Infractiunile Privitoare la Viata Sexuala Violul

INTRODUCERE

1. Considerații generale

2. Analiza juridică a violului și circumstanțele agravante

2.1. Obiectul juridic

2.2. Latura obiectivă

2.3. Latura subiectivă

2.4. Subiectul juridic

3. Acțiuneaa juridică a acțiunilor violente cu caracter sexual art. 172 C.P. și circumstanțele agravante;

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

I N T R O D U C E R E

Constrîngerea persoanei de sex feminin la raport sexual, precum și realizarea raportului sexual profitînd de neputința acesteia de a se apara sau de a-și exprima voința, constituie forma cea mai brutală de încălcare a libertății ei sexuale și, totodată, jignirea cea mai profundă ce i se poate aduce. În afară de aceasta, fapta poate atrage și alte consecințe de mare gravitate (dezechilibru moral, cu implicații în viața de familie sau în societate, o vătămare corporală, moartea sau sinuciderea victimei).De aceea, legiuitorul, incriminînd fapta sub denumirea „Violul” și sancționînd-o sever, a așezat-o la începutul secțiunii consacrate infracțiunilor privitoare la vaița sexuală pentru a sublinia și prin aceasta marea sa gravitate.

Pentru indicarea acțiunilor prin care se realizează elementul material al infracțiunilor privitoare la viața sexuală, Codul penal folosește o terminologie adecvată, făcînd destincție între raport sexual, prin care desemnează actul sexual firesc între două persoane de sex opus, relații sexuale, prin care desemnează actele sexuale neferești între persoane de același sex, și acte de perversiune sexuală, prin care desemnează actele nefirești în legătură cu viața sexuală altele decît cele care constituie relații sexuale între persoane de același sex.

Această temă este foarte actuală, chiar și dacă nu sunt respectate acele elemente de drept penal.

Întrucît activitatea materială prin care se realizează infracțiunile privitoare la viața sexuală se exercită, de cele mai multe ori, direct asupra corpului unei persoane, corpul persoanei împotriva cărei se săvîrșește fapta constituie, în acele cazuri, obiectul material al infracțiunii. Există și infracțiuni privitoare la viața sexuală a persoanei care nu au un obiect material (corupția sexuală).

1. Considerații generale

Violul este, indubitabil, cea mai gravă infracțiune sexuală, deoarece aproape în toate cazurile este legat de cauzarea victimei a prejudiciului fizic și a traumei psihice. Violul poate duce la vătămări vaste ale organelor ginitale și ale țesuturilor adiacente, să se soldeze cu dereglări neuropsihice grave și durabile în timp.

În art. 171 alin. 1, CP, este prevăzută răspunderea penală pentru viol, acesta fiind defenit ca “raport sexual cu aplicarea forței fizice, amenințări sau profitînd de starea de neputință a părții vătămate”.

Legislația penală incriminează o serie de fapte care se referă la viața sexuală a persoanei. Legislația în vigoare atribuie infracțiunile sexuale la infracțiuni contra vieții, sănătății, libertății și demnității personale.

Toate infracțiunile sexuale pot fi împărțite în trei grupe:

infracțiunile contra libertății sexuale;

infracțiunile contra inviolabilității sexuale și dezvoltării normale a minorilor;

infracțiunile contra stabilirii normale a raporturilor sexuale.

Libertatea individuală include, și libertatea sexuală, adică libertatea persoanei, indiferent de sex, de a lua hotărîri în domeniul vieții sexuale, fără temerea că i s-ar putea produce vreun rău. Legea asigură persoanei libertatea sexuală, dar impune, totodată, ca această libertate să nu fie exercitată în mod abuziv. De aceea, constituie infracțiuni prezentînd pericol social, nu numai faptele de încălcare a libertății sexuale, ci și faptele de exercitare a acestei libertăți peste limitele admise.

Pericolul social a acestor infracțiuni rezidă în faptul că ele aduc prejudicii unor așa valori sociale importante ca libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei, sănătatea victimei, dezvoltarea morală și fizică normală a minorilor, cinstea și demnitatea persoanei, împiedică desfășurarea normală a vieții sexuale a membrilor societății, crează o stare de dezichilibru în relațiile sociale.

Profesorul rus V. Kudreavțev sublinia just că necesitatea sexuală nu constituie cauza infracțiunilor sexuale, iar noi nu condamnăm vinovatul pentru această necesitate, ci pentru satisfacerea ei prin metode antisociale (violelență, perventire a minorilor etc.).

Potrivit art. 171 C.P. violul constă în raportul sexual cu subiect al violului (bărbat sau femeie) realizat prin constrîngerea acesteia sau profitînd de neputința, de imposibilitatea ei de a-și exprima voința. Conform Codului penal nou ca subiect al dreptului penal poate fi atît bărbatul, cît și femeiea. Forma exprimată mai sus este forma simplă sau tip a infracțiunii de viol, fapta se poate comite și în condiții agravante:

victima este o persoană ce nu a împlinit vîrsta de 14 ani;

au participat mai multe persoane la viol;

victima se află în îngrijirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;

s-a căuzat victimei o vătămare a integrității corporale sau a sănătății;

în urma violului s-a produs moartea sau sinucudirea victimei.

Pentru a devulga subiectul mai detaliat putem spune că în afara relațiilor sociale referitoare la viața sexuală, care constituie obictul juridic principal al infracțiunilor pe care le analizăm prin săvîrșirea unora dintre aceste infracțiuni, pot fi vătămate și alte relații sociale; astfel, în cazul, violului – de exemplu, dacă se folosește violența pentru constrîngerea victimei la raport sexual, sunt vătămate și relații sociale referitoare la integritatea corporală sau sănătatea persoanei. Aceste relații sociale, apărate în principal prin incriminarea unor fapte făcînd parte alte categorii de infracțiuni, pot fi vătămate și prin săvîrșirea unora dintre infracțiunile privitoare la viața sexuală a persoanei, constituie, astfel, obiectul lor juridic secundar.

