Infractiunile Privitoare la Viata Sexuala. Prezentare Comparativa a Reglementarilor Cuprinse In Codul Penal de la 1968 Si In Actualul Cod Penal

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Drepturile omului sunt acele drepturi care corespund insăși naturii noastre umane, drepturi fără de care nu putem trăi. Existența acestora ne permite să ne dezvoltăm și să conviețuim într-o lume în care demnitatea, identitatea și individualitatea umană se bucură de respect și protecție.

Printre aceste drepturi inerente ființei umane se numără și cele relative la libertatea sexuală a persoanei. Aceasta poate fi definită ca fiind posibilitatea oricărei persoane, indiferent de sex, de a lua singură decizii în ceea ce privește viața sa sexuală, fără a-i fi indusă temerea că alte persoane ar putea-o împiedica în exercitarea nestingherită a acesteia.

Se impune ca libertatea sexuală a persoanei să fie protejată prin lege, încălcarea acesteia putând avea consecințe negative pe două planuri. În primul rând, trebuie avut în vedere răul pe care persoana vătămată, ca individ, îl suferă în cazul în care se aduce atingere libertății sale sexuale. În al doilea rând pot exista consecințe extrem de dăunătoare pe plan social, deoarece unul dintre interesele principale ale societății este crearea unui cadru de desfășurare normală a raporturilor sexuale. De aceea, reprimarea infracțiunilor prin care se aduce atingere libertății sexuale este o necesitate.

Trebuie însă precizat faptul că dreptul fiecărei persoane de a lua decizii în privința vieții sale sexuale trebuie exercitat în anumite limite, nefiind un drept absolut. Ținând cont de faptul că omul își desfășoară viața ca parte a unei societăți organizate, modul în care acesta își poate exercita drepturile și libertățile trebuie să fie conceput în funcție de sistemul social-economic, moral și politic specific societății în care trăiește. Astfel, libertatea vieții sexuale trebuie exercitată doar în limitele îngăduite de lege, fără a se ajunge la excese și abuzuri sau la încălcarea drepturilor specifice ale altora.

Deoarece protejarea vieții sexuale a indivizilor are puternice conotații morale, aceasta a constituit încă din vremuri străvechi o importantă preocupare a „legiuitorului”, indiferent de forma în care erau sancționate faptele ce prezentau un pericol pentru societate la vremea respectivă. Trebuie să observăm că unele fapte ce privesc libertatea sexuală a individului sunt incriminate încă din vremuri foarte vechi și, cel mai probabil vor fi incriminate indiferent de epoca despre care vorbim. Ne referim aici la infracțiuni precum incestul sau violul, care indiferent de evoluția societății nu au cum să devină practici normale, acceptate de către societate. Însă există și unele fapte care pot fi incriminate într-o anumită perioadă, pentru ca mai apoi să nu mai fie văzute ca o atingere adusă societății și să nu mai constituie infracțiune, cum ar fi raporturile de natură sexuală consimțite între persoane de același sex.

Bineînțeles, nu putem vorbi de existența dreptului penal decât de la începuturile epocii moderne, însă pentru a ne putea forma o perspectivă corectă asupra incriminărilor cu privire la faptele vătămatoare referitoare la viața sexuală este indicat să reliefăm și existența unor astfel de incriminări în timpuri mai vechi.

Cele mai vechi incriminări în acest domeniu se regăsesc in Vechiul Testament. Acesta sancționează adulterul, incestul și obligarea unei persoane de a întreține relații sexuale împotriva voinței sale. Unul dintre textele care incriminează aceste comportamente este porunca a șaptea: „Să nu fii desfrânat” (Ieș. 20, 14). Tot în Vechiul Testament se arată: “Fugiți de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârși omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuiește în însuși trupul său” (I Cor. 6, 18).

În Vechiul Testament, incestul beneficiază de o reglementare detaliată, în sfera acestuia fiind incluse și relatiile dintre copii și mama vitregă sau relațiile între frații vitregi. Astfel, sunt interzise relațiile sexuale dintre părinți și copii (“Goliciunea tatălui și goliciunea mamei tale să n-o descoperi” – Lev. 18, 7), relațiile cu mama vitregă („Goliciunea femeii tatălui tău să n-o descoperi, că este goliciunea tatălui tău” – Lev. 18, 8), actele sexuale între frații naturali sau vitregi („Goliciunea surorii tale, goliciunea fiicei tatălui tău sau a fiicei mamei tale, care s-a născut în casă sau afară din casă, să n-o descoperi” – Lev. 18, 9). Erau prevăzute sancțiuni foarte grave, ajungându-se la pedeapsa capitală: “Cel ce se va culca cu femeia tatălui său, acela goliciunea tatălui său a descoperit; să se omoare amândoi, căci vinovați sunt” (Lev. 20, 12).

Printre comportamentele imorale blamate de textele biblice se numărau și relațiile homosexuale, între persoane de același sex: „Să nu te culci cu bărbat ca și cu femeie; aceasta este spurcăciune” (Lev. 18, 22) sau “De se va culca cineva cu bărbat ca și cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire și să se omoare, că sângele lor asupra lor este” (Lev. 20, 16). Tot cu aceeași pedeapsă era prevăzută perversiunea sexuală: “Dacă femeia se va duce la vreun dobitoc, ca să se unească cu el, să ucizi femeia și dobitocul să se omoare, că sângele lor este asupra lor” (Lev. 20, 16).

Așadar, putem observa că dintotdeauna faptele ce lezează libertatea sexuală a persoanei au constituit o importantă preocupare a legiuitorului, iar rațiunile ce duc la sancționarea acestor comportamente au rămas aceleași de-a lungul timpului, acest lucru fiind demonstrat de evoluția statului și a dreptului. Indiferent de ordinea juridică la care ne referim, fiecare individ trebuie sa aibă dreptul de a dispune liber de libertatea sa, atâta timp cât prin faptele sale nu se aduce atingere libertății altor persoane.

În ceea ce privește incriminarea infracțiunilor privitoare la viața sexuală pe teritoriul țării noastre, se impune să precizăm că, inițial, pe acest teritoriu se aplica dreptul geto-dac cutumiar, care cuprindea norme aspre, la fel ca si celelalte drepturi antice, care au continuat să se mențină mult timp. Ulterior, odată cu instaurarea stăpânirii romane în Dacia, alături de dreptul local cutumiar, nescris, s-a introdus și dreptul roman scris. Cutuma locală se putea aplica doar în ipoteza în care nu venea în contradicție cu principiile generale ale dreptului roman. La început dreptul cutumiar și cel scris s-au aplicat în paralel, pentru ca mai târziu să ia naștere un sistem de drept nou, daco-roman, în cadrul căruia, conceptele și instituțiile juridice au dobândit noi funcții și noi finalități. În epoca Daciei romane s-a conturat ideea de pedeapsă aplicată de o autoritate etatică, pedeapsă ce survenea în cazul săvârșirii unei fapte „penale”, fapte care la vremea respectivă erau cunoscute sub numele de delicte. Aceste delicte erau stabilite în exclusivitate de către conducător, neexistând drept material, iar în cazul în care acesta considera că o anumită faptă prezintă o gravitate sporită, putea pronunța chiar condamnarea la moarte.

