un mormânt pe ca re el l-a proiectat pentru
altcineva . Nu pot să cred că m-am înșelat atât de rău! Jumătat e din sculp-
turile realizate în Roma în epocile renascentistă ș i barocă erau destinate
monumentelor funerare. Rafael a proiectat probabil sute de cavouri! adăugă
el, fără a-și putea stăpâni un zâmbet.
Vittoria nu părea deloc veselă:
— Sute?
— Oh! făcu Langdon, revenit cu picioarele pe pământ .
— Și e vreunul dintre ele „pământesc”, profesore?
Dintr-o dată, începu să se simtă stingherit; știa j enant de puține lucruri
despre opera lui Rafael. Cu Michelangelo era altcev a, dar operele lui Rafael
nu-l pasionaseră deloc. Abia dacă știa vreo două di ntre cele mai celebre
monumente funerare ale sale, însă nici despre acest ea nu era foarte sigur
cum arată.
Parcă sesizând complexele lui Langdon, Vittoria se întoarse spre ghid,
care începuse deja să se depărteze cu pași mici, îl prinse de braț și-l trase
înapoi:
— Am nevoie de un mormânt, îi spuse. Proiectat de R afael. Un mormânt
care să poată fi considerat „pământesc”.
Bătrânelul părea acum de-a dreptul nefericit:
— Un mormânt conceput de Rafael? Nu știu… A proie ctat atât de multe…
Și probabil că vă referiți la o capelă realizată de el, nu la un mormânt. Arhi-
tecții proiectau totdeauna capelele împreună cu mor mintele.
Langdon își dădu seama că omul avea dreptate:
— Există capele sau monumente funerare concepute de Rafael care să
poată fi considerate „pământești”?
Ghidul ridică din umeri:
— Îmi pare rău. Nu știu la ce vă referiți. Termenul „pământesc” nu
descrie nimic din ceea ce știu eu. Iar acum, ar tre bui să plec.
Vittoria îl înhăță din nou de braț și citi primul v ers al poemului de pe
pergament:
— „De la al lui Sanzio pământesc cavou c-o gaură de drac.” Cuvintele

154 astea vă spun ceva?
— Absolut nimic.
Bărbia lui Langdon zvâcni în sus; pe moment, uitase partea a doua a
versului. „Gaură de drac?!”
— Da! se repezi el la ghid. Asta e! Există vreo cap elă proiectată de Rafael
care să aibă o deschidere în plafon, un oculus ?
— Din câte știu eu, Panteonul este unic din acest p unct de vedere. Dar…
— Dar ce? exclamară Vittoria și Langdon la unison.
Bătrânelul înclină capul și făcu un pas spre ei:
— O „gaură de drac”? murmură ca pentru sine, gândit or. „Gaură de
drac”… Asta înseamnă cumva… buco diàvolo!
— Exact, încuviință Vittoria.
— Păi, este o expresie pe care n-am mai auzit-o cam de mult. Dacă nu
mă înșel, buco diàvolo se referă la ceva subteran, la…
— La o criptă, adică? sări Langdon.
— Da, dar la un tip anumit de criptă. Cred că „gaur ă de drac” este un
termen vechi care desemna o vastă incintă funerară amplasată într-o
capelă… sub un alt mormânt.
— Ca un osuar? întrebă profesorul recunoscând imedi at construcția la
care se referea ghidul.
— Exact! Acesta e cuvântul pe care îl căutam!
Langdon rămase o clipă pe gânduri. Osuarele constit uiseră o ieftină
soluționare ecleziastică a unei dileme neplăcute. A tunci când o biserică îi
cinstea pe cei mai de seamă enoriași ai ei, oferind u-le morminte impresio-
nante în interiorul sfântului locaș, adesea ceilalț i membri ai familiei soli-
citau, la rândul lor, să fie înmormântați alături d e cei dragi, asigurându-și
astfel un loc de veci râvnit de mulți alții. Dacă î nsă biserica nu avea spațiu
sau fonduri suficiente pentru a construi morminte l uxoase pentru întreaga
familie, apela adesea la săparea unui osuar — o niș ă în podea, lângă mor-
mântul principal, unde erau îngropați membrii mai p uțin merituoși ai
respectivei familii. Osuarul era apoi acoperit cu e chivalentul renascentist al
unui chepeng. Deși convenabile, osuarele au ieșit r apid din uz din cauza
duhorii care pătrundea uneori în catedrală. „Gaură de drac…”, își spuse
Langdon din nou. El, unul, nu auzise termenul nicio dată; acum însă, părea
să se potrivească de minune.
Inima continua să-i bată cu putere. „De la al lui S anzio pământesc cavou
c-o gaură de drac.” O singură întrebare mai rămăses e nelămurită:
— Rafael a proiectat vreun mormânt care să aibă o a stfel de gaură de
drac?
Ghidul se scarpină în cap:
— Păi… Îmi pare rău, dar… nu-mi vine în minte d ecât unul singur.
„Numai unul?” Profesorul nici nu și-ar fi putut dor i un răspuns mai bun.
— Unde? strigă Vittoria.
Omul le aruncă o privire ciudată:
— Se numește Capela Chigi. Este mormântul lui Agost ino Chigi și al
fratelui său, ambii bogați patroni ai artelor și ai științei.
— Ai științei?! exclamă Langdon.
— Unde?
Dar ghidul ignoră întrebarea Vittoriei, din nou buc uros să fie de ajutor:

155 — Cât despre faptul că mormântul acesta este sau nu „pământesc”… nu
știu. Cu certitudine însă, este… cum să spun eu.. . differénte .
— Diferit? repetă Langdon. Cum anume?
— Nu se încadrează în peisaj. Rafael a fost doar ar hitectul monumen-
tului. Decorațiunile interioare au fost realizate d e un alt sculptor. Nu-mi pot
aminti numele lui.
Langdon era numai urechi. „Un maestru Illuminati anonim, poate?”
— În orice caz, cel care a realizat interiorul a da t dovadă de o crasă lipsă
de gust, continuă ghidul. Dio mio! Atrocità! Cine ar vrea să fie îngropat sub
pyramides ?
— Piramide? întrebă Langdon, crezând că nu a auzit bine. În capelă sunt
piramide?
— Da, știu, oribil, nu-i așa?
Vittoria îl înșfăcă din nou de braț:
— Signore , unde se află această Capelă Chigi?
— Cam la doi kilometri nord de aici, în Biserica Sa nta Maria del Popolo.
— Mulțumim, răsuflă Vittoria, ușurată. Hai să…
— Hei, o întrerupse ghidul. Tocmai mi-am amintit ce va. Ce prost sunt!
— Vă rog, nu ne spuneți că v-ați înșelat!
— Nu, dar trebuia să-mi fi dat seama mai devreme. C apela Chigi nu s-a
numit totdeauna așa. Inițial, era cunoscută sub num ele Capella della Terra .
— „Capela Terrei”? întrebă Langdon.
— Sau, spuse Vittoria pornind deja spre ușă, Capela Pământului !

Ieșind în fugă în Piazza della Rotunda, Vittoria Ve tra scoase telefonul din
buzunar:
— Domnule comandant Olivetti! Am greșit locul!
— Ați greșit? bâigui militarul. Cum adică?
— Primul altar al științei este la Capela Chigi!
— Unde? Vocea lui Olivetti era furioasă acum. Dar d omnul Langdon a
spus…
— La Santa Maria del Popolo. Doi kilometri spre nor d. Trimiteți-vă oame-
nii acolo imediat! Avem patru minute!
— Dar oamenii mei sunt pe poziții aici! N-am cum să…
— Mișcați-vă!
Și închise telefonul. În urma ei, Langdon ieși din Panteon, năuc. Vittoria
îl prinse de mână și-l trase spre șirul de taxiuri aparent lipsite de șoferi, care
așteptau lângă bordură. Ajunseră la ele, bătu cu pu mnul în capota primului
și șoferul sări în sus, deșteptat brusc din moțăial ă. Tânăra deschise portiera
din spate și-l împinse pe Langdon înăuntru, aruncân du-se și ea apoi pe
banchetă:
— Santa Maria del Popolo! anunță ea. Presto!
Buimac și pe jumătate speriat, șoferul călcă pe ped ala de accelerație.

63

156 Gunther Glick preluase controlul computerului de la Chinita Macri, care
ședea acum ghemuită pe bancheta din spate a furgone tei BBC, privind deru-
tată peste umărul colegului ei.
— Ți-am spus eu! exclamă Glick, apăsând câteva tast e. British Tattler nu
e singurul ziar care publică articole despre indivi zii ăștia!
Macri se aplecă, să vadă mai bine. Glick avea drept ate. Baza de date a
BBC arăta că, în ultimii zece ani, rețeaua difuzase șase reportaje despre
Confreria Illuminati. „Măi să fie!" exclamă ea pentru sine.
— Și cine sunt cei care au făcut reportajele astea? Niște coate-goale?
— BBC nu angajează coate-goale.
— Ba te-a angajat pe tine!
— Nu pricep de ce ești atât de sceptică. Există num eroase documente
istorice despre Illuminati.
— Ca și despre vrăjitoare, OZN-uri și monstrul din Loch Ness!
Glick citi lista de articole și de reportaje.
— Ai auzit cumva de un tip pe nume Winston Churchil l?
— Parcă! ricană Chinita Macri.
— BBC a realizat cu ceva timp în urmă un documentar istoric despre
viața lui Churchill. Apropo, omul era un catolic co nvins. Știai că în 1920 a
dat publicității o declarație prin care condamna Co nfreria Illuminati și-i aver-
tiza pe britanici cu privire la o conspirație mondi ală împoriva moralității?
Macri îl privi neîncrezătoare:
— Unde a publicat-o? În British Tattler?
— În London Herald, zâmbi Glick. Pe 8 februarie 1920.
— Nu cred!
— Delectează-ți ochii!
Macri se apropie pentru a privi mai bine. "London Herald, 8 februarie
1920. N-aș fi zis!"
— Ei, Churchill era paranoic!
— Poate, dar nu era singurul, răspunse Glick, citin d mai departe. Se
pare că președintele SUA, Woodrow Wilson, a vorbit de trei ori la radio în
1921 și acuza controlul crescând al Illuminati asupra sistemului bancar
american. Vrei un citat din transcrierea emisiunii radiofonice?
— Nu țin neapărat.
Dar Glick i-l oferi, oricum:
— Uite ce spunea: „Este o forță atât de bine organi zată, atât de subtilă și
de răspândită, încât nimeni nu îndrăznește s-o crit ice pe față".
— N-am auzit niciodată de așa ceva.
— Poate fiindcă în 1921 erai doar o puștoaică.
— Merci de compliment!
Macri primise lovitura din plin. Știa că începea să -și arate vârsta. La
patruzeci și trei de ani, cârlionții ei negri și de și aveau multe fire cărunte, iar
ea era prea orgolioasă pentru a le vopsi. De la mam a ei, o femeie de credință
baptistă, învățase respectul și mulțumirea de sine. „Când ești o femeie de
culoare, obișnuia mama ei să spună, nu trebuie să t e ascunzi. Încearcă și în
ziua aia ai murit. Ține capul sus, zâmbește larg și lasă-i pe toți să se întrebe
ce secret știi de ești veselă mereu."
— Dar de Cecil Rhodes ai auzit? o întrebă Glick.
— Bancherul britanic?

157 — Da, cel care a fondat bursele Rhodes.
— Să nu-mi spui că și el…
— Illuminati.
— Aiurea!
— Ba BBC! 16 noiembrie 1984.
— BBC a scris că, de fapt, Cecil Rhodes era membru al Confreriei
Illuminati?
— Exact. Și în conformitate cu rețeaua noastră, Bur sele Rhodes sunt, de
fapt, niște fonduri înființate cu secole în urmă, p entru a recruta cele mai
luminate minți ale lumii.
— E ridicol! Unchiul meu a fost bursier Rhodes!
— Ca și Bill Clinton! îi făcu Glick cu ochiul.
Macri începea să se înfurie. Niciodată nu-i plăcuse ră articolele alarmiste,
în goană după senzațional. Totuși, știa destule des pre BBC pentru a-și da
seama că fiecare reportaj difuzat era înainte atent documentat și verificat.
— Uite ceva ce n-o să uiți ușor: BBC, 5 martie 1998 . Chris Mullin,
membru al unui comitet parlamentar, le-a cerut tutu ror parlamentarilor
masoni să-și declare această afiliere.
Da, Chinita Macri își amintea. În cele din urmă, so licitarea i-a inclus, pe
lângă parlamentari, pe polițiști și pe judecători.
— Care a fost motivul? întrebă ea.
Glick citi:
— „… Îngrijorarea că facțiuni secrete ale masoner iei exercită un control
substanțial asupra organismelor politice și financi are."
— Așa e.
— A stârnit ceva zarvă. Masonii din Parlament s-au înfuriat. Aveau și de
ce! Cei mai mulți s-au dovedit oameni de bună-credi nță, care s-au alăturat
masonilor din dorința de a încheia niște relații și în scopuri caritabile, fără a
avea vreo idee cu privire la afilierile trecute ale organizației.
— Presupusele afilieri.
— Cum o fi! Uită-te la chestia asta! o îndemnă Glic k. Unele relatări
stabilesc o legătură între Illuminati și Galileo Galilei, Guerenet- ii din Franța și
Alumbrados din Spania. Ba chiar cu Karl Marx și Revoluția Rusă !
— Istoriei îi place să se rescrie, uneori.
— Bun, vrei ceva de actualitate? Privește aici! O r eferire la Illuminati
într-un număr recent al Wall Street Journal.
— Chiar așa?
— Ia ghicește care este, în prezent, cel mai popula r joc pe computer în
America?
— Ia-te după Pamela Anderson!
— Nu, dar ești pe-aproape. Jocul se numește Illuminati: Noua Ordine
Mondială.
Macii citi peste umărul lui Glick:
„Firma Steve Jackson Games a dat o nouă lovitură… o aventură cvasi-
istorică în care o antică frăție satanistă din Bava ria încearcă să pună
stăpânire pe lumea întreagă. Puteți găsi jocul on-l ine la…"
Dintr-o dată, simți că i se face rău:
— Și ce au tipii ăștia, Illuminati , împotriva creștinismului?
— Nu numai împotriva creștinismului, o corectă Glic k, ci împotriva

158 religiei în general. Deși de la individul care tocm ai mi-a telefonat am înțeles
că tipii chiar au o fixație cu Vaticanul.
— Ei, haide, ce naiba! Doar nu crezi cu adevărat că insul chiar e cine ți-a
spus că e!
— Un mesager al Confreriei Illuminati? Gata să ucidă patru cardinali? Nu
cred, ci sper din tot sufletul!

64

Taxiul străbătu cei doi kilometri pe Via della Scro fa în nici două minute
și opri pe latura sudică a Pieței del Popolo cu puț in înainte de ora opt.
Langdon îi dădu șoferului mai mulți dolari decât fă cea drumul, fără a mai
aștepta restul, și coborî însoțit de Vittoria.
Piața era pustie; doar o mână de localnici se vesel eau la o masă a Cafe-
nelei Rosati — un loc frecventat de literații itali eni. O pală de vânt aduse
aroma pastelor și a cafelei espresso.
Langdon încă nu-și revenise după greșeala pe care o făcuse la Panteon.
O singură privire în jur îi stârni însă acum cel de -al șaselea simț. Piața părea
a iradia un subtil aer Illuminati. Pe lângă faptul că avea o formă perfect elip-
tică, în centrul ei se înălța un obelisc egiptean — o coloană rectangulară de
piatră cu vârful piramidal. Amintire a jafurilor di n vremea Romei imperiale,
obeliscurile puteau fi zărite în numeroase locuri d in Roma și erau numite de
simboliști „Piramide Înălțate" — extensii spre cer ale sacrei conformații
piramidale.
În vreme ce studia monolitul, Langdon își simți pri virile atrase de altceva
din fundal. Ceva mult mai interesant:
— De data asta, chiar am nimerit locul, îi spuse el Vittoriei. Uită-te acolo!
Și-i arătă impunătoarea Porta del Popolo, un arc de piatră ce străjuia
piața de secole. Chiar în centru, în partea cea mai înaltă a porții, se vedea o
inscripție:
— Ți se pare familiară?
Vittoria privi simbolul gravat:
— O stea strălucind deasupra unei grămezi triunghiu lare de pietre?
— O sursă de lumină deasupra unei piramide.
Ea se întoarse spre el, cu ochii măriți de uimire:
— La fel ca… Marele Sigiliu al Statelor Unite?
— Exact! Simbolul masonic de pe bancnota de un dol ar.
Vittoria trase adânc aer în piept, cercetând piața din priviri:
— Și unde-i biserica aceea?

Biserica Santa Maria del Popolo părea o navă de răz boi aterizată din
greșeală acolo, așezată pieziș la baza unei coline, în colțul sud-estic al pieței.
Construită în secolul al Xl-lea, aspectul ei era ur âțit și de schelăria ridicată
pe fațadă.
Langdon încercă să-și pună ordine în gânduri, în vr eme ce alergau spre
intrare. Chiar era posibil ca în biserică să aibă l oc o crimă? Ar fi vrut ca

159 Olivetti să-și aducă mai repede oamenii; în buzunar , revolverul îi atârna mai
greu și parcă nelalocul lui.
Scările de la intrare erau în ventaglio — ca un evantai ospitalier — o
ironie a sorții în acest caz, fiindcă erau blocate de schele, materiale de
construcție și un panou pe care scria: „Construzione. Non entrare."
Langdon își dădu seama că, închisă pentru renovare, biserica era locul
perfect pentru ucigaș — spre deosebire de Panteon. Aici nu avea nevoie de
nici un truc, nici de o strategie ingenioasă; doar de a găsi o cale de acces.
Vittoria se strecură fără să ezite printre schele ș i urcă treptele.
— Vittoria! o strigă el. Dacă individul e încă înău ntru…
Dar ea părea să nu-l fi auzit, apropiindu-se de ușa închisă a locașului.
Langdon se grăbi pe urmele ei. Înainte de a apuca s ă-i mai spună ceva, ea
puse mâna pe mâner și împinse. Ușa nu se clinti.
— Trebuie să mai fie o intrare!
— Probabil, spuse Langdon, dar Olivetti va ajunge ș i el într-un minut. E
prea periculos să intrăm singuri. Ar trebui să supr aveghem biserica de aici
până când…
Vittoria se întoarse spre el, fulgerându-l cu privi rea:
— Dacă mai există o intrare, înseamnă că mai există și o ieșire! Iar dacă
tipul ăsta dispare, suntem fungito!
Profesorul știa suficientă italiană pentru a înțele ge că avea dreptate.
Aleea din dreapta bisericii era îngustă și întuneca tă, mărginită de ziduri
înalte de o parte și de alta. Duhnea a urină — o mi asmă obișnuită într-un
oraș în care barurile erau de douăzeci de ori mai n umeroase decât toaletele
publice.
Amândoi o luară la fugă pe aleea fetidă. După vreo cincisprezece metri,
Vittoria îl prinse de braț și-i făcu semn. Langdon văzuse și el. Drept în față
se zărea o ușă de lemn, cu balamale mari — obișnuit a porta sacra, intrarea
destinată doar clericilor. Multe dintre aceste intr ări auxiliare ieșiseră din uz
cu ani buni în urmă, pe măsură ce noi clădiri fuses eră construite în
apropiere.
Vittoria se repezi la ușă, dar se opri brusc cu och ii fixați pe clanță și cu o
expresie perplexă pe figură. Langdon ajunse și el ș i văzu mânerul inelar
ciudat, în locul unde, în mod normal, ar fi trebuit să fie clanța.
— Un annulus, șopti el.
Apoi întinse mâna, prinse inelul metalic și, fără s ă facă zgomot, îl trase
spre el. Se auzi un clic și atât. Vittoria tresări. La fel de tăcut, Langdon roti
inelul în sensul acelor de ceasornic. Degeaba. Încr untându-se, încercă și în
sens invers, tot fără nici un rezultat.
Vittoria privi în fața lor, pe alee:
— Crezi că mai există vreo intrare?
Nu credea. Majoritatea catedralelor renascentiste e rau construite pentru
a servi la nevoie drept fortărețe în cazul unui ata c, așa încât erau prevăzute
cu cât mai puține căi de acces.
— Dacă mai există o intrare, spuse el, probabil că e ascunsă undeva, în
partea din spate — mai degrabă o portiță de scăpare decât o intrare
propriu-zisă.
Vittoria pornise deja.
Langdon o urmă în timp ce înaintau în semiobscurita tea aleii. Zidurile se

160 înălțau vertical pe lângă ei. Undeva, un clopot înc epu să bată. Ora opt…

Robert Langdon nu auzi atunci când Vittoria îl stri gă. Se oprise în
dreptul unui vitraliu acoperit cu zăbrele și încerc a să privească înăuntru:
— Robert!
De această dată, șoapta ei sonoră îi ajunse la urec hi. Ridică ochii și o
văzu la capătul aleii. Arăta cu o mână spre partea din spate a bisericii și cu
cealaltă îi făcea semn să se apropie. Fără tragere de inimă, se conformă. La
baza zidului din spate, un parapet din piatră ascun dea o nișă îngustă — un
fel de tunel ce pătrundea direct în fundația biseri cii.
— O intrare? întrebă ea.
Langdon încuviință. „O ieșire, de fapt, dar să nu n e pierdem în
amănunte!"
Vittoria îngenunche și privi înăuntru:
— Hai să încercam ușa: Să vedem dacă e descuiată.
Langdon dădu să obiecteze, dar ea îl prinse de mână și-l trase după ea în
deschizătură.
— Așteaptă!
Se opri și se întoarse spre el, nerăbdătoare. Profe sorul oftă:
— Intru eu primul!
— O altă dovadă de cavalerism? întrebă ea.
— Vârsta înaintea frumuseții.
— Ăsta a fost un compliment?
Langdon îi surâse și, trecând pe lângă Vittoria, in tră în tunel.
— Ai grijă la trepte, îi spuse.
Pătrunse precaut în întuneric, sprijinindu-se cu o mână de zid. Piatra
era aspră la pipăit. Pentru o clipă, își reaminti s trăvechiul mit al lui Dedal și
modul în care băiatul se deplasa prin labirint, făr ă a-și lua mâna de pe zid,
convins că va ajunge la capătul acestuia dacă nu va întrerupe nici o clipă
contactul cu peretele. Langdon înainta încet, nu fo arte sigur că voia să
ajungă la capăt.
Tunelul se îngusta ușor și profesorul își rări pași i. Vittoria era aproape,
în spatele lui. La un moment dat, zidul coti spre s tânga și în fața lor apăru
un alcov semicircular. În mod straniu, acolo se zăr ea o lumină slabă. În
licărirea ei, Langdon distinse conturul unei uși ma sive de lemn.
— Oh! exclamă el.
— E încuiată?
— A fost.
— A fost?!
Vittoria se apropie și Langdon îi arătă cu mâna. În văluită într-o rază de
lumină care provenea dinăuntru, ușa era întredeschi să… atârnând într-o
balama ruptă de o daltă ce se vedea încă înfiptă în lemn.
Urmă o clipă de tăcere. Apoi, în întuneric, Langdon simți mâna Vittoriei
urcând pe pieptul lui, ușor, strecurându-se pe sub sacou.
— Liniștește-te, profesore! Vreau doar să pun mâna pe armă!

În acea clipă, în interiorul Muzeului Vaticanului, o echipă a Gărzii

161 Elvețiene se împrăștie în toate direcțiile. Muzeul era cufundat în întuneric și
militarii purtau ochelari cu infraroșii la fel ca p ușcașii marini americani.
Prin ei, totul se vedea într-o fantomatică nuanță d e verde. Fiecare om purta
căști conectate la un detector cu care își verifica drumul — același dispozitiv
pe care-l foloseau de două ori pe săptămână pentru a căuta microfoane în
complexul Vaticanului. Soldații se deplasau metodic , căutând în spatele
statuilor, în nișe și în firide, în dulapuri, pe su b mobilier. Detectorul începea
să țiuie îndată ce sesiza cel mai slab câmp magneti c. În această seară însă,
nu primeau nici un semnal.

65

Interiorul Bisericii Santa Maria del Popolo era un fel de grotă scăldată
într-o lumină palidă. Părea, mai degrabă, o stație de metrou neterminată,
decât o catedrală. Spațiul central era ticsit de că rămizi, dale de piatră,
grămezi de moloz, roabe și chiar un baros ruginit. Coloane gigantice se
înălțau din podea, susținând cupola. În lumina slab ă a vitraliilor, praful
dansa leneș, iar sub o frescă de Pinturicchio, Lang don și Vittoria studiau
interiorul cavernos.
Nimic nu se mișca. Tăcere de mormânt.
Fiziciana ținea pistolul îndreptat în față, cu ambe le mâini. Langdon își
verifică ceasul: 20.04. „Suntem amândoi nebuni! își spuse. E mult prea
periculos." Și totuși, știa că, dacă mai era în bis erică, asasinul putea ieși
oricând, pe oricare dintre uși, fără să-l poată opr i cineva. Singura soluție era
să-l prindă înăuntru. Asta… dacă mai era acolo. G reșeala lui de la Panteon
avea să-i coste scump pe toți și Langdon se simțea copleșit de vinovăție. Nu
mai avea rost să insiste acum asupra precauțiilor; el era cel care îi adusese
în această fundătură.
Vittoria avea un aer sălbatic în vreme ce parcurgea cu privirea spațiul gol
al bisericii.
— Așadar, șopti ea, unde e Capela Chigi?
Langdon își miji ochii, studiind zidurile exterioar e. Spre deosebire de
concepțiile încetățenite, bisericile renascentiste aveau fiecare mai multe
capele, catedralele cu adevărat mari, ca Notre Dame din Paris, având mai
mult de zece. Aceste capele nu erau propriu-zis în căperi separate, ci niște
intrânduri — nișe semicirculare practicate în zidurile lateral e ale locașului.
„Vești proaste", își spuse Langdon zărind cele patr u firide din fiecare
perete. Opt capele în total. Deși opt nu era un num ăr foarte mare, mai rău
era faptul că în fața fiecărui intrând atârna câte o folie uriașă de poliuretan
translucid, probabil pentru a împiedica să pătrundă în interior praful stârnit
de lucrările de renovare.
— Poate fi oricare dintre nișele acelea acoperite, îi răspunse el. N-avem
de unde ști care anume este Capela Chigi, decât dac ă ne uităm înăuntru. De
aceea, poate ar fi bine să-l așteptăm pe Oli…
— Care este absida secundară stângă?
Langdon se întoarse spre ea, uimit de terminologia arhitecturală pe care
părea că o stăpânește:

162 — Absida secundară stângă?
Vittoria făcu semn spre zidul din spate. Pe o plăcu ță decorativă
încastrată în piatră era gravat același simbol pe c are-l văzuseră afară: o
piramidă sub o stea strălucitoare. Sub ea era scris :

„BLAZONUL LUI ALESSANDRO CHIGI, AL CĂRUI MORMÂNT ES TE
AMPLASAT ÎN ABSIDA SECUNDARĂ STÂNGĂ A ACESTEI CATED RALE."

„Blazonul lui Chigi era o piramidă sub o stea? Oare bogatul patron al
artelor și al științei fusese și el un Illuminati?" Dădu ușor din cap spre
Vittoria:
— Bună treabă, Nancy Drew!
— Poftim?
— N-are-a face. Eu…
Zgomotul unui metal care se trântește de podea răsu nă la doar câțiva
metri distanță. Clinchetul răsună în întreaga biser ică. Langdon o trase pe
Vittoria după o coloană, iar ea aținti pistolul spr e sursa sunetului și
încremeni așa. Tăcere. Așteptară câteva momente. Zg omotul se auzi iar, de
această dată mai degrabă semăna cu un scârțâit meta lic. Langdon își ținu
răsuflarea. „Nu trebuia să accept să intrăm aici!" Sunetul se apropia, un fel
de fojgăit ritmic, precum mersul unui om șchiop. Br usc, la baza coloanei,
apăru ceva.
— Figlio di puttana! îl înjură Vittoria în șoaptă, sărind înapoi. Langdo n
țâșni și el în spate.
De după coloană, trăgând după el un sandviș pe jumă tate mâncat, se
ivise un șobolan enorm. Animalul încremeni când îi văzu și se holbă un
moment interminabil la țeava revolverului, pentru c a apoi, nesinchisindu-se
deloc, să-și continue drumul spre cine știe ce cotl on al bisericii.
— Mama doctorului… icni Langdon, înghițindu-și cu vântul la jumătate.
Vittoria lăsă arma și-și veni rapid în fire. Privin d pe după coloană,
profesorul văzu geanta unui muncitor întinsă pe pod ea, probabil trasă de pe
masa de lucru de șobolanul flămând. Apoi cercetă în treaga incintă, căutând
o urmă de mișcare, și-i spuse Vittoriei:
— Dacă tipul e aici, mai mult ca sigur că a auzit z gomotul ăla. Ești
sigură că nu vrei să-l așteptăm pe Olivetti?
— Absida secundară stângă. Unde e?
Cu inima îndoită, se întoarse și încercă să se orie nteze. Terminologia
folosită pentru descrierea arhitecturii unei catedr ale semăna puțin cu
indicațiile de scenă din dramaturgie: în totală con tradicție cu intuiția. Se
așeză cu fața spre altarul principal. Centrul scenei. Apoi arătă cu degetul
mare peste umăr, în spate.
Amândoi se răsuciră pentru a privi.
Aparent, Capela Chigi era situată în a treia sau a patra firidă din dreapta
lor. Din fericire, Langdon și Vittoria se aflau pe latura cea bună a bisericii.
Din nefericire însă, erau în capătul greșit. Vor trebui să străbată întreaga
lungime a catedralei, trecând prin fața altor trei capele, fiecare dintre acestea
acoperită cu o folie de plastic translucid.
— Așteaptă, spuse profesorul. Mă duc eu primul.
— Las-o baltă!

163 — Eu sunt cel care a dat-o în bară la Panteon!
— Da, dar eu sunt cea care are arma!
În ochii ei, Langdon citi ceea ce de fapt credea ea : „Eu sunt cea care și-a
pierdut tatăl. Eu sunt cea care a contribuit la cre area unei arme de distru-
gere în masă. Scalpul ticălosului e al meu…"
Dându-și seama că nu are rost să insiste, se resemn ă și o urmă pășind
cu grijă, fără să facă zgomot, de-a lungul laturii estice a bisericii. Trecând
prin dreptul primei capele acoperite, simți tensiun ea momentului, de parcă
ar fi participat la cine știe ce joc suprarealist. „Aleg cortina numărul trei", își
spuse.
Locașul era tăcut, zidurile groase din piatră împie dicând pătrunderea
oricăror sunete din afară. În vreme ce treceau prin fața capelelor, palide
forme umanoide păreau că-i privesc de dincolo de pl astic. „Sunt doar
sculpturi din marmură!", se liniști Langdon singur, sperând că nu se înșală.
Era 20.06. Fusese, oare, asasinul punctual și fugis e din biserică înainte de
sosirea lor? Sau se mai afla încă aici? Langdon nu știa care din cele două
scenarii i-ar fi convenit mai mult.
Ajunseră în absida secundară, impunătoare în întune ricul ce începea să
cuprindă catedrala. Înserarea părea să se lase repe de, accentuată de culorile
mate ale vitraliilor. La un moment dat, o cortină d e plastic din spatele lor
tremură ușor, parcă împinsă de un curent de aer și Langdon se întrebă dacă
nu cumva cineva, undeva, deschisese o ușă.
Vittoria încetini pașii în apropierea celei de-a tr eia firide. Ținând arma
întinsă, îi făcu semn cu capul spre stela alăturată . Pe blocul de granit erau
gravate două cuvinte:

„CAPELLA CHIGI."

Langdon încuviință și, fără un sunet, se apropiară de colțul deschiderii.
Vittoria apropie arma de marginea foliei de plastic și-l îndemnă din priviri pe
Langdon să tragă cortina.
„Acum ar cam trebui să-ncep să mă rog", își spuse e l. Ezitând, întinse
mâna peste umărul ei. Cu grijă, începu să tragă per deaua la o parte.
Plasticul se deplasă doi centimetri și se opri brus c, cu un păcănit sonor.
Amândoi înghețară. Tăcere. După o clipă, părând că se mișcă cu încetin-
itorul, Vittoria se aplecă și își lipi un ochi de d eschizătura îngustă. Langdon
încercă și el să privească peste umărul ei.
Pentru câteva secunde, nici unul nu îndrăzni să răs ufle.
— Nu e nimeni aici, spuse Vittoria în cele din urmă , lăsând revolverul
jos. Am ajuns prea târziu!
Profesorul însă n-o auzi; preț de o clipă, se simți transportat într-o altă
lume. Niciodată în viața lui nu-și imaginase că o c apelă ar putea arăta așa.
Decorată în întregime cu marmură castanie, Capela C higi era extraordinară
și ochii lui Langdon nu știau ce să privească mai î ntâi. Era greu de imaginat
că ar putea exista o capelă mai pământească decât aceasta — de parcă
Galilei și Illuminati o concepuseră ei înșiși.
Deasupra lor, pe cupolă, străluceau cele șapte plan ete și o puzderie de
stele. Sub ele se înșiruiau cele douăsprezece semne ale zodiacului —
simboluri pământești, păgâne, împrumutate din astro nomie. Zodiacul

164 amintea și el în mod direct de Pământ, Aer, Foc și Apă, cvadrantele
reprezentând forța, intelectul, pasiunea și sentime ntul. „Pământul
corespunde forței", își aminti Langdon.
Mai jos, pe perete, se zăreau picturi închinate cel or patru anotimpuri —
primavera, estate, autunno, invérno. Dar mai incredibile erau cele două
structuri care dominau capela. Copleșit și într-o t ăcută admirație, profesorul
nu-și mai putea lua ochii de la ele. „Nu se poate! Pur și simplu nu se poate!"
Și totuși, se putea. De-o parte și de alta a capele i, într-o simetrie perfectă, se
aflau două piramide din marmură, înalte de trei met ri.
— Nu văd nici un cardinal, șopti Vittoria, sau vreu n asasin.
Așa că trase plasticul la o parte și intră.
Privirea lui Langdon rămăsese fixată pe piramide. „ Ce caută piramidele
în interiorul unei capele creștine?" Și, de necrezu t, asta nu era totul. Chiar
în centrul fiecărei piramide, încastrat în marmură, se afla câte un medalion
de aur… așa cum nu mai văzuse el vreodată… o el ipsă perfectă. Discurile
sclipeau în ultiminele raze ale înserării, filtrate prin cupolă. „Elipsele lui
Galilei?
Piramide? O cupolă înstelată?" Capela era mai încăr cată de semnificații
Illuminati decât orice altă încăpere din câte văzuse el vreoda tă.
— Robert! izbucni vocea Vittoriei. Uite!
Revenit brusc la realitate, privi încotro îi arăta ea.
— Ce mama dracului! strigă și făcu repede un pas în spate.
Pe podea se afla un schelet uman care rânjea la el — un mozaic de
marmură detaliat, ilustrând „moartea în zbor". Sche letul avea în mână o
tăbliță pe care se zăreau piramida și stelele de de asupra. Dar nu imaginea în
sine îi înghețase lui sângele în vine, ci faptul că mozaicul era amplasat pe o
piatră circulară — cupermento — care fusese ridicată ca o trapă și acum
ședea înclinată într-o parte, alături de o deschide re întunecată în podea.
— Gaura de drac, murmură el.
Fusese atât de absorbit de boltă, încât nu observas e și podeaua. Se
apropie cu pași mărunți, precauți. Din deschidere s e ridica o duhoare
cumplită. Vittoria își duse mâna la nas:
— Che puzza!
— Emanații, explică Langdon. Vapori emanați de oase le care putrezesc.
Respirând prin mâneca hainei, se aplecă și privi în ăuntru. Beznă.
— Nu văd nimic.
— Crezi că e cineva acolo jos?
— N-am cum să știu.
Vittoria îi făcu semn spre celălalt capăt al deschi derii, unde o scară de
lemn putredă cobora în adânc. El clătină însă din c ap: „Nici să nu te
gândești!"
— Poate e vreo lanternă printre uneltele acelea, sp use ea, părând
bucuroasă că a găsit o scuză să se depărteze puțin. Mă duc să mă uit.
— Fii atentă! Nu știm sigur că ucigașul…
Dar Vittoria plecase deja.
„O femeie care știe ce vrea", comentă el, neauzit.
Se întoarse spre trapă, simțindu-se deja amețit de miasmele din interior.
Ținându-și răsuflarea, își coborî capul sub buza de schiderii, încercând să
răzbată cu privirile în întuneric. Treptat, pe măsu ră ce ochii i se adaptau,

165 începu să zărească umbre vagi. Puțul părea că se co ntinuă cu o încăpere de
mici dimensiuni. „Gaura de drac!" Oare câte generaț ii ale familiei Chigi
zăceau acolo, una peste alta?
Închise ochii și așteptă ca pupilele să i se dilate și să poată vedea mai
bine. Când îi deschise din nou, i se păru că o silu etă vagă plutea undeva,
dedesubt. Începu să tremure, dar se stăpâni să n-o ia la fugă. „Oare am
vedenii? Chiar e un corp uman aici?" Silueta păru c ă se oprește. Langdon
închise ochii din nou și așteptă de această dată ma i mult, așa încât pupilele
lui să poată prinde apoi chiar și cea mai slabă raz ă de lumină.
Începuse să amețească și gândurile i-o luau razna. „Încă două-trei
secunde." Nu știa dacă din cauza miasmelor sau a fa ptului că stătea cu
capul puternic înclinat, dar în mod cert nu se simț ea bine. Când în sfârșit
deschise ochii, imaginea pe care o zări i se păru a bsolut inexplicabilă.
Cripta era învăluită într-o stranie lumină albăstru ie. Un șuier slab îi
ajunse la urechi. Pe pereții verticali ai puțului j ucau raze de lumină. Dintr-o
dată, deasupra lui apăru o umbră lungă. Speriat, se ridică dintr-un salt.
— Ai grijă! strigă cineva în spatele lui.
Înainte de a apuca să se întoarcă, simți o durere a scuțită în ceafă. Se roti
în loc și o văzu pe Vittoria cu o lampă de sudură î n mână. Flacăra
șuierătoare arunca licăriri albăstrui pe zidurile c apelei.
— Ce naiba faci?! izbucni el, ducându-și mâna la ce afă.
— Voiam să-ți ofer puțină lumină, dar ai dat exact peste mine.
Profesorul se încruntă întrebător spre dispozitivul din mâna ei.
— Asta-i tot ce am găsit, răspunse ea. N-am văzut n ici o lanternă.
Langdon începu să-și fricționeze ceafa:
— Nu te-am auzit când veneai.
Vittoria îi întinse lampa, strâmbându-se din cauza duhorii.
— Crezi că vaporii aceia sunt inflamabili?
— Să sperăm că nu.
Luă lampa și se apropie încet de deschizătură. Cu m ișcări lente intro-
duse flacăra în puț, luminând zidul lateral. Apoi o coborî mai mult. Cripta
era circulară, și avea aproximativ șase metri în di ametru. Podeaua se afla
undeva, la vreo nouă metri, întunecată. de pământ. În clipa aceea, zări
trupul.
Instinctiv, se trase înapoi.
— E aici! strigă, forțându-se să nu se ridice.
Contururile siluetei se detașau pe fondul pământiu.
— Cred că a fost dezbrăcat la piele, adăugă, aminti ndu-și într-o fracțiune
de secundă de trupul gol al lui Leonardo Vetra.
— Este unul dintre cardinali?
Profesorul nu știa, dar nici nu-și imagina cine alt cineva ar fi putut fi.
Continua să privească trupul palid. Neclintit. Lips it de viață. Și totuși… Era
ceva foarte ciudat în poziția siluetei. De parcă ar fi fost…
— Hei! strigă Langdon cu voce tare.
— Crezi că e viu?
Din criptă nu veni nici un răspuns.
— Nu se mișcă, spuse Langdon, dar pare… Nu, imposibil!
— Pare cum?
Vittoria privea și ea peste marginea deschiderii.

166 — Parcă ar sta în picioare.
Ținându-și respirația, Vittoria se aplecă peste mar ginea puțului,
încercând să vadă mai bine. După o clipă, se ridică :
— Ai dreptate. Stă în picioare. Poate că e viu și a re nevoie de ajutor!
Apoi strigă în deschidere:
— Hei! Mi puó sentire?
Nu veni nici un răspuns din cripta întunecată. Doar liniște.
Vittoria prinse marginea scării de lemn:
— Cobor!
Langdon o prinse de braț:
— Nu! E prea periculos! Mă duc eu.
De această dată, femeia nu protestă.

66

Chinita Macri era furioasă. Stătea pe bancheta de l ângă șofer, în vreme
de furgoneta BBC-ului aștepta lângă un colț, pe Via Tomacelli. Gunther
Glick studia harta Romei, fără să-și da seama unde se află. Așa cum se
temuse ea, misteriosul apelant telefonase din nou, de data aceasta având
informații.
— Piazza del Popolo, insistă Glick. Pe-asta o căută m. Acolo-i o biserică.
Și înăuntru, dovada!
— Dovada! Chinita renunță să-și mai șteargă ochelar ii și se întoarse spre
el: Dovada că un cardinal a fost ucis!?
— Așa mi-a spus.
— Și tu crezi tot ce-auzi?
Chinita Macri își dorea acum, ca de atâtea alte ori , ca ea să fie la
conducerea echipei. Dar cameramanii se aflau la mân a țicniților de reporteri
pentru care filmau. Dacă Gunther Glick voia să urme ze indicațiile unui
telefon anonim, ea era nevoită să-l urmeze, ca un c ățeluș în lesă.
Îl privea cum stătea la volan, cu o expresie încăpă țânată. „Părinții
individului, își spuse ea, trebuie să fi fost niște comedianți frustrați, de-i
dăduseră un asemenea nume: Gunther Glick." Nu-i de mirare că tipul avea
impresia că trebuie să demonstreze mereu ceva. Și t otuși, în ciuda numelui
prost ales și a dorinței lui plictisitoare de a fac e un reportaj răsunător, Glick
era de treabă… plăcut într-un sens relaxat, mămos . Ca Hugh Grant pe
ecran.
— N-ar trebui să ne întoarcem în Piazza San Pietro? întrebă ea, cât putu
de calm. Vom putea verifica mai târziu biserica ast a misterioasă. Conclavul a
început acum o oră. Dacă sutele acelea de cardinali iau o decizie și noi nu
suntem acolo?
Glick părea să n-o fi auzit.
— Cred că trebuie s-o luăm la dreapta aici, spuse e l, înclinând harta și
studiind-o mai bine.
— Da, dacă fac la dreapta… și pe urmă imediat la stânga…
Mașina porni pe străduța îngustă din față.
— Ferește! urlă Macri.

167 Femeia era cameraman, avea ochi buni și, din ferici re, Glick avea reflexe
bune. Apăsă frâna și se opri chiar înainte de inter secție, exact în clipa în
care un șir de Alfa Romeo se ivi parcă din neant și trecu prin fața lor. Ceva
mai departe, mașinile frânară, încetiniră și o făcu ră brusc la stânga, pe
același drum pe care voia și el s-o apuce.
— Maniaci! strigă Macri.
Glick părea zdruncinat de-a binelea:
— Ai văzut?
— Da, am văzut! Cât pe ce să ne omoare!
— Nu, mă refeream la mașini. Toate erau la fel! rep lică el, entuziasmat
deodată.
— Da, erau niște maniaci lipsiți de imaginație!
— Și erau pline.
— Și ce-i cu asta?
— Patru mașini identice, fiecare cu câte patru pasa geri?!
— Poate-au făcut autostopul!
— În Italia? Ăștia n-au auzit nici măcar de benzina fără plumb!
Apăsă pe accelerator și țâșni pe urmele celor patru mașini.
— Ce mama dracului faci? înjură Macri.
Glick străbătu străduța în viteză și viră la stânga , după șirul de Alfa
Romeo.
— Ceva îmi spune mie că noi doi nu suntem singurii care mergem la
biserică acum.

67

Cobora încet.
Treaptă cu treaptă pe scara putredă… tot mai adân c sub podeaua
Capelei Chigi. În „Gaura de Drac". Cu fața spre zid ul puțului și cu spatele
spre criptă, se întreba câte spații închise, îngust e și întunecate îl mai
așteptau în ziua aceea. Scara scârțâia la fiecare p as, iar mirosul de carne
putrezită și umezeală stătută aproape îl sufoca. La ngdon nu putea să nu se
întrebe unde naiba era Olivetti.
Silueta Vittoriei era încă vizibilă sus, ținând lam pa de sudură în
interiorul puțului, pentru a-i lumina lui calea. Pe măsură ce cobora tot mai
în adânc, licărirea albăstruie scădea în intensitat e. Singurul lucru care
devenea mai puternic era duhoarea.
După încă douăsprezece trepte, se întâmplă. Picioru l îi atinse o porțiune
alunecoasă, acoperită, probabil, cu mucegai, și alu necă. Repezindu-se
înainte, se prinse cu mâinile de scară și reuși să nu cadă. Înjură vânătăile
căpătate pe brațe, pipăi scara cu piciorul și încep u din nou să coboare.
Trei trepte mai jos, alunecă din nou, dar de aceast ă dată nu din cauza
scării, ci a fricii. În coborâre, trecuse prin drep tul unei nișe săpate în zidul
puțului și se pomenise față-n față cu o grămadă de cranii. Revenindu-și din
sperietură și privind în jur, își dădu seama că, la acest nivel, peretele era
aidoma unui fagure, cu o serie de polițe săpate în piatră — nișe funerare —
toate pline cu schelete. În lumina fosforescentă, g ăvanele goale ale ochilor și

168 oasele înălbite păreau să danseze în jurul lui.
„Schelete la lumina focului", comentă ca pentru sin e, când realiză că
trecuse printr-o experiență similară cu doar o lună în urmă. „O seară cu
oase și flăcări". Fusese dineul de binefacere organ izat la lumina lumânărilor
de Muzeul de Arheologie din New York — somon flambé la umbra unui
schelet de brontozaur. Langdon participase la invit ația lui Rebecca Strauss,
fost model, actualmente critic de artă al ziarului Times: un vârtej de catifea
neagră, țigări și sâni nu prea subtil siliconizați. De atunci, îl mai sunase de
două ori; el — niciodată. „Absolut necavaleresc", r ecunoscu el, întrebându-se
cât ar fi rezistat Rebecca Strauss în miasmele pest ilențiale de aici.
În sfârșit, coborî și ultima treaptă și puse picior ul pe solul buretos al
criptei. Prin pantofi, pământul părea umed. Repetân du-și că zidurile nu se
vor închide în jurul lui, se întoarse cu fața spre criptă. Era circulară, de vreo
șase metri în diametru. Respirând cu mâna dusă la g ură, își îndreptă
privirea spre corpul zărit de sus. În întuneric, im aginea era cețoasă. O
siluetă albă, cărnoasă. Cu spatele spre el. Nemișca tă. Tăcută.
Când se apropia, Langdon încercă să înțeleagă la ce se uită, de fapt.
Omul era întors în cealaltă parte, așa că nu-i pute a vedea fața, dar,
într-adevăr, părea că stă în picioare.
— Hei! strigă el înăbușit, prin mânecă.
Nimic. Mai făcu doi pași și deodată își dădu seama că omul era foarte
scund. Prea scund…
— Ce-i acolo? întrebă Vittoria de sus, schimbând di recția luminii.
Profesorul nu-i răspunse. Ajunsese suficient de apr oape pentru a vedea
bine și, cu un fior de repulsie, înțelese. Cripta p ărea că se strânge în jurul
lui.
Ieșind asemenea unui demon din țărână, în fața sa s tătea un bătrân…
sau cel puțin jumătate din el. Omul fusese îngropat în pământ până la
mijloc. Cu torsul, gâtul și capul drepte, deasupra solului, cu mâinile legate
la spate cu cordonul roșu de cardinal. Trupul avea o stranie poziție verticală,
țeapănă, cu pieptul înainte. Capul omului era încli nat pe spate, ochii lui goi
privind în sus, de parcă l-ar fi cerut îndurare lui Dumnezeu însuși.
— E mort? se auzi iarăși glasul Vittoriei.
Langdon se apropie mai mult de trup. „Sper, de drag ul lui."
Ajuns la nici un metru, privi ochii ridicați spre c er. Erau ieșiți în afară,
albaștri și injectați. Langdon se aplecă încercând să vadă dacă omul mai
răsuflă, dar se trase imediat înapoi:
— Pentru numele lui Dumnezeu!
— Ce e?
Aproape înecându-se, reuși să articuleze:
— E mort, cu siguranță. Tocmai am văzut de ce.
Imaginea era cutremurătoare. Gura omului fusese căs cată și umplută
până la refuz cu țărână.
— Cineva i-a îndesat pe gât un pumn de țărână. S-a sufocat.
— Țărână? Adică… pământ?
Langdon înregistră șocul. Pământ. Aproape că uitase . Simbolurile.
Pământ, Aer, Foc, Apă. Ucigașul amenințase să-și înfiereze fiecare victimă cu
unul dintre vechile elemente ale științei. Primul e ra Pământul. „De la al lui
Sanzio pământesc cavou". Amețit de duhoare, se roti în jurul cadavrului,

169 pentru a-l vedea din față. Simbolistul din el chest iona încă posibilitatea
creării miticei ambigrame. „Pământ? Dar cum?" Și o clipă mai târziu, o văzu.
Secole de legende Illuminati îi reveniră în minte. Semnul de pe pieptul
cardinalului era umflat, mustind. Carnea era carbon izată. La lingua pura…
Langdon privea simbolul înfierat, în vreme ce cript a începu să se
rotească în jurul lui:

— Earth, „Pământ", șopti el, înclinând capul pentru a citi s imbolul și
invers. Pământ.
Apoi, dintr-o dată își aduse aminte. „Au mai rămas încă trei."

68

În ciuda luminii blânde a sfeșnicelor din Capela Si xtină, cardinalul
Mortati nu se simțea deloc în largul lui. Conclavul începuse în mod oficial și
fusese deschis sub cele mai rele auspicii.
Cu o jumătate de oră în urmă, la ora stabilită, camerlengo Carlo
Ventresca intrase în capelă, se apropiase de altaru l principal și rostise
rugăciunea de deschidere. Apoi le vorbise pe un ton atât de direct și de
pătrunzător, cum nu îi mai fusese dat s-audă lui Mo rtati vreodată, de la
altarul Capelei Sixtine:
— Sunteți conștienți, le spusese șambelanul, că în acest moment cei
patru preferiti nu sunt prezenți aici. Vă cer, în numele Sfinției S ale,
defunctul papă, să procedați conform protocolului.. . cu credință și cu
hotărâre. Fie ca în fața ochilor voștri să se afle numai Domnul!
Și apoi coborâse de la altar, pregătindu-se să plec e.
— Dar, izbucni unul dintre cardinali, unde sunt cei patru?
Șambelanul se opri:
— Nu vă pot răspunde la această întrebare.
— Când vor veni?
— Nu vă pot răspunde la această întrebare.
— Sunt bine, sănătoși?
— Nu vă pot răspunde la această întrebare.
Urmase o lungă pauză, la capătul căreia il camerlengo adăugase:
— Aveți credință!
Apoi părăsise capela.
Ușile Capelei Sixtine fuseseră încuiate, cu două la nțuri groase pe
dinafară, așa cum cerea tradiția. Patru membri ai G ărzii Elvețiene stăteau de
pază în holul alăturat. Mortati știa că, de acum și până după alegerea unui
nou papă, ușile nu aveau să se mai deschidă decât d acă cineva dinăuntru se
îmbolnăvea de moarte sau dacă ar fi sosit cei patru preferiti. Bătrânul

170 cardinal se rugă să se petreacă acest din urmă lucr u, deși din nodul pe care
îl simțea în stomac își dădea seama că șansele sunt mici.
„Să pocedăm conform protocolului", decisese Mortati în cele din urmă,
întărit de hotărârea ce răsunase în vocea șambelanu lui, și ceruse să se
treacă la vot. Ce altceva ar fi putut să facă?
Ritualurile pregătitoare pentru acest prim tur dura seră treizeci de
minute. Mortati așteptase răbdător la altarul princ ipal, în vreme ce fiecare
cardinal, în ordinea vârstei, se apropiase și urmas e procedura tipică de
votare.
Acum, în sfârșit, ultimul cardinal ajunsese în fața altarului și
îngenunchease:
— Îl chem ca martor, spuse acesta la fel ca toți pr edecesorii săi, pe
Domnul nostru Iisus Hristos, să-mi fie judecător pe ntru votul pe care îl dau
celui care, în fața lui Dumnezeu, cred că trebuie s ă fie ales.
Cardinalul se ridică, ținându-și votul deasupra cap ului, pentru ca toată
lumea să-l poată vedea. Apoi coborî hârtiuța spre a ltar, unde, deasupra unei
cupe largi, fusese așezat un platou. Cardinalul dep use votul său pe platou.
Apoi ridică platoul și, înclinându-l, lăsă votul să cadă în cupă. Această
procedură era necesară pentru ca nimeni să nu poată depune, în secret,
două sau mai multe voturi.
În continuare, cardinalul așeză platoul la loc pe c upă, se plecă în fața
crucii și se întoarse în scaunul său.
Ultimul vot fusese depus.
Acum era vremea ca Mortati să treacă la treabă.
Luând în mâini cupa încă acoperită, o agită pentru a amesteca voturile.
Apoi îndepărtă platoul și extrase un vot la întâmpl are.
Îl desfăcu. Hârtia era lată de exact cinci centimet ri. Mortati rosti
cuvintele cu glas tare, pentru ca toți cardinalii s ă le poată auzi.
— Eligo in summum pontificem… declară el, citind textul tipărit la partea
de sus a fiecărui buletin de vot. Îl aleg ca suprem pontif.
Și citi numele înscris pe buletin. Apoi ridică un a c cu ață și înțepă
buletinul în dreptul cuvântului Eligo, după care trase cu grijă hârtia pe ață.
În final, notă numele într-un carnet.
În continuare, repetă aceeași procedură. Extrase un buletin din cupă, îl
citi cu voce tare, îl înșiră pe ață și notă numele în carnet. Aproape imediat,
Mortati își dădu seama că primul tur eșuase. Lipsă de consens. După numai
șapte buletine, avea deja șapte nume diferite. Ca d e obicei, scrisul fiecăruia
era modificat, pentru a nu fi recunoscut. În acest caz însă, disimularea era
ironică și inutilă, fiindcă, în mod evident, fiecar e cardinal votase pentru el
însuși. Aparenta autoimpunere nu avea nimic de-a fa ce cu ambițiile perso-
nale, iar Mortati știa acest lucru. Era doar o stra tegie comună. O manevră
defensivă. O tactică de temporizare, menită să asig ure faptul că nici un
candidat nu obținea suficiente voturi pentru a câșt iga, impunând astfel un
nou tur de scrutin.
Cardinalii îi așteptau pe cei patru preferiti…

După ce notă în carnet și ultimul buletin, Mortati declară votul „eșuat".
Luă firul de ață cu toate buletinele înșirate și le gă cele două capete formând

171 un inel. Așeză apoi inelul pe o tavă de argint, adă ugă substanțele chimice
necesare și se apropie cu tava de un mic șemineu ca re era alături. Acolo,
dădu foc buletinelor de vot. În timpul arderii, sub stanțele adăugate emanau
un fum negru. Captat de un burlan, fumul urcă până la o gaură din acoperiș
și de acolo se ridică spre cer, pentru ca toți cei interesați să-l poată vedea.
Astfel, cardinalul Mortati trimisese prima sa comun icare pentru lumea din
afară.
Un tur de scrutin. Încă n-avem papă.

69

Aproape asfixiat, Langdon se străduia să urce scara spre raza de lumină
de la capătul puțului. Auzea voci deasupra, nu pute a să le înțeleagă. Capul i
se învârtea, copleșit de imaginea cardinalului înfi erat.
Pământ… Pământ…
Mișcându-se cu greu, începu să vadă negru în fața o chilor și o clipă se
temu să-și va pierde cunoștința. Mai avea două trep te, când se dezechilibră.
Se aruncă înainte, încercând să prindă marginile pu țului cu mâna, dar nu
reuși. Cealaltă palmă îi alunecă pe scară și aproap e că se prăbuși înapoi, în
întuneric. O durere ascuțită îl împunse în coaste ș i deodată simți că plutește
în aer, cu picioarele atârnându-i libere deasupra h ăului.
Doi soldați al Gărzii Elvețiene îl prinseseră zdrav ăn de sub brațe și îl
trăgeau afară. După o clipă, ajunse cu capul deasup ra „gurii de drac",
sufocându-se și căutând disperat aerul. Militarii î l scoaseră complet din puț
și-l așezară pe jos, întins, cu spatele lipit de ma rmura rece a podelei.
Pentru un moment, Langdon se întrebă unde se află. Deasupra capului
vedea stele… planete… Câteva siluete încețoșate trecură pe lângă el. Niște
oameni strigau. Încercă să se ridice în capul oasel or. Lângă el se înălța o
piramidă de piatră. Lătrătura furioasă a unei voci familiare răsună între
zidurile capelei și în clipa aceea memoria îi reven i.
Olivetti urla la Vittoria:
— De ce dracului nu v-ați dat seama de la început?
Ea încerca să-i explice situația, dar comandantul o întrerupse în mijlocul
frazei și se întoarse pentru a mai lătra câteva ord ine la oamenii săi:
— Scoateți cadavrul acela de acolo! Percheziționați restul clădirii!
Langdon se ridică pe jumătate. Capela Chigi era înț esată de soldați. Folia
de plastic de la intrare fusese ruptă și aruncată î ntr-o parte, lăsând aerul
curat să-i pătrundă în plămâni. Revenindu-și trepta t, o văzu pe Vittoria
apropiindu-se. Tânăra îngenunche lângă el, privindu -l ca un înger:
— Te simți bine acum?
Îi prinse încheietura, încercând să-i simtă pulsul. Mâna ei era moale și
catifelată pe pielea lui.
— Mulțumesc, rosti, ridicându-se de-a binelea. Oliv etti e furios.
— Are tot dreptul să fie. Am dat-o-n bară.
— Adică eu am dat-o-n bară.
— Atunci, răscumpără-ți greșeala. Să-l prindem data viitoare!
„Data viitoare?" Cuvintele ei erau crude. „Nu mai e nici o dată viitoare!

172 Ne-am ratat unica șansă!"
Vittoria se uită la ceasul lui:
— Mickey zice că mai avem patruzeci de minute. Adun ă-te și ajută-mă să
găsesc următorul indiciu.
— Ți-am spus, Vittoria, sculpturile au fost distrus e. Calea Iluminării
este…
Dar se opri brusc. Ea surâse ușor.
Brusc, Langdon sări în picioare, dar se împletici. Răsucindu-se în loc,
începu să studieze cu ochi mari lucrările de artă d in jurul lui. Piramide,
stele, planete, elipse. Dintr-o dată, totul îi reve ni în minte. "Acesta este
primul altar al științei! Nu Panteonul!" Acum își d ădea seama de perfecți –
unea capelei — mult mai subtilă și mai selectivă de cât celebrul Panteon.
Capela Chigi era o nișă retrasă, o gaură-n perete î n adevăratul sens al
cuvântului, un omagiu închinat unui mare ocrotitor al științelor, decorat cu
simboluri pământești. „Perfect!"
Sprijinindu-se de zid, Langdon privi piramidele uri așe. Vittoria avea
dreptate. Dacă această capelă era primul altar al ș tiinței, probabil că încă
mai exista aici sculptura Illuminati care constituia primul indiciu. Cu noi
speranțe, își dădu seama că nu era totul pierdut. D acă indiciul se afla cu
adevărat aici și dacă îl puteau urma până la următo rul altar al științei, poate
că mai aveau o șansă de a-l prinde pe ucigaș.
Vittoria se apropie mai mult de el:
— Am aflat cine era necunoscutul sculptor Illuminati.
Langdon tresări brusc:
— Ce-ai făcut?!
— Acum nu mai trebuie decât să ne dăm seama care di ntre sculpturile
de aici este…
— Stai puțin! Spui că știi cine era sculptorul Illuminati?
El petrecuse ani întregi încercând să afle acest lu cru. Vittoria zâmbi:
— Era Bernini. Marele Bernini.
Langdon își dădu seama imediat că Vittoria se înșel a. Imposibil!
Gianlorenzo Bernini era unul dintre cei mai cunoscu ți sculptori din toate
timpurile, doar Michelangelo îl întrecea. El realiz ase, în secolul al XVII-lea,
mai multe opere decât oricare alt artist. Din păcat e, omul pe care îl căutau ei
trebuia să fi fost un nimeni, un necunoscut.
Vittoria se încruntă:
— Nu pari prea entuziasmat.
— Imposibil să fie Bernini.
— De ce? A fost contemporan cu Galilei! De asemenea , a fost un sculptor
de excepție.
— Și totodată un om celebru, un catolic.
— Da, replică Vittoria. La fel ca și Galilei.
— Ba nu! Câtuși de puțin ca Galilei. Savantul era u n spin în coasta
Vaticanului. Bernini era copilul-minune al Biserici i: clerul îl adora, de-a
dreptul. Îl considera cea mai de seamă autoritate î n domeniul artistic.
Bernini și-a petrecut întreaga viață la Vatican!
— O acoperire perfectă. Infiltrare Illuminati.
Langdon se înfierbântase:
— Vittoria, membrii confreriei îl numeau pe artistu l lor secret il Bmaestro

173 ignoto — „maestrul necunoscut".
— Da, necunoscut pentru ei. Gândește-te la secretomania masonilor;
numai membrii de cel mai înalt rang cunosc întregul adevăr. Probabil că
Galilei a păstrat secretul privind identitatea arti stului și l-a dezvăluit doar
unui număr restrâns de apropiați… pentru siguranț a lui Bernini însuși.
Astfel, Vaticanul n-ar fi putut afla adevărul nicio dată.
Deși nu era convins, profesorul trebuia să admită c ă spusele Vittoriei
aveau o oarecare logică. Illuminati erau recunoscuți pentru păstrarea
fragmentata a informațiilor secrete, întregul adevă r fiindu-le cunoscut doar
câtorva dintre cei mai înalți membri ai confreriei. Aceasta era și explicația
capacității lor de a se rezista și a se dezvolta.
— De altfel, apartenența lui Bernini la confrerie, continuă Vittoria, arată
și de ce a conceput aceste două piramide.
Langdon se întoarse pentru a privi cele două pirami de din capela și
clătină sceptic din cap.
— Bernini era un sculptor religios. În nici un caz n-ar fi lucrat el
piramidele!
— Spune-i asta plăcuței din spatele tău!
Profesorul se întoarse și citi:

„ARTA CAPELEI CHIGI
Arhitectura îi aparține lui Rafael, dar toate decor ațiunile interioare au
fost realizate de Gianlorenzo Bernini."

Apoi mai citi încă o dată, fiindcă îi era greu să c readă. Gianlorenzo
Bernini era renumit pentru sculpturile sale elabora te, în care o reprezenta pe
Fecioara Maria și diverși îngeri, papi și profeți. Așa că de ce ar fi sculptat
piramide?
Langdon privi iarăși impunătoarele monumente, simți ndu-se total
dezorientat. Două piramide, fiecare cu câte un meda lion eliptic strălucitor.
Cât se poate de necreștine. Piramidele, stelele de pe cupolă, semnele
zodiacului… „Toate decorațiunile interioare au fo st realizate de Gianlorenzo
Bernini." Dacă așa stăteau lucrurile, atunci Vittor ia avea dreptate. Însemna
că Bernini era necunoscutul maestru Illuminati; nimeni altcineva nu mai
lucrase la decorarea capelei. Implicațiile acestui fapt se succedau în mintea
lui prea repede pentru a le mai putea procesa.
Bernini era un Illuminatus.
Bernini concepuse ambigramele Illuminati.
Bernini realizase Calea Iluminării.
De-abia mai putea vorbi. Să fie, oare, adevărat că aici, în această micuță
Capelă Chigi, renumitul Bernini amplasase o sculptu ră care trasa prin toată
Roma calea către următorul altar al științei?
— Bernini! exclamă el. Nu mi-aș fi închipuit!
— Cine altul decât un celebru artist agreat de Vati can ar fi avut curajul
să-și plaseze operele de artă în anumite biserici c atolice din Roma și să
creeze astfel Calea Iluminării? În mod cert, nu un necunoscut.
Langdon se gândi câteva clipe. Privi iarăși piramid ele, întrebându-se
dacă nu cumva una din ele era indiciul căutat. „Sau poate amândouă?"
— Piramidele sunt orientate în direcții opuse, spus e el, neștiind cum să

174 interpreteze acest lucru. De asemenea, sunt identic e și deci nu-mi pot da
seama care din ele…
— Nu cred că asupra piramidelor trebuie să ne conce ntrăm.
— Dar sunt singurele sculpturi de aici!
Vittoria îi făcu un semn spre Olivetti care, împreu nă cu un grup de
soldați, se afla încă lângă „gaura de drac".
Langdon urmă direcția gestului ei, spre peretele op us. Inițial, nu văzu
nimic. Apoi cineva se mișcă și zări. Marmură albă. Un braț. Un tors uman.
Și un chip sculptat. Parțial ascuns într-o nișă. Do uă siluete umane în
mărime naturală, înlănțuite. Pulsul i-o luă razna. Fusese atât de absorbit de
piramide și de cripta subterană, că nici nu observa se sculptura. Porni spre
ea, trecând prin grupul de soldați. Când se apropie de aceasta, își dădu
seama că lucrarea nu-i putea aparține decât lui Ber nini — profunzimea
compoziției artistice, detaliile chipurilor și ale veșmintelor cizelate în cea mai
pură marmură albă, totul amintea de Bernini. Însă a bia când ajunse în fața
ei o recunoscu. Cu ochii pironiți asupra chipurilor , sughiță surprins.
— Cine sunt cei doi? întrebă Vittoria, ajunsă în sp atele lui.
Langdon înmărmurit nu-și putea dezlipi însă ochii d e la statuie.
— Avacum și Îngerul, șopti el abia auzit.
Sculptura lui Bernini era o operă bine cunoscută, i nclusă în numeroase
lucrări de istorie a artei. Profesorul uitase însă că se află aici.
— Avacum?
— Da. Profetul care a prezis distrugerea Pământului .
— Și crezi că acesta este indiciul? întrebă ea, sce ptică.
Langdon făcu semn din cap că da. Niciodată în viața lui nu fusese mai
sigur de ceva. Acesta era primul indiciu Illuminati, fără urmă de îndoială.
Deși se așteptase ca sculptura să indice într-un fe l calea spre următorul
altar al științei, nu sperase ca „indicația" să fie chiar atât de explicită. Atât
îngerul cât și Avacum aveau brațele întinse și îndr eptate spre un loc de
departe.
Brusc, Langdon surâse:
— Deloc subtil, nu-i așa?
Vittoria avea un aer entuziasmat, însă ușor derutat :
— Văd că arată ceva, dar par a se contrazice unul p e celălalt. Îngerul
indică într-o parte, iar profetul în alta.
Profesorul râse ușor. Avea dreptate: ambele persona je arătau ceva în
depărtare, dar în direcții total opuse. El însă rezolvase această problemă.
Foarte entuziasmat, porni spre ușă.
— Unde te duci?
— Afară! Trebuie să văd încotro arată sculptura!
— Stai! De unde știi ce direcție să urmezi?
— Poemul! strigă el peste umăr. Ultimul vers!
— „Și îngerii te-ndrume în căutarea ce ți-ai pus în gând"?
Vittoria își ridică privirea spre degetul întins al îngerului și ochii îi luciră,
umezi:
— Măi, să fiu a naibii!

175 70

Gunther Glick și Chinita Macri erau în furgoneta BB C-ului parcată în
Piazza del Popolo, într-un colț îndepărtat. Ajunses eră imediat după cele
patru Alfa Romeo, chiar la timp pentru a fi martori i unui incredibil lanț de
evenimente. Chinita habar n-avea ce puteau să însem ne toate astea, dar
camera ei înregistra, oricum.
Imediat ce sosiră în piață, cei doi ziariști văzuse ră o veritabilă armată de
tineri sărind din automobile și încercuind biserica . Unii aveau armele la
vedere. Unul dintre ei, un tip mai în vârstă și mai țeapăn, se repezise pe
treptele bisericii, urmat de câțiva băieți care tră seseră în lacătele ușii, pentru
a le distruge. Nu se auzise nimic și Macri își înch ipuise că armele aveau
amortizoare. Apoi indivizii intraseră în biserică.
Chinita sugerase ca ei doi să rămână pe loc și să f ilmeze totul din umbră.
La urma urmei, armele erau arme, iar din furgonetă vizibilitatea era perfectă.
Glick nu o contrazise. Acum, de cealaltă parte a pi eței, oamenii aceia ba
intrau, ba ieșeau din biserică, în timp ce strigau unii la alții. Chinita își reglă
camera pentru a urmări îndeaproape echipa care cerc eta zona. Deși în civil,
toți se mișcau cu o precizie milităreascâ.
— Cine crezi că-s ăștia? întrebă ea.
— Naiba să mă ia dacă știu! Filmezi totul?
— Fiecare cadru.
— Și tot mai crezi că ar trebui să ne întoarcem la „pânda-papii"? o
întrebă el, ironic.
Chinita nu știu ce să-i răspundă. Era evident că ai ci se petrecea ceva,
dar avea destulă experiență jurnalistică pentru a ș ti că evenimentele
interesante aveau adesea o explicație cât se poate de banală.
— Ar putea fi o nimica toată, spuse ea. Poate că in divizii au primit
același pont ca și tine și acum îl verifică. Poate fi doar o alarmă falsă.
Glick o prinse de braț:
— Uite-acolo! Focalizează!
Și-i arătă ceva în spatele bisericii.
Macri își îndreptă camera spre trepte.
— Bună, drăguțule! exclamă ea, fixând obiectivul pe bărbatul care
tocmai ieșea din biserică.
— Cine-i spilcuitul?
Chinita luă un prim-plan:
— Nu l-am mai văzut până acum. Apoi focaliză pe fig ura individului și
zâmbi: Dar nu m-aș supăra să-l mai văd o dată!

Robert Langdon coborî în fugă scările și se repezi în mijlocul pieței.
Începuse să se întunece, soarele coborâse deja dinc olo de clădirile din
preajmă și umbre lungi dungau piața.
— Bine Bernini, spuse ca pentru sine, încotro arată îngerul tău?
Se întoarse și analiză orientarea bisericii. Își im agină unde se află Capela
Chigi în interior și cum era poziționată statuia în gerului. Fără să ezite, se
răsuci apoi spre vest, cu fața spre lumina vie a ap usului. Timpul curgea
repede.

176 — Sud-vest, spuse el, încruntându-se spre clădirile care-i blocau
vederea. Următorul indiciu e undeva, acolo.
Storcându-și creierii, trecu în revistă zeci de pag ini de istorie a artei
italiene. Deși era un bun cunoscător al operei lui Bernini, știa că sculptorul
fusese atât de prolific, încât nici un nespecialist nu putea cunoaște absolut
totul despre el. Și totuși, ținând seama de celebri tatea primului indiciu —
Avacum și Îngerul — profesorul spera ca și cel de-al doilea să fie o lucrare pe
care o știa.
Pământ, Aer, Foc și Apă. Găsiseră Pământul în Capela Chigi: Avacum,
profetul care proorocise distrugerea planetei.
Urmează Aerul. Trebuie să-și amintească! „O sculptură a lui Bernin i care
să aibă ceva de-a face cu Aerul." Dar nu-i venea ni mic în minte. Totuși, se
simțea entuziast, plin de energie. „Mă aflu pe Cale a Iluminării! Este încă
intactă!"
Privind spre sud-vest, se strădui să zărească peste celelalte acoperișuri
turla sau cupola unei catedrale. Dar nu văzu nimic. Avea nevoie de o hartă.
Dacă ar ști ce biserici se aflau la sud-vest de ace st loc, poate că una din ele
i-ar spune ceva. " Aer, își repetă în gând. Aer. Bernini. Sculptură. Aer.
Gândește!"
Langdon se întoarse și urcă din nou treptele. Sub s chelă, îi ieșiră în cale
Vittoria și Olivetti.
— Spre sud-vest, spuse el gâfâind. Următoarea biser ică e undeva spre
sud-vest!
Șoapta lui Olivetti era înghețată:
— De data asta ești sigur?
— Ne trebuie o hartă, una pe care să se afle toate bisericile din Roma.
Comandantul îl studie câteva clipe, cu aceeași expr esie de nepătruns pe
chip. Langdon se uită la ceas:
— Nu mai avem decât o jumătate de oră.
Olivetti coborî treptele și se apropie de mașina s a, parcată chiar în fața
bisericii. Langdon spera că s-a dus să caute o hart ă.
Vittoria era entuziasmată:
— Așadar, Îngerul arată spre sud-vest? Și n-ai ide e ce biserici se află
într-acolo?
— Nu pot să văd din cauza blestematelor ăstora de clădiri! exclamă el,
răsucindu-se pentru a privi din nou în piață: Și nu cunosc suficient de bine
bisericile din Ro…
Dar se opri brusc. Vittoria făcu ochii mari:
— Ce-i?
Langdon studie piața încă o dată. Fiindcă urcase t reptele, se afla acum
puțin mai sus și avea o perspectivă ceva mai bună. Tot nu vedea nimic, dar
avea certitudinea că urma direcția cea bună. Privi în sus, la schelăria
montată pe zid. Se ridica până aproape de rozeta de pe fațadă, la o înălțime
mult mai mare decât cea a clădirilor din jur. Într- o fracțiune de secundă, își
dădu seama ce trebuie să facă.

De cealaltă parte a pieții, Chinita Macri și Gunthe r Glick ședeau lipiți de
parbrizul furgonetei.

177 — Ai filmat asta?
Macri focaliză pe tipul care se cățăra pe schele.
— Dacă ții neapărat să afli părerea mea, e puțintel cam prea bine îmbră-
cat pentru a se juca de-a Omul Păianjen.
— Și cine-o fi duduia lui?
Chinita aruncă o privire spre tânăra atrăgătoare di n josul schelei:
— Sunt sigură că ai vrea s-o cunoști!
— Ce zici, n-ar trebui să sunăm la redacție?
— Încă nu. Să mai așteptăm. Mai bine să avem ceva s igur pe țeavă
înainte de a le spune că am renunțat la conclav.
— Chiar crezi că i-a făcut cineva de petrecanie unu ia dintre boșorogii de
acolo?
Chinita izbucni în râs:
— Fii atent, că sigur o s-ajungi în iad!
— Da, dar am să iau un Pulitzer cu mine!

