Infrastructura Transportului Rutier

CUPRINS

CUPRINS 3

ARGUMENT 4

CAP. I – CARACTERISTICI TEHNICO-ECONOMICE 6

CAP. II – COMPONENTELE INFRASTRUCTURII DE TRANSPORT RUTIER 10

1. Drumul 10

2. Autoritatea de stat în domeniul transportului rutier 19

3. Autovehiculul 24

4. Conducătorul autovehiculului 25

CAP. III – NORME SPECIFICE DE SECURITATE A MUNCII 28

BIBLIOGRAFIE 31

ARGUMENT

Infrastructura rutieră a României nu este una de invidiat. Ea există, rețeaua rutieră acoperă destul de bine teritoriul țării noastre, dar modernitatea acesteia lasă mult de dorit. Numărul de kilometri de autostradă este extrem de mic comparativ și numai cu cel al țârilor vecine. Majoritatea drumurilor naționale traversează localități fapt ce duce la rularea cu viteze mici și implicit la mărirea timpilor necesari efectuării transportului de mărfuri și persoane.

Cu toate acestea sistemul rutier este cel mai folosit pentru că prezintă următoarele avantaje cum ar fi:

– autovehiculele se caracterizează printr-o mobilitate deosebită;

– cu ajutorul autovehiculelor se pot organiza transporturi dintre furnizori și beneficiari fără transbordări suplimentare.

Procesul de transport rutier are trei componente de baza: drumul, autovehiculul și conducătorul auto.

Drumul

Prin drum se înțelege o cale de comunicație sub forma unei fâșii de teren special amenajată pentru circulația pietonilor și a vehiculelor.

Autovehiculul

Autovehiculele și remorcile acestora pot circula pe drumurile publice din România numai dacă starea lor tehnică este în conformitate cu normele și standardele naționale de siguranță rutieră și protecție a mediului înconjurător. Pentru a putea fi menținute în circulație, autovehiculele și remorcile înmatriculate trebuie supuse periodic, de către proprietari, unei inspecții tehnice.

Conducătorul autovehiculului

Autovehiculele pot fi conduse pe drumurile publice numai dacă, pe lângă îndeplinirea condițiilor tehnice necesare, sunt înmatriculate la organele de poliție și conducătorii lor posedă permise de conducere valabile pentru categoria din care face parte autovehiculul condus.

Autoritatea de stat în domeniul transportului rutier

Ministerul Transporturilor, în calitate de organ de specialitate al administrației publice centrale, este autoritate de stat în domeniul transportului rutier și reprezintă autoritatea competentă care asigură realizarea, modernizarea, dezvoltarea și siguranța transporturilor rutiere.

Rețeaua de drumuri naționale

CAP. I – CARACTERISTICI TEHNICO-ECONOMICE

Transportul rutier este un mod de transport terestru și totodată un subsistem al sistemului național al transporturilor care asigura deplasarea în spațiu a mărfurilor și persoanelor cu ajutorul autovehiculelor (mijloace de transport auto-propulsate) și al mijloacelor tractate (remorci, trailere etc.).

Autovehiculele se caracterizează printr-o mobilitate deosebită, nefiind legate de instalații speciale fixe cum este cazul în transportul feroviar, de pildă (linii de cale ferată, depouri, triaje etc.). Datorită acestui fapt, ele pot pătrunde în locuri unde alte mijloace de transport nu au accesibilitate, constituind o componentă indispensabilă a transporturilor multimodale.

Cu ajutorul autovehiculelor se pot organiza transporturi directe de la furnizor și până la beneficiarul mărfurilor din țară sau străinătate, evitându-se transbordările pe parcurs și consecințele acestora: manipulări costisitoare; pierderi cantitative și calitative; rătăciri de colete; sustrageri etc. Totodată, devine posibilă folosirea unor ambalaje mai ușoare și mai ieftine, scurtarea perioadei de timp cât marfa se află în procesul de circulație.

Mijloacele de transport auto dezvoltă viteze tehnice și comerciale ridicate, fapt ce are o mare importanță în transportul de mărfuri perisabile, al celor care presupun un anumit grad de urgență etc. În transporturile pe distanțe mari, cum sunt cele internaționale, rulajul mijloacelor de transport auto este de două ori mai ridicat decât cel al vagoanelor de cale ferată (trei curse pe lună față de numai 1,5 curse, în medie), ceea ce contribuie la accelerarea proceselor de producție și desfacere, la creșterea eficienței utilizării autovehiculelor.