Începând cu secolul al XVII-lea, odată cu apariția pravilelor-coduri de legi scrise, dreptul scris a început să fie numit „lege”, iar cel nescris s-a numit cu precădere „obicei”. Cea mai importantă pravilă a fost cea scrisă de Vasile Lupu, în Moldova, în anul 1646, denumită “Carte Românească de învățătură”. În Țara Românească a fost întocmită, în 1652, din ordinul lui Matei Basarab, „Pravila cea Mare” sau „Îndreptarea Legii”. Partea a doua a acestei pravile, care cuprindea reglementări penale, era preluată întocmai după „Pravila lui Vasile Lupu”. În ceea ce privește viața sexuală, pravilele din Țările Române sancționau următoarele fapte ce constituiau infracțiuni: răpirea de femeie, seducția, sodomia, curvia, adulterul, amestecarea de sânge, violul.

Pentru săvârșirea infracțiunii de răpire de femeie, denumită și răpitură, era necesar ca fata răpită să fie transportată dintr-un loc în altul și să fie supusă unui raport sexual obținut prin violență. Aceste două condiții, ce vizau elementul material al infracțiunii, trebuiau îndeplinite cumulativ. Pentru săvârșirea acestei infracțiuni, făptuitorul putea fi condamnat la moarte. Biserica încerca însă să rezolve prin împăcare pașnică a celor două părți violurile și răpirile, trecând peste gravitatea infracțiunilor. Exista astfel posibilitatea evitării pedepsei, în cazul în care se plătea o sumă de bani care să constituie zestre atractivă victimei, sau dacă se ajungea la căsătorie între victimă și autor.

În ceea ce privește seducția, aceasta avea o reglementare asemănătoare cu incriminarea actuală și viza obținerea unui raport sexual apelând la promisiuni mincinoase sau la oferirea de daruri.

Sodomia includea atât fapte care în zilele noastre ar intra în sfera perversiunii sexuale, cât și relațiile homosexuale sau zoofilia. Pedeapsa prevăzută pentru zoofilie era moartea sau tăierea penisului. În „Pravila lui Vasile Lupu” se prevedea că atunci când relațiile sexuale au loc cu animalele se va aplica pedeapsa capitală prin tăierea capului și arderea trupului împreună cu acela al animalului.

Curvia reprezenta fapta de a întreține relații sexuale în afara căsătoriei, iar pedeapsa pentru această faptă consta în amendă, iar dacă se năștea un copil din afara căsătoriei, femeia era obligată să plătească „șugubina femeii” sau “gloaba pântecului”, care reprezenta o sancțiune pecuniară, amendă pentru păcatul trupesc. Inițial, se considera că subiect activ poate fi doar o femeie. Abia mai târziu, la începutul secolului al XVIII-lea s-a stabilit că și bărbatul este susceptibil de a fi subiect activ al acestei infracțiuni. Dreptul scris prevedea sancțiuni foarte aspre pentru adulterul comis de soție. Dacă soțul o surprindea în flagrant delict, o putea ucide sau o putea lega în lanțuri și închide în pivniță, fără a avea nevoie de participarea autorităților.

Incestul, denumit și amestecare de sânge, avea o reglementare asemănătoare cu cea actuală și sancționa relațiile între persoane de sex opus între care căsătoria era interzisă. În „Carte Românească de învățătură”, incestul era definit astfel: „se cheamă sânge amestecat, când se va împreuna neștine cu muiere ca aceea cu care nu se vor putea împreuna cu nuntă” și se considera „un păcat și o greșeală mai rea și mai cumplită decât preacurvia”.

Tot în “Pravila lui Vasile Lupu” era sancționată și infracțiunea de viol. Acesta era reglementat ca infracțiune sub denumirea de “sila fecioarelor”. Subiect activ al infracțiunii putea fi atât bărbatul cât și femeia. Victima putea fi minorul, fata fecioară (copila), dar și femeia măritată sau văduvă.

Sila fecioarelor avea loc atunci când se strica fecioria, iar pedeapsa diferea de la caz la caz, în funcție de mai multe criterii. Primul criteriu de diferențiere în ceea ce privește aplicarea pedepsei era condiția socială a infractorului. Astfel, bogatul era sancționat cu pierderea unei sume de bani din averea sa, iar săracul era bătut și alungat din comunitate. În funcție de încrederea pe care a avut-o infractorul, tutorele era pedepsit cu confiscarea averii și pierderea calității de tutore, iar sclavul era ars de viu. Locul săvârșirii infracțiunii reprezenta un alt criteriu în alegerea pedepsei aplicabile. Astfel, daca violul era săvârșit în casa infractorului, se aplica pedeapsa capitală, pe când dacă era săvârșit în casa fetei, pedeapsa era lăsată la aprecierea judecătorului.

În Transilvania, între secolele al IX-lea – al XIV-lea, prin Decretele regale erau sancționate răpirea și violul, iar Codul Carolina, cod care se aplica sașilor din Transilvania incrimina infracțiunile de preacurvie, adulter, viol.

Procesul de modernizare a început abia la începutul secolului al XVIII-lea, atât în Țările Române, cât și în celelalte provincii românești. Modernizarea a început la nivel politic, dar treptat s-a extins și la nivel juridico-legislativ. În ceea ce privește dreptul penal, în această perioadă se pot observa remarcabile progrese din punct de vedere al politicii de stat. Dreptul a fost influențat de principiile filosofice iluministe, iar condicile aplicabile în acea vreme au preluat idei moderne, din lucrările lui Montesquieu (L’Esprit de lois) sau ale lui Beccaria (Dei Delitti e delle pene). Dintre prevederile penale din vremea respectivă putem aminti: Legiuirea Caragea, din 1818 și Condica criminalicească cu procedura ei sau Codul Ghica-Știrbei din 1851 (în Țara Românească), Condica criminalicească din 1820 (în Moldova), iar în Transilvania, Codul penal austriac și Codul penal maghiar.

În această perioadă erau incriminate incestul și adulterul, ca infracțiuni contra familiei, și răpirea de fecioară sau femeie, stricarea fecioriei, violul, seducția, sodomia, proxenetismul, reglementate ca infracțiuni contra bunelor moravuri. Din această epocă și bărbatul căsătorit a devenit susceptibil a fi subiect activ al infracțiunii de adulter, spre deosebire de reglementările anterioare, care prevedeau, după cum am mai precizat, că doar soția poate săvârși această infracțiune.

O legislație penală în adevăratul sens al cuvântului s-a cristalizat abia în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Noul stat creat în 1859 impunea o stringentă necesitate de organizare și solidificare. Astfel a luat ființă primul cod penal, în anul 1864, care a fost în vigoare de la 1 mai 1865 până în 1936, anul în care a fost adoptat Codul „Carol al II-lea”.

Prin dispozițiile sale moderne, Codul penal adoptat în 1864 a supus mecanismul etatic în ansamblul său unui amplu proces reformator. De exemplu, deși inițial se considera că scopul pedepsei este acela de a exclude infractorul din viața socială, treptat s-au luat în considerare opiniile moderne și s-a ajuns la acceptarea ideii că finalitatea pedepsei constă în reeducarea și reintegrarea infractorilor în mediul social. Totodată, erau consacrate principiile legalității incriminării și a pedepsei, responsabilitatea morală a infractorului înzestrat cu liber arbitru, egalitatea în fața legii penale, pedepse umanizate etc.