71

Pe măsură ce urca, scara părea tot mai puțin stabil ă. Perspectiva asupra
Romei însă se lărgea cu fiecare pas făcut.
Când ajunse la ultimul palier, răsufla mai greu dec ât ar fi crezut. Se
chinui să urce pe platforma de sus, își scutură ips osul de pe haine și se
ridică în picioare. Înălțimea la care se afla nu-l deranja deloc. Ba chiar era
plăcută, îl mai învioră puțin.
Priveliștea i se părea copleșitoare. Ca un ocean de foc, acoperișurile de
țiglă roșie ale Romei se întindeau în fața lui, str ălucind în ultimele raze ale
soarelui. De acolo, de sus, pentru prima dată în vi ață, privirile sale
pătrunseră dincolo de poluarea și traficul modern, până la rădăcinile vechii
Rome — Città di Dio, „Cetatea Domnului".
Mijindu-și ochii în lumina asfințitului, cercetă ma rea de acoperișuri, în
căutarea unei cupole sau a unei clopotnițe. Dar, or icât de departe ar fi privit,
nu zărea nimic. „Sunt sute de biserici în Roma, își spuse. Trebuie să fie una
și în partea asta de sud-vest! Dacă o pot vedea de aici, își reaminti el. La
naiba, dacă a mai rezistat încă în picioare!"
Străduindu-se să străbată din nou linia orizontului , încet, cu răbdare,
reluă căutarea. Știa, desigur, că nu toate biserici le au cupole vizibile, mai cu
seamă cele mici și retrase. Și nu trebuia să uite c ă Roma se schimbase
dramatic din secolul al XVII-lea, când bisericile e rau, prin lege, cele mai
înalte construcții din oraș. Acum însă nu se vedeau decât blocuri de
locuințe, clădiri de birouri și turnuri de televizi une.
Pentru a doua oară, privirile sale scrutară întreag a linie a orizontului
fără să zărească nimic. Nici o turlă. La distanță, chiar la marginea Romei,
cupola masivă a lui Michelangelo păta ușor lumina a pusului. San Pietro.
Vaticanul. Dintr-o dată, se pomeni întrebându-se ce -or face cardinalii și
dacă Garda Elvețiană reușise să găsească antimateri a. Ceva însă îi spunea
că nu… și că nici nu vor reuși.
Poemul îi veni din nou în minte și îl analiză iarăș i atent, vers cu vers. „De

178 la al lui Sanzio pământesc cavou c-o gaură de drac. " Mormântul lui Sanzio îl
găsiseră. „Misticele elemente-n cruciș în Roma se d esfac." Elementele mistice
erau Pământul, Aerul, Focul și Apa. „Calea de lumin ă-i așternută, testul
sfânt." Calea Iluminării era trasată de sculpturile lui Bernini. „Și îngerii
te-ndrume în căutarea ce ți-ai pus în gând."
Îngerul arăta spre sud-vest…

— Treptele din față! exclamă Glick, făcând semne ag itate prin parbrizul
furgonetei BBC-ului. Se întâmplă ceva acolo!
Macri își întoarse camera spre intrarea principală a bisericii. Într-adevăr,
acolo se petrecea ceva. Jos, unul dintre indivizii cu alură de militar parcase
un Alfa Romeo lângă trepte și deschisese portbagaju l. Acum, studia piața de
parcă ar fi vrut să se asigure că nu are spectatori . Pentru o clipă, Macri se
temu că i-a observat, dar privirile lui trecură mai departe. Aparent mulțumit,
scoase o stație de emisie-recepție și începu să vor bească.
Instantaneu, o veritabilă armată ieși din biserică. Aidoma unei echipe de
fotbal american spărgând grămada, soldații formară o linie dreaptă în partea
de sus a scării. Apoi, mișcându-se ca un zid uman, începură să coboare. În
spatele lor, aproape complet ascunși vederii, alți patru soldați păreau că
transportă ceva. Ceva greu. Dificil de dus.
Glick se aplecă în față:
— Crezi că fură ceva din biserică?
Macri focaliză camera mai mult, folosind funcția te lefoto pentru a
străpunge zidul viu, căutând o mică breșă pe undeva . „O frântură de
secundă, se rugă ea. Un singur cadru. Atâta vreau." Dar soldații se mișcau
ca unul. „Hai odată!" Chinita menținu camera asupra lor, răbdătoare, și își
primi răsplata din plin. Ca o ironie, individul mai vârstnic se împiedică. Doar
pentru o clipă, însă era suficient. Macri își avea cadrul dorit. De fapt, vreo
zece cadre.
— Sună la redacție, îi ceru lui Glick. Avem un cada vru.

Mult mai departe, la CERN, Maximilian Kohler își di rijă scaunul spre
biroul lui Leonardo Vetra. Cu o meticulozitate meca nică, începu să
scotocească prin dosarele acestuia. Negăsind ce dor ea, se mută în dormitor.
Sertarul de sus al noptierei era încuiat. Kohler îl deschise cu un cuțit luat
din bucătărie.
Înăuntru găsi exact ceea ce căuta.

72

Langdon sări de pe primul palier al schelei și își scutură praful de pe
haine. Vittoria era alături.
— N-ai avut noroc?
Clătină din cap:
— Au pus cadavrul în portbagaj.

179 Langdon ridică privirea spre mașina pe a cărei capo tă Olivetti și un grup
de soldați întinseseră o hartă:
— Caută spre sud-vest?
Vittoria încuviință:
— Nu-i nici o biserică. De aici, prima peste care d ai este San Pietro.
Profesorul înjură. Cel puțin, ajunseseră amândoi la aceeași concluzie. Se
apropie de Olivetti, iar soldații se traseră în lat eral, făcându-i loc.
— Nimic, spuse comandantul. Dar harta asta nu menți onează toate
bisericile, ci doar pe cele mari. Cam cincizeci.
— Noi unde suntem acum?
Olivetti îi indică pe hartă Piazza del Popolo și tr asă o linie dreaptă exact
spre sud-vest. Linia nu atingea, nici pe departe, v reunul din sumedenia de
pătrățele albe care indicau principalele biserici d in Roma. Din păcate,
principalele erau și cele mai vechi… cele care ex istau și în secolul al XVII-lea.
— Trebuie să iau niște decizii, spuse Olivetti. Sun teți sigur în ceea ce
privește direcția?
Langdon își aminti de degetul întins al îngerului, adrenalina pompându-i
iarăși intens în vine.
— Da, domnule, foarte sigur!
Comandantul ridică din umeri și trasă din nou linia dreaptă. Aceasta
trecea pe Podul Margherita, pe Via Cola di Rienzo, prin Piazza del Risorgi-
mento, fără a atinge vreo biserică, până când se în cheia brusc în mijlocul lui
Piazza San Pietro.
— Dar San Pietro ce are? întrebă unul dintre soldaț i, cu o cicatrice urâtă
sub un ochi. Doar e o biserică!
— Trebuie să fie un loc public, replică Langdon. Ba zilica nu-i câtuși de
puțin un loc public astăzi.
— Dar linia trece prin Piazza San Pietro, obiectă V ittoria. Piața e un loc
public.
— Da, dar acolo nu-s statui.
— Dar nu cumva e un obelisc în mijloc?
Vittoria avea dreptate. În centrul Piazza San Pietr o se afla un obelisc
egiptean. Langdon îl privi pe cel alături de care p arcaseră ei. Piramida
înălțată. "O coincidență ciudată", își spuse și alu ngă gândul.
— Obeliscul de la Vatican n-a fost sculptat de Bern ini, ci a fost adus în
Roma de Caligula. Și n-are nimic de-a face cu Aerul . În plus, poemul spune
că elementele sunt răspândite prin Roma. Piazza San Pietro se află în Ceta-
tea Vaticanului, nu în Roma.
— Depinde pe cine întrebi, interveni unul dintre so ldați.
Langdon ridică ochii spre el:
— Poftim?
— Totdeauna a fost o chestiune controversată. Pe ma joritatea hărților,
Piazza San Pietro figurează în interiorul Vaticanul ui, dar fiindcă se află în
afara zidurilor cetății, autoritățile romane o consideră de secole ca făcând
parte din Roma.
Profesorul nu mai auzise așa ceva.
— Glumești! spuse el.
— Am menționat acest lucru, reluă soldatul, numai f iindcă doamna
Vetra și comandantul nostru spuneau ceva despre o s culptură legată de aer.

180 — Și știi dumneata că există o astfel de sculptură în Piazza San Pietro?
— Nu chiar. Nu e tocmai o sculptură. Poate că nici nu e relevantă.
— Spune totuși, îl presă Olivetti.
— Știu despre asta numai fiindcă de obicei sunt de gardă în piață, și-i
cunosc fiecare colțișor.
— Sculptura, îl îndemnă Langdon. Cum arată?
„Oare să fi îndrăznit Illuminati atât de mult, încât să-și amplaseze cel
de-al doilea indiciu chiar lângă cea mai importantă biserica închinată
Sfântului Petru?
— Păi, trec pe lângă ea în fiecare zi. E în centru, chiar acolo unde arată
linia de pe hartă. De asta m-am și gândit la ea. Și , cum spuneam, nu e
tocmai o sculptură. E mai degrabă un… bloc.
Olivetti începuse să înfurie:
— Un bloc?!
— Da, domnule. Un bloc de marmură încastrat în pard oseala pieții. La
baza obeliscului. Dar nu e dreptunghiular. E elipti c. Iar pe bloc e gravată
imaginea unei pale de vânt. Soldatul tăcu pentru o clipă, apoi adăugă: Aer,
cred, dacă e să folosim termeni tehnici.
Langdon râmase cu ochii ațintiți la tânărul soldat.
— Un basorelief! exclamă brusc.
Toate privirile se întoarseră spre el.
— Basorelieful, explică profesorul, este cealaltă j umătate a sculpturii!
„Sculptura este arta desprinderii formelor din mate rial complet sau
numai pe jumătate, în relief." El însuși scrisese a ceastă definiție pe tablă ani
de-a rândul. Basorelieful era, în esență, o sculptu ră bidimensională, precum
stema de pe o monedă. Medalioanele lui Bernini din Capela Chigi erau un alt
exemplu ilustrativ.
— Bassorelievo? în trebă soldatul, folosind termenul italian.
— Da, exact! Nu mă gândisem la asta! Blocul despre care vorbești
dumneata este numit Vento Ponente, Vântul de Vest. Unii îi spun și Respiro
di Dio.
— „Răsuflarea lui Dumnezeu"?
— Da. Aer! A fost sculptat și amplasat aici de arhitectul iniț ial!
Vittoria îl privi derutată:
— Dar credeam că Michelangelo a fost arhitectul!
— Michelangelo a proiectat bazilica. Dar Piazza San Pietro a fost
concepută de Bernini!
Când caravana celor patru Alfa Romeo țâșni din Piaz za del Popolo,
nimeni nu remarcă și furgoneta BBC care se furișa î n spatele ei.

73

Gunther Glick călcase pedala de accelerație până la podea și se Strecură
abil prin trafic în urma celor patru mașini, traver sând Tibrul pe Ponte
Margherita. În mod normal, s-ar fi străduit să păst reze o distanță
apreciabilă, pentru a nu fi observat, dar acum abia reușea să se țină după
ei. Tipii ăștia zburau!

181 Macri stătea pe bancheta din spate, încheind o conv orbire telefonică.
Evident, cu Londra. Închise și-i strigă lui Glick, pentru a acoperi huruitul
traficului:
— Vrei întâi veștile bune sau pe cele rele?
Gunther Glick își încreți o sprânceanăa. Nimic nu e ra simplu când aveai
de-a face cu redacția:
— Pe cele rele.
— Șefi-s cătrăniți fiindcă ne-am abandonat postul.
— Ia te uită ce surpriză!
— Și cred că pontul nostru e o aiureală.
— Evident!
— Șeful m-a avertizat că te afli la doi pași de un șut undeva.
— Grozav! mârâi Glick. Și veștile bune?
— Au acceptat să vadă bucata noastră de peliculă.
Mârâitul lui Glick se transformă într-o chicoteală. „Ei, o să vedem noi
cine e la doi pași de ce!"
— Păi, dă-i drumul! îi spuse el Chinitei.
— N-am cum să transmit ceva până când nu ne oprim c a să am o poziție
fixă.
— Nu pot opri acum, spuse el, în vreme ce gonea pe Via Cola di Rienzo,
virând brusc prin Piazza del Risorgimento.
Macri își prinse laptopul la timp, căci începuse să alunece într-o parte.
— Vezi să nu-mi spargi transmițătorul, că altfel va trebui să ducem
personal materialul la Londra!
— Ține-te bine, drăguță! Ceva îmi spune mie că apro ape am ajuns.
— Unde?
Glick se holbă la cupola familiară ce apăruse drept în față:
— Exact acolo de unde am plecat! răspunse el, zâmbi nd.

Cele patru automobile se strecurau abil în traficul din jurul celebrei
Piazza San Pietro. La un moment dat, se despărțiră înconjurând zona și
debarcând repede soldații în punctele stabilite. Ac eștia se răspândiră în
mulțimea de turiști și reporteri, făcându-se imedia t nevăzuți. Unii
pătrunseră în pădurea de coloane ce mărgineau piața , evaporându-se
instantaneu. Privind prin parbriz, Langdon avea imp resia că o plasă uriașă
se strânge în jurul zonei.
Pe drum, Olivetti îi sunase pe oamenii săi de la Va ttican, și acum câțiva
membri sub acoperire ai Gărzii Elvețiene patrulau n eobservați în centrul
pieței, aproape de Vento Ponente. În vreme ce trecea în revistă spațiul
larg-deschis al pieței, în mintea lui Langdon prins e formă o întrebare deja
familiară: „Cum va proceda asasinul Illuminati ca să scape nevăzut dintr-un
asemenea loc? Cum o să aducă un cardinal printre at âția oameni și o să-l
ucidă în văzul tuturor?" Se uită din nou la ceas. E ra 20.54. Încă șase
minute.
Pe bancheta din față, Olivetti se întoarse spre Lan gdon și Vittoria:
— Vă duceți împreună chiar pe locul plăcii sau al b locului ăstuia al lui
Bernini, ori ce-o mai fi el. Același truc. Vă dați drept turiști. Mă sunați dacă
vedeți ceva suspect.

182 Înainte ca Langdon să poată răspunde, Vittoria îl p rinse de mână și-l
trase afară din mașină.
Soarele primăverii apusese deja dincolo de cupola b azilicii și umbra
masivă a acesteia acoperea jumătate din piață. Prof esorul simți un fior de
gheață când, împreună cu Vittoria, pătrunse în zona întunecată și
răcoroasă. În timp ce se strecura prin mulțime, cer ceta atent fiecare chip,
întrebându-se dacă vreunul dintre ele nu era cumva al ucigașului. Simțea
mâna caldă a Vittoriei.
În vreme ce traversau uriașul spațiul deschis, deve ni conștient de efectul
pe care Bernini intenționase să-l redea — acela de a-i „copleși pe toți cei care
intrau în piață". El, unul, era, cu siguranță, copl eșit. „Copleșit și flămând",
își dădu el seama, surprins că, într-un asemenea mo ment, trupul său mai
putea încerca încă senzații atât de banale.
— Spre obelisc? întrebă Vittoria mergând repede, da r fără a atrage
atenția.
Încuviință, cotind spre stânga:
— Cum stăm cu timpul?
— Cinci minute.
Ea nu mai spuse nimic, dar Langdon simți cum îl str ânge mai tare de
mână. Arma era la locul ei, în buzunarul sacoului s ău și spera că Vittoria
n-are de gând s-o folosească. Nu și-o putea imagina trăgând cu pistolul în
mijlocul pieței și împrâștiindu-i creierii unui cri minal sub ochii presei din
întreaga lume. Pe de altă parte însă, un asemenea i ncident pălea în
comparație cu înfierarea și asasinarea unui cardina l în centrul aceleiași
Piazza San Pietro.
„Aerul, își spuse în sinea sa. Cel de-al doilea ele ment al științei." Încercă
să-și imagineze cum ar putea arăta ambigrama, ce me todă va folosi ucigașul.
Din nou, trecu repede în revistă întinderea de gran it din fața lui — un deșert
înconjurat de gărzile elvețiene. Dacă Hassassin- ul chiar avea de gând să
acționeze aici și acum, el, unul, nu-și putea închi pui cum ar putea scăpa
neprins.
În mijlocul pieței trona obeliscul de 350 de tone p e care l-aadus Caligula
din Egipt. Înalt de douăzeci și patru de metri, ave a obișnuitul vârf piramidal,
pe care fusese fixată o cruce din fier. Era suficie nt de înalt pentru a prinde
ultimele reflexe ale apusului, metalul scânteia și atrăgea atenția lumii
asupra fragmentului din crucea Mântuitorului, închi s în interiorul său.
Două fântâni arteziene flancau obeliscul, într-o si metrie perfectă. Orice
istoric al artei știa că fântânile marcau punctele focale ale pieței eliptice, dar
aceasta era o ciudățenie arhitecturală la care el n u se gândise niciodată
până acum. Dintr-o dată, întreaga Romă părea să fie plină de elipse,
piramide și alte forme geometrice uimitoare.
Se apropiaseră de obelisc și Vittoria își încetini pașii. Expiră profund, de
parcă l-ar fi îndemnat pe Langdon să se relaxeze o dată cu ea. Profesorul
încercă să se calmeze, relaxându-și umerii și descl eștându-și maxilarele.
Undeva, în jurul acestui obelisc îndrăzneț amplasat în apropierea celei
mai mari biserici a creștinătății, se afla cel de-a l doilea altar al științei: Vento
Ponente, un bloc de marmură cu suprafața eliptică, sculptat de Bernini.

183 Gunther Glick pândea din umbra colonadei. În oricar e altă zi, bărbatul
cu sacou de tweed și femeia cu pantaloni scurți kak i nu i-ar fi atras deloc
atenția. Păreau niște turiști obișnuiți, care admir au priveliștea, dar astăzi
însă nu era o zi ca oricare alta. Azi era o zi a po nturilor telefonice, a cadavre-
lor, a mașinilor fără numere de înmatriculare ce go neau sălbatic prin Roma
și a bărbaților eleganți ce se cățărau pe schele în căutarea a Dumnezeu știe
ce. Așa că Glick nu-și lua ochii de la ei.
Privi în cealaltă parte a pieții și o zări pe Macri . Stătea exact unde-i
spusese el, dincolo de cei doi, urmărindu-i îndeapr oape. În mâna ei camera
video părea un accesoriu banal, dar cu toate că ave a aerul unui reporter
plictisit și blazat, ieșea în evidență mai mult dec ât și-ar fi dorit el. Era
singurul reprezentant al presei în colțul acela de piață, și inițialele BBC-ului
imprimate pe cameră atrăseseră deja câteva priviri curioase.
Banda pe care o trăsese mai devreme, cu cadavrul go l aruncat în
portbagajul mașinii, rula acum la transmițătorul vi deo din furgonetă; Glick
știa că imaginile zburau chiar în aceste momente pe deasupra lor, în drum
spre Londra. Oare ce vor spune cei din redacție?
Și-ar fi dorit ca el și Macri să fi ajuns la fața l ocului mai devreme, înainte
ca armata de băieți în civil să fi intervenit. Acee ași armată se infiltrase acum
printre turiști și supraveghea piața. În mod cert, ceva ieșit din comun avea
să se întâmple.
„Presa este mâna dreaptă a anarhiei", afirmase ucig așul. Glick nu putea
să nu se întrebe dacă tocmai își ratase marea șansă . Privi toate mașinile
presei din piață și o văzu pe Macri urmărind cuplul misterios. Ceva îi spunea
însă că șansele lui nu se sfârșiseră…

74

Langdon văzu ceea ce căutau pe când erau cu zece me tri buni în urmă.
Printre turiștii răzlețiți, elipsa din marmură albă a lui Bernini se detașa pe
fondul cenușiu al cuburilor de granit care formau p ardoseala pieții. Părea că
și Vittoria o zărise, fiindcă palma i se încleștă p e degetele lui.
— Relaxează-te! șopti Langdon. Fă chestia aia a ta cu piranha.
Mâna ei mai slăbi din strânsoare.
În vreme ce se apropiau, totul părea cât se poate d e firesc în jurul lor.
Turiștii rătăceau de colo-colo, grupuri de călugări țe mergeau agale, o fetiță
hrănea porumbeii la baza obeliscului.
Langdon se abținu să nu se uite din nou la ceas. Șt ia că era aproape
nouă fix.
Ajunseră chiar deasupra plăcii eliptice și se oprir ă, așa ca din întâmplare
— doi turiști care admiră conștiincioși un obiectiv de însemnătate medie.
— Vento Ponente, citi Vittoria inscripția de pe piatră.
Langdon privi basorelieful și îl încercă brusc o se nzație de jenă. Nici
atunci când îl văzuse în cărțile de artă, nici în n umeroasele sale călătorii la
Roma, niciodată semnificația plăcii sculptate nu i se păruse atât de evidentă
ca în acest moment.
Basorelieful avea o formă eliptică, aproape un metr u lungime și

184 reprezenta o figură rudimentar schițată — o ilustra re a Vântului de
Miazănoapte în chip de înger. Pornind de la gura în gerului, Bernini trasase o
pală de vânt ce sufla dinspre Vatican… „Răsuflare a lui Dumnezeu". Acesta
era tributul adus de Bernini celui de-al doilea ele ment… Aerul… un zefir
delicat zburând de pe buzele îngerului. Privind-o î nmărmurit, Langdon își
dădu seama că lucrarea avea o semnificație chiar ma i profundă. Pala de aer
era formată din cinci jeturi distincte… Cinci! Mai mult decât atât, med alionul
era flancat de două stele strălucitoare. Gândul pro fesorului zbură la Galilei.
„Două stele, cinci jeturi, elipse, simetrie…" Se simțea gol pe dinăuntru.
Capul îi vâjâia.
Aproape imediat, Vittoria se puse în mișcare, trăgâ ndu-i departe de
basorelief.
— Cred că ne urmărește cineva, spuse ea.
— Unde?
Abia după ce parcurseră cam treizeci de metri îi ră spunse, făcând un
semn spre Vatican, de parcă i-ar fi arătat un eleme nt al cupolei.
— Aceeași persoană s-a ținut după noi prin toată pi ața.
Cu un aer firesc, aruncă o privire peste umăr și ad ăugă:
— Este încă în spate. Nu te opri!
— Crezi că-i Hassassin- ul?
— Poate doar dacă Illuminati angajează femei cu camere video BBC!
Clopotele bazilicii își începură dangătul lor asurz itor, luându-i aproape
prin surprindere. Sosise timpul. Se depărtaseră bin ișor de Vento Ponente, în
încercarea de a scăpa de reporteră, dar acum erau n evoiți să revină lângă
basorelief.
Pe fondul clopotelor care sunau, întreaga zonă păre a întruchiparea
liniștii. Turiștii se plimbau agale. Un cerșetor be at moțăia la picioarele
obeliscului. Fetița încă mai hrănea porumbeii. Lang don se întrebă daca nu
cumva prezența reporterei îl speriase pe criminal. „Greu de crezut", își
răspunse singur după ce își aminti făgăduiala acest uia: „Voi face din
cardinalii voștri stele ale presei".
Când ecoul celei de-a noua lovituri se stinse, o li niște plăcută învălui
piața.
Apoi… fetița începu să țipe.

75

Langdon fu primul care ajunse lângă ea. Îngrozită, fetița încremenise
arătând cu degetul la baza obeoliscului, unde un be țiv bătrân și zdrențăros
căzuse pe trepte. Arăta mizerabil… fiind probabil unul dintre oamenii străzii
din Roma. Parul cărunt îi atârna în șuvițe slinoase peste față, iar trupul îi
era înfășurat într-un fel de pânză murdară. Fetița o luă la fugă prin mulți-
me, țipând în continuare.
Repezindu-se spre vagabond, Langdon simți cum îl pr inde un val de
spaimă. Pe zdrențele omului se zărea o pată mare, î ntunecată, care continua
să se extindă. Sânge. Sânge proaspăt.
Apoi, totul păru că se întâmplă în aceeași frântură de secundă.

185 Bătrânul se îndoi de la mijloc și se aplecă în față . Langdon sări să-l
sprijine, dar ajunse prea târziu. Trupul căzu, se r ostogoli pe trepte și ateriză
pe pavajul de granit, cu fața în jos.
Nemișcat.
Profesorul căzu în genunchi. Vittoria era lângă el. Mulțimea începuse să
se apropie.
Întinzând brațul, Vittoria puse două degete pe gâtu l bătrânului.
— Are puls! spuse ea. Întoarce-l cu fața în sus.
Langdon îl prinse de umeri și îl întoarse. În mișca re, zdrențele alunecară.
Omul căzu țeapăn pe spate. Chiar în mijlocul pieptu lui său gol se vedea o
porțiune întinsă de carne arsă.
Vittoria icni și se trase înapoi.
Profesorul încremeni, prins undeva între groază și greață. Simbolul era
de o terifiantă simplitate.

— Air, „Aer" bâigui Vittoria. El e!
Gărzile elvețiene se iviră parcă de nicăieri, în ti mp ce strigau ordine și
alergau după un asasin nevăzut.
În apropiere, un turist povestea cum, cu numai câte va minute în urmă,
un individ cu tenul măsliniu fusese atât de amabil și-l ajutase pe bietul
bătrân, care abia se târa, să traverseze piața… ș i chiar se așezase pentru o
clipă alături de el pe trepte, înainte de a se pier de în mulțime.
Vittoria smulse zdrențele de pe abdomenul omului și văzu două răni
adânci de o parte și de alta a simbolului ars, chia r sub cutia toracică. Îi
dădu capul pe spate și începu să-i facă respirație gură la gură. Profesorul nu
era câtuși de puțin pregătit pentru cele ce au urma t. Când Vittoria suflă aer
în pieptul omului, din cele două răni se auzi un șu ierat și sângele țâșni în
stropi fini, ca un jet pe care-l aruncă balenele. L ichidul sărat îl izbi pe
Langdon drept în față.
Vittoria se opri șocată:
— Plămânii… Îi sunt… perforați!
Langdon își șterse sângele de pe față și privi cele două răni. Perforațiile
gâlgâiau. Plămânii cardinalului erau distruși. Omul murise.
Vittoria acoperi cadavrul.
Profesorul rămase locului, privind dezorientat în j ur. În clipa aceea, o
văzu. Femeia care îi urmărise ceva mai devreme, șed ea ghemuită, nu
departe. Pe umărul ei, camera video era în funcțiun e. Îi surprinse privirile.
Langdon își dădu seama că filmase tot. O fracțiune de secundă mai târziu,
ca o pisică, femeia dispăru.

76

186 Chinita Macri o luase la picior. Tocmai filmase rep ortajul vieții ei.
Camera video atârna greu, împiedicând-o în fuga ei disperată de-a latul
imensei Piazza San Pietro prin mulțimea de gură-cas că. Toată lumea părea
că merge în direcția opusă ei… spre locul cu pricina. Macri încercă să ajungă
cât de departe putea. Bărbatul cu sacou de tweed o văzuse și acum își dădea
seama că și alții o urmăreau — oameni pe care nu-i vedea, dar care se
apropiau de ea, prinzând-o ca într-o plasă.
Încă nu-și revenise după imaginile pe care tocmai l e înregistrase. Oare
mortul chiar era cine credea ea că e? Deodată, pont ul primit de Glick nu mai
părea doar o aiureală.
În vreme ce alerga spre furgoneta BBC-ului, un tână r cu alură de militar
apăru brusc în fața ei. Ochii li se întâlniră și am ândoi rămaseră pentru o
clipă nemișcați. Apoi tânărul duse fulgerător la gu ră un aparat, vorbi în el și
apoi făcu un pas spre ea. Macri se roti în loc și ț âșni înapoi în mulțime, cu
inima bâtându-i să-i spargă pieptul.
În timp ce se strecura prin grămada de trupuri uman e, scoase caseta
înregistrată din aparat. „Celuloid de aur", își spu se, ascunzând-o la spate,
sub cureaua pantalonilor, și lăsându-și poalele blu zei pe deasupra. Pentru
prima dată în viață, îi părea bine că avea câteva k ilograme în plus. „Glick,
unde mama dracului ești?!"
Alt soldat apăru în stânga ei. Știu că nu mai are m ult timp și se pierdu
din nou în mulțime. Scoase o casetă nouă din geantă , o introduse în cameră.
Apoi începu să se roage.
Mai avea vreo treizeci de metri până la furgonetă, când doi indivizi se
înființară în fața ei, cu brațele încrucișate pe pi ept. Nu mai avea unde să
fugă.
— Filmul, îi ceru unul. Acum!
Macri se trase înapoi și își apăra camera cu brațel e.
— Nici gând!
Unul din indivizi își trase haina într-o parte și î i arătă un revolver.
— Bine, împușcă-mă! replică Chinita, uimită și ea d e îndrăzneala pe care
o avea în glas.
— Filmul! repetă celălalt.
„Unde mama dracului e Glick?!" Macri bătu din picio r și strigă cât o ținea
gura:
— Sunt cameraman profesionist și lucrez pentru BBC! Conform Articolu-
lui 12 al Legii Presei Libere, acest film este prop rietatea BBC!
Dar indivizii nu se clintiră. Cel cu arma se apropi e de ea:
— Iar eu sunt locotenent al Gărzii Elvețiene și, co nform Sfintei Doctrine a
teritoriului pe care te afli acum, am drept de perc heziție și de confiscare.
Trecătorii începuseră să se îmbulzească în jurul lo r. Macri continua să
strige cât o ținea gura:
— N-am să-ți dau caseta din acest aparat cu nici un chip, fără să vor-
besc mai întâi cu redacția mea din Londra! Așa că î ți sugerez…
Soldații se săturaseră. Unul îi smulse camera din m ână. Celălalt o apucă
de braț și o răsuci cu fața spre Vatican.
— Grazie, spuse el, împingând-o printre spectatorii de ocazie .
Femeii nu-i mai rămăsese decât să se roage să n-o p ercheziționeze și să
găsească prima casetă. Dacă ar fi reușit să ascundă filmul suficient de mult

187 timp pentru a…
Deodată, incredibilul se petrecu. Cineva din mulțim e o pipăia pe sub
bluză și Macri simți cum caseta de la brâu dispare. Se răsuci
În loc, dar își înghiți strigătul. În spatele ei, u n Gunther Glick cu
răsuflarea tăiată îi făcu ștrengărește cu ochiul și se făcu nevăzut printre
turiști.

77

Robert Langdon se împletici în baia situată lângă b iroul papei și-și șterse
sângele de pe față și buze. Nu era sângele lui, ci al cardinalului Lamassé,
care tocmai murise în mijlocul Piazza San Pietro. „ Sacrificii ale fecioarelor pe
altarele științei." Până acum, Hassassin- ul își puse în practică amenințarea
punct cu punct.
Langdon se simțea stors de puteri; avea ochii încer cănați și barba
începuse să-i întunece obrazul. Baia era luxoasă și imaculată: marmură
neagră și robinete de aur, prosoape de bumbac și să punuri parfumate.
Profesorul încercă să-și alunge din minte simbolul înfierat pe trupul
cardinalului. Aer! imaginea nu voia să dispară. Văzuse aceste ambigram e
încă de când se trezise, dimineață… și știa că ma i urmau încă două.
Afară se auzeau voci: Olivetti, șambelanul și căpit anul Rocher discutau
despre ce era de făcut în continuare. Căutarea anti materiei nu dăduse
deocamdată nici un rezultat. Existau două posibilit ăți: ori soldații nu
observaseră conteinerul, ori intrusul pătrunsese în Vatican mult mai adânc
decât putea să-și imagineze comandantul.
Langdon se șterse pe mâini și pe față, apoi se înto arse și căută un pisoar.
Nu era nici unul. Doar un vas de WC obișnuit, al că rui capac îl ridică.
În vreme ce-și elibera trupul de o tensiune în plus , un val de sfârșeală îi
înmuie picioarele. Emoțiile ce i se învălmășeau în piept erau atât de multe,
de diferite! Era obosit, nemâncat și nedormit, bâjb âind pe Calea Iluminării,
traumatizat de două crime oribile. Iar posibilul ep ilog al acestei drame îl
îngrozea din ce în ce mai mult.
„Gândește-te!" își spuse. Dar mintea-i era goală.
Când trase apa, își dădu brusc seama de un lucru: „ Ăsta-i WC-ul papei!
M-am ușurat în WC-ul papei!" Nu reuși să-și opreasc ă un chicot. „Tronul
sfânt!"

78

În Londra, un tehnician al BBC-ului scoase o casetă video din receptorul
conectat la antena satelit și o luă la fugă. Dădu b uzna în biroul redactoru-
lui-șef, puse caseta în aparatul video și apăsă but onul de pornire.
În vreme ce banda se derula, tehnicianul îi povesti șefului despre
discuția pe care tocmai o avusese cu Gunther Glick, care îl sunase din
Vatican. În plus, căutase în arhiva foto a BBC și a flase identitatea victimei

188 din Piazza San Pietro.
Când redactorul-șef ieși din biroul său, în redacți e încetă brusc orice
activitate.
— În cinci minute intrăm în direct! strigă el. Preg ătiți transmisia! Coordo-
natori media, puneți mâinile pe telefoane! Avem o ș tire și o vindem! Și avem
și imagini!
Coordonatorii își înhățară agendele telefonice:
— Durata filmului? întrebă unul.
— Treizeci de secunde, răspunse șeful.
— Conținutul?
— Omucidere în direct.
Coordonatorii păreau deja mai entuziasmați.
— Mod de difuzare și preț de licențiere?
— Un milion de dolari SUA licența.
Capetele tresăriră:
— Ce?!
— M-ați auzit! Vreau numai vârfurile: CNN, MSNBC și cei trei mari!
Oferiți un forșpan. Cu cinci minute înainte ca BBC să-și înceapă difuzarea.
— Da' ce dracu' s-a întâmplat? întrebă cineva. L-au jupuit de viu pe
premier?
Redactorul-șef clătină din cap:
— Ceva chiar mai bun!

Exact în acea clipă, undeva în Roma, Hassassin- ul se bucura de un scurt
moment de odihnă într-un fotoliu confortabil. Privi cu admirație încăperea
legendară în care ajunsese. „Mă aflu în Biserica Il uminării, își spuse, bârlo-
gul Illuminati". Îi venea greu să creadă că, după atâtea secole, ace sta încă
mai exista.
Conștiincios, îi telefonă apoi reporterului BBC cu care vorbise și mai
devreme. Era timpul. Lumea încă nu aflase cea mai c utremurătoare dintre
vești.

79

Vittoria Vetra sorbea dintr-un pahar cu apă și ronț ăia absentă câteva
brioșe oferite de unul dintre membrii Gărzii Elveți ene. Știa că trebuie să
mănânce, dar nu avea poftă. Biroul papei era un fur nicar în care se încru-
cișau frânturi de conversații tensionate. Căpitanul Rocher, comandantul
Olivetti și alți șase soldați evaluau pagubele și p regăteau strategia pentru
următoarea mișcare.
Robert Langdon stătea alături și privea pe fereastr ă, spre Piazza San
Pietro. Părea frânt. Vittoria se apropie de el:
— Ai vreo idee?
El clătină din cap:
— O brioșă?
Chipul lui păru să se lumineze la vederea mâncării:

189 — La naiba, da! Mulțumesc.
Le devoră într-o secundă. Discuțiile din spatele lo r încetară brusc atunci
când în încăpere intră camerlengo Ventresca, însoțit de două gărzi. „Dacă
șambelanul arăta stors de puteri înainte, își spuse Vittoria, acum pare gol
de-a binelea."
— Ce s-a întâmplat? îl întrebă acesta pe Olivetti.
Din expresia lui, se vedea clar că știa deja ce s-a întâmplat.
Comandantul îl informă sec, cu precizia și răceala militarului care pre-
zintă situația pierderilor:
— Cardinalul Ebner a fost găsit mort în Biserica Sa nta Maria del Popolo,
imediat după ora opt. A fost sufocat și înfierat cu ambigrama „Pământ". Car-
dinalul Lamassé a fost ucis în Piazza San Pietro, c u zece minute în urmă. A
murit în urma unor perforații ale toracelui. A fost înfierat cu ambigrama
„Aer". Ucigașul a scăpat de fiecare dată.
Șambelanul traversă încăperea și se așeză greoi la biroul papei, cu frun-
tea plecată.
— Dar cardinalii Guidera și Baggia mai sunt încă în viață.
Capul șambelanului zvâcni în sus; privirea îi era î ndurerată.
— Aceasta este singura noastră consolare? Doi cardi nali au fost asas-
inați, comandante! Iar ceilalți doi nu vor mai avea mult de trăit, dacă nu-i
găsiți.
— Îi vom găsi! Am speranțe.
— Speranțe? Dar până acum ați dat greș!
— Greșit! Am pierdut două bătălii, signore, dar vom câștiga războiul.
Illuminati aveau de gând să transforme această noapte într-un circ mediatic.
Până acum, le-am dejucat planurile. Trupurile ambil or cardinali au fost
recuperate fără nici un fel de incidente. În plus, căpitanul Rocher m-a
informat că s-au înregistrat progrese excelente în localizarea antimateriei.
Căpitanul Rocher făcu un pas înainte. Vittoria își spuse că are o
înfățișare mai umană decât colegii săi — riguros, d ar nu chiar atât de rigid.
Vocea lui era sentimentală și cristalină, ca sunetu l unei viori.
— Sper că vom localiza conteinerul în decurs de o o ră, signore!
— Căpitane, replică șambelanul, iartă-mă dacă par p esimist, însă am
impresia că de fapt căutarea în Vatican ar dura mul t mai mult timp decât
avem la dispoziție.
— O percheziție completă, da. Însă după evaluarea situației, sunt
îndreptățit să cred că recipientul cu antimaterie e ste amplasat într-una
dintre zonele albe — acele sectoare ale Vaticanului care sunt accesibile
publicului larg: muzeele și bazilica San Pietro, de exemplu. Am întrerupt
deja alimentarea electrică în aceste zone și în pre zent efectuăm cercetarea.
— Intenționați să verificați doar un mic procent din suprafața
Vaticanului?
— Da, signore. Este foarte puțin probabil ca un intrus să fi avut acces în
zonele interioare ale cetății. Faptul că acea camer ă video a fost furată dintr-o
zonă publică — o scară într-unui din muzee — sugere ază că intrusul a avut
acces limitat. Prin urmare, nu a putut decât să rea mplaseze camera și
antimateria într-o altă zonă publică. Exact asupra acestor zone ne concen-
trăm și noi căutările.
— Dar intrusul a răpit patru cardinali! Acest lucru indică, în mod cert, o

190 infiltrare mult mai profundă decât am fi crezut.
— Nu neapărat. Să nu uităm că Sfințiile Lor și-au p etrecut astăzi o mare
parte a timpului în muzee și în San Pietro, admirân du-le pe îndelete în lipsa
aglomerației obișnuite. Probabil că au fost răpiți dintr-una dintre aceste
zone.
— Și cum au fost scoși în afara zidurilor cetății?
— Încă nu ne-am dat seama.
— Înțeleg. Il Camerlengo răsuflă adânc, se ridică și se apropie de Olivetti:
Comandante, aș vrea să-mi prezentați planul de reze rvă pentru evacuare.
— Încă mai lucrăm la el, signore! Între timp, am încredere în căpitanul
Rocher că va localiza conteinerul.
Rocher își lovi călcâiele militărește, încântat de votul de încredere
acordat:
— Oamenii mei au cercetat deja două treimi din supr afața zonelor albe.
Suntem convinși că vom reuși.
Șambelanul nu părea să împărtășească aceeași încred ere.
În acel moment, în birou intră soldatul cu cicatric ea urâtă sub ochi,
ținând în mână o mapă de lucru și o hartă. Se aprop ie de Langdon:
— Domnule Langdon, am informația pe care ați solici tat-o despre Vento
Ponente.
— Bun, replică el, înghițind o bucată de brioșă. Ha i să ne uităm!
Ceilalți își continuară discuția, profesorul și sol datul întinseră harta pe
biroul papei, iar Vittoria li se alătură.
— Aici suntem noi, spuse soldatul în timp ce arăta Piazza San Pietro.
Linia centrală a jetului de aer de pe Vento Ponente se îndreaptă spre est, în
direcția opusă Vaticanului.
Și tânărul trasă o linie cu degetul din piață, pest e Tibru, până în inima
Romei străvechi.
— După cum vedeți, adăugă el, linia străbate aproap e întreaga suprafață
a orașului. În apropierea ei se află aproximativ do uăzeci de biserici catolice.
— Douăzeci?!
— Poate chiar mai multe.
— Și este vreuna dintre ele exact pe linie?
— Unele par mai aproape de ea decât altele, dar tra nslatarea cu precizie
pe hartă a direcției sugerate de Vento Ponente nu este sigură.
Langdon privi pentru o clipă Piazza San Pietro, apo i se încruntă, fre-
cându-și bărbia.
— Dar ce-i cu focul? Există în vreuna dintre biserici o sculptură a lui
Bernini care să aibă ceva de-a face cu focul?
Tăcere.
— Dar obeliscuri? Există vreo biserică situată lâng ă un obelisc?
Soldatul privi din nou harta.
Vittoria zări o rază de speranță în ochii profesoru lui și își dădu seama la
ce se gândește. „Are dreptate!" Primele două indicii fuseseră amplasate în
sau în apropierea unei piețe în care se găsea un ob elisc. Poate că obeliscurile
erau un fel de temă recurentă. Piramide înălțate ce trasau Calea Iluminării…
Cu cât se gândea mai mult, cu atât i se părea mai l ogic… patru jaloane ce se
ridicau deasupra Romei pentru a marca altarele știi nței.
— Poate exagerez, spuse Langdon, dar știu că multe dintre obeliscurile

191 din Roma au fost ridicate sau mutate în vremea lui Bernini. N-am nici o
îndoială că el a avut un rol în amplasarea lor.
— Sau, interveni Vittoria, poate că a așezat indici ile lângă obeliscurile
deja existente.
— Poate.
— Vești proaste! anunță soldatul. Nu e nici un obel isc pe această linie.
Nici măcar undeva prin apropiere. Nimic.
Langdon oftă.
Vittoria își plecă fruntea. Crezuse că e o idee bun ă. Se părea însă că nu
va fi chiar atât de ușor pe cât speraseră. Încercă totuși să nu-și piardă
speranța.
— Robert, gândește-te! Trebuie să știi o statuie a lui Bernini care să aibă
vreo legătură cu focul! Orice!
— Crede-mă, m-am gândit. Bemini a fost însă extrem de prolific… Sute
de lucrări… Speram ca Vento Ponente să indice o singură biserică și astfel
să-mi cadă fisa.
— Fuoco, insistă Vittoria. Foc. Nu-ți spune nimic?
Profesorul ridică din umeri, neputincios:
— Doar celebrele lui schițe pentru Artificii, dar astea nu țin de sculptură
și se află în Leipzig, în Germania!
— Și ești sigur că răsuflarea indică direcția?
— Ai văzut și tu basorelieful, Vittoria! Reprezenta rea era perfect simetri-
că. Unica indicație care arată direcția este răsufl area.
Vittoria știa că avea dreptate.
Ca să nu mai menționez, adăugă el, că răsuflarea p are alegerea corectă
și dacă ținem seama că Vento Ponente simbolizează Aerul.
Ea încuviință. „Deci, urmăm răsuflarea. Dar unde?"
Olivetti se apropie de ei:
— V-ați dat seama?
— Sunt prea multe biserici, răspunse soldatul. Pest e douăzeci. Presupun
că am putea amplasa câte patru oameni la fiecare…
— Lasă-o baltă! îl întrerupse comandantul. L-am rat at pe individ de două
ori atunci când știam foarte bine unde să-l găsim. O desfășurare masivă de
forțe ar însemna să lăsăm Vaticanul neprotejat și s ă renunțăm la căutarea
antimateriei.
— Avem nevoie de o carte de referințe, spuse Vittor ia. Un index al
lucrărilor lui Bernini. Dacă o să citim titlurile, poate ne dăm seama.
— Nu știu, replică Langdon. Dacă este o lucrare pe care Bernini a
realizat-o special penru Illuminati, poate fi foarte puțin cunoscută. E posibil
nici să nu apară în carte.
Vittoria nu voia să creadă așa ceva:
— Celelalte două sculpturi sunt renumite. Ai auzit și de una, și de
cealaltă.
— Mda.
— Dacă ne uităm în indexul de lucrări după cuvântul „foc", poate vom
găsi o statuie amplasată în direcția cea bună.
Profesorul părea convins acum că ideea ei merita pu să în practică și se
întoarse spre Olivetti:
— Am nevoie de o listă cu toate lucrările lui Berni ni. Bănuiesc că n-aveți

192 pe aici vreun album Bernini, nu-i așa?
— Un album?
— Mă rog, orice listă. Dar în Musei Vaticani? Acolo trebuie să fie referințe
despre Bernini!
Soldatul cu cicatricea se încruntă:
— Energia electrică în muzeu a fost oprită și sala documentelor este
uriașă. Fără angajații de acolo care să vă îndrume. ..
— Lucrarea asta a lui Bernini, interveni Olivetti, să fi fost realizată pe
când sculptorul lucra aici, la Vatican?
— Cu certitudine, da. Bernini a creat aici aproape toate operele lui — și
mai mult ca sigur în perioada conflictului dintre B iserică și Galilei se afla în
acest loc.
— Atunci există și alte referințe.
Vittoria simți o undă de optimism:
— Unde?
Comandantul însă nu îi răspunse. Își trase subalter nul într-o parte și-i
vorbi în șoaptă. Deși nu părea foarte convins, aces ta înclină capul, supus.
Când scurta discuție luă sfârșit, soldatul se întoa rse spre Langdon:
— Pe aici, vă rog, domnule Langdon! Este nouă și ci ncisprezece minute.
Va trebui să ne grăbim.
Și se îndreptară spre ușă.
Vittoria se luă după ei:
— Vin și eu.
Olivetti o prinse însă de braț:
— Nu, doamnă Vetra. Trebuie să vorbesc cu dumneavoa stră.
Tonul lui nu lăsa loc de refuz. Profesorul ieșise d eja din încăpere. Când o
luă de-o parte, chipul comandantului părea împietri t. Însă nu mai apucă
să-i spună despre ce era vorba; stația de emisie-re cepție de la brâul lui
începu să pârâie sonor:
— Comandante?
Toate capetele se întoarseră spre ei.
Vocea de la aparat era înghețată:
— V-aș sugera să dați drumul la televizor.

80

Când părăsise Arhivele Secrete, cu numai două ore î n urmă, Langdon
nu-și imaginase că le va mai revedea. Acum, gâfâind după ce alergase tot
drumul împreună cu escorta sa din Gărzile Elvețiene , intră din nou în
clădire.
Soldatul cu cicatricea urâtă îl conduse printre șir urile de galerii trans-
parente. Liniștea de aici părea acum mai amenințăto are decât prima dată și
profesorul răsuflă oarecum ușurat când tânărul îi v orbi.
— Pe aici, cred, spuse el și îl conduse spre capătu l sălii, unde un șir de
vitrine mici mărgineau peretele. Soldatul citi titl urile înscrise și arătă spre
unul dintre ele:
— Da, aici este. Chiar acolo unde mi-a spus comanda ntul.

193 Langdon citi: ATTIVI VATICANI. „Activele Vaticanulu i?" Parcurse rapid
lista conținutului. Proprietăți imobiliare… valor i mobiliare, Banca Vaticanu-
lui… antichități… și continua.
— Documentație despre toate activele Vaticanului, e xplică soldatul.
Langdon privi rafturile vitrinei. „Iisuse!" Chiar ș i pe întuneric se vedea că
erau ticsite.
— Comandantul a spus că toate lucrările realizate d e Bernini sub patro-
najul Vaticanului sunt trecute aici, ca active.
Profesorul încuviință și își dădu seama că Olivetti avusese probabil
dreptate. Pe vremea lui Bernini, întreaga creație r ealizată de un artist sub
patronajul papei devenea, prin lege, proprietate a Vaticanului. Era mai
degrabă feudalism decât patronaj real, dar artiștii de frunte o duceau bine și
rareori se plângeau de acest lucru.
— Inclusiv lucrările amplasate în biserici aflate în afara Vaticanului?
Soldatul îi aruncă o privire ciudată:
— Desigur! Toate bisericile catolice din Roma sunt proprietatea Vatica-
nului.
Langdon privi lista din mâna sa, pe care erau înscr ise numele celor
aproximativ douăzeci de biserici situate pe linia c e pornea de la Vento
Ponente. Al treilea altar al științei se afla într-una dintr e ele și Langdon spera
că-și va da seama la timp în care anume. În alte ci rcumstanțe, i-ar fi plăcut
să cerceteze pe îndelete fiecare biserică în parte. Din păcate însă, avea la
dispoziție doar douăzeci de minute pentru a afla ce dorea — biserica în care
se afla un opera închinată focului.
Porni spre ușa electronică rotativă a galeriei. Sol datul nu-l urmă și
Langdon sesiză o ușoară ezitare.
— Aerul este acceptabil, spuse zâmbind. Rarefiat, d ar respirabil.
— Mi s-a ordonat să vă conduc până aici și apoi să mă întorc imediat la
centru.
— Pleci?!
— Da. Membrii Gărzii Elvețiene nu au voie în interi orul arhivelor, dar
deja am încălcat protocolul însoțindu-vâ până aici. Comandantul mi-a atras
atenția asupra acestui lucru.
— Ai încălcat protocolul?!
„La naiba, omul ăsta are idee ce se petrece azi aic i?!"
— Dar de partea cui este afurisitul dumitale de com andant? izbucni el.
Orice expresie amicală dispăru de pe figura soldatu lui. Cicatricea de sub
ochi începu să i se zbată. Omul se mulțumi să-l pri vească tăcut și dintr-o
dată părea să arate la fel ca Olivetti.
— Îmi cer scuze, spuse Langdon, regretând comentari ul. Doar că… mi-ar
prinde bine o mână de ajutor.
Militarul nu clipi:
— Am fost antrenat să-mi urmez ordinele. Nu să le d iscut. După ce veți
găsi ceea ce căutați, luați imediat legătura cu com andantul.
— Dar unde-i voi găsi? bâigui profesorul, siderat.
Soldatul își scoase de la brâu stația de emisie-rec epție și o depuse pe
măsuța din apropiere.
— Canalul unu.
Și dispăru în întuneric.

194

81

Televizorul din biroul papei era un Hitachi cu ecr an de mari dimensiuni,
închis într-un dulap încastrat în perete care avea ușile deschise acum. Toți
cei din încăpere se strânseră în jur. Vittoria veni mai aproape. Pe ecran
apăru o tânără reporteră, cu par negru și ochi Cati felați, ca de căprioară.
— Pentru știrile MSNBC, Kelly Horan-Jones transmite în direct din Ceta-
tea Vaticanului.
În fundal se zărea San Pietro; bazilica era filmată pe timpul nopții, cu
toate luminile aprinse.
— Ba nu sunteți deloc în direct! izbucni Rocher. As tea-s imagini vechi! În
bazilică luminile sunt stinse.
Olivetti șuieră la el să tacă.
Reportera continua, cu o voce care părea încordată:
— Evenimente tulburătoare în cadrul alegerilor pent ru un nou papă.
Deținem informații conform cărora doi membri ai Col egiului Cardinalilor au
fost asasinați în Roma.
Olivetti înjură printre dinți.
La ușă își făcu apariția un soldat care gâfâia:
— Comandante, centrala telefonică este asaltată de apeluri. Ni se cere o
poziție oficială privind…
— Deconectează-i, replică Olivetti, fără a-și lua o chii de la ecran.
— Dar, comandante…
— Du-te!
Soldatul plecă.
Vittoriei i se păru că șambelanul ar fi vrut să spu nă ceva, dar se
abținuse și se mulțumi să-i arunce comandantului o privire lungă și grea,
înainte de a se întoarce spre televizor.
MSNBC difuza acum imagini filmate: membri ai Gărzii Elvețiene
transportau cadavrul cardinalului Ebner pe scările de la Santa Maria del
Popolo și apoi îl urcau într-un automobil Alfa Rome o. Imaginile înghețară și
obiectivul focaliză pe trupul gol al cardinalului, vizibil pentru o secundă
înainte de a fi urcat în portbagajul mașinii.
— Cine dracu' a filmat asta? întrebă Olivetti.
Reportera MSNBC își continua relatarea:
— Se crede că acesta este trupul cardinalului Ebner din Frankfurt,
Germania. Iar cei care scot cadavrul din biserică s unt, se pare, membri ai
Gărzii Elvețiene.
Reportera părea că face eforturi serioase pentru a se arăta impresionată.
În vreme ce își continua relatarea, obiectivul foca liză pe figura ei, care deveni
și mai sumbră.
— MSNBC ar dori să-și avertizeze telespectatorii că imaginile care
urmează sunt extrem de sugestive și nu sunt recoman date tuturor
categoriilor de public.
Vittoria pufni iritată de așa-zisa îngrijorare a po stului pentru sen-
sibilitatea telespectatorilor, nelăsându-se înșelat ă de acest avertisment care

195 nu era altceva decât o incitare vădită; după o astf el de promisiune, nimeni
nu mai schimba postul.
— Repet, aceste imagini pot fi șocante pentru anumi ți telespectatori.
— Ce imagini? întrebă Olivetti. Tocmai ce au arătat …
Pe ecran apăru un cuplu ce se deplasa prin mulțimea din Piazza San
Pietro. Vittoria recunoscu imediat cuplul: ea și Ro bert. În colțul ecranului,
peste imagine era suprapus un scurt text: „Prin ama bilitatea BBC". Un
clopoțel începu să sune în mintea ei.
— Oh, nu! exclamă ea cu glas tare. Oh… nu!
Șambelanul privi în jur, confuz, și se întoarse spr e Olivetti:
— Parcă spuneai că ai confiscat banda!
Brusc, la televizor se auzi țipătul unui copil; o f etiță arăta cu degetul spre
ceea ce părea a fi un cerșetor însângerat. Robert L angdon intră brusc în
cadru, în timp ce se apropia de fetiță.
În biroul papei, nimeni nu mai scotea un cuvânt, to ată lumea privea
îngrozită drama ce li se desfășura în fața ochilor. Trupul cardinalului căzu
pe pavaj, cu fața în jos. Apăru și Vittoria care st riga ceva. Era sânge peste
tot. O arsură urâtă. O sinistră și ratată încercare de a administra victimei
primul ajutor.
— Această uluitoare filmare, spunea reportera, a fo st realizată cu numai
câteva minute în urmă în Piazza San Pietro din Roma . Sursele noastre
susțin că acesta este trupul cardinalului Lamassé, din Franța. De ce era
cardinalul astfel îmbrăcat și de ce nu se afla în s ânul conclavului rămâne
încă un mister. Până în acest moment, Vaticanul a r efuzat orice comentarii.
Și imaginile începură să se deruleze din nou.
— Am refuzat să comentăm? mârâi Rocher. Așteptați n umai un minut!
Reportera continua să vorbească:
— Deși MSNBC nu a confirmat încă motivul atacului, sursele noastre
susțin că responsabilitatea pentru aceste asasinate a fost revendicată de un
grup autointitulat Illuminati.
— Ce?! explodă Olivetti.
— … Puteți afla mai multe despre Illuminati dacă vizitați site-ul nostru…
— Non é posibile! declară comandantul și schimbă canalul.
Aici, crainicul de limbă spaniolă comenta:
— Un cult satanic numit Illuminati, despre care unii istorici credeau…
Olivetti începu să apese la întâmplare butoanele te lecomenzii. Toate
posturile transmiteau în direct. Majoritatea, în li mba engleză.
— … Garda Elvețiană scoțând un cadavru dintr-o bi serică, puțin mai
devreme în această seară. Se crede că trupul este c el al cardinalului…
— … Luminile în bazilică și în muzeu sunt stinse, ceea ce lasă loc unor
speculații privind…
— … Vom discuta cu specialistul în teoria conspir ațiilor Tyler Tingley
despre această șocantă reapariție a…
— … Zvonuri privind încă două noi asasinate plănu ite pentru această
seară…
— … Care se întreabă dacă nu cumva candidatul cu cele mai mari șanse
la scaunul pontifical, cardinalul Baggia, se află p rintre cei care lipsesc…
Vittoria se întoarse cu spatele la televizor. Totul se întâmpla atât de
repede! Afară, în amurgul înserării, magnetismul tr agediei umane părea să-i

196 atragă pe oameni spre Vatican. Mulțimea se îngroșas e aproape instantaneu.
Rânduri de trecători intrau în piață, în vreme ce c arele de reportaj se
înghesuiau să prindă un loc.
Olivetti puse telecomanda pe birou și întoarse spre șambelan:
— Signore, nu pot să-mi dau seama cum s-a întâmplat. Am confis cat
banda care se afla în cameră!
Il camerlengo era încă prea șocat pentru a-i mai putea răspunde. Nimeni
nu rosti vreun cuvânt. Militarii stăteau încremeniț i în poziția de drepți.
— Se pare, spuse șambelanul în cele din urmă, care părea prea tulburat
pentru a mai fi și furios, că nu controlăm această criză atât de bine pe cât
am fost lăsat să cred. Trebuie să mă adresez oameni lor, adăugă privind
mulțimea din piață.
Comandantul clătină însă din cap.
— Nu, signore. Exact asta așteaptă Illuminati de la dumneavoastră -o
confirmare, o întărire a poziției lor. Trebuie să p ăstrăm tăcerea.
— Și toți oamenii aceștia? În scurt timp se vor adu na aici zeci de mii de
suflete. Apoi sute de mii. Dacă o să continuăm acea stă șaradă, nu facem
decât să le punem viața în pericol. Trebuie să-i pr evin. Și apoi va trebui să
evacuăm Colegiul Cardinalilor.
— Mai avem ceva timp. Permiteți-i căpitanului Roche r să găsească
antimateria.
Șambelanul se întoarse:
— Mi se pare cumva că-mi dai un ordin?
— Nu, vă dau doar un sfat. Dacă vă preocupă oamenii de afară, putem
anunța o scurgere de gaze și evacuăm zona, dar e pe riculos să recunoaștem
că au luat ostatici.
— Comandante, nu am să-ți spun acest lucru decât o singură dată. Nu
mă voi folosi de acest birou ca de o tribună de la care să mint lumea
întreagă. Dacă voi anunța ceva, acest lucru nu va f i decât adevărul.
— Adevărul? Că Vaticanul este amenințat cu distruge rea de niște
teroriști sataniști? N-am face decât să ne subminam poziția.
Preotul îi aruncă o privire furibundă:
— Poziția noastră ar putea slăbi mai mult decât est e în momentul de
față?
Pe neașteptate, Rocher țipă, luă telecomanda și dăd u sonorul la
maximum. Toate capetele se întoarseră spre televizo r.
Crainica de la MSNBC părea acum de-a dreptul descum pănită.
Suprapusă peste imaginea ei era o fotografie a fost ului papă.
— … Noi informații, primite în acest moment de la BBC.
Crainica privi rapid în studio, așteptând parcă o c onfirmare că anunțul
pe care avea să-l facă era autentic și că trebuia s ă-l citească. Primind
probabil confirmarea dorită, se întoarse și privi s umbru drept în obiectiv.
— Acum doar câteva clipe, Confreria Illuminati a revendicat… a
revendicat responsabilitatea pentru decesul papei, care a avut loc cu
cincisprezece zile în urmă.
Șambelanul se prăbuși în scaun.
Rocher scăpă telecomanda din mână.
Vittoria abia dacă reușea să înțeleagă informația p rimită.
— În conformitate cu legile Vaticanului, continua c rainica, trupul papei

197 nu poate fi supus unei autopsii și, prin urmare, af irmația confreriei nu poate
fi confirmată. Cu toate acestea, Illuminati susțin că adevărata cauză a dece-
sului papei nu a fost un infarct, așa cum a declarat Vaticanul, ci otrăvirea.
Nimeni dintre cei prezenți nu scoase vreun sunet. Î n cele din urmă,
Olivetti izbucni:
— O porcărie! O minciună cât roata carului!
Rocher începu să schimbe din nou canalele. Știrea p ărea să se
răspândească asemenea unei molime, de la un post la altul. Toate arătau
aceleași imagini, toate aveau aceleași comentarii. Titlurile erau care de care
mai senzaționale:

„CRIMĂ LA VATICAN!"
„PAPA OTRĂVIT!"
„SATANA ATINGE CASA DOMNULUI!"

Șambelanul își plecă privirile:
— Dumnezeu să ne ajute!
Între timp, Rocher ajunsese la un post BBC:
— … M-a informat despre crima de la Santa Maria d el Popolo…
— Stai! strigă preotul. Dă înapoi!
Rocher schimbă din nou canalul. Pe ecran, un craini c arătos ședea în
studioul de știri al BBC. Deasupra umărului său stâ ng se vedea fotografia
unui ins ciudat, cu o barbă roșcată. Dedesubt scria : „Gunther Glick — în
direct de la Vatican". Reporterul transmitea probab il telefonic, fiindcă vocea i
se auzea destul de greu printre zgomotele de fundal :
— … Cameramanul meu a filmat momentul în care tru pul cardinalului
era scos din Capela Chigi.
— Dați-mi voie să repet, pentru ascultătorii noștri , interveni crainicul.
Reporterul BBC Gunther Glick este cel care ne-a adu s primul această știre.
El a fost contactat telefonic de două ori de către presupusul asasin Illumina-
ti. Gunther, spuneai că ucigașul ți-a telefonat din nou cu doar câteva mo-
mente în urmă pentru a transmite un mesaj din parte a Confreriei Illuminati?
— Într-adevăr.
— Și în mesaj se spunea că gruparea Illuminati este responsabilă de
moartea papei?
Vocea crainicului trăda neîncrederea acestuia. Repo rterul răspunse:
— Exact. Individul mi-a spus că papa nu a murit în urma unui infarct,
așa cum au crezut cei de la Vatican, ci că a fost o trăvit de Illuminati.
În biroul papal, toată lumea încremeni.
— Otrăvit? întrebă crainicul. Dar… dar cum?
— Nu mi s-au oferit amănunte. Mi s-a spus doar că p ontiful a fost ucis
cu o substanță numită… Glick se întrerupse pentru o clipă și în microfon se
auzi foșnetul unor hârtii… numită Heparină.
Șambelanul, Olivetti și Rocher schimbară priviri ne dumerite:
— Heparină? bâigui Rocher. Dar asta nu-i…?
Preotul se albi la față:
— Medicamentul pe care-l lua papa.
Vittoriei nu-i venea să creadă:
— Papei îi era administrată Heparină?

198 — Avea tromboflebită. I se făcea câte o injecție zi lnic.
Rocher replică siderat:
— Dar Heparina nu-i o otravă! De ce ar pretinde Illuminati …
— În doze mari, substanța este letală, interveni Vi ttoria. E un anticoa-
gulant puternic. O supradoză riscă să provoace masi ve hemoragii interne și
cerebrale.
— De unde știi asta? o întrebă Olivetti, suspicios.
— Specialiștii în biologie marină o administrează m amiferelor aflate în
captivitate pentru a preîntâmpina fonnarea cheaguri lor de sânge din cauza
lipsei de activitate. Au fost cazuri de animale moa rte ca urmare a proastei
administrări a medicamentului. O supradoză de Hepar inâ administrată unui
om ar determina simptome care ar putea fi ușor conf undate cu un infarct…
mai cu seamă în absența unei autopsii.
Șambelanul părea profund tulburat.
— Signore, i se adresă Olivetti, această afirmație este, evide nt, doar o
minciună menită să atragă publicitate. Ar fi imposi bil să-i fi administrat
cineva papei o supradoză. Nimeni nu avea acces. Și chiar dacă am mușca
momeala și am încerca să infirmăm revendicarea Illuminati, cum am putea-o
face? Lagea papală interzice autopsia. Și chiar cu o autopsie, nu am afla
nimic. Am găsi în organismul său urme de Heparină d e la injecțiile zilnice.
— Adevărat, spuse șambelanul. Și totuși, altceva mă nedumerește.
Nimeni din afară nu știa că Sfinția Sa lua acest me dicament.
Urmă o tăcere de mormânt, pe care o întrerupse, înt r-un târziu, Vittoria:
— Dacă i s-a administrat într-adevăr o supradoză de Heparină, cadavrul
ar prezenta anumite semne.
Olivetti se întoarse spre ea:
— Doamnă Vetra, în caz că nu m-ai auzit, autopsia u nui papă este
interzisă de legea Vaticanului. Nu vom accepta sub nici o formă să pângărim
trupul Sfinției Sale tăindu-l, numai fiindcă un duș man face o afirmație
obraznică!
Vittoria își plecă ochii, cuprinsă de rușine:
— Dar nu voiam să spun… În nici un caz nu vreau s ă sugerez exhuma-
rea papei…
Nu intenționase să fie lipsită de respect, iar acum ezită, în timp ce-și
amintea în treacăt ceva ce-i spusese Langdon pe cân d se aflau în Capela
Chigi. Profesorul menționase că sarcofagele papale erau așezate deasupra
solului și capacul nu era niciodată cimentat — o re miniscență din vremea
faraonilor, când se credea că, prin sigilarea și în groparea sicriului, sufletul
mortului rămâne prizonier înăuntru. Gravitația deve nise un înlocuitor al
mortarului, capacele sarcofagelor cântărind adesea sute de kilograme. "Prin
urmare, din punct de vedere tehnic, ar fi fost deci posibil să…"
— Ce fel de semne? întrebă șambelanul dintr-o dată.
Vittoria își simți inima tremurând de teamă:
— Supradozele provoacă sângerâri ale mucoaselor ora le.
— Ale cui?
— Gingiile victimei sângerează. După moarte, sângel e se coagulează și
interiorul gurii se înnegrește.
Vittoria văzuse odată o fotografie făcută într-un a cvariu londonez, unde
două balene ucigașe primiseră din greșeală câte o s upradoză de Heparinâ.

199 Balenele pluteau lipsite de viață, cu gurile căscat e și limbile negre ca smoala.
Șambelanul nu îi răspunse, mulțumindu-se să se înto arcă și să
privească pe fereastră.
Din vocea lui Rocher pierise optimismul:
— Signore, dacă această afirmație privind otrăvirea este adevă rată…
— Nu este adevărată, replică Olivetti. Nimeni din a fară nu ar fi putut să
aibă acces la papă.
— Dacă această afirmație este adevărată, repetă Rocher, și dacă Sfântul
Părinte a fost într-adevăr otrăvit, acest lucru are profunde implicații asupra
căutărilor noastre. Presupusa asasinare ar indica o infiltrare mult mai
profundă decât ne-am imaginat până acum. Verificare a exclusivă a zonelor
albe ar deveni inadecvată. Dacă suntem atât de comp romiși, este posibil să
nu găsim conteinerul în timp util.
Olivetti îi aruncă subalternului său o privire de g heață:
— Căpitane, îți voi spune eu ce anume se va întâmpl a…
— Nu, interveni șambelanul întorcându-se și privind u-l fix pe Olivetti. Eu
îți voi spune dumitale ce anume se va întâmpla. Luc rurile au mers prea
departe. În douăzeci de minute voi hotărî dacă treb uie să anulez conclavul și
să evacuez Cetatea Vaticanului. Decizia mea va fi u na definitivă. E clar?
Comandantul nici nu clipi. Și nici nu răspunse.
Preotul începu să vorbească din ce în ce mai hotărâ t, însuflețit de o nouă
forță interioară:
— Căpitane Rocher, vei încheia verificarea zonelor albe și îmi vei raporta
direct atunci când vei termina.
Rocher încuviință, în timp ce îi arunca lui Olivett i o privire nesigură.
Șambelanul să întoarse spre doi dintre soldați:
— Îl vreau pe reporterul acela BBC, domnul Glick, î n biroul acesta ime-
diat. Dacă Illuminati au luat legătura cu el, poate că ne va fi de ajutor .
Duceți-vă!
Militarii ieșiră.
Il camerlengo li se adresă apoi celorlalți soldați care așteptau:
— Domnilor, nu voi permite alte pierderi de vieți o menești. Până la ora
zece, îi veți localiza pe ceilalți doi cardinali di spăruți și îl veți captura pe
monstrul care se face vinovat de aceste crime. Am f ost suficient de explicit?
— Dar, signore, interveni Olivetti, nu avem idee unde…
— Domnul Langdon tocmai se ocupă de acest lucru. Pa re un om capabil.
Am încredere în el.
Și cu aceste cuvinte, șambelanul se îndreptă spre u șă cu pași hotărâți.
În drum, făcu semn spre alți trei soldați:
— Voi trei veniți cu mine. Acum!
Militarii îl urmară.
În prag, preotul se opri și se întoarse spre Vittor ia:
— Doamnă Vetra, și dumneavoastră. Vă rog să veniți cu mine!
Ea ezită o clipă:
— Unde mergem?
— Să vedem un vechi prieten.

200 82

La CERN, secretarei Sylvie Baudeloque îi era foame și ar fi vrut să poată
pleca acasă. Spre consternarea ei, Kohler supravieț uise drumului până la
infirmerie; îi telefonase și-i ceruse — n-o rugase, îi ceruse — să rămână în
continuare la birou în seara aceea. Fără alte expli cații.
De-a lungul anilor, Sylvie se obișnuise să ignore c iudatele schimbări de
dispoziție și excentricitățile șefului ei — tăceril e și enervanta lui tendință de
a filma în secret ședințele, cu aparatul video înca strat în scaunul cu rotile.
De fapt, sperase în taină ca într-o zi Kohler să se împuște în cursul vreuneia
dintre vizitele sale săptămânale la poligonul de tr ageri, dar se părea că
directorul era un bun țintaș.
Acum, stând singură la birou, secretara își auzi st omacul protestând.
Kohler nu se întorsese și nu-i dăduse nimic de făcu t pentru seară. „De ce
naiba să stau aici, lihnită de foame și să mă plict isesc?!" Așa că îi lăsase lui
Kohler un bilețel și plecase spre bufetul instituți ei, să îmbuce ceva la
repezeală.
Dar nu reuși.
Pe când trecea pe lângă departamentul recreațional al CERN — un hol
lung, mărginit de mici salonașe cu televizoare — ob servă că toate încăperile
erau pline de angajați care, aparent, renunțaseră l a cină pentru a urmări
știrile. Probabil că se întâmpla ceva interesant și Sylvie intră și ea în primul
salonaș, ticsit de „bițomani" — tineri programatori de computer. Când văzu
știrile prezentate, i se tăie răsuflarea:

„TEROARE LA VATICAN"

Ascultă reportajul și nu-i venea să-și creadă urech ilor. O veche confrerie
care ucidea cardinali? Și ce demonstra asta? Ura re spectivilor? Supremația
lor? Ignoranța?
Totuși, în mod incredibil, atmosfera din salon nu p ărea câtuși de puțin
sumbră.
Doi tineri tehnicieni trecură în fugă, fluturând tr icouri pe care fusese
imprimată fotografia lui Bill Gates împreună cu mes ajul: „Și cei săraci cu
capul vor moșteni pământul!"
— Illuminati! strigă unul. V-am zis eu că tipii ăștia chiar exist ă!
— Incredibil! Credeam că nu-i decât un joc!
— L-au omorât pe papă, măi, băieți! Pe papă!
— Ce chestie! Mă întreb câte puncte primești pentru asta?
Și cei doi o luară din nou la fugă, râzând.
Sylvie rămase o clipă împietrită de uimire. Ca o ca tolică lucrând printre
oameni de știință, fusese uneori nevoită să asculte remarce antireligioase,
dar distracția băieților ăstora avea o veritabilă t entă euforică, stârnită de
pierderea suferită de Biserică. De ce o urau atât d e mult? Cum puteau fi așa
de grosolani?
Pentru Sylvie, Biserica fusese totdeauna o entitate inofensivă… un loc de
reuniune și de introspecție… uneori doar un prile j de a cânta în gura mare,
fără ca alții să se holbeze la ea. În biserici își petrecuse cele mai importante
momente ale vieții ei: nunțile, botezurile, înmormâ ntările, sărbătorile — și

201 ele nu-i ceruseră nimic în schimb. Chiar și contrib uțiile financiare erau
voluntare. Copiii ei veneau în fiecare săptămână de la școala de duminică
entuziasmați, doritori să-i ajute pe ceilalți și să fie mai buni. Ce putea fi rău
în asta?
Niciodată nu pricepuse de ce atâtea „minți luminate " de la CERN nu
reușeau să înțeleagă importanța Bisericii. Chiar cr edeau oare că omul
obișnuit se simțea inspirat de mezonii și cuarcii l or? Sau că ecuațiile ar
putea înlocui nevoia de a crede într-o divinitate?
Uluită, Sylvie porni pe culoar, prin fața celorlalt e salonașe. Toate erau
ticsite. Oare ce fusese cu telefonul primit mai dev reme de Kohler de la
Vatican? O coincidență? Poate. Era un lucru obișnui t ca Vaticanul să sune
din când în când la CERN, în semn de respect și bun ăvoință, înainte de a
emite declarații arzătoare de condamnare a cercetăr ilor efectuate în insti-
tuție; cele mai recente vizaseră realizările CERN î n domeniul nanotehno-
logiei, un domeniu pe care Biserica îl denunțase ca urmare a implicațiilor lui
în ingineria genetică. Celor de la CERN nu le păsas e însă niciodată. Invaria-
bil, în numai câteva minute de la perdaful Vaticanu lui, telefonul lui Kohler
se înfierbânta de apelurile primite de la zeci de f irme ce doreau să cumpere
noua tehnologie. „NU există publicitate negativă", obișnuia directorul să
spună.
Sylvie se întrebă dacă ar fi cazul să-i trimită lui Kohler un mesaj pe
pager, acolo pe unde o fi bănănăind el, și să-i spu nă să deschidă televizorul.
Oare lui îi păsa? O fi auzit deja? Desigur că auzis e. Probabil că acum
înregistra întregul reportaj cu camera aceea micuță de pe scaun, zâmbind
pentru prima dată într-un an întreg.
Sylvie ajunse în cele din urmă în dreptul unui salo n în care atmosfera
era liniștită… aproape melancolică. Cei care urmă reau știrile aici erau unii
dintre cei mai vechi și mai respectați specialiști de la CERN. Nici unul nu
ridică ochii când Sylvie intră și se așeză tăcută p e un scaun.

În celălalt capăt al complexului CERN, în apartamen tul înghețat al lui
Leonardo Vetra, Maximilian Kohler sfârșise de citit jurnalul legat în piele pe
care îl luase din noptieră. Acum urmărea știrile la televizor. După câteva
minute, puse jurnalul la loc, închise televizorul ș i ieși din apartament.

Undeva, mult mai departe, la Vatican, cardinalul Mo rtati se apropie de
șemineul din Capela Sixtină cu o altă serie de votu ri. Le dădu foc și fumul
degajat se ridică negru și de această dată.
Două tururi de scrutin. Și nici un papă încă!