Numeroase mijloace de transport auto asigură temperaturi optime pentru conservarea calității mărfurilor pe parcursul transportului (între –200oC și +200oC). La export, de pildă, carnea congelată trebuie să aibă –180oC măsurate la os pentru a întruni condițiile de recepție la destinație, pe când fructele și legumele proaspete se transportă la temperaturi de 3 – 40oC. Datorită temperaturilor optime asigurate de instalațiile din dotare, periș abilitățile nu depășesc 1 – 2% în transportul auto, față de circa 8 – 10% în transportul pe calea ferată.

Mijloacele auto pot asigura livrări succesive, la termene stabilite, care-l scutesc pe beneficiar să creeze stocuri de siguranță importante. Se elimină astfel depozitarea excesivă, deprecierea mărfii în timpul depozitării, imobilizarea unor importante fonduri bănești în stocuri prea mari și se creează posibilitatea utilizării lor în alte scopuri; importatorul oferă un preț mai avantajos pentru asemenea livrări „în grafic”.

Autovehiculele pot fi redirijate ușor în parcurs, în funcție de conjunctura pieței externe sau alte considerente. În comerțul internațional de legume și fructe proaspete, de exemplu, în contractele de vânzare-cumpărare externă se practică clauza prețurilor curente din ziua livrării mărfii la destinație. Un autofrigorifer cu legume timpurii, de pildă, care trebuie să livreze marfa la Paris, poate fi redirijat în parcurs spre un alt oraș din Franța unde prețurile sunt mai ridicate.

Producția mijloacelor auto necesită investiții specifice mai mici, iar pregătirea conducătorilor auto se realizează cu cheltuieli mai reduse și într-un timp mai mic decât la calea ferată sau în transportul naval și aerian.

Pentru țările care-și produc singure mijloacele auto de care au nevoie și dispun de combustibili lichizi din producția proprie, cum este cazul țării noastre, cheltuielile în valută pentru transporturile internaționale sunt mai mici comparativ cu alte moduri de transport. Singurele cheltuieli în valută sunt taxele de șosele, alimentarea cu combustibil pe parcurs extern, diurna și cazarea conducătorilor auto, alte taxe.

Mijloacele de transport auto prezinta însă și anumite limite:

capacitatea lor de transport relativ redusă, în comparație cu cea a trenurilor de marfă sau a navelor comerciale, determină costuri specifice pe tonă-kilometru de câteva ori mai ridicate decât în transportul feroviar și naval;

eficiența în transportul auto se realizează îndeosebi pe distanțe scurte;

transportul auto este afectat în mod deosebit de actuala criză energetică pe plan mondial întrucât consumă combustibili costisitori și greu de procurat. Această situație, la momentul realizării lucrării, nu mai afectează atât de mult transporturile rutiere întrucât prețul petrolului este scăzut comparativ cu perioadele anterioare și chiar continuă să scadă.

Tendințele care se manifestă în prezent în transportul auto din România și din alte țări sunt generate tocmai de preocupările specialiștilor de a face acest mod de transport mai economic și mai rentabil. În acest sens, menționăm:

tendința de creștere a puterii și capacității de transport a mijloacelor auto. Autocamioanele moderne de mare capacitate se caracterizează prin robustețe, grad redus de uzură, perioadă de timp mai mare între doua reparații, autonomie mai mare de alimentare și costuri specifice de transport mai mici în comparație cu autovehiculele de capacitate medie și mică;

tendința de extindere a tracțiunii diesel, mult mai economică decât cea pe bază de benzină;

adâncirea specializării mijloacelor de transport auto atât în legătură cu creșterea partițiilor de marfă, cât și cu exigențele impuse de specificul transportului diverselor mărfuri;

creșterea preocupărilor pentru construirea unor mijloace de transport auto cu consumuri specifice de carburanți cât mai mici și extinderea cercetărilor pentru proiectarea și construirea unor autovehicule capabile să funcționeze prin utilizarea altor surse de energie.

CAP. II – COMPONENTELE INFRASTRUCTURII DE TRANSPORT RUTIER

Drumul

Prin drum se înțelege o cale de comunicație sub forma unei fâșii de teren special amenajată pentru circulația vehiculelor și pietonilor. Din drum fac parte integrantă de asemenea: podurile, viaductele, pasajele denivelate, tunelurile, construcțiile de apărare și consolidare, locurile de parcare și staționare precum și lucrările anexe ale drumurilor.