Codul penal de la 1864 reglementa infracțiunile privitoare la viața sexuală în Titlul IV („Crime și delicte contra particularilor”), Capitolul I, Secțiunea a V-a, denumită “Atentate în contra bunelor moravuri”.

În articolul 263, Codul penal român de la 1864 incrimina fapta pe care în zilele noastre o calificăm drept “act sexual cu un minor”. Astfel, se prevedea că „orice atentat contra pudoarei, îndeplinit sau cercat, fără violență, asupra persoanei unui copil, de sex bărbătesc sau femeiesc de vârstă mai mică de 14 ani, se va pedepsi cu închisoare de la 2 ani până la 3 ani”.

Articolul 264 reglementa infracțiunea de viol, care era denumită „atentat contra pudoarei, cu violență”. Aceasta includea în conținutul său atât acte sexuale normale săvârșite cu violență, cât și acte de homosexualitate și acte de perversiune sexuală săvârșite cu violență. Astfel: „Oricine va comite un atentat contra pudoarei, îndeplinit sau cercat, cu violență, în contra unui individ de sex bărbătesc sau femeiesc, se va pedepsi cu maximul închisorii” (5 ani). Subiectul activ al infracțiunii putea fi orice persoană, iar din punct de vedere al subiectului pasiv a fost adoptată o viziune modernă, acceptându-se ideea că acesta poate fi și un individ de sex bărbătesc.

Ca împrejurări agravante ale infracțiunii de viol erau incriminate următoarele situații:

vârsta victimei era sub 15 ani împliniți (art. 264, alin. (2) );

existau anumite raporturi între făptuitor și victimă, și anume: făptuitorii erau părinții victimei, persoane cu autoritate asupra ei, institutori, stăpâni, funcționari ai unui cult, preoți, călugări (art. 265);

violul era săvârșit de mai multe persoane (art. 265);

victima avea vârsta mai mică de 15 ani împliniți, iar violul se săvârșea de o persoană cu care aceasta se afla într-unul dintre raporturile de autoritate mai sus menționate;

violul era urmat de moartea victimei, caz în care pedeapsa era închisoarea pe viață (art. 266);

În articolul 267 era incriminată infracțiunea de corupție sexuală. Aceasta consta în fapta persoanei de a ațâța, favoriza sau înlesni, în mod obișnuit, desfrânarea sau coruperea tinerilor mai mici de 21 de ani, indiferent de sex. Dacă subiectul activ era tatăl sau mama, epitropii sau alte persoane însărcinate cu supravegherea victimei, infracțiunea era considerată mai gravă, iar minimul special al pedepsei aplicabile creștea de la șase luni la un an de închisoare. Pedeapsa închisorii se aplica în mod cumulativ cu cea a amenzii. Totodată, dacă fapta era săvârșită în forma agravată, se aplica și interzicerea dreptului de a fi tutore, curator sau de a lua parte la consiliile de familie, iar dacă subiectul activ era mama sau tatăl victimei, interzicerea drepturilor părintești (art. 268).

În cadrul infracțiunilor contra vieții sexuale denumite atentate contra bunelor moravuri mai erau cuprinse si infracțiunile de adulter (art. 269) și bigamie (art. 271), infracțiuni care privesc relațiile de familie și nu vizează în principal libertatea sexuală a persoanei, însă au fost incluse în Codul penal de la 1864 în secțiunea privind infracțiunile care aduc atingere bunelor moravuri.

De remarcat este faptul că infracțiunea de seducție, incriminată în legislațiile anterioare, nu se regăsea printre prevederile Codului penal român din 1864.

După realizarea Marii Uniri, în 1918, existau reglementări paralele în toate ramurile dreptului. În vechea Românie se aplica Codul penal din 1864, în Transilvania era în vigoare Codul penal maghiar din 1878, în Bucovina, Codul austriac din 1852, iar în Basarabia, Codul penal rusesc din 1903. S-a considerat că este de neconceput ca pe teritoriul României reîntregite să se aplice mai multe legislații. Astfel, s-a ivit necesitatea apariției unor reglementări noi, care să se aplice pe teritoriul întregii țări. Acest lucru s-a realizat prin legea din 19 decembrie 1924. Însă, cu toate că s-a trecut la elaborarea unui Cod penal nou în 1924, acesta nu a putut fi adoptat din cauza național-țărăniștilor veniți la putere în anul 1928.

Noul cod a fost adoptat abia la 18 martie 1936 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937 sub guvernarea liberală. Ca tehnică de redactare, acest cod este remarcabil, deoarece textele sale sunt precise și clare, ca expresie a evoluției științei penale. Se admite că, pe lângă rolul unificator, Codul penal de la 1936 „a realizat un progres însemnat, deoarece a fost elaborat pe baza unor principii democratice și progresiste”, ceea ce explică rămânerea lui în vigoare până în 1969, în ciuda ideologiei marxiste.

În Codul penal de la 1936, infracțiunile împotriva vieții sexuale erau reglementate în Titlul XI, denumit „Infracțiuni contra pudorii și bunelor moravuri”, titlu ce cuprindea două capitole:

Capitolul I – Infracțiuni contra pudorii (art. 419 – art. 428);

Capitolul II – Infracțiuni contra bunelor moravuri (art. 429 – art. 433).

În primul capitol, dedicat infracțiunilor contra pudorii, erau incriminate următoarele infracțiuni contra vieții sexuale: violul, atentatul la pudoare fără violență, atentatul fraudulos la pudoare, seducția și atentatul la pudoare prin abuz de putere.

În ceea ce privește infracțiunea de viol, Codul carlist a reprezentat oarecum un progres, deoarece a diferențiat atentatul cu violență la pudoarea unei persoane determinate de atentatul care se constituie ca un act de ultraj public, fără a leza direct o persoană. În noua incriminare se prevede expres că acțiunea se realizează prin violență, constrângere, profitând de starea de inconștiență sau neputință de a se apăra sau de a-și exprima voința. În cazul în care victima era mai mică de 14 ani, ramânea gravidă sau i se transmitea vreo boală venerică, infracțiunea era considerată mai gravă. Ultimele două agravante reprezentau elemente de noutate față de Codul penal de la 1864. Spre deosebire de reglementarea anterioară, Codul penal de la 1936 face un pas înapoi prin definirea violului ca „un fapt penal săvârșit de bărbat prin violență…”. Astfel, infracțiunea era condiționată de săvârșirea sa de către o persoană de sex masculin, pe când Codul penal din 1864 admitea și posibilitatea săvârșirii ei de către o persoană de sex feminin. S-a considerat, însă, că această redactare reprezenta mai degrabă o omisiune, decât o intenție de excludere a persoanelor de sex feminin din sfera subiectului activ. Totodată, Codul penal de la 1936 se referea în mod expres la raporturile sexuale săvârșite prin violență, în afara căsătoriei, fiind astfel eliminată posibilitatea ca violul să fie săvârșit de către soț asupra soției. Se considera că pentru soție raportul sexual este o îndatorire conjugală a cărei îndeplinire soțul o poate obține fie și prin constrângere. S-a argumentat că, prin căsătorie, soția și-a dat acordul sa întrețină acte sexuale cu soțul său.