83

Lumina lanternelor nu făcea față întunecimii din Sa n Pietro. Hăul de
deasupra capului apăsa aidoma cerului plin de nori dintr-o noapte fără stele
și pentru Vittoria tenebrele ce se întindeau în jur erau asemenea unui ocean

202 pustiu. Mergea repede, pentru a ține pasul cu șambe lanul și cu gărzile
elvețiene. Undeva sus, un porumbel ugui și flutură din aripi.
De parcă i-ar fi simțit neliniștea, preotul râmase puțin în urmă și îi puse
o mână caldă pe umăr. O forță sesizabilă se scurse din brațul lui, ca și cum,
prin cine știe ce magie, i-ar fi transferat calmul de care avea nevoie pentru
ceea ce urmau să facă.
„Dar ce urmează să facem? se întrebă ea. Totul e o nebunie!"
Și totuși, își dădea seama că, în ciuda impietății și a ororii ine-rente,
această datorie devenise inevitabilă. Deciziile gra ve pe care trebuia să le
adopte șambelanul necesitau informații… informați i îngropate într-un
sarcofag din Grotele Vaticanului. Oare ce vor găsi? „L-au ucis într-adevăr
Illuminati pe papă? Influența și puterea fior a ajuns chiar at ât de departe?
Sunt eu pe punctul de a face prima autopsie, unui p apă?"
Vittoriei i se părea ironic faptul că, în această b iserică întunecată, era
mai speriată ca atunci când înota noaptea printre b aracude.
Își găsea refugiul în natură, natura o înțelegea. P roblemele sufletului și
ale spiritului uman le deslușea însă mult mai greu. Bancurile de pești de
pradă care se adunau în întuneric îi aminteau de pr esa de-afară. Imaginile
televizate ale cadavrelor înfierate îi readuceau în minte trupul tatălui ei… și
râsul înghețat al asasinului. Ucigașul era pe aici, pe undeva. În clipa aceea,
Vittoria simți cum furia ia locul fricii.
Când trecură pe lângă o coloană — mai groasă decât orice trunchi de
sequoia pe care-l văzuse ea — zări o licărire gălbu ie drept în față. Lumina
părea să iradieze de sub podea, în mijlocul bazilic ii. Când se apropie, își
dădu seama ce este: celebrul sanctuar îngropat din spatele altarului
principal — încăperea subterană somptuoasă în care erau păstrate cele mai
prețioase relicve ale Vaticanului. Când ajunseră în dreptul gărdulețului ce
împrejmuia nișa, Vittoria privi în jos, la caseta a urie înconjurată de
nenumărate lămpi cu ulei.
— Osemintele Sfântului Petru? întrebă ea, știind în să bine ce erau.
Toți cei care vizitau bazilica știau ce se află în caseta aurie.
— De fapt, nu, răspunse șambelanul. O eroare frecve nt întâlnită. Acesta
nu este un relicvar. În casetă se află pallium- uri — eșarfele pe care papa le
înmânează cardinalilor nou-aleși.
— Dar credeam…
— Așa crede toată lumea. În ghidurile turistice ace astă nișă subterană
este prezentată ca adăpostind osemintele Sfântului Petru, dar adevăratul
mormânt se află cu două etaje mai jos, îngropat în pământ. A fost excavat în
anii patruzeci. Nimănui nu-i este permis să coboare acolo.
Vittoria era șocată. În vreme ce se depărtau de niș a luminată, înapoi în
întuneric, se gândi la relatările numeroșilor peler ini, care călătoreau mii de
kilometri pentru a vedea caseta aurie, crezând că s e află în prezența
Sfântului Petru.
— N-ar trebui oare ca Vaticanul să spună lumii adev ărul?
— Tuturor ne face bine contactul cu divinitatea… chiar dacă nu este
decât unul închipuit.
Ca om de știință, Vittoria nu-l putea contrazice. C itise nenumărate studii
despre efectul placebo — vindecarea cancerului cu c âteva aspirine la oameni
care credeau că li se administrează un medicament miraculos. Ce altceva era

203 credința, la urma urmei?
— Noi aici, la Vatican, acceptăm mai greu schimbare a, spuse
șambelanul. Recunoașterea propriilor greșeli din tr ecut și modernizarea au
fost întotdeauna dificile. Sfinția Sa a încercat să corecteze această stare de
fapt… Să ne deschidă spre lumea modernă. Să căuta m noi căi către
Dumnezeu.
— Precum știința?
— Sincer să fiu, știința mi se pare irelevantă.
— Irelevantă?
Vittoria se putea gândi la multe cuvinte prin care să descrie știința, dar
în lumea modernă, termenul „irelevant" nu era unul dintre acestea.
— Știința poate vindeca sau poate ucide. Totul depi nde de sufletul celui
care o aplică. Sufletul este cel care mă intereseaz ă pe mine.
— Când ați simțit chemarea pentru preoție?
— Chiar înainte de a mă naște.
Vittoria îl privi nedumerită.
— Îmi pare rău, această întrebare mi se pare totdea una ciudată. Vreau
să spun că am știut dintotdeauna că-L voi sluji pe Dumnezeu. Din prima
clipă în care am putut gândi. Totuși, abia în armat ă mi-am înțeles cu
adevărat țelul.
— Ați făcut armata? întrebă ea surprinsă.
— Doi ani. Am refuzat să trag cu arma, așa că m-au învățat să pilotez.
Elicoptere sanitare. Încă mai zbor, din când în cân d.
Vittoria încercă să și-l imagineze pe tânărul preot la manșa unui
elicopter. În mod straniu, părea că locul i se potr ivește perfect. Il camerlengo
Ventresca avea o tărie de caracter care părea să-i întărească și mai mult
convingerile.
— Ați zburat vreodată împreună cu papa?
— Cerule, nu! Acest pasager prețios este lăsat totd eauna pe mâna
profesioniștilor. Sfinția Sa mă lăsa să zbor uneori cu elicopterul până la
reședința noastră de la Gandolfo. Șambelanul făcu o pauză și o privi:
Doamnă Vetra, vă mulțumesc pentru ajutorul pe care ni-l oferiți astăzi. Îmi
pare rău pentru tatăl dumneavoastră. Sincer!
— Mulțumesc.
— Eu nu mi-am cunoscut tatăl. A murit înainte de a mă naște. Iar mama
mi-am pierdut-o pe când aveam zece ani.
— Ați fost orfan?
Dintr-o dată se simți mai apropiată de omul care-i era alături.
— Am supraviețuit unui accident. Un accident care a răpus-o pe mama.
— Și cine a avut grijă de dumneavoastră?
— Dumnezeu. Efectiv, mi-a trimis un alt tată. Un ep iscop din Palermo a
venit la mine la spital și m-a luat sub ocrotirea s a. Pe atunci nu am fost
deloc surprins. Am simțit încă din copilărie mâna D omnului asupra mea.
Sosirea episcopului n-a făcut decât să-mi confirme ceea ce bănuiam deja, că
Dumnezeu m-a ales pentru a-L sluji.
— Credeați că Dumnezeu v-a ales?
— Credeam. Și încă mai cred, replică șambelanul făr ă urmă de îngâmfare
sau automulțumire în glas. Am lucrat mulți ani sub tutela episcopului. În
cele din urmă, el a devenit cardinal. Totuși, nu m- a uitat. El este singurul

204 tată pe care mi-l amintesc.
O rază de lumină învălui pentru o clipă fața preotu lui și Vittoria zări în
ochii lui o imensă singurătate.
Grupul ajunsese între timp în dreptul unei coloane masive și fasciculele
lanternelor se axară asupra unei deschideri în pard oseală. Privind scara ce
cobora în străfundul clădirii, Vittoria resimți o b ruscă nevoie de a fugi de
acolo. Soldații îl ajutau deja pe șambelan să coboa re. Ea urmă la rând.
— Ce s-a mai întâmplat cu el? întrebă, încercând să -și oprească
tremurul din voce. Cu cardinalul care v-a luat sub ocrotirea sa?
— A părăsit Colegiul Cardinalilor pentru o altă poz iție.
Vittoria îl privi cu surprindere.
— Și apoi, regret s-o spun, s-a stins din viață, ur mă preotul.
— Le mie condoglianze. Recent?
Il camerlengo se întoarse spre ea, umbrele îi accentuau durerea î ntipărită
pe față:
— Cu exact cincisprezece zile în urmă. Iar acum îl vom revedea.

84

Luminile întunecate străluceau fierbinți printre ra fturi. Galeria aceasta
era mult mai mică decât cea în care fusese Langdon înainte. „Mai puțin aer,
mai puțin timp." Ar fi trebuit să-i ceară lui Olive tti să pornească ventilația.
Găsi repede sectorul în care se aflau registrele de Belle Arti; nici n-avea
cum să nu-l vadă, fiindcă ocupa aproape opt rafturi pline. Biserica Catolică
deținea milioane de lucrări în lumea întreagă.
Parcurse dintr-o privire rafturile, în căutarea lui Gianlorenzo Bernini.
Începu de la mijloc în jos, pe primul raft, cam de acolo unde își închipuia el
că s-ar afla litera B. După un moment de panică, de clanșată de gândul că
registrul respectiv ar putea lipsi, își dădu seama, spre marea lui dezamăgire,
că nu erau așezate în ordine alfabetică. „De ce nu mă surprinde chestia
asta?!"
Abia când reveni la începutul colecției și se urcă pe scara mobilă până la
raftul de sus înțelese cum era structurată această galerie. Aplecat, într-un
echilibru precar, găsi cele mai groase registre, ap arținând maeștrilor Renaș-
terii — Michelangelo, Rafael, da Vinci, Boticelli. Acum realiză că registrele
erau aranjate în ordinea valorii monetare totale a colecției fiecărui artist. În-
ghesuit între Rafael și Michelangelo se afla și reg istrul cu numele lui Bernini;
era mai gros de doisprezece centimetri.
Deja respirând greu și luptându-se cu volumul masiv , coborî scara. Apoi,
ca un băiețel cu o revistă de benzi desenate, se în tinse pe podea și deschise
coperta.
Registrul era legat în piele, foarte solid, iar scr isul era de mână. Pe
fiecare pagină era catalogată o singură lucrare, in cluzând o descriere scurtă,
data, amplasarea, costul materialelor și uneori o s chiță a piesei respective.
Profesorul răsfoi paginile… peste opt sute în tot al. Bernini fusese un tip
destul de ocupat.
În studenție, Langdon se întrebase adesea cum reușe au artiștii din vechi-

205 me să realizeze atât de multe opere de artă în decu rsul unei singure vieți.
Mai târziu aflase, cu dezamăgire, că maeștrii celeb ri erau autorii unei părți
foarte mici din propriile lucrări. Ei conduceau ate liere în care pregăteau
tinerii artiști pentru a le pune proiectele în apli care. Sculptori precum
Bernini creau miniaturi din lut și îi angajau pe al ții să le realizeze apoi din
marmură. Langdon știa că, dacă Bernini ar fi trebui t să se ocupe singur de
toate comenzile primite, ar mai lucra încă și astăz i.
— Indexul, spuse cu glas tare, încercând să alunge negura care tindea
să-i învăluie mintea.
Deschise volumul la sfârșit, pentru a căuta în inde x, la litera F, titlurile
ce conțineau cuvântul fuoco — foc — dar termenii ce începeau cu F nu erau
toți la un loc. Profesorul înjură. „Ce dracu' au oa menii ăștia împotriva
alfabetizării?"
Articolele erau, în mod aparent, aranjate cronologi c, unul câte unul, pe
măsură ce Bernini finalizase câte o lucrare. Totul fusese trecut în funcție de
dată. Ceea ce nu-i era de nici un ajutor.
În vreme ce privea lista deconcertat, un alt gând c hinuitor îi trecu prin
minte. Era posibil ca titlul sculpturii pe care o c ăuta să nici nu conțină
cuvântul „foc". Cele două lucrări anterioare – Avacum și Îngerul și Vento
Ponente — nu conțineau referiri specifice la „pământ" sau la „aer".
Pierdu un minut sau două răsfoind volumul la întâmp lare, în speranța
că o ilustrație îi va atrage atenția. Nimic însă. V ăzu zeci de lucrări obscure,
despre care nu auzise niciodată, și multe altele pe care le recunoștea…
Daniel și leul, Apollo și Daphne, plus vreo șase fântâni.
Când le zări pe acestea din urmă, gândul îi sări br usc ceva mai înainte.
Apă. Ar putea fi, cumva, cel de-al patrulea altar a l științei o
fântână? Ar fi fost un perfect tribut adus Apei. La ngdon spera să-l poată
prinde pe asasin înainte de a ajunge la Apă, fiindcă Bernini sculptase zeci de
fântâni în Roma, cele mai multe amplasate în fața c âte unei catedrale.
Deocamdată însă, reveni la problema actuală. Focul. Răsfoind registrul,
cuvintele Vittoriei îi răsunară în minte: „Primele două sculpturi îți erau
cunoscute… probabil că o știi și pe cea de-a trei a".
Revenind la Index, îl parcurse în viteză, căutând t itlurile unor opere pe
care le știa. Unele îi erau familiare, dar nici una nu-i atrase atenția.
Dându-și seama că nu va reuși să termine înainte de a leșina sufocat, decise
cu strângere de inimă că va trebui să scoată volumu l din galerie. „E doar un
registru, își spuse. Nu e ca și cum aș scoate de ai ci încă un folio original al
lui Galilei". Își aminti de pergamentul din buzunar și își spuse să nu uite
să-l pună la loc înainte de a pleca.
Grăbit, dădu să închidă registrul, dar în clipa ace ea zări ceva ce-l făcu să
se oprească. Deși indexul era plin de numeroase not ițe, una dintre ele părea
mai ciudată.
Notița menționa că celebra sculptură a lui Bernini, Extazul Sfintei Tereza,
fusese mutată, la scurt timp după inaugurare, din l ocul în care fusese
amplasată inițial, în Cetatea Vaticanului. Însă nu acest lucru i se păruse lui
straniu; cunoștea trecutul zbuciumat al lucrării. D eși unii o considerau o
capodoperă, papa Urban al VlII-lea o respinsese ca având un aer prea expli-
cit sexual pentru Vatican și o alungase într-o cape lă oarecare din cealaltă
parte a orașului. Ceea ce îi atrăsese atenția era f aptul că sculptura fusese

206 amplasată într-una dintre cele cinci biserici de pe lista lui. Mai mult încă,
notița menționa că lucrarea fusese mutată acolo per suggerimento del artista.
„La sugestia artistului?" Langdon nu mai pricepea n imic. Nu avea nici un
sens ca Bernini însuși să ceară mutarea capodoperei sale într-un loc dosnic.
Toți artiștii doreau ca lucrările lor să fie expuse la loc de cinste, nu în cine
știe ce…
Doar dacă…
Profesorul ezită câteva clipe. Îi era teamă chiar s ă se și gân-dească. Să fie
oare posibil? Să fi creat Bernini intenționat o scu lptură atât de explicită,
încât Vaticanul să fie nevoit s-o ascundă într-un l oc atât de îndepărtat? Pe
care chiar artistul însuși s-o fi ales? Poate într- o biserică oarecare, aflată pe
linia ce continua direct răsuflarea de la Vento Ponente?
Pe măsură ce entuziasmul îi sporea, mintea lui Lang don revedea statuia,
insistând asupra faptului că nu avea absolut nimic de-a face cu focul.
Oricine a văzut-o putea mărturisi că sculptura nu e ra câtuși de puțin
științifică — pornografică poate, dar în nici un caz științifică. Un critic en glez
condamnase odată Extazul Sfintei Tereza ca fiind „cel mai nepotrivit
ornament așezat vreodată într-o biserică creștină". Profesorul înțelegea cu
ușurință controversa. Deși strălucit realizată, sta tuia o înfățișa pe Sfânta
Tereza întinsă pe spate, în spasmele unui orgasm co vârșitor. Total nepotrivit
pentru Vatican.
Langdon răsfoi în grabă volumul, în căutarea pagini i respective. Când
văzu schița lucrării, simți o neașteptată rază de s peranță. Într-adevăr, sfânta
părea în extaz, dar alături de ea se mai afla un pe rsonaj de care profesorul
uitase.
Un înger!
Legenda sordidă îi reveni brusc în minte…
Sfânta Tereza era o călugăriță sanctificată după ce pretinsese că un înger
i se arătă în somn. Scrijelit la partea de jos a pa ginii, Langdon văzu un
fragment familiar. Cuvintele Sfintei Tereza erau su ficient de sugestive:

„… Lancea lui măreață de aur… plină de foc… a pătruns în mine de mai
multe ori… penetrându-mă până în vintre… o dulc eață atât de mare, încât
nu-ți mai puteai dori să se oprească."

Langdon surâse. „Dacă asta nu e o metaforă pentru o partidă serioasă de
sex, atunci eu nu știu ce-o mai fi!" Dar zâmbetul î i fusese cauzat și de des-
crierea pe care autorii registrului o făcuseră scul pturii. Deși paragraful
respectiv era scris în italiană, cuvântul fuoco apărea de șase ori: „lancea
îngerului, cu vârf de foc"; „creștetul îngerului emanând raze de foc"; „femeia
cuprinsă de focul pasiunii…"
De-abia când mai aruncă o privire spre schiță se co nvinsese. Lancea
îngerului era ridicată ca un semnal luminos, indicâ nd calea.
„Și îngerii te-ndrume în căutarea ce ți-ai pus în g ând." Chiar și tipul de
înger ales de Bernini era semnificativ. Este un ser afim. Literal, serafim
înseamnă „cel plin de foc".
Robert Langdon nu era omul care să fi așteptat vreo dată o confirmare
venită de sus, dar când citi numele bisericii în ca re se afla sculptura, decise
că era momentul să devină credincios: Santa Mana della Vittoria!

207 „Vittoria, își spuse, râzând. Perfect!"
Ridicându-se în picioare, se clătină din cauza ameț elii. Privi în sus spre
scară, întrebându-se dacă e cazul să pună volumul l a loc. „La naiba! Să-l
pună părintele Jaqui!" Închise registrul și-l așeză jos, lângă raft.
Se împletici spre butonul ce licărea lângă ușa elec tronică a galeriei.
Respira greu, repede și scurt, dar se simțea învior at de norocul pe care-l
avusese.
Din păcate însă, norocul nu-l mai ajută să iasă.
Pe neașteptate, în galerie se auzi un pufăit vag, a semănător unui oftat
îndurerat. Luminile licăriră, butonul de la ieșire se stinse. Apoi, ca o uriașă
creatură pe patul de moarte, întregul complex al ar hivelor se cufundă în
beznă. Cineva întrerupsese alimentarea electrică.

85

Sfintele Grote ale Vaticanului sunt situate sub par doseala măreței
bazilici San Pietro. În ele odihnesc rămășițele păm ântești ale papilor.
Vittoria ajunse la capătul scării în spirală și int ră în grotă. Tunelul
întunecat îi amintea de acceleratorul de particule de la CERN — negru și
rece. Iluminat acum doar de lanternele soldaților, tunelul avea ceva nefiresc.
Pe ambele părți laterale, nișe firide înguste mărgi neau peretele. În interiorul
acestor firide se zăreau umbrele masive ale sarcofa gelor.
Un suflu de gheață îi mângâie pielea. „E frigul", î și spuse, știind că era
doar pe jumătate adevărat. Avea impresia că îi priv ește cineva, nu o ființă în
carne și oase, ci un spectru care parcă îi pândea d in întuneric. Deasupra
fiecărui mormânt se afla o statuie în mărime natura lă a respectivului papă,
în poziție orizontală, cu palmele încrucișate pe pi ept. Trupurile păreau că ies
din sarcofage, împingând capacul de parcă ar fi înc ercat să scape din
închisoarea lor funebră. Procesiunea de lanterne îș i continuă drumul și, în
lumina ei, siluetele papilor se ridicau și coborau la loc, alungindu-se și
dispărând într-un dans macabru al umbrelor.
Nimeni nu mai vorbea și Vitttoria nu știa dacă moti vul era respectul
pentru cei morți sau tensiunea resimțită. Ea le sim țea pe amândouă.
Șambelanul înainta cu ochii închiși, de parcă ar fi știut fiecare pas pe
dinafară. Probabil că, de când se stinsese papa, bi etul om făcuse de multe
ori acest drum fantomatic… poate pentru a se ruga la mormântul lui,
cerându-i să-l îndrume.
„Am lucrat sub tutela cardinalului mulți ani, spuse se șambelanul. Mi-a
fost ca un tată." Vittoria și-l amintea rostind ace ste cuvinte despre cardina-
lul care îl „salvase" din armată. Acum înțelegea și restul poveștii: că același
cardinal care îl luase sub aripa sa ocupase mai târ ziu scaunul pontifical și
își adusese cu el protejatul, numindu-l șambelan.
„Asta explică multe", își spuse ea. Întotdeauna sim țise într-un mod
deosebit emoțiile și sentimentele celorlalți și cev a o sâcâise toată ziua cu
privire la persoana șambelanului. Chiar de când îl întâlnise pentru prima
dată i se păruse că omul este măcinat de o durere m ai profundă și mai
personală decât criza prin care treceau cu toții ac um. În spatele calmului

208 afișat, îl simțise torturat de demonii săi interior i. Acum știa că instinctele ei
nu dăduseră greș. Pe lângă faptul că se confrunta c u cea mai gravă amenin-
țare din istoria Vaticanului, era nevoit să facă fa ță acestei situații cumplite
fără mentorul și prietenul său aproape… zburând d e unul singur.
Soldații își încetiniră pașii, de parcă pe întuneri c n-ar fi știut unde
anume era îngropat ultimul papă. Șambelanul își con tinua însă drumul cu
mers sigur și se opri în fața unui mormânt din marm ură ce părea că lucește
mai puternic decât toate celelalte. Deasupra, se af la silueta sculptată a
defunctului. Când îi recunoscu figura de la televiz or, Vittoria simți încleșta-
rea unui fior de spaimă. „Ce suntem pe cale să face m?!"
— Îmi dau seama că nu avem mult timp la dispoziție, spuse preotul.
Totuși, vă cer un scurt moment să ne rugăm.
Soldații își plecară capetele. Vittoria le urmă exe mplul, cu inima bătând
să-i spargă pieptul, dar neauzită. Il camerlengo îngenunche lângă mormânt
și începu să se roage în italiană. Când Vittoria îi asculta cuvintele, ochii i se
umplură de lacrimi… lacrimi pentru mentorul ei… pentru cel pe care-l
numise tată. Rugăciunea părea la fel de potrivită p entru tatăl ei, ca și pentru
papă.
— Părinte suprem, sfătuitor și prieten. Mi-ai spus, când eram tânăr, că
vocea din inima mea era vocea lui Dumnezeu. Mi-ai s pus că trebuie s-o
urmez, oricât de dureroase ar fi căile pe care mă v a conduce. Aud această
voce acum din nou, cerându-mi lucruri imposibile. D ă-mi putere! Doamne,
iartă-mi slăbiciunea! Ceea ce fac… fac în numele credinței Tale. Amin.
— Amin, șoptiră soldații.
„Amin. Tată!" Vittoria își șterse ochii.
Șambelanul se ridică încet și se depărtă de mormânt :
— Trageți capacul la o parte.
Militarii ezitară.
— Signore, interveni unul dintre ei, prin lege ne supunem dumn eavoas-
tră. Vom face tot ce ne cereți…
Preotul părea că citește gândurile tânărului.
— Într-o zi îți voi cere iertare pentru că te-am pu s într-o astfel de situa-
ție, dar astăzi îți cer să mi te supui. Legile Vati canului au menirea să apere
Biserica. Din acest motiv îți ordon eu acum să le î ncalci.
După un moment de tăcere, cel mai înalt în grad dăd u ordinul. Ceilalți
trei își așezară lanternele pe pardoseală și umbrel e lor se proiectară pe zid.
Luminați acum de jos, se apropiaseră de mormânt și, proptindu-și mâinile
pe capac, aproape de capul mormântului, se pregătir ă să împingă. La un
semnal, toți trei se opintiră, împingând din toate puterile lespedea enormă.
Când aceasta nu se clinti, Vittoria se pomeni dorin du-și nici să n-o facă.
Dintr-o dată, îi era teamă de ceea ce vor descoperi .
Soldații împinseră mai tare, tot fără nici un rezul tat.
— Ancora, îi îndemnă șambelanul, suflecându-și mânecile robei și fiind
gata să-i ajute. Ora!
Vittoria era gata să li se alăture, dar în aceeași clipă capacul începu să se
urnească. O nouă opintire și, cu scrâșnet gutural d e piatră lovind piatra,
lespedea se roti până ce atinse o poziție oblică pe sarcofag — capul statuii
ajungând acum în fundul nișei, iar picioarele fiind îndreptate spre afară.
Cu toții făcură un pas înapoi.

209 Cu mișcări sfioase, unul dintre soldați se aplecă, își luă lanterna și o
îndreptă spre mormânt. Fasciculul tremură o clipă, dar apoi deveni fix.
Ceilalți soldați se apropiară unul câte unul. Chiar și în întunecimea aceea,
Vittoria le simțea reticența. Fiecare își făcu semn ul crucii.
Șambelanul tresări înfiorat când privi înăuntrul sa rcofagului, umerii
lăsându-i-se ca apăsați de niște greutăți uriașe. R ămase astfel multă vreme,
înainte de a da îndărăt.
Vittoria se temuse că gura cadavrului va fi încleșt ată, ca urmare a rigor
mortis, și că va fi nevoită să propună fracturarea mandibul ei pentru a-i
putea vedea limba. Acum își dădu seama că acest luc ru nu va fi necesar.
Pomeții se lăsaseră, iar gura cadavrului era larg-d eschisâ.
Limba fostului papă era neagră ca moartea.

86

Nici o lumină. Nici un sunet.
Arhivele Secrete erau cufundate în beznă.
Frica, își dădu seama Langdon, e un imbold puternic . Cu răsuflarea
tăiată, bâjbâi pe lângă ușa rotativă, încercând să aprindă lumina. Găsi
butonul pe perete și îl lovi cu podul palmei. Nimic . Încercă încă o dată. Ușa
era neclintită.
Rotindu-se pe loc, încercă să strige, dar glasul îi era sugrumat. Oroarea
situației în care se afla începu să se închidă parc ă în jurul lui. Plămânii îi
cereau oxigen, iar adrenalina îi dublase deja ritmu l cardiac. Se simțea de
parcă tocmai ar fi primit un baros în stomac.
Când se izbi cu toată greutatea trupului în ușa de sticlă, pentru o
frântură de secundă i se păru că aceasta începe să se rotească. Se izbi încă o
dată, până ce văzu stele verzi. După aceea își dădu seama că întreaga
încăpere se învârtea, nu doar ușa. Împleticindu-se, dădu peste picioarele
unei scări mobile și căzu lovindu-se cu genunchiul de marginea unui raft.
Înjură, se ridică și pipăi după scară.
O găsi. Sperase că este din lemn masiv sau din fier , dar era din
aluminiu. O înșfăcă, ținând-o ca pe un berbece de a salt și o luă la fugă spre
peretele de sticlă. Era mai aproape decât ar fi cre zut. Scara lovi frontal și
ricoșă. După sunetul slab al izbiturii, Langdon înț elese că avea nevoie de
ceva mult mai dur și mai greu decât o scară de alum iniu pentru a reuși să
spargă sticla aceea.
Când își aminti de revolverul semiautomat, speranțe le îl însuflețiră,
pentru a pieri apoi din nou. Nu-l mai avea; Olivett i i-l luase în biroul papei,
spunându-i că nu vrea arme încărcate în prezența șa mbelanului. Atunci i se
păruse un lucru firesc.
Strigă din nou, dar vocea îi era și mai slabă acum.
Apoi își aduse aminte de stația de emisie-recepție pe care soldatul i-o
lăsase pe masă, în afara galeriei. „De ce naibii n- am luat-o cu mine,
înăuntru?!" În fața ochilor începură să-i joace ste le purpurii și Langdon se
forță să gândească. „Ai mai fost blocat și înainte, își spuse. Ai supraviețuit
unei situații chiar mai rele. Erai doar un copil și totuși ai găsit calea de

210 scăpare." Bezna părea că-l înghite cu fiecare clipă . „Gândește!"
Se așeză pe podea. Se întinse pe spate, cu mâinile pe lângă corp. În
primul rând, trebuia să-și recapete controlul.
„Relaxează-te! Păstrează-ți forțele!"
Fără a mai fi nevoită să înfrângâ forța gravitației , inima lui își mai
încetini ritmul. Era un truc pe care-l foloseau îno tătorii pentru a-și
reoxigena sângele între două curse succesive.
„E suficient aer aici, își spuse. Mult. Acum, gânde ște!" Stătea acolo,
așteptând într-o oarecare măsură ca luminile să se aprindă dintr-o clipă în
alta. Dar nu. Așa cum stătea acolo, respirând ceva mai bine, o stranie
resemnare puse stăpânire pe el. Se simțea bine, lin iștit… Se strădui să
alunge senzația.
„Ai să te miști, la naiba! Dar unde…"
La încheietura lui, Mickey licărea voios, bucurându -se de întuneric:
21.33. O jumătate de oră până la Foc. Lui însă i se părea că este mult mai
târziu. În loc să-și alcătuiască un plan de evadare , mintea lui începu brusc
să caute o explicație. „Cine a stins lumina? Oare R ocher își extindea cău-
tările? Dar Olivetti nu l-a atenționat că eu sunt a ici?" Știa însă că, în acest
moment, răspunsurile oricum nu mai contau.
Deschizând gura larg și dându-și capul pe spate, tr ase adânc aer în
piept, iar și iar. Fiecare respirație îl ardea pe g ât ceva mai puțin decât cea de
dinainte. Ceața din creier îi dispăru. Se strădui s ă-și adune gândurile și
puterile.
„Pereți de sticlă, își spuse. Dar o sticlă a naibii de groasă!"
Oare existau în jur dulapuri grele de oțel, ignifug e? Văzuse unele în alte
arhive, dar aici nu zărise nici unul. Și pe urmă, c ăutarea unuia pe întuneric
ar fi însemnat pierdere de timp. Plus că probabil n -ar fi reușit să-l ridice de
la podea, mai cu seamă în starea în care se afla ac um.
„Dar masa de studiu?" Știa că în această galerie, l a fel ca în toate
celelalte, exista o masă în mijlocul rafturilor. Și ce dacă? Oricum, n-ar fi
putut s-o ridice. Fără a mai pune la socoteală că, dacă ar fi izbutit totuși,
n-ar fi reușit s-o ducă prea departe. Rafturile era u foarte apropiate, spațiile
dintre ele fiind mult prea înguste.
Spațiile dintre rafturi sunt prea înguste…
Dintr-o dată, își dădu seama.
Cu o izbucnire de încredere, sări în picioare brusc . Prea brusc. Cuprins
de amețeală, bâjbâi în întuneric pentru a se prinde de ceva.
Mâna lui dădu de un raft. Așteptă o clipă să-și rev ină și să-și adune
puterile. Va avea nevoie de toată forța pentru a re uși.
Proptindu-și umărul în marginea raftului, ca un juc ător de rugby la
grămadă, își înfipse bine picioarele în podea și îm pinse. „Dacă aș putea
înclina raftul!" Degeaba însă. Își reluă poziția și împinse din nou. Picioarele îi
alunecară pe podea. Raftul scârțâi, dar nu se mișcă .
Avea nevoie de o pârghie.
Găsind din nou peretele de sticlă, puse o mână pe e l pentru a nu-și
pierde direcția și o luă la fugă spre capătul galer iei. Brusc, ajunse la peretele
din spate și se ciocni puternic de el, zdrelindu-și umărul. Înjură, ocoli
ultimul raft și se agăță cu palmele de el, la nivel ul ochilor. Apoi, proptindu-și
un picior pe peretele de sticlă și celălalt pe poli ța de jos a raftului, începu să

211 se cațere. Cărțile de pe polițe căzură, fluturându- și paginile în jurul lui. Nu-i
mai păsa. Instinctul de supraviețuire îi anihilase orice reticențe arhivistice.
Echilibrul îi era afectat de bezna înconjurătoare ș i închise ochii, determinân-
du-și creierul să ignore lipsa stimulilor vizuali. Se mișca mai repede acum.
Aerul părea mai rarefiat cu cât urca. Ajunsese pe p olițele de sus, călcând pe
cărți și forțându-se să înainteze. Apoi, ca un alpi nist cucerind un vârf de
stâncă, apucă în mâini ultima poliță. Cu picioarele întinse, păși vertical pe
suprafața peretelui, până ce trupul său ajunse para lel cu podeaua.
„Acum sau niciodată, Robert! Exact ca la aparatele din sala de gimnas-
tică de la Harvard."
Aproape sfârșit, își înfipse bine tălpile în perete le de sticlă din spate, își
lipi brațele și pieptul de raft și împinse din toat e puterile. Nici un rezultat.
Gâfâind din cauza lipsei de aer, își reluă poziția și mai încercă o dată.
Abia simțit, raftul se mișcă. Împinse din nou și ra ftul se înclină înainte,
poate cu doi centimetri, revenind la loc imediat. F ără a pierde avantajul
inerției, trase în piept o gură de aer și se opinti iar. Raftul se clătină mai
mult.
„Ca un leagăn, își spuse. Păstrează ritmul. Încă pu țin!"
Continuă că clatine raftul, de fiecare dată întinzâ ndu-și picioarele mai
mult. Bicepșii îi ardeau, dar nu luă în seamă durer ea. Pendulul era în
mișcare. „Încă de trei ori", se îndemnă singur.
Dar două se dovediră suficiente.
O clipă de echilibru aparent, incert. Apoi, cu un t unet al cărților care
cădeau de pe polițe, raftul, împreună cu Langdon se prăvăli înainte. În
cădere, metalul atinse raftul din față, care îl împ inse la rândul lui pe celălalt.
O nouă clipă de echilibru incert și cel de-al doile a raft începu să se încline.
Langdon mai căzu puțin.
Ca un enorm domino, rafturile începură să cadă, unu l după altul. Metal
peste metal, cărțile zburau în toate părțile. Langd on se prinse bine atunci
când raftul pe care se afla se prăbuși. Oare câte r afturi erau în total? Cât
cântăreau? Sticla peretelui din față era groasă…
Raftul lui ajunsese aproape la orizontală, când auz i ceea ce sperase. Un
alt tip de coliziune. Departe, la celălalt capăt al galeriei. Sunetul ascuțit al
metalului pe sticlă. Galeria se zgudui din temelii și profesorul își dădu
seama că ultimul raft, antrenat de toate celelalte, lovise peretele de sticlă.
Sunetul care urmă era cel mai neplăcut pe care-l au zise Langdon vreodată.
Liniște.
Nici un sunet de sticlă spartă, numai ecoul bubuitu rii cu care peretele
primise șirul de rafturi. Profesorul încremeni cu o chii larg deschiși, în vârful
mormanului de cărți. Undeva, la distanță, se auzi u n pârâit. Și-ar fi ținut
răsuflarea pentru a asculta atent, dar nu mai avea ce să-și mai țină.
O secundă. Două…
Apoi, clătinându-se mai, mai să leșine, auzi un tro snet îndepărtat… un
pocnet reverberat prin toți pereții galeriei. Deoda tă, ca un tunet, sticla
explodă. Grămada de sub Langdon se prăbuși la pămân t.
Ca o ploaie îndelung așteptată în deșert, sunetul c ioburilor umplu
întunericul. Cu un șuier sonor, aerul pătrunse în g alerie.

212 Treizeci de secunde mai târziu, în Grotele Vaticanu lui, Vittoria privea
cadavrul, când pârâitul electronic al unei stații d e emisie-recepție rupse
tăcerea. Vocea care se auzi părea a unui om care se sufocă.
— Sunt Robert Langdon! Mă aude cineva?
Vittoria își ridică fruntea. Robert! Abia acum își dădea seama, aproape
nevenindu-i să creadă, cât de mult își dorea să fie și el acolo, lângă ea.
Soldații schimbară priviri nedumerite. Unul își sco ase stația prinsă la
brâu:
— Domnule Langdon? Sunteți pe canalul trei. Comanda ntul așteaptă
vești de la dumneavoastră pe canalul unu.
— La naiba, știu că-i pe canalul unu! Nu vreau să v orbesc cu el. Vreau
cu Il camerlengo. Acum! Să mi-l găsească cineva!

În întunericul Arhivelor Secrete, Langdon încerca s ă-și recapete suflul
printre cioburile de sticlă. Simți un lichid călduț scurgându-i-se pe mâna
stângă și înțelese că era sânge. Vocea șambelanului răsună imediat în stație,
luându-l prin surprindere:
— Sunt camerlengo Ventresca. Spuneți-mi ce se întâmplă.
Langdon apăsă butonul, însă mâinile îi tremurau:
— Cred că a încercat cineva să mă ucidă.
Urmă o scurtă tăcere. Profesorul se chinuia să se c almeze:
— Și știu unde va avea loc următoarea crimă.
Vocea care îi răspunse nu era cea a șambelanului, c i a comandantului
Olivetti:
— Domnule Langdon, nici un cuvânt în plus!

87

Ceasul lui Langdon, mânjit de sânge, arăta 21.41. P rofesorul străbătu în
fugă Curtea Belvedere și se apropie de fântână afla tă lângă centrul de
securitate al Gărzii Elvețiene. Mâna nu-i mai sânge ra și stana, deși nu arăta
foarte râu, îl durea. Când intră în birou, toată lu mea se întoarse spre el
deodată: Olivetti, Rocher, șambelanul, Vittoria și câțiva soldați.
Vittoria se repezi spre el:
— Robert, ești rănit!
Înainte ca el să îi poată răspunde, Olivetti se apr opie dintr-un pas:
— Domnule Langdon, mă bucur că sunteți bine. Îmi pa re rău pentru
semnalele încrucișate din arhive.
— Semnale încrucișate?! Dar știai al dracului de bi ne…
— A fost vina mea, interveni Rocher pe un ton spăși t, făcând un pas
înainte. Nu știam că sunteți în arhivă. Anumite sec toare ale zonelor albe
împart aceleași circuite electrice cu clădirea arhi velor. Ne-am extins
căutările. Eu sunt cel care a întrerupt alimentarea electrică. Dacă aș fi
știut…
Vittoria îi prinse mâna rănită între palmele ei:
— Robert, Papa a fost otrăvit. Illuminati l-au ucis.

213 Langdon auzi cuvintele, dar mintea lui nu le mai pu tea pătrunde sensul.
Era deja sătul. Nu mai simțea decât căldura mâinilo r Vittoriei.
Șambelanul scoase din buzunarul robei sale o batist ă de mătase și i-o
întinse să-și curețe rana. Nu rosti nici un cuvânt, dar ochii lui verzi păreau
însuflețiți din nou.
— Robert, îl presă Vittoria, ai spus că ai aflat un de va fi ucis următorul
cardinal?
— Da, și va fi la…
— Nu! îl întrerupse Olivetti. Domnule Langdon, când v-am rugat să nu
mai rostiți nici un cuvânt prin stație, am avut un motiv. Apoi se întoarse
spre grupul de membri ai Gărzii Elvețiene: Scuzați- ne, domnilor!
Soldații părăsiseră imediat încăperea. Fără protest e. Îndeplineau un
ordin.
Olivetti se răsuci din nou spre cei rămași în birou :
— Oricât de dureros este ceea ce vă voi spune acum, asasinarea Papei a
fost un act care a putut fi dus la îndeplinire numa i cu ajutor de aici, din
interiorul acestor ziduri. Pentru binele tuturor, n u mai putem avea încredere
în nimeni. Nici în propriii soldați.
Aceste afirmații păreau să-i provoace comandantului suferință.
Rocher interveni, cu o privire îngrijorată:
— Infiltrarea implică…
— Da, reluă Olivetti. Integritatea perchezițiilor n oastre a fost
compromisâ. Și totuși, este un risc pe care trebuie să ni-l asumăm.
Continuați căutarea!
Rocher păru că vrea să mai spună ceva, dar renunță și ieși.
Șambelanul trase adânc aer în piept. Încă nu scoses e o vorbă și Langdon
observă hotărârea din ochii lui, de parcă ajunsese la un pragg-limitâ.
— Comandante! Voi întrerupe conclavul.
Olivetti își strânse buzele, cu un aer neînduplecat .
— Părerea mea este să n-o faceți. Mai avem încă dou ă ore și douăzeci de
minute.
— O nimica toată.
Tonul comandantului suna provocator:
— Și ce intenționați să faceți? Să evacuați cardin alii de unul singur?
— Vreau să salvez această biserică folosindu-mi put erea pe care mi-a
dat-o Dumnezeu. Cum anume voi proceda nu mai este p roblema
dumneavoastră.
— Ceea ce vreți să faceți… Olivetti făcu o pauză , apoi reluă, hotărât: Eu
nu am autoritatea să vă împiedic. Mai ales dacă țin em seama de aparentul
meu eșec ca șef al securității. Vă cer doar să mai așteptați. Încă douăzeci de
minute… până după ora zece. Dacă informația domnu lui Langdon este
corectă, poate că mai am o șansă să-l prind pe asas in. Mai putem păstra
încă protocolul și aparențele.
— Aparențele! exclamă șambelanul cu un hohot sugrum at.
Conveniențele au fost depășite de mult, domnule com andant! În caz că ai
observat, suntem în plin război acum.
Un soldat apăru din centrul de securitate și i se a dresă șambeului:
— Signore, tocmai am fost informat că a fost reținut reporteru l BBC,
domnul Glick.

214 Preotul încuviință:
— Trimiteți-i pe el și pe cameramanul lui să mă așt epte la intrarea în
Capela Sixtină.
Olivetti făcu ochii mari:
— Dar ce vreți să faceți?
— Douăzeci de minute, comandante. Asta e tot ce vă mai acord.
Și dispăru.

Când mașina lui Olivetti ieși pe poarta Vaticanului , în urma ei nu mai
venea șirul de Alfa Romeo fără numere de înmatricul are. Pe bancheta din
spate, Vittoria bandaja mâna profesorului cu ce găs ise în trusa de
prim-ajutor.
Olivetti privea drept în fața:
— Bun, domnule Langdon. Unde mergem?

88

Chiar dacă sirena licărea și urla, mașina lui Olive tti părea că trece
neobservată, în timp ce traversa podul în viteză și se îndrepta spre inima
vechii Rome. Întregul trafic părea că urmează o dir ecție unică, spre Vatican,
de parcă Sfântul Scaun devenise dintr-o dată locul de divertisment al
romanilor.
Langdon stătea pe bancheta din spate, frământat de numeroase între-
bări. Se gândea la ucigaș: dacă îl vor prinde de ac eastă dată, dacă le va
spune ceea ce doreau să afle, dacă nu cumva era dej a prea târziu. Cât va
mai trece până ce șambelanul va spune mulțimii adun ate în Piazza San
Pietro că era în pericol de moarte? Iar incidentul din arhivă încă nu-i dădea
pace. O greșeală.
Olivetti nu puse deloc piciorul pe frâne, iar mașin a zbura spre Biserica
Santa Maria della Vittoria. Langdon știa că, în ori ce altă zi, ar fi stat cu
sufletul la gură; acum însă, se simțea amorțit. Num ai durerea ce-i pulsa în
mână îl trezea la realitate.
Deasupra, sirena se tânguia. „Ca și cum l-am anunța de departe că
venim", comentă profesorul în sinea sa. Dar astfel prinseseră o viteză
uluitoare; probabil că Olivetti va opri sirena atun ci când se vor apropia.
Acum, că avea un scurt răgaz pentru a reflecta, ves tea asasinării papei
începu să-și facă loc în mintea sa. Gândul era de n econceput și totuși,
într-un fel, părea cât se poate de logic. Infiltrar ea fusese dintotdeauna
punctul forte al confreriei — restructurarea puteri i din interior. Și la urma
urmei, mai fuseseră asasinați papi. Zvonurile despr e trădări circulau cu
miile, deși nimic nu fusese dovedit, pentru că auto psiile nu erau permise.
Până de curând. Nu cu mult timp urmă, specialiștii primiseră permisiunea
de a examina cu raze X mormântul papei Celestin al V-lea, care se presupu-
nea că murise de mâna succesorului său nerăbdător, Bonifaciu al VlII-lea.
Cercetătorii speraseră că analiza va scoate la ivea lă vreun indiciu minor -un
os frânt, poate. Incredibil însă, examinarea revela se un cui de douăzeci de

215 centimetri înfipt în țeasta pontifului.
Langdon își aminti de o serie de articole din presă pe care câțiva colegi
„prinși" de fenomenul Illuminati i le trimiseseră cu ani în urmă. Inițial,
crezuse că totul nu-i decât o farsă, așa că se duse se să consulte colecția de
microfișe de la Harvard pentru a verifica autentici tatea articolelor. Oricât de
incredibil ar fi fost, ele erau autentice. Acum le păstra ca o dovadă a modului
în care chiar și cele mai respectabile organizații media puteau cădea pradă
acceselor de paranoia în privința Confreriei Illuminati. Brusc însă, afirmațiile
presei nu mai păreau chiar atât de paranoice. Langd on își amintea articolele
respective în detaliu:

BBC (14 iunie 1998): „Papa Ioan Paul I, care a dece dat în anul 1978, a
fost victima unui complot pus la cale de Loja Mason ică P2… Societatea
secretă cu acest nume a hotărât asasinarea lui Ioan Paul I când și-a dat
seama că acesta era decis să-l demită pe arhiepisco pul american Paul
Marcinkus din funcția de președinte al Băncii Vatic anului. Banca a fost
implicată în tranzacții financiare subterane cu Loj a Masonică…"

The New York Times (24 august 1998): „De ce răposatul papă Ioan Paul I
era îmbrăcat cu o cămașă de zi, deși era în pat? De ce aceasta era ruptă?
Întrebările nu se opresc aici. Nici o investigație medicală nu a fost efectuată.
Cardinalul Villot a interzis autopsierea cadavrului pe motivul că nici un
papă nu fost autopsiat vreodată. Iar medicamentele lui Ioan Paul I au
dispărut în mod misterios din dormitorul său, la fe l ca și ochelarii, papucii și
testamentul său."

London Daily Mail (27 august 1998): „… Un complot în care este impl ica-
tă o lojă masonică ilegală, puternică și crudă, ale cărei tentacule se întind
până la Vatican."

Telefonul mobil din buzunarul Vittoriei începu să s une, alungând din
mintea lui Langdon amintirile sumbre. Nedumerită, t ânăra răspunse. Chiar
de la distanță, profesorul recunoscu vocea metalică și rece:
— Vittoria? Sunt Maximilian Kohler. Ați găsit antim ateria?
— Max? Ești bine?
— Am văzut știrile. Nimeni nu a menționat nimic des pre CERN sau
despre antimaterie. E un lucru bun. Ce se întâmplă acolo?
— Încă n-am localizat conteinerul. Situația este co mplexă. Robert
Langdon ne-a ajutat mult. Avem o pistă care ar pute a duce la prinderea celui
care ucide cardinali. Chiar acum ne îndreptăm…
— Doamnă Vetra, o întrerupse Olivetti, ați spus dej a destul!
Vittoria acoperi receptorul cu mâna, în mod vizibil iritată:
— Domnule comandant, vorbesc cu președintele CERN. În mod cert el
are dreptul să…
— Are dreptul să fie aici și să se ocupe de această situație. Vorbiți pe o
linie telefonică deschisă. Ați spus deja destule.
Vittoria inspiră adânc:
— Max?
— S-ar putea să am niște informații pentru tine, sp use Kohler. Despre

216 tatăl tău… Cred că știu cui a spus despre antimat erie.
Chipul fizicienei se întunecă:
— Max, tata mi-a declarat că n-a spus nimănui.
— Mi-e teamă, Vittoria, că totuși a spus cuiva. Trebuie să mai verific
niște înregistrări de siguranță. Te sun din nou în curând.
Și linia căzu.
Vittoria era galbenă ca și ceara atunci când își pu se telefonul în buzunar.
— Ești bine? o întrebă Langdon.
Ea înclină din cap afirmativ, dar din tremurul dege telor se vedea că
minte.

— Biserica se află în Piața Barberini, spuse Olivet ti oprind sirena și
uitându-se la ceas. Avem nouă minute.
Când Langdon își dădu seama unde se află cel de-al treilea altar al
științei, amplasarea bisericii stârni o vagă aminti re în mintea lui. Piazza
Barberini! Era ceva familiar în acest nume… dar nu știa ce. Acum își dădu
seama. Piața era locul unei controversate stații de metrou. Cu douăzeci de
ani în urmă, construcția stației stârnise proteste din partea istoricilor de
artă, care se temuseră că excavațiile ar putea antr ena prăbușirea imensului
obelisc, amplasat în centrul pieței. Arhitecții mun icipali mutaseră obeliscul,
așezând în locul lui o mică fântână ornamentală num ită Tritonul.
„Pe vremea lui Bernini, în Piazza Barberini se găse a un obelisc!" Cu
această descoperire, toate dubiile pe care le-ar ma i fi putut avea privind
localizarea celui de-al treilea indiciu se evaporar ă.
La o stradă distanță de piață, Olivetti coti pe o a lee și, la jumătatea
acesteia, frânâ brusc. Își scoase haina, își suflec ă mânecile de la cămașa și
își încărcă arma.
— Nu putem risca să fiți recunoscuți, le spuse. Ați apărut amândoi la
televizor. Vreau să mergeți de cealaltă parte a pie ței, la adăpost, și să
supravegheați intrarea. Eu mă duc prin spate.
Apoi scoase revolverul și i-l întinse lui Langdon:
— Pentru orice eventualitate.
Profesorul se încruntă. Pentru a doua oară în ziua aceea, i se dădea un
pistol. Ascunzându-l în buzunarul interior al sacou lui, își dădu seama că
încă mai avea la el pergamentul manuscrisului din Diagramma. Nu putea
crede că uitase să-l lase în arhivă; și-l închipui pe curatorul Vaticanului
prăbușindu-se în spasme de furie la gândul că un as emenea manuscris
prețios era purtat prin Roma ca o banală hartă turi stică. Apoi își aminti de
grămada de cioburi și de volume răvășite pe care le lăsase în urmă.
Curatorul va avea alte probleme cu care să-și bată capul. „Dacă arhivele
supraviețuiesc nopții ăsteia."
Olivetti coborî din mașină și le făcu semn spre cap ătul aleii:
— Pe aici ajungeți în piață. Fiți cu ochii în patru și nu vă lăsați văzuți!
Doamnă Vetra, haideți să probăm din nou telefoanele !
Vittoria își scoase mobilul din buzunar și apelă pe automat numărul
comandantului, pe care-l introdusese în memorie la Panteon. Aparatul de la
centura lui Olivetti începu să vibreze, fără să sco ată nici un sunet.
— Bun! Dacă vedeți ceva, îmi comunicați imediat. Ap oi, ridicând piedica

217 armei sale, adăugă: Voi fi înăuntru, așteptându-vă. Păgânul acela e al meu!

În același moment, undeva foarte aproape, un alt te lefon celular începu
să sune.
Hassassin- ul răspunse:
— Vorbește!
— Eu sunt. Janus.
— Salut, stăpâne, zâmbi ucigașul.
— Poziția ta este, probabil, cunoscuta. Cineva va v eni să te oprească.
— Au întârziat. Deja mi-am făcut aranjamentele aici .
— Bine. Ai grijă să scapi cu viață. Misiunea ta nu s-a sfârșit încă.
— Cei care-mi vor sta în cale vor muri.
— Cei care-ți vor sta în cale sunt oameni pricepuți .
— Vorbești despre savantul american?
— Știi ceva despre el?
Hassassin- ul rânji:
— Fire calmă, dar naivă. Am vorbit cu el la telefon mai devreme. E cu o
femeie care pare opusul lui.
Un val de excitare îl cuprinse amintindu-și de temp eramentul fierbinte al
fiicei lui Leonardo Vetra.
La celălalt capăt al liniei urmă un scurt moment de tăcere — prima
ezitare pe care o remarcase Hassassin- ul din partea stăpânului său
Illuminati. Într-un târziu, Janus reluă:
— Elimină-i dacă e nevoie!
Ucigașul rânji:
— E ca și făcut!
Gândindu-se la acest lucru, un plăcut fior îi străb ătu corpul. „Deși
femeia s-ar putea s-o păstrez drept trofeu."

89

În Piazza San Pietro izbucnise un veritabil război. Lumea adunată acolo
era cuprinsă de o agresivitate frenetică. Mașinile presei năvăleau ca niște
vehicule de război, revendicând o bucată de teritor iu. Reporterii își înșirau
dispozitivele electronice aidoma soldaților care se înarmează pentru luptă. În
întregul perimetru al pieței, diversele posturi de radio și televiziune se luptau
pentru o poziție mai bună, grăbindu-se să-și ridice cele mai avansate arme
în războiul mediatic: monitoarele cu ecran ultrapla t.
Acestea erau enorme ecrane video care puteau fi mon tate pe acoperișul
carelor de reportaj sau pe o schelărie mobilă. Ecra nele erau un fel de
panouri publicitare ale rețelelor, pe care acestea își difuzau sigla și emisi-
unile ca la un cinematograf în aer liber. Dacă un m onitor era bine poziționat
— chiar pe „frontul" acțiunii, de pildă — o rețea c oncurentă nu-și putea
filma propriul reportaj fără ca în imagine să apară și „reclama" celeilalte
rețele.
Piața se transforma rapid nu doar într-o arenă mult imedia, ci și într-o

218 țintă a curiozității populației. Spectatorii veneau cu miile. Locurile în piață
deveniseră în scurt timp o marfă de mare preț. Oame nii se înghesuiau în
jurul monitoarelor, urmărind reportajele în direct cu un entuziasm frenetic.
La câteva sute de metri distanță, dincolo de ziduri le groase ale Bazilicii
San Pietro, atmosfera era senină. Locotenentul Char trand împreună cu alți
trei soldați se deplasau prin întuneric. Purtând oc helari cu infraroșii, patru-
lau de-a lungul navei principale, cu detectoarele î ntinse înainte. Verificarea
zonelor de acces ale publicului din Vatican nu se s oldase cu nici un rezultat.
— Mai bine vă scoateți ochelarii acum, le spuse cel mai înalt în grad.
Chartrand îi și scosese deja. Se apropiau de Nișa Pallium -urilor — partea
subterană aflată în centrul bazilicii. Era luminată de nouăzeci și nouă de
candele și razele infraroșii amplificate de această lumină le-ar fi vătămat
ochii.
Chartrand se bucura că a scăpat de ochelarii grei ș i se întinse și mai
mult când coborî în nișă pentru a cerceta și acest sector. Încăperea era
splendidă… aurie și strălucitoare. Nu mai fusese niciodată aici.
În fiecare zi de când se afla în acest post, Chartr and mai descoperea câte
unul din misterele Vaticanului. Aceste candele erau unul dintre ele. Nouă-
zeci și nouă de candele ardeau tot timpul; așa cere a tradiția. Preoții aveau
grijă să umple la timp candelele cu uleiuri sfinte, astfel încât nici una să nu
se stingă vreodată. Se spunea că aveau să ardă până la sfârșitul lumii.
„Sau cel puțin până diseară la miezul nopții", își spuse Chartrand,
simțind cum i se usucă din nou gura.
Locotenentul își trecu detectorul pe deasupra cande lelor. Nu era nimic
nici aici. De altfel, nu era surprins; după cum ară ta imaginea video, contei-
nerul se afla într-o zonă în tunecată.
Când se deplasă spre celălalt capăt al nișei, dădu peste un grătar ridicat,
care acoperea o deschidere în podea. Prin deschider e cobora o scară îngustă
și abruptă. Locotenentul auzise diverse istorisiri despre ceea ce se afla acolo,
jos. Din fericire, nu vor trebui să coboare. Ordine le lui Rocher fuseseră foarte
clare. „Verificați numai zonele de acces public; ig norați-le pe celelalte."
— Ce miroase așa? întrebă el, atunci când se depărt a de grătar.
În nișă persista o mireasmă extrem de dulce.
— Fumul de la candele, îi explică un alt soldat.
Chartrand era surprins:
— Miroase mai degrabă a parfum decât a kerosen.
— Dar nu e kerosen! Lămpile se află aproape de alta rul papal, așa că se
folosește un amestec special, ambiental — etanol, z ahăr, butan și parfum.
— Butan?
Locotenentul aruncă spre lămpi o privire confuză. M ilitarul clătină din
cap:
— Ai grijă să nu verși vreo picătură. Miroase parad iziac, dar arde ca
dracu'.

Militarii sfârșiseră de verificat Nișa Pallium -urilor și urcaseră din nou în
bazilică, când stațiile începură să țiuie.
Soseau informații noi și toți soldații ascultară ul uiți.
Se părea că avuseseră loc noi evenimente grave, des pre care nu puteau

219 primi detalii la aparat, dar șambelanul hotărâse să încalce tradiția și să
întrerupă conclavul pentru a li se adresa cardinali lor. Niciodată în decursul
istoriei nu se mai întâmplase așa ceva. „Dar, își s puse Chartrand, niciodată
în decursul istoriei nu mai stătuse Vaticanul pe ce ea ce părea a fi un futurist
focos nuclear."
Locotenentul se simțea ceva mai liniștit, știind că șambelanul avea
situația sub control. La Vatican, Il camerlengo era persoana pentru care
Chartrand nutrea cel mai profund respect. Unii dint re soldați îl considerau
un beato — un habotnic a cărui iubire pentru Dumnezeu friza obsesia — dar
chiar și ei recunoșteau că, în lupta împotriva inam icilor Domnului,
șambelanul era cel care niciodată nu dădea înapoi ș i pornea la contraatac cu
toate forțele.
Militarii avuseseră mult de-a face săptămâna aceast a cu șambelanul, în
timp ce pregăteau conclavul, și toată lumea era de acord că omul părea
puțin cam rigid, iar ochii lui verzi aveau o privir e mai intensă decât de
obicei. Deloc surprinzător, comentaseră ei: pe lâng ă faptul că răspundea
pentru organizarea conclavului, trebuia să se achit e de această sarcină
imediat după pierderea mentorului său, Papa.
Chartrand venise la Vatican doar de câteva luni atu nci când auzise de
bomba care o ucisese pe mama șambelanului, care era pe atunci copil, chiar
în fața ochilor lui. „O bombă într-o biserică… și acum istoria se repetă." Din
nefericire, autoritățile nu-i prinseseră pe ticăloș ii care amplasaseră
explozibilul… probabil vreo grupare anticreștină, declaraseră autoritățile și
clasaseră cazul. Nu era de mirare că il camerlengo nu suferea apatia.
Cu vreo două luni în urmă, într-o după-amiază liniș tită, Chartrand se
întâlnise pe neașteptate cu șambelanul pe aleile Va ticanului. Preotul își
dăduse seama probabil că era nou și-l invitase să-l însoțească la o plimbare.
Nu vorbiseră despre ceva anume, dar imediat locoten entul se simțise în
largul lui.
— Părinte, i se adresase el, pot să vă pun o întreb are mai ciudată?
Șambelanul îi surâse:
— Numai dacă-ți pot oferi și eu un răspuns ciudat.
— I-am întrebat pe toți preoții pe care îi cunosc ș i tot nu reușesc să
înțeleg.
— Ce anume te tulbură?
Preotul mergea cu pași mici, repezi, poalele sutane i fâlfâindu-i la fiecare
pas. Pantofii săi cu tălpi negre de crep păreau să i se potrivească,
reflectându-i parcă însăși ființa interioară: moder nă, dar modestă, și
arătându-și cu prisosință vârsta.
Chartrand trăsese adânc aer în piept:
— Nu înțeleg chestia aceea cu „atotputernic și milo stiv".
— Ai citit Biblia! exclamase șambelanul, surâzându- i.
— Încerc și eu.
— Și ești nedumerit, fiindcă Scriptura îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind o
divinitate atotputernică și milostivă.
— Exact.
— Atotputernic și milostiv înseamnă că lui Dumnezeu totul îi e cu
putință și totodată e mărinimos.
— Înțeleg conceptul. Doar că… undeva pare a fi o contradicție.

220 — Da. Contradicția este durerea, suferința. Foamete a, războiul, bolile…
— Exact! exclamase Chartrand, care fusese sigur că șambelanul îl va
înțelege. În lume se întâmplă lucruri teribile. Toa te aceste tragedii par să
sugereze ca Dumnezeu nu poate fi deopotrivă atotput ernic și mărinimos.
Dacă ne-ar iubi și ar avea puterea de a schimba orice situație, nu ne-ar lăsa
să suferim, nu-i așa?
Il camerlengo căzuse un moment pe gânduri:
— Așa să fie?
Chartrand se simțea stânjenit. Oare depășise anumit e limite? Să fi fost
aceasta una dintre întrebările acelea religioase ca re pur și simplu nu trebuie
puse?
— Păi, reluase el ezitând, dacă Dumnezeu ne iubește și ne poate păzi, ar
trebui s-o facă. Aparent însă, ori este atotputernic și ne păsător, ori e milostiv
și incapabil să ne ajute.
— Dumneata ai copii, locotenente?
— Nu, signore.
— Ei, închipuie-ți că ai avea un băiețel de opt ani.. . L-ai iubi?
— Sigur că da!
— I-ai da voie să se joace cu un skateboard?
Chartrand înțelesese unde bătea. Șambelanul păruse totdeauna
surprinzător de modern și deschis pentru un preot.
— Da, cred că da. Firește că i-aș da voie, dar i-aș spune să fie atent.
— Așadar, ca tată al acestui copil, i-ai oferi câte va sfaturi și îndrumări de
bază și apoi l-ai lăsa liber, să învețe din proprii le greșeli.
— N-aș sta tot timpul după el să-l dădăcesc, dacă l a asta vă referiți.
— Dar dacă ar cădea și și-ar juli un genunchi?
— Ar învăța să fie mai atent.
Șambelanul îi surâsese iarăși:
— Prin urmare, cu toate că ai avea puterea de a interveni și a-ți feri
copilul de o durere, ai prefera să-ți demonstrezi dragostea pentru el
lăsându-i să învețe singur din propriile lecții?
— Desigur. Durerea este inerentă creșterii și matur izării. Doar așa
învățăm.
Preotul încuviințase:
— Exact.

90

Langdon și Vittoria studiau Piazza Barberini din um bra unei alei înguste,
ascunse, în colțul vestic. Biserica se afla chiar î n fața lor, cupola ei se înălța
printre mănunchiul de clădiri ce o înconjurau. Înse rarea adusese cu ea o
bine venită răcoare în aer și, spre surprinderea pr ofesorului, descoperi că
piața era aproape pustie. Deasupra lor, prin ferest rele deschise, sonorul
televizoarelor îi amintea unde dispăruse toată lume a.
— … Încă nu avem nici un comentariu din partea Va ticanului…
Illuminati au asasinat doi cardinali… prezență satanistă în Roma… speculații
despre o și mai puternică infiltrare…

221 Veștile se răspândiseră precum focul lui Nero. Roma era în așteptare, la
fel ca și restul omenirii. Langdon se întrebă dacă vor reuși să oprească
înaintarea oarbă a evenimentelor. În vreme ce obser va biserica, își dădu
seama că, în ciuda construcțiilor moderne care o su focau, forma eliptică a
pieței era încă evidentă. Undeva, la înălțime, aido ma unui altar modern al
unui erou de mult apus, o firmă uriașă de neon clip ea pe acoperișul unui
hotel luxos. Vittoria i-o arătase deja. Numele păre a ciudat de potrivit: „Hotel
Bernini".
— Cinci din zece, spuse ea, fără a-și lua ochii de la piață.
Dar abia sfârșise de rostit cuvintele, că îl și pri nse pe Langdon de braț
și-l trase înapoi, în umbră, făcându-i semn spre mi jlocul pieței.
Profesorul îi urmări direcția mâinii și, când văzu, încremeni.
Străbătând piața din fața lor, sub stâlpul unui fel inar, două siluete
întunecate își făcurâ apariția. Amândouă erau înfof olite, cu capetele
acoperite de văluri negre — portul tradițional al v ăduvelor catolice. Păreau
amândouă femei, dar, în lumina slabă a înserării, L angdon nu putea fi sigur.
Una din ele pârea mai bătrâna și mergea mai greu, a plecată de spate, poate
din cauza durerilor. Cealaltă, mai înaltă și mai pu ternică, o ajuta să meargă.
— Dă-mi arma, îi ceru Vittoria.
— Dar nu poți să…
Cu o agilitate ca de felină, își duse imediat mâna la buzunarul sacoului
lui. Arma luci în întuneric. Apoi, fără vreun zgomo t, de parcă nici nu ar fi
atins caldarâmul, țâșni spre stânga, înconjurând pi ața pentru a ajunge în
spatele celor două siluete. Langdon încremeni când o văzu. O clipă mai
târziu, înjurând, fugi după ea.
Cuplul mergea încet și, în nici jumătate de minut, ei ar fi ajuns în spatele
lor. Vittoria ascunsese arma sub brațele încrucișat e ușor la piept; arma era
invizibilă, dar accesibilă într-o frântură de secun dă. Tânăra părea să plu-
tească din ce în ce mai repede, iar Langdon se stră duia să nu rămână în
urmă. Când pantoful său lovi o piatră și o azvârli la un metru în față, Vitto-
ria îl străfulgera cu privirea. Dar cele doua silue te păreau că n-au auzit
nimic. Vorbeau.
La zece metri în spatele lor, profesorul le putea a uzi. Nu le distingea
cuvintele, ci doar un murmur slab. Lângă el, Vittor ia iuțea fiecare pas.
Brațele începură să i se desfacă pe piept. Șase met ri. Vocile erau deja mai
clare, una mult mai sonoră decât cealaltă. Furioasă . Lui Langdon i se părea
a fi vocea unei bătrâne. Morocănoase. Greu de preci zat dacă erau bărbați
sau femei. Se strădui să audă ce spune, dar un alt glas răsună în întuneric:
— Mi scusi!
Vocea prietenoasă a Vittoriei străfulgeră piața ca o torță.
Langdon înmărmuri când cele două siluete se opriră și dădură să se
întoarcă. Vittoria continua să se apropie de ele, f ără a încetini pașii. Probabil
că nu vor avea timp să reacționeze. Profesorul își dădu seama că picioarele
sale nu se mai mișcau. Din spate, văzu mâinile Vitt oriei depărtându-se, cea
dreaptă eliberându-se, arma țâșnind înainte. Apoi, peste umăr, zări o figură
în lumina becului stradal. Panica îl împinse înaint e:
— Vittoria, nu!
Ea însă părea că aparține unui alt timp, cu o fracț iune de secundă
înaintea lui. Cu o mișcare la fel de rapidă, pe cât de banală, ca o femeie care

222 se zgribulește în răcoarea înserării, încrucișă iar ăși brațele la piept și arma
dispăru. Langdon se împletici până la ea, aproape c iocnindu-se de cele două
siluete.
— Buona sera, bâlbâi Vittoria.
Profesorul răsuflă ușurat. În fața lor se aflau dou ă femei în vârstă,
privindu-i curioase pe sub vălurile negre. Una din ele era atât de bătrână,
încât abia mai mergea; cealaltă o sprijinea. Ambele aveau în mâini șiraguri
de mătănii și păreau nedumerite de intervenția lor.
Vittoria surâse tremurat:
— Dov'e la chiesa Santa Maria della Vittoria? Unde este biserica…
Femeile îi arătară o clădire masivă, situată pe o s trăduță în pantă:
— E là.
— Grazie, spuse Langdon, luând-o pe Vittoria pe după umeri și trăgând-o
ușor înapoi.
Aproape că nu-i venea să creadă că fusese cât pe ce să atace două
bătrâne.
— Non si puâ entrare, îi atenționă cea mai tânără. E chiusa temprano.
— A închis mai devreme? întrebă Vittoria suprinsă. Perchè?
Ambele femei începură să explice în același timp, c u un șuvoi de vorbe.
Langdon înțelegea destul de puțin din italiana lor. Se părea că femeile
fuseseră în biserică să se roage pentru Vatican în aceste momente tulburi,
când, cu cincisprezece minute în urmă, un bărbat in trase și le spusese că
biserica se închide mai devreme.
— Hanno conosciuto l'uomo? în trebă Vittoria, dintr-o dată foarte
încordată. Îl cunoșteați pe acel bărbat?
Femeile clătinară din cap. Era un straniero crudo, îi explicară ele, care
obligase pe toată lumea să plece, chiar și pe îngri jitor și pe tânărul preot,
care îl amenințase că va chema poliția. Dar insul s e mulțumise să râdă,
spunându-le că poliția ar face bine să aducă și cam ere de filmat.
— Camere? se miră Langdon.
Femeile croncăniră mai departe furioase, spunând că omul era un
baràrabo. Apoi, tot bombănind, își continuară drumul.
— Bar-àrabo? o întrebă el pe Vittoria. Adică un barbar?
— Nu tocmai. Bar-àrabo e un joc de cuvinte deloc măgulitor. Înseamnă
arabo… arab.
Langdon simți un fior rece pe șira spinării și se î ntoarse spre biserică. În
clipa aceea, ceva licări în ferestrele cu vitralii. Imaginea îi îngheță sângele în
vine.
Fără să-l observe, Vittoria își scoase telefonul di n buzunar și apăsă o
tastă:
— Îl anunț pe Olivetti.
Tăcut, profesorul o prinse ușor de braț. Cu o mână care-i tremura, arătă
spre biserică. Vittoria aproape că sughiță de surpr indere.
Înăuntrul bisericii, lucind ca niște ochi de diavol prin sticlele colorate ale
ferestrelor… se înălțau limbi roșietice de foc.

91

223
Langdon și Vittoria alergară la intrarea principală a Bisericii Santa Maria
della Vittoria. Ușa de lemn era încuiată. Vittoria trase trei focuri în broasca
veche și încuietoarea cedă. Biserica nu avea un ant reu, întreaga incintă
întinzându-se în fața lor de cum pășiră înăuntru. S cena care îi aștepta era
atât de neașteptată, de bizară, încât profesorul în chise ochii pentru o clipă și
apoi îi redeschise pentru a se convinge că ceea ce vedea era adevărat.
Interiorul era o excesivă ilustrare a barocului, cu pereți și altare poleite.
Drept în mijlocul bisericii, chiar sub cupola princ ipală, se înălțase o
grămadă de bănci și strane din lemn, care ardea ca un rug. Un foc de tabără
ale cărui flăcări se ridicau spre boltă. Când își r idică ochii într-acolo, toată
grozăvia scenei se năpusti asupra lui ca o uriașă p asăre de pradă.
Mult deasupra capului, din dreapta și din stânga pl afonului, atârnau
două cabluri — folosite pentru a susține vasele cu tămâie. Acestea două nu
susțineau însă nici un vas. Li se dăduse o cu totul altă utilizare…
De cele două cabluri, atârna un om. Un bărbat dezbr ăcat. Încheieturile
mâinilor îi fuseseră prinse fiecare de câte un cabl u și trase în lături până la
refuz. Brațele omului erau întinse în lateral, de p arcă cineva îl răstignise pe
o cruce invizibilă, atârnând în biserică.
Pe moment, Langdon se simți ca paralizat. O clipă m ai târziu, își dădu
seama de întreaga oroare a situației. Bătrânul era încă în viață și ridică
puțin capul. Doi ochi îngroziți priviră în jos, înt r-un strigăt mut. Pe pieptul
lui se zărea înfierată o emblemă. Deși n-o vedea fo arte bine, Langdon știa
bine ce era scris. Treptat, flăcările se ridicau sp re picioarele bătrânului și
bietul om scoase un strigăt de durere, iar trupul i se încordă.
Însuflețit de o forță nevăzută, Langdon își simți t rupul mișcându-se,
repezindu-se de-a lungul navei principale, spre rug . Imediat, plămânii i se
umplură de fum. La zece metri de infern, în plină v iteză, se izbi de un zid de
căldură. Pielea de pe față îl ustura și se împletic i înapoi, ducându-și mâna
streașină la ochi, și se prăbuși pe pardoseala de m armură. Se ridică și se
repezi înainte, cu palmele ridicate în dreptul fețe i.
Dar imediat își dădu seama. Focul era prea puternic .
Se trase iarăși înapoi și cercetă zidurile biserici i. „O tapiserie grea", își
spuse. „Dacă aș putea potoli…" Dar știa că nu ave a să găsească nici o
tapiserie. „E o biserică barocă, Robert, nu un cast el german! Gândește-te!"
Se forță să-și îndrepte din nou privirea spre trupu l atârnat.
Fumul și flăcările se zvârcoleau sub cupolă. Cablur ile atârnau din
plafon, unde fuseseră trecute peste câte o roată de scripete, coborâte apoi
până la niște tacheți de metal, de o parte și de ce alaltă a bisericii. Langdon
privi unul dintre tacheți. Era foarte sus pe perete , dar știa că, dacă ar ajunge
la el și ar slăbi legătura, cablul s-ar detensiona și omul ar fi proiectat dincolo
de rug.
O limbă de foc se înălță mai sus decât celelalte și se auzi un urlet de
durere. Pielea de pe picioarele bătrânului începea să se bășice. Cardinalul
era ars de viu. Langdon fixă tachetul din ochi și s e repezi spre el.

În spatele bisericii, Vittoria se agăță de spătarul unei strane, încercând
să-și păstreze controlul. Imaginea de sub cupolă er a oribilă și se sili să se

224 uite în altă parte. „Fă ceva! Oare unde naiba era O livetti? Îl văzuse deja pe
Hassassin? Îl prinsese? Unde erau acum?" Vittoria făcu un pas în față ca
să-l ajute pe Langdon, dar un zgomot o încremeni lo cului.
Trosnetul flăcărilor se întețea cu fiecare clipă, d ar pe fondul lui se mai
auzi un sunet. O vibrație metalică. În apropiere. P ărea să vină de la capătul
stranelor din stânga. Era un fel de zornăit sec, ca soneria unui telefon, dar
înfundat și aspru. Zgomotul se auzea mai bine. Se o pri și începu iar. O
vibrație ce se relua.
Apropiindu-se de capătul navei, își dădu seama că s unetul vine din
podea, cumva chiar din locul unde se terminau stran ele. În vreme ce înainta
atentă, ținând arma în mâna dreaptă, realiză că și în stânga avea ceva:
telefonul mobil. Din cauza panicii uitase că, afară , formase numărul lui
Olivetti. Acum își aminti și își duse telefonul la ureche. Încă mai suna.
Comandantul nu răspunse. Brusc, cu o spaimă care cr eștea mereu, Vittoria
înțelese ce anume scotea sunetul acela înfundat. Ma i făcu un pas înainte,
tremurând.
Toată biserica păru să i se cufundă sub picioare, c ând zări trupul lipsit
de viață căzut pe podea. Nici un fârișor de sânge n u se scurgea din cadavrul
acela. Nici un semn de violență nu se vedea pe el. Doar capul comandantului
avea o poziție stranie…întors la spate, răsucit c u 180 de grade. Vittoria își
alungă din minte imaginea trupului schingiuit al ta tălui ei.
Telefonul prins la centura lui Olivetti era lipit d e pardoseală, vibrând iar
și iar pe marmura rece. Vittoria își închise propri ul telefon și zbârnâitul
încetă. În liniștea astfel creată, auzi însă un alt sunet. O răsuflare undeva, în
întuneric, chiar în spatele ei.
Dădu să se întoarcă, ținând arma în mână, dar simți că e deja prea
târziu. O lamă de foc îi despică trupul, din țeastă până în tălpi, când cotul
asasinului o izbi în ceafă.
— Acum a mea ești, se auzi o voce.
Și se făcu beznă în jurul ei.

***

De cealaltă parte a bisericii, în stânga, Langdon s e cățără pe spătarul
unei strane și se întinse pe zid, încercând să ajun gă la tachet. Acești tacheți
erau frecvent întâlniți în biserici, fiind plasați la înălțimi mari. Langdon știa
că preoții foloseau scări din lemn numite piuòli pentru a ajunge la ele.
Ucigașul folosise și el una pentru a-și atârna vict ima. „Și atunci unde mama
dracului e scara acum?!" Privi în jos, spre podea. Parcă își amintea că zărise
o scară pe undeva. Dar unde? După o clipă, inima îi sări din piept. Își adu-
sese aminte. Se întoarse spre foc. Scara era în vâr ful grămezii de lemne,
înghițită de flăcări.
Cuprins de disperare, cercetă întreaga biserică de acolo, de sus, căutând
ceva care să-l ajute să ajungă la tachet. În vreme ce privirile îi alergau de
colo-colo, avu o bruscă revelație.
„Unde naiba e Vittoria?" Dispăruse. „S-o fi dus dup ă ajutor?" O strigă,
dar nu primi nici un răspuns. Și pe unde umblă Oliv etti?
De sus izbucni un alt urlet de durere și profesorul înțelese că era prea
târziu. Își ridică ochii și, văzând cum bătrânul se chinuia deasupra

225 flăcărilor, în mintea lui nu mai râmase decât un si ngur gând. „Apă. Multă.
Să sting focul. Cel puțin să micșorez flăcările."
— Am nevoie de apă, la naiba! strigă în gura mare.
— Apa urmează, răsună o voce din spatele bisericii.
Langdon se întoarse, cât pe ce să cadă de pe strană .
Pe culoarul lateral, îndreptându-se spre el, se apr opia un fel de monstru
întunecat. Chiar și în lumina flăcărilor, ochii lui sclipeau negri și arzători.
Langdon recunoscu arma din mâna individului: era ce a care stătuse până
acum câteva minute în buzunarul sacoului său… cea pe care o luase Vittoria
atunci când intraseră în biserică.
Valul de panică precipitată care îl cuprinse era un amestec de spaime de
mai multe feluri. Primul său gând se îndreptă spre Vittoria. Ce-i făcuse
animalul ăsta? Este rănită? Sau mai rău? în aceeași clipă, își dădu seama că
bătrânul urla și mai tare acum. Cardinalul era pe m oarte. Nu mai putea să-l
ajute. Apoi, când Hassassin- ul ridică arma spre pieptul lui, panica pe care o
resimțea se întoarse spre sine, iar simțurile i se ascuțiră. Reacționă
instinctiv atunci când glonțul porni. Sări atunci d e pe strană și ateriză cu
brațele întinse spre marea de bănci de dedesubt.
Când izbi lemnul, se lovi mai tare decât își închip uise, rostogolindu-se
imediat pe podea. Marmura îi amortiză căderea cu mo liciunea oțelului.
Sunetul unor pași se apropie din dreapta. Langdon s e întoarse cu fața spre
intrarea în biserică și începu să se târască pe sub strane.