Obiectul nemijlocit al infracțiunii sexuale îl constituie relațiile sociale a căror existență și normală desfășurare sunt condiționate de apărarea libertății sexuale a persoanelor împotriva actelor de violență ori de presiune morală. Infracțiunile sexuale au nu numai un obiect specific, dar se deosebesc de alte infracțiuni și prin trăsăturile lor obiective.

Potrivit însușirilor lor obiective, infracțiunile sexuale pot fi săvărșite numai prin acțiuni active și trebuie să lezeze sau să creeze posibilitatea reală de pricinuire a unor daune intereselor sexuale ale persoanei. Toate infracțiunile sexuale au un caracter intenționat și se săvîrșesc în scopul satisfacerii necesităților sexuale ale vinovatului sau ale altor persoane.

Obiectul material. Întrucît activitatea materială prin care se realizează infracțiunile privitoare la viața sexuală se exercită, de cele mai multe ori, direct asupra corpului unei persoane, corpul persoanei împotriva cărei se săvîrșește fapta constituie, în acele cazuri, obiectul material al infracțiunii. Există și infracțiuni privitoare la viața sexuală a persoanei care nu au un obiect material (corupția sexuală).

Subiectul. Marea majoritate a infracțiunilor privitoare la viața sexuală sunt infracțiuni proprii, ele neputînd fi săvîrșite decît de o persoană care, în afara condițiilor cerute de lege subiectului oricărei infracțiuni, îndeplinește și o anumită condiție specială, astfel, infracțiunile de viol, raport sexual cu o minoră, seducție nu pot fi săvîrșite decît de un bărbat, cît și de o femeie infracțiunea de incest nu poate fi săvîrșită decît de o persoană care are o anumite calitate de rudenie în raport cu victima etc.

O particularitate care trebuie subliniată constă în aceea că unele dintre infracțiunile privitoare la viața sexuală – relațiile sexuale între persoanele de același sex, perversiunea sexuală, incestul – nu pot fi săvîrșite decît prin cooperarea a două persoane, ambele răspunzînd din punct de vedere penal, în afară de cazul în care există o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei pentru una din ele.

Infracțiunile privitoare la viața sexuală sunt succeptibile, în principiu, de săvîrșirea cu participație. Dar, și sub acest aspect, există unele particularități. Astfel, infracțiunea de viol, precum și celelalte infracțiuni privitoare la viața sexuală care presupun un raport sexual, nu pot fi săvîerșite cu participație penală în forma coatoratului.

Latura obiectivă. Infracțiunile privitoare la viața sexuală sunt infracțiuni comisive; ele se realizează – sub aspectul laturii obiective – prin acțiuni, care constituie fie o încălcare a libertății în domeniul vieții sexuale, fie o folosire abuzivă a acestei libertăți. Astfel, unele dintre aceste infracțiuni presupun un raport sexual realizat prin constrîngere (violul), fără un consimțămînt valabil (raportul sexual cu o minoră) sau cu un comsimțămînt obținut prin introducerea în eroare a victimei, cu ajutorul unor promisiuni de căsătorie (seducția). Altele presupun relații sexuale între persoane de același sex (infracțiunea cu aceiași denumire), săvîrșirea unor acte de perversiune sexuală (perversiunea sexuală) sau un caracter obscent (corupția sexuală). În sfîrșit, una dintre aceste infracțiuni – incestul – presupune un raport sexual între rude în linie directă sau între frați și surori.

Pentru indicarea acțiunilor prin care se realizează elementul material al infracțiunilor privitoare la viața sexuală, Codul penal folosește o terminologie adecvată, făcînd destincție între raport sexual, prin care desemnează actul sexual firesc între două persoane de sex opus, relații sexuale, prin care desemnează actele sexuale neferești între persoane de același sex, și acte de perversiune sexuală, prin care desemnează actele nefirești în legătură cu viața sexuală altele decît cele care constituie relații sexuale între persoane de același sex.

Latura obiectivă a infracțiunilor de care ne ocupăm include și raportul de cauzalitate între acțiunea făptuitorului și urmarea care s-a produs. Acest raport trebuie stabilit numai în cazul urmăririi constînd în producerea unui scandal public și în cazul producerii urmărilor cu caracter secundar la care ne-am referit. În toate celelalte cazuri, raportul de cauzalitate nu trebuie stabilit în mod special, deoarece existența sa rezultă din însăși săvîrșirea de către făptuitor al acțiunii incriminate.

Latura subiectivă. Infracțiunile privitoare la viața sexuală se săvîrșesc numai cu intenție. Deși, în cazul acestor infracțiuni, intenția se prezintă de regulă, sub forma intenției directe, totuși, în unele cazuri forma de vinovăție a făptuitorului poate fi și intenția indirectă (în cazul corupției sexuale). Unele dintre formele agravate ale infracțiunilor de care ne ocupăm se săvîrșesc cu prea rea intenție (de exemplu, violul care a avut ca urmare vătămare corporală gravă, moartea sau sinucidirea victemei).

Latura subiectivă a infracțiunii de viol se manifestă prin vinovăție în formă de intenție directă.

Motivul violului este, de cele mai dese ori, tendința satisfacerii necesității sexuale, dar poate fi și de alt gen: răzbunare, dorința de a face de rîs pe persoană, de a o constrînge să se căsătorească etc.