În Codul carlist, legiuitorul nu a delimitat raporturile sexuale normale săvârșite prin violență de actele de homosexualitate comise cu violență. Sub acest aspect, este de remarcat faptul că erau incriminate atât raporturile sexuale între persoane de același sex, săvârșite cu violență, cât și „inversiunea sexuală”, prevăzută în articolul următor. În doctrină s-a arătat că, dacă expresia de „inversiune sexuală” din art. 420 s-ar bucura de accepțiunea sa proprie, ar însemna să avem două texte de lege care incriminează aceleași fapte. Rezultă că expresia de „inversiune sexuală” din art. 420 trebuie să cuprindă doar actele de perversiune săvârșite cu violență între persoane de același sex, distincte de viol. S-a afirmat că actele de inversiune sexuală sunt acte de satisfacere nenaturală a instinctului sexual. În art. 431 erau sancționate actele de inversiune sexuală săvârșite fără violență, între persoane de același sex.

Dacă din săvârșirea infracțiunilor prevăzute la articolele 419 și 420 rezulta moartea victimei, pedeapsa consta în munca silnică pe viață.

În art. 421 era incriminată, ca atentat la pudoare fără violență, fapta bărbatului care întreține „raport sexual cu o fată mai mică de 14 ani”. Ca și circumstanțe agravante erau prevăzute cazurile în care victima rămânea însărcinată sau i se transmitea o boală venerică.

În art. 422 erau reluate circumstanțele agravante prevăzute și de Codul penal anterior, circumstanțe care aveau în vedere violul, inversiunea sexuală și atentatul la pudoare fără violență. Acestea se refereau la cazurile în care fapta s-a săvârșit:

de un ascendent sau descendent (în Codul penal de la 1865 era prevăzută doar situația în care fapta era săvârșită de către un ascendent);

de un tutore, curator, învățător, educator, supraveghetor sau îngrijitor, medic curant, stăpân sau duhovnic;

de mai multe persoane asupra aceleiași victime sau cu ajutorul uneia sau mai multor persoane.

Din categoria infracțiunilor privitoare la viața sexuală săvârșite fără violență, alături de atentatul la pudoare fără violență, infracțiune pe care am menționat-o mai sus, mai erau reglementate:

atentatul fraudulos la pudoare (art. 423), pentru situația în care autorul, substituindu-se unei alte persoane, profită de eroarea în care se găsește o femeie și are cu ea raport sexual;

seducția (art. 424), infracțiune reincriminată prin Codul carlist, ce presupune obținerea unui raport sexual de la o persoană de sex feminin mai mica de 18 ani, prin utilizarea unei promisiuni formale de căsătorie;

atentatul la pudoare prin abuz de putere ( art. 425), care reprezintă fapta funcționarului public de a realiza un raport sexual sau de inversiune sexuală cu o persoană arestată sau deținută, aflată, în virtutea funcțiunii, sub paza sa, sau care i-a fost încredințată în executarea unei măsuri a autorității competente.

Art. 427 prevedea, cu titlu de noutate față de Codul penal anterior, un caz de nepedepsire a infractorului pentru situația în care, înainte de rămânerea definitivă a hotărârii penale, a intervenit căsătoria între autor și victimă. Această cauză de nepedepsire era aplicabilă în cazul infracțiunilor de viol, violență contra pudoarei și atentat la pudoare fără violență.

Remarcăm că, față de Codul penal anterior, Codul penal de la 1936 nu mai cuprindea în acest capitol bigamia, incestul și adulterul, pe care le-a inclus în titlul următor, dedicat delictelor contra familiei.

În capitolul dedicat infracțiunilor contra bunelor moravuri găsim incriminate fapte care, fără să constituie o încălcare efectivă a libertății sexuale a unei persoane determinate, prezintă pericol social prin provocarea unui scandal public. Întâlnim sancționate în acest capitol unele fapte care sunt susceptibile de a intra în sfera infracțiunii de perversiune sexuală, cum ar fi actele cu caracter obscen săvârșite în public sau actele de inversiune sexuală între bărbați sau între femei săvârșite fără violență, dacă au produs scandal public. Astfel, infracțiunile incriminate în acest capitol erau următoarele: ultrajul la bunele moravuri, traficul de publicații obscene, inversiunea sexuală, bestialitatea (actele sexuale săvârșite între oameni și animale), corupția sexuală, favorizarea prostituției, exploatarea prostituției, proxenetismul și traficul de femei.

Nu vom insista pe analiza acestor infracțiuni, deoarece prin incriminarea acestora nu se protejează în principal libertatea sexuală a persoanei, ci mai degrabă morala publică față de anumite comportamente umane. S-a considerat că nu este firesc ca legiuitorul să se preocupe de ceea ce este sau nu normal, deoarece nu există o realitate a vieții sexuale unanim acceptată. Așadar, nu este normal să incrimineze în capitolul aferent infracțiunilor împotriva vieții sexuale fapte care ar aduce atingere unei idefinibile normalități sau moralități a vieții sexuale, deoarece prin aceste infracțiuni el trebuie să protejeze libertatea sexuală a persoanei și nu morala publică față de comportamente sexuale, aceasta fiind protejată prin infracțiunile prevăzute în alt capitol.

Această prezentare a prevederilor cuprinse în Codul penal de la 1936 relevă viziunea modernă și complexă a legiuitorului la acea vreme, precum și efortul făcut de acesta de a optimiza politica penală. Însă, în pofida eforturilor legiuitorului, anul 1938 a reprezentat un moment în care evoluția normală a societății românești a fost obstrucționată, marcând sfârșitul democrației parlamentare și începutul etapei regimurilor totalitare care au dăinuit până în anul 1989. Legile adoptate dupa anul 1938 au reprezentat doar o anexă a ideologiei politice de factură extremistă.

Începând cu anul 1947, apar numeroase modificări legislative, care pun în prim plan scopul politic al dreptului penal, oglindit în reprimarea persoanelor periculoase pentru regimul politic extremist de la acea vreme, și numai în plan secund se urmărește prevenirea și pedepsirea fenomenului infracțional. Codul penal de la 1936 este republicat sub denumirea Codul penal al Republicii Populare Române.

Anul 1968 a marcat un moment important în evoluția dreptului penal român, fiind anul în care a fost adoptat un nou cod penal, cod ce a rămas în vigoare până la data de 1 februarie 2014. Deși a fost adoptat sub influența doctrinei marxiste, prin adoptarea acestui cod penal s-a încercat detașarea, într-o oarecare măsură, de influența sovietică, consacrând principiile legalității incriminării și a sancțiunii penale, răspunderea personală și subiectivă etc. Codul penal de la 1968 a suferit numeroase modificări ce au fost necesare mai ales în contextul schimbărilor produse pe plan politic după anul 1989.

Spre deosebire de Codul penal de la 1936, cel de la 1968 a grupat infracțiunile privitoare la viața sexuală într-o singură categorie, fără să le mai împartă în infracțiuni contra pudorii și infracțiuni contra bunelor moravuri, mergând pe premisa că toate aceste infracțiuni au o trăsătură comună și anume faptul că se referă la viața sexuală a persoanei.