Sus, sub cupolă, cardinalul Guidera îndura, conștie nt, ultimele
momente. Privind în jos, spre trupul său gol, își v ăzu pielea de pe picioare
bășicată. „Sunt în iad, își spuse. Dumnezeule, de c e m-ai părăsit?" Știa că
trebuie să fie în iad fiindcă se uita de sus în jos la
semnul înfierat pe pieptul lui, și totuși… ca pri ntr-o vrajă drăcească,
acest cuvânt avea sens: Fire. „Foc"…

92

„Trei tururi de scrutin. Și încă n-avem papă."
În Capela Sixtină, cardinalul Mortati începu să se roage ca Dumnezeu să
înfăptuiască o minune. „Trimite-ni-i pe cei patru!" Se întârziase deja prea
mult. Un singur cardinal absent era ceva ce Mortati ar fi putut înț elege. Dar
toți patru? Nu mai aveau de ales. În aceste condiți i, atingerea majorității de
două treimi ar fi fost posibilă doar printr-o inter venție divină.
Când ivărele ușii exterioare începură să scârțâie, întregul Colegiu al
Cardinalilor se răsuci de parcă ar fi fost o singur ă ființă. Mortati știa că asta

226 nu putea însemna decât un singur lucru. Prin lege, ușile capelei nu se
deschideau decât din două motive: pentru a-i scoate pe cei foarte bolnavi
sau pentru a permite intrarea cardinalilor întârzia ți.
"I preferiti au sosit!"
Mortati își simți inima tresărind. Conclavul era sa lvat.
Dar când ușa se deschise, suspinul general ce răsun ă în toată capela nu
era unul de bucurie. Mortati rămase cu ochii aținti ți, șocat, văzând persoana
care intrase. Pentru prima dată în istorie, un camerlengo tocmai trecuse
pragul sacru al conclavului, după sigilarea ușilor.
„Dar ce-o fi în mintea lui?!"
Șambelanul se apropie de altar și se întoarse pentr u a se adresa
cardinalilor uluiți.
— Signori, am așteptat cât de mult am putut. S-au petrecut îns ă lucruri
pe care aveți dreptul să le cunoașteți.

93

Langdon habar n-avea încotro se îndrepta. Instinctu l și reflexele erau
singurele care îl îndrumau, îndepărtându-l de peric ol. Coatele și genunchii îi
amorțiseră deja, târându-se pe sub strane. Dar nu s e oprea. De undeva, o
voce îi spuse s-o ia spre stânga. „Dacă ajungi în n ava principală, o poți lua la
fugă spre ieșire." Știa însă că este imposibil. Un zid de flăcări bloca nava
principală! în vreme ce mintea lui înnebunită căuta alte soluții, corpul său
continua să se târască orbește. Zgomotul de pași ve nea acum din dreapta.
Ceea ce se întâmplă îl luă complet pe nepregătite. Își închipuise că mai
sunt încă vreo trei metri de strane până ce ajungea în fața bisericii, dar se
înșelase. Pe neașteptate, se pomeni fără „acoperișu l" care-l protejase. Pentru
o fracțiune de secundă încremeni, pe jumătate expus în partea din față a
bisericii. În absida din stânga sa, ce părea imensă din locul de unde o privea
el, se înălța acea scuiptură pentru care venise, de fapt, aici. Uitase complet
de ea. Extazul Sfintei Tereza părea un fel de natură moartă pornografică…
sfântă întinsă pe spate, cu trupul încordat de plăc ere, cu gura deschisă
într-un geamăt surd, iar deasupra ei, îngerul cu la ncea sa de foc.
Un glonț explodă în strana de deasupra capului său. Își simți trupul
ridicându-se și țâșnind precum cel al unui atlet pe pistă. Împins numai de
adrenalină și aproape inconștient de propriile acți uni, se pomeni fugind
cocoșat, cu capul între umeri, spre dreapta. Gloanț ele râpăiră în spatele lui
și, înnebunit, se trânti pe pardoseala de marmură, începând iar să se
târască incontrolabil, în viteză, până când se izbi puternic de bordura unei
nișe de pe zidul din dreapta.
Atunci o văzu. O grămăjoară pe podea, în partea din spate a bisericii.
Vittoria! Picioarele goale îi erau răsucite sub ea, dar lui i se păru că încă
respiră. Nu mai avea vreme s-o ajute.
Aproape în aceeași clipă, asasinul ocoli stranele d in stânga și se năpusti
asupra lui. Langdon înțelese că, probabil, acesta î i e sfârșitul. Ucigașul
ridică revolverul și profesorul făcu unicul lucru c are-i mai sta în puteri: se
rostogoli peste bordură, în nișă. În aceeași fracți une de secundă, coloanele

227 din marmură ale balustradei explodaseră într-o ploa ie de gloanțe.
Ca un animal încolțit, se târî cât mai departe, în nișa semicirculară.
Deasupra sa, culmea ironiei, se înălța un sarcofag. „Al meu, probabil." Chiar
și dimensiunea părea potrivită. Era o scătola — o casetă de marmură mică și
simplă, fără decorațiuni și ornamente. Un mormânt i eftin. Sicriul era ridicat
de pe podea și sprijinit pe două blocuri de marmură . Langdon privi spațiul
îngust de dedesubt, întrebându-se dacă ar încăpea î n el.
Pașii asasinului se apropiau. Neavând altă soluție, Langdon își împinse
trupul pe pardoseală, spre sarcofag. Prinzând cu fo rță suporturile de
marmură, se făcu una cu podeaua și, trăgând din toa te puterile, își îndesă
jumătatea de sus a corpului sub sarcofag. Arma bubu i.
În același moment, Langdon simți ceea ce nu mai sim țise niciodată în
viața lui… un glonț care-i trecea pe lângă corp. Un șuierat scurt, precum
pocnetul unui bici, și glonțul îl rată cu un milime tru, înfigându-se în
marmură și stârnind un nor de praf. Cu sângele puls ându-i sălbatic în vine,
își trase și restul corpului sub sarcofag, apoi, mi șcându-se pe pardoseală
asemenea unui șarpe, încercă să iasă de cealaltă pa rte a sicriului. Drum
închis însă.
Ședea acum față-n față cu peretele din spate al niș ei. Nu mai avea nici o
îndoială că spațiul acesta îngust dintre sarcofag ș i zid urma să fie mormân-
tul său. „Foarte curând", își dădu el seama, zărind țeavă revolverului în
deschiderea de sub sarcofag.
Hassassin- ul ținea arma paralel cu podeaua, îndreptată direct sp re
abdomenul lui.
Imposibil să rateze.
O ultimă zvâcnire a instinctului său de conservare îl însufleți. Își răsuci
corpul până ce ajunse cu fața în jos, paralel cu sa rcofagul, își presă ambele
mâini pe pardoseală și un ciob rămas în pielea lui din arhivă i se înfipse în
palmă. Ignorând durerea, apăsă din toate puterile. Ca într-o flotare nereu-
șită, își arcui spatele lipindu-l de sicriu și își ridică abdomenul de la podea,
exact în clipa în care arma se declanșă. Simți valu l de gloanțe trecând pe
sub el și pulverizând travertinul poros de dincolo. Închise ochii, se forță să
mențină aceeași poziție și se rugă ca șuvoiul să în ceteze.
Și încetă.
În locul răpăitului asurzitor se auzi sunetul rece și sec al încărcătorului
gol.
Langdon își deschise ochii încet și se temu că pleo apele sale vor face prea
mult zgomot. Înăbușindu-și durerea din oase și din mușchi, rămase în
aceeași poziție, arcuit ca o pisică. Aproape că nu îndrăznea să respire.
Asurzit de bubuitul armei, își ciuli urechile și în cerca să audă pașii
asasinului îndepărtându-se. Liniște. Își aminti de Vittoria și își dori s-o
poată ajuta.
Sunetul care urmă îi izbi timpanul ca un baros. Inu man. Un răcnet
gutural de sforțare supraomenească.
Sarcofagul de deasupra lui începu brusc să se ridic e dintr-o parte.
Langdon își trânti din nou trupul pe podea, sutele de kilograme de marmură
îndreptându-se spre el. Gravitația se dovedi mai pu ternică decât frecarea și
capacul sarcofagului alunecă, lent, prăbușindu-se î n cele din urmă pe
pardoseală. Imediat o urmă și sicriul, începând să se desprindă de pe

228 suporți și amenințând să se prăvălească peste el, c u susul în jos.
Langdon înțelese instantaneu că ori va fi îngropat în spațiul rămas
dedesubt, ori va fi strivit de marginea sarcofagulu i. Instinctiv, își trase capul
între umeri, își strânse picioarele cât mai mult su b el și își lipi brațele de
trup. Apoi închise ochii și așteptă inevitabila pră bușire.
Zguduitură zgâlțâi pardoseala din temelii. Una din marginile sarcofagului
căzu la doar câțiva milimetri de capul lui, cu un t rosnet care făcu să-i
clănțăne dinții. Brațul lui drept părea încă intact , deși Langdon fusese sigur
că va fi strivit în cădere. Deschise ochii și zări o rază de lumină. Marginea
dreaptă a sicriului nu atinsese podeaua, fiind încă parțial sprijinită pe
suporturile de marmură. Chiar deasupra capului său însă, părea să se afle
însăși fața neagră a morții.
Cadavrul din mormânt atârna privind drept spre el, trupul descompus
rămânând lipit de fundul mormântului, așa cum se în tâmplă adesea cu
cadavrele. Leșul pluti o clipă deasupra lui, ca un îndrăgostit care ezită, și
apoi, cu un pârâit grețos, se desprinse de sicriu. Trupul căzu peste el ca
într-o îmbrățișare finală și o ploaie de oase și de praf putred îi pătrunse în
gură, în nas și în ochi.
Înainte de a putea schița el vreun gest, un braț pă trunse prin
deschiderea rămasă sub sarcofag, bâjbâind printre o seminte ca un piton
flămând. Șerpuind și pipăind, dădu peste gâtul lui Langdon. Degetele se
încleștară. Langdon se zbătu să scape din cleștele ce-i strivea laringele, dar
mâneca dreaptă a sacoului îi era prinsă sub margine a sicriului. Avea un
singur braț liber și, pentru el, bătălia era deja p ierdută.
Își îndoi picioarele în puținul spațiu rămas liber, tălpile lui căutând baza
sarcofagului. O găsiră. Arcuindu-se, își lipi tălpi le de ea. Apoi, în vreme ce
mâna încleștată pe gâtul lui strângea din ce în ce mai tare, închise ochii și-și
întinse picioarele printr-o mișcare bruscă. Sarcofa gul înclinat începu să
alunece, încet, dar sigur.
Cu un scrâșnet, masa de marmură căzu complet de pe suporturi și
ateriză pe podea. Marginea sicriului se prăbuși pes te brațul asasinului și
atunci se auzi un urlet înăbușit de durere. Degetel e își slăbiră strânsoarea,
zvâcnind și contorsionându-se. Când ucigașul reuși să-și elibereze brațul,
sarcofagul căzu drept pe pardoseală, cu o bufnitură răsunătoare.
Întuneric beznă. Din nou!
Și liniște.
Nu se mai auzea nimic de dincolo de sicriul răsturn at. Nu mai simțea
nici o încercare de a pătrunde până la el. Nimic. Z ăcând astfel în mijlocul
mormanului de oase sfărâmate, Langdon încercă să al unge bezna ce-l
învăluia, gândindu-se la ea.
„Vittoria. Mai trăiești, oare?"
Dacă ar fi știut adevărul — oroarea care o aștepta — și-ar fi dorit, de
dragul ei, să fie deja moartă.

94

În Capela Sixtină, alături de colegii săi înmărmuri ți, cardinalul Mortati

229 încerca să înțeleagă sensul cuvintelor pe care le a uzea. În fața lor, luminat
doar de flăcările sfeșnicelor, șambelanul le dezvăl uise o istorie despre ură și
trădare care le înghețase sângele în vine. Le vorbi se despre cardinali răpiți,
despre cardinali înfierați și despre cardinali uciși! Le povestise despre vechea
Confrerie Illuminati — un nume ce stârnea spaime de mult uitate — despre
renașterea ei și despre jurământul de răzbunare pe care aceasta îl făcuse.
Cu durere în glas, șambelanul le spusese și despre otrăvirea fostului
papă… victimă a acelorași Illuminati. Iar în final, cu glas aproape șoptit, le
vorbise despre o nouă armă letală, antimateria, car e în mai puțin de două
ore amenința să distrugă întreaga Cetate a Vaticanu lui.
Când sfârși, Mortati avea impresia că diavolul însu și sorbise tot aerul din
încăpere. Nimeni nu se mișca. Vorbele șambelanului pluteau încă în semi-
obscuritatea capelei.
Unicul sunet pe care bătrânul cardinal îl mai auzea acum era straniul
zumzet al unei camere de filmat, undeva în spate — o prezență electronică
pe care nici un conclav din istorie n-o mai suporta se, dar pe care o solicitase
il camerlengo. Spre profunda uluire a tuturor cardinalilor, șambel anul
intrase în capelă însoțit de doi reporteri BBC — un bărbat și o femeie — și
anunțase că aceștia vor transmite declarația sa, în direct, întregii lumi.
Acum, vorbind spre cameră, il camerlengo făcu un pas înainte. Vocea îi
era adâncă, răsunătoare.
— Confreriei Illuminati și lumii științifice vreau să le spun un singur
lucru: ați câștigat acest război.
O tăcere deplină cuprinse întreaga capelă, chiar și în cele mai îndepăr-
tate colțuri. Mortati putea auzi clar bubuitul disp erat al propriei inimi.
— Roata s-a pus în mișcare cu mult timp în urmă, co ntinua șambelanul.
Victoria voastră era inevitabilă. Niciodată ca până acum acest lucru nu a
fost atât de vădit. Știința este noul Dumnezeu.
„Ce tot spune el acolo?! se miră Mortati. Oare a în nebunit? Lumea
întreagă îl ascultă!"
— Medicina, comunicațiile, electronica, astronautic a, manipulările
genetice… acestea sunt miracolele despre care le povestim astăzi copiilor
noștri. Acestea sunt miracolele pe care le aducem c a o dovadă că știința ne
dă răspuns la orice. Vechile istorisiri despre Imac ulata Concepțiune, despre
tufișuri în flăcări și mări care se despică nu mai sunt relevante. Dumnezeu e
unul învechit. Știința a câștigat bătălia. Ne predă m!
Un murmur de uimire și de derută străbătu întreaga capelă.
— Dar victoria științei, adăugă șambelanul cu o voc e ca un tunet, ne
costă pe toți. Și ne costă scump. Tăcere: Știința a ușurat, într-adevăr,
suferințele cauzate de boli și de mizerie și ne-a o ferit o sumedenie de
mașinării pentru distracția și confortul nostru, da r ne-a lăsat o lume lipsită
de minunea frumuseții. Apusurile de soare au fost r eduse la frecvențe și
lungimi de undă. Complexitatea universului a fost t ranspusă în ecuații
matematice. Ne-a fost distrus chiar și respectul no stru de sine, ca ființe
umane. Știința afirmă că Pământul și locuitorii săi nu sunt altceva decât un
strop nesemnificativ în marele proiect universal. U n accident cosmic. Însăși
tehnologia care promite să ne unească, tocmai ea ne desparte. Fiecare
individ se află acum într-o interconexiune electron ică cu întregul glob și
totuși ne simțim mai singuri ca niciodată. De pretu tindeni ne asaltează

230 violența, agresivitatea, dezbinarea și trădarea. Sc epticismul a devenit o
virtute. Cinismul și nevoia de dovezi și certitudin e înseamnă azi gândire
avansată. E de mirare deci că oamenii se simt acum mai deprimați decât în
orice alt moment al istoriei noastre? Mai are știin ța ceva sacru? Ea caută
răspunsuri disecând pruncii încă nenâscuți! Ba chia r visează să ne restruc-
tureze până și ADN-ul! Știința sfărâmă lumea lui Du mnezeu în fragmente
din ce în ce mai mici, din dorința de a-i pătrunde înțelesul… și tot ce găsește
nu sunt decât alte întrebări.
Mortati era impresionat. Il camerlengo avea acum un aer aproape hipno-
tic. Gesturile și vocea lui emanau o forță pe care bătrânul cardinal n-o
întâlnise niciodată la altarul Capelei Sixtine:
— Străvechiul conflict dintre religie și știință a luat sfârșit. Ați câștigat.
Dar n-ați jucat cinstit. N-ați oferit răspunsurile dorite. Ați câștigat reorien –
tând societatea umană atât de dramatic, încât adevă ruri considerate altă-
dată imuabile par astăzi inaplicabile. Religia nu m ai poate ține pasul cu voi.
Dezvoltarea științifică este exponențială. Se hrăne ște din propria substanță,
precum un virus. Fiecare descoperire deschide calea spre alte descoperiri.
Omenirii i-au trebuit mii de ani pentru a progresa de la roată la automobil,
dar numai câteva decenii pentru a trece de la aceas ta la zborul spațial. Azi,
progresul științific se măsoară în săptămâni. Avans ează orbește, fără a putea
fi controlat. Prăpastia dintre noi se adâncește tot mai mult și, cu cât religia
rămâne mai în urmă, cu atât oamenii se simt mai goi , mai pustiiți din punct
de vedere spiritual. Plângem și strigăm în goana no astră de a desluși înțele-
suri. Și, credeți-mă, strigăm din toate puterile. V edem OZN-uri, comunicăm
cu morții, vorbim cu spiritele, trăim experiențe de ieșire din corp… toate
aceste excentricități par științifice, dar sunt ruș inos de iraționale. Ele nu
sunt decât strigătul disperat al sufletului nostru singur și chinuit, mutilat de
propria iluminare și de incapacitatea lui de a vede a un sens în orice altceva
decât în tehnologie.
Mortati se aplecă în scaun, pentru a auzi mai bine. La fel ca el, ceilalți
cardinali și oamenii din lumea întreagă sorbeau fie care cuvânt de pe buzele
acestui tânăr preot. În vocea șambelanului nu era n ici urmă de emfază sau
de sarcasm. Nu amintise niciodată de Biblie sau de Iisus. Folosea un limbaj
modem, simplu și curat, ca și cum vorbele ar fi cur s chiar din gura
Domnului, vorbea în termeni moderni… pentru a tra nsmite un mesaj vechi
de când lumea. În acel moment, Mortati înțelese în parte de ce fostul papă
ținuse atât de mult la acest tânăr. Într-o lume a a patiei, a cinismului și a
divinizării tehnologiei, oamenii precum il camerlengo, realiști, sinceri și
devotați, erau unica salvare a Bisericii.
Tonul șambelanului era mai ferm acum:
— Știința, spuneți voi, ne va salva. Știința, spun eu, ne-a distrus deja.
Încă de pe vremea lui Galilei, Biserica a încercat să încetinească marșul
triumfal al științei, uneori cu mijloace greșite, d ar întotdeauna cu cele mai
bune intenții. Chiar și așa, tentația este prea mar e pentru ca omul să-i poată
rezista. Priviți în jurul vostru! Știința nu și-a r espectat promisiunile.
Făgăduielile de eficientizare și simplificare a vie ții nu au adus decât haos și
poluare. Am devenit o specie dezbinată și violentă. .. care înaintează rapid pe
calea distrugerii.
Șambelanul făcu o scurtă pauză, apoi își aținti pri virea intensă în

231 cameră:
— Cine este acest dumnezeu al științei? Cine este d umnezeul care le
oferă copiilor săi putere, dar nu și un cadru moral care să-i învețe cum să-și
folosească acea putere? Ce fel de dumnezeu dă copil ului său focul, dar nu-l
învață care sunt pericolele ce-l pândesc? Știința n u spune nimic despre ce-i
bine și ce-i rău. Manualele de știință ne învață cu m să producem o reacție
nucleară, dar nu conțin nici un capitol în care să se întrebe dacă aceasta e
bună sau e rea. Științei deci îi spun acest lucru: Biserica a obosit. Am obosit
încercând să fim jalonul vostru. Ne-au secat resurs ele tot zbătându-ne să
fim o voce a echilibrului în nesfârșită voastră cău tare pentru a descoperi
particule tot mai mici și profituri tot mai mari. N u vă întrebăm acum de ce
nu vă controlați, ci cum ați putea-o face. Lumea vo astră se mișcă atât de
repede, încât dacă vă opriți chiar și pentru o secu ndă să vă gândiți la impli –
cațiile acțiunilor voastre, un altul, mai eficient, vă va depăși pe negândite.
Așa că înaintați mereu. Voi înmulțiți armele de dis trugere în masă, dar papa
este cel care străbate globul, implorându-i pe lide rii din lumea întreagă să le
reducă. Voi clonați ființe vii, dar Biserica este c ea care vă reamintește să
țineți seama de implicațiile morale ale acțiunilor voastre. Voi îi încurajați pe
oameni să comunice prin telefoane, monitoare și com putere, dar Biserica
este cea care își deschide porțile și ne amintește să ne apropiem unii de alții,
așa cum ne-a fost dat. Ați ajuns chiar să ucideți p runci încă nenăscuți, în
numele cercetărilor menite să salveze alte vieți. Ș i iarăși, Biserica este cea
care vă atrage atenția asupra nebuniei acestui rați onament. Și în tot acest
timp, voi declarați că Biserica e ignorantă. Dar ci ne e, de fapt, ignorantul?
Cel care nu poate defini fulgerul ori cel care nu-i respectă forța cutremură-
toare? Biserica își deschide brațele către voi. Căt re fiecare om în parte. Și to-
tuși, cu cât noi ne apropiem mai mult, cu atât ne r espingeți mai tare. „Arăta-
ți-ne o dovadă că Dumnezeu există" ne cereți voi. Priviți spre cer uri cu teles-
coapele voastre, vă zic eu, și spuneți-mi cum ar fi posibil să nu existe un
Dumnezeu!
În ochii șambelanului apăruseră acum lacrimi:
— Ne întrebați cum arată Dumnezeu. Eu vă întreb: de unde a apărut
această curiozitate? Răspunsul este același la ambe le întrebări: nu-L vedeți
pe Dumnezeu în știința voastră? Cum de nu-L vedeți? ! Susțineți că o variație
infimă a forței gravitaționale sau a greutății unui atom ar fi fost suficientă
pentru a transforma Universul nostru magnific într- un haos lipsit de viață,
și totuși nu Vedeți mâna Domnului în asta? Este, într-adevăr, mai ușor de
crezut că am tras singura carte norocoasă dintr-un pachet de miliarde
posibile? Am devenit atât de morți spiritual, încât suntem dispuși mai
degrabă să credem într-o utopie matematică, decât
Într-o putere mai presus de noi? Indiferent dacă vo i credeți sau nu în
Dumnezeu, continuă il camerlengo, un lucru trebuie să-l știți: când noi, ca
specie, vom renunța să mai credem într-o putere mai mare decât cea a
noastră, vom renunța și la simțul responsabilității . Credința… orice credin-
ță… ne amintește mereu că mai e ceva ce nu înțele gem, ceva față de care
suntem răspunzători… Având credință, devenim resp onsabili față de ceilalți,
față de noi înșine și față de un adevăr mai înalt d ecât noi. Religia are meteh-
nele ei, dar numai fiindcă și omul le are pe ale sale. Dacă și restul omenirii ar
vedea Biserica așa cum o văd eu… privind dincolo de ziduri și de ritualuri…

232 ar vedea un miracol modern… o fraternitate a unor suflete simple și imper-
fecte, care nu vor să fie decât o voce a compasiuni i într-o lume ce și-a pier-
dut controlul.
Il camerlengo arătă spre Colegiul Cardinalilor și, instinctiv, fe meia de la
BBC îi urmă direcția mâinii cu camera.
— Suntem noi învechiți? întrebă șambelanul. Sunt oa menii aceștia niște
dinozauri? Sau eu? Mai are lumea cu adevărat nevoie de un glas care să ia
partea celor săraci, slabi și oprimați, ori a copii lor încă nenăscuți? Avem
într-adevăr nevoie de suflete ca acestea care, deși imperfecte, își petrec
întreaga viață implorându-ne pe fiecare dintre noi să nu ne pierdem jaloa-
nele de moralitate și să nu ne rătăcim?
Mortati își dădu seama că șambelanul — involuntar s au nu — făcuse o
mișcare strălucită. Arătând spre cardinali, personi fica Biserica. Vaticanul nu
era doar o simplă clădire, ci însemna oameni — oameni ca acest tânăr preot,
care își trăiau întreaga viață în slujba binelui.
— În seara aceasta, am ajuns pe marginea abisului, continua el. Nimeni
nu-și mai poate permite să fie nepăsător. Indiferen t că numiți acest rău —
Satan, corupție sau imoralitate… forța sa întunec ată e vie și crește cu fiecare
zi. N-o ignorați!
Vocea șambelanului se transformă într-o șoaptă și c amera focaliză pe
chipul lui:
— Deși puternică, această forță nu e invincibilă. B inele poate învinge.
Ascultați-vă inima! Ascultați-L pe Dumnezeu! împreu nă ne putem îndepărta
de abis.
Mortati înțelegea acum. Motivul îi devenise clar: c onclavul fusese între-
rupt, dar asta era singura cale. Un strigăt de ajut or, dramatic și disperat.
Șambelanul se adresa atât prietenilor cât și dușman ilor, îndemnându-i pe
toți să vadă lumina și să oprească această nebunie. În mod sigur, cineva
dintre cei care-l ascultau avea să înțeleagă irațio nalitatea acestui complot și
avea să ia poziție.
Il camerlengo în genunche în fața altarului:
— Să ne rugăm împreună!
Cardinalii căzuseră cu toții în genunchi, pentru a rosti rugăciunea. Afa-
ră, în Piazza San Pietro și pretutindeni în lume, o menirea întreagă îngenun-
che o dată cu ei.

95

Hassassin- ul își puse trofeul inconștient în partea din spate a camionetei
și zăbovi o clipă admirând trupul nemișcat. Femeia nu era așa de frumoasă
ca acelea pe care le cumpăra el, dar avea o forță a nimalică, vie, care-l excita.
Ușor asudat, corpul ei iradia luminozitate și miros ea a mosc.
În vreme ce-și savura premiul, nu luă în seamă puls ația neobișnuită din
braț. Rana provocată de căderea sarcofagului, deși dureroasă, era nesemni-
ficativă… merita pe deplin compensația pe care o avea acum în fața ochilor.
Oricum, era consolat știind că americanul care îi p rovocase această rană era
mort deja, probabil.

233 Privindu-și prizioniera leșinată, Hassassin- ul își imagină ce avea să-i
aducă viitorul apropiat. Își strecură o palmă pe su b bluza ei. Sânii aveau o
formă perfectă sub sutien. „Da, surâse el. Meriți a tâta efort." Înfrânându-și
pofta de a se năpusti asupra ei acolo, pe loc, înch ise portiera și demară în
noapte.
Nu avea motive să anunțe presa despre această crimă… flăcările o vor
face în locul lui.

***

La CERN, Sylvie ascultase împietrită discursul șamb elanului. Niciodată
în viață nu se simțise atât de mândră de a fi catol ică și atât de rușinată
fiindcă lucra pentru CERN. Părăsind aripa recreațio nală, observă că în
fiecare salon domnea o atmosferă de sumbră nedumeri re. Când ajunse în
biroul lui Kohler, toate cele șapte linii telefonic e sunau. Solicitările din
partea presei nu erau niciodată direcționate spre b iroul directorului, așa că
toate aceste apeluri nu puteau însemna decât un sin gur lucru.
Geld. Bani.
Noua tehnologie de creare a antimateriei stârnise d eja interesul.

În interiorul Vaticanului, Gunther Glick zburda pe urmele șambelanului,
care părăsise Capela Sixtină. Împreună cu Macri, to cmai încheiase
transmisiunea vieții lui. Și ce mai transmisiune! Il camerlengo fusese
extraordinar.
Pe culoar, preotul se întoarse spre Glick și Macri:
— Am cerut Gărzii Elvețiene să vă ofere câteva foto grafii — ale cardina-
lilor înfierați și ale Sfinției Sale. Trebuie să vă previn că imaginile nu sunt
deloc plăcute. Arsuri înfiorătoare. Limbă înnegrită . Dar aș vrea să le difuzați
ca să le poată vedea lumea întreagă.
Glick își spuse că la Vatican Crăciunul venise mai devreme și cu daruri
incredibile! „Chiar vrea ca eu să difuzez pe post, în exclusivitate, o fotografie
a fostului papă?"
— Sunteți sigur? întrebă, încercând pe cât posibil să-și ascundă entu-
ziasmul.
Șambelanul încuviință:
— Garda Elvețiană vă va oferi, de asemenea, imagini video în direct ale
conteinerului cu antimaterie.
Glick se holbă, nevenindu-i să creadă: „Crăciunul! Crăciunul!"
— Illuminati vor afla curând, declară preotul, că au supralicita t din
cale-afară.

96

Ca o temă recurenta a unei simfonii diabolice, bezn a sufocantă revenise.
„Fără lumină. Fără aer. Fără ieșire."
Blocat sub sarcofagul răsturnat, Langdon își simți mintea rătăcind

234 periculos pe marginea abisului. Încercând să-și înd repte gândurile spre orice
altceva decât spre spațiul închis care-l strângea c a într-o menghină, se
strădui să se concentreze asupra unui proces logic. .. matematică, muzică,
orice. Dar nici un gând liniștitor nu părea a avea loc în mintea sa. „Nu mă
pot mișca! N-am aer!"
Reușise să-și elibereze mâneca sacoului în momentul când căzuse
sicriul, așa că acum avea brațele libere. Chiar și așa însă, deși împingea cât
putea de tare în „plafonul" carcerii sale, nu se cl intea deloc. Chiar dacă era
bizar, își dorea ca mâneca să-i fie încă prinsă ded esubt. „Măcar ar fi rămas
puțin loc prin care să pătrundă aer!"
În încercarea zadarnică de a împinge capacul sarco fagului de deasupra,
mâneca stângă i se ridică, scoțând la iveală licări rea slabă a unui vechi
prieten. Mickey. Figura verzuie a șoricelului părea că râde de el.
Privi în toate părțile, în căutarea unei raze de lu mină cât de slabe, dar
marginea sarcofagului se așezase perfect pe podea. „Ai naibii perfecționiști
italieni!", blestemă, încarcerat acum de aceeași mă iestrie artistică pe care
totdeauna o venerase… muchii impecabile, paralele perfecte și, desigur, cea
mai solidă și mai rezistentă marmură de Carrara.
Precizia poate fi sufocantă uneori.
— Dar ridică-te odată! strigă cu glas tare, împingâ nd și mai tare prin
grămada de oase frânte.
Sicriul păru că se mișcă ușor. Își încleștă dinții și împinse din nou. Sim-
țea sarcofagul greu ca un bolovan uriaș, dar de ace astă dată chiar se ridică
vreo jumătate de centimetru. O palidă licărire de l umină se zări afară, apoi
marmura căzu înapoi. Langdon zăcu gâfâind câteva cl ipe în întuneric. Încer-
că să-și folosească picioarele pentru a ridica sarc ofagul, așa cum făcuse
când îl atacase asasinul, dar acum, că blocul de ma rmură se așezase drept
pe pardoseală, nu avea loc nici măcar să-și întindă genunchii. Spaima cau-
zată de claustrofobie începu să pună stăpânire pe e l; i se părea că sicriul se
strânge în jurul lui cu fiecare clipă. Amenințat de delir, încercă să alunge
gândurile și impresiile cutremurătoare, pentru a-și păstra o urmă de
rațiune.
— Sarcofag, spuse el cu voce tare, pe un ton cât ma i profesoral. Dar
chiar și erudiția părea să-i fie împotrivă astăzi. „Cuvântul sarcofag derivă din
termenii eleni sarx, care înseamnă «carne», și «phagein», «a mânca». Sunt
captiv într-o cutie menită, literal, să «mănânce ca rne»."
Imaginea cărnii desprinse de pe oase nu făcea decât să-i amintească
faptul că zăcea printre rămășițele unui trup omenes c. Brusc i se făcu greață.
Dar îi veni și o idee.
Orbecăind în jur, găsi o bucată mai mare de os. O c oastă, poate. Dar ce
importanță mai avea?! Tot ce voia era o mică pană, un ic. Dacă ar mai fi
putut ridica o dată sicriul cât de puțin, împingând repede bucata de os
dedesubt, poate că ar avea suficient aer…
Fixând capătul strivit al osului în locul dintre sa rcofag și podea, încercă
să împingă cu mâna cealaltă. Nici o mișcare. Nici m ăcar ușoară. Încă o dată.
Pentru o clipă, sicriul păru că tremură ușor, dar a tât.
Duhoarea fetidă și lipsa oxigenului îl secătuiau ra pid de puteri și își
dădu seama că nu mai avea forță decât pentru o sing ură încercare. În plus,
știa că îi vor trebui ambele mâini libere.

235 Așeză din nou capătul osului perpendicular pe muchi a sarcofagului și,
întorcându-se puțin, îl fixă în loc cu umărul. Aten t să nu-l miște, își puse
palmele pe fundul sicriului. Senzația pe care i-o d ădea blocul de marmură
lipit aproape de trupul lui îl înnebuni din nou. Pe ntru a doua oară într-o
singură zi, era blocat fără aer. Icnind cu putere, împinse cu toată forța în
sus, cu o mișcare explozivă. Sarcofagul se ridică d e la podea pentru o
frântură de secundă. Suficient însă. Împins de umăr ul său, fragmentul de os
pătrunse în minusculul spațiu liber astfel creat. C ând masa de marmură
căzu la loc, osul se frânse. Totuși, de această dat ă, între sicriu și pardoseală
rămăsese puțin loc. O rază slabă de lumină pătrunde a pe sub marginea lui.
Vlăguit, Langdon își lăsă brațele în jos. Speră ca gheara care-i strângea
gâtul să dispară și așteptă, dar părea că îl strâng e din ce în ce mai tare.
Aerul ce venea de afară era insesizabil. Să fie oar e suficient pentru a-l ține în
viață? Pentru cât timp? Dacă și-ar pierde cunoștinț a, cine își va da seama că
el se află acolo, dedesubt?
Făcu un efort să-și ridice din nou brațul și să vad ă cât e ceasul: 22.12.
Cu degete tremurând, bâjbâi în jurul cadranului, în tr-o ultimă și disperată
încercare. Răsuci un ax și apăsă un butonaș.
Apoi, în timp ce zăcea stors de puteri și simțea cu m zidurile de marmură
se strâng în jurul lui, de neoprit, vechile spaime îl copleșiră. Încercă să-și
imagineze, ca de atâtea ori înainte, că se afla pe un câmp întins, în aer liber.
Închipuirea nu-i era însă de nici un ajutor. Coșmar ul care-l bântuia încă din
copilărie puse din nou stăpânire pe el…

„Florile de aici sunt ca niște picturi!" își spuse copilul, alergând pe
pajiștea înverzită. Ce bine ar fi fost dacă ar fi v enit și pătrinții lui! Dar ei erau
ocupați să ridice cortul.
— Să nu te duci prea departe! îi strigase mama.
El se prefăcuse însă că n-a auzit-o și o luase la f ugă prin pădurice.
Acum, pe această pajiște minunată, ajunse în dreptu l unei grămezi de
pietre. „Probabil că era fundația vreunei cabane st răvechi", își spuse el.
Oricum, nu avea de gând să se apropie. Știa că nu a re voie. În plus, privirea
îi fusese atrasă de altceva: un fir delicat de papu cul-doamnei — cea mai
frumoasă și cea mai rară floare din New Hampshire. Până acum nu mai
văzuse așa ceva decât în cărți.
Curios, se apropie și se așeză în genunchi lângă fl oare. Sub el, pământul
părea umed și moale. Planta găsise deci un loc foar te fertil; creștea dintr-o
bucată de lemn putred.
Entuziasmat de gândul că-și va putea lua nou-găsita comoară acasă,
copilul se aplecă, întinzând mâna spre tulpina fira vă.
Dar nu mai reuși s-o apuce.
Cu un trosnet sec, solul cedă.
În cele trei secunde terifiante de cădere, copilul înțelese că avea să moa-
ră. Prăbușindu-se ca un bolovan, își pregăti trupul pentru impactul nimici-
tor. Dar când acesta se produse, nu simți nici o du rere. Doar moliciune.
Și ceva rece.
Atinse oglinda adâncă a apei la început cu capul și apoi se cufunda în-
tr-un întuneric de smoală, îngust. Zbătându-se și d ând din mâini nebuneș-

236 te, pipăi pereții verticali ce se închideau în juru l lui. Cumva, probabil din
instinct, se răsuci împroșcând și scuipând, și ajun se la suprafață.
Lumină.
Foarte slabă. Deasupra. La kilometri depărtare, așa părea.
Brațele lui se agitau prin apă și bâjbâiau pe zidul ce-l înconjura, căutând
ceva de care să se prindă. Numai piatră netedă. Căz use într-un puț abando-
nat. Strigă după ajutor, dar nu-i răspunse decât ec oul. Apoi strigase, iar și
iar. Deasupra lui, punctul de lumină pălea încet.
Se însera.
Timpul părea că nu mai curge firesc în întuneric. T rupul începu să-i
amorțească, dar continuă să lovească apa cu brațele , să strige și să plângă.
Îl chinuia spaima că pereții de piatră ai puțului s e strâng jurul lui, îngropân-
du-l de viu. Mușchii îi ardeau, extenuați. De câtev a ori avu impresia că aude
voci. Strigă iar, dar glasul îi era slab acum… ap roape neauzit… ca într-un
vis.
O dată cu lăsarea nopții, puțul părea să se adâncea scă. Pereții se
apropiau tot mai mult de capul lui. Îngrozit, copil ul îi împinse cu brațele.
Fiindcă era istovit, ar fi vrut să renunțe. Însă ap a îl ținea la suprafață,
alinându-i spaima arzătoare și amorțindu-i simțuril e.
Când sosi echipa de salvare, îl găsi aproape inconș tient. Stătuse în apă
vreme de cinci ore. Două zile mai târziu, ziarul Boston Globe publicase pe
prima pagină un articol cu titlul „Micul înotător a rezistat".

97

Hassassin- ul zâmbi când camioneta sa trecu dincolo de poarta masivei
clădiri de piatră ce străjuia malul Tibrului. Opri, coborî, își luă premiul în
brațe și se repezi prin tunel, mulțumit că povara l ui era zveltă și ușoară.
Ajunse la ușă.
"Biserica Iluminării. Vechea sală de reuniuni a Con feriei Illuminati. Cine
și-ar fi închipuit că aici se află?!"
Intră și o așeză pe un divan. Îi întoarse mâinile l a spate și-i legă picioa-
rele. Știa că trebuie să mai aștepte până ce se va putea bucura de prada sa;
mai avea de îndeplinit o ultimă misiune. Apa.
Și totuși, își putea permite o clipă de plăcere. În genunche alături de ea
și-i mângâie coapsa. Pielea îi era netedă și caldă. Mai sus. Degetele lui brune
pătrunseră pe sub marginea șortului. Mai sus.
Se opri. „Răbdare, își spuse excitat. Mai ai încă d e lucru."
Ieși pentru câteva momente pe balconul de piatră. A dierea nopții îl răcori
și-i potoli ardoarea. Jos, în depărtare, apele Tibr ului curgeau învolburate. Își
îndreptă ochii spre cupola ce se înălța în Piazza S an Pietro, la un kilometru
depărtare, învăluită în lumina zecilor de reflectoa re ale presei.
— Ultimele tale clipe, spuse cu voce tare, amintind u-și miile de musul-
mani măcelăriți în vremea cruciadelor. La miezul no pții ai să-ți întâlnești
creatorul!
În spatele lui, pe divan, femeia se mișcă. Hassassin- ul se întoarse. Poate
că ar trebui s-o lase să-și revină. Teroarea întipă rită în ochii femeilor era

237 pentru el supremul afrodiziac.
Era mai bine să fie prudent. Era preferabil ca ea s ă rămână inconștientă
cât timp lipsea el. Deși era legată și n-avea cum s ă scape, Hassassin- ul nu
voia ca, la întoarcere, să-și găsească prada extenu ată, după încercări
zadarnice de a evada. „Vreau să-ți păstrezi forțele … pentru mine."
Îi ridică ușor capul și pipai în mica adâncitură de la ceafă. Era acolo, pe
meridianul energetic, un punct pe care-l folosise d e nenumărate ori. Îl găsi
și, cu o forță strivitoare, își împinse degetul în cartilaj, până ce-l simți
cedând ușor. Trupul femeii se destinse instantaneu. „Douăzeci de minute",
își spuse. Sublima încununare a unei zile perfecte. După ce-l va fi slujit
îndeajuns și va fi murit făcând-o, el va ieși pe ba lcon și va admira focurile de
artificii ale Vaticanului, în noapte.
Lăsându-și prada inconștientă pe divan, coborî scăr ile și pătrunse într-o
temniță luminată de câteva torțe. Ultima misiune. S e apropie de masă și se
plecă în fața sacrelor forme din metal lăsate acolo pentru el.
Apa. Ultima.
Desprinse o făclie de pe perete, așa cum mai făcuse de trei ori înainte, și
încinse metalul. Când forma ajunse la incandescență , o prinse de mâner și
porni spre ultima celulă.
Înăuntru, un bărbat aștepta în tăcere. Singur și bă trân.
— Cardinale Baggia, șuieră Hassassin- ul. Ți-ai spus ultima rugăciune?
Ochii italianului îl priviră neclintiți, fără teamă :
— M-am rugat doar pentru sufletul tău.

98

Cei șase pompieri chemați pentru incendiul din Bise rica Santa Maria
della Vittoria stinseseră focul cu jeturi de gaz Ha lon. Apa era mai ieftină, dar
ar fi distrus frescele și Vaticanul le plătea pompi erilor romani o sumă consi-
derabilă pentru a asigura un serviciu rapid și de c alitate, în toate clădirile
aflate sub patronajul său.
Prin însăși natura muncii lor, pompierii se confrun tau aproape zilnic cu
tragedia, dar execuția din această biserică avea să le rămână mult timp
întipărită în memorie. Un amestec de crucificare, s pânzurare și ardere pe
rug, scena părea desprinsă dintr-un monstruos coșma r gotic.
Din nefericire, ca de fiecare dată, presa ajunsese la fața locului înaintea
lor și luase o sumedenie de imagini, înainte de a f i îndepărtată. Când pompi-
erii izbutiră să coboare victima și s-o așeze pe po dea, nimeni nu mai avu nici
o îndoială cu privire la identitatea ei.
— Cardinale Guidera, șopti cineva. Di Barcelona.
Bătrânul era gol. Partea inferioară a corpului avea o culoare
neagră-purpurie, iar din pielea crăpată a coapselor sale se scurgeau firișoare
de sânge. La glezne se vedeau oasele ieșite în afar ă. Un pompier vomită.
Altul ieși în fugă din biserică pentru a respira ae r proaspăt.
Culmea ororii era însă simbolul înfierat pe pieptul cardinalului. Șeful de
echipă se roti în jurul cadavrului, înmărmurit. "Lavoro del diavolo, își spuse.
"Opera diavolului." Și omul se închină pentru prima dată din copilărie.

238 — Un' altro corpo! strigă cineva.
Unul dintre pompieri găsise încă un cadavru.
Șeful de echipă îl recunoscu imediat. Austerul coma ndant al Gărzii
Elvețiene fusese un om prea puțin agreat de repreze ntanții oficialităților.
Șeful încercă să sune la Vatican, dar acolo toate l iniile erau ocupate.
Oricum, nu mai conta. Garda Elvețiană avea să afle vestea de la televizor, în
numai câteva minute.
În vreme ce analizau locul, evaluând pagubele și în cercând să-și dea
seama ce se petrecuse, șeful de echipă văzu că una dintre nișele laterale era
ciuruită de gloanțe. Un sicriu se râstur-nase de pe suportul lui și căzuse cu
susul în jos, probabil în urma unei lupte. O grămad ă de stricăciuni. „Ori-
cum, e treaba poliției și a Sfântului Scaun", își s puse, întorcându-se pentru
a ieși din nișă.
În aceeași clipă însă, se opri. De sub sarcofag se auzea ceva. Un sunet pe
care nici un pompier nu-și dorește să-l audă vreoda tă.
— Bomba! strigă în gura mare. Tutti fuori!
Când echipa de geniști ridică sarcofagul, sursa piu itului electronic deveni
clară pentru toată lumea. Oamenii rămaseră cu ochii pironiți la ea, nevenin-
du-le să creadă.
— Medico! urlă unul dintre ei în cele din urmă. Medico!

99

— Vreun semn de la Olivetti? întreba șambelanul, în timp ce se întorcea,
escortat de Rocher, de la Capela Sixtină.
— Nu, signore. Mi-e teamă că s-a întâmplat ceva grav.
Când ajunseră înapoi în biroul papei, preotul îi sp use pe un ton grav:
— Căpitane, eu nu mai pot face nimic aici, în seara aceasta. Mi-e teamă
că deja am făcut prea multe. Mă duc să mă rog. Aș v rea să nu fiu deranjat.
De-acum totul se află în mâinile Domnului.
— Da, signore.
— Ora e înaintată, căpitane. Găsiți conteinerul ace la!
— Căutările noastre continuă. Arma se dovedește îns ă a fi bine ascunsă.
Șambelanul făcu un gest cu mâna, ca și cum nu voia sau nu putea să se
gândească la acest lucru.
— Da. Fix la ora 23.15, dacă biserica va mai fi înc ă în pericol, vreau să-i
evacuați pe cardinali. Soarta lor se află în mâinil e dumitale. Un singur lucru
îți cer. Lasă-i să părăsească acest loc cu demnitat e. Lasă-i să iasă în Piazza
San Pietro și să se alăture oamenilor de acolo. Nu vreau ca ultima imagine a
acestei Biserici să fie cea a unui șir de bătrânei speriați, furișându-se pe ușa
din dos.
— Foarte bine, signore. Dar dumneavoastră? Să vin să vă iau tot la
23.15?
— Nu va fi nevoie.
— Signore?
— Voi pleca atunci când îmi va spune Domnul.
Rocher se întreba dacă nu cumva il camerlengo intenționa să se scufunde

239 o dată cu vasul său.
Șambelanul deschise ușa și intră în biroul papal:
— De fapt, spuse el întorcându-se spre căpitan, ar mai fi încă ceva.
— Signore?
— Pare a fi cam rece aici, în birou. M-a luat frigu l.
— Încălzirea electrică nu mai funcționează. Permite ți-mi să aprind focul
în șemineu.
Preotul îi surâse, obosit:
— Îți mulțumesc. Îți mulțumesc foarte mult.

***

Rocher ieși, lăsându-i pe șambelanul care se ruga l a lumina focului din
șemineu, în fața unei statui micuțe a Sfintei Fecio are. Era o priveliște
stranie. O umbră întunecată, îngenuncheată pe fondu l licăririlor roșietice.
În vreme ce străbătea culoarul, văzu un soldat care se apropia în fugă.
Chiar în lumina palidă a sfeșnicelor, îl recunoscu. Locotenentul Chartrand.
Tânăr, energic și plin de zel.
— Domnule căpitan, strigă el, agitând în mână un te lefon celular. Cred
că discursul șambelanului a dat roade. A sunat cine va care spune că deține
informații utile pentru noi. A telefonat pe una din tre liniile private ale
Vaticanului. N-am idee de unde a făcut rost de numă r.
Rocher se opri:
— Poftim?
— Nu vorbește decât cu ofițerul cel mai înalt în gr ad.
— Vreo veste de la Olivetti?
— Nu, domnule.
Căpitanul luă telefonul:
— Sunt căpitanul Rocher. Eu sunt ofițerul superior aici.
— Rocher, rosti vocea de la celălalt capăt. Îți voi explica cine sunt. Apoi
îți voi spune ce ai de făcut mai departe.
Când celălalt isprăvi de vorbit și închise, Rocher rămase o clipă împietrit.
Acum știa de la cine primește ordine.

La CERN, Sylvie Baudeloque, secretara lui Maximilia n Kohler se străduia
să facă față avalanșei de cereri care soseau neînce tat la biroul directorului.
Când telefonul personal al șefului ei începu să sun e, secretara tresări.
Nimeni nu avea acel număr.
— Da, spuse ea ridicând receptorul.
— Doamna Baudeloque? Sunt Kohler. Ia legătura cu pi lotul meu! Avionul
să fie pregătit în cinci minute.

100

Robert Langdon nu avea idee unde se află și cât tim p zăcuse inconștient
atunci când deschise ochii și văzu cupola cu fresce baroce de deasupra lui.

240 Sub ea se învârteau vălătuci de fum. Ceva îi acoper ea gura. O mască de
oxigen. Și-o smulse de pe față. În aer plutea un mi ros groaznic, ca de carne
arsă.
Capul îi vuia și Langdon se crispă de durere. Încer că să se ridice. Un
bărbat îmbrăcat în alb era îngenuncheat lângă el.
— Riposati! îi spuse acesta și-i apăsă ușor umerii pentru a-l c ulca la loc.
Sono il paramédico.
Se conformă, simțind cum capul i se învârte aidoma vălătucilor de fum.
„Ce naiba se întâmplase?" Fiori vagi de panică îi r eveneau lent în minte.
— Sórcio salvatore, adăugă medicul. Șoarecele… salvator.
Tot nu pricepea nimic. „Ce șoarece salvator?"
Omul arătă spre ceasul cu Mickey Mouse de la închei etura lui. Brusc,
începu să se lumineze. Își aminti că-l pusese să su ne. Privind absent
cadranul ceasului, Langdon observă și ora: 22.28.
Sări în capul oaselor.
Dintr-o dată, își amintise totul.

Langdon ședea lângă altarul principal, alături de c âțiva pompieri.
Oamenii îl bombardau cu întrebări, dar el abia îi a sculta. Avea propriile
întrebări. Simțea dureri în tot trupul, dar știa că trebuie să acționeze
imediat.
Un pompier se apropie, venind din celălalt capăt al bisericii:
— Am verificat încă o dată, domnule. Nu am găsit de cât doua cadavre:
cardinalul Guidera și comandantul Gărzii Elvețiene. Nu e nici o femeie aici.
— Grazie, răspunse Langdon, neștiind dacă ar trebui să se sim tă ușurat
sau îngrozit.
Își amintea că o văzuse pe Vittoria zăcând inconști entă pe podea. Și
dispăruse. Singura explicație posibilă nu era câtuș i de puțin liniștitoare.
Ucigașul nu-și ascunsese intențiile când vorbiseră la telefon. „O femeie de
spirit. Sunt excitat. Poate că, înainte de finele a cestei nopți, te voi găsi eu.
Iar când te voi găsi…"
Profesorul privi în preajmă:
— Unde sunt cei din Garda Elvețiană?
— N-am reușit încă să luăm legătura cu ei. Telefoan ele de la Vatican nu
funcționează.
Se simțea singur și copleșit. Olivetti era mort. Ca rdinalul pierise și el.
Vittoria dispăruse. O jumătate de oră din viața lui era pierdută în neant.
Afară se auzea zumzetul presei. Probabil că imagini le cu moartea
cumplită a celui de-al treilea cardinal aveau să fi e difuzate foarte curând,
dacă nu cumva fuseseră deja. Profesorul nu putea de cât să spere că șambe-
lanul trecuse la acțiune. „Evacuează naibii Vatican ul! Destul cu joaca! Am
pierdut lupta!"
Brusc, își dădu seama că toate lucrurile care-l îns uflețiseră până acum
— salvarea Vaticanului, eliberarea celor patru card inali, confruntarea cu
confreria pe care o studiase atâția ani — toate ace ste lucruri i se șterseseră
din minte. Lupta era pierdută. Un nou impuls se năs cuse acum în el.
Simplu. Limpede. Instinctiv.
Găsește-o pe Vittoria!

241 În suflet simțea un gol neașteptat. Auzise adesea c ă situațiile-limită, de
viață și de moarte, puteau uni doi oameni mai puter nic decât ar fi făcut-o
decenii întregi de conviețuire. Acum era convins de acest lucru. Absența
Vittoriei îi stârnise un sentiment pe care nu-l mai încercase de mulți ani.
Singurătate. Durerea din suflet îl făcea mai putern ic.
Își alungă din minte orice alt gând și încercă să s e concentreze. Se rugă
ca Hassassin- ul să pună datoria înaintea plăcerii; altfel, știa că ar fi fost
prea târziu. „Ba nu, își spuse, ai suficient timp." Răpitorul Vittoriei mai avea
încă de lucru. Trebuia să mai iasă o dată la supraf ață înainte de a dispărea
pentru totdeauna.
„Ultimul altar al științei." Ucigașul mai avea o ul timă misiune de
îndeplinit. „Pământ. Aer. Foc. Apă."
Se uită din nou la ceas. Treizeci de minute. Se rid ică și se apropie de
Extazul Sfintei Tereza. De data aceasta, privind sculptura lui Bernini, ști a
exact ce anume caută.
„Și îngerii te-ndrume în căutarea ce ți-ai pus în g ând…"
Deasupra sfintei, pe fundalul unor flăcări aurite, se înălța un înger, cu
lancea sa de foc. Langdon urmări cu privirea direcț ia acesteia, spre partea
din dreapta a bisericii, până la zid. Cercetă locul , dar nu se afla nimic acolo.
Firește, trebuia să caute ceva aflat departe, dinco lo de ziduri, undeva, în
Roma. Se întoarse și i se adresă șefului pompierilo r, cu o hotărâre nouă în
glas:
— Ce direcție este aceasta?
— Ce direcție? replică omul, nedumerit. Nu știu… vest, probabil.
— Și ce biserici se află într-acolo?
Deruta pompierului părea să se fi adâncit:
— Sunt zeci de biserici. De ce?
Langdon se încruntă. Firește că erau zeci:
— Am nevoie de o hartă a orașului. Imediat.
Șeful trimise pe cineva să caute una, iar profesoru l își îndreptă din nou
ochii spre statuie. „Pământ… Aer… Foc… VITTOR IA. Indiciul final este Apa ,
își spuse. Apa lui Bernini."
Trebuia să caute o biserică undeva spre vest. Un ac în carul cu fân.
Trecu în revistă toate lucrările lui Bernini pe car e și le amintea.
Am nevoie de o ofrandă adusă Apei!"
Gândul îi zbură la statuia Tritonului — zeul grec a l mării. Apoi își dădu
seama că Tritonul se afla la numai câțiva pași, în piațeta de afară și nu era
amplasat în direcția potrivită. „Oare ce anume ar f i sculptat Bernini pentru a
celebra apa? Neptun și Apollo?" Din păcate, această statuie era la Londra, în
Muzeul Victoria & Albert.
— Signore!
Sosise pompierul cu harta.
Langdon îi mulțumi și o întinse pe masa altarului. Imediat își dădu
seama că avusese noroc: harta Departamentului Pompi erilor era una dintre
cele mai detaliate pe care le văzuse el vreodată.
— Unde ne aflăm acum?
— Alături de Piazza Barberini, îi arătă tânărul.
Profesorul privi din nou spre lancea îngerului, pen tru a se orienta. Șeful
de echipă avusese dreptate, lancea arăta spre vest. Langdon trase o linie pe

242 hartă, de la locul în care se aflau spre vest. Imed iat, speranțele îi păliră. Cu
fiecare centimetru, degetul lui mai trecea pe lângă un punctuleț marcat cu o
cruce neagră. Biserici! Orașul era împânzit de ele. În cele din urmă, linia
imaginară ajunse în suburbii. La naiba!
Privind ansamblul orașului, căută cele trei biseric i în care fuseseră uciși
primii cardinali. „Capela Chigi… San Pietro… ai ci…"
Deodată, un amănunt ciudat îi atrase atenția… cev a în amplasarea lor.
Până acum nu se gândise la un tipar anume în poziți a lor relativă unele față
de celelalte. Dar, în mod cert, un tipar exista. Or icât ar fi părut de improba-
bil, cele trei biserici păreau a fi dispuse într-un triunghi uriaș. Mai verifică o
dată. Nu, nu era doar închipuirea lui.
— Penna, ceru brusc, fără a-și ridica ochii de pe hartă.
Cineva îi întinse un pix.
Încercui cele trei punctulețe negre. Inima îi bătea deja mai repede. Iarăși
verifică amplasarea relativă. „Un triunghi simetric !"
Gândul îi zbură imediat la Marea Pecete de pe bancn ota de un dolar —
triunghiul cu ochiul atoatevăzător. Dar nu avea nic i un sens! Însemnase
doar trei biserici, or în total trebuiau să fie pat ru.
„Așadar, unde mama naibii este Apa?" Oriunde ar fi plasat al patrulea
punct, triunghiul ar fi fost distrus. Pentru ca sim etria să se păstreze, ultima
biserică nu s-ar fi putut afla decât în interiorul triunghiului, în centru. Privi
punctul respectiv pe hartă. Nimic. Și nici ideea nu i se părea tocmai corectă.
Cele patru elemente ale științei
erau considerate egale. Apa nu avea nimic special, nu exista nici un
motiv pentru a fi plasată în centrul celorlalte tre i.
Și totuși, instinctul îi spunea că această dispuner e simetrică nu putea fi,
pur și simplu, accidentală. „Înseamnă că nu percep întreaga imagine!" O
singură posibilitate mai exista. Patru puncte nu fo rmează un triunghi, ci o
cu totul altă formă.
Profesorul studie din nou harta. „Un pătrat, poate? " Deși nu avea nici o
semnificație din punct de vedere simbolic, pătratul era, cel puțin, simetric.
Puse degetul pe unul dintre punctele care ar fi tra nsformat triunghiul în
pătrat. Imediat observă că nu-l putea obține. Latur ile triunghiului erau
foarte înclinate și duceau la formarea unui dreptun ghi puțin distorsionat,
nicidecum a unui pătrat.
În vreme ce studia celelalte puncte posibile din ju rul triunghiului, se
întâmplă ceva neașteptat. Linia pe care o trasase m ai devreme, urmând
direcția indicată de lance, trecea chiar printr-unu l dintre punctele posibile.
Stupefiat, încercui punctul respectiv. Acum pe hart ă se aflau patru buline,
dispuse într-un romb, un fel de diamant stilizat.
Se încruntă. Nici rombul nu era un simbol Illuminati. O clipă, rămase pe
gânduri. „Și totuși…"
Pentru o clipă gândul îi zbură la celebrul diamant Illuminati. Ideea era,
desigur, ridicolă, și o alungă din minte. În plus, rombul era alungit, ca un fel
de zmeu de hârtie, neavând câtuși de puțin simetria perfectă pentru care era
renumit diamantul Illuminati.
Când se aplecă pentru a vedea mai bine unde era amp lasat cel de-al
patrulea punct al rombului, avu surpriza să-și dea seama că acesta se situa
chiar în centrul celebrei Piazza Navona. Știa că în acea piață se găsea o

243 biserică importantă și se gândise la ea când trasas e linia inițială; din câte își
amintea el, nu se afla aici nici o sculptură de-a l ui Bernini. Biserica se
numea Sfânta Agnes în Agonie, în amintirea Sfintei Agnes, o încântătoare
fecioară adolescentă, condamnată la o viață de scla vie sexuală, fiindcă
refuzase să-și renege credința.
„Trebuie să fie ceva în biserica aceea!" exclamă La ngdon tăcut,
storcându-și creierii pentru a-și aminti. Dar nu-și amintea nici o lucrare
de-a lui Bernini aflată în interior — cu atât mai p uțin ceva care să aibă
legătură cu apa. În plus, și dispunerea bisericilor pe hartă îl sâcâ ia. Un
romb! Forma era prea clară și prea bine definită pe ntru a fi o simplă
coincidență, însă oricum nu avea sens. „Un zmeu?!" Poate că nu alesese
corect cel de-al patrulea punct. „Ce naiba îmi scap ă?!"
Răspunsul îi veni în minte abia după treizeci de se cunde, dar când veni,
îl izbi cu un val de entuziasm, așa cum nu simțise niciodată în cursul
carierei lui universitare.
Geniul Illuminati nu se dezmințise nici de data aceasta.
Dispunerea pe care o privea nu avea nimic de-a face cu rombul; cele
patru puncte formau un romb, numai fiindcă el unise punctele alăturate.
Illuminati credeau însă în contrarii, în opoziții! În vreme ce unea punctele
opuse, două câte două, degetele îi tremurau. În faț a ochilor lui, pe hartă,
prinsese contur o cruce uriașă. O cruce! Cele patru elemente ale științei se
desfășurau limpede… răspândite în Roma în forma u nei cruci enorme.
În vreme ce privea harta copleșit, în minte-i răsun ă un vers… ca un vechi
prieten cu un chip nou: „Misticele elemente-n cruci ș în Roma se desfac…"
„În cruciș…"
Ceața începea să se risipească. Răspunsul se aflase chiar în fața lui, tot
timpul. Poemul Illuminati spunea clar cum erau dispuse altarele! în cruce!
„Misticele elemente-n cruciș în Roma se desfac."
Inițial, Langdon se gândise că poetul Illuminati alesese această exprimare
pentru a păstra metrica, însă acum își dădea seama că în realitate era mult
mai complex. Un alt indiciu ascuns.
Crucea vizibilă pe hartă reprezenta suprema dualita te Illuminati: un
simbol religios format din elementele științei. Cal ea Iluminării concepută de
Galilei era un tribut adus deopotrivă științei și lui Dumnezeu!
Restul devenea clar imediat.
Piazza Navona.
Chiar în centrul pieței, lângă Biserica Sfânta Agne s în Agonie, Bernini își
amplasase una dintre cele mai cunoscute opere. Nime ni nu vizitează Roma
fără a trece prin Piazza Navona pentru a o admira.
Fântână celor patru fluvii!
Un tribut perfect adus apei, sculptura celebra cele patru mari fluvii ale
Lumii Vechi: Nilul, Gangele, Dunărea și Rio de la P lata.
„Apa, își spuse Langdon. Ultimul indiciu". Era perf ect.
Și tot perfect — ca bomboana de pe tort — era faptu l că, deasupra
fântânii lui Bernini, se înălța un obelisc egiptean .

Fără a le mai da alte explicații pompierilor nedume riți, Langdon o luă la
fugă prin biserică, spre locul în care zăcea cadavr ul lui Olivetti.

244 „22.31… Timp suficient!" Era pentru prima dată în ziua aceea când se
simțea cu un pas înaintea asasinului.
Îngenunche lângă trupul comandantului, ferit de pri virile celorlalți, în
dosul unui rând de strane, și scoase din buzunarul acestuia revolverul
semiautomat și stația de emisie-recepție. Avea să c heme întăriri, dar nu
acum. Ultimul altar al științei trebuia să mai rămâ nă pentru o vreme secret,
iar sirenele pompierilor și mașinile presei alergân d în trombă la fața locului
nu i-ar fi fost de nici un ajutor; dimpotrivă.
Fără un cuvânt, ieși pe ușa bisericii ferindu-se de ziariștii care năvăleau
deja înăuntru. Traversă Piazza Barberini și, la adă postul întunericului,
deschise stația încercând să-i contacteze pe cei de la Vatican. Nu se auzea
însă decât un pârâit. Ori era în afara razei de aco perire, ori avea nevoie de
vreun cod de identificare. Răsuci la întâmplare but oanele și rotițele stației,
dar degeaba. Brusc, își dădu seama că planul său de a chema ajutoare nu
va funcționa. Se răsuci în loc, căutând cu privirea un telefon public. Nu se
zărea nici unul. Și, oricum, circuitele de la Vatic an nu funcționau.
Era singur.
Valul inițial de încredere începu să se retragă și profesorul se opri un
moment pentru a-și evalua situația: mânjit cu praf de oase, lovit, frânt de
oboseală și flămând.
Privi înapoi, spre biserică. Fumul se ridica din cu polă, luminat de
reflectoarele presei și de sirenele mașinilor de po mpieri. O clipa îl bătu
gândul să se întoarcă și să ceară ajutor. Instinctu l îi spunea însă că
prezența altor persoane, mai cu seamă a unora nepre gătite, ar fi fost mai
degrabă un impediment decât un ajutor. „Dacă Hassassin- ul ne vede
venind…" Mintea îi zbură la Vittoria; aceasta ave a să fie ultima lui șansă de
a-l prinde pe cel care o răpise.
Piazza Navona… Putea ajunge acolo la timp pentru a supraveghea
împrejurimile. Privi în jur după un taxi, dar străz ile erau aproape pustii.
Chiar și șoferii lăsaseră totul baltă pentru a priv i evenimentele la televizor.
Piazza Navona se afla la nici doi kilometri depărta re, dar el nu avea de gând
să-și irosească forțele mergând pe jos. Aruncă o pr ivire spre biserică; poate
reușea să împrumute o mașină de la cineva.
„Una de pompieri? Sau vreo furgonetă a presei? Fii serios!"
Timpul trecea, așa că trebuia să hotărască mai repe de. Scoase arma din
buzunar. Ceea ce-și pusese în minte era un lucru at ât de absurd și de
neobișnuit pentru firea lui, încât își spuse că, pr obabil, diavolul pusese deja
stăpânire pe sufletul lui. Luând-o la fugă spre un Citroen ce aștepta la
semafor, întinse pistolul și, prin fereastra deschi să a portierei, îl propti în
tâmpla șoferului:
— Fuori!
Omul coborî, împleticindu-se, afară din mașină.
Langdon sări la volan și călcă zdravăn pe acceleraț ie.

101

Gunther Glick stătea pe o bancă într-o celulă de de tenție din biroul

245 central al Gărzii Elvețiene și se ruga la toți zeii și sfinții P e care-i știa. „Te rog,
fă să NU fie doar un vis!" Era lovitura vieții sale . Lovitura vieții oricui! Toți
reporterii din lume ar fi dat orice să
se afle acum în locul lui Glick. „Ești treaz, nu vi sezi, își spuse. Și ești o
vedeta. Marile celebrități își plâng în pumni de ci udă."
Macri era lângă el și părea puțin dusă pe altă lume . Glick o înțelegea. Pe
lângă faptul că difuzase în exclusivitate discursul șambelanului, oferise
lumii întregi — împreună cu el — fotografii cutremu rătoare ale cardinalilor
înfierați și ale papei — oh, limba aceea! — plus imagini în direct ale
conteinerului cu antimaterie. „Incredibil!"
Desigur, făcuseră toate acestea la cererea șambelan ului, deci nu pentru
asta se aflau acum închiși în celulă. Garda Elveția nă nu apreciase însă deloc
ceea ce spusese el la finele reportajului. Glick șt ia bine că discuția la care se
referise nu fusese destinată urechilor lui, dar nu se sinchisise. În definitiv,
ăsta era momentul lui de glorie. „O altă lovitură a lui Glick!"
— Bunul Samaritean din ceasul al unsprezecelea?! bo mbăni Macri, în
mod evident neimpresionatâ.
Glick zâmbi:
— Strălucit, nu-i așa?
— Strălucit de tâmpit!
„Ha, e doar invidioasă", își spuse reporterul. Imed iat după discursul
șambelanului, Glick avusese din nou norocul să se a fle, din întâmplare, la
locul potrivit și în momentul potrivit: îl auzise p e Rocher dându-le noi ordine
oamenilor săi. Se părea că primise un apel telefoni c de la un ins misterios,
despre care căpitanul susținea că deține informații privind criza de la
Vatican. Rocher lăsa să se înțeleagă că omul îi put ea ajuta și le ceruse
subordonaților săi să se pregătească pentru sosirea lui.
Deși informația avea în mod clar un caracter privat , Glick procedase așa
cum ar fi făcut orice reporter conștiincios: lăsând onoarea la o parte, se
retrăsese într-un loc ferit, îi ceruse lui Macri să -și pună camera în funcțiune
și transmisese știrea.
— Noi evenimente șocante în Cetatea Domnului, anunț ase el, mijindu-și
ochii pentru a conferi cuvintelor sale mai multă in tensitate.
Apoi continuase spunând că un oaspete misterios era așteptat la Vati-
can, pentru a salva situația. „Bunul Samaritean din ceasul al unspreze-
celea", așa îl numise el — un apelativ perfect pent ru un individ necunoscut
care urma să apară în ultimul moment pentru a face o faptă bună. Celelalte
posturi preluaseră imediat expresia și Glick se văz use din nou în centrul
atenției.
„Sunt genial, își spuse în sinea sa. Peter Jennings poate să stea în cap de
ciudă."
Firește, Glick nu se oprise aici. Dacă tot se bucur a de atenția lumii
întregi, nu putea să nu pomenească puțin și despre teoria conspirației,
dragă lui, așa, pentru a adăuga sare și piper.
„Genial. De-a dreptul genial!"
— Ai stricat totul! spuse Macri. Ai dat-o-n bară de -a binelea!
— Ce vrei să spui? Am fost grozav!
Chinita se holbă la el, nevenindu-i să creadă:
— Fostul președinte George Bush, un Illuminatus?!!

246 Glick zâmbi. Dar nu era mai mult decât evident? Geo rge Bush era un
mason care avea gradul 33, bine informat, și fusese șeful CIA pe vremea
când agenția își încetase investigațiile asupra Con freriei Illuminati, din lipsă
de probe. Și toată vorbăria aceea despre „o mie de puncte de lumină" și „o
Nouă Ordine Mondială"… Da, Bush era, în mod cert, un Illuminatus.
— Și chestia aia cu CERN! continuă Macri. Mâine la ușa ta o să stea la
coadă o mulțime de avocați.
— CERN? Haida-de! E cât de poate de clar! Gândește- te puțin! Illuminati
a dispărut de pe fața pământului în anii '50, cam î n aceeași perioadă în care
a fost în ființat CERN — un paradis al celor mai luminate minți din l ume. La
CERN plouă cu fonduri private. Tipii de acolo pun l a punct o armă capabilă
să distrugă Biserica și, dintr-o dată, o pierd!!
— Așa că tu ieși la rampă și spui lumii întregi că la CERN se află azi
cartierul general al grupării Illuminati!
— Evident! Frățiile nu dispar așa, peste noapte. Co nfreria asta a trebuit
să se ascundă și ea undeva. Iar CERN pare locul perfect. Nu spun că toată
lumea de acolo e Illuminati. Mai degrabă, e ca un fel de uriașă lojă masonică,
în care majoritatea membrilor sunt oameni neimplica ți, dar eșaloanele
superioare…
— Ai auzit vreodată de calomnie, Glick? De răspunde re?
— Dar tu ai auzit de jurnalism adevărat?
— Jurnalism?! Ai făcut un rahat mare dintr-un nimic ! Trebuia să fi
închis eu camera! Și prostia aia cu sigla CERN ce-a mai fost? Simbol
satanist!? Ți-ai pierdut mințile?
Glick zâmbi din nou. Macri era, evident, geloasă. S igla CERN fusese cea
mai tare lovitură dintre toate. De la discursul șam belanului, toate posturile
discutau despre CERN și despre antimaterie. Unele p osturi afișau în fundal
sigla CERN, care nu părea a avea nimic ieșit din co mun: două cercuri
intersectate, reprezentând două acceleratoare de pa rticule, și cinci linii
tangențiale ce simbolizau tuburile de injecție ale particulelor. Lumea
întreagă privise sigla, dar numai el, Glick, simbol ist amator, își dăduse
seama de elementele Illuminati ascunse în ea.
— Nu ești specialist în simbolistică, replică Macri , ești doar un reporter
plin de noroc. Ar fi trebuit să lași simbolurile în seama tipului de la Harvard.
— Tipul ăla nu și-a dat seama.
„Semnificația Illuminati a siglei este cât se poate de evidentă!"
Glick radia de mândrie. Deși CERN avea numeroase ac celeratoare, pe
siglă apăreau numai două: „Doi este numărul dualită ții pentru Illuminati". În
plus, deși majoritatea acceleratoarelor aveau un si ngur tub de injecție, pe
siglă erau reprezentate cinci. „Cinci este numărul pentagramei Illuminati." Și
acum venea lovitura de grație, cea mai strălucită d educție. Glick sublinie că
sigla conținea cifra șase — clar formată de cercuri cu una dintre linii; iar
când sigla era rotită, încă un șase devenea vizibil … și apoi încă unul. În
total, de trei ori cifra șase. Numărul Satanei! Sem nul fiarei!
Glick era un geniu.
Macri părea gata să-l plesnească.
„O să-i treacă ei gelozia", își spuse reporterul și mintea îi zbură la un alt
amănunt. Dacă la CERN se afla cartierul general al Illuminati, oare tot acolo
se găsea și celebrul diamant al conferiei? Glick ci tise despre el pe Internet —

247 „un diamant desăvârșit, născut din anticele element e cu o asemenea
perfecțiune, încât toți cei care îi văd sunt copleș iți".
Oare nu cumva locația secretă a diamantului Illuminati era un alt mister
pe care el, Glick, avea să-l dezlege în această noa pte?

102

Piazza Navona. Fântână celor patru fluvii!
Nopțile în Roma, la fel ca și în deșert, pot fi sur prinzător de reci, chiar și
după o zi fierbinte. Langdon se zgribulea acum când intra în piață,
strângându-și haina în jurul trupului. Pe fundalul zgomotului îndepărtat al
traficului modern, o veritabilă cacofonie de știri răsuna deasupra orașului.
Langdon se mai uită o dată la ceas. Încă cincisprez ece minute. Era
recunoscător pentru cele câteva clipe de relaxare.
Piațeta era pustie. Fântână lui Bernini părea că-l ademenește cu vraja ei
sfielnică. Bazinul înspumat arunca în aer o ceață d iafană, iluminată de
reflectoarele subacvatice. Langdon simțea parcă în aer un fior electric.
Cea mai impresionantă trăsătură a fântânii era înăl țimea ei. Partea
centrală avea peste șase metri — un munte de marmur ă fragmentat de grote
și caverne prin care apa clocotea zgomotos, înconju rat de statui păgâne.
Deasupra ansamblului era plasat un obelisc, la rând ul lui înalt de
doisprezece metri. Langdon privi în sus. În vârful obeliscului, o umbră se
contura pe fondul întunecat al cerului, găzduind un porumbel solitar.
„O cruce", își spuse Langdon, încă uimit de dispune rea indiciilor în
Roma. Fântână celor patru fluvii era ultimul altar al științei. Cu numai câteva
ore în urmă se afla în Panteon, convins că străvech ea Cale a Iluminării nu
mai exista; o greșeală prostească. Până la urmă, se dovedise că întreaga cale
era intactă. Pământ, Aer, Foc, Apă. Iar el izbutise s-o urmeze… de la început
până la sfârșit.
„Nu chiar până la sfârșit", își reaminti. Calea ave a cinci jaloane, nu
patru. Acest al patrulea indiciu sugera, desigur, d irecția spre destinația
finală — locul secret de întâlnire al confreriei, B iserica Iluminării. Langdon
se întrebă dacă această ascunzătoare mai exista înc ă și dacă acolo o dusese
Hassassin- ul pe Vittoria.
Aproape fără a-și da seama, începu să studieze stat uile care decorau
fântână, căutând un semn care să indice direcția as cunzătorii Illuminati. „Și
îngerii te-ndrume în căutarea ce ți-ai pus în gând. " Aproape în aceeași clipă
însă, remarcă un amănunt tulburător: sculptura nu a vea nici un înger. Sau,
cel puțin, nici unul vizibil din locul în care stăt ea el… sau de care să-și
amintească. Fântână celor patru fluvii era o lucrare nereligioasă. Toate
decorațiunile erau profane: oameni, animale și chia r un ciudat tatu. În tot
acest ansamblu, un înger ar fi ieșit clar în eviden ță.
„Să fi greșit, oare, locul?" Se gândi iarăși la dis punerea în formă de cruce
al celor patru obeliscuri și-și încleștă pumnii cu hotărâre. „Fântână e
perfectă!"