Desfășurarea activității infracționale. Actele de pregătire în cazul infracțiunilor de care ne ocupăm, nu se pedepsesc, potrivit regulilor înscrise în partea generală a Codului penal. Tentativa, posibilă la toate infracțiunile privitoare la viața sexuală, se pedepsește, cu excepția tentativei la infracțiunea de seducție. Consumarea acestor infracțiuni are loc în momentul în care se săvîrșește acțiunea incriminată, cu excepția infracțiunii de perversie sexuală și a infracțiunii de relații sexuale între persoane de același sex, care se consumă în momentul producerii scandalului public, precum și a formelor agravate ale unora dintre ele, care, presupunînd, de asemenea, producerea unui rezultat, se consumă în momentul producerii acelui rezultat.

Sancționarea. Unele dintre infracțiunile privitoare la viața sexuală și, mai ales, în unele dintre formele lor agravate, prezintă o mare gravitate. Dmentul producerii scandalului public, precum și a formelor agravate ale unora dintre ele, care, presupunînd, de asemenea, producerea unui rezultat, se consumă în momentul producerii acelui rezultat.

Sancționarea. Unele dintre infracțiunile privitoare la viața sexuală și, mai ales, în unele dintre formele lor agravate, prezintă o mare gravitate. De aceea, în aceste cazuri legea prevede pedeapsa închisorii cu limite ridicate (pînă la 20 de ani – de exemplu, pentru violul care a avut ca urmare moartea sau sinucidirea). Pentru infracțiunile din această categorie a căror gravitate nu este atît de ridicată, pedeapsa închisorii prevăzută de lege are limite mai reduse. Într-un singur caz – corupția sexuală – pedeapsa închisorii are ca alternativă amenda.

În cazul violului în formă simplă, acțiunea penală se pune în mișcare la plîngerea prealabilă a persoanei vătămate, iar în cazul seducției, împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

Forme agravate. Cu excepția seducției și a corupției sexuale, infracțiunile privitoare la viața sexuală sunt prevăzute în formă simplă cît și în formă agravată. Circumstanțele agravante constau, de cele mai multe ori, în producerea unui rezultat mai grav, constînd fie în vătămarea gravă a integrității corporale a victimei, fie în moartea sau sinuciderea acesteia.

2. Analiza juridică a violului și circumstanțele agravante

Constrîngerea subiectului la raport sexual, precum și realizarea raportului sexual profitînd de neputința acesteia de a se apara sau de a-și exprima voința, constitue forma cea mai brutală de încălcare a libertății ei sexuale și, totodată, jignirea cea mai profundă ce i se poate aduce. În afară de aceasta, fapta poate atrage și alte consecințe de mare gravitate (dezechilibru moral, cu implicații în viața de familie sau în societate, o vătămare corporală, moartea sau sinuciderea victimei).

Noțiunea „raport sexual (coitus)” nu este un termen juridic, ci medical și trebuie înțeles în felul în care este tratat de știința medicală. Raportul sexual, în calitatea sa de act fiziologic, reprezintă intromisiunea membrului viril în organele ale subiectului violului, adică bărbatul sau femeia pot fi partea vătămată.

De aceea, legiuitorul, incriminînd fapta sub denumirea „Violul” și sancționînd-o sever, a așezat-o la începutul secțiunii consacrate infracțiunilor privitoare la vaița sexuală pentru a sublinia și prin aceasta marea sa gravitate. Potrivit art. 171 alin. 1, 2 C.P., infracțiunea constă în raportul sexual cu o persoană de sex feminin, cît și masculin prin constrîngerea acesteia sau profitînd de imposibiltatea ei de a se apara sau de a-și exprima voința.

Infracțiunea de viol se consideră consumată din momentul cînd s-a început raportul sexual, indiferent de consecințele lui. Acea circumstanță, în care victima a rămas feciaoră, prin esența sa, nu dă temeiuri de a califica acțiunile săvîrșite în privința ei ca tentativă de viol.

Potrivit art. 171 Cod penal violul constă în raportul sexual cu subiectul violului cauzat prin constrângerea acesteia sau profitînd de neputința, de imposibilitatea ei de a-și exprima voința. Forma exprimată mai sus este forma simplă sau tip a infracțiunii de viol, fapta se poate comite și în conditii agravante:

victima poate fi atît o femeie cît și un bărbat ce nu a împiinit vârsta de 14ani;

au participat mai multe persoane la viol;

victima se află în îngrijirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;

s-a cauzat victimei o vătămare a integrității corporale sau a sănătății;

în urma violului s-a produs moartea sau sinuciderea victimei.

Obiectul juridic al infracțiunii de viol este complex și consta, în pnncipal, în dreptul și libertatea persoanei de sex feminin la o viață sexuală normală, la adăpost de orice constrângere, iar în subsidiar, în dreptul persoanei la viață, integritate corporală și sănătate drepturi ce pot fi încălcate prin săvîrșirea faptei.

Obiectul material al infracțiunii constă în corpul persoanei în viață, raportul sexual cu cadavrul acesteia constituind infracțiunea de profanare de cadavre și nu viol.

Subiect activ al infracțiunii de viol poate fi persoana de sex masculin, cît și femenin înzestrată cu capacitatea biofiziologică de a realiza contact sexual. Dacă bărbatul nu are aptitudinea biofmologică de a realiza raport sexual, nu va răspunde pentru tentativă la infracțiunea de viol ci pentru o infracțiune consumata contra persoanei feminine (după caz, lovire sau alte violențe, vătămare corporală amenințare).

Participatia penală este posibilă sub forma complicității și a instigării, nu și sub forma coautoratului, deoarece un act sexual firesc nu poate fi realizat simultan de mai mulți bărbați.