Ca suport material pe care se derulează circulația autovehiculelor, drumul condiționează prin calitățile sale mobilitatea autovehiculelor și eficiența exploatării lor tehnice și comerciale.

Un drum este cu atât mai bun cu cât solicită din partea autovehiculului o forță de tracțiune mai mică, permite circulația cu viteză mare în limitele legale admise, prezintă un grad de uzură minim și o siguranță maximă pentru circulație.

Drumurile situate în afara localităților sunt denumite în general șosele, iar cele din interiorul localităților străzi.

Totalitatea drumurilor situate pe întreg teritoriul țării formează rețeaua rutieră În cadrul acesteia, din punct de vedere al utilizării și importanței economice și administrative, deosebim:

drumurile publice, respectiv acele căi de comunicație terestră, cu excepția căilor ferate, amenajate pentru circulația vehiculelor și aflate în administrarea unui organ de stat, dacă sunt deschise circulației publice și satisfac cerințele de transport rutier ale întregii economii naționale și ale populației;

drumurile de exploatare, care satisfac cerințele de transport ale unor unități economice (industriale, forestiere, petroliere, agricole etc.).

La rândul lor, drumurile publice se împart în:

a) drumuri de interes republican;

b) drumuri de interes local.

Din categoria drumurilor de interes republican fac parte autostrăzile și drumurile naționale. Autostrăzile sunt drumuri de mare capacitate, rezervate exclusiv circulației autovehiculelor. Ele sunt prevăzute cu căi de rulare unidirecționale separate printr-o bandă mediană, intersectează denivelat orice altă cale de circulație, evită pe cât posibil localitățile, iar accesul și ieșirea autovehiculelor sunt permise numai prin locuri special amenajate.

Drumurile naționale fac legătura între principalele orașe ale țării și între acestea și punctele de frontieră cele mai importante.

Din categoria drumurilor de interes local fac parte: drumurile județene, cele comunale și rețeaua stradală a orașelor țării. Drumurile județene fac legătura între principalele localități ale județelor, iar cele comunale se ramifică din cele județene.

Elementele componente ale drumului, din punctul de vedere al suprafețelor care fac parte din amenajarea generală a acestuia sunt prezentate în Figura 1.

Fig. 1. Elementele componente ale drumului

La un drum se pot evidenția următoarele componente:

zona drumului – care este constituită de suprafața de teren ocupată de drum și de lucrările aferente acestuia. Zona drumului cuprinde ampriza și două fâșii laterale, situate de fiecare parte a amprizei, denumite zone de siguranță.

ampriza drumului – reprezintă fâșia de teren ocupată de către elementele constructive ale drumului. În ampriza drumului sunt cuprinse rigolele (sau șanțurile laterale) și platforma drumului, care la rândul ei cuprinde partea carosabilă și acostamentele.

partea carosabilă – este destinată circulației vehiculelor, circulația pe acostamente fiind cu totul accidentală și forțată de împrejurări.

Elementele constructive ale drumului se împart în două categorii: infrastructura și suprastructura. Infrastructura este partea corpului drumului care cuprinde terasamentele și lucrările de artă și susține suprastructura drumului. Suprastructura este acea parte a corpului drumului care cuprinde sistemul rutier și amenajarea acostamentelor. Prin corpul drumului se înțelege totalitatea elementelor care alcătuiesc terasamentele și complexul rutier (în limitele amprizei în rambleu și a șanțurilor la debleu), iar prin terasamente se înțelege totalitatea lucrărilor de pământ executate pentru realizarea drumului. Suprafața superioară amenajată a terasamentelor, pe care se așază sistemul rutier se numește patul drumului.

Asupra drumului acționează doi factori principali: vehiculele și agenții atmosferici. Vehiculele aplică drumurilor sarcini verticale (greutatea vehiculului amplificată prin coeficienții dinamici) și forțe orizontale (tangențiale) longitudinale și transversale. Agenții atmosferici: umiditatea, gerul, căldura excesivă, ploile, zăpada, acționează în sensul înrăutățirii calităților portante ale fundației drumului și a stratului superior aflat în contact direct cu roțile autovehiculului. Pentru a asigura funcționalitatea drumului, corpul acestuia trebuie astfel alcătuit încât drumul să nu sufere degradări, sau ca acestea să fie minime, sub acțiunea celor două categorii de factori care au fost enumerați mai devreme. Acest deziderat se realizează prin construirea corespunzătoare a sistemului rutier. Prin sistem rutier se înțelege ansamblul de straturi alcătuite din diferite materiale (nisip, pietriș, piatră spartă, piatră bolovani, beton, asfalt etc.), așezate succesiv pornind de la patul drumului în sus destinate suportării circulației în diferite condiții atmosferice și climatice. Sistemul rutier este alcătuit dintr-un substrat, straturi de fundație, straturi de bază și îmbrăcăminte. Unele dintre aceste straturi pot fi contopite sau lipsi. Straturile pot fi realizate dintr-o gamă foarte largă de materiale, pot avea grosimi diferite, ceea ce a condus la un foarte mare număr de soluții în ceea ce privește sistemul rutier.