248 Era doar 22.46, când o camionetă neagră apăru pe o alee, în celălalt
capăt al pieței. Profesorul nu i-ar fi acordat nici o atenție, dacă nu s-ar fi
apropiat cu farurile stinse. Aidoma unui rechin ce vânează tăcut la lumina
lunii, camioneta făcu înconjurul pieței.
Langdon se ghemui în umbră, în spatele scării monum entale ce ducea la
Biserica Sfânta Agnes în Agonie. În vreme ce-l supr aveghea pe nou-venit,
simțea cum pulsul i se accelerează.
După ce înconjură piața de două ori, camioneta se a propie de fântână lui
Bernini. Trase lângă bazin, înaintând ușor de-a lun gul acestuia, până ce
opri, cu ușa laterală la doar câțiva centimetri de marginea apei.
Deasupra, stropii fini învăluiau sculptura.
Pe Langdon îl cuprinse o senzație ciudată. Sosise o are Hassassin- ul?
Venise cu această camionetă? El, unul, și-l imagina se aducându-și victima
în piață pe picioare, așa cum făcuse la San Pietro, oferindu-i lui spațiu de
manevră. Dar dacă venise cu camioneta, atunci situa ția se schimba.
Brusc, ușa laterală, glisantă, se deschise. Pe pode aua camionetei, într-o
poziție contorsionată, zăcea un bărbat gol, înfășur at în metri întregi de lan-
țuri metalice. Omul se zbătea, dar verigile erau pr ea grele. Una dintre ele îi
străpunsese gura ca o zăbală a unui cal, înăbușindu -i astfel strigătele de
ajutor. Abia atunci zări Langdon cea de-a doua silu etă, în spatele prizonie-
rului, mișcându-se în întuneric de parcă ar fi făcu t ultimele preparative.
Știa că nu are la dispoziiție decât câteva secunde pentru a acționa.
Scoase arma din buzunar, își scoase sacoul și-l aru ncă pe jos. Haina i-ar
fi stânjenit mișcările și, pe urmă, n-avea de gând să se apropie de apă
purtând Diagramma lui Galilei în buzunar; documentul avea să rămână l a
adăpost.
Se furișă încet spre dreapta, pe marginea pieței, ș i se opri exact de cea-
laltă parte a camionetei. Masa de marmură a fântâni i îi bloca vederea. Se
ridică și o luă la fugă drept spre bazin, sperând c a zgomotul apei să-l acope-
re pe cel al pașilor săi. Când ajunse la fântână, s ări peste margine și păși
înăuntru.
Apa îi ajungea până la brâu și era rece ca gheața. Cu dinții
clănțănindu-i, făcu doi pași. Fundul bazinului era alunecos, la mâzga
obișnuită adâugându-se un strat de monede aruncate de turiști pentru a
avea noroc. El, unul, avea nevoie de foarte mult no roc. Învăluit în stropii fini
ca o ceață, se întrebă dacă frigul sau teama era ce a care îi făcea mâna să
tremure atât de tare pe armă.
Ajunse la masa de marmură și făcu la stânga, atent să nu fie văzut. Se
ascunse în spatele unui cal uriaș și privi spre cam ionetă. Se afla la nici cinci
metri distanță. Înăuntru, Hassassin -ul era ghemuit pe podea, cu mâinile pe
trupul înlănțuit al cardinalului, pregătindu-se să- l rostogolească în fântână.
Stând în apă până la mijloc, Langdon ridică revolve rul și făcu un pas în
lateral, ieșind din ceața umedă; se simțea ca un so i de cowboy acvatic gata
de acțiune:
— Nu mișca!
Vocea fusese mai fermă decât mâna, care îi tremura.
Hassassin-ul ridică privirea. Pentru o clipă, se holbă derutat, de parcă ar
fi văzut o stafie. Apoi buzele i se întinseră într- un zâmbet crud. Ridică brațe-
le în aer, supus:

249 — Așa deci!
— Coboară din camionetă!
— Pari cam ud.
— Ai venit cam devreme.
— Sunt nerăbdător să mă întorc la premiul meu.
Langdon strânse mai bine pistolul în mână:
— Nu voi ezita să trag.
— Ai ezitat deja!
Profesorul își simți degetul încordându-se pe trăga ci. Cardinalul zăcea
nemișcat. Părea terminat, muribund.
— Dezleagă-l!
— Lasă-i pe el! De fapt, ai venit pentru femeie. De ce pretinzi altceva?
Își stăpâni cu greu impulsul de a sfârși totul acol o, pe loc:
— Unde-ai dus-o?
— Undeva, în siguranță. Mă așteaptă să mă-ntorc.
„E în viață, deci!" Langdon simți o rază de speranț ă:
— La Biserica Iluminării?
Ucigașul rânji:
— N-ai s-o găsești niciodată.
„Ascunzătoarea încă există!"
— Unde?
— Locul a rămas secret vreme de secole. Chiar și mi e mi-a fost dezvăluit
abia de curând. Mai degrabă mor decât să trădez înc rederea ce mi-a fost
acordată.
— Pot să-l găsesc și singur.
— Câtă aroganță!
Langdon schiță un gest spre fântână:
— Până aici am reușit!
— Ca mulți alții înaintea ta. Ultimul pas este însă cel mai greu.
Profesorul se mai apropie puțin, în timp ce-și simț ea picioarele nesigure
pe fundul bazinului. Hassassin- ul părea extrem de calm, ghemuit în spatele
camionetei, cu mâinile ridicate deasupra capului. L angdon ținti în mijlocul
pieptului, întrebându-se dacă n-ar trebui să tragă și să sfârșească odată
pentru totdeauna. „Nu. Știe unde e Vittoria. Știe u nde e antimateria. Am
nevoie de informațiile astea!"

Din penumbra camionetei sale, Hassassin- ul își țintuia agresorul cu
privirea și nu se putea abține să nu simtă pentru e l o milă ușor amuzată.
Americanul era curajos — asta o demonstrase deja. D ar era și nepregătit. Și
pe asta o demonstrase. Valoarea fără experiență îns eamnă sinucidere cura-
tă. Există anumite reguli ale supraviețuirii. Regul i vechi. Iar americanul le
încălca pe toate, pe rând.
„Ai avut un mare avantaj — elementul surpriză. Dar l-ai irosit."
Americanul era nehotărât… probabil spera să-i vin ă ajutoare… sau poate
aștepta o scăpare din partea lui, o informație esen țială.
„Niciodată nu pune întrebări înainte de a-ți fi imo bilizat prada. Un
dușman încolțit este un dușman periculos."
Americanul vorbea iarăși. Încerca. Trăgea de timp.

250 Ucigașul aproape că izbucni în râs.
„Nu suntem într-unui din filmele voastre de la Holl ywood… nu stăm să
facem conversație la gura pistolului înainte de glo nțul final. Ăsta e sfârșitul.
Acum."
Fără a-și lua ochii de la el, asasinul își mișcă ap roape imperceptibil
mâinile pe plafonul camionetei, până ce găsi ceea c e căuta. Privind drept
înainte, înșfăcă obiectul.
Apoi își jucă asul.

Mișcarea îl luă complet pe nepregătite. Pentru o cl ipă, Langdon crezu că
legile fizicii nu mai funcționează. Ucigașul păru s ă plutească în aer, în vreme
ce picioarele îi țâșniră în față, izbiră trupul înl ănțuit al cardinalului și-l
azvârliră pe ușa camionetei. Omul se rostogoli în a pă, stârnind un val de
stropi.
Apa îi veni brusc în față și Langdon își dădu seama o clipă prea târziu ce
se întâmplase. Ucigașul se apucase cu mâinile de un a dintre barele fixate în
plafonul camionetei și o folosise pentru a-și face vânt în afară. Iar acum
venea drept spre el, cu picioarele înainte.
Apăsă pe trăgaci și amortizorul pufni. Glonțul expl odă în vârful
bocancului stâng al Hassassin- ului . În aceeași clipă, tălpile acestuia i se
proptiră în piept ca un tanc, azvârlindu-l înapoi.
Amândoi se prăbușiră într-un nor de sânge și stropi .
Când apa rece îi înghiți trupul, Langdon simți la î nceput numai durerea.
Apoi urmă instinctul de supraviețuire. Își dădu sea ma că nu mai ține în
mână pistolul; probabil că-i scăpase din cauza șocu lui provocat de lovitură.
Se cufundă și începu să pipăie fundul alunecos al b azinului. Degetele îi
înșfăcară ceva metalic. Un pumn de monede. Le arunc ă. Cu ochii deschiși,
continuă să caute. Apa fremăta în jurul lui ca un j acuzzi înghețat.
În ciuda instinctului de a ieși imediat la suprafaț ă ca să poată respira,
râmase pe fundul bazinului, mișcându-se tot timpul; nu știa de unde avea
să vină lovitura următoare. Trebuia să găsească arm a! Degetele îi bâjbâiau
disperate pe marmură.
„Ai un avantaj, își spuse. Ești în elementul tău!" Chiar cu un pulover
șiroind de apă, Langdon era un înotător agil. „Apa este elementul tău!"
Mâna atinse din nou ceva metalic. De data aceasta, i se schimbase
norocul: nu mai dăduse peste un morman de monede. P rinse obiectul și
încercă să-l tragă spre el, dar se pomeni alunecând prin apă; obiectul era
imobil.
Chiar înainte de a se lovi de trupul cardinalului, își dădu seama că
prinsese o bucată din lanțul care-l trăgea pe bătrâ n la fund. Pentru clipă
încremeni locului, șocat la vederea chipului îngroz it care-l privea de pe
fundul bazinului.
Impulsionat de semnele de viață din ochii acestuia, prinse lanțul cu
ambele mâini și încercă să-l ridice la suprafață. T rupul se mișca foarte greu,
ca o ancoră. Trase încă o dată și mai tare. Când ca pul îi ajunse la suprafață,
cardinalul trase în piept câteva guri de aer sugrum ate, înecate. Apoi, brusc,
trupul i se rostogoli, iar Langdon se dezechilibră. Ca o piatră, Baggia se duse
din nou fund.

251 Langdon se cufundă și el, cu ochii deschiși în apa tulbure. Îl găsi repede
de această dată. Când îl prinse, lanțurile se mișca ră pe corpul cardinalului…
dezvăluind o nouă imagine șocantă… un cuvânt înfi erat în carnea vie:

Water! „Apă"!
O clipă mai târziu, doi bocanci îl izbiră în față. Dintr-unul curgea sânge.

103

Ca jucător de polo pe apă, Robert Langdon luase par te și rezistase la
multe „bătălii" subacvatice. Sălbăticia ce se dezlă nțuia adesea sub oglinda
apei în bazinele de polo, departe de ochii arbitril or, putea rivaliza cu cele mai
urâte meciuri de total kombat. Langdon fusese lovit, zgâriat, imobilizat și
chiar mușcat o dată de un apărător enervat de eschi vele lui.
Acum însă, în timp ce se zbătea în apa înghețată a fântânii lui Bernini,
știa că se află undeva, foarte departe de piscina d e la Harvard. Aici se lupta
nu pentru câștigarea vreunei partide, ci pentru pro pria viață. Era a doua
oară că se confrunta cu același adversar. Fără arbi tri. Fără retur. Brațele
care-i împingeau capul la fund erau animate de o fo rță ce nu lăsa loc de
îndoială asupra intenției de a ucide.
Instinctiv, se roti în apă ca o torpilă. „Scapă din strânsoarea lui!" Dar
brațele îl țintuită locului, atacatorul său având u n avantaj de care nici un
jucător de polo nu se putea bucura: două picioare b ine înfipte în sol.
Langdon se îndoi, încercând să-și aducă tălpile sub trup. Hassassin- ul părea
că apasă ceva mai slab cu un braț… și totuși, înc leștarea era teribilă.
Atunci își dădu el seama că nu-i va rezista și făcu unicul lucru la care se
mai putea gândi. Renunță să se mai împotrivească. „ Dacă nu te poți duce
spre nord, ia-o spre est!" Adunându-și ultimele for țe, zvâcni din picioare și-și
trase brațele sub el, ca într-un bizar stil fluture . Trupul îi țâșni înainte.
Brusca schimbare de direcție îl luă pe Hassassin prin surprindere.
Mișcarea laterală a adversarului său îl antrenă și pe el într-o parte,
dezechilibrându-l. Încleștarea brațelor slăbi și La ngdon mai zvâcni o dată.
Parcă o coardă elastică cedase. Era liber. Scuipă a erul stătut din plămâni și
se ridică la suprafață. O singură dată apucă să tra gă aer în piept. Hassa –
ssin-ul se aruncă din nou asupra lui, țintuindu-i umerii cu palmele și
împingându-l la fund Cu toată puterea. Langdon bâjb âi, încercând să-și
înfigă bine picioarele în fundul bazinului, dar tal pa ucigașului îl izbi dintr-o
arte, doborându-l.
Iarăși era sub apă.
Mușchii îi ardeau de durere pe când se zbătea și se răsucea. Dar toate
manevrele sale erau în zadar de această dată. Prin apa ce bolborosea, cu
ochii deschiși, căută arma. Dar totul era tulbure î n jur. Bulele de aer erau
mai dese aici. O lumină orbitoare îi lovi ochii, At unci când Hassassin -ul îl

252 împinse spre unul dintre reflectoarele prinse pe fu ndul fântânii. Întinse
mâna, apucând globul metalic. Era fierbinte. Încerc ă să se elibereze din
strânsoare ținându-se de reflector, dar acesta era montat pe un fel de
balamale și se roti în mâna lui. Langdon se dezechi libră iar.
Hassassin- ul îl împinse și mai puternic, mai jos.
Atunci îl zări. Ieșind din stratul de monede, chiar în fața sa. Un cilindru
negru, îngust. „Amortizorul armei lui Olivetti!" în tinse mâna, dar, când
degetele i se înfășurară pe cilindru, nu simți meta lul așteptat, ci doar
plastic. Trase și furtunul flexibil de cauciuc se o ndulă spre el ca un șarpe
subțire. Era lung cam de jumătate de metru și de la capătul lui ieșea un jet
de bule de aer. Nu găsise arma, ci doar unul dintre dispozitivele spumanti ale
fântânii, care aerau apa.

La nici doi metri distanță, cardinalul Baggia își s imțea sufletul gata să-l
părăsească. Deși toată viața se pregătise pentru ac est moment, niciodată nu
și-l imaginase astfel. Trupul îi suferea cumplit… ars, lovit și cufundat sub
apă de o greutate uriașă. Își aminti însă că suferi nța lui nu era nimic în
comparație cu cea pe care o îndurase Mântuitorul.
„El a murit pentru păcatele mele…"
Undeva în apropiere auzea bufniturile și plescăitur ile unei lupte. Gândul
îi era insuportabil. Cel care-l răpise avea să mai curme o altă viață… tânărul
acela cu ochi blânzi, care încercase să-l ajute.
Frânt de durere, Baggia zăcea cu fața în sus, privi nd prin pânza apei
spre cerul întunecat de deasupra. Pentru o clipă, a vu impresia că zărește
stelele.
Sosise ceasul.
Se eliberă de teamă și de îndoieli, și deschise gur a larg și răsuflă adânc
— ultima sa suflare. Privi cum sufletul i se înalță spre ceruri într-un val de
bule transparente. Apoi, instinctiv, inspiră. Apa î i pătrunse în corp, înțepân-
du-l ca niște pumnale înghețate. Durerea dură doar câteva secunde.
Apoi… liniște și pace.

Hassassin- ul ignoră durerea ce-l ardea în picior și se concen tră asupra
americanului, pe care îl țintuise sub el, sub apă. „Termină-l de-a binelea!"
De această dată, Robert Langdon nu va mai supravieț ui. Exact așa cum își
închipuise, victima sa începuse să se zbată tot mai slab.
Brusc, trupul lui deveni rigid și începu să se zgâl țâie violent.
„Da, își spuse Hassassin- ul . Rigor mortis." Când apa îi ajunge în plămâni.
Știa că aceste spasme aveau să dureze cam cinci sec unde.
Durară șase.
Apoi exact așa cum se așteptase el, trupul celuilal t se relaxă dintr-o dată.
Flasc. Ca un balon dezumflat, Robert Langdon deveni moale sub mâinile
sale. Era terminat. Îl mai ținu la fund încă treize ci de secunde, pentru ca
apa să-i umple toate țesuturile pulmonare. Treptat, trupul victimei sale
începu să se scufunde singur. Într-un târziu, Hassassin- ul îi dădu drumul.
Presa va avea o dublă surpriză în Fântâna celor patru fluvii.
— Tabban! în jură cu glas tare, ieșind din bazin și privindu-și talpa

253 rănită.
Vârful bocancului zburase și vârful degetului mare nu mai exista. Furios
pe neatenția lui, își smulse partea de jos a pantal onului și o îndesă la vârful
bocancului. Durerea îi săgetă prin tot piciorul. Ibn al-kalb! Își încleștă
pumnii și îndesă ghemotocul de pânză și mai mult. S ângerarea începu să se
potolească.
Îndreptându-și gândurile către plăcerea care-l aște pta, urcă în camione-
tă. Treburile lui în Roma se încheiaseră. Acum știa exact ce anume avea să-i
potolească durerea. Vittoria Vetra era imobilizată și-l aștepta. Deși ud și
înghețat, Hassassin -ul simți cum se excită.
„Mi-am câștigat răsplata."

În cealaltă parte a orașului, Vittoria Vetra se tre zi în dureri. Era întinsă
pe spate. Toți mușchii îi erau tari ca piatra. Înțe peniți. Brațele o înțepau.
Când încercă să se miște, simți o serie de spasme î n umeri. Abia după o
clipă înțelese că mâinile îi erau legate la spate. La început, nu-și dădu seama
ce se întâmplă. „Visez, oare?" Dar când încercă să- și ridice capul, durerea
care o săgeta la baza capului nu-i mai lăsă loc de dubii.
Treptat, confuzia inițială începu să se transforme în teamă. Privi în jurul
ei. Se afla într-o încăpere de piatră, mare și mobi lată, luminată de torțe. Un
fel de sală de întruniri de pe vremuri. Alături, ni ște bănci demodate erau
dispuse în cerc.
Vittoria simți un curent de aer rece pe piele. În a propiere, două uși duble
erau deschise, dând spre un balcon. Prin deschideri le din balustradă, ar fi
putut să jure că se zărea Vaticanul.

104

Robert Langdon zăcea pe un pat de monede, pe fundul Fântânii celor
patru fluvii. În gură ținea încă furtunul de cauciuc. Aerul ce ve nea prin tubul
instalației de spumare era coclit, poluat din cauza pompei și gâtul îl ustura.
Totuși, nu se plângea deloc. Cel puțin, rămăsese în viață.
Nu era sigur cât de corect imitase înecul, dar cum aproape întreaga sa
viață se aflase în preajma apei, auzise o sumedenie de relatări. Și își dăduse
toată silința. Spre sfârșit, expirase tot aerul din plămâni și își ținuse
răsuflarea, pentru ca masa musculară să-i ridice tr upul la suprafață.
Slavă Domnului, Hassassin- ul fusese păcălit și-i dăduse drumul! Întins
pe fundul bazinului, Langdon se chinui să rămână as tfel cât mai mult.
Aproape că începuse să se sufoce. Oare ucigașul mai era primprejur?
Trăgând încă o gură de aer coclit prin tub, îi dădu apoi drumul și, pe sub
apă, se deplasă până ce ajunse la masa de marmură d in centru. Fără a face
vreun zgomot, se ridică și ieși la suprafață în umb ra sculpturilor.
Camioneta dispăruse.
Asta era tot ce voia să vadă. Inspiră adânc aerul c urat și apoi se cufundă
din nou, căutându-l pe cardinal. În mod cert, bătrâ nul își pierduse între
timp cunoștința și șansele de a-l readuce în simțir i erau foarte mici, dar

254 trebuia să încerce. Găsi trupul, își înfipse bine p icioarele pe fundul bazinului
și prinse lanțurile. Apoi trase. Când cardinalul aj unse la suprafață, Langdon
văzu că ochii lui erau deja dați peste cap și bulbu cați. Nu era un semn bun.
Nu avea puls și nu respira.
Știind că nu va reuși să-l salte peste marginea baz inului, îl trase prin
apă până la masa centrală de marmură. Acolo se afla un fel de bordură
înclinată și apa era mai puțin adâncă. Împinse trup ul gol al cardinalului pe
acea bordură, cât de sus reuși. Nu prea sus însă.
Apoi trecu la treabă. Apăsă de câteva ori pieptul î nfășurat în lanțuri,
pentru a-i scoate apa din plămâni, și începu după a ceea respirația artificială.
Ritmic. Atent. Rezistând instinctului de a sufla pr ea puternic și prea repede.
Timp de trei minute. Patru. Cinci. Apoi înțelese că nu mai are nici un rost să
continue.
Il preferito. Omul care urma să fie papă. Mort acum, chiar în faț a lui.
Într-un fel, chiar și așa, întins pe bordura aceea în mijlocul fântânii,
cardinalul Baggia afișa încă un aer calm și plin de demnitate. Apa îi clipocea
lent pe piept, cuprinsă parcă de remușcări… ca și când i-ar fi cerut iertare
fiindcă-i ucisese… de parcă ar fi încercat să spe le rana arsă ce-i purta
numele.
Cu o mișcare înceată, Langdon își trecu palma peste fața bătrânului și-i
închise ochii sticloși. În clipa aceea, un val isto vitor de lacrimi îl podidi,
luându-l prin surprindere. Și, pentru prima dată du pă mulți ani, Langdon
plânse.

105

Tremurul de emoție îi slăbi, în vreme ce se îndepăr ta de cadavrul
cardinalului, târându-și cu greu picioarele. Secătu it și singur, avea impresia
că se va prăbuși la următorul pas. Și totuși, un no u impuls creștea în el.
Energic. De nestăpânit. Mușchii i se încordară cu o forță neașteptată.
Ignorând durerea din inimă, creierul lui azvârli tr ecutul la o parte și se
concentră asupra unicei și disperatei misiuni care- l mai aștepta.
„Găsește bârlogul Illuminati. Ajut-o pe Vittoria."
Întorcându-se spre masa de marmură sculptată din mi jlocul fântânii,
începu să caute ultimul indiciu Illuminati. Undeva, în acest mănunchi de
statui, era un semn, ceva care sugera calea către b ârlog. Speranța îi pieri
însă repede, pe măsură ce studia sculptura. Versul poemului părea să
răsune batjocoritor în jurul lui: „Și îngerii te-nd rume în căutarea ce ți-ai pus
în gând." Se încrunta spre formele sculptate. „Fânt ână asta este laică! Nu
are nici un înger, pe nicăieri!"
Dezamăgit, își ridică instinctiv ochii spre obelisc ul de piatră. „Patru
indicii, își spuse în gând, dispuse în Roma în form a unei uriașe cruci."
Privi hieroglifele gravate și se întrebă dacă nu cu mva anticele simboluri
egiptene ascundeau vreun indiciu. Alungă imediat ac eastă idee. Hieroglifele
erau mult mai vechi decât opera lui Bernini și, în plus, fuseseră descifrate
abia după descoperirea stelei de la Rosetta. Totuși , poate că Bernini
sculptase printre ele un simbol propriu… unul car e să treacă neobservat.

255 Cu o nouă rază de speranță în suflet, înconjură înc ă o dată fântână,
cercetând toate cele patru fețe ale obeliscului. În două minute sfârși, fără
nici un rezultat. Nu părea să fie adăugat nimic pri ntre hieroglife; și în mod
cert, nu era nici un înger.
Își privi ceasul. Era unsprezece fix, dar nu-și dăd ea seama dacă timpul
zboară sau abia se scurge. Imagini ale Vittoriei și ale Hassassin -ului îi
stăruiau amețitoare în minte, în timp ce continua s ă se învârtă în jurul
fântânii, din ce în ce mai deznădăjduit. Frânt, cop leșit, simțea că e gata să
se prăbușească. Pradă frustrării, își lăsă capul pe spate pentru a-și striga
furia în noapte.
Dar strigătul îi încremeni în gât.
Privirea îi căzu pe vârful obeliscului. Acolo, sus, se afla aceeași vietate pe
care o văzuse mai devreme. Acum însă, îi atrase bru sc atenția. Nu era un
înger. Câtuși de puțin. De fapt, nici nu i se părus e că face parte din fântână
lui Bernini. Crezuse că era o ființă vie, o pasăre cocoțată la înălțime.
Un porumbel.
Își miji ochii pentru a vedea mai bine prin ceața ș i stropii de apă. Era un
porumbel, nu-i așa? Capul și ciocul i se conturau c lar pe fondul cerului
înstelat. Și totuși, pasărea nu se mișcase din loc de când sosise el în piață,
cu toată lupta care se dusese jos. Era exact în ace eași poziție în care o
văzuse prima dată: stătea în vârful obeliscului, pr ivind liniștită către vest.
După o clipă de nedumerire, Langdon se aplecă și cu lese un pumn de
monede din fântână, pe care le aruncă în sus. Bănuț ii zăngăniră pe granitul
obeliscului. Pasărea nu se clinti. Încercă încă o d ată. De data aceasta, una
dintre monede atinse porumbelul. Un sunet ușor de m etal lovit de alt metal
răsună în piață.
Afurisita de pasăre era din bronz.
„Dar trebuie să cauți un înger, nu un porumbel!" îi șopti o voce în minte.
Dar era prea târziu; făcuse deja conexiunea. Pasăre a nu era nicidecum un
porumbel.
Era o turturea!
Abia dându-și seama ce face, sări în fântână, se re pezi spre centrul
bazinului și începu să urce pe masa de marmură, căț ărându-se pe brațe și
pe capete sculptate. Pe la jumătatea urcușului, din colo de vălul de ceață și
stropi, se opri o clipă. Capul păsării se vedea mai clar acum.
Nici urmă de îndoială. Era o turturea, culoarea ini țială a bronzului te
înșela, fiindcă era înnegrită de poluarea din aer. Și, brusc, semnificația ei îl
izbi în moalele capului. Mai văzuse azi două turtur ele, la Panteon. O pereche
de turturele nu avea nici o semnificație simbolică. Pasărea de aici era, însă,
singură.
„Turtureaua este simbolul laic al Îngerului Păcii."
Această descoperire aproape că îl împinse de la sin e până la baza
obeliscului. Bernini alesese simbolul nereligios al unui înger pentru a-l
putea ascunde în cadrul fântânii laice. „Și îngerii te-ndrume în căutarea ce
ți-ai pus în gând. Turtureaua e un înger!" Ce loc putea fi mai potrivi t pentru
ultimul indiciu Illuminati decât vârful acestui obelisc?!
Pasărea privea spre vest. Langdon încercă să-i urmă rească direcția, dar
clădirile din jur îl împiedicau. Urcă mai sus. Un c itat din opera Sfântului
Grigorie de Nyssa îi veni pe neașteptate în minte: „Când ajunge la ilumina-

256 re… sufletul ia forma delicată a unei turturele".
Langdon își continua ascensiunea. Spre turturea. Ap roape că zbura
acum. Ajunse la platforma obeliscului, de unde nu p utea urca mai departe.
Și, privind în jur, înțelese că nici n-avea nevoie. Întreaga Romă se întindea în
fața lui; priveliștea era uluitoare.
Spre stânga, luminile haotice ale reflectoarelor în Piazza San Pietro. Spre
dreapta, cupola Bisericii Santa Maria della Vittori a care fumega. În fața lui,
la depărtare, Piazza del Popolo. Iar sub el, al pat rulea și ultimul indiciu. O
cruce uriașă formată din obeliscuri.
Tremurând, privi în sus, spre turturea. Apoi se înt oarse cu fața în
direcția pe care ea o indica.
În aceeași clipă îl zări.
Clar. Evident. Înșelător de simplu.
Cu ochii ațintiți asupra lui, aproape nu-i venea să creadă că bârlogul
Illuminati rămăsese secret atâția ani. Întregul oraș părea să pălească în jurul
monstruoasei structuri de piatră aflate dincolo de albia fluviului. Una dintre
cele mai cunoscute din Roma, construcția se ridica pe malul Tibrului, față în
față cu Vaticanul. Geometria sa era simplă: un cast el circular, încadrat de o
fortăreața pătrată care, la rândul ei, dincolo de z iduri, era înconjurată de un
parc în forma unui pentagon.
Vechile metereze de piatră erau luminate de reflect oare. Deasupra
castelului se înălța un uriaș înger din bronz. Sabi a sa era îndreptată în jos,
părând că străpunge cu vârful exact centrul castelu lui. Și, de parcă nu ar fi
fost de-ajuns, în fața intrării principale în caste l se întindea, maiestuos,
celebrul Ponte Sant'Angelo — „Podul Îngerilor"… u n arc de piatră decorat cu
doisprezece îngeri sculptați de nimeni altul decât. .. Bernini.
Într-o ultimă revelație tulburătoare, Langdon își d ădu seama că imensa
cruce formată de obeliscuri în Roma încadra fortăre ața în cel mai pur stil
Illuminati: brațul lung al crucii trecea exact prin centrul pod ului,
împărțindu-l în două jumătăți egale.
Coborî și își luă sacoul de pe jos, ținându-l depar te de hainele lui ude.
Apoi sări în mașina furată și-și înfundă pantoful m ustind de apă în pedala
de accelerație.

106

Era 23.07. Citroenul alerga ca o nălucă în noaptea romană. Coborând pe
Lungotevere Tor Di Nona, paralel cu fluviul, Langdo n vedea deja castelul
ridicându-se asemenea unui munte spre dreapta.
Castel Sant'Angelo, „Castelul Îngerului".
În fața lui apăru brusc intrarea pe podul cu acelaș i nume. Călcă puternic
frâna și pneurile scârțâiră. Cotise la vreme, dar p odul era blocat și, înainte
de a se putea opri, izbi un șir de piloni scunzi ce mărgineau drumul. Cu o
zguduitură puternică, mașina încremeni, iar Langdon aproape că se lovi de
parbriz. Uitase că, pentru a fi mai bine păstrat, „ Podul Îngerilor" era acum
arie pietonală.
Tremurând, coborî și-și dori să fi ales un alt drum spre castel. Îl cuprin-

257 sese frigul în hainele ude și își trase sacoul pe d easupra lor, recunoscător
fabricantului că pusese o căptușeală dublă; Diagramma nu avea să se ude.
În fața lui, dincolo de pod, fortăreața de piatră s e ridica impunătoare. Vlăguit
și săgetat de dureri în tot corpul, o luă la fugă s pre ea.
În stânga și în dreapta lui, aidoma unui regiment d e escortă, îngerii lui
Bernini păreau că aleargă o dată cu el, conducându- l spre destinația finală.
„Și îngerii te-ndrume în căutarea ce ți-ai pus în g ând." Castelul părea că se
înalță tot mai mult cu cât se apropia de el, un mun te inaccesibil, mai semeț
parcă decât Bazilica San Pietro. Picioarele îl duce au mecanic spre bastion, în
vreme ce privirile îi îmbrățișau crenelurile încunu nate de îngerul gigantic.
Castelul părea pustiu.
În decursul secolelor, Vaticanul îl folosise pe rân d ca monument funerar,
fortăreață, ascunzătoare a papilor, temniță pentru dușmanii Bisericii și
muzeu. Acum se părea însă că Sant'Angelo oferise ad ăpost și Confreriei
Illuminati. Într-un fel, totul avea sens. Deși proprietate a Va ticanului,
castelul era locuit doar sporadic, iar Bernini îl r enovase de multe ori în
cursul anilor. Se zvonea că uriașa clădire era plin ă de intrări ascunse,
pasaje secrete și încăperi tainice. Langdon nu avea nici o îndoială că îngerul
din vârf și parcul pentagonal erau tot opera lui Be rnini.
În sfârșit, ajunse la porțile monumentale ale caste lului. Împinse tare.
Deloc surprinzător, nici una nu se clinti. Două cio cănele de fier erau prinse
la nivelul ochilor. N-avea rost să bată. Făcu doi p ași înapoi, privind zidul
exterior. Meterezele sale opriseră avansarea armate lor de berberi, mauri și
alți invadatori; nici șansele sale nu păreau mai ma ri.
„Vittoria, strigă în sinea sa. Ești acolo, înăuntru ?"
O luă la fugă de-a lungul zidului. „Trebuie să mai existe o intrare!"
Cotind spre latura vestică, ajunse într-o mică parc are, lângă Lungotere
Angelo. Aici se afla o a doua intrare — o poartă cu pod mobil care acum era
ridicat și blocat. Privi din nou în sus.
Singurele lumini erau cele ale reflectoarelor din e xterior. Toate ferestrui-
cile păreau întunecate. Mai sus, chiar în capătul t urnului central, la treizeci
de metri înălțime, chiar sub sabia îngerului, se ză rea un singur balcon.
Parapetul de marmură părea să licăre ușor, ca și cu m în camera din spate ar
fi fost luminată de torțe. Langdon încremeni, cupri ns brusc de un tremur. O
umbră? Așteptă, încordat. Apoi o văzu din nou. Simț i cum i se face părul
măciucă. „E cineva acolo!"
— Vittoria! strigă el, neputându-se stăpâni, însă v uietul apelor umflate
ale Tibrului îi acoperi glasul.
Continua să alerge în jurul zidurilor, în timp ce s e întreba unde naiba
erau gărzile elvețiene. Îi primiseră, oare, mesajul ?
În celălalt capăt al parcării se afla un car al une i rețele de televiziune și
Langdon o luă la fugă spre el. La pupitru, un indiv id burtos cu căști la
urechi apăsa niște butoane. Bătu cu palma în tabla mașinii și omul sări
drept în sus, smulgându-și casca de pe cap la veder ea hainelor lui mustind
de apă.
— Care-i treaba, amice? întrebă cu un puternic acce nt australian.
— Am nevoie de telefonul dumitale.
Omul ridică din umeri:
— Nu am ton. Toată seara am încercat. Circuitele su nt supraîncărcate.

258 Langdon înjură în gura mare:
— Ai văzut pe cineva intrând pe acolo? întrebă, ară tând spre podul
mobil.
— Păi, da. O camionetă neagră a tot intrat și ieșit de câteva ori.
Profesorul simți că o cărămidă tocmai îl lovise în stomac.
— Al naibii norocos! exclamă australianul privind s pre turn și amintin-
du-și că el nu avea vizibilitate bună spre Vatican: Pariez că de acolo, de sus,
se vede perfect. N-am putut să răzbat prin trafic s pre San Pietro, așa că
transmit de aici.
Langdon însă nu-l mai asculta pentru că se gândea l a posibilitățile lui de
acțiune.
— Ei, ce părere ai? continuă omul. Chestia asta cu Samariteanul din al
unsprezecelea ceas e reală?
— Ce chestie?
— N-ai auzit? Căpitanul Gărzii Elvețiene a primit u n telefon de la cineva
care pretinde că are informații fierbinți. Tipul zb oară-ncoace chiar acum. Tot
ce știu eu e că, dacă omul ăsta o scoate la capăt, uite-așa se duc audiențele
noastre!
Langdon îl privi confuz. Un Bun Samaritean care vin e să dea o mână de
ajutor? Persoana asta știe cumva unde e ascuns cont einerul cu antimaterie?
Și de ce nu-i spune, pur și simplu, Gărzii Elvețien e? De ce trebuie să vină el
personal? Ceva era ciudat aici, dar el, unul, nu av ea timp de întrebări.
— Hei, izbucni australianul, privindu-l mai atent. Nu cumva ești tipul pe
care l-am văzut la televizor? Cel care încerca să-l salveze pe cardinalul din
Piazza San Pietro?
Nu-i răspunse. Brusc, zărise un dispozitiv fixat pe capota carului — o
antenă-satelit montată pe un suport telescopic. Met erezele zidului exterior
măsurau vreo cincisprezece metri. Fortăreața interi oară era mai înaltă —
extrem de bine apărată. Vârful părea imposibil de a tins, dar dacă ar fi reușit
să se cațere măcar pe primul zid…
Se întoarse repede spre australian și-i făcu semn s pre antenă:
— Cât de sus ajunge chestia aceea?
Omul îl privi nedumerit:
— Până pe la cincisprezece metri. De ce?
— Mută mașina! Trage chiar lângă zid! Am nevoie de ajutor.
— Despre ce e vorba?
Langdon îi explică. Australianul se holbă la el:
— Ești nebun? Asta-i o antenă telescopică de două s ute de mii de dolari,
nu o amărâtă de scară!
— Vrei audiență? Am o informație care te va face om ! exclamă el în
disperare de cauză.
— O informație care valorează două sute de mii de b ătrâne?
Langdon îi spuse ce anume-i va dezvălui în schimbul ajutorului.
După nouăzeci de secunde, Robert Langdon ajunsese î n vârful antenei,
clătinându-se în bătaia vântului, la cincisprezece metri deasupra solului. Se
aplecă, se agăță cu mâinile de marginea crenelată, încălecă zidul și coborî pe
partea cealaltă.
— Acum respectă-ți partea ta de târg! îi strigă aus tralianul de jos. Unde
e?

259 Profesorul se simțea vinovat fiindcă-i dezvăluie o asemenea informație,
dar înțelegerea era înțelegere. Și, pe urmă, Hassassin- ul avea să anunțe
oricum presa.
— Piazza Navona, îi strigă. E în fântână.
Australianul își coborî antena la loc și demară în trombă după știrea
carierei lui.

Într-o încăpere din piatră aflată la înălțime, Hassassin- ul își scoase
bocancii uzi și își bandajă piciorul rănit. Îl dure a, dar nu chiar atât de tare
ca să nu se poată bucura de ceea ce-l aștepta.
Se întoarse, privindu-și premiul.
Era întinsă pe un divan străvechi în colțul încăper ii, cu mâinile legate la
spate și cu un căluș în gură. Se apropie de ea. Se trezise deja. Ăsta era un
lucru bun. Surprinzător însă, în ochii ei lucea nu frica, ci furia.
„Frica are să vină și ea, imediat."

107

Langdon se furișa de-a lungul meterezelor, recunosc ător pentru lumina
reflectoarelor. Curtea care se vedea jos părea un f el de muzeu al armelor de
război din Antichitate — catapulte, grămezi de ghiu lele și un veritabil
arsenal de mașinării înspăimântătoare. Unele zone a le castelului erau
deschise publicului în timpul zilei, curții fiindu- i redat în parte aspectul ei de
odinioară.
Profesorul privi partea centrală a fortăreței. Cita dela circulară era înaltă
de peste treizeci de metri, fără a pune la socoteal a și îngerul de bronz de
deasupra ei. În balconul singuratic încă se mai zăr ea o rază de lumină. Ar fi
vrut să strige, dar se abținu. Trebuia să găsească o modalitate de a intra.
Se uită la ceas: 23.12.
Coborând rampa de piatră ce mărginea zidul exterior , ajunse în curte și,
aflat din nou pe pământ, începu să alerge în umbra meterezelor, în jurul
fortului. Trecu de trei porticuri, toate trei bloca te. ,,Pe unde a intrat
Hassassin- ul?" Porni mai departe, pe lângă două intrări cu as pect modern,
ambele încuiate pe dinafară. „Nu pe aici!"
Înconjurase aproape întreaga clădire, când remarcă o alee cu pietriș ce
străbătea curtea, trecând prin fața lui. La un capă t, în zidul exterior al
castelului, văzu cealaltă parte a podului mobil pe care-l observase de afară.
La celălalt capăt, aleea dispărea undeva în interio rul fortăreței, intrând
parcă într-un fel de tunel — o deschidere neagră, c ăscată în corpul central al
clădirii. Il traforo! Citise undeva despre acest traforo, o uriașă rampă
spiralată care pătrundea circular în fort până în v ârful lui, folosită de soldații
călare pentru a ajunge jos în cel mai scurt timp. "Hassassin- ul a urcat pe
aici cu camioneta!" Poarta care bloca tunelul era r idicată, invitându-l parcă
să intre. Un val de exuberanță puse stăpânire pe el când se apropie de tunel,
dar când ajunse la deschidere, entuziasmul îi pieri brusc.
Tunelul cobora.

260 Nu era bine. Această parte din traforo ducea, probabil, spre temnițele
subterane, nu sus, în fort.
Încremenit la gura întunecată a puțului ce părea să coboare la nesfârșit
în măruntaiele pământului, Langdon ezită, privind d in nou balconul. Ar fi
putut să jure că zărise o mișcare acolo. „Hotărăște -te!" Fără o altă
alternativă, o luă la fugă prin tunel, în jos.

Undeva, deasupra, Hassassin- ul se aplecă asupra prăzii sale. Își trecu
palma peste brațul ei. Avea pielea catifelată, ca m ătasea. Gândul la apropia-
ta explorare a comorilor ei trupești îl amețea. În câte feluri ar putea-o viola?
Știa sigur că o merită pe această femeie. Îl slujis e pe Janus cum se
cuvine. Ea era o pradă de război și, când va termin a cu ea, o va azvârli de pe
divan și o va sili să îngenuncheze. Și îl va servi iar. „Suprema umilință!"
Apoi, în chiar momentul orgasmului, îi va reteza gâ tul.
Ghayat assa'adah. „Suprema plăcere!"
Iar după aceea, îmbătat de propria glorie, va ieși pe balcon și va savura
triumful Illuminati… o răzbunare visată de atât de mulți, de atâta vreme .

Cu fiecare pas, tunelul se întuneca tot mai mult. C oborârea continua.
După un tur complet în subteran, orice rază de lumi nă dispăruse.
Tunelul părea să înainteze orizontal acum și Langdo n încetini, sesizând
după ecoul pașilor că ajunsese într-o încăpere mai largă. În față, în beznă,
se zărea parcă o slabă licărire. Porni mai departe, cu brațele întinse. La un
moment dat atinse ceva neted. Sticlă și crom. O maș ină. Pipăi orbește pe
caroserie, găsi o ușă și trase de ea.
Lampa din plafon se aprinse. Într-o frântură de sec undă recunoscu
camioneta neagră și se trase înapoi. Cuprins de ură și dezgust, se holbă la
ea o clipă, apoi sări înăuntru și începu să scormon ească în căutarea unei
arme care s-o înlocuiască pe cea pierdută în fântân ă. Nu găsi nimic. Doar
telefonul celular al Vittoriei. Strivit și inutil. Vederea lui îi stârni fiori de
groază. Se rugă în gând să nu fi ajuns prea târziu.
Întinse mâna și aprinse farurile camionetei. Încăpe rea deveni imediat
vizibilă — umbre întunecate într-o cameră goală. Pr obabil că fusese ultilizată
odinioară pentru cai și muniție. În plus, se înfund a. Fără ieșire. „Am greșit
drumul!"
Dezamăgit, coborî din camionetă și studie zidurile înconjurătoare. Nici o
ușă. Nici o poartă. Se gândi la îngerul aflat dea-s upra intrării în tunel și se
întrebă dacă era doar o coincidență. Nu! Își aminti cuvintele ucigașului în
Piazza Navona, la fântână. „E în Biserica Iluminări i… mă așteaptă să mă
întorc." Nu se poate, ajunsese prea departe pentru a da greș acum. Inima îi
bătea frenetic în piept. Frustrarea și ura începeau să-i întunece rațiunea.
Când zări petele de sânge de pe podea, primul lui g ând zbură la Vittoria.
Dar urmând dâra cu ochii, își dădu seama că erau ur me de pași însângerați.
La distanță unele de altele. Sângele cursese numai din piciorul stâng.
Hassassin- ul .
Langdon se luă după șirul de urme, spre unul din co lțurile încăperii,
unde lumina pălea. La fiecare pas, uimirea și nedum erea lui creșteau. Pașii

261 însângerați păreau că înaintează până în colț, pent ru a dispărea apoi în zid.
Când ajunse în colț și privi peretele, abia îi veni să-și creadă ochilor.
Acolo, unul dintre blocurile de granit ale pardosel ii nu era pătrat, la fel ca
toate celelalte. Se afla, probabil, în fața unui no u indiciu. Blocul avea forma
unui pentagon perfect, cu vârful orientat exact spr e colț. Ingenios ascunsă la
îmbinarea pereților, o despicătură îngustă în zid s ervea drept ieșire. Langdon
păși înăuntru. Era un culoar. Puțin mai în față se vedeau resturile unei
bariere de lemn care blocase odată tunelul.
Dincolo de ele licărea o lumină.
O luă din nou la fugă, sărind peste frânturile de l emn. Culoarul dădea
într-o altă încăpere, mai largă. Pe unul dintre per eții acesteia, o torță aprinsă
arunca umbre palide. Era într-o zonă neelectrificat â a castelului… una la
care nici un turist nu a avusese vreodată acces. În căperea avea, probabil, un
aspect înfricoșător ziua, dar la lumina tremurândă a torței era de-a dreptul
sinistră.
Il prigione.
Se aflau acolo vreo zece-douăsprezece celule, major itatea cu gratii
ruginite de vreme. Una dintre cele mai mari era îns ă intactă și pe podeaua ei
Langdon zări ceva ce-i opri inima în piept: sutane negre și eșarfe roșii. „Aici
i-a închis pe cardinali!"
În apropierea celulei se vedea o ușă de fier încast rată în perete,
întredeschisă. Dincolo de ea se întindea un fel de pasaj. Se repezi într-acolo,
dar se opri brusc. Urmele însângerate nu treceau de ușă. Iar când văzu
cuvintele săpate în piatra zidului, deasupra intrăr ii, își dădu seama de ce.
Il Passetto.
Era înmărmurit. Auzise de multe ori despre acest tu nel, dar nu avusese
habar pe unde anume se pătrundea în el. Il Passetto — „Micul Pasaj" — era
un tunel îngust, de aproximativ un kilometru lungim e, construit între
Castelul Sant'Angelo și Vatican. În decursul anilor , numeroși papi îl
folosiseră pentru a fugi în timpul asediilor, pentr u a-și vizita amantele
secrete sau pentru a asista la torturarea diverșilo r inamici personali ori ai
Bisericii. În prezent, se știa că ambele extremităț i ale tunelului sunt blocate
de încuietori impenetrabile, ale căror chei se află la adăpost undeva, în
vreun seif al Vaticanului. Langdon înțelegea acum î n ce fel izbutiseră
Illuminati să intre și să iasă din Vatican nestingheriți de ni meni. „Oare cine
era trădătorul infiltrat care le dăduse cheile? Oli vetti? Unul dintre ceilalți
membri ai Gărzii Elvețiene? Oricum, nu mai conta."
Urmele de sânge de pe pardoseală se îndreptau spre celălalt capăt al
temniței. Acolo, o poartă ruginită era prinsă în la nțuri. Lacătul dispăruse și
poarta era puțin deschisă. Dincolo de ea se vedea u n șir de trepte care urcau
în spirală. Și aici, pe podea, se afla un bloc de g ranit pentagonal. Langdon îl
privi o clipă înfiorat, întrebându-se dacă Bernini însuși mânuise dalta care îl
cizelase. Deasupra, arcada de la intrare era decora tă cu un mic heruvim
sculptat. Aici era!
Pașii însângerați urcaseră treptele.
Înainte de a porni pe urma lor, trebuia să facă ros t de o armă — orice fel
de armă. Lângă una din celule găsi o bară de fier c eva mai lungă de un
metru. La unul din capete metalul fusese rupt, iar marginea rămasă era
zimțată, ascuțită. Deși foarte grea, nu avea altcev a la îndemână și Langdon

262 spera ca elementul surpriză plus rana de piciorul Hassassin -ului să încline
balanța în favoarea lui. Mai presus de toate însă, spera din tot sufletul să nu
ajungă prea târziu.
Treptele în spirală erau tocite și abrupte. Langdon păși ușor, încercând
să prindă un eventual zgomot. Nimic. Pe măsură ce u rca, lumina care răz-
bătea din temniță pălea. La un moment dat râmase în beznă și își continuă
drumul pipăind peretele cu palma. Mai sus. Simțea p arcă în întuneric spiri-
tul lui Galilei urcând aceleași scări, nerăbdător s ă-și împărtășească ideile
semenilor săi care aveau ace-ași convingeri.
Încă nu-și revenise din șocul cauzat de descoperire a bârlogului Illuminați
— într-o clădire ce aparținea Vaticanului! Pe când trimișii papei perchezi-
ționau beciurile și locuințele unor savanți renumiț i, membrii confreriei se
întruneau chiar aici, sub nasul Bisericii. Era perfect, extraordinar! În cali-
tatea sa de arhitect-șef al lucrărilor de renovare, Bernini avusese acces
nelimitat în întreaga fortăreață… restructurând-o după propriile planuri,
fără să dea socoteală nimănui. Câte intrări secrete construise el oare? Câte
decorațiuni subtile, ce indicau drumul spre bârlog?
Biserica Iluminării. Langdon știa că nu poate fi departe.
Treptele se îngustară puțin și avea impresia că zid urile tunelului se
strâng în jurul lui. Umbrele trecutului forfoteau î n întuneric, dar nu se opri
din drum. Când zări fasciculul orizontal de lumină din față, își dădu seama
că se află la câțiva pași de o platformă. Dincolo d e aceasta, pe sub o ușă,
răzbăteau licăririle slabe ale unei torțe aprinse. Se apropie în liniște.
Habar nu avea în ce punct al castelului se află, da r știa că urcase
suficient pentru a fi ajuns aproape de vârf. Se gân di că, probabil, uriașul
înger din bronz era exact deasupra capului său.
„Ajută-mă, îngere!" se rugă tăcut, încleștându-și d egetele pe bara de fier.
Apoi, fără un zgomot, întinse mâna spre ușă.

Pe divan, Vittoria își simțea brațele înțepenite, s ăgetate de durere. Când
își revenise și își dăduse seama că are mânile lega te la spate, crezuse că,
dacă se va relaxa, își va putea elibera încheieturi le. Dar nu mai avusese
timp. Bestia se întorsese. Acum era aplecat deasupr a ei, cu pieptul lui lat și
gol, brăzdat de nenumărate cicatrice. Ochii îi păre au două fante negre ce
ardeau, ațintite asupra ei. Vittoria bănuia că fiar a se delecta imaginându-și
ce-o aștepta. Încet, ca pentru a o înnebuni, Hassassin- ul își desfăcu centura
udă, o scoase și o azvârli pe podea.
Oroarea și ura o sugrumau. Închise ochii pentru o c lipă. Când îi redes-
chise, în mâna ucigașului apăruse un pumnal cu lamă retractabilă. Lama
zvâcni chiar sub ochii ei.
Vittoria își zări chipul îngrozit, reflectat în ogl inda oțelului.
Hassassin- ul răsuci pumnalul și lipi dosul lamei de abdomenul ei .
Metalul rece o înfioră. Cu o lucire insolentă în oc hi, trase lama în jos, pe
pielea ei, până la cordonul șortului. Vittoria icni . Lent, amenințător, bestia
continua să plimbe vârful pumnalului în sus și-n jo s… mai jos. Apoi se
aplecă și, cu răsuflarea lui fierbinte, îi șușoti î n ureche:
— Cu cuțitul ăsta i-am scos ochiul tatălui tău.
În acea clipă Vittoria înțelese că era în stare să ucidă.

263 Hassassin- ul răsuci din nou pumnalul și tăișul pătrunse prin mat erialul
șortului, despicându-l. Brusc, se opri și întoarse capul. Cineva intrase.
— Pleacă de lângă ea! răsună din prag o voce profun dă.
Vittoria nu vedea cine vorbise, dar recunoscu imedi at vocea. „Robert!
Trăiește!"
Hassasin- ul se holbă de parcă ar fi văzut o stafie:
— Domnule Langdon, probabil că ai un înger păzitor!

108

În fracțiunea de secundă cât privi în jur, Langdon își dădu seama că se
află într-un loc sacru. Deși vechi și decolorate, d eco-rațiunile din încăperea
ovală erau pline de simboluri familiare. Plăci de f aianță pentagonale. Fresce
reprezentând planete. Turturele. Piramide.
Biserica Iluminării! Simplă și pură. În sfârșit, o găsise.
Chiar în fața lui, încadrat de deschiderea balconul ui, se afla
Hassassin- ul. Cu pieptul gol, stătea lângă Vittoria, care zăcea l egată pe un
divan, dar cât se poate de vie. Văzând-o, Langdon s imți o imensă ușurare.
Pentru o clipă ochii li se întâlniră și un val de e moții se revărsă între ei —
recunoștință, disperare, regret.
— Așa, deci ne întâlnim din nou, spuse Hassassin- ul , apoi văzu bara de
fier din mâna lui și izbucni în râs. Și acum ai ven it după mine… cu asta?!
— Dezleag-o!
Ucigașul își repezi cuțitul la gâtul Vittoriei:
— O omor.
Langdon nu se îndoia că era capabil s-o facă. Se st rădui să răspundă
calm, fără ca vocea să-i tremure:
— Cred că ar fi bucuroasă… ținând cont de alterna tivă.
Hassassin -ul zâmbi auzind insulta:
— Ai dreptate. Femeia are multe de oferit. Ar fi o pierdere inutilă.
Profesorul făcu un pas înainte, strângând în mână b ara ruginită și
îndreptându-i capătul rupt direct spre celălalt. Tă ietura din palmă îl ustura.
— Dă-i drumul!
Pentru un moment, Hassassin- ul păru să stea în cumpănă. Răsuflând
adânc, își relaxă umerii într-un gest clar de resem nare. În aceeași clipă însă,
brațul îi zvâcni. Langdon nu zări decât o masă neag ră de mușchi și lama
care despică aerul venind drept spre pieptul lui.
Din instinct sau poate din cauza oboselii, genunchi i i se îndoiră brusc și
pumnalul zbură pe lângă urechea lui stângă, aterizâ nd cu zgomot pe
pardoseală, undeva, în spate. Ucigașul părea netulb urat. Rânji, se depărtă
de Vittoria și, ca un animal la pândă, cu pași ușor i, se apropie.
Langdon se ridică din nou, cu bara de fier în mână. Dintr-o dată,
puloverul și pantalonii uzi începură să-i stânjenea scă mișcările.
Hassassin- ul, doar pe jumătate îmbrăcat, se mișca mult mai ușor ș i mai
repede, aparent neafectat de rana de la picior. „Se vede că e obișnuit cu
durerea", își spuse profesorul. Pentru prima dată î n viața lui, își dorea să
aibă în mână o armă de mare calibru.

264 Hassassin-ul continua să-l înconjoare încet, răbdător, de parcă s-ar fi
distrat, cu fiecare pas apropiindu-se de cuțitul că zut pe podea. Langdon îi
tăie calea. Ucigașul dădu să se apropie iar de Vitt oria, dar el i se așeză din
nou în față.
— Mai este încă timp, îi aruncă în treacăt. Spune-m i unde e conteinerul.
Vaticanul îți va plăti mai mult decât Illuminati.
— Ești naiv!
Lovi cu bara de fier. Hassassin- ul se feri. Langdon ocoli o bancă de lemn,
ținând fierul în fața sa și încercând să-l încolțea scă în încăperea ovală. „A
naibii cameră, nu are colțuri!" În mod ciudat însă, celălalt nu părea dornic
nici să atace, nici să fugă. Pur și simplu, îi făce a jocul adversarului.
Așteptând răbdător.
„Așteptând ce?" Ucigașul continua să se miște în ce rc, fără a se expune
nici o clipă. Ca un nesfârșit joc de șah. Bara de f ier începea să atârne din ce
în ce mai greu în mâna lui și, brusc, Langdon își d ădu seama ce așteaptă
adversarul său. „Mă obosește." Strategia lui funcți ona. Slăbiciunea punea
stăpânire pe el, adrenalina nemaifiind suficientă p entru a-l ține în formă.
Știa că trebuie să facă ceva.
Hassassin-ul părea că-i citește gândurile și schimbă iarăși dire cția, ca
pentru a-l atrage spre masa din centrul încăperii. În mod cert, se afla ceva
acolo, ceva care lucea în lumina torței. „O armă?" Fără a-și lua ochii de la
dușman, Langdon se apropie de masă. Ucigașul aruncă o privire lungă,
evident, spre obiect și el avu nevoie de toată stăp ânirea sa de sine pentru a
nu-i cădea în cursă. În cele din urmă, nu mai rezis tă. O ocheadă scurtă. Dar
răul se produsese deja.
Nu era o armă. Imaginea îl țintui locului pentru o clipă.
Pe masă se afla o casetă obișnuită din aramă, acope rită de patina vremii.
Forma acesteia era pentagonală. Capacul fusese dat la o parte. Înăuntru, în
cinci compartimente vătuite, se vedeau cinci matriț e. Din fier, cu mânere
scurte din lemn. Nu trebuia să privească atent pent ru a ști ce scria pe
fiecare.
ILLUMINATI, PĂMÎNT, AER, FOC, APĂ.
Langdon se trase înapoi, de teamă că Hassassin- ul îl va lovi. Dar se
înșelase. Ucigașul aștepta, de parcă jocul l-ar fi înviorat.
Profesorul făcea eforturi să se concentreze din nou asupra luptei,
privindu-și adversarul și agitând bara ruginită. Da r imaginea casetei îi
stăruia în minte. Deși matrițele în sine erau fasci nante -artefacte Illuminati
în a căror existență puțini specialiști credeau -îș i dădu seama că altceva, un
alt detaliu al casetei îi trezise suspiciuni întune cate. Profită de o mișcare a
Hassassin -ului pentru a mai arunca o privire spre masă.
„Dumnezeule!"
În casetă, cele cinci matrițe erau așezate în cinci compartimente
separate. În centru însă, se mai afla un compartiment. Acesta era acum gol,
dar în mod evident era destinat să adăpostească o a ltă matriță… mult mai
mare decât celelalte… de formă pătrată.
Atacul veni pe neașteptate.
Hassassin- ul se repezi ca o pasăre de pradă. Langdon încercă să se
adune și să contracareze lovitura, dar bara de fier atârna ca un bolovan în
mâna lui. Izbi mult prea târziu. Hassassin- ul se ghemui. În clipa următoare

265 țâșni și mâinile sale înșfăcară bara. Forța lui era teribilă, aparent neafectată
de rana de la braț. Urmă o scurtă luptă. Violentă. Langdon simți cum fierul
îi este smuls din mână și o durere sfâșietoare îi s trăpunse palma. După o
clipă, privea drept în capătul zimțat al barei. Vân ătorul devenise vânat.
Parcă îl izbise un ciocan. Hassassin- ul se rotea iarăși în jurul lui,
zâmbind din nou, împingându-l spre perete:
— Cum e proverbul acela al vostru? Despre pisica mo artă de prea multă
curiozitate…
Langdon abia mai reușea să se concentreze, blestemâ ndu-și neglijența.
Nimic parcă nu mai avea sens. „Un al șaselea simbol Illuminatil" Pradă
frustrării, izbucni:
— N-am citit nicăieri nimic despre o a șasea matriț ă Illuminati!
— Ba cred că da! chicoti ucigașul, continuând să în ainteze spre el.
Nu mai înțelegea nimic. Sigur nu citise așa ceva! E rau cinci simboluri
Illuminati. Se trase înapoi, cu spatele, cercetând cu privirea camera în
căutarea unei alte arme.
— O îmbinare perfectă a elementelor antice, spuse Hassassin- ul. Matrița
finală este cea mai strălucită dintre toate. Mi-e t eamă totuși că tu n-o vei
vedea.
Lui Langdon îi era teamă că nu va mai apuca să vadă mai nimic, în
curând. Continua să se retragă, căutând o cale de s căpare.
— Și ai văzut matrița asta finală? îl întrebă, înce rcând să mai tragă de
timp.
— Poate că într-o zi îmi vor face această onoare. D acă mă voi dovedi
vrednic.
Făcu o mișcare bruscă spre el, ca și când s-ar fi j ucat.
Langdon sări înapoi. Avea impresia că ucigașul îl î mpingea de-a lungul
zidului, spre o destinație nevăzută. „Unde?" Însă n u-și putea permite să se
întoarcă și să privească în spate.
— Matrița, continuă el. Unde este?
— Nu-i aici. Se pare că Janus este cel care o păstr ează.
— Janus?
Profesorul nu mai auzise acest nume.
— Liderul Illuminati. Vine aici în câteva clipe.
— Liderul Illuminati vine aici?
— Pentru a realiza ultima înfierare.
Langdon aruncă o privire îngrozită spre Vittoria. T ânăra părea ciudat de
calmă, cu ochii închiși, retrasă parcă într-o lume a ei, respirând lent…
adânc. Ea era, oare, ultima victimă? Sau el?
— Câtă aroganță! rânji Hassassin- ul , văzându-i privirea. Voi doi sunteți
niște nimicuri. Veți muri, firește, nu-ncape îndoia lă. Dar ultima victimă
despre care vorbesc eu este un inamic cu adevărat p ericulos.
„Un inamic periculos?" Principalii cardinali murise ră deja. Papa era și el
mort. Illuminati avuseseră grijă de asta. Răspunsul era însă în ochi i goi ai
Hassassin- ului.
Il camerlengo.
Șambelanul Ventresca fusese unica rază de speranță în tot acest calvar.
El izbutise în această seară să-i acuze pe Illuminati mai mult decât o făcu-
seră decenii întregi de teorii ale conspirației. Ia r acum, avea să plătească

266 prețul pentru reușita lui. El era ținta finală a co nfreriei.
— Nu veți ajunge la el! îl provocă Langdon.
— Eu, nu, replică ucigașul, forțându-l să se retrag ă și mai mult. Această
onoare îi revine lui Janus însuși.
— Liderul Illuminati are de gând să-l înfiereze cu mâna lui pe il camer-
lengo?
— Puterea are privilegiile ei.
— Dar nimeni nu poate pătrunde în Vatican în seara asta!
Hassassin- ul avea un aer plin de el:
— Dacă are fixată o întrevedere, poate!
Profesorul nu mai știa ce să creadă. Singura persoa nă așteptată la
Vatican în acest moment era cea pe care presa o num ea „Samariteanul din
ceasul al unsprezecelea", cea despre care Rocher sp usese că deține
informații care ar putea salva… Langdon încremeni . „Dumnezeule!"
Hassassin- ul rânji iar, savurând efectele pe care această înțele gere le
avea asupra adversarului său:
— Și eu mă întrebam cum va reuși Janus să intre în Vatican. Dar am
auzit la radioul din mașină — ceva cu un Samaritean din ceasul al unspre-
zecelea. Vaticanul îl va primi pe Janus cu brațele deschise!
Langdon aproape că se împiedică. „Janus e samaritea nul!" O viclenie
incredibilă! Liderul Illuminati va fi condus ca un rege până în apartamentele
șambelanului. „Dar cum l-a fraierit Janus pe Rocher ? Sau e și el implicat?"
De când aproape că se sufocase în interiorul Arhive lor Secrete, Langdon nu
mai avusese încredere deplină în căpitan.
Hassassin- ul fandă brusc, împungându-l în coaste.
Profesorul făcu o săritură înapoi, cuprins de furie :
— Janus nu va reuși să scape cu viață!
— Sunt unele cauze pentru care chiar merită să mori .
Profesorul nu se îndoia că ucigașul vorbise serios. Janus venea la
Vatican într-o misiune sinucigașă? Era o problemă de onoare? Pentru o
fracțiune de secundă, mintea lui cuprinse totul. Co mplotul Illuminati se
încheia perfect. Preotul pe care ei înșiși îl aduse seră în prim-plan, prin
asasinarea papei, se dovedise un adversar de temut. Iar într-un ultim act de
sfidare, liderul confreriei îl va distruge.
Brusc, Langdon simți că peretele din spatele lui di spare. Un val de aer
rece îl izbi și, nedumerit, se împletici în noapte. Balconul! Acum își dădea
seama ce urmărea Hassassin- ul.
Hăul din spatele lui era aproape palpabil — o căder e de treizeci de metri
până în curtea de dedesubt; o văzuse când venise. Ș i ucigașul nu pierdea
deloc timpul. Cu o forță violentă, țâșni spre el. B ara de fier îi zvâcni în
dreptul abdomenului. Reuși să sară un pas în spate și capătul tăios îi
împunse doar hainele. O nouă lovitură. Încă un salt înapoi. Aproape că se
lipi cu spinarea de balustradă. Sigur că următoarea lovitură îl va izbi în plin,
Langdon încercă marea cu degetul. Răsucindu-se într -o parte, întinse
mâinile și apucă bara. Durerea îi săgetă palma răni tă, dar nu-și slăbi
strânsoarea.
Hassassin- ul păru depășit de această mișcare. Se luptară un mome nt
corp la corp, față-n față, răsuflarea fetidă a celu ilalt pufăindu-i în nări. Bara
începu să-i alunece din mâini; adversarul era prea puternic. Într-un ultim

267 gest disperat, riscând să-și piardă și bruma de ech ilibru, Langdon ridică un
picior și încercă să lovească degetul rănit al celu ilalt cu toată puterea. Dar
omul era un profesionist și știa să-și apere puncte le slabe.
Profesorul tocmai își jucase ultima carte și știa c ă a pierdut.
Brațele Hassassin-ului explodară în sus, trântindu-l în balustradă. În
spate nu mai simțea nimic, decât hăul de dedesubt. Ținând bara cu ambele
mâini, orizontal, ucigașul se repezi spre pieptul l ui. Langdon își arcui
spinarea deasupra hăului.
— Ma'assalamah! urlă fiara. La revedere!
Și, cu o privire furibundă, își lansă ultima lovitu ră. Centrul de greutate
al profesorului pendulă și picioarele îi zburară pe pardoseală. Cu o infimă
speranță de supraviețuire, izbuti să se prindă de b alustradă în clipa în care
trupul lui făcea saltul în gol. Mâna stângă îi alun ecă, dar dreapta rezistă.
Atârna cu capul în jos, agățat cu picioarele și cu o mână… fără a-și da
drumul.
Aplecat peste el, Hassassin- ul ridică bara deasupra capului. Fierul
începu să coboare și, în acea fracțiune de secundă, Langdon avu o viziune.
Poate era iminența morții sau pur și simplu frica i nstinctivă, dar în acea
clipă zări capul ucigașului învăluit într-o aură iv ită de nicăieri. O vâlvătaie se
înălță în spatele lui… ca o bizară minge de foc. La jumătatea loviturii,
Hassassin- ul scăpă bara din mână și scoase un urlet animalic.
Fierul căzu pe lângă capul lui Langdon și dispăru î n noapte. Ucigașul se
întoarse; spatele lui era un foc mocnit. De dincolo de balustradă, profesorul
o văzu pe Vittoria în fața Hassassin- ului. Cu un licăr sălbatic de răzbunare
în ochi, clătina torța în fața ei, pentru a-l ține la distanță. Cum se dezlegase,
Langdon nu știa și nici nu-i mai păsa. Prinzându-se cu picioarele, încălecă
balustrada și se rostogoli înapoi, în balcon.
Lupta avea să fie foarte scurtă. Hassassin- ul era un adversar cu
adevărat… mortal. Urlând cu turbare, se azvârli a supra ei. Vittoria încercă
să sară într-o parte, dar bruta înhăță torța, gata să i-o smulgă din mână.
Profesorul nu mai așteptă. Luându-și avânt, se repe zi cu pumnii în carnea
arsă de pe spatele lui.
Răcnetul se auzi probabil până la Vatican.
Ucigașul încremeni pentru o clipă, cu spinarea arcu ită. Dădu drumul
torței și Vittoria îl izbi cu ea în față. Carnea sf ârâi și ochiul stâng îi plesni.
Urlă din nou, ducându-și palmele la frunte.
— Ochi pentru ochi! șuieră Vittoria.
De această dată mânui torța ca pe o bâtă și, când l ovi, Hassassin- ul se
împletici pe spate, proptindu-se în balustradă. Lan gdon și Vittoria se repezi-
ră în aceeași clipă, înfigându-și mâinile în el și împingându-l amândoi în
același timp. Trupul ucigașului se prăvăli în gol, în întuneric. Nu se auzi nici
un strigăt. Doar trosnetul spinării lui, frânte cân d se izbi de un morman de
ghiulele, dedesubt.
Langdon se întoarse și o privi tăcut, uluit. Pe ume ri și la talie îi atârnau
frânghii răsucite. Ochii îi ardeau ca focurile iadu lui:
— Houdini știa yoga.

268 109

Între timp, în Piazza San Pietro, Garda Elvețiană f ormase un zid viu și
încerca să țină mulțimile la distanță. Fără succes, însă. Oamenii erau prea
mulți și păreau mult mai interesați de pericolul ca re amenința Vaticanul
decât de propria siguranță. Ecranele video din piaț ă transmiteau imagini ale
conteinerului cu antimaterie și ale ceasului acestu ia — imagini preluate de
la monitorul Gărzii Elvețiene, prin amabilitatea șa mbelanului. Din păcate
însă, nici acestea și nici minutele care se scurgea u amenințător pe ceasul
conteinerului nu reușeau să alunge mulțimea din pia ță. Oamenii priveau
picătura minusculă de lichid și își spuneau, probab il, că nu are cum să fie
atât de periculoasă pe cât se credea. În plus, ceas ul conteinerului arăta că
mai sunt încă aproape patruzeci și cinci de minute până la detonare -o
grămadă de timp pentru a sta și a privi în jur.
Totuși, toți membrii Gărzii Elvețiene erau de acord că decizia îndrăzneață
a șambelanului de a spune lumii adevărul și de a of eri presei imagini în
direct ale infamiei Illuminati fusese o mișcare inteligentă. Confreria se
așteptase, în mod cert, ca Vaticanul să afișeze ret icența sa obișnuită în fața
adversităților. De această data însă, nu. Il camerlengo Ventresca se dovedise
un inamic redutabil.
În interiorul Capelei Sixtine, cardinalul Mortati n u mai avea stare.
Trecuse deja de ora 23.15. Mulți cardinali continua u să se roage, dar alții se
adunaseră în apropierea ușii, în mod evident îngrij orați de ora târzie. Unii
începură să bată cu pumnii în ușă.
Afară, locotenentul Chartrand auzea loviturile, dar nu știa ce ar trebui să
facă. Se uită la ceas. Era vremea! Căpitanul Rocher dăduse însă ordine
stricte: cardinalii nu vor fi lăsați să iasă până c e nu le va da el permisiunea.
Bătăile în ușă deveniră mai intense și stânjeneala locotenentului crescu.
Poate că Rocher pur și simplu uitase; de la apelul acela telefonic misterios,
căpitanul se comportase într-un mod foarte ciudat.
Chartrand deschise stația de emisie-recepție.
— Domnule căpitan, sunt Chartrand. A trecut ora sta bilită. Nu ar trebui
să deschid ușile Capelei Sixtine?
— Ușa rămâne încuiată. Credeam că ți-am dat deja ac est ordin.
— Da, domnule, însă…
— Oaspetele nostru va sosi dintr-un moment în altul . Ia câțiva oameni
sus și postați-vă în fața biroului papei. Șambelanu l nu trebuie să plece
nicăieri.
— Mă scuzați, domnule?
— Ce nu pricepi, locotenent?
— Nimic, domnule. Am plecat.

Sus, în biroul papei, șambelanul medita în tăcere î n fața focului. „Dă-mi
putere, Dumnezeule! Fă o minune!" înteți flăcările din șemineu, întrebân-
du-se dacă va supraviețui acestei nopți.

269 110

Unsprezece și douăzeci și trei de minute.
Vittoria ședea tremurând pe balconul Castelului San t'Angelo, cu ochii
pierduți în depărtare, înlăcrimați. Ar fi vrut atât de mult să-l ia în brațe pe
Robert Langdon, dar nu putea. Trupul îi era parcă a morțit. Încercă să-și
revină, evaluând situația actuală. Omul care îi uci sese tatăl zăcea undeva
jos, mort, iar ea abia scăpase cu viață.
Când mâna lui Langdon îi atinse umărul, infuzia de căldură și tandrețe
începu ca prin farmec să-i topească gheața din sufl et. Trupul îi revenea la
viață. Negura se risipi. Robert arăta ca naiba, ud și sleit de puteri — probabil
că trecuse printr-un adevărat iad pentru a o salva.
— Îți mulțumesc…, îi șopti.
El îi surâse, obosit, și-i aminti că ea merita toat e mulțumirile; abilitatea
ei de a-și contorsiona trupul îi salvase pe amândoi . Vittoria își șterse ochii.
Ar fi putut rămâne acolo, alături de el, pentru tot deauna, dar timpul nu mai
aștepta.
— Trebuie să ieșim de aici, îi spuse profesorul.
Mintea ei zbură în altă parte, privind spre Vatican . Cel mai mic stat al
lumii părea tulburător de aproape, strălucitor în l umina zecilor de reflectoare
ale presei. Spre marea ei uimire, Piazza San Pietro era încă ticsită de oameni.
Garda Elvețiană reușise să elibereze doar o zonă de nici cincizeci de metri,
chiar în fața bazilicii — mai puțin de o treime din întinderea pieței. Mulțimea
era compactă, spectatorii de pe margini împingându- se pentru a vedea și ei
ceva mai bine și prinzându-i pe ceilalți ca într-o capcană. „Sunt prea aproa-
pe! îi venea să strige. Mult prea aproape!"
— Eu mă întorc, spuse Langdon complet lipsit de exp resie.
Vittoria se răsuci spre el, incredulă:
— Înapoi la Vatican?
Profesorul îi povesti despre Samaritean și despre c omplotul pe care
acesta îl punea la cale. Liderul Illuminati, un om pe nume Janus, venea, de
fapt, pentru a-l înfiera pe șambelan. Un ultim act de supremație din partea
confreriei.
— Nimeni nu știe despre acest lucru la Vatican, con tinuă el. Nu am cum
să iau legătura cu ei și individul poate să soseasc ă dintr-o clipă în alta.
Trebuie să avertizez Garda Elvețiană înainte de ven irea lui.
— Dar n-ai să poți trece de mulțimea aceea!
— Ba voi trece, replică el cu siguranță în glas. Ai încredere în mine!
Vittoria își dădu seama că, din nou, istoricul știa ceva ce ei îi scăpa:
— Vin și eu.
— Nu. De ce să riscăm amândoi…
— Trebuie să găsesc o modalitate de a-i îndepărta p e oamenii aceia de
acolo! Riscurile sunt uri…
Chiar în clipa aceea, balconul începu să vibreze. U n huruit asurzitor
părea că zdruncină întregul castel. Apoi, dinspre S an Pietro se văzu o lumină
albă, orbitoare. „Oh, Doamne! exclamă Vittoria în s inea ei. A explodat anti-
materia!"
Dar, în locul bubuiturii, din mulțime se ridică un val de urale. Vittoria își
duse mâna streașină la ochi. Din piață se înălța un rând de lumini orbitoare,

270 îndreptate, parcă, asupra lor! Toți oamenii întorce au capetele, strigând și
arătând cu mâinile în sus. Huruitul se intensifică. În piață, atmosfera se
înseninase, devenind aproape veselă.
Langdon privi năuc într-acolo:
— Ce mama dracului…?
Deasupra lor, cerul însuși vuia.
De după turnul castelului, pe neașteptate, se ivi e licopterul papei.
Huruind la doar cincisprezece metri deasupra lor, s e îndrepta direct spre
Vatican. Sub unda de șoc, castelul vibra din toate încheieturile. Fasciculele
reflectoarelor urmau elicopterul în zbor și curând balconul fu cuprins din
nou de întuneric.
Când văzu că uriașa mașinărie încetinește și că zăb ovește un moment în
aer deasupra pieței, Vittoria se simți cuprinsă de îndoieli; era deja prea
târziu. Stârnind un nor de praf, elicopterul ateriz ă în micul spațiu liber
dintre mulțime și bazilică, oprindu-se aproape de t reptele de la intrare.
— Ia te uită ce intrare-și face! șopti Vittoria.
Pe fondul alb al treptelor de marmură, zări o silue tă întunecată ieșind
din bazilică și apropiindu-se de elicopter. N-ar fi putut recunoaște persoana,
dacă n-ar fi văzut bereta stacojie de pe capul aces teia.
— Așa, întindeți covorul roșu! Ăsta-i Rocher.
Langdon izbi cu pumnul în balustradă:
— Cineva trebuie să-i prevină!
Și dădu să plece.
Vittoria îl prinse de braț:
— Așteaptă!
Tocmai observase încă un amănunt, unul pe care mint ea ei refuza să-l
creadă. Deși degetele îi tremurau, arătă spre elico pter. Chiar și de la o
asemenea distanță, știa că nu putea să se înșele. D in aeronavă cobora o altă
siluetă… o siluetă care se mișca într-un mod atât de special, încât nu putea
fi decât a unui singur om. Deși în poziție șezând, nou-venitul străbătu
spațiul gol al pieței cu o viteză uimitoare și o pr ecizie maximă.
Un rege pe un tron electric.
Era Maximilian Kohler.