Latura obiectivă – Elementul material constă, în primul rând, în -aportul sexual realizat de făptuitor cu o persoana de sex feminin. Pentru existența infracțiunii în formă consumată se cere ca raportul sexual să fie un act fiziologic și nu o simplă atingere a organelor sexuale între ele (contactul extern între organele sexuale va constitui tentativă la infracțiunea de viol).

Circumstanțele agravante pot fi mai multe și fiecare din ele au o reglementare juridică aparte. Subiectul infracțiunii de viol este persoana fizică responsabilă, care la momentul comiterii infracțiunii a atins vîrsta de 14 ani.

În calitate de coparticipant poate fi atît cît o femeie cît și un bărbat. Dacă a contribuit la infracțiune prin aplicarea forței fizice față de victimă, ea se consideră coexecutorul violului, săvîrșit de un grup de persoane.

Alin. 3 art. 171 C.P., prevede răspunderea penală pentru violul săvîrșit de un grup de persoane și pentru violul unei minore.

Calificarea violului ca săvîrșit de un grup de persoane poate avea loc în cazul în care persoanele (nu mai puțin de două) participante la viol acționau de comun acord în privința victimei. În acest caz înțelegerea prealabilă a participanților nu este obligatorie. Se cere, însă ca persoanele participante la săvîrșirea violului (nu mai puțin de două) să acționeze în calitate de coautori (coexecutori), adică să îndeplinească integral sau parțial acțiunile care formează latura obiectivă a violului, iar acordul de a săvîrși un viol în grup să apară pînă la terminarea de – facto a violului de către unul din coparticipanți.

2.1. Obiectul juridic al violului

Infracțiunea de viol are ca obiect juridic special relațiile sociale referitoare la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei de sex feminin.

Libertatea individuală a persoanei, ca și a persoanei în general, include, după cum s-a mai arătat, și libertatea sexuală, adică dreptul acesteia de a dispune în mod liber de corpul ei în domenil vieții sexuale, bineînțeles cu respectarea normelor de drept, precum și a celor morale. Orice constrîngere exercitată asupra persoanei pentru a o determina la raport sexual, deci orice nesocotire a dreptului ei de a consimți sau nu la aceasta, constituie o încălcare a relațiilor sociale care îi asigură acest drept, adică a relațiilor sociale la libertatea și inviolabilitatea ei sexuală, pe care legea penală o pedepsește.

În afara relațiilor sociale referitoare la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei, care constituie obiect juridic principal al violului, prin săvîrșirea faptei pot fi vătămate și alte relații sociale, care constituie, în felul acesta, obiectul juridic secundar al infracțiunii. Astfel, în cazul violului care a avut ca urmare o vătămare corporală gravă a victimei, sunt încălcate și relațiile sociale referitoare la integritatea corporală și sănătatea persoanei, în cazul violului care a avut ca urmare moartea sau sinucidirea victimei, sunt încălcate și relațiile sociale referitoare la dreptul la viață a persoanei.

Infracțiunea de viol are și un obiect material, constînd în corpul persoanei, deoarece asupra acestuia se exercită nemijlocit atît constrîngerea cît și raportul sexual. Este vorba, bineînțeles de corpul unei persoane în viață. Dacă raportul sexual este practicat asupra cadavrului unei persoane de sex femenin, fapta nu constituie infracțiune de viol, ci infracțiunea prevăzută în art. 172 C. P.

2.2. Latura obiectivă

Infracțiunea de viol presupune, înainte de toate, un raport sexual. După cum s-a arătat, raportul sexual este actul sexual firesc care are loc între două persoane de sex opus. Întrucît subiectul infracțiunii poate fi un bărbat, cît și o femeie, elementul material al acesteia se realizează, așadar, prin acțiunea subiectului de a avea un act sexual firesc cu o persoană de orice sex. Dacă bărbatul are un act sexual nefiresc cu o persoană de sex femenin și se produce scandal public fapta constituie infracțiunea de perversiune sexuală (art. 175 C.P.). Nu interesează dacă persoana de sex femenin a fost sau nu deflorată; este suficient ca să aibă loc introducerea organului sexual bărbătesc în cavitatea vaginală a persoanei de sex femenin. Fapta nu constituie infracțiune de viol dacă a avut loc numai un simplu contact al organelor sexuale, deoarece raportul sexual presupune o contopire a acestor organe susceptibilă de a conduce la procreație. Nu interesează, de asemenea, dacă persoana asupra căreia se exercită acțiunea făptuitorului este sau nu căsătorită, afară de cazul cînd făptuitorul ar fic chiar soțul ei, caz în care după cum s-a arătat, existența violului este exclusă. Pentru existența nu are relevanță nici împrejurarea că persoana a mai avut raporturi sexuale cu făptuitorul sau cu alte persoane; chiar dacă victima a fost anterior condamnată pentru infracțiunea de prostituție, fapta săvîrșită asupra ei, în condițiile art. 172 C.P., constituie infracțiunea de viol. În sfîrșit, nu interesează vîrsta persoanei înafară de cazul cînd aceasta ar fi în vîrsta sub 14 ani, caz în care violul este mai grav, potrivit art. 174, C.P. Dacă victima e mai mică de 14 ani este chiar fiica făptuitorului, fapta constituie atît infracțiune de viol în forma agravată, cît și infracțiunea de incest, aceste două infracțiuni aflîndu-se datorită săvîrșirii lor prin aceiași acțiune, în concurs ideal.

Raportul sexual cu persoana trebuie realizat prin constrîngere sau profitînd de neputința acestei de a se apăra sau de a-și exprima voința. Este vorba, așadar de un raport sexual fără consimțămîntul persoanei, adică de un raport sexual prin încălcarea libertății și inviolabilității sexuale a acesteia.