Sistemele rutiere se clasifică în două mari categorii: sisteme rigide și sisteme nerigide. Sistemele rigide sunt acelea care au în componența lor un strat de beton, de ciment sau de macadam cimentat. Aceste sisteme caută să înlăture orice deformație a drumului sub acțiunea vehiculelor. Sistemele nerigide sunt acelea în compoziția cărora nu intră niciun strat de beton, ciment sau macadam cimentat. Ipoteza teoretică a acestor sisteme rutiere constă în admiterea deformației sub acțiunea vehiculului, cu revenirea integrală la starea inițială după trecerea acestuia.

Substratul se așază pe patul terasamentului, în scopul de a feri pământul de fundație de unele efecte dăunătoare. Stratul de fundație este partea din sistemul rutier prin care se transmit și se repartizează patului drumului solicitările verticale provenite din circulația vehiculelor, în limitele de rezistenta ale acestuia. Stratul de baza este partea din sistemul rutier situat intre îmbrăcăminte și stratul de fundație, având rolul de a prelua din încărcările datorate traficului, în special eforturile tangențiale și de întindere, repartizând fundației eforturile verticale în limita capacității de rezistență a acesteia. Îmbrăcămintea rutieră este partea superioară a sistemului rutier, alcătuită din unul sau două straturi care suportă direct acțiunile traficului și agenților atmosferici. Stratul superior se mai numește strat de uzură, iar cel inferior se mai numește strat de legătură. Sistemul rutier, împreună cu zona activă a terasamentelor din patul drumului, până la adâncimea la care practic nu se mai resimte influența sarcinilor verticale introduse de către vehicule, se numește complex rutier.

Geometria drumului

Elementele geometrice ale drumului sunt:

în plan orizontal – aliniamentele și curbele;

în profil longitudinal – declivitățile și curbele verticale pentru racordarea declivităților succesive;

în profil transversal – lățimile elementelor componente ale drumului și pantele transversale.

Elementele geometrice ale drumului trebuie astfel stabilite încât să asigure următoarele:

omogenitatea traseului, în sensul posibilității păstrării aceleiași viteze pe porțiuni cât mai lungi (viteza de proiectare corespunzătoare clasei tehnice a drumului), precum și trecerea treptată (lină) de la aceste viteze la cele superioare sau inferioare;

vederea de ansamblu, în special în punctele sau sectoarele deosebite cum sunt intersecțiile, ramificațiile, accesele etc.;

sesizarea din timp a obstacolelor pentru evitarea pericolelor de accidentare;

posibilitatea de percepere a desfășurării în continuare a traseului drumului;

scurgerea apelor pluviale de pe suprafața drumului;

ținuta corectă a autovehiculului în mers, inclusiv compensarea parțială a forței centrifuge în curbe, pentru asigurarea confortului și mai ales evitarea derapării.

Clasificarea drumurilor

Clasificarea drumurilor se face după clasa tehnică a acestora. Fiecărei clase tehnice îi corespunde o anumită categorie de drum. Clasa tehnică a drumurilor publice se stabilește în funcție de intensitatea traficului într-o perspectivă de 15 ani, care reprezintă media zilnică anuală (în 24 de ore) exprimată în vehicule fizice și vehicule etalon (autoturisme).

Tabelul 1 – Clasificarea drumurilor

Fiecărei clase tehnice i se asociază așa numita viteză de proiectare. Prin viteză de proiectare se înțelege viteza minimă care trebuie asigurată pe orice sector al drumului, pentru circulația în depline condiții de siguranță.

Tabelul 2 – Viteze de proiectare pentru drumuri

În figurile de mai jos sunt prezentate secțiunile transversale ale unei autostrăzii cu câte două benzi de circulație pe fiecare sens, în regiuni de șes și de deal (Fig. 2A) și de munte (Fig. 2B).