111

Lui Kohler opulența Sălii Belvedere îi făcea greață . Numai cu aurul ce
poleia decorațiunile plafonului s-ar fi putut finan ța un an întreg de cercetări
asupra cancerului. Rocher îl conduse pe o rampă înc linată, în Palatul
Apostolic.
— N-aveți lift? întrebă Kohler.
— N-avem curent electric, răspunse Rocher, arătând sfeșnicele care
ardeau în jur, împrăștiind întunericul. Strategia n oastră de căutare și de
verificare.
— Strategie care, fără îndoială, nu a dat rezultate .
Căpitanul încuviință.
Kohler izbucni într-un acces de tuse, știind probab il că s-ar putea să fie

271 ultimul — un gând nu tocmai liniștitor.
Când ajunseră la etajul superior și porniră pe culo arul ce ducea spre
biroul papal, patru soldați ai Gărzii Elvețiene le ieșiră în întâmpinare, cu
figuri speriate.
— Căpitane, ce faceți aici? Credeam că acest om deț ine informații care…
— Nu vorbește decât cu il camerlengo.
Soldații se traseră înapoi, cu priviri suspicioase.
— Spuneți-i șambelanului, adăugă Rocher pe un ton f erm, că directorul
CERN, Maximilian Kohler, este aici și dorește să-l vadă. Imediat!
— Da, domnule!
Unul dintre soldați o luă la fugă spre birou. Ceila lți rămaseră pe loc,
privindu-l cu atenție pe Rocher, părând destul de s tânjeniți.
— Numai o clipă, căpitane. Vom anunța sosirea oaspe telui dumitale.
Kohler însă nu se opri. Rotindu-și scaunul, ocoli g rupul de santinele.
Soldații țâșniră, aliniindu-se în jurul lui:
— Fermati! Domnule! Opriți-vă!
Elvețianului îi era silă de ei. Nici cea mai presti gioasă forță de securitate
a lumii nu era imună la mila pe care toți o resimțe au față de handicapați.
Daca ar fi fost sănătos, soldații l-ar fi abordat f izic. „Infirmii sunt neputin-
cioși. Sau așa cred ceilalți."
Kohler știa că dispune de foarte puțin timp pentru a face ceea ce-și
pusese în gând. De asemenea, știa că ar putea muri în această noapte. Era
totuși surprinzător cât de puțin îi păsa de asta. Î ndurase prea multe în
timpul vieții pentru ca întreaga lui muncă să fie d istrusă de unul precum il
camerlengo Ventresca.
— Signore! strigară iar soldații, alergând și formând un baraj viu în calea
lui. Trebuie să vă opriți!
Unul scoase un revolver și-l îndreptă spre director .
Kohler se opri.
Rocher interveni, cu un aer jenat:
— Domnule Kohler, vă rog! Nu durează decât un momen t. Nimeni nu
poate intra neanunțat în biroul papei.
Din privirea căpitanului, elvețianul înțelese că nu are altă soluție decât
să aștepte. „Bine, își spuse. Aștept."
Din cruzime parcă, soldații îl opriseră în dreptul unei oglinzi ce acoperea
un întreg perete. Imaginea propriului trup schimono sit îl îngrețoșa. Vechea
furie ieși din nou la suprafață. Și-i dădu puteri n oi. Acum se afla printre
dușmani. Ăștia erau oamenii care îi furaseră demnitatea. Ăștia era u. Din
cauza lor nu simțise niciodată atingerea vreunei femei… și nu se ridicase
niciodată în picioare pentru a primi o distincție. „Ce adevăr au oamenii
aceștia? La naiba, ce dovadă? O carte cu născociri din vechime? Făgăduința
unor miracole viitoare? Știința naște minuni în fie care zi!"
Kohler se privi pentru o clipă în ochi. „În seara a sta am să mor poate de
mâna religiei, își spuse. Dar n-ar fi pentru prima dată."
Pentru o clipă, avu iar unsprezece ani. Zăcea în pa tul său din casa
părintească, în Frankfurt. Așternuturile de sub el erau croite din cea mai
fină pânză existentă în Europa, dar musteau de sudo are. Micul Max avea
impresia că arde pe dinăuntru, durerea sfâșiindu-i trupul în chinuri
groaznice. Îngenuncheați lângă patul său, la fel ca în ultimele două zile, se

272 aflau mama și tatăl lui.
În umbră, doar la câțiva pași, stăteau trei dintre cei mai buni medici din
oraș.
— Vă rog încă o dată să vă râzgândiți, spuse unul d intre ei. Uitați-vă la
bietul copil! Febra îi crește! Are dureri cumplite! Și e în pericol de moarte!
Dar Max știa deja răspunsul mamei, înainte ca ea să -l rostească:
— Gott wird ihn beschuetzen.
„Da, își spuse micul Max. Dumnezeu mă va apăra." Co nvingerea din
glasul mamei îi sporea puterile. „Dumnezeu mă va ap ăra."
O oră mai târziu, Max avea impresia că tot trupul l ui era zdrobit de o
greutate uriașă. Nici măcar nu mai respira îndeajun s ca să poată plânge.
— Fiul dumneavoastră suferă îngrozitor, interveni u n alt medic. Dați-mi
voie cel puțin să-i ușurez durerile! Îi pot face im ediat o simplă injecție cu…
— Ruhe, bitte! îl întrerupse tatăl, fără a deschide ochii, rugându -se
netulburat în continuare.
— Tată, te rog! încercă Max să strige. Lasă-i să-mi oprească durerea!
Dar strigătul i se pierdu într-un acces de tuse.
O oră mai târziu, suferea chiar mai rău.
— Fiul dumneavoastră ar putea paraliza! îi avertiză un doctor. Sau riscă
să moară chiar! Avem medicamente care-l pot ajuta!
Dar Frau și Herr Kohler n-ar fi acceptat așa ceva. Nu credeau în med ica-
mente. Cine erau ei pentru a se amesteca în planuri le lui Dumnezeu? Așa că
se rugară și mai fierbinte. La urma urmei, Domnul î i binecuvântase cu acest
copil; pentru ce le-ar lua El darul înapoi acum? Ma ma îi șopti micului Max
să fie puternic. Îi spuse că Dumnezeu îl punea la î ncercare… ca în povestea
biblică a lui Avraam… un test al credinței.
Max încerca să aibă credință, dar durerea era înfio rătoare.
— Eu nu mai pot să văd așa ceva! exclamă la un mome nt dat un medic
și ieși în fugă din cameră.
În zori, Max abia dacă mai era conștient. Fiecare m ușchi din trupul lui
era prins în spasme cumplite. „Unde e Iisus? se înt reba. Oare pe mine nu
mă iubește?" Simțea cum viața i se scurge din corp.
Mama lui adormise lângă el, iar brațele ei îi cupri ndeau trupul chinuit.
Tatăl stătea în cealaltă parte a încăperii, la fere astră, privind ivirea zorilor.
Era ca într-o transă. Max auzea murmurul neîncetat al rugăciunilor lui.
Atunci zări copilul silueta aplecată deasupra lui. Un înger? Abia dacă-i
putea vedea prin pleoapele umflate, aproape închise . Chipul îi șopti ceva la
ureche, dar nu era vocea unui înger. Max îl recunos cu pe unul dintre doc-
tori… cel care stătuse în colțul camerei timp de două zile, fără a ieși nici o
clipă, implorându-i pe părinții lui să-l lase să-i administreze un medicament
nou, venit din Anglia.
— Nu mi-aș ierta-o niciodată, șopti medicul, dacă n -aș face acest lucru.
Apoi îi luă ușor brațul slăbuț în mâna lui:
— Aș fi vrut doar să o fi făcut mai de mult.
Max simți o ușoară înțepătură în braț — abia sesiza tă pe fondul durerii
generale.
Apoi doctorul își strânse în liniște lucrurile. Îna inte de a pleca, își puse
palma pe fruntea copilului:
— Doctoria aceasta îți va salva viața. Eu am mare î ncredere în puterea

273 medicamentelor.
În numai câteva minute, Max simți cum un spirit fer mecat parcă îi alerga
prin vine. O căldură plăcută se răspândi în trupul lui, amorțindu-i durerea.
În sfârșit, pentru prima dată după multe zile, reuș i să adoarmă.
Când febra cedă, mama și tatăl lui lăudară miracolu l înfăptuit de
Dumnezeu. Dar când deveni evident că fiul lor rămăs ese olog, descurajarea îi
cuprinse din nou. Își duseră copilul la biserică, i mplorând sfatul preotului.
— Numai mila Domnului i-a salvat viața, îi informă acesta.
Max asculta, fără a spune nimic. Frau Kohier plângea:
— Dar fiul nostru nu poate să meargă!
Preotul clătină din cap, cu tristețe:
— Da, se pare că Dumnezeu l-a pedepsit fiindcă n-a avut suficientă
credință.

— Domnule Kohier?
Era soldatul care plecase în fugă:
— Il camerlengo este de acord să vă primească în audiență.
Directorul mormăi, accelerând în lungul coridorului .
— Vizita dumneavoastră îl surprinde, continuă tânăr ul.
— Nu mă îndoiesc. Aș vrea să-i vorbesc între patru ochi.
— Imposibil. Nimeni…
— Locotenent! lătră Rocher. Întrevederea va decurge așa cum dorește
domnul Kohier.
Soldatul se holbă la el tăcut, nevenindu-i să cread ă.

În fața ușii de la biroul papei, Rocher le îngădui oamenilor săi obișnuitele
măsuri de precauție înainte de a permite intrarea d irectorului. Detectorul lor
de metale nu era însă de nici un folos în fața sume deniei de dispozitive
electronice cu care era echipat scaunul lui Kohler. Soldații îl percheziționară
sumar, dar erau prea stânjeniți de infirmitatea lui pentru a-și face datoria
așa cum trebuie. Așa că nu găsiră revolverul fixat sub scaun. Și nici celălalt
obiect… cel despre care Kohler știa că avea să de termine un deznodământ de
neuitat al evenimentelor acestei seri.
Când directorul intră în biroul papei, il camerlengo Ventresca era singur,
în genunchi, rugându-se în fața focului care dădea să se stingă. Nici măcar
nu deschise ochii:
— Domnule Kohler, rosti el, ai venit pentru a face din mine un martir?

112

Între timp, Langdon și Vittoria străbăteau în fugă, spre Vatican, îngustul
tunel numit Il Passetto. Făclia din mâna profesorului arunca doar atâta
lumină cât să se poată vedea la trei metri în față. Zidurile erau apropiate, iar
plafonul, jos. Aerul mirosea a umed. Langdon alerga din toate puterile,
Vittoria urmându-l la scurtă distanță.

274 La un moment dat, tunelul se înclină abrupt, ca și cum ar fi ieșit din
castel, urcând de-a lungul unui bastion de piatră c e semăna cu un apeduct
antic. Apoi panta se reduse și tunelul redeveni ori zontal.
În mintea profesorului imaginile se amestecau ca în tr-un caleidoscop
nelămurit — Kohler, Janus, Hassassin- ul, Rocher… și o a șasea matriță.
„Sunt sigur că ai auzit despre cel de-al șaselea si mbol, spusese ucigașul. Cel
mai strălucit dintre toate." Langdon era însă sigur că nu auzise. Nici chiar
teoria conspirației nu pomenise vreodată despre o a șasea matriță… reală
sau imaginară. Umblau zvonuri despre lingouri de au r și despre un desă-
vârșit diamant Illuminati, dar nimeni nu făcuse vreo referire la un al șaselea
simbol.
— Kohler nu poate fi Janus! declară Vittoria fără s ă se oprească din fugă.
E imposibil!
„Imposibil" era un cuvânt pe care Langdon învățase să nu-l mai
folosească.
— Nu știu, îi strigă el peste umăr. Kohler are un d inte împotriva Bisericii
și, în plus, o influență substanțială.
— Criza asta a pus CERN într-o lumină monstruoasă! Max n-ar face
niciodată ceva care să afecteze reputația CERN.
Pe de o parte, Langdon știa că instituția se aflase în lumina reflectoarelor
în această seară, fiindcă Illuminati insistase să transforme toată această
criză într-un spectacol public. Totuși, nu putea să nu se întrebe cât de
șifonată ieșise cu adevărat reputația CERN. Criticile din partea Bisericii nu
erau ceva nou pentru centrul elvețian. De fapt, cu cât se gândea mai mult,
cu atât era mai convins că situația de față era benefică pentru instituția con-
dusă de Kohler. Dacă miza era publicitatea, atunci antimateria reprezenta
asul câștigător în seara asta. Toată planeta numai despre ea vorbea.
— Știi ce spunea P.T. Barnum, îi strigă Langdon din fugă: „Nu-mi pasă
ce spui despre mine, cu condiția să-mi scrii numele corect!" Pariez că lumea
se înghesuie deja să cumpere noua tehnologie. Iar d upă ce îi vor vedea
adevărata putere la miezul nopții…
— Ilogic! replică Vittoria. Comunicarea noilor desc operiri științifice nu
are nimic de-a face cu etalarea forței distructive! Chestia asta e teribilă
pentru antimaterie, crede-mă!
— Atunci poate că totul e mult mai simplu. Kohler s -a gândit că,
probabil, Vaticanul va păstra secretul asupra antim ateriei, refuzând să
confirme existența noii arme și să dea astfel credi bilitate confreriei.
Directorul se aștepta, probabil, ca Vaticanul să fi e la fel de tăcut ca de
obicei, dar il camerlengo a schimbat regulile jocului.
Vittoria nu răspunse.
Deodată, scenariul i se părea profesorului cât se p oate de plauzibil:
— Da! Kohler nu a luat în calcul reacția șambelanul ui. Acesta a încălcat
însă tradiția Vaticanului și a dat totul publicităț ii. Cu o sinceritate dezar-
mantă. Pentru numele lui Dumnezeu, conteinerul cu a ntimaterie a apărut la
televizor din ordinul lui! A fost o replică străluc ită, la care Kohler nu s-a
așteptat. Și culmea ironiei e că atacul Illuminati s-a întors împotriva lor: în
mod neașteptat, a scos la
iveală un nou lider al Bisericii, în persoana șambe lanului. Iar acum
Kohler vine pentru a-l ucide!

275 — Max e un ticălos, spuse Vittoria, dar nu e un asa sin. Și în nici un caz
n-ar putea fi implicat în uciderea tatălui meu.
Langdon își aminti însă cuvintele directorului: „La CERN, mulți îl
considerau periculos pe Leonardo Vetra. Comuniunea dintre știință și
Dumnezeu este suprema blasfemie științifică."
— Poate că directorul a aflat despre proiectul vost ru cu săptămâni în
urmă și nu i-au plăcut implicațiile lui religioase.
— Așa că l-a ucis pe tata din motivul ăsta? Ridicol! în plus, Max Koh ler
nu avea cum să știe despre proiect.
— Cât timp ai fost tu plecată, poate că tatăl tău n -a mai rezistat și s-a
consultat cu Kohler. Chiar tu ai spus că era îngrij orat de implicațiile morale
ale creării unei substanțe atât de periculoase.
— Să-i ceară sfaturi de ordin moral lui Maximilian Kohler?! ripostă
Vittoria. Nu cred!
Tunelul cotea ușor spre vest. Cu cât alergau mai re pede, cu atât torța
ardea mai slab și Langdon începu să se teamă că se va stinge și-i va lăsa în
întuneric. Negru ca smoala.
— Și în plus, continuă Vittoria, de ce s-ar mai fi obosit Kohler să te
cheme în dimineața asta și să-ți ceară ajutorul, da că el ar fi pus totul la
cale?
Langdon se gândise și la acest lucru:
— Când m-a chemat pe mine, s-a pus la adăpost; s-a asigurat astfel că
nimeni nu-l va acuza că a stat cu mâinile în sân în tr-o asemenea criză.
Probabil că nu s-a așteptat ca noi să ajungem atât de departe.
Gândul că directorul se folosise de el îl zgândărea ; prin implicarea lui,
Illuminati câștigaseră un anumit nivel de credibilitate. Lucră rile sale fuseseră
citate în seara aceasta de presa de pretutindeni și , oricât de ridicol ar fi
părut, prezența unui profesor de la Harvard în Ceta tea Vaticanului ridicase
ștacheta întregii situații dincolo de limita aiurel ilor paranoice și îi convinsese
chiar și pe scepticii din întreaga lume că Illuminati nu era doar un personaj
istoric, ci și o forță de care trebuia să se țină s eama.
— Reporterul acela de la BBC crede că la CERN se af lă noul cartier
general al confreriei.
— Poftim?! izbucni Vittoria în spatele lui, împiedi cându-se de
surprindere. A spus el una ca asta?
— În direct. A făcut o paralelă între CERN și lojil e masonice — o
organizație inocentă, care găzduiește neștiutoare, în sânul ei, Confreria
Illuminati.
— Dumnezeule, chestia asta o să distrugă CERN!
Langdon nu era chiar atât de sigur. Oricum, teoria părea, dintr-o dată,
cam trasă de păr. CERN era un veritabil rai al știi nței, în care trăiau și
lucrau savanți din peste douăsprezece țări. Finanță rile private de care
dispunea păreau a fi nelimitate. Iar Maximilian Koh ler era șeful acestui
paradis.
„Kohler este Janus."
— Dacă directorul nu este implicat, reluă el cu gla s tare, atunci ce caută
aici?
— Probabil că încearcă să oprească toată această ne bunie. Să-și arate
susținerea. Poate chiar acționează ca un bun samari tean! Poate că a aflat

276 cine mai știa despre proiectul antimateriei și a ve nit pentru a dezvălui
această informație.
— Asasinul spunea că vine pentru a-l înfiera pe șam belan.
— Și tu crezi așa ceva? Ar fi sinucidere curată. Ma x n-ar izbuti să scape
cu viață din chestia asta.
Langdon se gândi un moment: „Poate că nici nu inten ționează."

Conturul unei porți metalice se ivi în fața lor, bl ocându-le înaintarea prin
tunel. Langdon aproape că-și simți inima oprindu-i- se în piept. Când ajunse-
ră în dreptul ei, văzură însă că lacătul vechi era neâncuiat; poarta se deschi-
se imediat.
Răsuflând ușurat, profesorul își dădu seama că exac t așa cum își
închipuise, tunelul mai fusese folosit. Ultima dată , de curând. Chiar azi. Nu
se mai îndoia că pe aici fuseseră aduși, mai devrem e, cei patru cardinali.
Din stânga, prin zidul tunelului răzbăteau zgomote tumultuoase. Era
mulțimea din Piazza San Pietro; înseamnă că se apro piau.
Ajunseră la o altă poartă, mai grea de data aceasta , dar tot descuiată.
Hărmălaia din piață rămăsese undeva în spate și Lan gdon își închipui că
trecuseră deja de zidurile exterioare ale Vaticanul ui. „Oare unde se deschi-
dea tunelul? În grădini? În bazilică? În interiorul reședinței papale?"
Brusc, ajunseră la capăt.
Ușa masivă din fața lor era o pavăză groasă din fie r nituit. Chiar în
ultimele licăriri ale torței sale, Langdon văzu că metalul este perfect neted —
fără mânere, fără balamale, fără broască sau clanță . De netrecut.
Un val de panică îl cuprinse. În limbajul arhitecți lor, acest tip rar întâlnit
de ușă se numea senza chiave — o trecere cu sens unic, pentru cazuri de
urgență, manevrabilă doar dintr-o parte; de data as ta… din partea cealaltă.
Speranțele i se stinseră, o dată cu torța din mâna lui.
Privi ceasul. Mickey licărea în întuneric.
23.29.
Cu un geamăt de frustrare, Langdon aruncă torța sti nsă și începu să
bată cu pumnii în ușă.

113

Ceva nu era bine.
Locotenentul Chartrand aștepta lângă ușa biroului p apei și, din privirile
neliniștite ale soldatului care stătea lângă el, îș i dădea seama că acesta îi
împărtășește îngrijorarea. Întrevederea particulară ce se desfășura înăuntru,
le spusese Rocher, putea salva Vaticanul de la dist rugere. Și atunci, de ce
instinctul său îi sugera altceva? Și de ce se purta Rocher atât de bizar?
În mod cert, ceva nu era în regulă.
Căpitanul stătea în dreapta lui, cu ochii ațintiți drept înainte și privirea
neobișnuit de goală. Chartrand abia dacă-i mai recu noștea. În ultima oră,
Rocher parcă nu mai fusese el însuși; hotărârile pe care le lua erau lipsite de
sens.

277 „Cineva trebuia să asiste la întrevedere!" își spus e Chartrand. Îl auzise pe
Maximilian Kohler încuind ușa pe dinăuntru după ce intrase. „Cum de
permisese Rocher așa ceva?!"
Dar mai erau și alte lucruri care îl nedumereau. Cardinalii! Încă mai
erau încuiați în Capela Sixtină. Asta era o adevăra tă nebunie! Il camerlengo
ceruse evacuarea lor încă de acum cincisprezece min ute! Rocher însă îi
nesocotise dispoziția și nici măcar nu-l informase acest lucru. Iar când el,
Chartrand, își exprimase îngrijorarea, aproape că-l făcuse una cu pământul.
Ordinele date de superiorii ierarhici nu se discuta u în cadrul Gărzii Elveție-
ne, iar Rocher era acum șeful cel mare.
„Jumătate de oră, își spuse privindu-și discret cea sul elvețian în lumina
slabă a candelabrului. Vă rog, grăbiți-vă!"
Locotenentul și-ar fi dorit să poată auzi ce se înt âmpla dincolo de ușile
masive ale biroului. Totuși, știa că nimeni n-ar pu tea controla această criză
mai bine decât il camerlengo. Omul fusese supus unor încercări extreme și
nici măcar nu clipise. Abordase problemele frontal. .. cu onestitate și
candoare… un exemplu pentru ei toți. În aceste mo mente, Chartrand se
simțea mândru că este catolic. Illuminati făcuseră o greșeală atunci când îl
provocaseră pe il camerlengo Ventresca.
În acea clipă însă, un zgomot neașteptat îi tulbură brusc gândurile. Un
bubuit. De undeva, din capătul culoarului. Bătăile erau îndepărtate și
înăbușite, dar continue. Rocher ridica privirea, ap oi se întoarse spre
Chartrand și-i făcu un semn. Chartrand înțelese, îș i aprinse lanterna și
plecă în fugă să cerceteze.
Bubuiturile erau mai disperate acum. Locotenentul p arcurse vreo treizeci
de metri, până la o intersecție. Zgomotul părea să vină de după colț, de
dincolo de Sala Clementina. Chartrand rămase o clip ă perplex. O singură
încăpere se mai afla în direcția aceea — biblioteca particulară a papei care,
de la decesul Sfinției Sale, rămăsese încuiată. Era imposibil să se afle cineva
înăuntru!
Chartrand străbătu celălalt coridor, coti și alergă spre ușa bibliotecii.
Arcada de lemn era micuță, dar ședea în întuneric a idoma unei santinele.
Bubuitul venea de undeva dinăuntru. Locotenentul ez ită; nu mai intrase
niciodată în acea încăpere. De fapt, puțini intrase ră. Nimeni nu avea acces
înăuntru decât cu o escortă din partea papei.
Timid, Chartrand întinse mâna și apăsă pe clanța. A șa cum își
închipuise, ușa era încuiată. Își lipi urechea de t ăblie. Bubuitul se auzea mai
tare. Pe lângă el, se mai auzea însă și altceva. Voci! Cineva striga!
Nu înțelegea nici un cuvânt, dar panica din voci er a evidentă. Rămăsese
oare cineva închis în bibliotecă? Evacuarea nu se f ăcuse conștiincios?
Chartrand ezită un moment, întrebându-se dacă nu cu mva trebuia să se
întoarcă și să-l informeze pe Rocher. La naiba cu a sta! El, unul, fusese
pregătit pentru a lua decizii și avea să ia una chi ar acum. Își scoase arma de
la șold și trase un singur foc în încuietoare. Lemn ul sări țăndări și ușa se
deschise.
Dincolo de ea nu se zărea nimic, decât întuneric. Î ntinse lanterna în față.
Încăperea era dreptunghiulară, cu covoare orientale , rafturi înalte din stejar,
pline cu cărți, o canapea din piele și un șemineu d in marmură. Chartrand
auzise multe lucruri despre această încăpere — trei mii de volume vechi,

278 alături de sute de ziare și reviste actuale, tot ce ea ce solicita Sfinția Sa.
Măsuța pentru cafea era acoperită cu publicații de știință și politice.
Bubuitul se auzea mai clar acum și Chartrand își în dreptă lanterna spre
locul din care venea. Pe zidul opus ușii, dincolo d e canapea, se afla o ușă
uriașă din fier. Părea la fel de impenetrabilă ca u n seif, cu cele patru
încuietori masive ale sale. Literele minuscule grav ate chiar în centrul tăbliei
îi tăiară locotenentului respirația: „IL PASSETTO"!
Chartrand râmase câteva clipe cu ochii ațintiți la ușă. „Tunelul secret de
fugă al papei!" Auzise și el de II Passetto și, la un moment dat, chiar se
spusese că tunelul avea o intrare aici, în bibliote că, dar nimeni nu-l mai
folosise de secole! „Cine ar putea să bată de ceala ltă parte a ușii?"
Locotenentul ciocăni și el în tăblia metalică. De d incolo se auzi o
izbucnire de entuziasm. Bubuitul încetă, vocile răs unând mai tare. Prin
grosimea ușii, Chartrand abia dacă distingea câteva cuvinte:
— Kohler… minciuni… camerlengo…
— Cine e acolo? strigă locotenentul.
— … ert Langdon… Vittoria Ve…
Chartrand înțelese destul pentru a fi și mai nedume rit. „Credeam că au
murit!"
— … ușa, strigau vocile. Deschideți!
Privind bariera de fier, locotenentul își dădu seam a că ar avea nevoie de
dinamită pentru a o disloca.
— Imposibil! strigă. E prea groasă!
— … Întrevederea… opriți… erlengo… În pericol…
În ciuda pregătirii lui pentru a face față situații lor neprevăzute și acce-
selor de panică, ultimele cuvinte îi stârnirâ milit arului o teamă neașteptată.
Înțelesese, oare, bine? Cu inima bătându-i să-i spa rgă pieptul, se întoarse,
gata să plece. Dar în clipa aceea încremeni, pe jum ătate răsucit. În graba
mișcării, observase ceva la ușă… ceva mai șocant chiar decât mesajul auzit
de dincolo. Din cele patru broaște masive se vedeau ieșind patru… chei.
Chartrand se holbă, nevenindu-i să creadă: „Cheile sunt aici?" Închise ochii
și-i redeschise repede pentru a se convinge că nu a vea halucinații. Cheile de
la această ușă ar fi trebuit să fie închise într-un seif, undeva! Tunelul ăsta
nu mai fusese folosit… de secole bune!
Scăpă lanterna din mână. Apucă prima cheie și o răs uci. Mecanismul era
vechi și ruginit, dar funcționa. Cineva descuiase b roasca recent. Trecu la cea
de-a doua. Apoi la următoarea. Când și ultima broas că cedă, Chartrand
trase de ușă. Fierul scârțâi și ușa se deschise. Ch artrand își ridică lanterna
și flutură fasciculul luminos în tunel.
Robert Langdon și Vittoria Vetra păreau niște fanto me care se împleti-
ceau în bibliotecă. Amândoi erau murdari, zdrențăro și și obosiți, dar trăiau.
— Ce-i asta? întrebă Chartrand. Ce se întâmplă? De unde ați venit?
— Unde e Max Kohler? replică Langdon.
— Într-o întrevedere particulară cu il camer…
Cei doi trecură pe lângă el și o luară la goană pe culoarul întunecat.
Instinctiv, locotenentul își scoase arma și o ațint i în urma lor. După o clipă
însă o coborî și porni în viteză după ei. Rocher îi auzise probabil venind,
fiindcă îi întâmpină postat în mijlocul culoarului, cu picioarele depărtate, și
revolverul îndreptat spre ei.

279 — Halt!
— Șambelanul este în pericol! strigă Langdon, oprin du-se brusc și
ridicându-și brațele deasupra capului. Deschideți u șa! Max Kohler îl va
ucide!
Rocher era furios la culme.
— Deschide ușa! spuse și Vittoria. Repede!
Dar era deja prea târziu.
Din biroul papei se auzi un urlet sinistru. Era il camerlengo.

114

Confruntarea dură numai câteva secunde.
II camerlengo Ventresca încă mai țipa când Chartrand țâșni pe lân gă
Rocher și izbi ușa de perete. Soldații năvăliră înă untru. Langdon și Vittoria îi
urmară îndeaproape.
Scena din fața lor era cutremurătoare.
Încăperea era iluminată doar de câteva sfeșnice și de focul slab din
șemineu. Alături, Kohler cu greu se ținea în picioa re, în fața scaunului său.
În mână avea un pistol îndreptat spre șambelanul ca re, căzut la picioarele
lui, se zvârcolea în chinuri groaznice. Sutana îi e ra sfâșiată, iar sub ea
pieptul gol al preotului fumega, negru ca tăciunele . Langdon nu putea vedea
simbolul, dar o matriță mare, pătrată, se afla pe p odea, aproape de Kohler.
Metalul încă mai lucea, roșiatic.
Doi dintre soldații Gărzii Elvețiene acționară fără ezitare și deschiseră
focul. Gloanțele pătrunseră în pieptul lui Kohler. Directorul se clătină, se
împletici și căzu pe spate în scaunul său, cu sânge le gâlgâindu-i din răni.
Arma îi căzu din mână și zăngăni pe pardoseală.
Langdon rămăsese în prag, încremenit. Vittoria păre a și ea paralizată:
— Max… șopti uluită.
Chircit pe podea, il camerlengo se rostogoli spre Rocher și, privindu-l cu
teroarea nebună a primelor vânători de vrăjitoare, întinse un deget spre el și
strigă un singur cuvânt:
— ILLUMINATUS!
— Blestematule! urlă Rocher, năpustindu-se la el. T icălos bleste…
De data aceasta Chartrand fu cel care acționă din i nstinct, descărcând
trei gloanțe în spinarea căpitanului. Rocher se pră buși cu fața în jos și
râmase nemișcat, într-o baltă de sânge. Locotenentu l și ceilalți soldați se
repeziră la șambelan. Cu brațele încleștate în juru l pieptului, preotul se
zvârcolea în spasme de durere.
Militarii țipaseră îngroziți, văzând simbolul înfie rat în carnea omului;
unul care privea arsura din sens invers, se trase î napoi, îngrozit. La fel de
copleșit de imagine, Chartrand îngenunche și ridică marginile rupte ale
sutanei peste rană, ascunzând-o vederii.
Langdon se apropie, ca în transă. Dincolo de violen ță și de nebunie,
încercă să înțeleagă ceea ce vedea. Într-un ultim a ct de dominație simbolică,
un om de știință infirm zburase la Vatican și-l înf ierase pe cel mai înalt
reprezentant al Bisericii. „Pentru unele lucruri me rită să mori", spusese

280 Hassassin- ul . El însă nu putea să nu se întrebe cum de reușise un om
handicapat să-l doboare pe șambelan. Totuși, Kohler avusese o armă. „N-are
importanță cum a făcut-o! Fapt e că și-a îndeplinit misiunea!"
Il camerlengo primea acum îngrijirile necesare. Langdon făcu vreo câțiva
pași, atras de matrița fumegândâ aflată pe podea, l ângă scaunul directo-
rului. „Al șaselea simbol?" Cu cât se apropia, cu a tât se simțea mai confuz.
Matrița părea a fi un pătrat perfect, destul de mar e și, în mod evident, fusese
scoasă din compartimentul central al casetei pe car e o văzuse în bârlogul
Illuminati. „Al șaselea și ultimul simbol, spusese Hassassin- ul . Cel mai
strălucit dintre toate."
Langdon îngenunche alături de Kohler și întinse mân a după matriță.
Metalul era încins încă. Apucând mânerul de lemn, p rofesorul ridică obiectul
de pe podea. Nu prea știa la ce să se aștepte, dar în mod cert nu-și imagina-
se nicicând așa ceva:

Un lung moment, îl privi buimac. Nimic nu mai avea sens. De ce icniseră
soldații îngroziți când văzuseră arsura? Era un păt rat cu niște mâzgălituri
aiurite. „Cel mai strălucit dintre toate?" Da, era simetric, se vedea clar dacă
rotea matrița, dar scălâmbăielile nu aveau nici un înțeles.
Când simți o mână pe umărul lui, Langdon ridică pri virea, crezând că e
Vittoria. De pe mână însă picura sânge. Era a lui M aximilian Kohler.
Profesorul scăpă matrița pe jos și se ridică în pic ioare. „Kohler trăiește
încă!"
Chircit în scaunul său cu rotile, directorul abia d acă mai respira,
horcăind greu. În ochii lui Langdon văzu aceeași pr ivire de gheață cu care-l
întâmpinase de dimineață, la CERN. Ochii lui păreau chiar mai duri acum,
în apropierea morții, disprețul și ura răzbătând ne stingherite la suprafață.
Trupul încovrigat zvâcni ușor, dându-i de înțeles c ă încearcă să se miște.
Toți ceilalți din încăpere se aflau în jurul șambel anului și Langdon ar fi vrut
să-i strige, dar nu se putea clinti, hipnotizat par că de intensitarea privirilor
lui Kohler în ultimele secunde ale vieții lui. Cu u n efort aparent supraome-
nesc, directorul ridică o mână și scoase un mic dis pozitiv fixat în brațul
scaunului. Era cam cât o cutie de chibrituri și i-l întinse tremurător. În
primul moment, Langdon se temu că e o armă. Dar era altceva.
— D-dă… Ultimele cuvinte ale lui Kohler erau o șo aptă hârâită, care se
auzea cu greu: D-dă asta… presei.
Sfârșit, directorul se stinse și dispozitivul îi că zu pe genunchi.
Șocat, Langdon rămase cu ochii ațintiți la obiectul acela. Era electronic.
În partea din față se vedeau scrise cuvintele „SONY RUVI". Profesorul își
dădu seama că era unul dintre acele videorecordere miniaturale de ultimă
oră. „Tipul ăsta e teribil!" exclamă în sinea lui. Kohler înregistrase probabil
un fel de mesaj de adio, pe care voia ca presa să-l dea publicității… fără

281 îndoială o predică despre importanța științei și ca racterul malefic al religiei.
Langdon decise că a făcut deja destule pentru cauza directorului în seara
asta și, înainte ca Chartrand să-l poată vedea, pus e video-recorder-ul
într-un buzunar ascuns al sacoului. „Ultimul mesaj al lui Kohler n-are decât
să putrezească în iad!"
În acel moment, vocea șambelanului rupse tăcerea di n birou. Preotul
încercă să se ridice.
— Cardinalii, șopti către Chartrand.
— Sunt încă în Capela Sixtină! exclamă locotenentul . Căpitanul Rocher a
ordonat să…
— Evacuați-i… acum. Pe toți.
Chartrand rosti două cuvinte și un soldat plecă în fugă.
Schimonosit de durere, șambelanul bâigui:
— Elicopterul… în față… duceți-mă la spital.

115

În Piazza San Pietro, pilotul Gărzii Elvețiene aște pta în carlingă,
fricționându-și tâmplele. Hărmălaia din jurul lui e ra atât de mare, încât
aproape că acoperea huruitul rotorului încă în func țiune. Asta nu mai era o
priveghere pioasă la lumina luminărilor; lucrurile începeau să ia o
întorsătură violentă.
Până la miezul nopții nu mai erau nici douăzeci și cinci de minute, iar
oamenii continuau să se înghesuie, unii rugându-se, alții vărsând lacrimi
pentru Biserică, o parte urlau și aruncau obscenită ți, strigând că asta
merită Biserica, iar alții intonau versete din Apoc alipsă.
Pilotul simțea că-i plesnește capul. În lumina zeci lor de reflectoare, privi
mulțimea din jurul lui. Pe deasupra capetelor flutu rau pancarte.

„ANTIMATERIA E ANTIHRISTUL!"
„OM DE ȘTIINȚA I OM AL LUI SATANA"
„UNDE E DUMNEZEUL VOSTRU ACUM?"

Pilotul mormăi, prinzându-și capul în mâini. Se gân di să scoată paraso-
larul de vinilin și să acopere parbrizul, ca să nu mai vadă hoarda din jurul
lui, dar se răzgândi; știa că în câteva minute urma să decoleze. Locotenentul
Chartrand îi comunicase teribilele vești. Șambelanu l fusese atacat și rănit
grav de Maximilian Kohler. Acum, locotenentul, amer icanul acela și femeia îl
aduceau pe il camerlengo pentru a fi transportat la spital.
Pilotul se simțea personal răspunzător pentru atac și se acuza fiindcă
nu-și urmase instinctul. Mai devreme, atunci când î l luase pe Kohler de la
aeroport, sesizase ceva în ochii lui înghețați. Nu- și dăduse seama ce, dar
nu-i plăcuse deloc. Oricum, nu avusese nici o impor tanță. Rocher fusese
maestrul de ceremonii; el insistase că ăsta era tipul pe care îl așteptau cu
toții. „Ei bine, se părea că Rocher se înșelase."
Un nou val de strigăte se ridică din mulțime și pil otul zări un șir de
cardinali ieșind solemn din clădirea Vaticanului, î n piață. Preoții răsuflau

282 fără îndoială ușurați, dar imediat pe chipurile lor apăru uimirea la vederea
spectacolului care se desfășura în fața bazilicii.
Mugetul mulțimii se intensifică iarăși. Durerea de cap nu-l slăbea deloc
și pilotul își spuse că ar avea nevoie de o aspirin ă. Poate chiar de trei. Nu-i
plăcea să zboare după ce lua medicamente, dar câtev a tablete i-ar strica în
mod cert mai puțin decât menghina asta care-i strân gea tâmplele. Întinse
mâna după trusa de prim-ajutor, aflată alături de o serie de hărți și manuale
într-un compartiment dintre cele două scaune din fa ță. Încercă să deschidă
cutia, dar era încuiată. Căută cheia pe bord, dar î n cele din urmă se lăsă
păgubaș. În seara asta, clar, nu avea noroc, așa că reîncepu să-și maseze
tâmplele.
În bazilică, pe întuneric, Langdon, Vittoria și doi soldați se îndreptau cu
pași lenți spre ieșire. Negăsind ceva mai potrivit, îl duceau pe șambelan
întins pe o masă, transportând trupul aproape inert ca pe un fel de targă.
Afară se auzeau deja glasurile mulțimii. Il camerlengo se zbătea înainte de
a-și pierde cunoștința.
Timpul era pe sfârșite.

116

Era 23.39 când micul grup ieși din Bazilica San Pie tro. Afara, lumina era
orbitoare; luminile ecranelor și ale reflectoarelor se răsfrângeau în marmura
albă precum razele soarelui pe întinderea de zăpadă polară. Langdon își miji
ochii, încercând să rămână în umbra uriașelor coloa ne, dar lumina venea
din toate părțile. În față, un șir de monitoare uri așe se ridica deasupra
mulțimii.
Zăbovind pentru o clipă în capătul treptelor magnif ice care duceau spre
piață, Langdon se simțea aidoma unui actor adus făr ă voia lui pe cea mai
mare scenă a lumii. Undeva, dincolo de luminile orb itoare, se auzea huruitul
unui elicopter și larma miilor de voci umane. În st ânga, o procesiune de
cardinali ieșea de la Vatican; bătrânii se opriră p entru o clipă, privind cu
amărăciune scena care se desfășura pe treptele bazi licii.
— Atenție acum, spuse Chartrand în momentul când în cepură să
coboare scara spre elicopter.
Langdon avea impresia că merge pe sub apă. Brațele îl dureau de la
greutatea mesei și a șambelanului. Oare ce anume s- ar mai putea întâmpla
pentru ca momentele acestea să devină mai jalnice d ecât erau? Imediat însă
își dădu seama de răspuns. Cei doi reporteri BBC pl ecaseră probabil spre
celălalt capăt al pieței, în zona presei, dar acum, atenționați de zgomotul
mulțimii, se întorceau. Glick și Macri alergau spre ei cu toată viteza, iar
camera funcționa. „Uite și șacalii!" își spuse Lang don.
— Halt! strigă Chartrand. Înapoi!
Dar cei doi nu avea de gând să se oprească. „Celela lte rețele de
televiziune vor avea nevoie probabil de numai șase secunde pentru a prelua
transmisia BBC-ului", își zise profesorul. Dar se î nșelase; două le fuseseră
de-ajuns. Ca și cum ar fi fost interconectate prin niște fire nevăzute, toate
ecranele din piață renunțară la imaginea conteineru lui cu antimaterie și

283 începură să difuzeze aceeași imagine — un mic grup de oameni care coborau
treptele Bazilicii San Pietro. Oriunde se uita, Lan gdon vedea trupul imobil al
șambelanului în prim-plan. Tehnicolor.
„Nu e bine!" exclamă în sinea lui. Voia s-o ia la f ugă pe scări și să
intervină, dar nu putea. Și, oricum, n-ar fi avut n ici un rost. Dacă de vină
fusese vuietul mulțimii sau aerul rece de afară, La ngdon n-avea să știe
niciodată, dar în clipa aceea neverosimilul se întâ mplă chiar sub ochii lui.
Asemenea unui om care s-a trezit brusc dintr-un coș mar, șambelanul
deschise ochii larg și se ridică în capul oaselor. Luați prin surprindere,
profesorul și soldații se dezechilibrară. Masa se î nclină și rănitul începu să
alunece. Buimaci, își așezară încărcătura pe trepte , dar era prea târziu.
Șambelanul alunecă dincolo de tăblia înclinată. Inc redibil însă, nu căzu.
Tălpile lui atinseră pavajul de marmură și trupul î i zvâcni în poziție
verticală. O clipă se clătină ușor, dezorientat par că, apoi, înainte să-l poată
opri cineva, se repezi înainte pe scări, spre Macri .
— Nu! urlă Langdon.
Chartrand țâșni, încercând să-l oprească, dar șambe lanul se răsuci spre
el cu ochi sălbatici, înnebuniți:
— Lasă-mă!
Locotenentul făcu un salt înapoi.
Scena deveni una de coșmar. Sutana ruptă, ale cărei capete îi fuseseră
așezate pe piept fără a fi prinse cu nimic, începu să-i alunece. Pentru un
moment, Langdon crezu că pânza va rezista, dar mome ntul acela trecu
rapid. Sutana îi căzu de pe umeri, rămânând agățată în jurul taliei.
Vaietul care se ridică din mulțime păru că înconjoa ră tot globul într-o
fracțiune de secundă. Camerele rulau frenetic, iar piața explodă în
flash-urile aparatelor de fotografiat. Pe toate mon itoarele video era proiectată
imaginea pieptului înfierat al șambelanului, uriașă , înfățișată în cele mai
mici și mai cutremurătoare detalii. Pe unele ecrane obiectivul focalizase pe
simbolul ars, rotindu-l cu 180 de grade: Suprema victorie Illuminati.
Langdon rămase holbându-se la unul dintre monitoare . Deși simbolul
era același de pe matrița pe care o ținuse în mână cu numai câteva minute
mai devreme, acum avea sens. Un sens perfect. Forța lui uluitoare îl izbi ca
un tren în plină viteză.
Orientarea. Langdon uitase prima regulă a simbolist icii. „Când un pătrat
nu mai este un pătrat?" De asemenea, uitase că matr ițele, aidoma
ștampilelor de cauciuc, nu arătau niciodată la fel cu amprenta lor. Fiindcă
erau lucrate invers, în oglindă. El, unul, văzuse negativul simbolului!
Pe măsură ce vuietul mulțimii creștea, un vechi cit at Illuminati îi răsuna
în minte cu un nou înțeles: „Un diamant desăvârșit, născut din anticele
elemente cu o asemenea perfecțiune, încât toți cei care-l văd nu pot decât să
se minuneze".
Iar acum Langdon știa că mitul era realitate.
Pământ, Aer, Foc, Apă.
Diamantul Illuminati.

284

117

Robert Langdon nu se îndoia că isteria și haosul ca re cuprin-seseră în
aceste momente Piazza San Pietro depășeau în intens itate tot ceea ce văzuse
vreodată Colina Vaticanului. Nici o bătălie, nici o crucificare, nici un
pelerinaj, nici o viziune mistică… nimic din isto ria de 2 000 de ani a Cetății
nu putea egala amploarea emoțiilor dezlănțuite în a ceastă seară.
Pe fundalul tragediei prezente, Langdon simțea o st ranie detașare, de
parcă ar fi plutit alături de Vittoria undeva deasu pra, în capătul scărilor.
Realitatea părea să se deformeze, să se dilate, ca într-un coșmar, toată
nebunia din jur se desfășura cu încetinitorul, abia târându-se…
„Șambelanul înfierat… dorind ca lumea întreagă să vadă…"
„Diamantul Illuminati… dezvăluit în splendoarea sa diabolică…"
„Ceasul conteinerului măsurând ultimele douăzeci de minute ale
Vaticanului…"
Dar de-abia acum începea adevărata tragedie.
Ca într-un fel de transă post-traumatică, șambelanu l părea deodată
însuflețit de o nouă forță, posedat de demoni. Înce pu să bolborosească,
adresându-se unor spirite nevăzute, privind către c er și ridicându-și brațele
spre Dumnezeu:
— Vorbește! strigă înâlțându-și ochii spre ceruri. Da, te aud!
În acea clipă, Langdon înțelese și inima îi împietr i.
Vittoria probabil își dăduse și ea seama, căci se f ăcu albă ca varul.
— E în stare de șoc, șopti ea. Are halucinații. Cre de că vorbește cu
Dumnezeu!
„Cineva trebuie să pună capăt situației ăsteia! își spuse Langdon. Era un
sfârșit prea urât și prea dezonorant. Duceți-l odat ă la spital!"
În fața lor, pe scări, Chinita Macii își găsise o p oziție ideală și filma de
zor. Imaginile preluate apăreau instantaneu pe toat e monitoarele din piață…
ca un șir nesfârșit de cinematografe în aer liber d ifuzau toate aceeași
cutremurătoare tragedie.
Întreaga scenă părea ireală. Cu sutana sfâșiată și pieptul ars, il camer-
lengo părea un luptător frânt, care trecuse prin focurile iadului pentru acest
unic moment de revelație. Cu fața ridicată spre cer , continua să strige:
— Ti sento, Dio! Te aud, Dumnezeule!
Chartrand se trase înapoi, cu o expresie nelămurită , de teamă și de
venerație totodată.

285 Instantaneu, mulțimea din piață amuți. Parcă întrea ga planetă era
învăluită într-o tăcere absolută… fiecare în fața televizorului său, ținându-și
respirația.
Pe trepte, în fața lumii întregi, șambelanul își de schise brațele. Era
aidoma Hristului răstignit, gol și cu o rană deschi să pe piept. Ridicându-și
mâinile către cer și privind în sus, exclamă:
— Grazie, grazie, Dio!
Nici o șoaptă nu se auzi din mulțime:
— Grazie, Dio! strigă preotul iarăși.
Aidoma razelor de soare ce străpung cerul plin de n ori, o expresie de
bucurie i se întipări pe față:
— Grazie, Dio!
„Mulțumesc, Doamne?" se întrebă Langdon.
Șambelanul radia acum, complet transfigurat. Contin ua să privească
spre cer, dând din cap frenetic, încuviințând. Apoi îi strigă iarăși Cerului:
— „Pe această piatră clădi-voi Biserica Mea!"
Profesorul știa cuvintele, dar nu pricepea de ce le striga il camerlengo.
Preotul se întoarse spre mulțime și urlă din nou în noapte:
— Pe această piatră clădi-voi Biserica Mea!
Apoi își ridică iar brațele spre cer și începu să r âdă zgomotos:
— Grazie, Dio! Grazie!
Evident, omul înnebunise.
Lumea privea, vrăjită.
Sfârșitul avea să fie însă unul la care nimeni nu s e aștepta. Cu un ultim
hohot de bucurie, șambelanul se întoarse și o luă l a goană înapoi, în
bazilică.

118

Unsprezece și patruzeci și două de minute.
Procesiunea care năvăli în bazilică pe urmele șambe lanului nu era una
din care Langdon să-și fi imaginat vreodată că va f ace parte — cu atât mai
puțin să se afle în fruntea ei. Dar el fusese cel m ai aproape de ușă și
acționase din instinct.
„O să moară acolo, înăuntru!" își spuse, năpustindu -se în nesfârșitul
întuneric al locașului.
— Camerlengo! Stai!
În interior era un întuneric de mormânt; pupilele l ui erau contractate, de
la luminile orbitoare de afară și acum nu vedea nic i la doi metri în față, așa
că se opri. Undeva, în față, auzea foșnetul slab al sutanei.
Vittoria și soldații ajunseră lângă el, cu lanterne , dar fasciculele slăbiseră
în intensitate și nu făceau față abisului întunecat . Mișcându-se frenetic,
razele de lumină dezvăluiau doar coloane masive și pardoseala de marmură.
Nici urmă de șambelan.
— Camerlengo! strigă Chartrand, înspăimântat. Așteptați! Signore!
Un zgomot răsună la ușa din spatele lor și toate ca petele se întoarseră.
Silueta masivă a Chinitei Macii se profila în cadru l de la intrare. Camera

286 fixată pe umăr și ledul roșu licărind arătau că tra nsmisia TV era în toi. Glick
venea fuga în spatele ei, cu microfonul în mână, zb ierând la ea să-l aștepte.
Langdon nu-și putea crede ochilor: „Nu e vremea pen tru așa ceva!"
— Afară! urla Chartrand. N-aveți voie să vedeți așa ceva!
Dar Macri și Glick nu se opriră.
— Chinita, se auzi vocea speriată a reporterului. A sta-i sinucidere! Eu nu
vin!
Macri nu-i dădu atenție. Apăsă un comutator al came rei și dintr-o dată
micul proiector atașat se aprinse, orbindu-i pe toț i.
Langdon își umbri ochii și se întoarse cu spatele, săgetat de durere. „La
naiba!" Când își reveni și privi în jur, văzu că ba zilica era iluminată pe o
distanță de vreo treizeci de metri.
În acea clipă, vocea șambelanului răsună undeva, în depărtare:
— „Pe această piatră clădi-voi Biserica Mea!"
Macri își îndreptă camera într-acolo. La distanță, aproape la marginea
razei de lumină, se zărea o formă cenușie, o sliuet ă familiară care alerga spre
altarul principal.
Urmă un moment de ezitare generală, fiecare încerca să înțeleagă ce se
petrece. Apoi zăgazurile se rupseră. Chartrand țâșn i pe lângă Langdon,
repezindu-se pe urmele șambelanului. Profesorul se luă după el. Apoi
soldații și Vittoria. Macri încheia șirul, luminând u-le tuturor calea și
transmițând lumii întregi această goană sinistră. G lick înjură cu o voce
groasă și începu să alerge și el, fără a-și întreru pe comentariul sacadat,
gâfâit și bâlbâit.

Când o văzuse pentru prima dată, locotenentul Chart rand își spusese că
nava principală a Bazilicii San Pietro este ceva ma i lungă decât un stadion
olimpic de fotbal. În seara aceasta însă, i se păre a de două ori mai mare. În
timp ce alerga pe urmele șambelanului, se întreba î ncotro se îndreaptă.
Omul era în stare de șoc, evident, delirând în urma traumei fizice și a
masacrului din biroul papei.
Undeva, în față, dincolo de raza de acțiune a proie ctorului BBC, glasul
șambelanului răsună voios:
— „Pe această piatră clădi-voi Biserica Mea!"
Chartrand știa că e un verset din Scriptură — Matei XVI, 18, dacă-și
amintea el bine. „Pe această piatră clădi-voi Biser ica Mea!" Un verset cât se
poate de nepotrivit, aproape crud în inadecvarea sa … Biserica fiind pe
punctul de a fi distrusă din temelii. Fără îndoială , il camerlengo înnebunise!
Sau poate că nu…?
Pentru o fracțiune de secundă, inima îi tremură. Me sajele divine și
viziunile mistice i se păruseră totdeauna doar nișt e simple iluzii, un fel de
beții cu apă rece, produsul unor minți care auzeau exact ceea ce voiau să
audă; Dumnezeu nu comunică direct!
O clipă mai târziu însă, ca și cum însuși Sfântul D uh coborâse pentru a-l
convinge de puterea sa, Chartrand avu o viziune.
La cincizeci de metri în fața lui, chiar în mijlocu l bisericii, apăru un
spectru… o siluetă diafană, cu un halou luminos. Fantoma palidă semăna
cu trupul pe jumătate gol al șambelanului și părea transparentă, luminoasă.

287 Chartrand încremeni locului, simțind un nod în gât. Il camerlengo strălu-
cește! Trupul părea a radia tot mai intens. Apoi începu se se scufunde…
adânc, tot mai adânc… până ce dispăru ca prin far mec în pardoseală.

Langdon văzu și el fantoma. Pentru un moment, crezu că a avut și el o
viziune. Dar trecând de Chartrand și alergând spre locul în care dispăruse
șambelanul, își dădu seama ce se întâmplase. Preotu l ajunsese la Nișa
Pallium -urilor — încăperea subterană, luminată de nouăzeci și nouă de
candele. Lumina ce răzbătea de dedesubt îl învăluis e într-un fel de halou
fantomatic; apoi, când coborâse treptele, dăduse im presia că dispare în
podea.
Langdon ajunse cu răsuflarea tăiată la deschizătura în pardoseală și
privi în jos. La capătul treptelor, în lumina aurie a lămpilor, șambelanul
alerga spre ușile de sticlă care dădeau spre sala î n care se afla celebra casetă
aurie.
„Dar ce face acolo? se minună Langdon. Doar nu cred e că în caseta
aceea…"
Il camerlengo deschise ușile dintr-o singură mișcare și țâșni înă untru.
Ciudat însă, trecu pe lângă ea parcă fără s-o vadă. Doi metri mai departe, se
prăbuși în genunchi și începu să tragă de un grilaj de fier încastrat în podea.
Cuprins de oroare, profesorul înțelese încotro se î ndrepta preotul. „Dum-
nezeule mare, nu!" Și se repezi pe scări după el:
— Părinte! Nu!
Când deschise ușile de sticlă, îl văzu opintindu-se deasupra grilajului.
Balamaua metalică trosni asurzitor și fierul se rid ică, scoțând la iveală un
puț adânc și o scară abruptă ce părea să coboare sp re nicăieri. Șambelanul
se aplecă spre deschidere, dar Langdon îl prinse de umerii goi și-l trase
înapoi. Pielea omului era lunecoasă, asudată, însă profesorul își încleșta
bine degetele.
II camerlengo se răsuci, evident surprins:
— Ce faci aici?
Privirile li se întâlniră și Langdon avu aproape un șoc. Preotul nu mai
avea privirea sticloasă și vagă a unuia căzut în tr ansă; în ea strălucea
limpede o fermitate lucidă. Arsura de pe piept păre a înfiorătoare.
— Părinte, spuse Langdon cât de calm putu, nu puteț i coborî acolo.
Trebuie să evacuăm clădirea.
Vocea șambelanului răsună la fel de senină:
— Fiule, am primit un mesaj. Știu…
— Camerlengo!
Urmat de ceilalți, Chartrand năvăli și el pe trepte , în încăperea
subterană.
Când văzu grilajul deschis din podea, pe chipul loc otenentului se așternu
o expresie îngrozită. Își făcu semnul crucii și-i a runcă profesorului o privire
recunoscătoare, fiindcă îl împiedicase pe preot să coboare. Langdon înțelese;
citise destule despre arhitectura Vaticanului pentr u a ști ce se află dincolo
de grilaj. Acesta era cel mai sacru loc al creștină tății: Terra Santa.
Pământ Sfânt. Unii îi spunea Necropola; alții, Cata combele. Conform
celor relatate de puținii clerici care coborâseră a ici în decursul anilor,

288 Necropola era un labirint întunecat de cripte subte rane în care un vizitator
rătăcit își putea găsi cu ușurința sfârșitul. Nu er a câtuși de puțin un loc în
care și-ar fi dorit să alerge după șambelan.
— Signore, îl rugă locotenentul. Sunteți în stare de șoc. Treb uie să
plecăm de aici. Nu puteți coborî acolo! Ar fi sinuc idere curată.
Cu un stoicism neașteptat, în tăcere, preotul își p use o mână pe umărul
lui:
— Îți mulțumesc pentru grija și ajutorul dumitale. Nu-ți pot explica… Nu
pot spune că înțeleg… Dar am avut o revelație. Șt iu unde este antimateria.
Nimeni nu rosti nici un cuvânt. Șambelanul se întoa rse spre ceilalți:
— „Pe această piatră clădi-voi Biserica Mea." Acest a a fost mesajul.
Sensul lui e clar.
Langdon nu reușea să înțeleagă nici măcar cum de er a omul atât de
convins că îi vorbise Dumnezeu, dar să mai și price apă sensul mesajului!
„Pe această piatră clădi-voi Biserica mea?"
Iisus rostise aceste cuvinte atunci când îl alesese pe Petru pentru a-l fi
Întâiul Apostol. Ce aveau ele a face cu situația de acum?
Macri se apropie pentru un prim-plan. Glick amuțise .
II camerlengo vorbea repede acum:
— Illuminati și-au amplasat arma lor de distrugere în însăși ini ma acestei
biserici. La fundație. Chiar pe piatra ei de temeli e. Iar eu știu unde e această
piatră.
Langdon era sigur că venise vremea ca șambelanul să fie scos cu forța
afară. Oricât de lucid părea, cuvintele lui nu erau decât niște simple aiureli.
„O piatră? Piatra de temelie a bisericii?" Dar trep tele astea nu duceau spre
fundație, ci în necropolă!
— Versetul e o metaforă, părinte! Nu există o piatr ă reală!
Șambelanul îl privi cu o tristețe ciudată:
— Există o piatră, fiule, spuse el și arătă în puț. Pietro e la pietra.
Langdon îngheță. Într-o fracțiue de secundă, înțele se.
Austera simplitate a logicii îi dădu fiori. Privind alături de ceilalți scara
abruptă, își dădu seama că era, într-adevăr, o piat ră îngropată la temelia
bisericii.
Pietro e la pietra. „Petru este piatra."
Credința lui Petru în Dumnezeu era atât de puternic ă și de neclintită,
încât Iisus îl numise „piatră" — ucenicul neșovăito r, pe umerii căruia Hristos
avea să-și clădească Biserica. Exact în acest loc, pe colina Vaticanului,
fusese Petru crucificat și îngropat. Primii creștin i au construit un mic altar
deasupra mormântului său. Pe măsură ce noua religie s-a răspândit, altarul
a devenit tot mai mare și mai impunător, culminând cu bazilica de azi.
Întreaga credință catolică a fost clădită, în cel m ai adevărat înțeles al cuvân-
tului, pe Sfântul Petru. Piatra.
— Antimateria e așezată pe mormântul Sfântului Petr u, spuse șambela-
nul, cu o claritate perfectă în voce.
În ciuda provenienței aparent supranaturale a infor mației, Langdon
sesiză o logică rece în ea. Amplasarea conteinerulu i pe mormântul Sfântului
Petru părea acum un fapt dureros de evident. Într-u n act de simbolică
sfidare, Illuminati așezaseră antimateria în chiar inima creștinătății — atât în
sensul literal cât și figurativ al cuvântului. Extrema infiltrare.

289 — Iar dacă aveți nevoie de o confirmare lumească, a dăugă șambelanul
nerăbdător, tocmai am găsit grilajul neîncuiat. Niciodată nu e lăsat descuiat.
Cineva a fost deci acolo jos… de curând.
Toată lumea privi în puț.
O clipă mai târziu, cu o agilitate neașteptată vârs tei lui, il camerlengo se
răsuci, înhăță o candelă și se repezi spre deschide rea din podea.

119

Treptele de piatră coborau adânc în pământ.
„O să mor acolo jos", își spuse Vittoria încleștând u-și degetele pe
balustrada de frânghie paralelă cu scara. Deși Lang don încercase să-l
oprească pe șambelan să intre în puț, Chartrand int ervenise, apucându-l de
braț. Tânărul locotenent era convins probabil că il camerlengo avea dreptate.
După o scurtă ciondăneală, profesorul își eliberase brațul și pornise
după șambelan, urmat îndeaproape de Chartrand. Mâna tă de instinct,
Vittoria coborâse în urma lor.
Acum alerga pe treptele abrupte, conștientă că un p as greșit putea
însemna moartea. Departe în fața ei se zărea strălu cirea aurie a lămpii
șambelanului; și în spate îi auzea pe cei doi repor teri încercând să țină
pasul. Proiectorul camerei arunca umbre care tremur au în puț,
luminându-le pașii. Vittoriei nu-i venea să creadă că lumea întreagă era
martoră la această nebunie. „Închide naibii camera aia blestemată!" Știa însă
că lumina astfel oferită era unicul ajutor ca ei să -și poată continua drumul.
Pe întregul parcurs al bizarei curse de urmărire, g ândurile i se învârteau
amețitor în minte. Ce-ar putea face il camerlengo acolo jos? Chiar dacă ar
găsi antimateria? Oricum, nu mai era timp!
Spre surprinderea ei însă, intuiția îi spunea că șa mbelanul avea
dreptate. Amplasarea conteinerului la zeci de metri sub pământ părea o
alegere aproape nobilă și binevoitoare. La mare adâ ncime în subteran — ca
în laboratorul de la CERN -anihilarea antimateriei ar avea rezultate mai
puțin dezastruoase — fără declanșare de căldură, fă ră șrapnele… doar o
biblică despicare a pământului și o prăbușire în in terior a uriașei bazilici.
Sa fi fost acesta un act de bunăvoința din partea l ui Kohler? Menit sa
cruțe vieți? Vittoria îi putea înțelege și accepta ura fața de religie… dar
această uluitoare conspirație părea ceva mai presus de Kohler. Să fi fost ura
și disprețul lui atât de profunde? Pentru a distrug e Vaticanul? Să angajeze
un asasin? Să-i asasineze pe tatăl ei, pe papă, pe cei patru cardinali? Părea
ceva greu de imaginat. Și cum izbutise Kohler să pă trundă astfel în Cetatea
Vaticanului? „Rocher fusese omul lui din interior, își spuse Vittoria. Rocher
era un Illuminatus." Fără îndoială, căpitanul avea chei de pretutindeni — de
la apartamentele papei, de la Il Passetto, Necropolă, mormântul Sfântului
Petru… de peste tot. El ar fi putut plasa antimat eria pe mormântul Sfântului
Petru — un loc în care foarte puțini aveau acces — și apoi să le ordone
subalternilor să nu piardă timpul cercetând zonele cu restricție ale Vatica-
nului. Rocher știuse că nimeni nu avea să găsească antimateria.
„Dar nu luase în calcul mesajul divin primit de șam belan."

290 Mesajul! Pentru a înțelege asta avea nevoie de cred ința oarbă pe care se
străduia acum s-o trezească în sufletul ei. Chiar comunicase oare Dumnezeu
cu il camerlengo? Instinctul ei spunea că nu, și totuși studiile ei, întreaga
fizică a interconectivității spuneau altceva.
Aproape în fiecare zi era martora unor comunicări m iraculoase — ouă
gemene ale țestoaselor de mare despărțite și incuba te în laboratoare la mii
de kilometri depărtare unele de altele eclozând în același moment… milioane
de meduze înotând în același ritm, ca dirijate de o minte unică… „Pretutin-
deni se întind linii invizibile de comunicare", își spuse.
Dar… între om și Dumnezeu?
Ar fi vrut ca tatăl ei să fie acolo, pentru a-i ins ufla credința lui.
Îi explicase odată, în termeni științifici, ce înse mna comunicarea divină și
atunci o făcuse să creadă în ea. Chiar și acum își amintea ziua în care îl
văzuse cum se ruga și-l întrebase:
— Tată, de ce pierzi vremea rugându-te? Dumnezeu nu -ți poate
răspunde.
Leonardo Vetra o privise cu un surâs părintesc:
— Fetița mea cea sceptică! Prin urmare, nu crezi că Dumnezeu îi vorbeș-
te omului? Lasă-mă să-ți explic pe înțelesul tău!
Luase apoi de pe un raft un model al creierului uma n și i-l arătase.
— După cum probabil știi, oamenii își folosesc în m od obișnuit doar o
mică parte a potențialului lor cerebral. Dacă însă îi plasezi în situații
tensionate din punct de vedere emoțional — cum ar f i traume fizice
puternice, o stare de extremă frică sau bucurie, or i o profundă meditație —
brusc neuronii lor încep să intre în miliarde și mi liarde de conexiuni,
conferindu-le o claritate mintală extraordinară.
— Și ce-i cu asta? întrebase Vittoria. Dacă gândeșt i clar nu înseamnă că
vorbești cu Dumnezeu!
— Aha! exclamase Vetra. Și totuși, soluțiile remarc abile ale unor
probleme aparent imposibil de rezolvat apar exact î n aceste momente de
claritate mintală. E ceea ce misticii numesc „stări de conștiință alterate".
Psihologii le-au botezat „hiperconștiență". Iar cre știnii le spun „rugăciuni
împlinite".
Vetra îi surâse larg și apoi adăugase:
— Uneori, revelația divină nu înseamnă altceva decâ t ajustarea propriilor
capacități mintale pentru a auzi ceea ce sufletul ș tie dintotdeauna.
Acum, în vreme ce cobora în viteză treptele spre mă runtaiele pământului,
Vittoria își spuse că tatăl ei avusese, probabil, d reptate. Era oare chiar atât
de greu de crezut că trauma fizică suferită îi tran spusese șambelanului
mintea într-o stare în care pur și simplu „știuse" unde este amplasată
antimateria?
"Fiecare individ e un Dumnezeu, declarase Buddha. Fiecare individ știe
absolut totul. Avem nevoie doar de o minte deschisă pentru a ne conștientiza
propria înțelepciune."
În acel moment de claritate, coborând treptele spre necropolă, Vittoria
simți cum mintea i se deschide și propria înțelepci une răzbate la suprafață.
Acum știa fără umbră de îndoială care erau intenții le șambelanului. Iar
aceasta înțelegere îi aduse o dată cu ea o teamă cu m nu mai cunoscuse
vreodată.

291 — Camerlengo, nu! Dumneavoastră nu înțelegeți, strigă ea deodată,
amintindu-și de mulțimea adunată în piață. Dacă duc eți antimateria sus…
vor muri cu toții!

Langdon sărea câte trei trepte deodată. Tunelul era îngust și înghesuit,
dar nu simțea nici o tensiune claustrofobică. Vechi le lui spaime erau
copleșite acum de o frică mult mai profundă:
— Camerlengo! strigă apropiindu-se în viteză. Trebuie să lăsați a ntima-
teria acolo unde se află! Nu există altă cale!
Nici măcar în clipa în care le rostea, profesorul n u putea crede ceea ce
spunea. Pe lângă faptul că acceptase revelația divi nă a șambelanului, acum
susținea distrugerea Bazilicii San Pietro — una din tre cele mai strălucite
realizări arhitecturale ale lumii… la fel ca toat e operele de artă din interiorul
ei.
„Dar toată lumea de afară… Nu există altă cale!"
Era o crudă ironie faptul că singura modalitate de salvare a oamenilor
era distrugerea bisericii. Probabil că Illuminati se amuzau grozav la ideea
acestui simbolism.
Aerul care urca din puț era umed și rece. Undeva, a colo jos, se afla
necropola sacră… mormântul Sfântului Petru și al altor nenumărați creștini.
Profesorul tremură străbătut de un fior și spera că nu va fi o misiune
sinucigașă ceea ce făcea acum.
Brusc, lampa șambelanului încremeni pe loc. Langdon îl ajunse imediat
din urmă.
Capătul scării se zărea abrupt la picioarele lor. Î n fața ei se înălța o
poartă de fier pe care erau gravate trei cranii. Șa mbelanul o împinse.
Profesorul sări drept în fața lui, blocându-i înain tarea. Ceilalți se năpustiră
pe trepte, fantomatici în lumina proiectorului… m ai cu seamă Glick, care
părea mai alb cu fiecare pas.
Chartrand îl apucă pe Langdon de braț:
— Lasă-i să treacă!
— Nu! strigă Vittoria din urmă, cu răsuflarea tăiat ă. Trebuie să ieșim
acum! Nu puteți scoate antimateria de aici! Dacă o aduceți sus, toți oamenii
aceia de afară vor muri!
Vocea preotului răsună surprinzător de calmă:
— Voi toți… trebuie să aveți încredere. Timpul ca re a mai rămas e scurt.
— Dar nu înțelegi! exclamă Vittoria. O explozie la nivelul solului ar fi
mult mai devastatoare decât aici!
Il camerlengo o privi, fără cea mai mică urmă de nebunie în ochii săi
verzi:
— A spus cineva ceva despre o explozie la nivelul s olului?
Vittoria se holbă la el:
— Adică o lăsați aici, jos?
Siguranța din glasul preotului era aproape hipnotic ă:
— Nimeni nu va mai muri în seara aceasta.
— Părinte, dar…
— Te rog… ai măcar puțină credință!
Apoi vocea îi scăzu până la nivelul unei șoapte fer me:

292 — Nu cer nimănui să vină cu mine. Sunteți liberi să plecați cu toții. Tot
ce vă rog este să nu vă amestecați în voia Lui. Lăs ați-mă să fac ceea ce am
fost chemat să fac. Eu trebuie să salvez această bi serică. Și pot s-o salvez.
Jur pe propria viață.
Liniștea care urmă semăna mai degrabă cu bubuitul a surzitor al unui
tunet.

120

Unsprezece și cincizeci și unu de minute.
Necropolă înseamnă, literal, „Orașul Morților".
Nimic din ceea ce citise despre ea nu-l pregătise p e Langdon
pentru ce avea să vadă acum. Uriașele caverne erau presărate cu mii de
cavouri în ruină, ca niște mici căsuțe în interioru l unei peșteri. Aerul
mirosea a mort. O rețea de alei șerpuite se întinde a între mormintele
putrede, majoritatea ridicate din cărămidă acoperit ă cu marmură. Ca niște
coloane de praf, sute de stâlpi de pământ se înălța u între ele, susținând o
boltă mizeră ce atârna la mică înălțime deasupra lo curilor de veci.
„Orașul Morților", repetă Langdon în sinea lui, sim țindu-se prins undeva,
între interesul științific și frica brută, primitiv ă. Alerga alături de ceilalți pe
aleile șerpuite. „Oare am făcut o alegere greșită?"
Chartrand fusese primul care căzuse sub vraja șambe lanului, îi deschise
poarta de fier și astfel își arătă încrederea în pr eot. La su-gestia acestuia din
urmă, Glick și Macri acceptaseră în mod nobil să of ere mai departe lumina
necesară căutării, deși, ținând seama de premiul ca re-i aștepta în caz că
scăpau cu viață, motivația lor reală putea fi consi derată cel puțin suspectă.
Vittoria fusese cea mai reținuta dintre toți, Langd on zărind în ochii ei o
prudență care părea, tulburător, mai degrabă un fel de intuiție feminină.
„Acum e prea târziu, își spuse, alergând alături de ea pe urmele celorlalți.
Ne-am pecetluit soarta."
Vittoria tăcea, dar profesorul știa că amândoi se g ândesc la același lucru:
„Nouă minute nu sunt suficiente pentru a ieși din V atican, în caz că șambe-
lanul se înșală".
În timp ce fugea cu greu printre morminte, Langdon simți la un moment
dat că înaintează mai greu și își dădu seama, cu su rprindere, că începuseră
să urce. Când înțelese care era explicația, îl trec ură fiorii. Topografia locului
era aceeași de pe vremea lui Iisus. Alergau pe vech ea colină a Vaticanului!
Profesorul îi auzise pe unii savanți afirmând că mo rmântul Sfântului Petru
ar fi situat aproape de culmea colinei și se întreb ase cum de știau acest
lucru. Acum pricepuse: „A naibii colină este încă a ici!"
Langdon avea impresia că răsfoia rapid pagini vechi de istorie. Undeva în
fața lui se afla mormântul Sfântului Petru — cea ma i sfântă relicvă a crești-
nătății. Acum era greu de crezut că pe acest loc se aflase inițial doar un
modest altar. Pe măsură ce renumele Sfântului se ră spândea, noi altare și
temple fuseseră înălțate unul deasupra celuilalt, p ână la cupola de 130 de
metri a lui Michelangelo, al cărei apex era pozițio nat direct deasupra
anticului mormânt, cu precizie de o fracțiune de ce ntimetru.

293 Continuau să urce prin tunelul sinuos. Langdon își privi ceasul. Opt
minute. Începuse să se întrebe dacă nu cumva și el, și Vitt oria aveau să se
alăture pentru vecie cadavrelor care-și dormeau aic i somnul de veci.
— Atenție! strigă Glick din spatele lor. Găuri de ș arpe!
Profesorul le observă la timp — o serie de orificii săpate în pământul
aleii. Sări și le ocoli.
Sări și Vittoria, abia evitând să calce în ele. Ned umerită, privi spre
Langdon:
— Găuri de șarpe?
— De fapt, găuri de lapte, o corectă el. Crede-mă, n-ai vrea să afli
amănunte!
Orificiile acelea, își dăduse el seama, erau „canal e de libație". Primii
creștini credeau în reînvierea trupului și foloseau aceste găuri pentru a
„hrăni morții", turnând prin ele lapte și miere în criptele de dedesubt.

Il camerlengo se simțea istovit.
Dar mergea înainte, trupul său găsind forță în dato ria pe care o avea față
de Dumnezeu și față de semenii săi. „Aproape am aju ns." Durerea era
incredibilă. „Mintea poate provoca dureri mult mai cumplite decât corpul."
Totuși, se simțea obosit. Știa însă că mai are la d ispoziție foarte puțin timp.
— Voi salva Biserica Ta, Doamne. Jur!
În ciuda proiectorului BBC din spate, pentru care l e era recunoscător
celor doi reporteri, șambelanul nu renunțase la can delă. „Sunt un far
călăuzitor în întuneric. Sunt lumina lor." Lampa se clătina în fugă și pentru
o clipă se temu că uleiul inflamabil se va vărsa și -l va arde; avusese parte de
suficienta carne arsă pentru o seară!
Când se apropie de culme, abia mai putea răsufla, s căldat în sudoare.
Dar, când ajunse în vârf, parcă se născuse din nou. Se împletici pe bucata
de pământ plat pe care mai stătuse de atâtea ori în ainte. Aici drumul se
încheia, în dreptul unui perete de pământ. Pe o mic ă inscripție se putea citi:
Mausoleum S. La tomba di San Pietro.
În fața lui, la nivelul taliei, se vedea o deschide re în perete. Aici nu mai
era nici o plăcuță inscripționată. Nici un ornament . Doar o simplă gaură în
zid, dincolo de care se deschidea o grotă mică și u n sarcofag sărăcăcios. Il
camerlengo privi în deschidere și surâse obosit. În spatele lu i îi putea auzi pe
ceilalți cum se apropiau. Puse candela jos, pe pămâ nt, și căzu în genunchi
pentru a se ruga:
„Îți mulțumesc, Doamne. E aproape gata."