Încălcarea libertății și inviolabiltății sexuale a persoanei este săvîrșită, într-o primă modalitate a violului, prin constrîngerea acesteia la raport sexual. Constrîngerea poate fi fizică sau morală, după cum făptuitorul urmărește înfrîgerea rezistenței fizice sau morale a victimei. În cazul constrîngerii fizice, împotriva victimei este înfrîntă prin acte de violență sau prin orice alte acte care presupun folosirea forței fizice a făptuitorului. Această forță trebuie să fie suficient de puternică pentru a constrînge. Nu este necesar ca ea să fie absolut irezestibilă. Aptitudinea forței fizice de constrîngere la raport sexual se apreciază în fiecare caz, ținîndu-se seama de împrejurările în care a fost exercitată această forță, precum și de posibilitățile reale de reuistență pe care le-a avut victima. Nu are relevnță împrejurarea că rezistența victimei a fost sau nu ușor înfrîntă. Cerința legii referitoare la exercitarea constrîngerii este îndeplinită și atunci cînd victima, în condițiile concrete în care s-a aflat, dîndu-și seama că orice rezistență ar fi zadarnică și că, evenzual, i-ar putea agrava situația, nu a opus nici o rezistență făptuitorului. Ceea ce ne interesează este ca din comportarea ei să fi rezultat refuzul categoric la raport sexual cu făptuitorul. Dacă opunerea persoanei a fost numai de circumstanță și nu categorică, constrîngerea fizică nu poate fi reținută și, în consecință, nici infracțiunea de viol. Dacă victima opune rezistență făptuitorului, iar acesta nu reușește să realizeze raportul sexual, fapta constituie tentativă la infracțiune de viol.

În cazul constrîngerii morale, împotrivirea victimei la raportul sexual este înfrîntă prin amenințarea cu producerea unui rău acesteia, soțului ei sau unei rude apropiate, rău care nu poate fi evitat decît prin acceptarea raportului sexual. Aptitudinea amenințării de a constrînge se va aprecia, de asemenea în fiecare caz, în raport cu rezistența morală a victimei, precum și în raport cu gravitatea pericolului la care aceasta s-a văzut expusă. Ca și în cazul constrîngerii fizice nu este necesar ca victima să opună rezistență, expunîndu-se producerii răului cu care a fost amenințată; dacă ea a ajuns la convingerea că acest rău nu poate fi evitat decît prin acceptarea raportului sexual, cerința legii referitoare la exerciatrea constrîngerii este îndeplinită și atunci cînd ea nu a opus nici o rezistență făptuitorului. Și de data aceasta, este suficient ca raportul sexual să fi avut loc împotriva voinței victemei.

Încălcarea libertății și inviolabilității sexuale a persoanei este săvărșită, în altă modalitate a violului, prin realizarea raportului sexual, profitînd de neputința acesteia de a se apăra ori de a-și exprima voința. Și în acest caz, raportul sexual are loc fără consimțămîntul persoanei, dar, spre deosebire de raportul sexual realizat prin constrîngere, cînd victima manifestîndu-și dezacordul, opune rezistență făptuitorului, de data aceasta ea nu-și manifestă dezacordul și nu opune rezistență, pentru că se află în situație de a nu se putea apăra sau de nu-și putea exprima voința. Neputința victimei de a se apăra presupune situația în care acesta, datorită unei infirmități fizice, unei stări malitive, unei oboseli excesive sau datorită altor împrejurări, nu are capacitatea fizică de a opune rezistență făptuitorului. Este în neputință de a-și manifesta voința persoana care, datorită vîrstei, datorită unei maladii sau altor împrejurări (de exemplu, se află în stare de beție completă, de leșin, de somn hipnotic etc.), nu-și dă seama de ceea ce se petrece și nu-și poate manifesta acordul sau dezacordul cu privire la acțiunea făptuitorului. De regulă, persoana care nu-și poate exprima voința este în același timp și în imposibilitatea de a se apăra. Sunt însă și situații cînd o persoană, deși lipsită de posibilitatea de a-și exprima voința, are totuși capacitatea fizică de a se apăra (de exemplu, o persoană aflată în stare de alienație mintală). Întrucît, imposibilitatea victimei de a-și expriam voinața, presupune, după cum s-a arătat, lipsa aptitudinilor de a înțelege și de a voi, fapta nu constituie infracțiunea de viol, în cazul în care victima suferă de debilitate mintală, dar are totuși semnificația faptelor pe care le împlinește.

Acțiunea care constituie elementul material al infracțiunii are ca urmare, în ambele modalități, ale violului, îmcălcarea libertății și inviolabilității sexuale a persoanei. Pe lîngă această urmare fapta poate avea și alte urmări (o vătămare corporală gravă, moartea sau sinucidirea victimei). În aceste cazuri, răspunderea penală a făptuitorului este agravată potrivit aliniatelor următoare ale textului art. 171 C.P. Între acțiunea făptuitorului și urmarea produsă trebuie să existe un raport de cauzalitate. În cazul violului în formă simplă, raportul de cauzalitate rezultă din însăși săvîrșirea faptei. În cazul în care răspunderea penală a făptuitorului este agravată, datorită rezultatului mai grav produs, raportul de cauzalitate trebuie stabilit în fiecare situație concretă.