Fig. 2A. Secțiune transversală autostradă în regiune de șes/deal

Fig. 2B. Secțiune transversală autostradă în regiune de munte

În Fig. 3 este prezentată secțiunea transversală a drumului național cu două benzi de circulație. Pe drumurile destinate circulației internaționale lățimea platformei este de 19m.

Fig. 3. Secțiune transversală drum național

În următoarele figuri sunt prezentate secțiuni transversale ale drumului național cu 2 benzi de circulație din clasa tehnică III, destinate circulației internaționale (Fig. 4A), din clasa tehnică III (Fig. 4B) și din clasele tehnice IV și V (Fig. 4C).

Fig. 4A. Secțiune transversală drumuri clasa tehnică III destinat circulației internaționale

Fig. 4B. Secțiune transversală drumuri clasa tehnică III

Fig. 4C. Secțiune transversală drumuri clasa tehnică IV, V

Secțiunea transversal a drumului județean este identică cu cea prezentată în Fig. 4C.

În Fig. 5 este prezentată secțiunea transversală a drumului comunal.

Fig. 5. Secțiune transversală a unui drum comunal

Rețeaua drumurilor din România

În România unele din drumurile naționale fac parte din Drumurile Europene. Drumurile Europene care trec prin România sunt: E58; E60; E68; E70; E79; E81; E85; E87 (Clasa A); E574; E576; E577; E578; E581; E583; E584; E671; E673; E675; E771 (clasa B).

Șapte Drumuri Naționale cu un număr care pornesc din București într-o distribuție radială. Totuși, datorită poziției Bucureștiului în partea de Sud-Est a țării, sistemul de numerotare al drumurilor nu este reprezentativ după importanța acestora.

Lungimea drumurilor din România este de 199.705 km și acestea sunt clasificate în următoarele rețele distincte:

Tabelul 3 – Lungimea categoriilor de drumuri în România

Fig. 6. Rețeaua de drumuri din România

Tabelul 4 – Rețeaua de drumuri naționale și autostrăzi la 01.01.2013

Autoritatea de stat în domeniul transportului rutier

Ministerul Transporturilor, în calitate de organ de specialitate al administrației publice centrale, este autoritate de stat în domeniul transportului rutier și reprezintă autoritatea competentă care asigură realizarea, modernizarea, dezvoltarea și siguranța transporturilor rutiere.

În calitate de organ de specialitate al administrației publice centrale, Ministerul Transporturilor are următoarele atribuții:

elaborează strategiile de dezvoltare a activităților de transport rutier și reglementările specifice acestui mod de transport;

elaborează programe de dezvoltare și modernizare a sistemului național de transport rutier, de siguranță rutieră și de protecție a mediului;

asigura condițiile unui mediu concurențial normal în activitatea de transport rutier, în corelație cu celelalte moduri de transport;

stabilește norme obligatorii pentru operatorii de transport, condițiile tehnice pe care trebuie să le îndeplinească vehiculele rutiere, metodologia de omologare pentru circulație a autovehiculelor și cea de inspecție tehnică periodică a acestora; controlează respectarea reglementarilor specifice de către utilizatorii infrastructurilor și de către operatorii de transport rutier.

Ministerul Transporturilor, în calitate de autoritate de stat în domeniul transporturilor rutiere, are următoarele atribuții:

exercită autoritatea de registru și inspecție în transporturile rutiere și ține evidența tuturor tipurilor de vehicule admise în circulație (cu excepția celor a căror evidență este ținută de M.Ap.N., M.A.I. etc);

certifică încadrarea vehiculelor rutiere în normele tehnice privind siguranța circulației.

Caracteristic transporturilor rutiere din țara noastră, dar și din alte țări, este faptul că drumurile și autovehiculele se află în administrare diferită.

Autostrăzile și drumurile naționale, respectiv drumurile de interes republican, se află în administrarea Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România – S.A. (C.N.A.D.N.R.-S.A.). Drumurile județene se află în administrarea primăriilor județene, cele comunale în administrarea primăriilor comunale, iar rețeaua stradală a orașelor – în administrarea primăriilor orașelor respective.

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România este organizată și funcționează în conformitate cu Ordonanța de Urgență nr.84/18.09.2003 și cu regulamentul de organizare și funcționare al acesteia. Ea este persoana juridică finanțată de la bugetul statului iar Ministerul Transporturilor este împuternicit să reprezinte interesele statului roman în cadrul C.N.A.D.N.R.