În forma sa inițială, art. 197 definește violul în mod diferit de codul anterior. În timp ce acesta prevedea că violul se poate comite împotriva unei persoane de orice sex, noul cod incriminează ca viol numai raportul sexual prin constrângere cu o persoană de sex feminin, subiectul activ fiind calificat și denumit „persoană de sex bărbătesc”. Remarcăm că în privința subiectului activ, Codul penal de la 1968 a preluat concepția codului carlist, concepție opusă celei relevate în Codul penal de la 1864, potrivit căreia autor al violului putea fi atât un bărbat, cât și o femeie. În doctrină s-a arătat că femeia nu poate fi subiect activ al infracțiunii de viol, din cauza faptului că nu are capacitatea biologică de a participa la actul sexual, astfel încât ea poate fi doar instigator sau complice.

Totodată, noua reglementare nu mai cuprinde textul prevăzut expres la art. 419, pct. 2 din Codul penal de la 1936, conform căruia raportul sexual trebuie să se producă în afara căsătoriei.

În doctrină s-a apreciat că în cazul violului nu poate fi de conceput coautoratul, fiind o infracțiune ce presupune autor unic. S-a subliniat ideea că actele de violență sau amenințare săvârșite de un coinculpat, chiar dacă au fost necesare pentru crearea condițiilor consumării violului, nu pot fi socotite acte de coautorat și că participația la viol nu poate avea loc decât sub forma instigării sau complicității.

Ca împrejurări agravante în cazul violului sunt prevăzute unele dintre cele regăsite în articolele 419, 422 și 426 din Codul penal de la 1936, cu excepția celor referitore la graviditatea victimei și la transmiterea unor boli venerice. În acest ultim caz, dacă făptuitorul transmitea victimei o boală venerică, acesta răspundea pentru un concurs de infracțiuni între infracțiunea de viol și cea de contaminare venerică, prevăzută la art. 309 Cod penal. Ca element de noutate, sunt prevăzute ca circumstanțe agravante cele referitoare la vătămarea sănătății și integrității corporale sau faptul că fapta a avut ca urmare sinuciderea victimei.

Tot cu titlu de noutate, sunt precizate efectele căsătoriei dintre victimă și unul dintre participanți. Cauza de nepedepsire a fost extinsă și la situația în care infracțiunea a fost comisă de mai mulți participanți, iar victima se căsătorea cu oricare dintre ei. Se considera că astfel se realizează o reparare a prejudiciului moral al victimei, evitându-se nașterea de copii nelegitimi.

Art. 198 incriminează raporturile sexuale cu o minoră și preia definiția prevăzută de reglementarea anterioară. Singura diferență constă în faptul că acțiunea penală nu se pornește la plângerea prealabilă a părții vătămate, fiind necesar consimțământul părinților.

În art. 199 este menținută incriminarea prevăzută în codul anterior, referitoare la seducție.

Noul cod redenumește faptele denumite de vechea reglementare „acte de inversiune sexuală” și le numește „relații sexuale între persoane de același sex”. Sancționează totodată și actele de îndemnare sau ademenire a unei persoane în vederea practicării acestor fapte (prozelitism).

Astfel, la art. 200 din reglementarea de la 1968 sunt incriminate relațiile sexuale între persoane de același sex, definite ca fiind acte sexuale anormale, nefirești sau contra naturii, între persoane de același sex. La aliniatul 1 erau incriminate acele relații homosexuale consimțite, iar la aliniatele 2 și 3 erau avute în vedere cele săvârșite prin constrângere. Pentru existența infracțiunii nu se cerea ca aceste practici să fi produs scandal public.

Deși reglementarea anterioară nu făcea diferență între relațiile sexuale între persoane de același sex și actele de perversiune sexuală, Codul penal de la 1968 le diferențiază, incriminând la art. 201 relațiile nefirești ce au loc între persoane de sex diferit, cu condiția ca acestea să provoace scandal public.

În reglementarea anterioară, corupția sexuală era inclusă în categoria infracțiunilor contra bunelor moravuri și cuprindea atât actele cu caracter obscen săvârșite în public, cât și actele de acest gen săvârșite asupra unui minor de orice sex. În Codul penal de la 1968, corupția sexuală este incriminată la art. 202 și reprezintă actele cu caracter obscen săvârșite asupra unui minor sau în prezența unui minor. Actele cu caracter obscen săvârșite în public constituie infracțiune de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice.

Spre deosebire de codul penal anterior, care incrimina incestul la art. 447, în capitolul referitor la infracțiunile contra familiei, codul penal de la 1968 îl incriminează în art. 203, în capitolul privitor la infracțiunile contra vieții sexuale. Totodată, față de reglementarea anterioară, acesta nu mai include relațiile homosexuale în conținutul infracțiunii de incest.

Codul penal de la 1968 a fost modificat pentru prima oară prin Legea 6/1973 publicată în Buletinul Oficial partea I, nr. 49/1973. Această lege a adus o singură modificare textului art. 197 și anume la litera „c” a acestui articol. Astfel, anterior era prevăzută ca circumstanță agravantă săvârșirea faptei de către mai multe persoane. În Codul penal republicat s-a prevăzut la litera „c” a art. 197 împrejurarea agravantă conform căreia fapta este săvârșită de către mai multe persoane „împreună”. Așadar, se acceptă ideea conform căreia violul poate fi săvârșit în coautorat, idee respinsă cu vehemență până atunci. Însă în privința coautoratului au existat în continuare opinii controversate, unii autori susținând că violul este o infracțiune proprie cu autor unic, iar alții considerând că violul este o infracțiune complexă, a cărei latură obiectivă este compusă din două acte succesive divizibile în timp, și anume constrângerea și raportul sexual. Acești autori considerau că persoana care ia parte la activitatea de constrângere asupra femeii în vederea realizării de către autorul principal a raportului sexual este coautor.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 81/1994 a fost rezolvată o excepție de neconstituționalitate privitoare la art. 200 alin.1 din Codul penal și s-a statuat că prevederile acestui alineat erau neconstituționale în măsura în care se aplicau relațiilor sexuale între persoane majore de același sex, liber consimțite, care nu erau săvârșite în public sau nu produceau scandal public. Consider că această decizie a confirmat existența unei mentalități relativ deschise în ceea ce privește diversitatea, acceptându-se, într-o oarecare măsură, relațiile homosexuale.

Alte modificări au fost aduse prin Legea 197/2000 pentru modificarea și completarea Codului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 568/ 15.11.2000. Prin această lege au fost aduse modificări infracțiunii de viol. Acesta a fost redefinit ca fiind „actul sexual de orice natură cu o altă persoană prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința”. Astfel, s-a lărgit sfera de cuprindere a faptelor care pot intra în structura elementului material, dar și a persoanelor care pot fi subiecți activi ai infracțiunii, aceasta putând fi săvârșită prin acte sexuale de orice natură și de către oricine împotriva oricui. În acest fel, legiuitorul a elaborat o nouă definiție a violului față de cea prevăzută de reglementarea anterioară conform căreia subiectul activ putea fi doar o persoană de sex masculin, iar subiectul pasiv numai o persoană de sex feminin, înlocuind după modelul francez noțiunea de raport sexual cu aceea de act sexual.