2.3. Latura subiectivă

Infracțiunea de viol se săvîrșește cu intenția directă; făptuitorul își dă seama că realizează raportul sexual împotriva voinței persoanei și că încalcă, în felul acesta, libertatea și inviolabilitatea ei sexuală, urmare a cărei producere o dorește. Intenția făptuitorului trebuie să existe în momentul exercitării constrîngerii. Dacă făptuitorul a luat hotărîrea de a avea raport sexual cu victima mai tîrziu și indipendent de constrîngerea pe care a exercitat-o asupra acesteia anterior, va exista concurs între infracțiunea de viol și infracțiunea realizată prin executarea constrîngerii (lovire sau alte violențe, vătămare corporală), în afară de cazul în care constrîngerea exercitată anterior asupra victimei a adus-o pe aceasta în stare de neputință de a se apăra sau de a-și exprima voința, stare de care a profitat făptuitorul pentru a realiza raportul sexual. Dacă făptuitorul a realizat raportul sexual profitînd de starea de neputința a victimei de a se apăra și de a-și exprima voința, pentru existența violului, este necesar ca acesta să fi cunoscut, în momentul săvîrșirii faptei, această stare a victimei.

Eroarea făptuitorului cu privire la această împrejurare îi inlătură vinovăția și, ca urmare, răspunderea penală.

Latura subiectivă a violului nu include vreun motiv sau scop special.

Latura subiectivă – Sub aspect subiectiv infracțiunea de viol se săvârșește cu intenție directă, intenție care trebuie să existe în momentul exercităm constrângem victimei.

În situația în care violul se comite profitând de neputința victimei de a se apăra sau de a-și expnma voința, pentru existenta infracțiunii este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut starea de neputință a victimei și să fi profitat de ea pentru realizarea raportului sexual.

2.4. Subiectul violului

Infracțiunea de viol poate fi săvărșită atît de un bărbat, cît și de o femeie. Acastă cerință a legii privind subiectul infracțiunii nu este indicată în mod expres în text, dar ea rezultă, implicit, din aceea că un raport sexual, adică un act sexual firesc, cu o persoană de sex femenin, nu poate fi realizat decît de un bărbat. Fiind vorba de un raport sexual, bărbatului i se mai cere condiția ca să aibă aptitudinea fiziologică de a realiza acest raport. Actele de constrîngere exercitate de o persoană lipsită de aptitudinea fiziologică de a realiza un raport sexual asupra unei persoane de sex femenin, pentru a o determina la acest raport, nu constituie tentativă infracțiunii de viol, ci o infracțiune consumată contra persoanei (lovire sau alte violențe, vătămare corporală, amenințare), deoarece, într-un asemenea caz, nefiind posibilă realizarea raportului sexual, nici libertatea și nici inviolabilitatea sexuală a persoanei nu poate fi în mod real încălcate.

Infracțiunea de viol nu poate fi săvîrșită cu participație penală în forma coautoratului, deoarece un raport sexual, adică un act sexual firesc, cu o persoană nu poate fi realizat simultan de mai mulți făptuitori. Lipsind această posibilitate abstractă, împărtășim opinia că nici actele celui care ajută pe autor, chiar dacă aceste acte sunt necesare realizării raportului sexual (de exemplu, imobilizarea victimei), nu pot fi considerate acte de coautor. Acest punct de vedere este împărtășit și de practica judiciară. Astfel, într-un caz, reținîndu-se că, după ce victima a căzut la pămînt, ca urmare a loviturii aplicate de unul dintre inculpați, cel de-al doilea inculpat i-a astupat gura cu basca și a avut raport sexual cu ea, instanța de judecată l-a condamnat pe cel dintîi pentru complicitatea la infracțiunea de viol. Într-un alt caz, instanța de judecată a condamnat pentru complicitate la infracțiune de viol pe inculpatul care a ținut victima de mîini, pentru ca celălalt inculpat să aibă raport sexual cu ea.

Coautoratul nefiind posibil în cazul infracțiunii de viol, dacă mai mulți bărbați realizează succesiv raportul sexual cu o aceiași persoană de sex femenin, fiecare răspunde pentru infracțiunea de viol, săvărșită distinct, în calitate de autor. Într-un asemenea caz, dacă făptuitorii sau ajutat reciproc, pe baza unei înțelegei, ne vom găsi în prezența violului agravt prevăzut în art. 172 alin. 2, lit. c C. P.

În cazul violului, participația penală este posibilă în forma instigării sau a complicității. Instigator sau complice poate fi orice persoană, prin urmare și o persoană. De asemenea, instigator sau complice poate fi și bărbatul cît și femeia lipsit de aptitudine fiziologică de a realiza un raport sexual.

Acțiunea juridică a acțiunilor violente cu caracter sexual art. 172 C.P. și circumstanțele agravante

În afara violului în formă simplă, legiuitorul a prevăzut în alin. 2 și 3 ale art. 172 C.P., mai multe forme agravante ale infracțiunii. Circumstanțele agravante se referă fie la subiectul sau victima infracțiunii, fie la producerea unui anumit rezultat.

a) Săvîrșirea faptei asupra unei persoane de sex femenin care nu a împlinit vîrsta de 14 ani (alin. 3, art.172 C.P.). Circumstanța agravantă se referă la vicitima infracțiunii de viol, care trebuie să fie o persoană în vîrstă de sub 14 ani. Gravitatea sporită a faptei este determinată de vîrsta fragedă a victimei; săvîrșirea faptei asupra asemenea unei persoane constituie o mare premejdie pentru dezvoltarea ei ulterioară fizică și psihică. La această se adaugă și pericolul social sporit al făptuitorului care, fără să țină seama de vîrsta victimei, săvîrșește asupra ei fapta, punîndu-i astfel în primejdie dezvoltarea ulterioară.