Afară, în piață, înconjurat de cardinalii muți de u imire, Mortati privea
ecranele video, urmârind drama care se desfășura jo s, în criptă. Nu mai știa
ce să creadă. Oare lumea întreagă fusese martoră la ceea ce văzuse el? Oare
Dumnezeu chiar îi vorbise șambelanului? Antimateria chiar se afla pe
mormântul…?
— Priviți! izbucni un strigăt din mulțime.
Toată lumea arăta cu degetul spre ecranul BBC:
— Acolo! E un miracol!

294 Mortati privi și el. Unghiul de filmare tremura, da r imaginea era suficient
de clara. Și de neuitat.
Filmat din spate, il camerlengo îngenunchease pe podeaua de pământ, în
rugăciune. În fața lui se deschidea un fel de gaură în perete. În interior,
printre resturi vechi de piatră, se zărea un sicriu de lut ars. Mortati îl văzuse
o singură dată, dar știa ce conține.
Sfântul Petru!
Bătrânul cardinal nu era chiar atât de naiv încât s ă creadă că exclama-
țiile de uimire și bucurie care se ridicau din mulț ime erau provocate de
imaginea uneia dintre cele mai sacre relicve ale cr eștinătății. Nu la vederea
mormântului în care-și dormea Sfântul Petru somnul de veci cădeau oame-
nii în genunchi, plini de recunoștință și pietate.. . ci în fața obiectului așezat
deasupra lui.
Conteinerul cu antimaterie. Se afla acolo… unde s e aflase toată ziua…
ascuns în bezna necropolei. Ironic. De neoprit. Mor tal. Revelația șambela-
nului se dovedise corectă.
Mortati privea cilindrul transparent ca hipnotizat. Globula de lichid mai
plutea încă în mijlocul lui. În jur, grota avea lic ăriri roșietice, la fel ca ledul
care număra ultimele cinci minute de existență ale conteinerului.
Tot pe mormânt, la câțiva centimetri distanță de ci lindru, se afla camera
video a Gărzii Elvețiene.
Mortati se închină, încredințat că aceasta era cea mai înspăimântătoare
imagine pe care o văzuse vreodată. După o clipă îns ă, își dădu seama că
ceea ce era mai rău de-abia acum începea.
Il camedengo se ridică brusc în picioare, înhăță conteinerul cu antima-
terie și se întoarse spre ceilalți. Pe chipul lui s e citea o concentrare desăvâr-
șită. Trecu pe lângă grupul care-l însoțise și o lu ă înapoi pe drumul pe care
venise.
În obiectiv apăru figura îngrozită a Vittoriei Vetr a:
— Camerlengo! Unde vă duceți? Parcă spuneați că…
— Ai credință! o întrerupse el fără a se opri din f ugă.
Vittoria se răsuci spre Langdon:
— Ce facem acum?
Profesorul încercă să-l oprească, dar Chartrand se postă între ei, convins
probabil că șambelanul știa ce face.
Imaginile transmise de camera BBC păreau luate dint r-un montagnes
russes — tremurate, zgâlțâite, chipuri confuze și î ngrozite care fugeau spre
intrarea în necropolă.
În Piazza San Pietro, cardinalul Mortati bâlbâi cu neîncredere:
— Chiar aduce lucrul acela aici, sus?
Pe ecranele televizoarelor din lumea întreagă se ve dea cum il camedengo
alerga prin necropolă, spre ieșire, cu antimateria în fața lui.
— Nimeni nu va mai muri în seara aceasta!
Dar se înșela.

121

295 Șambelanul se năpusti pe ușile Bazilicii San Pietro la exact 23.56. Se
împletici orbit de lumina zecilor de reflectoare, d ucând antimateria în palme,
ca pe o orfrandă prețioasă. Propria siluetă, pe jum ătate goală și sfârtecată, îl
înconjura, uriașă, pe toate ecranele din piață. Vui etul care se ridică din
mulțime nu semăna cu nimic din ce auzise el vreodat ă — strigăte, vaiete,
incantații, rugăciuni… un amestec de venerație și de teroare.
„Ferește-ne pe noi de cel rău", șopti, neauzit.
Cursa prin necropolă îl extenuase. Fusese la un pas de dezastru. Robert
Langdon și Vittoria Vetra încercaseră să-l oprească , să arunce conteinerul
înapoi în ascunzătoarea sa subterană, să fugă afară , la adăpost. „Orbi și
proști!"
Cu o claritate înfricoșătoare, șambelanul își dădu seama că, în orice altă
noapte cu excepția acesteia, n-ar fi reușit să câșt ige o asemenea cursă. În
seara asta însă, Dumnezeu îi fusese din nou alături . Pe punctul de a-l
intercepta, Robert Langdon fusese oprit de locotene ntul Chartrand, la fel de
încrezător și ascultător ca întotdeauna. Reporterii , desigur, erau năuciți și
păreau îngreunați de echipamentele lor pentru a se mai amesteca.
„Necunoscute sunt căile Domnului."
Acum îi auzea pe ceilalți venind în urma lui… Îi vedea pe ecran cum se
apropiau. Adunându-și ultimele forțe, ridică antima teria deasupra capului.
Apoi, trăgându-și umerii goi spre spate, într-un ac t de sfidare față de
simbolul Illuminati înfierat pe pieptul lui, se năpusti în jos, pe trep te.
Începe actul final.
„Drum bun, își spuse. Drum bun."
„Patru minute…"
Langdon nu văzu nimic în clipa când ieși din bazili că și marea de lumini
din piață îi lovi iarăși retina. Tot ce reuși să di stingă era silueta șambelanu-
lui coborând în grabă scările. Pentru o frântură de secundă, înconjurat de
aura reflectoarelor, il camerlengo străluci cu o aură îngerească, aidoma unei
zeități. Sutana îi atârna în jurul șoldurilor, ca u n lințoliu. Trupul îi fusese
rănit și schilodit de mâinile dușmanilor și totuși omul rezista. Cu fruntea
ridicată, strigând lumii întregi să aibă credință, alerga spre mulțime ducând
în mâini o armă de distrugere în masă.
Langdon coborî scările în viteză, după el: „Ce are de gând să facă? O să-i
omoare pe toți!"
— Lucrul Satanei, strigă preotul, locul lui nu este în Casa Domnului!
— Părinte! răcni Langdon din spatele lui. Nu ai und e să te duci!
— Privește spre ceruri! Uităm adesea să privim spre ceruri!
În acea clipă Langdon își dădu seama încotro se înd reaptă și, ca o revela-
ție, adevărul îl copleși. Chiar dacă n-o putea vede a din cauza luminilor, știa
că salvarea lor era acolo, sus.
Centrul Romei, plin de stele. Calea de scăpare.
Elicopterul cerut pentru a-l duce pe șambelan la sp ital era chiar în fața
lor, cu pilotul în carlinga și rotorul deja pornit. Pe când preotul făcea ultimii
pași spre el, Langdon se simți cuprins de un entuzi asm debordant.
Gândurile care i se învârteau în minte erau aidoma unui torent…
Mai întâi, văzu în fața ochilor întinderea nemărgin ită a Mării Mediterane.
Cât de departe se afla oare? Opt kilometri? Cincisp rezece? Știa că plaja de la
Fiumicino era la doar șapte minute cu trenul. Dar c u elicopterul, la 300 de

296 kilometri pe oră, fără opriri… Dacă ar putea ajun ge suficient de departe, în
larg, și ar azvârli conteinerul în mare… Mai erau , desigur, și alte opțiuni —
își dădu el seama în vreme ce alerga. La Cava Romana! Carierele de marm-
ură din nordul orașului erau la nici cinci kilometr i distanță. Oare cât de
mari să fie? Șase kilometri pătrați? În mod cert, l a ora asta erau pustii! Dacă
ar arunca recipientul acolo…

— Toată lumea, înapoi! răcni il camerlengo. Plecați de aici! Acum!
Soldații înșirați în jurul elicopterului îl priveau împietriți.
— Plecați! strigă preotul iarăși.
Militarii se traseră înapoi.
Sub ochii întregii lumi, șambelanul se repezi la uș a din dreptul pilotului
și o deschise.
— Ieși, fiule! Acum!
Omul sări afară.
Preotul privi scaunul din carlingă și își dădu seam a că va avea nevoie să
se proptească în ambele brațe pentru a urca. Se înt oarse spre pilotul care
stătea alături, tremurând, și-i întinse conteinerul .
— Ține-l! Mi-l dai înapoi după ce mă urc.
În momentul acela îl auzea în spate pe Robert Langd on cum se apropia și
îi strigă agitat: "Acum înțelegi și tu, își spuse. Acum crezi!"
Se așeză în scaun, trase câteva mânere familiare și se întoarse spre
fereastră, pentru a lua conteinerul.
Dar pilotul încremenise lângă elicopter, cu mâinile goale.
— El l-a luat, îi strigă, dezmeticindu-se.
Șambelanul simți că i se oprește inima în piept:
— Cine?
— El! făcu pilotul, arătând cu degetul.

Robert Langdon era surprins de greutatea conteineru lui. Alergă la
cealaltă ușă a elicopterului și sări în compartimen tul din spate, în care
stătuse alături de Vittoria cu numai câteva ore în urmă. Lăsând ușa
deschisă, își prinse centura de siguranță și strigă către preotul așezat pe
scaunul din față:
— Dă-i drumul, părinte!
II camerlengo se întoarse spre el. Fața îi era albă ca varul, sch imonosită
de groază:
— Ce faci acolo?
— Dumneata pilotezi! Eu arunc! N-avem timp! Pornește elicopterul!
Șambelanul rămase o clipă ca paralizat, luminile re flectoarelor căzându-i
pe față și adâncindu-i cutele săpate de vreme.
— Pot s-o fac singur, șopti. Trebuie s-o fac singur.
Dar Langdon nu-l asculta. „Dă-i drumul! aproape că se auzi urlând.
Acum! Sunt aici ca să te ajut!" Privi cadranul ceas ului și simți cum i se taie
respirația.
— Trei minute, părinte! Trei!
Cifra păru să-l readucă pe preot în simțiri. Fără s ă mai ezite, se întoarse

297 spre panoul de comanda. Cu un huruit asurzitor, eli copterul se ridică în aer.
Prin vârtejul de praf iscat, Langdon o zări pe Vitt oria alergând spre
elicopter. Privirile li se întâlniră pentru o clipă , apoi ea rămase departe.

122

În elicopter, vuietul motorului și curentul de aer ce vâjâia prin ușa des-
chisă îi asurzeau. Langdon se prinse bine de scaun, simțind cum atracția
gravitațională îl trăgea în jos, pe măsură ce aeron ava urca în viteză. Străluci-
rea orbitoare din Piazza San Pietro se micșoră sub ei până ce rămase doar o
elipsă licăritoare în marea de lumini a orașului.
Conteinerul cu antimaterie părea o piatră de moară în mâinile lui. Îl
ținea strâns, în palmele lipicioase, de sânge și de sudoare. Înăuntru,
picătura de antimaterie plutea liniștită, în aura r oșiatică a ceasului.
— Două minute! strigă Langdon, întrebându-se unde a vea preotul de
gând să arunce recipientul.
Dedesubt, luminile Romei păreau că se întind la nes fârșit, în toate
direcțiile. Undeva, departe, spre vest, se zărea co nturul țărmului
mediteranean — o înșiruire șerpuită de lumini, dinc olo de care se căsca un
abis negru, fără margini.
Marea părea mai departe decât își închipuise el. În plus, concentrarea de
lumini de pe țărm îi amintea că, fie și departe, în larg, o explozie ar putea
avea efecte devastatoare; nu ținuse seama până acum de eventualitatea unui
val uriaș iscat de unda de șoc, care ar fi putut lo vi coasta cu forța unei
bombe nucleare.
Când întoarse capul și privi drept înainte, prin pa rbriz, speranțele îi
reveniră. Chiar în față se distingeau umbrele zonei colinare din jurul Romei,
care se unduiau parcă. Dealurile erau presărate cu lumini — vilele celor
bogați — dar la nici doi kilometri spre nord domnea întunericul. Nici o
lumină nu se vedea acolo — doar un petic uriaș, neg ru ca smoala. Nimic.
„Cariera! își spuse. La Cava Romana!"
Cercetând intens bucata de pământ pustiu, Langdon î și spuse că pare
suficient de întinsă. Și de aproape. Mult mai aproa pe decât marea. Da, în
mod evident, aici intenționa șambelanul să arunce a ntimateria! Exact în
direcția aceea înaintau. Cariera! Straniu însă, deș i motorul huruia tot mai
puternic și deplasarea elicopterului era sesizabilă , cariera nu părea să se
apropie câtuși de puțin. Buimac, Langdon aruncă o p rivire prin ușa
deschisă, pentru a se orienta. Ceea ce văzu îi tran sformă instantaneu
entuziasmul în panică. Dedesubt, la mii de metri ch iar sub ei, licăreau
luminile din Piazza San Pietro.
„Suntem tot deasupra Vaticanului!"
— Camerlengo! Mergi înainte! Suntem suficient de sus! Acum trebuie să
mergem înainte! Nu putem arunca recipientul peste V atican!
Șambelanul nu-i răspunse. Părea complet absorbit de pilotaj.
— Mai avem sub două minute! strigă Langdon, ridicând conteinerul
pentru a i-l arăta. Se vede deja! La Cava Romana! La trei kilometri spre nord!
Nu mai avem…

298 — Nu, replică șambelanul. E mult prea periculos. Îm i pare rău.
În vreme ce elicopterul continua să se ridice, il camerlengo se întoarse și-i
oferi un zâmbet melancolic:
— Aș fi vrut să nu fi venit cu mine, fiule! Ai făcu t, în acest fel, sacrificiul
suprem.
Langdon privi în ochii obosiți ai preotului și, din tr-o dată, înțelese.
Sângele îi îngheță în vine.
— Dar… trebuie să putem merge undeva!
— Sus! replică șambelanul cu un aer resemnat. E singura po sibilitate.
Profesorul nici nu mai putea gândi; interpretase cu totul greșit intențiile
preotului. „Privește spre ceruri!"
Exact spre ceruri, își dădu el seama, se îndreptau amândoi acum. Il
camerlengo nu avusese de gând nici un moment să arunce antimat eria. Pur
și simplu voia să se îndepărteze de Vatican cât mai mult posibil.
Era o cale fără întoarcere.

123

În Piazza San Pietro, Vittoria Vetra rămăsese cu oc hii ațintiți spre cer.
Elicopterul era doar un punct infim acum, dincolo d e raza de acțiune a
reflectoarelor. Chiar și huruitul elicei abia se ma i auzea, ca un zumzet slab.
Părea că, simultan, lumea întreagă privea în sus, t ăcută — o mare de gâturi
răsucite spre cer… oameni de toate condițiile și de toate credințele… cu
inimile bătând ca una singură.
Vittoria era frământată de o teribilă furtună emoți onală, agonizantă.
Când elicopterul devenise aproape nevăzut, își amin tise chipul lui Robert
privind spre ea. „Ce o fi fost în mintea lui? Oare nu înțelesese?"
În perimetrul pieței, camerele de televiziune erau în așteptare. Mii de
chipuri priveau cerul, prinse într-o tăcută numărăt oare inversă. Pe toate
ecranele presei se derula aceeași scenă liniștită.. . cerul roman punctat de
stele strălucitoare. Vittoria simți cum ochii i se umplu de lacrimi.
În spatele ei, pe pavajul din marmură, 161 de cardi nali priveau bolta
cerească, amuțiți. Unii își încrucișaseră palmele, în rugăciune. Ceilalți
stăteau neclintiți, ca în transă. Unii plângeau. Se cundele se scurgeau în
grabă.
În case, în baruri, în magazine, în aeroporturi și în spitale, o lume
întreagă era în așteptare. Oamenii își dădură mâini le. Alții își strânseră
copiii în brațe. Timpul părea încremenit deasupra u nui abis și ținea
prizoniere sufletele muritorilor.
Apoi, cutremurător, clopotele de la San Pietro înce pură să bată.
Vittoria nu-și mai opri lacrimile.
Și… sub ochii lumii întregi… timpul ajunse la c apăt.

Cel mai cumplit lucru era liniștea absolută, îngheț ată.
Sus, deasupra Vaticanului, o scânteiere de lumină l icări pe cer. Pentru o
fracțiune de secundă, părea că un nou corp ceresc s e născuse… un punct de

299 lumină albă și pură, cum nimeni nu mai văzuse vreod ată.
Și apoi se întâmplă.
Un fulger. Licărul se umflă, crescând parcă din pro pria substanță, și
cuprinse toată bolta într-o explozie de un alb orbi tor. Se răspândi în toate
direcțiile, accelerând cu o viteză incredibilă, îng hițind întunericul. Crescând,
sfera de lumină deveni mai intensă, ca un vârcolac gata să devoreze întregul
văzduh. Apoi vârcolacul porni spre ei, în jos, cu o viteză amețitoare.
Orbită, marea de oameni hohoti într-un glas, ferind u-și ochii, țipând cu
groază.
În vreme ce lumina reverbera în toate direcțiile, c eva inimaginabil se
produse. Ca frânată de însăși voința lui Dumnezeu, sfera de foc păru că se
lovește de un zid — de parcă explozia fusese închis ă deodată într-o uriașă
sferă de sticlă. Lumina se retrase în sine, ascuțin du-se, vibrând intens.
Părea că valul atinsese un diametru prestabilit și se oprise acolo, nehotărât.
Pentru un moment, o sferă de lumină perfectă, fără glas, pluti deasupra
Romei. Noaptea devenise zi.
Și apoi explodă.
O undă de șoc strivitoare porni în jos, coborând sp re pământ vijelioasă
ca furiile iadului, zguduind fundațiile de granit a le cetății, sugrumându-i pe
unii, doborându-i pe alții. Reverberația se propagă printre oameni, urmată
de un torent brusc de aer cald. Vântul mătură piața cu un geamăt sinistru,
șuierând printre coloane și izbindu-se de ziduri. V ârtejuri de praf se ridicară
în aer, deasupra oamenilor care se agățau unii de a lții… martori ai Apoca-
lipsei.
Și apoi, la fel de repede cum apăruse, sfera se ret rase în sine însăși,
într-o implozie ce lăsă în urmă doar firavul punct de lumină de la care
pornise.

124

Niciodată nu mai fuseseră adunați în același loc at âția oameni atât de
tăcuți.
Unul câte unul, oamenii din Piazza San Pietro își î ntoarseră fețele de la
cerul întunecat spre pământul de sub picioarele lor , fiecare în clipa sa de
tăcută meditație. Reflectoarele urmară aceeași trai ectorie, fasciculele
plecându-se spre sol, ca într-o mută venerație a în tunericului ce cuprinsese
iarăși piața. Pentru o clipă, lumea întreagă încrem eni în reculegere.
Mortati se așeză în genunchi ca să se roage, iar ce ilalți cardinali îi
urmară exemplul. Soldații Gărzii Elvețiene își plec ară lăncile, stupefiați.
Nimeni nu scotea un cuvânt. Nimeni nu mișca. Toate inimile vibrau copleșite
de aceleași emoții: durere, frică, uluire, credință . Și un extraordinar și
totodată înfricoșat respect față de noua și cutremu rătoarea forță ai cărei
martori fuseseră cu numai câteva secunde în urmă.
Vittoria Vetra stătea pe treptele bazilicii, tremur ând. Închise ochii. Prin
tumultul de emoții care o copleșeau, un singur cuvâ nt răsuna ca un dangăt
îndepărtat. Sonor. Crud. Se strădui să-l alunge. Da r ecoul lui nu se sfârșea.
Se scutură, încercând iarăși să scape de el. Durere a era prea mare. Se

300 strădui să se piardă în emoțiile care-i frământau p e ceilalți… forța de
neimaginat a antimateriei… salvarea Vaticanului.. . șambelanul… acte de
suprem curaj… miracole… altruism. Și totuși, cu vântul răsuna fără încetare,
străpungând haosul din jur cu o sfâșietoare singură tate.
Robert.
Venise după ea, la castelul Sânt' Angelo.
O salvase.
Iar acum pierise, ucis chiar de creația ei.

În timp ce se ruga, Mortati se întrebă dacă și el a vea să audă vocea lui
Dumnezeu, la fel ca il camerlengo. „Oare trebuie să crezi în miracole pentru a
le trăi?" Cardinalul era un om modern, cu o credinț ă veche; miracolele nu
făcuseră niciodată parte dintre convingerile sale. Desigur, religia în care
credea amintea despre minuni… răni sângerânde în palme, învieri din morți,
amprente ciudate pe un giulgiu… și totuși, mintea lui rațională le considera-
se totdeauna ca fiind doar un mit. Pentru el, toate acestea nu erau altceva
decât rezultatul celei mai mari slăbiciuni a omului — nevoia lui de dovezi.
Miracolele sunt doar niște povești de care ne agăță m cu disperare, fiindcă ne
dorim să fie adevărate.
Și totuși…
„Sunt eu, oare, atât de modern, încât nu pot accept a ceea ce ochii mei au
văzut?" A fost un miracol, nu-i așa? Da! Cu numai c âteva cuvinte șoptite în
urechea șambelanului, Dumnezeu intervenise și salva se Biserica. De ce era
oare chiar atât de greu de crezut? Ce s-ar mai fi p utut spune despre Dumne-
zeu, dacă El nu ar fi făcut nimic? Că nu-i păsa? Că nu avea puterea de a
opri această distrugere? Un miracol — iată unicul răspuns posibil!
Îngenuncheat, bătrânul cardinal se rugă pentru sufl etul șambelanului
și-i mulțumi, fiindcă, la anii săi tineri, îi desch isese lui, un om bătrân, ochii
în fața miracolelor pe care le poate săvârși credin ța adevărată.
Incredibil totuși, Mortati nu bănuia cât de mult av ea să-i fie pusă
credința la încercare mai departe…
Tăcerea ce coborâse peste Piazza San Pietro fu într eruptă la început de o
ușoară vibrație. Vibrația deveni murmur. Apoi, brus c, se transformă în vuiet.
Pe neașteptate, mulțimea izbucni în strigăte:
— Priviți! Priviți!
Mortati își deschise ochii. Toată lumea arăta ceva în spatele lui, spre
fațada bazilicii. Chipurile oamenilor erau albe ca varul. Unii căzură în
genunchi. Alții izbucniră în hohote incontrolabile de plâns:
— Priviți! Priviți!
Uimit, cardinalul se întoarse, privind încotro arăt au mâinile lor ridicate
— undeva, în partea de sus a bazilicii, pe terasa d e pe acoperiș, unde
imensele statui reprezentându-i pe Iisus și pe Apos toli vegheau asupra
Romei.
Acolo, la dreapta lui Iisus, cu brațele deschise sp re lume… stătea il
camerlengo Carlo Ventresca.

301 125

Robert Langdon nu mai cădea.
Se sfârșise cu teroarea. Cu durerea. Cu șuierul înn ebunitor al vântului.
Nu mai rămăsese decât clipocitul ușor al apei, de p arcă ar fi adormit pe
plajă.
Într-un puseu paradoxal de conștiință, își dădu sea ma că asta trebuie să
fie moartea. Era bine venită. Se lăsă pradă definit iv toropelii care-l cuprindea
cu încetul; n-avea decât să-l ducă încotro voia. Du rerea și frica îi mai slăbi-
seră și cu nici un chip n-ar fi vrut ca ele să revi nă. Ultimele sale amintiri nu
puteau proveni decât din iad…
„Ia-mă! Te rog…"
Dar clipocitul liniștitor și ademenitor îl trăgea î napoi. Încerca să-l
trezească din vis. „Nu! Lasă-mă în pace!" Nu voia s ă se întoarcă. Cete de
demoni se adunau la granițele conștiinței lui, amen ințând să-i distrugă
starea de bine. Imagini încețoșate se amestecau. Ni ște voci urlau. Vântul
vâjâia. „Nu, te rog!" Cu cât se opunea mai mult, cu atât furiile năvăleau spre
el.
Apoi, brutal, își aminti totul…

Elicopterul continua să urce vertical. El era prins înăuntru. Dincolo de
ușa deschisă, luminile Romei se îndepărtau cu fieca re secundă. Instinctul de
supraviețuire îi striga să arunce conteinerul chiar acum. Știa că antimateria
ar fi parcurs un kilometru în mai puțin de douăzeci de secunde. Dar ar fi
căzut asupra unui oraș plin de lume.
Mai sus! Mai sus!
Oare la ce altitudine ajunseseră? Din câte știa el, avioanele mici zburau
la înălțimi de aproximativ șase mii de metri. Elico pterul ăsta trebuie să fi
ajuns și el destul de sus deja. „Trei mii de metri? Patru?" Încă nu era totul
pierdut. Dacă îl aruncau exact în momentul potrivit , conteinerul nu ar fi
apucat să se prăbușească până jos, explodând la o d istanță sigură de sol și
suficient de departe de elicopter. Langdon porivi d in nou orașul ce se
întindea dedesubt.
— Și dacă ai calculat greșit? întrebă șambelanul.
Profesorul se întoarse spre el, uimit. Preotul nici măcar nu-l privea,
părând că îi citise gândurile din imaginea lui refl ectată în parbriz. În mod
ciudat însă, il camerlengo nu mai era absorbit de indicatoarele de la bord;
nici măcar nu mai ținea mâinile pe manșă. Elicopter ul fusese trecut probabil
pe un fel de pilot automat, continuând să urce vert ical. Șambelanul bâjbâi
undeva, deasupra capului, pe plafon, în spatele unu i rulou de cabluri, de
unde scoase o cheie invizibilă până atunci.
Langdon privi năuc cum preotul descuie în grabă cut ia metalică de
unelte fixată între cele două scaune și extrage din ăuntru un fel de pachet
mare, negru, de nailon, pe care-l așeză alături. În mintea profesorului
gândurile se învârteau frenetic. Mișcările șambelan ului păreau calme,
eficiente, de parcă omul găsise deja o soluție și a cum o punea în practică.
— Dă-mi conteinerul, îi ceru el, cu același calm în voce.
Langdon nu știa ce să creadă și-i întinse recipient ul:

302 — Nouăzeci de secunde!
Următoarea mișcare a șambelanului îl luă total prin surprindere. Ținând
cu grijă conteinerul în mâini, îl așeză ușor, atent , în cutia de unelte. Apoi
închise capacul și-l încuie cu cheia.
— Dar ce faci acolo?! întrebă Langdon.
— Ne feresc de ispită, răspunse preotul și aruncă c heia pe fereastră.
Cheia se rostogoli în noapte, luând cu ea și suflet ul profesorului.
Il camerlengo puse mâna pe pachetul de nailon, își trecu brațele prin
curelele sale, închise o cataramă în dreptul taliei și îl fixă în spate, ca pe un
rucsac. Apoi se întoarse spre Langdon, care se holb a la el, încremenit.
— Îmi pare rău, îi spuse. Nu așa trebuia să se întâ mple.
Cu aceste cuvinte deschise ușa și se aruncă în gol.

Imaginea ardea încă în subconștientul lui, aducând după ea durerea.
Reală. Fizică. Strivitoare. Înțepătoare. Imploră să fie luat, să se sfârșească
totul, dar apa îi clipocea mai tare în urechi, atră gând alte imagini. Infernul
abia începuse. Amintirile se închegau din nou în mi ntea lui, bucată cu
bucată. Instantanee izolate de panică abjectă. Prin s astfel între moarte și
coșmar, imploră sfârșitul, dar imaginile continuau să-l bombardeze, mai
clare, mai vii.
Conteinerul cu antimaterie era încuiat, imposibil d e atins acum. Ceasul
lui ticăia impasibil, pe măsură ce elicopterul urca . Cincizeci de secunde. Mai
sus. Tot mai sus. Langdon se agita înnebunit în cab ină, încercând să
priceapă, să înțeleagă cele văzute. Patruzeci și cinci de secunde. Pipăi sub
scaun, în căutarea unei a doua parașute. Patruzeci de secunde. Nu mai era
nici una! Dar trebuia să mai existe o opțiune… o cale de scăpare! Treizeci și
cinci de secunde. Se repezi la ușa deschisă și, cu vântul izbindu-l f renetic în
față, privi luminile Romei, sub el. Treizeci și două de secunde.
Și apoi se hotărî. Unica opțiune, de neimaginat…
Fără parașută, Robert Langdon sări în noapte. Întun ericul îi înghiți
trupul, pe când elicopterul continua să urce amețit or, huruitul elicei pierind
în vuietul asurzitor al propriei căderi prin aer.
În timp ce se prăbușea spre pământ, avu o senzație pe care nu o mai
resimțise din anii în care făcea sărituri de la tra mbulină — inexorabila
atracție gravitațională în cursul unei căderi liber e. Cu cât se prăvălea mai
repede, cu atât solul părea că-l trage mai puternic în jos. De data aceasta
însă, nu se mai aruncase de la cincisprezece metri într-un bazin cu apă, ci
de la mii de metri, spre străzile unui oraș — o înt indere nesfârșită de beton
și ciment.
De undeva, din torentul de curent și de disperare, vocea lui Kohler
răsună de dincolo de mormânt… aceleași cuvinte pe care i le spusese de
dimineață, în fața laboratorului de cădere liberă d e la CERN. „Un metru
pătrat de sarcină la frânare încetinește un corp în cădere cu aproape
douăzeci la sută". Douăzeci la sută, își dădu el se ama, nu era nici pe departe
suficient pentru a supraviețui unei asemenea prăbuș iri. Și totuși, îndemnat
mai mult de spaimă decât de speranță, strânse în mâ ini unicul lucru pe
care-l înhățase din elicopter în clipa în care se p răbușise. O amintire vagă,
însă pentru o frântură de secundă îi dădu noi spera nțe.

303 Apărătoarea de parbriz zăcea aruncată în compartime ntul din spate ale
elicopterului. Era un dreptunghi puțin concav — cam de patru metri pe doi
— dintr-un fel de prelată… cea mai bizară parașut ă imaginabilă. Nu avea
hamuri, ci doar niște bride mici la capete, pentru a o fixa pe curbura
parbrizului. Langdon o înșfăcase, își trecuse palme le prin bride, le apucase
zdravăn și se aruncase în gol.
Ultimul său act măreț de bravură adolescentină.
Fără a-și face vreo iluzie că va scăpa.
Iar acum cădea ca o piatră. Cu picioarele înainte. Cu brațele întinse. Cu
mâinile încleștate pe bride. Prelata se uflase ca o ciupercă deasupra lui.
Vântul îl lovea cu violență.
În vreme ce „plutea", undeva, deasupra lui, se auzi o explozie. Părea mai
departe decât se așteptase el. Aproape instantaneu însă, unda de șoc îl izbi.
Simți cum plămânii îi sunt striviți, lăsându-i fără suflu. Aerul din jur se
încinse brusc. Degetele i se încleștară mai tare pe bride. Un val fierbinte
părea că năvălește din cer. Partea de sus a prelate i începu să fumege… dar
rezistă.
Langdon plutea împins parcă de explozia de lumină, ca un surfer care
încearcă să nu se lase doborât de un val uriaș. Apo i, brusc, valul de căldură
se subție.
Aerul rece și întunecat îl înghiți din nou.
Pentru o clipă, speranța îi renăscu. Un moment mai târziu însă, dispăru
la fel de rapid ca și aerul cald. În ciuda durerii din brațe, care îl lăsa să
creadă că prelata îi încetinea căderea, vântul cont inua să șuiere pe lângă el
cu o viteză strivitoare; era sigur că se prăbușea p rea repede pentru a izbuti
să supraviețuiască.
Cifre începură să-i alerge prin minte, dar era prea înnebunit pentru a le
da atenție… Un metru pătrat de sarcină la frânare … reduce viteza cu
douăzeci la sută. El nu vedea decât că prelata de d easupra lui era suficient
de mare pentru a-l încetini cu mai mult de douăzeci de procente. Din
nefericire, din vâjâitul aerului pe lângă trupul să u, își dădea seama că nu
încetinește deloc. Cădea încă mult prea repede… n u avea cum să scape viu
în urma impactului cu marea de asfalt de jos.
Sub el, luminile Romei se întindeau în toate direcț iile. Orașul părea un
enorm cer înstelat, de care se apropia cu o viteză uluitoare. Bolta
strălucitoare era străbătută de o bandă întunecată care împărțea orașul în
două — o panglică cenușie ce șerpuia printre lumini aidoma unui șarpe
uriaș.
Dintr-o dată, precum creasta înspumată a unui val n eașteptat, un val de
speranță îi puse sângele în mișcare.
Cu o forță supraomenească, trase în jos brațul drep t, cât putu de tare.
Prelata fâlfâi sonor, tremură și viră brusc spre dr eapta, căutând calea de
minimă rezistență a aerului. Langdon se simți că lu necă într-o parte. Trase
din nou, mai tare, ignorând durerea din palmă. Prel ata flutură iarăși și din
nou zvâcni în lături. Nu mult. Dar era ceva! Privi din nou în jos, spre șarpele
negru. Se întindea prea la dreapta, și el se afla î ncă la o înălțime mare.
Așteptase oare prea mult? Trase din nou, cu toată f orța și se resemnă la
gândul că se afla în mâinile lui Dumnezeu. Se conce ntră asupra celei mai
largi părți a șarpelui și… pentru prima dată în v iața lui, se rugă pentru un

304 miracol.
Restul nu mai era sigur.
Bezna de dedesubt… instinctele de scufundător car e preia controlul…
rigidizarea reflexă a coloanei și întinderea degete lor… dilatarea plămânilor
pentru protecția celorlalte organe vitale…îndoire a picioarelor… și, în sfârșit…
recunoștința pentru apele umflate ale Tibrului… a erate și înspumate… de
trei ori mai puțin dure decât oglinda unei ape stăt ătoare.
Apoi urmă impactul… și întunericul.

Zgomotul tunător al prelatei fluturate de vânt atra se atenția grupului de
oameni care priveau mingea de lumină ce străbătea b olta. Cerul de deasupra
Romei fusese agitat în seara asta… un elicopter c are urcase vertical, o
explozie fantastică, iar acum acest obiect straniu care căzuse în apele
învolburate ale Tibrului, lângă țărmul insuliței Ti berina.
Încă de pe vremea în care fusese folosită pentru a- i izola pe bolnavii de
ciumă, în 1656, insula era considerată a deține mis tice proprietăți
terapeutice. Din acest motiv, aici se construise Sp italul Tiberina.
Trupul arăta jalnic atunci când îl aduseră la țărm. Omul avea un puls
slab — lucru considerat uimitor de cei care-l scose seră din apă; poate că
virtuțile vindecătoare ale insulei îi menținuseră t otuși inima în funcțiune.
Câteva minute mai târziu, când omul începu să tușea scă și își recăpătă
cunoștința, grupul decise în unanimitate că insula era cu adevărat magică.

126

Cardinalul Mortati știa că nu există cuvinte sufici ente în nici o limbă de
pe Pământ, pentru a descrie misterul acestui moment . Tăcerea ce însoțea
apariția care plutea deasupra pieței era mai sonoră decât orice cor de îngeri.
În timp ce îl privea pe camerlengo Ventresca, Mortati se simțea sfâșiat
între rațiune și credință. Imaginea părea reală, pa lpabilă. Și totuși… cum era
posibil? Toată lumea din piață îl văzuse pe șambela n când se urcă în elicop-
ter. Toată lumea văzuse mingea de foc din cer. Iar acum, același șambelan
stătea acolo, sus, pe terasa de pe acoperiș. Dus pe aripi de înger? Reîntrupat
de mâna lui Dumnezeu?
„E imposibil…"
Inima cardinalului nu voia decât să poată crede, da r mintea lui implora o
explicație rațională. Alături, ceilalți cardinali r ămăseseră cu privirile ațintite
în sus, martori la aceeași imagine, paralizați de u luire.
Era șambelanul. Fără îndoială. Dar arăta oarecum al tfel. Divin. De parcă
ar fi fost purificat. Un spirit? Un om? Pielea lui albă părea diafană în lumina
reflectoarelor.
Oamenii din piață plângeau, strigau, aplaudau. Câte va călugărițe căzură
în genunchi și începură să murmure o rugăciune. Un vuiet prinse contur în
mulțime. Brusc, piața întreagă scanda numele șambel anului. Cu lacrimile
șiroindu-le pe obraji, cardinalii i se alăturară. M ortati privi în jur, încercând
să înțeleagă. „Toate acestea se întâmplau cu adevăr at?"

305 Il camerlengo Carlo Ventresca stătea pe acoperișul Bazilicii San Pietro și
privea mulțimile ce se holbau la el. Era treaz sau visa? Se simțea transfor-
mat, ca aparținând unei alte lumi. Oare trupul sau spiritul său fusese cel
care planase din văzduh spre întinderea întunecată a grădinilor Vaticanu-
lui… aterizând ca un înger tăcut pe pajiștea pust ie, parașuta sa neagră fiind
ascunsă vederii de umbra alungită a bazilicii. Oare trupul sau spiritul său îi
conferise forța de a urca bătrâna Scară a Medalioan elor până la terasa pe
care se afla acum?
Se simțea ușor și imaterial, ca o fantomă.
Chiar dacă oamenii îi scandau numele, știa că nu pe el îl aclamau. Stri-
gau dintr-un sentiment impulsiv de bucurie — aceeaș i bucurie pe care o
resimțea el în fiecare zi, în vreme ce medita la Ce l Atotputernic. Acum trăiau
ceea ce-și doriseră dintotdeauna… certitudinea di ncolo de orice îndoială…
Încrederea în puterea nemărginită a Creatorului.
Il camerlengo Ventresca se rugase toată viața lui pentru acest mo ment, și
totuși nici chiar el nu putea crede că Dumnezeu găs ise o cale de a-l înfăptui.
Ar fi vrut să strige în gura mare: „Dumnezeul vostr u este un Dumnezeu viu!
Priviți miracolele ce vă înconjoară la tot pasul!"
Rămase o vreme pe terasă, amorțit și totuși mai viu și mai plin de simțire
decât oricând. Iar când duhul îl îndemnă, în sfârși t, plecă fruntea și se
depărtă de margine.
Singur, îngenunche și se rugă.

127

Imaginile din jur erau încețoșate, într-un du-te vi no amețitor. Încet, reuși
să-și focalizeze privirea. Picioarele îl dureau cum plit, iar tot trupul parcă-i
fusese strivit de un camion. Zăcea întins pe o part e, pe pământ. În gură avea
ceva amar, ca fierea, încă mai auzea clipocitul neî ncetat al apei; acum nu
mai părea deloc liniștitor. Dar mai erau și alte su nete — voci care vorbeau în
preajma lui. În jur zărea forme albe, neclare. Erau oameni îmbrăcați în alb,
toți? Înseamnă că nu putea să se afle decât într-un spital sau în rai. Dar
arsura pe care o simțea în gât îi spunea că nu era nicidecum în Rai.
— Nu mai vomită, spuse o voce în italiană. Să-l înt oarcem!
Cuvintele fuseseră rostite pe un ton ferm, profesio nal.
Langdon simți cum niște mâini îl întorc ușor pe spa te. Încercă să se
ridice, dar mâinile îl apăsarâ blând la loc. Se sup use. Cineva îi scormoni prin
buzunare.
Apoi își pierdu din nou cunoștința.

Doctorul Jacobus nu era un om religios; medicina îl îndepărtase de mult
de credință. Și totuși, evenimentele care avuseseră loc în seara asta la
Vatican păreau că depășesc limitele logicii sale șt iințifice. „Corpuri care cad
din cer?"
Medicul luă pulsul omului pescuit din Tibru și deci se că Dumnezeu
însuși trebuie să fi avut grijă de el. Șocul suferi t la contactul cu apa îl

306 adusese în stare de inconștiență și, dacă el și ech ipa lui de medici și de
asistente nu s-ar fi aflat pe mal, privind „spectac olul" din cer, omul s-ar fi
înecat în mod cert.
— E americano, spuse o infirmieră care-i cerceta conținutul buzuna relor.
„American?" Italienii glumeau adesea spunând că era u atât de mulți
americani în Roma, încât hamburgerii riscau să devi nă o veritabilă mâncare
națională, dar un american care cade din cer? Docto rul Jacobus aprinse o
lanternă micuță și cercetă ochii omului, pentru a-i aprecia dilatarea
pupilelor.
— Domnule! Mă auzi? Știi unde te afli?
Dar americanul leșinase iar — lucru deloc surprinză tor; după ce-i
acordaseră primul ajutor, vomitase o cantitate impr esionantă de apă.
— Si chiama Robert Langdon, spuse infirmiera, citind numele de pe
permisul lui de conducere.
Oamenii în halate albe se întoarseră ca unul singur .
— Impossibile! exclamă Jacobus.
Robert Langdon era bărbatul pe care-l văzuseră la t elevizor — profesorul
american care-i ajuta pe cei de la Vatican. Medicul îl văzuse cu ochii lui, cu
numai câteva minute înainte, când se urcase într-un elicopter din Piazza
San Pietro și decolase. Doctorul Jacobus și colegii lui fugiseră cu toții afară,
pe mal, pentru a urmări explozia antimateriei — o s feră inimaginabilă de
lumină, cum nu mai văzuseră niciodată în viața lor. „Cum ar putea fi același
om?"
— El este! susținu infirmiera, în momentul în care îi dădu la o parte
părul de pe frunte. Îi recunosc până și sacoul de t weed!
Cineva începu să strige din ușa principală a spital ului. Era una dintre
paciente. Femeia țipa ca înnebunită, agitându-și ra dioul portabil, în vreme
ce arăta spre cer și îl lăuda pe Dumnezeu. Din ce s punea ea se înțelegea că
șambelanul Ventresca apăruse în mod miraculos pe te rasa de la Vatican.
Când tura lui se încheie, la ora opt dimineața, doc torul Jacobus își jură
că primul drum pe care îl va face va fi la biserică .

Luminile de deasupra lui erau strălucitoare și albe . Era întins pe un fel
de masă de consultație. În aer plutea un miros astr in-gent, ciudat, de
chimicale. Cineva îi făcuse o injecție și îi scoses e hainele.
„Nu-s țigani, își spuse, pe jumătate conștient. Ext ratereștri, poate?" Da,
auzise el despre asemenea răpiri. Din fericire, ășt ia de aici nu-i făceau nici
un rău. Tot ce voiau de la el părea a fi…
— Nici să nu te gândești! zvâcni el în capul oaselo r.
— Attento! strigă una dintre creaturi, ținându-l să nu cadă.
Pe ecusonul prins în pieptul acesteia scria „Doctor Jacobus". Avea un aer
de-a dreptul omenesc.
— Am… am crezut… se bâlbâi el.
— Încetișor, domnule Langdon. Te afli într-un spita l.
Ceața din creierul lui începea să se ridice și un v al de ușurare îi luă
locul. Nu-i plăceau deloc spitalele, dar tot era ma i bine decât să se știe pe
mâna unor extratereștri atrași de testiculele lui.
— Eu sunt doctorul Jacobus, spuse omul, explicându- i apoi ce se

307 întâmplase. Ai mare noroc că mai ești în viață.
Langdon nu se simțea însă norocos. Abia dacă-și mai aducea aminte ce-i
cu el… elicopterul… șambelanul… Îl durea tot corpul. O asistentă îi dădu
puțină apă pentru a-și clăti gura și-i pansa palma.
— Unde-mi sunt hainele? întrebă el, văzând că era î mbrăcat cu un halat
alb.
O infirmieră îi arătă grămada udă de alături:
— Erau pline de apă. A trebuit să le tăiem pentru a vi le scoate.
Langdon își privi sacoul de tweed sfâșiat și clătin ă din cap.
— Aveați niște șervețele de hârtie în buzunar, adău gă infirmiera.
Atunci văzu și el resturile de pergament care atârn au dintr-un buzunar
al sacoului. Fila din Diagramma lui Galilei! Ultimul exemplar de pe Pământ
tocmai fusese distrus. Profesorul era prea năuc pen tru a mai reacționa în
vreun fel.
— V-am recuperat obiectele personale, spuse femeia, arătându-i un coș
de plastic. Portmoneu, cameră video și pix. Am usca t camera video cât de
bine am putut.
— Eu nu am cameră video.
Infirmiera se încruntă și-i dădu coșul. Alături de pixul și de portmoneul
lui se afla o cameră video miniaturală Sony RUVI. A cum își amintea. Kohler
i-o dăduse și îl rugase s-o înmâneze presei.
— Am găsit-o în buzunarul dumneavoastră. Cred totuș i că va trebui să
vă cumpărați una nouă. Ecranul e spart, spuse ea, d ar se lumină imediat la
față: sunetul funcționează încă! Slab, dar audibil.
Femeia duse camera la ureche:
— Se tot aude mereu același lucru. Ascultă un momen t, apoi ridică din
umeri și-i dădu camera lui Langdon: Parcă se ceartă doi tipi.
Nedumerit, profesorul își apropie camera de ureche. Vocile erau ascuțite,
metalice, dar inteligibile. Una foarte aproape. Cea laltă mai departe. Le
recunoscu pe amândouă.
Stând pe masa de consultație, în halatul de spital, Langdon ascultă
întreaga conversație. Deși nu putea vedea ce se înt âmplă, când auzi finalul
incredibil, mulțumi Cerului că nu avea și imagine.
—Dumnezeule!
Când discuția se reluă, de la capăt, profesorul pus e camera alături și
rămase o clipă mut, încremenit. Antimateria… elic opterul… Totul începea să
se lege.
„Dar asta înseamnă că…"
Din nou îi veni să vomite. Dezorientat, copleșit de furie și de frustrare,
sări de pe masă. Picioarele îi tremurau.
— Domnule Langdon! încercă medicul să-l oprească.
— Îmi trebuie niște haine.
— Dar ai nevoie de repaus!
— Mă externez. Acum. Vreau niște haine.
— Dar, domnule…
— Acum!
Medicii schimbară priviri nedumerite.
— Nu avem haine aici, spuse Jacobus. Poate că mâine un prieten vâ va
aduce tot ce vă trebuie.

308 Langdon trase adânc aer în piept, calm, și-l privi pe medic în ochi:
— Doctore, am să ies chiar acum pe această ușă. Am nevoie de haine.
Mă duc la Vatican. Nu pot intra acolo în fundul gol . Am fost suficient de
clar?
Medicul își înghiți nodul din gât:
— Dați-i omului ăstuia ceva de îmbrăcat!

Când ieși pe poarta Spitalului Tiberina, Langdon se simțea ca un
cercetaș puțin cam mărișor. Purta o salopetă albast ră de paramedic, cu
fermoar în față și embleme cusute, care-i indicau n umeroasele calificări
medicale.
Femeia care-l însoțea era voinică și îmbrăcată la f el. Medicul îl asigurase
că ea îl va duce la Vatican în cel mai scurt timp p osibil.
— Molto trafico, spuse profesorul, amintindu-i că zona din jurul pie ței era
ticsită de oameni și de mașini.
Femeia nu părea deloc îngrijorată și-i arătă mândră una dintre
emblemele de pe uniformă:
— Sono conducente di ambulanza.
— Ambulanza?
Acum înțelegea; la urma urmei, îi prindea bine un d rum cu ambulanța.
Asistenta îl conduse prin spatele clădirii spitalul ui, unde o limbă de
ciment pătrundea în albia Tibrului. Când văzu vehic ulul ce-i aștepta acolo,
profesorul se opri locului, nemișcat. Era un vechi elicopter sanitar. Pe burta
lui scria „Aero-Ambulanza".
Își plecă fruntea, resemnat.
Femeia surâse:
— Zburăm la Vatican. Foarte repede.

128

În Colegiul Cardinalilor domnea o atmosferă eferves centă, electrizantă, în
vreme ce prelații se întorceau în Capela Sixtină. M ortati însă era pradă unor
sentimente atât de contradictorii, încât se simțea sfâșiat. Credea în vechile
minuni menționate în Scriptură, și totuși ceea ce v ăzuse el însuși, cu
propriii ochi, depășea puterea sa de înțelegere. Du pă o viață întreagă de
credință, de șaptezeci și nouă de ani, Mortati știa că aceste evenimente ar fi
trebuit să aprindă în el o pioasă exuberanță… o c redință mai vie și mai
ferventă decât oricând. Și totuși, nu simțea crescâ nd în sufletul său decât o
stânjenealâ și o neliniște spectrală. Ceva nu era î n regulă.
— Signore Mortati! strigă un reprezentant al Gărzii Elvețiene care se
apropia în fugă. Am urcat pe acoperiș, așa cum ne-a ți cerut. Il camerlengo
este… În carne și oase. E un om real! Nu un spirit! Este exact așa cum îl
știam!
— A vorbit cu dumneata?
— Era îngenuncheat și se ruga în tăcere. Ne-a fost teamă să-l atingem!
Mortati rămase o clipă fără replică:

309 — Spune-i că… Îl așteaptă cardinalii.
— Signore, fiindcă e om în carne și oase…, începu soldatul, dar se opri,
stânjenit.
— Ce este?
— Pieptul său… e ars. N-ar trebui oare să-i îngri jim mai întâi rana?
Probabil că îl doare groaznic.
Cardinalul se gândi. Nimic în toată viața sa în slu jba Bisericii nu-l
pregătise pentru așa ceva:
— E om, deci tratați-l ca atare. Duceți-l să se spe le! Îngrijiți-i rănile!
Îmbrăcați-l într-o sutană nouă! Noi vom aștepta sos irea sa în Capela Sixtină.
Soldatul plecă în fugă.
Ceilalți cardinali erau deja în capelă. Mergând spr e ei, o zări pe Vittoria
Vetra prăbușită pe o bancă, la picioarele Scării Re gale. Îi simțea durerea și
singurătatea și ar fi vrut să se apropie de ea, s-o aline, dar știa că mângâie-
rile vor trebui să mai aștepte. Acum avea alte treb uri… deși nu știa în ruptul
capului care ar fi acestea.
Mortati intră în Capela Sixtină, întâmpinat de un v al de exclamații entu-
ziaste. Închise ușa. „Doamne, ajută-mă!"

„Aero-Ambulanza" Spitalului Tiberina se apropia de Vatican și Langdon
strânse din dinți, jurându-și că acesta avea să fie ultimul zbor cu elicopterul
din viața sa.
După ce-l convinse pe pilot că reglementările privi nd spațiul aerian erau
una dintre ultimele preocupări ale autorităților în momentul de față, îl
îndrumă să treacă, nevăzut, peste zidul cetății și să aterizeze pe una dintre
platformele interioare ale Vaticanului.
— Grazie, spuse, coborând cu greu din elicopter.
Femeia în uniformă albastră îi aruncă o bezea, deco lă rapid și se pierdu
imediat în noapte.
Langdon inspiră adânc și încercă să-și pună ordine în gânduri, ca să
poată hotărî ce avea de făcut mai departe. Ținând î n mână camera video
miniaturală, urcă în mașinuța de golf pe care o mai folosise o dată,
după-amiază. Acumulatorul nu-i fusese încărcat și i ndicatorul avea o poziție
aproape de zero. Profesorul porni cu farurile stins e pentru a economisi
energia.
În plus, prefera să nu fie văzut venind.

În marginea Capelei Sixtine, cardinalul Mortati răm ase o clipă nemișcat,
privind agitația din jur.
— A fost un miracol! strigă unul dintre cardinali. Lucrarea Domnului!
— Da! exclamară alții. Domnul Și-a arătat voia!
— Il camerlengo va fi următorul nostru Papă! declară un altul. Chia r dacă
nu e cardinal, Dumnezeu ne-a trimis un semn!
— Așa e! Legile conclavului sunt făcute de oameni. Voința Domnului e
mai presus de noi! Propun să votăm imediat!
— Să votăm? întrebă Mortati, apropiindu-se. Cred că aceasta este datoria
mea.

310 Toată lumea se întoarse.
Bătrânul prelat simțea cum toți ceilalți îl măsoară din priviri. Păreau
distanți, derutați, jigniți de reținerea lui. Morta ti ar fi vrut să-și simtă și el
sufletul copleșit de exaltarea miraculoasă ce se ci tea pe fețele lor. Dar nu
reușea. În inima sa nu-și găsea loc decât o durere inexplicabilă… o tristețe
chinuitoare, pe care n-o putea înțelege. Jurase să conducă alegerile cu
sufletul curat și nu-și putea ignora acum sentiment ele și ezitarea.
— Prieteni, rosti cu glas tare, după ce se urcă alt ar; părea că propria
voce nu-i mai aparține. Cred că mă voi chinui tot r estul zilelor mele să
înțeleg ceea ce am văzut în seara aceasta. Și totuș i, ceea ce propuneți
Sfințiile Voastre cu privire la il camerlengo… nu poate să fie voia Domnului.
În capelă se așternu tăcerea.
— Cum… cum poți spune una ca asta? izbucni într-u n târziu un cardi-
nal. Il camerlengo a salvat Biserica. Dumnezeu i-a vorbit direct! Omul a
supraviețuit chiar morții înseși! De ce alt semn ma i avem nevoie?
— Șambelanul trebuie să vină aici dintr-un moment î n altul, replică
Mortati. Haideți să așteptăm! Să auzim ce ne va spu ne, înainte să votăm.
Poate că există o explicație.
— O explicație?!
— În calitatea mea de Mare Elector, am jurat să res pect legile acestui
conclav. Sunteți, desigur, conștienți de faptul că, în virtutea Legii Sfinte, il
camerlengo nu este eligibil pentru a ocupa scaunul pontifical. Este doar un
preot… un șambelan. Și apoi, mai e și problema vâ rstei sale, adăugă Mortati,
simțind ostilitatea cardinalilor. Dacă aș accepta s ă votăm, ar fi ca și cum
v-aș cere să susțineți un om pe care Legea Vaticanu lui îl consideră ineligibil;
ca și cum v-aș impune să încălcați un legământ sacr u.
— Dar ceea ce s-a întâmplat aici, în seara aceasta, bâigui un cardinal,
transcende, cu certitudine, legile noastre pământene!
— Oare? bubui Mortati, fără a ști de unde îi vin cu vintele. Este oare voia
Domnului ca noi să încălcăm regulile Bisericii? Est e oare voia Domnului ca
noi să renunțăm la rațiune în fața emoțiilor?
— Dar Sfinția Ta n-a văzut ce am văzut noi? se răsti un altul. Cum
îndrăznești să contești o asemenea putere?!
Vocea lui Mortati răsună cu o profunzime pe care nu știa că o posedă:
— Nu pun la îndoială puterea lui Dumnezeu! Domnul e ste Cel care ne-a
înzestrat cu rațiune și circumspecție! Pe Dumnezeu Îl slujim arătându-ne
prudenți!

129

Pe coridorul de lângă Capela Sixtină, Vittoria Vetr a ședea amorțită pe o
bancă, lângă Scara Regală. Când zări silueta care s e apropie de ea, își spuse
că vede iarăși un duh. Era bandajat, șchiopăta și p urta un fel de uniformă
medicală.
Se ridică în picioare, incapabilă să-și creadă ochi lor:
— Ro… bert?
El nu-i răspunse. Veni direct la ea și o cuprinse î n brațe. Își lipi buzele

311 de ale ei, într-un sărut impulsiv, plin de pasiune și de recunoștință.
Vittoria simți că-i dau lacrimile:
— Oh, Doamne… oh, mulțumesc, Doamne!
O sărută din nou, mai fierbinte și ea se lipi de el , pierdută în îmbrățișa-
rea lui. Trupurile lor se împletiră, de parcă se cu noșteau de-o viață. Uită de
frică, de temeri și de durere. Închise ochii, simți nd că plutește.

— Este voia Domnului! strigă o voce al cărei ecou r ăsună între zidurile
Capelei Sixtine. Cine altul, decât cel ales, ar fi supraviețuit acelei explozii
drăcești?
— Eu! răsună un glas din celălalt capăt al sălii.
Cardinalii se răsuciră, privind uluiți silueta care înainta pe culoarul
principal.
— Domnule… Langdon?
Fără un cuvânt, profesorul se apropie fără grabă de altar. Vittoria Vetra
intră în urma lui, urmată de doi soldați care împin geau o masă rulantă cu
un televizor deasupra.
Langdon așteptă până ce-l conectară la priză, cu ec ranul spre cardinali,
apoi le făcu semn soldaților să plece.
În capelă se aflau acum doar el, Vittoria și cardin alii. Profesorul conectă
camera Sony RUVI la televizor și apăsă clapeta de r edare.
Ecranul prinse viață.
În fața cardinalilor apăru biroul papei. Filmarea f usese realizată dintr-o
poziție ciudată, de parcă ar fi fost folosită o cam eră ascunsă. Într-un colț al
ecranului, șambelanul stătea în fața focului aprins în șemineu. Deși părea
că vorbește privind drept în obiectiv, rapid deveni evident faptul că discuta
cu cineva — cu cel care făcuse înregistrarea. Langd on le spuse că filmarea
fusese realizată de Maximilian Kohler, directorul C ERN. Cu numai o oră în
urmă, Kohler îi încredințase lui, în secret, caseta filmată cu ajutorul unei
minicamere disimulate în brațul scaunului său mobil .
Mortati și ceilalți cardinali priveau muți. Deși di scuția începuse deja,
profesorul nu mai pierdu vreme să deruleze caseta; ceea ce dorea el ca toți
ceilalți să vadă avea să apară, probabil, mai târzi u…

— Leonardo Vetra ținea un jurnal? întreba șambelanu l. Cred că pentru
CERN asta este o veste bună. Dacă a menționat acolo și tehnologia utilizată
la crearea antimateriei…
— N-a menționat-o, răspunse Kohler. Probabil te vei bucura să auzi că ea
a fost îngropată o dată cu Leonardo. Jurnalul lui p omenește însă despre alt-
ceva. Despre dumneata.
Il camerlengo îl privi nedumerit:
— Nu înțeleg.
— Este descrisă acolo o întrevedere pe care Leonard o a avut-o luna tre-
cută. Cu dumneata.
Șambelanul ezită o clipă, apoi privi spre ușă:
— Rocher nu trebuia să-ți fi dat voie în biroul ace sta fără să mă consulte
mai întâi pe mine. Cum ai intrat aici?

312 — Rocher știe adevărul. I-am telefonat mai devreme și i-am spus ce-ai
făcut.
— Ce am făcut eu? Indiferent de povestea pe care i-ai debitat-o, Roch er
este un membru al Gărzii Elvețiene și un catolic pr ea devotat pentru a crede
spusele unui om de știință înăcrit, în detrimentul șambelanului său.
— De fapt, e prea devotat pentru a nu crede. Este a tât de devotat, încât,
în ciuda dovezilor că unul dintre subalternii săi l oiali a trădat Biserica, a
refuzat să creadă acest lucru. Toată ziua a căutat o altă explicație.
— Așa că i-ai oferit tu una.
— Adevărul. Șocant, așa cum este el.
— Dacă Rocher te-ar fi crezut, m-ar fi arestat.
— Nu. Nu i-aș fi permis eu. I-am oferit tăcerea mea în schimbul acestei
întrevederi.
Șambelanul izbuci într-un râs ciudat:
— Ai de gând să șantajezi Biserica folosind o poveste pe care nimeni n-o
va crede?
— Nu trebuie să șantajez pe nimeni. Vreau doar să a ud adevărul din
gura ta. Leonardo Vetra mi-a fost prieten.
Șambelanul nu spuse nimic, privindu-l pe Kohler în tăcere.
— Ce zici de asta? izbucni directorul. Cu aproape o lună în urmă,
Leonardo Vetra te-a rugat să-i programezi de urgenț ă o audiență la papă —
rugăminte pe care i-ai satisfăcut-o, fiindcă papa e ra încântat de munca lui
Leonardo și fiindcă el ți-a spus că e o problemă ur gentă.
II camerlengo se întoarse spre focul din șemineu, tot fără să spu nă nimic.
— Leonardo a venit la Vatican în cel mai mare secre t. Sosind aici, trăda
încrederea fiicei sale — lucru care-l întrista prof und, dar simțea că așa
trebuie să procedeze. Cercetările pe care le efectu a îi stârniseră un profund
conflict interior și avea nevoie de îndrumarea spir ituală a Bisericii. În cadrul
unei întrevederi secrete, v-a spus — dumitale și pa pei — că era autorul unei
descoperiri științifice cu grave implicații religio ase. Demonstrase că Geneza
biblică fusese posibilă din punct de vedere fizic ș i că o intensă sursă de
energie — pe care Vetra o numea Dumnezeu — putea explica momentul
Creației.
Tăcere.
— Papa a rămas înmărmurit, continuă Kohler, și i-a cerut lui Leonardo
să-și publice cercetările. Sfinția Sa era de părere că descoperirea lui micșora
prăpastia existentă între știință și religie — unul dintre visurile de-o viață ale
Supremului Pontif. Leonardo v-a explicat apoi și re versul medaliei — motivul
pentru care avea nevoie de îndrumarea Bisericii. În mod aparent, experimen-
tul său creaționist, exact așa cum susține Biblia, a produs totul în dublu
exemplar. Contrarii. Lumină și întuneric. Când a creat materie, Vetra a dat
naștere, involuntar, și antimateriei. Să continuu?
II camerlengo rămase la fel de tăcut. Se aplecă și scormoni cărbu nii
aprinși.
— După venirea lui Vetra aici, te-ai dus dumneata la CERN, pentru a-i
înțelege mai bine cercetările. Scrie în jurnalul lu i Leonardo că i-ai vizitat
laboratorul.
Șambelanul ridică ochii.
Kohler continuă:

313 — Papa nu putea călători fără să atragă atenția pre sei, așa că te-a trimis
pe dumneata. Leonardo ți-a prezentat laboratorul în deplin secre t. Ți-a arătat
o anihilare a antimateriei — Big Bang-ul — forța Cr eației. Ți-a arătat și eșan-
tionul cel mare, pe care îl păstra încuiat, ca dova dă că noua sa tehnologie
putea produce antimaterie pe scară largă. Ai fost c opleșit. Ai revenit la
Vatican și i-ai relatat papei ce văzuseși.
II camerlengo oftă:
— Și asta te tulbură? Că am respectat confidențiali tatea mărturisirii lui
Leonardo pretinzând în seara aceasta, în fața lumii , că nu știam nimic des-
pre antimaterie?
— Nu! Mă tulbură faptul că Leonardo Vetra a demonst rat, practic,
existența Dumnezeului tău, iar pentru asta ai pus să fie ucis!
Șambelanul se întoarse spre el; chipul îi era lipsi t de orice expresie.
Singurul sunet care se auzea era sfârâitul focului.
Brusc, camera tremură și în obiectiv apăru brațul l ui Kohler. Directorul
se aplecă în față, străduindu-se parcă să desprindă ceva fixat sub scaunul
său. Când se îndreptă, în mână îi apăruse un pistol . Unghiul de filmare era
glacial… privind din spate… de-a lungul țevii r evolverului… ațintit drept spre
șambelan.
— Mărturisește-ți păcatele, părinte! Acum!
Il camerlengo îl privi, uimit:
— N-ai să ieși viu de aici.
— Moartea va fi o binecuvântată ușurare după chinur ile la care m-a
supus credința ta încă din copilărie.
Kohler ținea arma cu ambele mâini:
— Îți dau posibilitatea de a alege, continuă el. Mă rturisește-ți păcatele…
sau mori în clipa asta.
Preotul aruncă o privire spre ușă.
— Rocher e afară, adăugă directorul. Și el e gata s ă te ucidă.
— Rocher a jurat să apere…
— Rocher este cel care mi-a dat drumul aici. Înarmat. S-a săturat de
minciunile tale. Nu mai ai decât o singură opțiune. Mărturisește! Vreau să
aud adevărul din gura ta.
Șambelanul ezită.
Kohler strânse mai tare revolverul în mâini:
— Chiar te îndoiești că sunt gata să te ucid?
— Indiferent de ceea ce ți-aș spune, un om ca tine n-ar putea să înțe-
leagă.
— Pune-mâ la încercare!
Il camerlengo rămase nemișcat pentru o clipă — o siluetă dominant ă pe
fondul licăririlor palide ale focului. Când începu să vorbească, în vocea sa
răsună o demnitate potrivită mai degrabă relatării unor fapte de deosebit
altruism, decât unei mărturisiri a păcatelor:
— Încă de la începutul timpului, Biserica acesta a luptat împotriva duș-
manilor lui Dumnezeu. Uneori cu cuvântul. Alteori c u sabia. Și a supravie-
țuit de fiecare dată. Dar demonii trecutului erau d emoni terifianți, abomina-
bili… erau inamici cu care puteam lupta… care i nspirau frică. Dar Satana e
viclean. O dată cu trecerea timpului, și-a ascuns i ntențiile diabolice sub o
nouă față… sub chipul rațiunii pure. Transparentă și insidioasă, dar la fel de

314 lipsită de suflet.
Vocea șambelanului, până atunci fermă și sigură de sine, deveni dintr-o
dată mânioasă, scuipând parcă furie:
— Spune-mi, domnule Kohler! Cum poate Bisetrica să condamne ceea
ce, pentru mintea noastră, are sens?! Cum putem bla ma însăși baza
societății actuale?! De fiecare dată când Biserica își înalță glasul pentru a
avertiza, voi strigați mai tare, numindu-ne ignoranți! Paranoici! Dominatori!
Și răul vostru crește. Învăluit
Într-o perdea de intelectualism plin de sine! Se în tinde ca un cancer.
Sanctificat de miracolele propriei tehnologii. Adul ându-se pe sine însuși.
Zeificându-se! Până când nimeni nu mai poate crede decât că sunteți o
veritabilă întruchipare a binelui! Iată, știința a venit să ne mântuiască de
boli, de foamete și de dureri! Priviți știința — no ul dumnezeu al nesfârșitelor
miracole, omnipotent și binevoitor! Ignorați armele și haosul. Uitați izolarea
și riscurile infinite. Știința e aici!
Șambelanul făcu un pas spre armă și continuă:
— Dar eu am văzut fața Satanei pândind… Eu am văz ut pericolul…
— Ce tot vorbești acolo?! Știința lui Vetra a demonstrat practic existența
Dumnezeului vostru! El era aliatul tău!
— Aliat?! Știința și religia nu pot sta laolaltă. N oi nu căutăm același
Dumnezeu — tu și cu mine! Cine e dumnezeul tău? Un dumnezeu al
protonilor, al maselor și al sarcinilor electrice?! Cum te inspiră dumnezeul
tău? Cum pătrunde dumnezeul tău în inima oamenilor, ca să le aducă
aminte că au de dat socoteală în fața unei puteri m ai mari decât ei? Și în
fața propriilor semeni? Vetra o luase pe o cale gre șită. Munca lui nu era
religioasă, era un sacrilegiu! Omul nu poate pune c reația dumnezeiască
într-o eprubetă, ca s-o fluture apoi și s-o arate l umii întregi! Așa ceva nu-L
glorifică pe Dumnezeu, ci îl înjosește!
Șambelanul își frământa mâinile frenetic, cu privir i smintite:
— Așa că ai pus la cale uciderea lui Leonardo Vetra !
— Pentru Biserică! Pentru întreaga omenire! Oricât de nebunesc ar
părea! Omul nu e gata să țină în mânile sale forța divină. Să-L pui pe
Dumnezeu în eprubetă?! Un strop de lichid care poat e distruge un oraș
întreg?! Cineva trebuia să-l oprească!
Preotul tăcu brusc, întorcându-și ochii spre foc. P ărea că-și cântărește
opțiunile.
Kohler aținti pistolul spre pieptul lui:
— Ai mărturisit. Nu mai ai scăpare.
Șambelanul râse, trist:
— Nu pricepi! Mărturisirea păcatelor în seamnă scăpare. Când Dumnezeu
este de partea ta, ai opțiuni pe care un om ca tine nu le-ar putea înțelege
niciodată.
Fără a lăsa ca ecoul cuvintelor lui să se stingă, il camerlengo își apucă
sutana cu mâinile în dreptul pieptului și trase de ea violent, sfâșiind-o.
Kohler tresări, evident uimit:
— De ce faci asta?
Șambelanul nu răspunse. Făcu un pas spre foc și sco ase un obiect
dintre cărbunii încinși.
— Stai! strigă Kohler, cu arma întinsă în față. Ce faci acolo?

315 Când preotul se întoarse, văzu că ține în mână un p ătrat roșu incan-
descent. Diamantul Illuminati! Brusc, ochii șambelanului căpătară luciri
sălbatice.
— Aveam de gând să fac asta de unul singur, șuieră cu o intensitate
ieșită din comun. Dar acum… văad ca Dumnezeu te-a adus aici. Tu ești
salvarea mea.
Înainte ca directorul să poată reacționa, preotul î nchise ochii, își arcui
spatele și-și înfipse fierul înroșit drept în mijlo cul pieptului. Carnea friptă
sfârâi.
— Sfântă Fecioară! Maică binecuvântatâ… Iată-ți f iul! urlă el, în chinuri.
Kohler apăru în obiectiv zvâcnind… clătinându-se greoi pe picioare,
fluturând arma aiurea în fața lui.
Șambelanul urlă în chinuri groaznice, împleticindu- se de durere. Apoi
aruncă matrița la picioarele directorului și se pră buși pe podea.
Ceea ce se întâmplase în continuare nu era tocmai c lar. Camera începu
să tremure frenetic atunci când soldații dădură buz na în birou. Sonorul
răpăi de gloanțe. Kohler își duse mâinile la piept și căzu pe spate, sânge-
rând, în scaunul său.
— Nu! răcni Rocher, încercând să-și oprească subalt ernii să-l împuște pe
elvețian.
Încă zvârcolindu-se pe podea, șambelanul se rostogo li și arăta cu degetul
spre Rocher:
— Illuminatus!
— Blestematule! urlă Rocher, repezindu-se la el. Ti călos bleste…
Chartrand îl doborî cu trei gloanțe și căpitanul că zu mort pe pardoseala.
Apoi soldații dădură fuga la preotul rănit, strângâ ndu-se în jurul lui.
Concomitent, în cadru apăru figura uluită a lui Rob ert Langdon, care
îngenunche lângă scaunul mobil, privind matrița. Ap oi imaginea începu să
tremure sălbatic. Kohler își recăpătase cunoștința și desprindea camera
miniaturală din locașul ei de sub brațul scaunului. Apoi încercă să i-o
înmâneze lui Langdon:
— D-dă, șopti el sugrumat. D-dă asta… presei.
Apoi imaginea dispăru.

130

Il camerlengo simțea cum adrenalina și senzația miraculosului înc ep să
se destrame. În vreme ce se îndrepta, ajutat de un soldat, spre Capela
Sixtină, auzea cântecele și incantațiile din Piazza San Pietro, înțelegând că
reușise să mute munții din loc.
Grazie Dio!
Se rugase să aibă putere și Domnul i-o dăruise. În clipele în care se
îndoise, Dumnezeu îi vorbise. „Ție îți revine o mis iune sfântă, îi spusese
Domnul. Îți voi da puterea necesară." Chiar și cu a cest dar divin, tot mai
simțise frica și se întrebase dacă drumul ales era cel drept.
„Dacă nu tu, îi spuse Dumnezeu, atunci CINE?
Dacă nu acum, atunci CÎND?

316 Dacă nu astfel, atunci CUM?"
Iisus, îi reamintise Domnul, îi mântuise pe toți… salvându-i de propria
apatie. Cu numai două fapte, Iisus le deschisese oc hii. Oroare și speranță.
Răstignire și înviere. Așa izbutise El să schimbe l umea.
Dar asta fusese cu două mii de ani în urmă. Timpul erodase miracolele
de atunci; omenirea le uitase. Acum își întorseseră ochii spre idoli falși —
spre tehno-zeități și spre miracolele minții umane. „Unde sunt însă miraco-
lele sufletului?!"
Șambelanul se rugase adesea ca Dumnezeu să-i arate cum să reînvie
credința oamenilor. Dar Domnul nu-i răspunsese. Abi a în cel mai crunt și
mai întunecat moment al existenței sale se făcuse D omnul auzit. „Oh,
oroarea acelei nopți!"
Își amintea și azi cum zăcea întins pe podea, în pi jamaua sfâșiată,
înfigându-și unghiile în carne, încercând să-și smu lgă din suflet durerea pe
care i-o adusese crudul adevăr aflat. „Nu se poate! " uriașe de unul singur. Și
totuși, a fost posibil. Cumplita dezamăgire îl arde a precum focurile iadului.
Episcopul care îl luase sub aripa lui, omul care-i fusese ca un tată, preotul
care se ridicase, alături de el, până în scaunul po ntifical… era un escroc. Un
păcătos ordinar. Care mințise o lume întreagă cu pr ivire la o faptă atât de
murdară, încât șambelanul se îndoia că Dumnezeu o v a putea ierta
vreodată. „Legământul! uriașe el la Sfântul Părinte . Ți-ai încălcat legământul
făcut în fața Domnului! Tu, dintre toți oamenii!"
Papa încercase să-i explice, dar il camerlengo nu mai putea să-l asculte.
Fugise, împleticindu-se orbește pe coridoare, vomit ând și sfâșiindu-și
carnea, înnebunit, până când se pomenise singur, sâ ngerând, întins pe
pământul gol din fața mormântului Sfântului Petru. „Preasfântă Născătoare
de Dumnezeu, ce să fac?" În acele clipe de grea suf erință și de trădare, în
vreme ce zăcea deznădăjduit în necropolă și se ruga să fie izbăvit de această
viață, în acele clipe îi vorbise Dumnezeu.
Vocea îi răsunase în minte aidoma tunetului:
— Ai jurat să-L slujești pe Dumnezeul tău?
— Da! urlase el.
— Ești gata să mori pentru Dumnezeul tău?
— Da! Ia-mă acum!
— Ești gata să mori pentru Biserica ta?
— Da! Te rog, izbăvește-mâ!
— Dar… ești gata să mori pentru omenire?
În tăcerea care urmase, il camerlengo simțise cum se prăbușește în abis.
Rostogolindu-se mai repede, tot mai repede, fără co ntrol. Și totuși, știa care
era răspunsul. Totdeauna știuse.
— Da! răcnise. Sunt gata să mor pentru oameni! La f el ca Fiul Tău, aș
muri pentru ei!
Trecuseră câteva ore și el încă mai zăcea pe pământ , tremurând. În fața
ochilor îi apăru chipul mamei sale. „Dumnezeu are p lanuri mari pentru
tine", obișnuia ea să-i spună. Hăul nebuniei era ad ânc și el continua să
cadă. Atunci, Domnul îi vorbise din nou. De această dată, în tăcere. Dar el
înțelesese. „Reînvie-le credința!"
„Dacă nu eu… atunci cine?
Dacă nu acum… atunci când?"

317

Soldații descuiarâ ușile Capelei Sixtine. II camerlengo Ventresca simțea
energia circulându-i în trup… exact ca în copilăr ie. Dumnezeu îl alesese. Cu
mult timp în urmă.
„Facă-se voia Lui!"
Șambelanul simțea că renaște. Garda Elvețiană îi ba ndajase pieptul, îl
îmbăiase și-l îmbrăcase cu o sutană nouă, albă. Îi făcuseră și o injecție cu
morfină, contra durerilor. Totuși, el ar fi vrut să nu-i fi dat nici un analgezic.
Iisus îndurase și suferise trei zile înainte de a S e înălța! Simțea deja cum
drogul îi amorțește trupul și îi încețoșează spirit ul.
Intră în capelă, deloc surprins să vadă cum cardina lii îl privesc,
minunându-se. „Se minunează în fața lui Dumnezeu, î și aminti el. Nu mă
venerează pe mine, ci modul în care Domnul lucrează PRIN mine." Înaintând
printre șirurile de bănci, văzu uluirea din ochii f iecăruia. Și totuși, cu fiecare
chip pe lângă care trecea, simțea și altceva în privirile lor. Ce anume?
Încercase mai înainte să-și
Închipuie cum avea să fie primit. Cu bucurie? Cu ve nerație? Îi privi
adânc în ochi, dar nu zări nici una dintre aceste e moții. Abia atunci își ridică
ochii spre altar și îl văzu pe Robert Langdon.