O altă noutate introdusă prin Legea 197/ 2000 se referă la incriminarea violului săvârșit în sânul familiei. Persoanele care intră în rândul membrilor de familie sunt indicate în art. 1491 Cod penal. Astfel, „prin membru de familie se înțelege soțul, ruda apropiată dacă aceasta din urmă locuiește și gospodărește împreună cu făptuitorul”. Așadar, cu titlu de noutate este sancționat și violul între soți. Însă calitatea de soț sau de rudă apropiată nu determină prin ea însăși existența violului în modalitatea agravată, ci doar dacă este îndeplinită și cea de-a doua condiție, și anume ca victima să locuiască și să gospodărească împreună cu făptuitorul.

Legea 197/2000 a abrogat aliniatul 5 al art. 197 care prevedea o cauză de nepedepsire pentru autorul care se căsătorea cu victima violului înainte ca hotărârea să fi rămas definitivă.

O.U.G. nr. 89/2001 a continuat ceea ce s-a început prin Decizia Curții Constituționale nr. 81/1994 și a abrogat în întregime art. 200, care sancționa relațiile sexuale dintre persoane de același sex. Ca urmare a acestei abrogări a fost modificat corespunzător și art. 197 alin. 1,2,3 Cod penal, precizându-se că este viol actul sexual de orice natură cu o persoană de sex diferit sau de același sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra sau de a-și exprima voința. S-a considerat, în doctrină, că aceeași interpretare se putea desprinde și din modificarea adusă art. 197 Cod penal prin Legea nr. 197/2000, și anume că subiect activ, respectiv subiect pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană de orice sex.

Putem spune că prin aceste modificări a fost relevată o nouă concepție a legiuitorului, înlăturându-se orice formă de discriminare. Astfel, am achiesat și la cerințele art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la tratamentul nediferențiat al relațiilor homosexuale și al celor heterosexuale. Astfel, are caracter de act sexual nu doar cel săvârșit între persoane de sex opus, cât și cel comis între persoane de același sex.

Definiția violului nu se aplică doar actelor sexuale normale ci și tuturor actelor de orice natură, inclusiv sodomiei. Astfel, dacă actele de perversiune sexuală săvârșite prin constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința sunt încadrate în art. 197 din Codul penal, devine nejustificată menținerea, în art. 201 Cod penal, forma agravantă de la alin. 4, constând în „acte de perversiune sexuală cu o persoană în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința prin constrângere”.

Prin Legea nr. 61/2002 a fost introdusă în legislația noastră infracțiunea de hărțuire sexuală. Aceasta era reglementată în capitolul referitor la infracțiunile privitoare la viața sexuală, la art. 2031 și consta în „hărțuirea unei persoane prin amenințare, constrângere în scopul de a obține satisfacții de natură sexuală de către o persoană care abuzează de autoritatea sau influența pe care i-o conferă funcția la locul de muncă”.

În doctrină s-a considerat că folosirea singularului în textul legal, și anume că hărțuirea sexuală se realizează prin amenințare sau constrângere, conduce la interpretarea că un singur act de acest fel ar fi suficient pentru a fi în prezența infracțiunii de hărțuire sexuală.

În materia infracțiunilor privitoare la viața sexuală, O.U.G nr. 143/2002 a adus unele modificări infracțiunilor de viol, act sexual cu un minor, perversiune sexuală și corupție sexuală. Astfel, art. 197, alin. (3), ip. I, care prevedea ca circumstanță agravantă săvârșirea faptei asupra unei persoane de sex opus care nu a împlinit vârsta de 14 ani, a fost modificat în ceea ce privește vârsta victimei care determina aceasta formă agravată a infracțiunii, fiind necesar ca victima să nu fi împlinit vârsta de 15 ani.

În ceea ce privește infracțiunea de act sexual cu un minor, O.U.G nr. 143/2002 a adus modificări destul de substanțiale. Primele două aliniate ale art. 198 Cod penal au păstrat aceeași formulare, precizându-se doar că actul sexual poate fi săvârșit cu o persoană de același sex sau de sex opus. În noua formulare, prevederile art. 198, alin. (3) conform cărora infracțiunea era mai gravă dacă fapta prevăzută în alin. 1 a fost săvârșită în împrejurările prevăzute în art. 197, alin. (2), lit. b) C.p. sau dacă faptele prevăzute în alin. 1 și 2 au avut urmările prevăzute în art. 197, alin. (2), lit. c, au fost transpuse în alin. (5) al art. 198 Cod penal. O.U.G. nr. 143/2002 a introdus ca circumstanță agravantă și situația în care fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei. În vechea formulare, această agravantă se referea numai la moartea victimei, fără a se preciza situația în care fapta era urmată de sinuciderea acesteia. Prin această ordonanță au fost introduse două aliniate noi, și anume alin. (3) și (4) care prevăd ca variante agravate ale infracțiunii situația în care actul sexual cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani a fost determinat de oferirea sau darea de bani ori alte foloase de către făptuitor, direct sau indirect, victimei, sau cea în care faptele prevăzute în alin. 1-3 au fost săvârșite în scopul producerii de materiale pornografice sau dacă pentru realizarea acestui scop s-a folosit constrângerea. Aceste două circumstanțe agravante au fost introduse și în articolul referitor la infracțiunea de perversiune sexuală. Totodată, s-a precizat că infracțiunea de perversiune sexuală este mai gravă și dacă actele de perversiune sexuală au fost săvârșite cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 15 ani sau dacă au fost săvârșite cu o persoană având vârsta între 15-18 ani, în cazul în care autorul este tutore sau curator, sau supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator și acesta s-a folosit de calitatea sa sau dacă făptuitorul a abuzat de încrederea victimei sau de autoritatea sau influența sa asupra acesteia.

În ceea ce privește infracțiunea de corupție sexuală, a fost introdusă o nouă formă agravată a infracțiunii, în cazul în care fapta a fost săvârșită în scopul producerii de materiale pornografice.

În perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, în anul 2004 a fost adoptat un nou cod penal. Principala inovație a acestuia era aceea că împărțea infracțiunile în crime și delicte, prin diferențierea pedepselor, iar anumite infracțiuni extrem de grave precum tâlhăria, violul, spălarea banilor sau traficul de influență au intrat în categoria delictelor. Astfel, pentru infracțiunea de viol săvârșită în formă agravată, acest cod modifica limitele pedepselor, aplicându-se detențiunea severă de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi. Totodată, incriminarea referitoare la infracțiunea de perversiune sexuală a fost reformulată, aceasta presupunând doar actele de perversiune sexuală care au fost săvârșite în public, fără a se preciza nimic referitor la cele care au produs scandal public. Cu excepția acestor infime modificări, Codul penal din 2004 a păstrat formulările din Codul penal de la 1968, așa cum fusese el modificat până la acel moment.