Agravarea este realizată dacă, în momentul săvîrșirii faptei, victima nu împlinește vîrsta de 14 ani și făptuitorul a cunoscut această împrejurare. Eroarea făptuitorului cu privire la vîrsta victimei atrage aplicarea dispozițiilor art. 172 alin. 3, C.P. În practica judiciară s-a reținut ca viol în această formă agravată, într-un caz, săvîrșirea faptei asupra unei persoane în vîrstă de 9 ani, chiar dacă nu s-a folosit violență, iar într-un alt caz, săvîrșirea faptei asupra unei perosne în vîrstă de sub 14 ani, prin folosirea violenței. Fapta constituie viol în formă agravată și în primul caz, iar nu infracțiunea de raport sexual cu o minoră, deoarece victima, fiind în vîrstă de 9 ani, ea nu și-a putut exprima liber voința și consimți la raportul sexual cu făptuitorul.

Aplicînd legea despre răspunderea penală pentru violul unei minore în vîrstă de pînă la 14 ani, instanța judiciară trebuie să țină cont de faptul că calificarea acestei infracțiuni în baza alin. 3 art. 172 este posibilă numai în cazurile cînd vinovatul știa sau admitae că săvîrșește un raport sexual forțat cu o minoră în vîrstă de pînă la 14 ani.

b) Violul care a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății (art.172, alin. 2 C.P.). Circumstanța agravantă se referă la producerea, în afara urmării specifice violului, a unui alt rezultat, constînd într-o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății victimei. Este vorba de oricare dintre consecințele prevăzute în art. 172 C.P., care prevede infracțiunea de vătămare corporală gravă. Rezulatul produs – vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății victimei – sporește gravitatea violului, prin săvîrșire faptei fiind încălcate nu numai relațiile sociale referitoare la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei, ci și relațiile sociale referitoare la dreptul persoanei, la integritate corporală și sănătate.

Existența agravantei este condiționată, în primul rînd de stabilirea reportului de cauzalitate dintre fapta de viol și vătămarea corporală gravă produsă victimei. Prin alte cuvinte este necesar ca vătămarea corporală gravă să fie consecința violențelor exercitate asupra victimei pentru a o constrînge la raport sexual. Dacă această legătură cauzală lipsește, dispozițiile art. 172 C.P. nu sunt aplicabile. Astfel, agravanta nu poate fi reținută – de exemplu, în cazul inculpatului care, încercînd să comită un viol, dar nereușind din cauza opunerii victimei, i-a aplicat mai multe lovituri, producîndu-i o vătămare corporală gravă. În acest caz, vătămarea corporală gravă. În acest caz, vătămarea corporală gravă nu este o consecință a faptei de viol, ci o consecință a unei activități posterioare tentativei de viol. Așa fiind, răspunderea penală a făptuitorului se va stabili pentru tentativă de viol în formă simplă în concurs cu infracțiunea de vătămare corporală gravă.

Existența agravantei este condiționată, în al doilea rînd, de stabilirea intenției depășite a făptuitorului (a praeterintenției). Această condiție este îndeplinită dacă făptuitorul săvîrșind violul, a prevăzut vătămarea corporal gravă a victimei, dar a crezut fără temei că această urmare nu se va produce, sau dacă nu a prevăzut vătămarea corporală gravă a victimei, ca rezultat a activității sale, deși putea și trebuia să o prevadă. În practica juridică, agravanta a fost reținută – de exemplu – într-un caz cînd victima pentru a se salva după ce a fost violată, a escaladat balconul, dar s-a dezechilibrat și a căzut, suferind leziuni pentru a căror vindicare a fost necesare îngrijiri medicale de 75 zile. Dacă vătămarea corporală gravă a fost anume urmărită de făptuitor, ne aflăm în prezența unui concurs alcătuit din infracțiunea de viol și infracțiunea de vătămare corporală gravă (de exemplu, după săvîrșirea violului făptuitorul lovește victima pentru a nu-l denunța, provocîndu-i o vătămare corporală gravă). Agravanta există în cazul tentativei de viol, dacă vătămarea corporală gravă s-a produs ca urmare a violențe folosite de făptuitor pentru constrîngerea victimei la raport sexual, raport sexual care însă nu a avut loc datorită unor împrejurări independente de voința sa.

c) Homesexualismul (art.172, alin. 1 C.P.)

Avînd în vedere noua reglementare, în art. 172 alin.1 Cod penal sub această denumire se incriminează relațiile sexuale dintre persoanele de aceiași sex (homosexualitate masculină sau pederastie și homosexualitate feminină sau lesbianism). Art. 172 C.P., prevevde răspunderea penală pentru homosexualismul, săvîrșit fie asupra unui minor, fie prin constrîngere fizică sau psihică, fie profitîndu-se de starea de neputință a vicitimei.

Obiectul nemijlocit al homosexualismului prin constrîngere este libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanelor.

Latura obiectivă a infracțiunii date se exprimă prin fapta de homosexualism.

Homosexualismul este un raport sexual nenatural între doi bărbați. Raportul homosexual este caracterizat prin introducerea membrului viril al partenerului activ în orificiul anal al partenerului pasiv.

Pentru calificarea faptei de homosexualism în baza art. 172 C.P., este suficientă stabilirea măcar a unuia din următorii indici:

1). Săvîrșirea asupra unui minor;

2) săvîrșirea prin constrîngere fizică sau psihică;

3) săvîrșirea prin profitarea de starea de neputință a victimei.

Analiza acestor indici a fost efectuată în cadrul explicării laturii obiective a violului, de aceea nu este necesară o nouă interpretare a lor. Infracțiunea dată se consideră consumată din momentul începerii raportului homosexual.

Pe lângă forma simplă – enunțată mai sus leguitorul a mai prevăzut și forme agravante (art. 172 alin. 2 și 3 Cod penal) precum și prozelitismul (art. 172 alin. final Cod penal).