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România are ca obiect de activitate administrarea, întreținerea și exploatarea autostrăzilor și drumurilor naționale în scopul desfășurării traficului rutier în condiții de siguranță a circulației și coordonează dezvoltarea unitară a întregii rețele de drumuri în concordanță cu cerințele economiei naționale și cele de apărare. Ea este împuternicită să aprobe construcția și modernizarea drumurilor naționale potrivit competențelor și îndeplinește funcția de avizare, coordonare și control a activității pe rețeaua de drumuri locale și de exploatare.

Documentațiile tehnice privind lucrările de învestiții referitoare la modernizarea, construcția și sistematizarea drumurilor naționale trebuie avizate de Ministerul Apărării Naționale, prin Marele Stat Major.

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România are ca principale atribuții următoarele:

elaborează studii, prognoze și programe pentru dezvoltarea și sistematizarea rețelei de drumuri și construcția de autostrăzi în România pentru a satisface nevoile economice și cele de apărare;

emite norme tehnice obligatorii pentru toate organele și organizațiile ce au în administrare sau în folosință drumuri publice sau de exploatare;

asigură gestiunea și repartizarea fondurilor alocate de la buget pentru construcția, modernizarea, exploatarea și întreținerea drumurilor și podurilor;

organizează licitații pentru finanțarea și execuția lucrărilor de construcții, de drumuri și autostrăzi în scopul realizării programelor aprobate;

asigură cooperarea și întreținerea de relații pe plan tehnic și economic în domeniul drumurilor și autostrăzilor, cu organisme și organizații internaționale.

În structura organizatorică a Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România funcționează direcții, servicii, oficii și birouri, precum și unități exterioare.

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România este condusă de un consiliu de administrație numit prin Ordin al ministrului transporturilor.

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România își acoperă cheltuielile în întregime din alocația bugetara, nu calculează, nu virează amortismente și nu are ca scop obținerea de profituri.

În scopul realizării ritmice a lucrărilor de întreținere și siguranță a circulației și a repunerii în stare de funcționare a unor drumuri naționale, Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România poate utiliza credite bancare.

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România are în exploatare o rețea de 14.683 km drumuri naționale. În prezent sunt sectoare de drumuri naționale cu două benzi de circulație în care capacitatea rețelei nu mai satisface fluența și siguranța în circulație, având un trafic ce depășește limita de 7500 vehicule fizice în 24 ore (București-Brașov, București-Giurgiu, Craiova-Pitești etc.).

Potrivit aprecierilor specialiștilor din Ministerul Transporturilor, în prezent se circulă în regim de saturație pe cca 1/3 din lungimea drumurilor naționale. Va crește în continuare traficul greu și foarte greu, ceea ce duce la scăderea capacității portante a structurii drumurilor existente și la pierderi de sute de miliarde de lei pe an pentru utilizatorii drumurilor.

De altfel, starea actuală necorespunzătoare a rețelei de drumuri produce consumuri suplimentare de carburanți pentru autovehicule care se ridica la 1,2 milioane tone/an.

Comparativ cu țările europene dezvoltate din punct de vedere rutier, România continuă să se mențină pe o treaptă inferioară în ceea ce privește asigurarea fondurilor necesare pentru întreținerea și repararea rețelei de drumuri publice, spre deosebire de marea majoritate a țărilor europene care au aplicat taxe utilizatorilor drumurilor acoperind integral cheltuielile necesare.

De aceea se impune cu necesitate promovarea unui act legislativ și în țara noastră pentru susținerea financiară a infrastructurii transporturilor rutiere și realizarea unor obiective strategice care să asigure pe termen lung:

îmbunătățirea stării tehnice a rețelei de drumuri publice existente prin măsuri de întreținere și ranforsare;

crearea condițiilor necesare pentru aducerea rețelei rutiere la nivelul standardelor europene și asocierea României în Comunitatea Europeană prin mari lucrări de modernizare;

dezvoltarea etapizată a unei rețele de autostrăzi și drumuri expres pe baza unui program, care să aibă la bază studii aprofundate de fezabilitate.

În anul 1985 media zilnică anuală a autovehiculelor care circulau pe drumurile naționale era de 2.614, iar în anul 2010 numărul acestora aproape s-a dublat la 6.041. Prognozele arată că până în anul 2025 numărul autovehiculelor care se vor deplasa pe drumurile României ar putea crește până la 8.974.

În anul 2010 înregistrarea circulației pe rețeaua de drumuri publice s-a realizat prin 943 de POSTURI de înregistrare pe drumurile naționale, 2.202 pe drumurile județene și 184 pe drumurile comunale.