Acest cod penal a fost criticat și s-a dovedit a avea foarte multe lacune. Acesta urma să intre în vigoare la un an de la adoptarea lui, adică în septembrie 2005. Cum însă nu fusese elaborat și un cod de procedură penală, fără de care dispozițiile materiale nu puteau fi aplicate, data intrării în vigoare a Codului penal din 2004 a fost amânată de câteva ori, însă acest lucru nu s-a mai întâmplat, Legea nr. 301/2004 fiind abrogată prin Legea nr. 286/2009.

Prin Legea nr. 286/2009 a fost adoptat actualul cod penal, cod care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, potrivit Legii nr. 187/2012. Infracțiunile privitoare la viața sexuală sunt incriminate în Titlul I, Capitolul VIII, denumit ”Infracțiuni contra libertății și integrității sexuale”, art. 218-223.

Codul penal în vigoare menține incriminările referitoare la infracțiunile de viol, act sexual cu un minor, corupție sexuală (redenumită „Coruperea sexuală a minorilor”) și hărțuire sexuală, însă le aduce numeroase modificări, modificări pe care le vom dezvolta pe larg în următorul capitol, destinat analizei comparative a infracțiunilor privitoare la viața sexuală, potrivit Codului penal de la 1968 și actualului cod penal.

Totodată, actuala reglementare incriminează infracțiunea de incest în art. 377, în capitolul destinat infracțiunilor contra familiei. Astfel, s-a considerat că această infracțiune nu reprezintă o atingere adusă libertății și integrității sexuale ale persoanei, ci afectează mai degrabă valorile sociale referitoare la viața de familie.

Actualul cod penal nu mai prevede infracțiunile de seducție și perversiune sexuală. S-a considerat că rațiunile care au stat la baza incriminării seducției au devenit anacronice și că prin incriminarea acestei infracțiuni legiuitorul ar îndruma, în mod indirect, persoanele minore de sex feminin să urmărească, prin raportul sexual, încheierea unei căsătorii. În ceea ce privește infracțiunea de perversiune sexuală, actele de perversiune sexuală săvârșite în public sau care au produs scandal public vor putea constitui infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri, infracțiune incriminată în art. 375 Noul Cod penal.

Ca elemente de noutate, Noul Cod penal introduce infracțiunile de agresiune sexuală și cea de racolare a minorilor în scopuri sexuale. Deși constituie aparent o incriminare în totalitate nouă, conținutul infracțiunii de agresiune sexuală se regăsește parțial în prevederile art. 201, alin. (6) și (7) din Codul penal de la 1968 privind incriminarea actelor de perversiune sexuală săvârșite asupra unei persoane în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau prin constrângere. Infracțiunea de racolare a minorilor în scopuri sexuale constituie întradevăr o incriminare nouă în legislația noastră penală. Această incriminare a apărut ca urmare a obligației pe care și-a asumat-o țara noastră prin semnarea Convenției Consiliului Europei pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzurilor sexuale. Semnând această convenție, statele se obligă să incrimineze așa numita infracțiune de „grooming”, infracțiune ce constă în înșelarea, în scopuri sexuale a încrederii copiilor.

În concluzie, putem observa că incriminarea infracțiunilor privitoare la viața sexuală are rădăcini foarte vechi, datând încă din vremea Vechiului Testament, iar pe teritoriul țării noastre, din perioada Evului Mediu. Faptul că aceste incriminări s-au bucurat de o evoluție constantă demonstrează că acest domeniu al vieții persoanei a constituit tot timpul o importantă preocupare a legiuitorului. Deși se pot observa diferențe substanțiale de politică penală între incriminările ce s-au succedat de-a lungul timpului, de subliniat este faptul că ceea ce s-a urmărit în permanență a fost căutarea unor soluții unitare și viabile, care să dea naștere la cât mai puține controverse.

Consider că prezentarea istoricului reglementărilor referitoare la libertatea sexuală a persoanei are un rol foarte important deoarece orice evoluție pe plan legislativ presupune o analiză comparativă prealabilă a antecedentelor legislative și doctrinare în domeniu.

Capitolul II. Analiza infracțiunilor privitoare la viața sexuală cuprinse în Codul Penal de la 1968 și în actualul cod penal. Prezentare comparativă

2.1. Noțiune și definiție

Pentru a putea sublinia diferențele aduse de actualul cod penal în comparație cu cel de la 1968 în ceea ce privește definirea infracțiunilor privitoare la viața sexuală, vom analiza pe rând fiecare noțiune, încercând să evidențiem elementele de noutate acolo unde este cazul.

Violul, în forma de bază, era definit de vechea reglementare ca fiind actul sexual, de orice natură, cu o altă persoană de sex diferit sau de același sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra sau de a-și exprima voința. Prin incriminarea pe care o regăsim în actualul cod penal s-a urmărit nuanțarea acestei definiții. Actuala reglementare definește infracțiunea de viol ca fiind raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare. La fel sunt încadrate și orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise în condițiile primului aliniat. Astfel, în definirea infracțiunii de viol s-a pornit de la ideea de act de penetrare, în conținutul acestei infracțiuni incluzându-se raportul sexual – în înțelesul pe care această sintagmă l-a avut în mod tradițional în dreptul nostru penal, acela de conjuncție a organului sexual masculin cu cel feminin – actul sexual oral și actul sexual anal. Nu interesează dacă în aceste ultime cazuri este vorba de un act heterosexual sau homosexual. Totodată, sunt incluse în conținutul infracțiunii de viol și actele de penetrare vaginală sau anală, realizate în alte modalități, cum ar fi introducerea de obiecte, degete etc. Astfel, violul acoperă orice act de penetrare, indiferent dacă au fost comise de agresor asupra victimei sau dacă acesta a obligat victima să facă acest lucru. De asemenea, în raport cu vechea reglementare, actualul cod penal prevede faptul că violul poate fi săvârșit și prin punerea victimei în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința, nu doar profitând de această stare.

Infracțiunea de agresiune sexuală constituie aparent o incriminare în totalitate nouă față de prevederile vechiului cod penal, însă în realitate conținutul acesteia se regăsește parțial în prevederile art. 201, alin. (6) și (7) din Codul penal din 1968 care incriminau actele de perversiune sexual săvârșite asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința sau prin constrângere. Agresiunea sexuală, incriminată în art. 219 din Codul penal, reprezintă actul de natură sexual, altul decât cele prevăzute în art. 218, cu o persoană, sâvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința ori profitând de această stare. Infracțiunea de agresiune sexuală prezintă numeroase elemente comune cu infracțiunea de viol și are caracter subsidiar față de aceasta, violul absorbind agresiunea sexuală atunci cînd aceasta precede sau urmează violul.

Actul sexual cu un minor era incriminat în vechea reglementare în art. 198, iar în actualul cod penal este reglementat de art. 220. Conform vechii reglementări infracțiunea de act sexual cu un minor reprezenta, potrivit alin. (1), actul sexual de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex care nu a împlinit vârsta de 15 ani, iar potrivit alin. (2), aceasta consta în actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex între 15 și 18 ani, dacă fapta era săvârșită de tutore sau curator ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosindu-se de calitatea sa, ori dacă făptuitorul a abuzat de încrederea victimei sau de autoritatea ori influența sa asupra acesteia. Actualul cod penal redefinește actul sexual cu un minor în acord cu redefinirea violului, incriminând raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum și orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise cu un minor cu vârsta între 13 și 15 ani, spre deosebire de Codul penal din 1968 care se referea la actul sexual de orice natură cu o persoană care nu a împlinit 15 ani. Astfel, și în cazul acestei infracțiuni, la fel ca în cazul infracțiunii de viol, legiuitorul a renunțat la noțiunea „act sexual de orice natură” și a optat pentru descrierea concretă a acțiunilor ce pot forma elementul material al infracțiunii de act sexual cu un minor.