1. Forma simplă

Obiectul juridic constă în relațiile sociale referitoare la desfășurarea unor relații sexuale frești, deci nu contra naturii precum și în relațiile sociale referitoare la asigurarea unei vieți publice morale și decente.

Obiectul material consta în corpul persoanei asupra căreia se exercită relațiile sexuale nefirești (nu este necesar să fie victimă).

Subiecții infracțiunii – Deoarece infracțiunea este una bilaterala (adică nu se poate realiza decât prin cooperarea a doua persoane de aceiași sex) ambii parteneri sunt subiecți activi.

Latura obiectivă – Elementul rnaterial al infracțiunii se realizează prin săvîrsirea unui raport sexual între două persoane de același sex care a produs scandal public.

Se consumă di momentil începerii acțiunii

Latura subiectivă – Sub aspect subiectiv, fapta se comite cu intenție directă sau indirecta (pentru că este de ajuns ca făptuitorii să fi urmărit și dorit sau acceptat producerea Tentativa este posibilă (actele nefirești producătoare de scandal public au fost începute, dar din motive independente de făptuitori, au fost întrerupte) și este încriminată de lege.

2. Forme agravante

În art. 172 alin. 2 și 3 sunt prevăzute următoarele modalități agravate ale acestei infracțiuni:

a) cînd fapta este săvîrșită asupra unui minor asupra unei persoane în imposibilitate de a se apăra sau de a-și expnma voința sau prin constrângere (art. 172 alin. 1 Cod penal)

Cu privire la această agravantă facem urmatoarele precizări:

Atunci cînd fapta este săvîrșită asupra unui minor este necesar ca făptuitorul să fi știut că săvârșește fapte asupra unei persoane de același sex care nu a împlinit 18 ani.

În ceaa ce privește agravanta prevăzută în alin. 3 al art. 172 Cod penal, modul de săvîrșire este identic cu cel al violului singura deosebire constînd în faptul că acum este vorba de relații sexuale între persoane de același sex-și nu de un rapoer de sex opus.

b) dacă fapta are ca urmare vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății sau dacă fapta avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei (art. 172 alin.1 Cod penal)

Deoarece agravantele se aseamănă cu cele de la noi facem trimitere la explicațiile respective.

3. Prozelitismul (îndemnarea sau ademenirea în vederea
practicării relațiilor sexuale între persoane de același sex).

Elementul material al prozelitismului constă într-o acțiune de îndemnare a unei persoane în vederea practicării homosexuahsmului (încurajarea, atragerea ei prin propuneri directe sau indirecte și prin orice mijloace) sau într-o acțiune de ademenire a persoanei în vederea practicării relațiilor homosexuale (atragerea prin orice mod și orice mijloc – oferirea de bani, cadou, etc ).

Regimul sancționator – Pentru forma simplă, pedeapsa constă în închisoare de la 3 la 7 ani.

Pentru forma agravată. prevăzută în art. 172 alin. 1 Cod penal, pedeapsa este închisoare de la 2 la 7 ani, pentru cea prevăzută la art. 172 alin. 1 Cod penal, închisoare de la 3 la 10 ani; dacă fapta a avut ca urmare vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății victimei pedeapsa va fi închisoare de la 5 la 15 ani, iar dacă a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, închisoare de la 10 la 20 de ani.

Fapta de prozelitism se pedepsește cu închisoare de la 3 la 7 ani.

Î N C H EI E R E

Pentru a devulga subiectul mai detaliat putem spune că în afara relațiilor sociale referitoare la viața sexuală, care constituie obictul juridic principal al infracțiunilor pe care le analizămprin săvîrșirea unora dintre dintre aceste infracțiuni, pot fi vătămate și alte relații sociale; astfel, în cazul, violului – de exemplu, dacă se folosește violența pentru constrîngerea victimei la raport sexual, sunt vătămate și relații sociale referitoare la integritatea corporală sau sănătatea persoanei. Aceste relații sociale, apărate în principal prin incriminarea unor fapte făcînd parte alte categorii de infracțiuni, pot fi vătămate și prin săvîrșirea unora dintre infracțiunile privitoare la viața sexuală a persoanei, constituie, astfel, obiectul lor juridic secundar.

Potrivit însușirilor lor obiective, infracțiunile sexuale pot fi săvărșite numai prin acțiuni active și trebuie să lezeze sau să creeze posibilitatea reală de pricinuire a unor daune intereselor sexuale ale persoanei. Toate infracțiunile sexuale au un caracter intenționat și se săvîrșesc în scopulsatisfacerii necesităților sexuale ale vinovatului sau ale altor persoane.

Întrucît activitatea materială prin care se realizează infracțiunile privitoare la viața sexuală se exercită, de cele mai multe ori, direct asupra corpului unei persoane, corpul persoanei împotriva cărei se săvîrșește fapta constituie, în acele cazuri, obiectul material al infracțiunii. Există și infracțiuni privitoare la viața sexuală a persoanei care nu au un obiect material (corupția sexuală).

B I B L I O G R A F I E

Codul penal al Republicii Moldova Chișinău 2002;

Hotărîrea plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 29.08. 94;

Macari I., Drept penal partea specială Chișinău 1998;

Borodac Al., Drept penal partea specială Chișinău 1997;

Brînză S., Infracțiuni sexuale, Chișinău 2000;

Ioan Vasiu Drept penal partea specială Iași vol. I 1995;

Gh. Brăduț, Drept penal partea specială Buc., 1994;

O. Loghin Drept penal partea specială București 1998;

Negrescu P., Drept penal partea specială București 2000.