Tabelul 5 – Evoluția traficului rutier pe rețeaua de drumuri naționale

Fig. 7. Reprezentarea grafică a evoluției traficului pe drumurile naționale

Autovehiculul

Autovehiculele și remorcile acestora pot circula pe drumurile publice din România numai dacă starea lor tehnică corespunde normelor și standardelor naționale de siguranță rutieră și protecție a mediului înconjurător.

Pentru a putea fi menținute în circulație, autovehiculele și remorcile înmatriculate trebuie supuse periodic, de către proprietari, unei inspecții tehnice. De exemplu, automobilele utilitare, cele specializate și speciale, autoremorcherele și remorcile acestora, având masa totală maximă autorizată mai mare de 3,5 t, precum și tractoarele rutiere și remorcile acestora sunt supuse inspecției tehnice la cel mult un an.

Inspecția tehnică se efectuează în stații de inspecție tehnică autorizate și constă în verificarea stării tehnice a autovehiculului, fără demontare, utilizându-se aparatura adecvată.

Dacă vehiculul corespunde normelor prescrise, stația de inspecție tehnică consemnează în anexa certificatului de înmatriculare data până la care trebuie efectuată următoarea inspecție tehnică și aplică ecusonul de inspecție tehnică pe placa de înmatriculare.

Dacă starea tehnică nu corespunde în totalitate normelor prescrise, stația de inspecție tehnică poate permite circulația pe o perioadă care nu poate depăși 30 de zile.

Stațiile de inspecție tehnică execută inspecțiile tehnice la un tarif unic, corespunzător categoriei autovehiculului.

Autovehiculele și remorcile care urmează să fie înmatriculate pentru prima data în România, trebuie să fie omologate pentru circulația pe drumurile publice prin Registrul Auto Român.

Omologarea pentru circulația pe drumurile publice trebuie solicitată de către producători sau reprezentanții autorizați ai acestora ori, după caz, de persoanele care le importa sau le construiesc din piese detașate și poate fi individuală sau de tip.

Dacă tipul de autovehicul corespunde normelor tehnice de siguranță a circulației și de protecție a mediului înconjurător precum și folosinței căreia îi este destinat, Registrul Auto Român eliberează un certificat de omologare pentru circulație, conținând descrierea sumară a elementelor care caracterizează acest tip de autovehicul.

Conducătorul autovehiculului

Autovehiculele pot fi conduse pe drumurile publice numai dacă, pe lângă îndeplinirea condițiilor tehnice necesare, sunt înmatriculate la organele de poliție și conducătorii lor posedă permise de conducere valabile pentru categoria din care face parte autovehiculul condus.

Înainte de plecarea în cursă, conducătorul autovehiculului este obligat să verifice starea tehnică a acestuia și în special sistemele de transmisie, direcție, frânare, rulare, lumini și semnalizare. Daca autovehiculul nu îndeplinește condițiile tehnice, conducătorul său nu va pleca în cursa.

În timpul conducerii, conducătorul autovehiculului trebuie să aibă asupra sa:

permisul de conducere, cu anexa acestuia;

certificatul de înmatriculare a autovehiculului;

foaia de parcurs pentru autovehiculele aparținând persoanelor juridice;

dovada verificării tehnice anuale sau, după caz, talonul cu reviziile tehnice ale autovehiculului.

El trebuie să respecte riguros, în timpul conducerii, semnificația mijloacelor de semnalizare rutieră, semnalele agenților de circulație și ale conducătorilor de vehicule. De asemenea, trebuie să execute în siguranță și cu respectarea normelor legale manevrele privind încadrarea autovehiculului în mers, depășirea altor vehicule, acordarea priorității de trecere, întoarcerea și mersul înapoi, trecerea la nivel cu liniile de tramvai și cu cele de cale ferată, oprirea și staționarea voluntară, parcarea s.a. Totodată conducătorul autovehiculului trebuie să aibă în permanență o conduită preventivă și o etică profesională deosebită.

Transportul rutier efectuează deplasarea în spațiu a bunurilor și oamenilor cu ajutorul autovehiculelor care sunt mijloace de transport autopropulsate.

Ca particularitate a acestor mijloace de transport se remarcă faptul că dispun de o mare mobilitate, putând fi întrebuințate, în funcție de vreme, pe orice fel de drum. Transportul auto oferă posibilitatea încărcării mărfii direct de la punctul de expediere și descărcarea ei direct la punctul de destinație, fără a fi necesare transbordări și manipulări suplimentare.