131

Il camerlengo Carlo Ventresca stătea în mijlocul Capelei Sixtine. Cardina-
lii erau adunați în partea din față a sălii, cu chi purile întoarse spre el, pri-
vindu-l fix. Robert Langdon stătea lângă altar, ală turi de un televizor care
mergea, pe al cărui ecran se derula o scenă pe care șambelanul o recunoș-
tea, dar nu putea pricepe cum de ajunsese acolo. Vi ttoria Vetra ședea lângă
el, cu fața trasă și întunecată.
Șambelanul închise ochii, sperând că morfina îi dăd ea halucinații și că,
atunci când îi va redeschide, scena va fi alta. Dar spera în van. Aflaseră
totul!
Straniu, dar nu simțea nici o spaimă. „Arată-mi cal ea, Tată! Dă-mi cu-
vintele prin care să-i fac să înțeleagă voia Ta."
Dar Domnul nu-i răspunse.
„Tată ceresc, am ajuns prea departe pentru a da gre ș acum!"
Tăcere.
„Ei nu înțeleg ce am făcut noi doi."
Il camerlengo nu știa cui aparține vocea care-i răsună în cap, da r mesajul
era clar:
— Și adevărul te va face liber…

Așa că șambelanul înaintă spre altarul Capelei Sixt ine cu fruntea sus. În
vreme ce se apropia de cardinali, nici măcar lumina difuză a sfeșnicelor nu
le înmuia tăișul din priviri. „Explică-ți faptele! cereau chipurile lor. Ajută-ne
să înțelegem această nebunie. Spune-ne că temerile noastre sunt greșite!"

318 „Adevărul, își repetă preotul. Numai adevărul. Prea multe secrete
fuseseră închise între aceste ziduri… unul dintre ele atât de întunecat, încât
aproape că-l smintise. Dar din sminteală îi venise apoi lumina."
— Dacă v-ați putea vinde sufletul pentru a salva mi lioane de alte suflete,
începu el cu glas tare, ați face-o?
Toți cei din capelă se mulțumeau să se holbeze la e l. Nimeni nu se mișcă
și nimeni nu vorbi. De afară, din piață, se auzeau frânturi de cântece pline
de bucurie.
Il camerlengo mai făcu un pas spre ei.
— Care este cel mai mare păcat? Să-ți ucizi dușmanu l? Sau să stai
degeaba, văzând cum dragostea inimii tale este sfâș iată?
„Oamenii cântă în Piazza San Pietro!" Se opri pentr u o clipă și privi
plafonul capelei. Dumnezeul lui Michelangelo privea în jos de pe bolta
întunecată… și părea mulțumit.
— Eu n-am mai putut sta cu mâinile în sân.
Și totuși, pe măsură ce se apropia de cardinali, nu vedea nici o licărire de
înțelegere în ochii lor. Oare nu-și dădeau seama de glorioasa simplitate a
faptelor sale? Nu-i înțelegeau necesitatea?
Totul fusese atât de pur!
Illuminati. Știința și Satana la un loc.
Oroarea și speranța. Ajută-i să creadă din nou.
În seara asta, forța Illuminati se dezlănțuise iarăși… cu consecințe
strălucite. Apatia dispăruse. Frica străbătuse lume a întreagă aidoma unui
fulger din înalturi și unise toate sufletele. Și-at unci, gloria lui Dumnezeu
învinsese întunericul.
„Eu n-am mai putut sta cu mâinile în sân!"
De la Dumnezeu îi venise inspirația… ca un far că lăuzitor în noaptea
coșmarului său. „Oh, lumea aceasta fără credință! C ineva trebuie s-o
izbăvească. Tu. Dacă nu tu, atunci cine? Ai fost sa lvat pentru un motiv
anume. Arată-le vechii demoni! Amintește-le de fric ă! Apatia înseamnă
moarte. Fără întuneric, nu există lumină. Fără rău, binele nu există. Pune-i
să aleagă. Lumină sau întuneric?
Unde le e vechea spaimă? Unde le sunt eroii? Dacă n u acum, atunci
când?"
II camerlengo înaintă direct spre grupul de cardinali. Se simțea aidoma
lui Moise când marea de robe purpurii se despărți î n fața lui, lăsându-i să
treacă. La altar. Robert Langdon închise televizoru l, luă mâna Vittoriei într-a
sa și coborî în sală. Faptul că americanul supravie țuise — preotul știa acest
lucru — fusese numai voia Domnului. Dumnezeu îl sal vase pe Robert Lang-
don. Oare de ce?
Vocea care rupse tăcerea aparținea singurei femei d in Capela Sixtină:
— Tu l-ai ucis pe tatăl meu? întrebă ea, făcând un pas înainte.
Șambelanul se întoarse spre ea; pe chipul ei văzu o privire pe care n-o
putea desluși — durere, da, era firesc, dar… mâni e? Cu certitudine, ea îl
înțelegea. Geniul tatălui ei fusese otrăvitor, leta l; trebuia să fie oprit. Pentru
binele Omenirii.
— Tata lucra spre slava lui Dumnezeu! adăugă ea.
— Dumnezeu nu poate fi slăvit într-un laborator. În inimă, acolo trebuie
simțit.

319 — Inima tatălui meu era pură! Și cercetările lui au dovedit…
— Cercetările lui au dovedit încă o dată că mintea omului progresează
mai repede decât o face sufletul lui!
Vocea îi răsunase mai tăioasă decât ar fi vrut. Con tinuă, pe un ton mai
potolit:
— Dacă un om atât de avansat spiritual precum tatăl tău a putut crea o
armă precum aceea pe care am văzut-o în seara aceas ta, imaginați-vă ce ar
putea face un om de rând cu o asemenea tehnologie.
— Un om ca dumneata?!
Il camerlengo trase adânc aer în piept. Oare femeia asta chiar nu
pricepea? Simțul moral al omului avansa într-un rit m mai lent decât știința;
omenirea nu era suficient de înălțată spiritual pen tru puterea pe care o
deținea. „Niciodată nu am creat o armă pe care să n -o folosim!" Și totuși,
preotul știa că antimateria nu însemna mai nimic — era doar o altă armă
dintr-un arsenal și așa extrem de dezvoltat al omul ui. Ființa umană avea
deja capacitatea de distrugere; învățase să ucidă c u mult timp înainte.
„Sângele mamei lui curgea din cer, ca o ploaie." Ge niul lui Leonardo Vetra
fusese periculos dintr-un alt motiv.
— De secole, spuse șambelanul, Biserica a stat deop arte, în vreme ce
știința ataca religia, distrugând-o puțin câte puți n. Minimalizând miracolele.
Pregătind mintea să preia controlul asupra sufletul ui. Condamnând religia și
declarând-o un drog al maselor. Știința Îl numește pe Dumnezeu halucinație
— o cârjă iluzorie pentru cei care sunt prea slabi pentru a accepta faptul că
viața e lipsită de sens. Eu n-am putut să stau deop arte, în vreme ce știința
afirma că a îmblânzit însăși puterea lui Dumnezeu! O dovadă, spuneți voi?
Da, dovadă a ignoranței crase a științei! Ce e rău în a recunoaște că există
ceva care scapă înțelegerii noastre? Ziua în care ș tiința îl explică pe
Dumnezeu într-un laborator e ziua în care omul nu m ai are nevoie de
credință!
— Ziua în care omul nu mai are nevoie de Biserică, vrei mai degrabă să
spui, replică Vittoria, apropiindu-se de el. Îndoia la e ultima voastră
posibilitate de control. Îndoiala este cea care adu ce sufletele la voi. Nevoia
noastră de a ști că viața are sens. Insecuritatea ș i nevoia omului ca un suflet
iluminat să-l asigure că totul face parte dintr-un plan măreț. Dar Biserica
nu este unicul suflet iluminat de pe planetă! Fieca re îl caută pe Dumnzeu în
felul său. De ce vă e teamă? Că Dumnezeu se va arăt a cumva în altă parte
decât între zidurile astea? Că oamenii îl vor găsi în propria existență și vor
renunța la voi și la ritualurile voastre învechite? Religiile evoluează! Mintea
află răspunsuri, inima învață noi adevăruri. Tata e ra de partea voastră.
Urma o cale paralelă cu voi! N-ai putut să înțelegi asta? Dumnezeu nu e o
ființă autoritară și omnipotentă care ne privește d e sus, amenințând să ne
azvârle în căldarea cu smoală dacă nu i ne supunem! Dumnezeu e energia
care curge prin sinapsele sistemului nostru nervos și prin cămăruțele inimii
noastre! Dumnezeu este în toate!
— Mai puțin în știință, o întrerupse șambelanul, cu o milă nesf ârșită în
ochi. Prin definiție, știința e lipsită de suflet. Ruptă de inimă. Miracolele
intelectuale, precum antimateria, vin pe lume fără instrucțiuni etice de
folosire. Lucrul acesta e periculos în sine! Dar ca știința să-și fluture țelurile
lipsite de Dumnezeu ca pe o cale a iluminării… fă găduind să ofere răspuns

320 la întrebări a căror frumusețe constă tocmai în fap tul că n-au răspuns… Nu!
În sală se așternu o clipă de tăcere. Șambelanul se simțea dintr-o dată
obosit, încercând să susțină privirea fermă a Vitto riei. Nu așa trebuia să
decurgă lucrurile. Oare aceasta să fie încercarea s upremă la care-l supune
Dumnezeu?
Mortati vorbi primul.
— I preferiti, șopti el cutremurat, Baggia și ceilalți. Spune-mi, te rog, că
nu tu…
Il camerlengo se răsuci spre el, surprins de durerea pe care o av ea în
voce. Nu era posibil ca Mortati să nu înțeleagă! Pr esa urla în fiecare zi despre
miracolele științei. Cât timp suportase religia? Se cole de-a rândul? Biserica
avea nevoie de un miracol! Ceva care să trezească a ceastă lume adormită.
S-o aducă înapoi pe calea cea dreaptă. Să reînvie c redința. I preferiti nu erau
niște lideri, oricum; erau niște transformatori — l iberali gata să îmbrățișeze
lumea cea nouă și să renunțe la vechile tradiții. A ceasta fusese unica
modalitate. Un nou lider. Tânăr. Puternic. Vibrant. Miraculos. I preferiti
slujiseră Biserica mult mai eficient prin moartea l or, decât ar fi putut-o face
vreodată, rămânând în viață. Oroare și speranță. „S acrifică patru suflete
pentru a salva milioane." Lumea și-i va aminti pent ru totdeauna ca pe niște
martiri. Biserica le va glorifica numele. „Câte mii au murit pentru slava lui
Dumnezeu? Ei au fost doar patru."
— I preferiti, repetă Mortati.
— Le-am împărtășit durerea, se apără il camerlengo, arătând spre pieptul
lui bandajat. Și aș fi gata să mor și eu pentru Dom nul, dar munca mea abia
a început. Oamenii cântă în Piazza San Pietro!
Șambelanul văzu oroarea de pe chipul lui Mortati și iarăși se simți
nedumerit. Morfina era de vină? Cardinalul îl prive a ca și cum el însuși, cu
mâinile lui, i-ar fi ucis pe cei patru. „Aș face ch iar și asta pentru slava lui
Dumnezeu", își spuse, dar nu fusese nevoit s-o facă el. Faptele fuseseră duse
la îndeplinire de Hassassin — un suflet păgân, ademenit să creadă că lucra
pentru Illuminati. „Eu sunt Janus, îi spusese il camerlengo. Îți voi dovedi pu-
terea mea." Și i-o dovedise. Ura îl transformase pe Hassassin într-un pion al
lui Dumnezeu.
— Ascultați cântecele! le spuse șambelanul zâmbind, cu bucurie în
suflet. Nimic nu unește mai puternic inimile decât prezența răului. Dă foc
unei biserici și întreaga comunitate se ridică, pri nzându-se de mâini și
intonând imnuri cutezătoare, în vreme ce o reconstr uiește. Uitați-vă cum
s-au adunat în seara aceasta! Frica i-a readus acas ă. Omului modern
trebuie să-i făurești demoni moderni. Apatia nu mai există. Aratâ-le fața
răului — sataniștii ce pândesc printre noi, în guve rne, bănci și școli,
amenințând să distrugă însăși Casa Domnului cu știi nța lor eronată.
Depravarea are rădăcini profunde. Omul trebuie să f ie vigilent. Să caute
binele și bunătatea. Să devină el însuși bun!
În tăcere, șambelanul spera că acum, în sfârșit, au înțeles. Illuminati nu
reapăruseră; Illuminati se stinseseră de mult. Doar mitul lor mai trăia. El îi
readusese în prim-plan ca pe un memento. Cei care l e știau trecutul le-au
retrăit întunecimea. Cei care nu, au aflat-o acum ș i și-au dat seama cât de
orbi fuseseră. Vechii demoni reieșiseră la suprafaț ă, dar se treziseră într-o
lume indiferentă.

321 — Dar…înfierările?
Vocea lui Mortati tremura de indignare.
Șambelanul nu-i răspunse. Mortati nu avea de unde s ă știe, dar matrițe-
le fuseseră confiscate de Vatican cu peste un secol în urmă, fiind încuiate,
uitate și acoperite de praf în relicvariul particul ar al papei, undeva, în apar-
tamentele Borgia; aici erau depozitate acele obiect e pe care Biserica le con-
sidera prea periculoase pentru a fi văzute de alți ochi decât cei ai Suvera-
nului Pontif.
„De ce au ascuns niște lucruri care inspiră teamă? Frica îi aduce pe
oameni către Dumnezeu!"
Cheia relicvariului trecuse de la un papă la altul; il camerlengo Ventresca
făcuse rost de ea și se strecurase înăuntru. Legend ele despre ceea ce se afla
acolo erau ademenitoare — manuscrisele originale al e celor paisprezece cărți
nepublicate ale Bibliei, numite Apocrife, cea de-a treia profeție de la Fatima,
primele două adeverindu-se deja, iar ultima fiind a tât de înfricoșătoare, încât
Biserica alesese să n-o dezvăluie niciodată. Pe lân gă acestea, șambelanul
mai găsise Colecția Illuminati — toate secretele pe care Vaticanul le descope-
rise după alungarea confreriei din Roma… Calea Il uminării… inimaginabila
duplicitate a principalului sculptor și arhitect al Vaticanului, Bernini… cape-
tele luminate ale Europei bâtându-și joc de religie în adunările lor secrete
din Castelul Sant'Angelo, chiar sub nasul Bisericii . Colecția includea și o
cutie pentagonală cu matrițe metalice, una dintre e le fiind legendarul Dia-
mant Illuminati. Aceasta era o parte a istoriei Vaticanului pe care cei dina-
intea lui crezuseră de cuviință s-o dea uitării. II camerlengo nu fusese însă
de acord cu ei.
— Dar antimateria? … întrebă Vittoria. Ai riscat să distrugi Vatican ul!
— Nu există riscuri când Dumnezeu este de partea ta . Aceasta era cauza
Lui.
— Ești nesănătos! șuieră ea.
— Milioane de suflete au fost salvate.
— Au murit oameni!
— Dar s-au mântuit suflete.
— Spune-i asta tatălui meu și lui Max Kohler!
— Aroganța CERN trebuia dată la iveală. Un strop de lichid care poate
nimici totul pe o rază de un kilometru?! Și tu mă c rezi pe mine nesănătos?!
Șambelanul simțea furia urcând în el. Oare credeau că fusese o sarcină
ușoară pentru el?
— Cei credincioși sunt supuși unor încercări grele pentru a-L sluji pe
Dumnezeu! Domnul i-a cerut lui Avraam să-și sacrifi ce propriul copil!
Domnul I-a cerut lui Iisus să îndure Răstignirea! I ar noi ne atârnăm în fața
ochilor simbolul răstignirii — sângeros, agonizant — pentru a nu uita forța
pe care o are răul! Cicatricele de pe trupul lui Ii sus sunt un memento viu al
forțelor întunericului! Rănile mele sunt un memento viu! Râul trăiește, dar
puterea Domnului îl va înăbuși!
Ecoul strigătelor sale răsună pentru câteva clipe î n capelă, după care se
lăsă o tăcere de mormânt. Timpul însuși părea că se oprise. Judecata de
Apoi a lui Michelangelo se înălța amenințătoare deasupra lui… demonii
iadului înghițindu-i pe păcătoși. Mortati simți cum i se umezesc ochii.
Strânse pleoapele și o lacrimă i se scurse pe obraz .

322 — Carlo, ce-ai făcut? șopti gâtuit. Chiar Sfinția Sa?!
Un suspin colectiv se ridică în capelă, de parcă pâ nă în acel moment toți
uitaseră. Papa. Otrăvit.
— Un ticălos mincinos, replică șambelanul.
Mortati îl privi, cutremurat:
— Ce vrei să spui? A fost un om cinstit! Și… te-a iubit.
— L-am iubit și eu pe el.
„Oh, Doamne, cum I-am iubit! Dar înșelăciunea! Legă mintele către
Dumnezeu încălcate!"
Il camerlengo știa că acum ei nu înțelegeau, dar aveau să înțeleagă.
Atunci când le va spune, vor pricepe. Sfinția Sa fu sese cel mai mârșav
impostor pe care-l văzuse Biserica vreodată. Își am intea și acum de noaptea
aceea îngrozitoare. Tocmai se întorsese de la CERN cu vești despre „Geneza"
lui Leonardo Vetra și despre cutremurătoare forță a antimateriei.
Șambelanul fusese sigur că papa va înțelege ameninț area, dar Sfântul
Părinte vedea cu ochi foarte buni descoperirea lui Vetra. Ba sugerase chiar
ca Vaticanul să-i finanțeze cercetările, ca un gest de bunăvoință față de
activitatea lui științifică ale cărei baze erau pro fund spirituale.
„Nebunie! Biserica să investească în niște cercetăr i care amenință să
azvârle religia în desuetudine?! într-o activitate ce creează arme de
distrugere în masă. Bomba aceea care îi ucisese mam a…"
— Dar… nu poți face una ca asta! exclamase atunci il camerlengo.
— Am o datorie față de știință, replicase papa. E c eva ce am ținut ascuns
întreaga mea viață. Știința mi-a dat în tinerețe un dar neprețuit. Un dar pe
care nu I-am uitat niciodată.
— Nu înțeleg. Ce-i poate oferi știința unui om al l ui Dumnezeu?
— E complicat… Aș avea nevoie de timp pentru a-ți explica, astfel încât
să mă înțelegi. Dar, în primul rând, trebuie să ști i despre mine un lucru
simplu. Pe care l-am ținut secret toți acești ani. Cred însă că a venit vremea
să ți-l dezvălui.
Și papa îi povestise uluitorul adevăr.

132

II camerlengo zăcea încovrigat pe pământul rece, lângă mormântul
Sfântului Petru. În necropolă era frig, dar aerul r ece îi închegase sângele pe
rănile deschise pe care și le făcuse cu unghiile în carne. Sfinția Sa n-avea
să-l găsească aici. Nimeni n-avea să-l găsească aic i…
— E complicat, răsuna vocea papei în mintea lui. Vo i avea nevoie de timp
pentru a-ți explica astfel încât să înțelegi…
Dar șambelanul știa că nici o veșnicie nu l-ar pute a ajuta să înțeleagă.
„Mincinosule! Am crezut în tine! DUMNEZEU a crezut în tine!"
Cu o singură frază, papa năruise lumea întreagă din jurul lui. Tot ceea ce
crezuse și știuse vreodată despre mentorul lui fuse se distrus acum, în fața
propriilor ochi. Adevărul îi sfredelea inima cu atâ ta forță, încât se împleticise
afară din biroul papei, cu spatele, și vomitase pe coridor.
— Așteaptă! strigase Sfântul Părinte, alergând după el. Te rog, lasă-mă

323 să-ți explic!
Dar il camerlengo fugise. Cum se putea aștepta papa ca el să mai
suporte? Oh, ticăloasă depravare! Dacă mai afla cin eva? Ce mânjire a
Bisericii! Legămintele Sfinte chiar nu însemnau nim ic pentru papă?
Demența se instalase rapid, urlându-i în urechi, pâ nă ce se trezise lângă
mormântul Sfântului Petru. Atunci îi vorbise Dumnez eu cu o vehemență
arzătoare.
DUMNEZEUL TĂU E UN DUMNEZEU RĂZBUNĂTOR!
Și împreună ticluiserâ planul. Împreună aveau să re dea credința lumii
acesteia păcătoase. Răul era pretutindeni. Dar lume a devenise imună la el!
Împreună aveau să demaște întunericul, pentru ca to ți să vadă… și
Dumnezeu va învinge! Oroare și speranță. După aceea , lumea va crede din
nou!
Prima încercare la care îl supusese Domnul fusese m ai puțin oribilă
decât își imaginase el. Se furișase în apartamentel e pontificale, în dormitor…
umpluse seringa… și-i astupase infamului gura cu mâna, în vreme ce se
zbătea în spasmele agoniei și ale morții. În lumina lunii, șambelanul văzuse
în ochii sălbatici ai papei ceva… voia să-i mai s pună ceva.
Dar era prea târziu.
Spusese deja destule.

133

— Papa a avut un copil.
La altarul Capelei Sixtine, il camerlengo stătea drept, cu fruntea sus,
atunci când le vorbi. Cinci cuvinte de cumplita dem istificare. În fața lui, toți
cardinalii icniră la unison. Privirile lor acuzatoa re se evaporară, lăsând în loc
priviri înmărmurite, de parcă fiecare suflet din sa lă se ruga ca șambelanul
să fi greșit.
„Papa a avut un copil."
Langdon simți cum unda de șoc îl lovește. Mâna Vitt oriei, strânsă într-a
lui, zvâcni, în vreme ce mintea profesorului, deja amorțită de avalanșa de
întrebări fără răspuns, se zvârcolea căutându-și ec hilibrul.
Cuvintele șambelanului păreau că vor pluti în aer l a infinit. În ochii
sălbatici ai preotului, Langdon nu zărea decât conv ingere deplină. Poate că
totuși era prins într-un coșmar grotesc, din care s e va trezi imediat, într-o
lume normală.
— Asta trebuie să fie o minciună! strigă un cardina l.
— Nu cred așa ceva! protestă altul. Sfinția Sa a fo st cel mai cucernic om
din câți au existat!
Vocea lui Mortati răsună între ei, abia șoptită, pl ină de durere:
— Prieteni, spusele șambelanului sunt adevărate.
Toți prelații din sală săriră, de parcă bătrânul ca rdinal spusese cine știe
ce obscenitate.
— Papa a avut într-adevăr un copil, adăugă Mortati.
Cardinalii se albiră, amuțiți.
Il camerlengo îl privi, uluit:

324 — Tu știai?! Dar… cum e posibil să fi știut?
Mortati oftă adânc:
— Când Sfinția Sa a fost ales… eu am fost Avocatu l diavolului.
Un șuier de uimire străbătu adunarea.
Langdon înțelese. Asta însemna că informația era, p robabil, adevărată.
Infamul „Avocat al diavolului" era suprema autorita te în privința informa-
țiilor scandaloase din interiorul Vaticanului. Secr etele întunecate din trecu-
tul papei erau un lucru periculos și, înainte de al egeri, unul dintre cardinali
era desemnat să facă investigații tainice, el acțio na ca un veritabil avocat al
diavolului și scotea la lumină eventualele motive p entru care diverșii cardi-
nali eligibili nu puteau ajunge totuși pe scaunul p ontifical. Avocatul diavolu-
lui era numit din timp, de Suveranul Pontif anterio r, și niciodată, sub nici
un motiv, nu avea voie să-și dezvăluie identitatea. Niciodată.
— Eu am fost Avocatul diavolului, repetă Mortati. Așa am aflat.
Priviri înmărmurite. Seara asta, se părea, era sear a în care toate
regulamentele zburau pe fereastră.

***

Il camerlengo simțea că furia îl sufocă:
— Și… n-ai spus nimănui?
— Am vorbit cu Sfinția Sa. Și mi s-a spovedit. Mi-a explicat totul și mi-a
cerut doar să-mi las inima să decidă — dacă să-i de zvălui sau nu secretul.
— Și inima ți-a spus să ascunzi o asemenea informație?!
— Era principalul favorit pentru scaunul papal. Lum ea îl iubea.
Scandalul iscat ar fi zduncinat Biserica.
— Dar a avut un copil! Și-a încălcat legământul sacru de celibat!
Il camerlengo urla acum. În urechi auzea vocea mamei lui. „O prom isiune
către Dumnezeu este cea mai de preț dintre toate pr omisiunile. Niciodată să
nu-ți încâlci cuvântul dat Domnului."
— Papa și-a încălcat legământul!
Mortati părea frânt de durere și de frustrare:
— Carlo, dragostea lui… a fost castă. Nu a încălcat nici un legământ. Nu
ți-a explicat?
— Ce să-mi explice?
Își amintea cum fugise din birou, în vreme ce papa îl striga și-l implora:
„Lasă-mă să-ți explic!"
Încet, cu tristețe, Mortati începu să le povesteasc ă. Cu mult timp în
urmă, pe când era preot, în anii tinereții, papa se îndrăgostise de o
călugăriță. Amândoi depuseseră însă jurământul de c elibat și nici nu le
trecea prin gând să încalce făgăduiala făcută Domnu lui. Dar tot mai
îndrăgostiți, fără a ceda ispitelor cărnii, se simț eau măcinați de un dor
neașteptat — să trăiască supremul miracol al creați ei divine: un copil.
Copilul lor. Dorul, mai cu seamă în inima ei, devenise copleșito r. Dumnezeu
însă era pe primul plan. Un an mai târziu, când fru strarea atinsese cote
aproape insuportabile, tânăra călugăriță venise la el foarte entuziastă.
Tocmai citise un articol despre o nouă minune a ști inței — un proces prin
care doi oameni, fără a întreține vreodată relații sexuale, puteau avea
împreună un copil. I se părea că era un semn trimis de Dumnezeu. Preotul

325 văzuse fericirea din ochii ei și acceptase. Când se împlinise un an, călugărița
devenise mamă prin miracolul inseminării artificial e…
— Asta… nu poate fi adevărat, bâigui șambelanul c uprins de panică,
sperând că morfina era de vină; cu certitudine, ave a halucinații.
Ochii lui Mortati erau iarăși înlăcrimați:
— Carlo, acesta e motivul pentru care Sfinția Sa a îndrăgit întotdeauna
știința. Simțea că are o datorie față de ea. Științ a i-a permis să încerce
bucuria paternității fără a-și încălca legămintele sfinte. Sfântul Părinte mi-a
spus că nu are nici un regret, cu o singură excepți e — și anume, că poziția
sa înaltă în sânul Bisericii nu i-a permis să stea alături de femeia iubită și
să-și crească fiul împreună.
Il camerlengo Ventresca simțea iarăși suflul nebuniei. Unghiile v oiau să-i
sfâșie din nou carnea. „Cum aș fi putut să știu?!"
— Papa n-a păcătuit, Carlo. A rămas pur.
— Dar… bâlbâi șambelanul, căutând în mintea sa ch inuită o frântură de
rațiune. Gândește-te la riscul… faptelor sale. Da că târfa aceea a lui ar fi ieșit
la iveală. Or, ferească cerul, copilul lui? Imaginați-vă ce rușine ar fi avut de
îndurat Biserica!
Vocea lui Mortati tremură:
— Copilul a ieșit deja la iveală.
Toți încremeniră.
— Carlo… Glasul lui Mortati se stinse: Copilul Sf inției Sale… ești tu!
În acea clipă, șambelanul simți cum focul credinței din sufletul lui
îngheață. Rămase înțepenit lângă altar, încadrat de Judecata de Apoi a lui
Michelangelo. Știa că întrevăzuse deja focurile iad ului. Deschise gura pentru
a spune ceva, dar buzele i se mișcară fără glas.
— Nu înțelegi? De aceea a venit Sfinția Sa la tine, în spitalul din Palermo.
De aceea te-a luat aici și te-a crescut aproape de el. Călugărița pe care a
iubit-o a fost Maria… mama ta. Ea a părăsit mânăs tirea pentru a te crește
pe tine, dar niciodată nu a renunțat la credința ei fierbinte. Când papa a
auzit că a fost ucisă în explozia aceea și că tu, f iul lui, ai supraviețuit ca
printr-o minune… i-a jurat lui Dumnezeu că nu te va mai părăsi niciodată.
Carlo, părinții tăi au fost amândoi virgini. Și-au respectat Legămintele Sfinte.
Și totuși au găsit o modalitate de a te aduce pe lu me. Tu ai fost copilul lor
miraculos.
II camerlengo își acoperi ochii, încercând să oprească șuvoiul de cuvinte.
Rămase paralizat, în fața altarului. Apoi, cu lumea întreagă prâbușindu-i-se
sub picioare, căzu ca un bolovan în genunchi și izb ucni într-un vaiet
deznădăjduit.

Secunde. Minute. Ore.
Timpul părea că și-a pierdut semnificația între zid urile Capelei Sixtine.
Vittoria se dezmorți treptat din încremenirea care- i cuprinsese pe toți. Dădu
drumul mâinii lui Langdon și porni prin mulțimea de cardinali. Ușa capelei
părea la kilometri distanță și parcă se mișca pe su b apă… cu încetinitorul.
Trecerea ei îi smulse și pe ceilalți din transă. Un ii începură să se roage.
Alții plângeau. Câțiva se răsuciră privind-o, chipu rile lor împietrite cuprinse
brusc de un nor rău-prevestitor. Aproape că ajunses e la ușă, când o mână o

326 prinse de braț. Atingerea era moale, dar fermă. Se întoarse. În fața ei se afla
un cardinal bătrân, cu o figură înțeleaptă. În ochi îi plutea spaima.
— Nu, șopti el. Nu se poate.
Vittoria se holbă la el, nevenindu-i să creadă.
Un alt cardinal se apropie:
— Trebuie să ne gândim bine înainte de a acționa.
Vittoria era deja încercuită. Îi privi pe toți, înm ărmurită:
— Dar tot ce s-a întâmplat aici, în seara asta… d esigur că lumea trebuie
să știe adevărul.
— Inima mea spune același lucru, o întrerupse cardi nalul cu figură
înțeleaptă, fără a-i da drumul brațului. Și totuși aceasta este o cale din care
nu mai există întoarcere. Trebuie să ținem seama de speranțele spulberate.
De cinismul situației. Cum ar mai putea lumea crede vreodată?
Dintr-o dată, tot mai mulți cardinali îi blocau dru mul. În față i se ridica
un zid de sutane negre.
— Ascultă oamenii din piață, spuse unul. Le vom dis truge inimile.
Trebuie să dăm dovadă de prudență.
— Avem nevoie de timp pentru a ne gândi și a ne rug a, insistă altul.
Trebuie să fim prevăzători. Repercusiunile acestei. ..
— Mi-a ucis tatăl! exclamă Vittoria. Și-a ucis propriul tată!
— Sunt sigur că va plăti pentru păcatele sale, repl ică trist cel care o ținea
de braț.
Și Vittoria era sigură și avea de gând să se asigure că așa se va întâmpla.
Încercă din nou să se apropie de ușă, dar cardinali i se strânseră mai
aproape în jurul ei, cu chipurile înspăimântate.
— Ce-o să faceți? întrebă ea. O să mă ucideți?
Bătrânii se albiră la față și Vittoria își regretă imediat cuvintele, își dădea
seama că oamenii aceștia erau buni la suflet și că le ajunsese câtă violență
văzuseră în noaptea asta. Nu avuseseră de gând s-o amenințe. Erau doar
prinși într-o cursă din care nu știau cum să scape. Speriați. Încercând să
înțeleagă.
— Eu vreau… spuse cardinalul cu chip înțelept, să facem ceea ce e drept.
— Atunci o veți lăsa să iasă, răsună o voce profund ă în spatele ei.
Cuvintele fuseseră rostite pe un ton calm, dar hotă rât. Robert Langdon
se apropie de ea și-i luă mâna într-a lui:
— Eu și doamna Vetra vom ieși de aici. Acum.
Ezitând, tremurând, cardinalii schițară câte un pas în lateral.
— Așteptați!
Rugămintea îi aparținea lui Mortati. Cardinalul se apropie pe culoarul
din mijloc al capelei, lăsându-i pe il camerlengo singur, distrus, lângă altar.
Mortati părea dintr-o dată mult mai bătrân, istovit și tras la față. Umerii îi
erau plecați, fiindcă era copleșit de rușine. Ajuns e lângă ei și își puse câte o
mână pe umărul Vittoriei și pe cel al lui Langdon. În ochi îi luceau iarăși
lacrimi.
— Desigur că sunteți liberi să plecați, spuse el. Vă rog doar …
Durerea din glasul lui era aproape palpabilă. Se op ri un moment, privind
în jos, apoi își ridică din nou ochii spre ei și ad ăugă:
— Lăsați-mă pe mine s-o fac. Am să ies chiar acum î n piață și am să
găsesc o cale. Am să le spun. Nu știu cum… dar am să găsesc o cale.

327 Mărturisirea Bisericii trebuie să vină din interior ul ei. Noi înșine avem
datoria de a ne dezvălui păcatele.
Mortati își întoarse privirea tristă spre altar:
— Carlo, tu ai adus Biserica la această răspântie d ezastruoasă…
Se opri brusc și privi dezorientat în jur. Lângă al tar nu mai era nimeni.
Undeva, în marginea sălii, se auzi un foșnet ușor ș i apoi zgomotul sec al
ușii închise.
II camerlengo dispăruse.

134

Roba albă a șambelanului Ventresca flutură pe corid or, depărtându-se
rapid de Capela Sixtină. Soldații Gărzii Elvețiene îl priviră perplecși văzând
că iese neînsoțit, spunându-le că are nevoie de o c lipă de singurătate. Dar se
supuseră și-l lăsară să treacă.
Curând ieși din raza lor vizuală. Se simțea pradă u nui torent emoțional
cum nu crezuse posibil să existe. Îl otrăvise pe ce l pe care-l numise „Sfânt
Părinte", pe cel care-i spunea mereu „fiul meu". El crezuse întotdeauna că
aceste cuvinte, „părinte" și „fiu" erau doar expres ia tradiției religioase; acum
aflase însă diabolicul adevăr — sensul lor fusese t ot timpul literal.
La fel ca în noaptea aceea blestemată de acum două săptămâni, rătăcea
și acum prin întuneric, cu gândurile aiurea.

Ploua în dimineața în care câțiva membri ai persona lului bătuseră la ușa
lui, trezindu-l dintr-un somn agitat. Papa, spusese ră ei, nu răspundea nici
la ușă, nici la telefon. Preoții erau speriați. II camerlengo era singurul care
putea intra în apartamentele papei neanunțat.
Șambelanul intră singur și-l găsi pe suveran exact așa cum îl lăsase cu o
noapte în urmă, chircit și mort în patul său. Fața Sfinției Sale semăna cu
cea a Satanei. Limba îi atârna din gură, neagră ca moartea. Diavolul însuși
dormise în patul papei.
Il camerlengo nu avea remușcări. Dumnezeu Își arătase voia.
Și nimeni n-avea să-și dea seama de complot… Încă . Recunoașterea
urma să vină mai târziu.
Anunțase apoi teribila veste — că Sfinția Sa murise în urma unui atac
cardiac. Și după aceea începuse pregătirea conclavu lui.
Vocea maicii Maria îi șoptea în ureche: „Niciodată să nu-ți încâlci
cuvântul dat lui Dumnezeu".
— Te aud, Maică! răspunse. Lumea asta nu mai are cr edință. Oamenii
trebuie aduși înapoi, pe calea cea dreaptă. Oroare și speranță. E singura
modalitate.
— Da, spuse ea. Dacă nu tu… atunci cine? Cine va conduce Biserica de
la întuneric spre lumină?
În mod cert, nu unul dintre i preferiti. Ei sunt bătrâni… aproape de
moarte… liberali gata să-l urmeze pe papă, renunț ând la vechile tradiții.
Bătrâni patetici uitați de timp, care se pretind mo derni. Nu puteau reuși,

328 firește! Forța Bisericii stătea în tradiție, nu în efemer. Lumea întreagă era
efemeră. Biserica nu mai avea nevoie de schimbări; trebuia doar să le
reamintească tuturor ce contează cu adevărat. Vieți păcătoase! Dumnezeu va
învinge!
Biserica avea nevoie de un lider. Bătrânii nu pot î nsufleți masele! Iisus
le-a însuflețit! Tânăr, vibrant, puternic… MIRACU LOS.
— Savurați-vâ ceaiul în liniște, le spusese il camerlengo celor patru
preferiți în ziua conclavului și apoi plecase, lăsându-i sing uri în biblioteca
particulara a papei. Ghidul dumneavoastră va veni i mediat.
Cardinalii îi mulțumiseră, entuziasmați de prilejul oferit de a vizita
celebrul Passetto. Cât de neobișnuit! Înainte de a pleca, șambelanul
descuiase ușa care dădea spre Passetto și, exact la ora convenită, un preot
cu aspect destul de ciudat care purta în mână o tor ță îi poftise în pasajul
secret.
Nu mai ieșiseră niciodată de acolo. Ei vor fi oroar ea. Eu voi fi speranța.
„Nu… eu sunt oroarea."

II camerlengo se împletici prin bezna din Bazilica San Pietro. Cu mva,
dincolo de sminteală și de vinovăție, printre imagi nile tatălui său, prin vălul
durerii și al revelațiilor, chiar prin ceața morfin ei… o limpezime de cristal se
așternuse asupra lui. Un simț implacabil al destinu lui. „Îmi cunosc rostul",
își spuse, surprins de luciditatea brusc dobândită.
De la început, nimic în seara asta nu mersese exact așa cum plănuise.
Obstacole neprevăzute i se ridicaseră în cale, dar el se adaptase, aducând
planului ajustări îndrăznețe. Totuși, nici măcar o clipă nu își închipuise că
se va sfârși așa; acum însă vedea toată măreția sit uației.
Nici nu s-ar fi putut încheia altfel.
Oh, ce groază îl cuprinsese în Capela Sixtină, într ebându-se dacă
Dumnezeu îl părăsise! „Oh, ce lucruri pusese El la cale!" Căzuse în
genunchi, măcinat de îndoieli, străduindu-se să aud ă vocea Domnului, dar
în jur nu era decât tăcere. Implorase un semn. O în drumare. Care era voia
lui Dumnezeu? Biserica distrusă de un scandal abomi nabil? Nu! Dumnezeu
fusese cel care îi ceruse să acționeze! Nu-i așa?
Și apoi îl văzuse. Pe altar. Semnul. Așa comunica D umnezeu — ceva
obișnuit, văzut într-o lumină extraordinară. Crucif ixul. Simplu, din lemn.
Iisus pe cruce. În acea clipă, totul îi devenise cl ar… Nu era singur. Niciodată
nu avea să fie singur.
Aceasta era voia Domnului… menirea lui.
Domnul ceruse totdeauna sacrificii mărețe din parte a celor pe care-i
iubea mai mult. De ce înțelesese el atât de greu? Î i fusese prea frică? Fusese
prea umil? Oricum, acum nu mai conta. Pricepea chia r și de ce fusese
Robert Langdon salvat. Pentru a scoate adevărul la iveală. Pentru a provoca
acest sfârșit.
Iată singura cale de salvare a Bisericii!
Il camerlengo avea senzația că plutește, în vreme ce cobora spre Nișa
Pallium -urilor. Ceața cauzată de morfină părea că s-a îngr oșat, dar știa că
Dumnezeu îl îndrumă.
Departe, se auzea murmurul confuz al cardinalilor c are ieșeau din

329 capelă, dându-le ordine celor din Garda Elvețiană.
Dar nu-l vor putea găsi. Nu la timp.
Se simțea atras în jos… mai repede, și mai repede … cobora scările spre
strălucirea vie a celor nouăzeci și nouă de candele . Dumnezeu îi cerea să se
întoarcă în acest pământ sacru. Se apropie de grila jul ce bloca drumul spre
necropolă. Acolo, în necropolă, avea să se încheie noaptea asta. În sfântă
întunecime de dedesubt. Luă o candelă, gata să cobo are.
Dar în drum se opri. Ceva nu părea în regulă. Cum î i folosea asta lui
Dumnezeu? Un sfârșit tăcut, în singurătate? Iisus s uferise în fața întregii
lumi. Nu, nu era posibil ca asta să fie voința Domn ului! II camerlengo asculta
și spera să-l audă vocea, dar în urechi îi răsuna d oar zvâcnetul difuz al
medicamentului.
— Carlo!
Era vocea mamei lui:
— Dumnezeu are planuri mari pentru tine.
Năuc, șambelanul continuă să meargă.
Apoi, pe neașteptate, Dumnezeu veni.
Preotul încremeni, cu ochii măriți de uimire. Lumin a celor nouăzeci și
nouă de candele îi proiecta umbra pe zidul de marmu ră. Uriașă, amenință-
toare. O formă neclară, înconjurată de o lumină aur ie. Pe fondul flăcărilor
care licăreau în jurul lui, șambelanul era parcă un înger care se înălța la
ceruri. Încremeni pentru un moment, cu brațele ridi cate și privindu-și
imaginea. Apoi se întoarse, privind înapoi, spre sc ări.
Voia Domnului era clară.

Trei minute se scurseseră haotice pe culoarul din a fara Capelei Sixtine și
încă nimeni nu știa unde se află il camerlengo; parcă fusese înghițit de
noapte. Mortati se pregătea să ceară Gărzii Elveție ne o desfășurare de forțe
pe întregul perimetru al Vaticanului pentru a-l găs i, când de afară, din
Piazza San Pietro, se auzi o izbucnire de bucurie. Exclamațiile mulțimii erau
tumultuoase. Cardinalii schimbară între ei priviri nedumerite.
Mortati închise ochii:
— Dumnezeu să ne ajute!
Pentru a doua oară în acea seară, Colegiul Cardinal ilor ieși în piață.
Langdon și Vittoria se lăsară purtați de valul de s utane, în aerul rece al
nopții. Camerele și reflectoarele presei erau ațint ite toate asupra bazilicii.
Acolo, în sacrul balcon al papei, situat chiar în m ijlocul fațadei, cu brațele
ridicate spre cer, stătea il camerlengo Carlo Ventresca. Chiar de departe,
părea puritatea întruchipată. O siluetă. Învăluită în alb. Inundată de lumină.
Energia mulțimii din piață crescu aidoma unui val d e furtună și, dintr-o
dată, barierele Gărzii Elvețiene cedară. Masele se năpustiră spre bazilică —
un torent de oameni cuprinși de euforie. Oamenii pl ângeau, strigau, cântau,
blițurile licăreau. Iadul. Oamenii se repezeau spre bazilică din toate părțile și
haosul deveni din ce în ce mai copleșitor, părând c ă nimic nu-l mai poate
opri.
Dar ceva îl opri.
Sus, il camerlengo schiță un gest mărunt. Își încrucișă mâinile la pie pt.
Și își plecă fruntea, într-o rugăciune mută. Unul c âte unul, apoi cu zecile și

330 sutele, oamenii din piața își plecară ochii în pămâ nt, o dată cu el.
Nici un sunet nu se auzea în piață… de parcă o vr aja îi cuprinsese pe
toți.

Rotindu-se undeva, departe, în străfundurile minții lui, rugăciunile
șambelanului erau o vijelie de speranțe și regrete: „… Iarta-mă, Părinte…
Maică… plină de daruri… tu ești Biserica… fie să înțelegi sacrificiul unicului
tâu fiu.
Oh, Iisuse al meu… apărâ-ne de focurile iadului.. . du-ne sufletele în rai,
mai ales pe ale celor ce au mai multă nevoie de înd urarea Ta…"
Il camerlengo nu-și deschise ochii ca sa vadă iureșul de jos, cam erele de
televiziune, lumea întreagă care îl privea. O simțe a însâ în sufletul său. Cu
toată durerea care-l sfâșia, comuniunea inimilor er a îmbătătoare — de parcă
o legătură se întinsese și cuprinsese întreaga plan etă. În fața televizoarelor,
în casele lor, în mașini, locuitorii Pământului se rugau ca un singur suflet.
Aidoma unor uriașe sinapse care funcționau la uniso n, oamenii își îndreptau
inimile către Dumnezeu, în sute de limbi, în sute d e țări. Cuvintele pe care le
șopteau erau noi, și totuși cunoscute… străvechi adevăruri… impregnate în
însăși substanța sufletului.
Armonia părea eternă.
Curând, liniștea se transformă din nou în murmure ș i rugăciuni de
bucurie și mulțumire.
Știa că venise clipa.
„Prea Sfântă Treime, Ție Îți închin cel mai de preț Sânge. Trup și Suflet…
pentru iertarea sacrilegiilor, a nelegiuirilor și a indiferenței…"
Simțea deja cum durerea fizică îl cuprinde. I se ră spândea în trup ca o
molimă, făcându-l să-și sfâșie carnea cu unghiile, așa cum făcuse cu două
săptămâni în urmă, când Domnul îi vorbise pentru pr ima dată: „Nu uita
suferințele îndurate de Iisus". Deja simțea în gât gustul suferinței. Nici
măcar morfina nu o mai putea domoli.
„Misiunea mea pe pământ s-a sfârșit."
Oroarea îi aparținea lui. Speranța era a lor.
În Nișa Pallium -urilor, șambelanul urmase voia lui Dumnezeu și își
unsese trupul. Părul. Fața. Roba de in. Pielea. Era îmbibat acum în uleiul
sfânt al celor nouăzeci și nouă de candele. Mirosea u dulce, la fel ca și mama
lui, dar îi ardeau pielea. Înălțarea lui avea să fie una bine venită și
îngăduitoare. Miraculoasă și rapidă. Fără să lase î n urmă dihonie… ci o
nouă forță, o nouă putere a minunii.
Își duse mâna la buzunarul robei și pipăi bricheta micuță, aurie, pe care
o luase cu el de la incendiario, din Nișa Pallium -urilor.
Șopti un verset din Judecători: „Și când focul se î nălță spre cer, Îngerul
Domnului urcă o dată cu el".
Puse degetul pe piatra brichetei.
Oamenii cântau în Piazza San Pietro…
Imaginea pe care o văzu lumea întreagă n-avea să fi e uitată de nimeni
niciodată.
Sus, pe balon, ca un suflet care se elibera din tem nița lui trupească, o
flacără intensă izbucni parcă din pieptul șambelanu lui. Focul se înălță spre

331 cer și îi cuprinse într-o fracțiune de secundă tot trupul. Nu se auzi nici un
țipăt, nici un strigăt. II camerlengo își ridică brațele deasupra capului și privi
spre ceruri. Limbile de foc dansau în jurul lui, tr ansformându-l într-o
coloană de lumină. Flăcările se zbătură parcă o ete rnitate, sub ochii
mulțimii. Lumina strălucea tot mai orbitoare. Apoi, treptat, intensitatea
scăzu. Il camerlengo nu mai exista. Dacă se prăbușise peste balustradă s au
se evaporase pur și simplu, nu se putea ști. În urm a lui nu râmase decât un
nor de fum care se rotea, înălțându-se deasupra Vat icanului.

135

Zorii coborâră asupra Romei.
O furtună vijelioasă alungase mulțimile din Piazza San Pietro. Presa
rămăsese, adăpostindu-se sub umbrele și în mașini ș i comenta evenimentele
nopții. Pretutindeni în lume, bisericile se umplură de oameni. Era o vreme a
rugăciunii, a comuniunii… indiferent de religie. Întrebările se adunau din ce
în ce mai multe, iar răspunsurile păreau să aducă d oar alte nedumeriri.
Deocamdată, Vaticanul nu rupsese tăcerea și evita s ă dea vreo declarație.
Dedesubt, în Grotele Vaticanului, cardinalul Mortat i căzu în genunchi în
fața unui sarcofag deschis. Întinse mâna și închise gura înnegrită a
cadavrului. Sfinția Sa părea împăcat și se odihnea în pace, pentru veșnicie.
La picioarele bătrânului cardinal se afla o urnă au rie, plină cu cenușă.
Mortati o adunase el însuși și o adusese aici.
— Un prilej de iertare, îi spuse fostului papă și a șeză urna în sacrofag,
alături de trupul mort. Nu există dragoste mai mare decât aceea a unui
părinte pentru fiul său.
Ascunse urna bine, sub faldurile robei; știa că ace astă grotă era
rezervată exclusiv relicvelor pontificale, dar într -un fel simțea că așa trebuie
să procedeze.
— Signore! se auzi un glas și cineva intră în grotă.
Era locotenentul Chartrand, însoțit de trei soldați :
— Conclavul vă așteaptă.
Mortati încuviință:
— Imediat.
Aruncă o ultimă privire în sarcofag și apoi se ridi că:
— E timpul ca Sfinția Sa să se bucure de pacea pe c are o merită.
Soldații făcură un pas înainte și, opintindu-se, aș ezară capacul de
marmură înapoi peste mormânt. Piatra se închise pe piatră cu un ultim
bubuit.

Mortati străbătu de unul singur Curtea Borgia, spre Capela Sixtină. O
briză umedă îi flutură sutana. Din Palatul Apostoli c ieși un alt cardinal, care
i se alătură:
— Pot avea onoarea de a vă însoți spre conclav, signore?
— Onoarea îmi aparține.
— Signore , începu omul, cu un aer tulburat. Colegiul vă dato rează scuze

332 pentru noaptea trecută. Am fost orbiți de…
— Te rog! îl întrerupse bătrânul. Uneori mintea noa stră vede ceea ce
inima și-ar dori să fie adevărat.
După o lungă tăcere, cardinalul reluă:
— Ați aflat? Nu mai sunteți Mare Elector.
Mortati surâse:
— Da. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru micile Sale binecuvântări.
— Colegiul a insistat să fiți declarat eligibil.
— Se pare că iubirea și îndurarea nu au murit în sâ nul Bisericii.
— Sunteți un om înțelept. Ne veți conduce pe o cale bună.
— Sunt un om bătrân. Vă voi conduce pentru scurt ti mp.
Râseră amândoi.
Când ajunseră la capătul Curții Borgia, cardinalul ezită. Se întoarse spre
Mortati și-l fixă cu o nedumerire ușor stânjenită, de parcă temerile din noap-
tea trecută reveniseră în inima lui.
— Știți, șopti preotul, că nu am găsit nici o rămăș iță pe balcon?
Mortati zâmbi ușor:
— Poate că le-a spălat ploaia.
Omul își ridică privirile spre cerul înnorat:
— Da, poate…

136

Norii erau încă grei când hornul Capelei Sixtine ar uncă în aer primele
valuri de fum albicios. Fuioarele sidefii se ridica ră în aer și se destrămarâ
rapid.
Jos, în Piazza San Pietro, Gunther Glick le privea tăcut. Ultimul capitol…
Chinita Macri se apropie și își puse camera pe umăr :
— E vremea, îl înștiință.
Glick dădu din cap, cu tristețe. Se întoarse spre e a, își netezi părul și
trase adânc aer în piept. „Ultima mea transmisie", își spuse. Un mic grup se
adunase în jurul lor, pentru a-i privi.
— În direct, în șaizeci de secunde, anunță Macri.
Glick privi peste umăr, spre acoperișul Capelei Six tine:
— Poți să prinzi fumul?
Chinita încuviință, răbdătoare:
— Știu să iau niște imagini, Gunther!
Ce prostănac era! Sigur că știa. Reușita ei din noa ptea trecută avea să-i
aducă, probabil, un Premiu Pulitzer. Performanțele lui, pe de altă parte… mai
bine să nu se mai gândească. Era sigur că va fi con cediat de la BBC; fără
îndoială, vor trebui să facă față acuzațiilor de ca lomnie din partea unor
organisme și persoane foarte puternice… printre e i CERN și George Bush.
— Arați bine, îi spuse Chinita, în timp ce-l privea din spatele camerei, cu
un aer ușor preocupat. Mă întreb dacă nu ți-aș pute a oferi…
Ezită un moment, apoi renunță să mai continue:
— Un sfat?
Macri oftă:

333 — Voiam să spun doar că nu e nevoie să încheiem cu ceva bombastic.
— Știu, replică el. Vrei o știre concisă.
— Cea mai concisă din istorie. Am încredere în tine .
Glick zâmbi. „O știre concisă?! Probabil că a luat- o razna de tot!" O
poveste precum cea din în noaptea trecută merita mu lt mai mult. O
înfloritură. O bombă de final. O imprevizibilă dezv ăluire a unui adevăr
șocant.
Din fericire, Glick avea asul în mânecă…

— Intri în… cinci… patru… trei…
Prin obiectivul camerei, Chinita zări o lucire ciud ată în ochii lui Glick.
„Am fost smintită că l-am lăsat să facă asta, își s puse. Ce-o fi fost în mintea
mea?"
— În direct din Cetatea Vaticanului, anunță el în m icrofon, transmite
Gunther Glick.
Privi solemn drept în cameră, pe fundalul fumului a lb ce se ridica dea-
supra Capelei Sixtine.
— Doamnelor și domnilor, știrea este de acum oficială. Cardinalul
Saverio Mortati, un avangardist de șaptezeci și nou ă de ani, a devenit noul
papă. Deși un outsider, Mortati a fost ales de Colegiul Cardinalilor în
unanimitate — un fapt fără precedent în istoria Vaticanului.
Chinita Macri începu să răsufle mai ușurată; Glick părea surprinzător de
profesionist azi. Pentru prima dată în viața lui, t ipul arăta și vorbea exact ca
un reporter adevărat.
— Și, așa cum v-am anunțat mai devreme, adăugă el p e un ton perfect,
Vaticanul nu a oferit încă nici o declarație cu pri vire la miraculoasele eveni-
mente din noaptea trecută.
„Bun!" Nervozitatea Chinitei se evapora treptat. „P ână acum e cum nu se
poate mai bine."
Figura lui Glick deveni tristă:
— Și, cu toate că s-au petrecut aici niște întâmplă ri cu adevărat miracu-
loase, noaptea trecută poate fi considerată o noapt e a tragediilor. Patru
cardinali și-au pierdut viața în conflictul de ieri , plus comandantul Olivetti și
căpitanul Rocher, din cadrul Gărzii Elvețiene — amâ ndoi căzuți la datorie.
Printre celelalte victime se numără Leonardo Vetra, renumit fizician de la
CERN și pionier al creării antimateriei, și Maximil ian Kohler, directorul
CERN, care a venit la Vatican, se pare, în încercar ea de a ajuta la rezolvarea
situației, dar s-a stins din viață între timp. Nu a u fost date încă publicității
amănunte privind decesul domnului Kohler, dar infor mațiile noastre susțin
că moartea lui a fost cauzată de complicațiile surv enite pe fondul unei boli
vechi.
Macii înclină din cap. Reportajul decurgea excelent . Exact așa cum
conveniseră înainte.
— Și în urma exploziei de pe cerul Vaticanului, de noaptea trecută,
tehnologia antimateriei dezvoltată la CERN a deveni t punctul central de
interes al oamenilor de știință, iscând controverse și entuziasm deopotrivă.
Într-o declarație difuzată în această dimineață, do amna Sylvie Baudeloque,
secretara domnului Kohler, a afirmat că, deși entuz iasmat de potențialul

334 energetic al antimateriei, consiliul director al CE RN suspendă deocamdată
cercetările și procedurile de brevetare, până când vor putea fi studiate în
detaliu problemele de siguranță implicate de noua t ehnologie.
„Excelent, își spuse Macii. Drept la țintă."
— O absență notabilă de pe micile ecrane în această zi este figura lui
Robert Langdon, profesorul de la Harvard care a ven it ieri la Vatican pentru
a contribui la soluționarea crizei Illuminati. Deși inițial s-a crezut că a murit
în explozia antimateriei, unele surse susțin că pro fesorul a fost văzut în
Piazza San Pietro după explozie. Cum a ajuns acolo, nu se știe încă, deși
purtătorul de cuvânt al Spitalului Tiberina susține că domnul Langdon a
căzut literalmente din cer în apele Tibrului, la sc urt timp după miezul nopții.
La spital i-a fost acordat primul ajutor și apoi a fost externat.
Glick își arcui sugestiv sprâncenele, în fața camer ei:
— Iar dacă acest lucru este adevărat… atunci a fost, într-adevăr, o
noapte a miracolelor.
„Perfectă încheiere! Chinita Macri îi zâmbi larg în spatele obiectivului.
Excelent! Acum ia-ți la revedere!"
Dar Glick nu terminase. Făcu o scurtă pauză și apoi se apropie de
cameră cu un pas. Pe chip îi apăru un surâs misteri os:
— Dar înainte de a încheia…
„Nu!"
— … aș vrea să invit la microfon un oaspete.
Mâinile Chinitei înghețară pe cameră. „Un oaspete? Ce mama dracului
face acolo?! Ce oaspete?! Încheie odată!" Dar știa că e deja prea târziu. Glick
o făcuse iarăși!
— Cel pe care vi-i voi prezenta, spuse Glick, este un american… un
specialist renumit.
Chinita ezită. Își ținu răsuflarea când Glick se în toarse către mica
mulțime adunată în jurul lor și-i făcu semn oaspete lui său să se apropie.
Macri se rugă în gând: „Te rog, spune-mi că l-ai gă sit pe Robert Langdon…
nu pe vreun țicnit, adept al conspirațiilor Illuminati!"
Dar când omul apăru în cadru, simți că i se înmoaie picioarele. Nu era
Robert Langdon! Era un tip chel, în blugi și cămașă de flanel. Ținea în mână
un baston și purta ochelari cu lentile groase. Macr i era de-a dreptul îngrozi-
tă: „Un țicnit!"
— Permiteți-mi să vi-i prezint, anunță Glick, pe ce lebrul specialist în
problemele Vaticanului, doctorul Joseph Vanek, de l a Universitatea De Paul,
din Chicago.
Macri ezită iarăși; ăsta nu era un fan al conspiraț iilor — chiar auzise
despre el!
— Domnule Vanek, i se adresă Glick, am înțeles că n e veți împărtăși o
informație extraordinară cu privire la conclavul de noaptea trecută.
— Într-adevăr. După evenimentele surprinzătoare la care am fost martori
cu toții, este greu de crezut că ar mai putea exist a vreo surpriză. Și totuși…
Omul se întrerupse și, cu un zâmbet, Glick preluă f irul:
— Și totuși, lucrurile au luat o întorsătură bizară .
Vanek încuviință:
— Da. Oricât de incredibil ar părea, cred că în ace astă noapte, fără a-și
da seama, Colegiul Cardinalilor a ales doi papi.

335 Macri aproape că scăpă camera din mână.
Glick rânji, viclean:
— Doi papi, spuneți dumneavoastră?
— Exact. În primul rând, ar trebui să știți că mi-a m închinat întreaga
carieră studierii legilor referitoare la alegerile papale. Sistemul legislativ al
conclavului este extrem de complex, multe din preve derile sale fiind astăzi
ieșite din uz sau uitate. Nici chiar Marele Elector nu are cunoștință,
probabil, de ceea ce vă voi spune acum. Și anume că , în conformitate cu
vechile și de mult uitatele prevederi menționate în Romano Pontifici Eligendo,
Numero 63… votul nu este unica modalitate prin care poate fi ales un papă.
Mai există una, cu un caracter, dacă vreți, divin. Se numește „Alegere prin
Adulare". Și acest lucru s-a petrecut aici noaptea trecută.
Glick nu-și dezlipi privirea de la buzele omului:
— Vă rog, continuați.
— Așa cum poate vă amintiți, continuă specialistul, când il camerlengo
Carlo Ventresca stătea pe acoperișul bazilicii, toț i cardinalii aflați în piață au
început să-i scandeze numele, la unison.
— Da, îmi amintesc.
— Păstrând în minte această imagine, dați-mi voie s ă citez din vechile
prevederi electorale.
Americanul scoase niște hârtii din buzunar, își dre se vocea și începu să
citească:
— „Alegerea prin Adulare are loc atunci când… toț i cardinalii, ca inspirați
de Sfântul Duh, liber și în mod spontan, unanim și cu glas tare, rostesc
numele unei persoane".
Glick zâmbi:
— Așadar, dumneavoastră susțineți că noaptea trecut ă, când cardinalii
au scandat împreună numele lui Carlo Ventresca, l-au ales, de fapt, papă?
— Exact! Mai mult decât atât, legea spune că Aleger ea prin Adulare este
mai presus de cerințele de eligibilitate și permite ca orice cleric — preot
hirotonisit, episcop sau cardinal — să fie ales. De ci, după cum vedeți, il
camerlengo a putut fi ales papă prin această procedură.
Doctorul Vanek privi drept în obiectiv și continuă:
— Acestea sunt faptele… Carlo Ventresca a fost al es papă noaptea
trecută și a păstrat această funcție timp de aproap e șaptesprezece minute.
Iar dacă nu s-ar fi înălțat miraculos la cer într-o coloană de foc, acum ar fi
fost îngropat în Grotele Vaticanului, alături de to ți ceilalți papi.
— Vă mulțumesc, domnule doctor.
Glick se întoarse spre Macii și-i aruncă un zâmbet afurisit:
— Ne-am iluminat…

137

Sus de tot, pe treptele Colosseumului, Vittoria izb ucni în râs și-l strigă:
— Robert, grâbește-te! Știam eu că trebuia să mă fi măritat cu un bărbat
mai tânăr!
Surâsul ei te vrăjea de-a dreptul.

336 Se străduia să țină pasul cu ea, dar picioarele par că îi erau de piatră:
— Așteaptâ-mâ, o imploră. Te rog…
În cap îi răsuna un bubuit.
Robert Langdon se trezi brusc.
Întuneric.
Rămase mult timp în moliciunea nefamiliarâ a aștern utului, incapabil
să-și dea seama unde se află. Pernele erau perfect netede, mari și minunate.
În aer plutea un parfum proaspăt. În celălalt capăt la camerei, două uși de
sticlă erau deschise și dădeau spre un balcon elega nt, unde o briză ușoară
flutura perdelele în lumina palidă a lunii. Încercă să-și aducă aminte cum
ajunsese aici… și unde se afla.
Frânturi și imagini de necrezut îi reveniră treptat în minte:
„Un rug de flăcări mistice… un înger materializat din mulțime… mâna ei
moale luând-o pe a lui și ducându-l în noapte… În drumându-i trupul
extenuat pe străduțe… până aici… În acest apart ament… susținându-l pe
jumătate adormit sub dușul fierbinte… conducându- l până la acest pat… și
veghindu-l până ce căzuse într-un somn vecin cu moa rtea."
În lumina slabă a lunii, Langdon zări în încăpere u n al doilea pat.
Așternutul era mototolit, dar patul era gol. Dintr- o cameră alăturată se
auzea susurul slab, dar continuu, al unui duș.
Privind spre patul Vittoriei, zări două cuvinte bro date pe fața de pernă:
„Hotel Bernini". Nu se putu abține să nu zâmbească; Vittoria alesese perfect.
Luxul Lumii Vechi, în fața Tritonului lui Bernini… nici că se putea o alegere
mai bună în toată Roma.
Întins în pat, auzi brusc un bubuit și își dădu sea ma ce anume îl trezise.
Cineva bătea în ușă. Mai tare.
Derutat, se ridică. „Nimeni nu știe unde suntem", î și spuse, ușor îngri-
jorat. Trase pe el un halat elegant, cu aceeași emb lemă brodată și se duse în
holul de intrare al micului apartament. Rămase o cl ipă nemișcat în fața ușii
grele de stejar și apoi o deschise.
Un bărbat solid, îmbrăcat într-o uniformă galben cu purpuriu, stătea în
prag.
— Sunt locotenentul Chartrand, spuse el. Din Garda Elvețiană a Vatica-
nului.
Langdon știa prea bine cine e:
— Dar cum… cum ne-ați găsit?
— V-am văzut când ați părăsit piața, azi-noapte. V- am urmărit. Îmi pare
bine că mai sunteți încă aici.
Profesorul simți un fior brusc de neliniște, întreb ându-se dacă nu cumva
cardinalii îl trimiseseră pe Chartrand să-i aducă — pe el și pe Vittoria —
înapoi la Vatican. La urma urmei, ei doi erau singu rii oameni, în afara
Colegiului Cardinalilor, care știau adevărul. Și constituiau, așadar, un risc.
— Sfinția Sa mi-a cerut să vă înmânez acest mesaj, spuse locotenentul
și-i întinse un plic sigilat, cu pecetea Vaticanulu i.
Langdon îl deschise și citi biletul scris de mână:

„Domnule Langdon, Doamna Vetra,
Deși dorința mea profundă ar fi aceea de a vă solic ita discreție totală în
privința evenimentelor petrecute în ultimele 24 de ore, nu-mi pot permite

337 nicidecum să vă cer mai mult decât ați oferit deja. De aceea, mă retrag umil
și sper doar că vă veți lăsa inimile să decidă în a ceastă problemă. Lumea
pare a fi astăzi un loc ceva mai bun… Poate că în trebările dețin o forță mai
mare decât răspunsurile.
Ușa mea vă va fî mereu deschisă.
Sfinția Sa, Saverio Mortati."

Langdon citi biletul de două ori. Colegiul Cardinal ilor alesese deci pe
scaunul pontifical un suflet nobil și generos.
Înainte ca el să poată spune ceva, Chartrand scoase din buzunar un
pachețel:
— O dovadă a gratitudinii Sfinției Sale.
Langdon luă pachetul. Era greu, învelit într-o hârt ie maronie.
— Prin decret semnat de Sfinția Sa, adăugă locotene ntul, vi se oferă cu
titlu de împrumut pe termen nedefinit acest artefac t din Tezaurul Papal.
Sfinția Sa are însă rugămintea ca, prin testamentul dumneavoastră, să
procedați astfel încât acest obiect să revină acasă .
Profesorul desfăcu pachetul și rămase o clipă fără grai. Era matrița.
Diamantul Illuminati.
Chartrand surâse:
— Fie ca pacea să coboare asupra dumneavoastră.
Și se întoarse pentru a pleca.
— Vă… vă mulțumesc, bâigui Langdon, ținând cu mâi ni care-i tremurau
prețiosul obiect.
Locotenentul ezită o clipă în hol:
— Domnule Langdon, pot să vă rog ceva?
— Desigur!
— Eu și colegii mei suntem curioși. În acele ultime minute… ce s-a
întâmplat acolo sus, în elicopter?
Profesorul își simți inima strânsă. Știuse că acest moment avea să vină,
momentul adevărului. Discutase despre asta cu Vitto ria noaptea trecută, pe
când se furișaseră din Piazza San Pietro. Și se hot ărâseră, chiar înainte de a
primi biletul papei.
Tatăl Vittoriei sperase că descoperirea sa avea să determine o renaștere
spirituală. Evenimentele petrecute cu o noapte înai nte nu fuseseră nici pe
departe ceea ce și-ar fi dorit el, dar adevărul nu putea fi ocolit: în acest
moment, pretutindeni în lume, oamenii își înălțau g ândurile spre Dumnezeu
așa cum n-o mai făcuseră niciodată înainte. Cât tim p avea să dureze această
vrajă, nici el și nici Vittoria nu știau, dar amând oi erau siguri că în nici un
caz n-ar putea distruge acest sentiment universal d e încredere în miracole,
provocând un scandal și semănând îndoiala în inimil e oamenilor. „Ne-
cunoscute sunt căile Domnului", își spuse în sinea sa, gândindu-se că
poate… cine știe… poate că în cele petrecute ie ri fusese, totuși, voia lui
Dumnezeu.
— Domnule Langdon, insistă Chartrand. Vă întrebam d espre elicopter.
Profesorul afișă un surâs trist:
— Da, știu… răspunse, simțind cum cuvintele îi iz vorăsc nu de pe buze,
ci direct din inimă. Poate că de vină e șocul prăbu șirii… dar memoria mea…
pare că… totul e în ceață…

338 Chartrand îl privi cu o uriașă dezamăgire:
— Și nu vă amintiți nimic?
Langdon oftă:
— Mi-e teamă că acest lucru va rămâne pentru totdea una un mister.

Când se întoarse în dormitor, ceea ce-l aștepta îl încremeni locului
pentru o clipă: Vittoria stătea pe balcon, cu spate le lipit de balustradă și
ochii ațintiți spre el. Părea o apariție cerească.. . o siluetă luminoasă, pe
fondul lunii palide. Semăna cu o zeiță romană, învă luită în halatul alb și
pufos, cu cordonul strâns, care îi accentua formele suple. În spatele ei, o
pâclă diafană plutea aidoma unui halou deasupra Tritonului lui Bernini.
Langdon se simțea irezistibil atras de ea… ca de nici o altă femeie. Cu
mișcări ușoare, așeză Diamantul Illuminati și scrisoarea papei pe noptieră.
Va fi timp de explicații mai târziu. Se apropie de ea, pe balcon.
Vittoria părea fericită să-l vadă alături:
— Te-ai trezit, îi șopti moale. În sfârșit!
Langdon surâse:
— A fost o zi lungă.
Ea își trecu o mână prin părul vaporos și gulerul h alatului se
întredeschise ușor.
— Iar acum… bănuiesc că îți aștepți răsplata.
Cuvintele îl luară prin surprindere:
— Poftim?
— Suntem oameni mari, Robert. Poți s-o recunoști li niștit. Ai o dorință
arzătoare. Ți se vede în ochi. O foame profundă, ca rnală, adăugă
surâzându-i la rândul ei. Și eu simt același lucru. Iar pofta aceasta va fi
satisfăcută imediat.
— Va fi?
Încurajat, făcu un pas spre ea.
— Pe deplin, replică Vittoria, scoțând la iveală meniul pentru r oom-
service. Am comandat tot ce au în meniu.
Seara fusese desăvârșită. Cinaseră împreună la lumi na lunii… șezând pe
balcon… savurând frisée, trufe și risotto, sorbind vin Dolcetto și vorbind până
târziu în noapte.
Nu avea nevoie de experiența sa în simbolistică pen tru a descifra
semnalele pe care i le trimitea Vittoria. În timpul desertului — cremă de
mure cu savoiardi și Romcaffé aburindă — își lipise piciorul gol de al lui, pe
sub masă, fixându-l cu priviri aprige. Părea hotărâ tă să-l determine să-și
azvârle furculița și s-o ia pe ea în brațe.
Dar Langdon nu se mișcase de la locul lui. Ca un ge ntleman perfect. "La
jocul ăsta e loc pentru doi", își spuse, înăbușindu -și un zâmbet de pungaș.
Când nu mai rămăsese nimic de mâncat, se retrase pe marginea patului
său, răsucind în mâini Diamantul Illuminati, la nesfârșit, meditând iar și iar
asupra simetriei sale perfecte. Vittoria îl privea fix, inițial, derutată, iar apoi
cu o frustrare care-i tot creștea:
— Găsești ambigrama aceea teribil de interesantă, n u-i așa? întreba ea.
Langdon încuviință:
— Teribil.

339 — Ai zice că e cel mai interesant obiect din camera asta?
Profesorul se scarpină în cap și afișă un aer profu nd preocupat:
— Păi, ar fi un lucru care m-ar interesa mai mult.
Ea surâse și făcu un pas spre el:
— Și anume?
— Cum ai infirmat teoria aceea a lui Einstein cu aj utorul bancurilor de
ton?
Vittoria își ridică brațele în aer într-un gest dis perat:
— Dio mio! Destul cu peștele! Te previn: să nu cumva să încerc i să te joci
cu mine!
Langdon zâmbi:
— La următorul tău experiment ai putea folosi plăti ca pentru a dovedi că
Pământul este plat!
Vittoria fumega deja, dar pentru prima dată pe buze îi apăru umbra unui
surâs exasperat:
— Pentru știința ta, domnule profesor, să știi că u rmătorul meu experi-
ment va face istorie în lumea științei. Am de gând să demonstrez că neutrinii
au masă.
— Neutrinii au masă?! făcu Langdon și îi aruncă o privire siderată. Nici
nu știam că le e foame!
Dintr-o singură mișcare, se repezi asupra lui, bloc ându-l sub ea:
— Sper să crezi în viața după moarte, Robert Langdo n! izbucni ea în râs,
țintuindu-l cu palmele în timp ce ochii îi aruncau săgeți înfierbântate.
— De fapt, bâigui el printre hohote, niciodată n-am reușit să-mi imaginez
ce e dincolo de lumea asta.
— Serios? Așadar, n-ai avut niciodată o experiență religioasă? O clipă
sublimă de extaz glorios?
Langdon clătină din cap:
— Nu și, serios, mă îndoiesc că sunt genul de om ca re ar putea avea
vreodată o experiență religioasă!
Vittoria își aruncă halatul de pe ea:
— Dar n-ai fost niciodată în pat cu un maestru yoga , nu-i așa?
— –––––––––––

MULȚUMIRI

Îmi exprim recunoștința față de Emily Bestler, Jaso n Kaufman, Ben
Kaplan și fața de întregul personal al editurii Poc ket Books, pentru
încrederea pe care au acordat-o acestui proiect.
Îi mulțumesc prietenului și impresarului meu Jake E lwell, pentru
entuziasmul și eforturile lui neabătute.
Legendarului George Wieser pentru că m-a convins să scriu romane.
Bunului meu prieten Irv Sittler, pentru că mi-a înl esnit audiența la papă,
mi-a permis să vizitez zone ale Vaticanului la care puțini oameni au acces și
pentru că, datorită lui, nu voi uita niciodată seju rul petrecut la Roma.
Unuia dintre cei mai ingenioși și mai talentați art iști ai prezentului, John
Langdon, care s-a ridicat în mod strălucit la înălț imea cerințelor mele și a
realizat ambigramele pentru acest roman.
Lui Stan Planton, bibliotecar-șef la Ohio Universit y Chillicothe, pentru că

340 a fost principala mea sursă de informații pe cele m ai diverse teme.
Sylviei Cavazzini, pentru interesantul tur prin tai nicul II Passetto.
Și celor mai buni părinți pe care și-i poate dori u n copil, Dick și Connie
Brown… pentru tot.

Mulțumesc, de asemenea, personalului de la CERN, lu i Henry Beckett,
Brett Trotter, Academiei Pontificale de Științe, In stitutului Brookhaven,
Bibliotecii FermiLab, Olgăi Wieser, lui Don Ulsch d e
la Institutul Național pentru Securitate, Carolinei H. Thompson de la
Universitatea Wales, lui Kathryn Gerhard și Omar Al Kindi, lui John Pike și
Federației Oamenilor de Știință Americani, lui Heim -lich Viserholder,
Corinna și Davis Hammond, Aizaz Aii, tuturor celor care lucrează în cadrul
Proiectului Galileo de la Universitatea Rice, lui J ulie Lynn și lui Charlie Ryan
de la Mockingbird Pictures, lui Gary Goldstein, Dav e (Vilas) Arnold și Andrei
Crawford, tuturor celor de la Global Fraternal Netw ork, Bibliotecii Academiei
Phillips Exeter, lui Jim Barrington, John Maier, Ma rgie Watchel, celor care
se ocupă de site-ul alt.masonic.members, lui Alan Woo-ley, Expoziției
Codicelor Vaticanului de la Biblioteca Congresului, Lisei Callamaro și
Callamaro Agency, lui Jon A. Stowel, tuturor celor de la Musei Vaticani, lui
Aldo Baggia, Noah Alireza, Harriet Walker, Charles Terry. Mulțumirile mele
și celor de la Micron Electronics, lui Mindy Rensea ler, Nancy și Dick Curtin,
lui Tho-mas D. Nadeau, celor de la NuvoMedia și Roc ket E-books, lui Frank
și Sylvia Kennedy, Ministerului Turismului din Roma , lui Maestro Gregory
Brown, lui Val Brown, lui Werner Brandes, Paul Krup in de la Direct Contact,
lui Paul Stark, lui Tom King de la Computalk Networ k, lui Sandy și Jerry
Noian, web-specialistei Linda George, Academiei Naț ionale de Artă din Roma,
fizicianului și colegului meu Steve Howe, lui Rober t Weston, Librăriei Water
Street din Exeter, New Hampshire și Observatorului de la Vatican.