Mijloacele de transport auto se deplasează cu viteze mari ca urmare a vitezei comerciale mari și a simplității operațiunilor tehnologice de încărcare și descărcare. Ele se pot pregăti rapid și ușor în vederea efectuării transportului, necesitând cheltuieli reduse în acest scop.

Transportul auto oferă cea mai mare eficientă pe distanțe scurte.

CAP. III – NORME SPECIFICE DE SECURITATE A MUNCII

Normele specifice de securitate a muncii sunt reglementări cu aplicabilitate națională care cuprind prevederi minimal obligatorii pentru desfășurarea principalelor activități din economia națională în condiții de securitate a muncii.

Normele specifice de securitate a muncii fac parte dintr-un sistem unitar de reglementari privind asigurarea sănătății și securității în muncă, sistem compus din:

Norme generale de protecție a muncii care cuprind prevederile de securitate a muncii și de igiena muncii, general valabile pentru orice activitate;

Norme specifice de securitate a muncii care cuprind prevederile de securitate a muncii, specifice unor anumite activități sau grupe de activități, detaliind prin aceasta prevederile normelor generale de protecție a muncii.

Prevederile tuturor acestor norme specifice de securitate a muncii se aplică cumulativ și cu valabilitate națională, indiferent de forma de organizare sau proprietate în care se desfășoară activitatea pe care o reglementează.

Structura sistemului național de norme specifice de securitate a muncii urmărește corelarea prevederilor normative cu pericolele specifice uneia sau mai multor activități și reglementarea unitară a măsurilor de securitate a muncii pentru activități caracterizate prin pericole comune.

Structura fiecărei norme specifice de securitate a muncii are la bază abordarea sistemică a aspectelor de securitate a muncii, practicată în cadrul Normelor generale de protecție a muncii.

Conform acestei abordări, procesul de muncă este tratat ca un sistem complex structurat, compus din următoarele elemente care interacționează reciproc:

Executantul: omul implicat nemijlocit în executarea unei sarcini de muncă;

Sarcina de muncă: totalitatea acțiunilor ce trebuie efectuate prin intermediul mijloacelor de producție și în anumite condiții de mediu, pentru realizarea scopului procesului de muncă;

Mijloace de producție: totalitatea mijloacelor de muncă (instalații, utilaje, mașini, aparate, dispozitive, unelte etc.) și a obiectelor muncii (materii prime, materiale etc.) care se utilizează în procesul de muncă);

Mediul de muncă: ansamblul condițiilor fizice, chimice, biologice și psihologice în care, unul sau mai mulți executanți își realizează sarcina de muncă.

Prevederile sistemului național de reglementări normative pentru asigurarea securității muncii constituie, alături de celelalte reglementari juridice referitoare la sănătatea și securitatea în muncă, baza pentru:

activitatea de concepție a echipamentelor de muncă și a tehnologiilor;

autorizarea funcționării unităților;

instruirea salariaților cu privire la securitatea muncii;

cercetarea accidentelor de muncă și stabilirea cauzelor și a responsabilităților.

Normele specifice de securitate a muncii pentru transporturi rutiere cuprind prevederi de securitate a muncii pentru prevenirea accidentelor de muncă în activitățile de exploatare a autovehiculelor.

Normele specifice de securitate a muncii au ca scop eliminarea sau diminuarea pericolelor de accidentare existente în cadrul acestor activități, proprii celor patru componente ale sistemului de munca (executant – sarcină de muncă – mijloace de producție – mediu de muncă).

Normele se aplică atât persoanelor juridice cât și persoanelor fizice care utilizează în activitatea de exploatare mijloace auto.

Aceste norme se aplică cumulativ cu prevederile Normelor Generale de Protecție a Muncii și, selectiv, cu prevederile Regulamentului pentru aplicarea Decretului 328/1966 privind circulația pe drumurile publice și pentru stabilirea și sancționarea contravențiilor în acest sector, cu modificările ulterioare și ale Condițiilor tehnice pentru vehicule rutiere în vederea admiterii în circulație pe drumurile publice din Romania, nr. 158/1994 ale Ministerului Transporturilor și nr. 380/1994 ale Ministerului Administrației și Internelor.

BIBLIOGRAFIE

http://ro.wikipedia.org/wiki/Transport

http://www.cnadnr.ro/ – Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România

Matei V. – Importanța strategică a infrastructurii naționale, Ed. I.S.P.R.I., 2013

Monitorul Oficial – Legislație în domeniul transportului rutier

NSSM 23 – Norme specifice de securitate a muncii pentru transporturi rutiere