Corupția sexuală era incriminată în Codul penal de la 1968 în art. 202. Potrivit acestuia, infracțiunea consta în actele cu caracter obscen săvârșite asupra unui minor sau în prezența unui minor. Totodată, prin dispozițiile alin. (3) al art. 202 din vechea reglementare, era incriminată o infracțiune distinctă, care consta în ademenirea unei persoane în vederea săvârșirii de acte sexuale cu un minor de sex diferit sau de același sex. Prin art. 221 din actualul cod penal, infracțiunea de corupție sexuală a fost redefinită, primind denumirea de corupere sexuală a minorilor. Conform acestui articol, infracțiunea constă în comiterea unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220, împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, precum și determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act. Noua reglementare a completat conținutul constitutiv al infracțiunii cu noi ipoteze, introducând, ca element de noutate, alin. (4), prin preluarea, cu unele reformulări, a unei părți a textelor existente în Legea nr. 196/2003 privind prevenirea și combaterea pornografiei. Astfel, în cuprinsul art. 221, pe lângă forma tip a infracțiunii întâlnim și două variante normative asimilate, regăsite în alin. (3) și (4). Potrivit alin. (3), constituie infracțiune actul sexual de orice natură săvârșit în prezența unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, iar alin. (4) introduce ca formă asimilată a infracțiunii de corupere sexuală a minorilor determinarea de către un major a unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiționist ori la spectacole sau reprezentații în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum și punerea la dispoziția acestuia de materiale cu caracter pornografic. Remarcăm că pentru a indica actele de natură sexuală la care se referă această incriminare, legiuitorul se raportează la prevederile art. 220 care incriminează infracțiunea de act sexual cu un minor. Astfel, pot constitui element material al infracțiunii orice acte de natură sexuală, cu excepția raportului sexual, actului sexual anal și oral, precum și a altor acte de penetrare vaginală sau anală. Mai mult, sunt sancționate și acțiunile de determinare a minorului să suporte ori să efectueze el însuși astfel de acte. De asemenea noua reglementare precizează în mod expres că vârsta de la care se oferă protecția specială este 13 ani.

Infracțiunea de racolare a minorilor în scopuri sexuale, incriminată prin art. 222 din actualul cod penal reprezintă o incriminare în totalitate nouă în legislația penală română. Aceasta constă în fapta persoanei de a-i propune unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să se întâlnească, în scopul comiterii unui act dintre cele prevăzute în art. 220 sau art. 221, inclusiv atunci când propunerea a fost făcută prin mijloacele de transmitere la distanță.

Hărțuirea sexuală era se regăsea în vechea reglementare în conținutul art. 2031. Potrivit acestuia, infracțiunea reprezenta fapta de a hărțui o persoană, prin amenințare sau constrângere, în scopul de a obține satisfacții de natură sexuală, faptă săvârșită de către o persoană care abuzează de autoritatea sau influența pe care i-o conferă funcția îndeplinită la locul de muncă. Conform art. 223 din actuala reglementare, hărțuirea sexuală constă în pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relații de muncă sau al unei relații similare, dacă rin aceasta victima a fost intimidată sau pusă într-o situație umilitoare. Observăm că actualul cod penal a lărgit conținutul de incriminare a acestei infracțiuni la acte care în Codul penal din 1968 nu aveau caracter penal. Dacă potrivit celui din urmă hărțuirea unei persoane în scopul de a obține satisfacții de natură sexuală era incriminată doar dacă era săvârșită prin amenințare sau constrângere, în actuala reglementare este suficientă pretinderea repetată de favoruri de natură sexuală. În plus, infracțiunea se referă la o relație de muncă, fără a implica, în mod necesar, existența unei autorități sau influențe din partea făptuitorului. Hărțuirea prin abuz de autoritate a fost incriminată în cadrul infracțiunilor de serviciu, mai exact in art. 299 din actualul cod penal, care incriminează infracțiunea de folosire abuzivă a funcției în scop sexual. Totodată textul clarifică faptul că hărțuirea sexuală este o infracțiune de obicei și o infracțiune de rezultat, fiind necesar ca victima să fi fost intimidată sau pusă într-o situație umilitoare.

După cum am precizat și în capitolul anterior, actualul cod penal nu mai face referire la anumite infracțiuni ce erau incriminate în Codul penal de la 1968, cum sunt seducția și perversiunea sexuală.

Potrivit vechii reglementări, seducția consta în fapta aceluia care, prin promisiuni de căsătorie, determina o persoană de sex feminin mai mică de 18 ani de a avea cu el raport sexual. Codul penal în vigoare nu mai cuprinde o incriminare a seducției, deoarece au existat numeroase confuzii și dispute generate de interpretarea art. 199 din Codul penal de la 1968 și s-a ajuns la concluzia că rațiunile care au fundamentat incriminarea seducției sunt anacronice.

Perversiunea sexuală era incriminată în art. 201 din vechea reglementare și consta în actele de perversiune sexuală săvârșite în public sau care au produs scandal public. Aceste acte nu mai sunt incriminate de actualul cod penal în capitolul referitor la infracțiunile contra vieții sexuale, însă o atare faptă poate fi reținută, sub aspect penal, ca infracțiune de ultraj contra bunelor moravuri.

În privința altor infracțiuni s-a considerat că valorile protejate în principal nu sunt cele referitoare la libertatea sexuală a individului și că ele ar trebui să fie incriminate în alt capitol. Este cazul incestului, care, deși nu mai este incriminat în capitolul privitor la infracțiunile contra vieții sexuale, este regăsit în cadrul infracțiunilor contra familiei, în art. 377 din actualul cod penal.

În vechea reglementare, incestul era incriminat în art. 203 și reprezenta raportul sexual între rude în linie directă sau între frați sau surori. Actuala reglementare incriminează incestul agresiv în categoria infracțiunilor contra libertății sexuale, ca variantă a violului, a agresiunii sexuale, a actului sexual cu un minor și a coruperii sexuale a minorilor. Incestul liber consimțit a fost incriminat în categoria infracțiunilor contra familiei. Așadar, art. 377 din Codul penal prevede că raportul sexual consimțit, săvârșit între rude în linie directă sau între frați și surori, se pedepsește cu închisoarea de la un an la 5 ani.

2.2. Obiectul juridic al infracțiunii

Obiectul juridic comun al infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale este reprezentat de relațiile sociale privitoare la libertatea și inviolabilitatea vieții sexuale a persoanei. Valoarea ocrotită în principal este chiar viața sexuală a persoanei. Dacă în actualul cod penal nu mai există niciun dubiu referitor la obiectul juridic al acestor infracțiuni, în ceea ce privește Codul penal de la 1968 existau opinii distincte referitoare la obiectul juridic al infracțiunilor de seducție, perversiune sexuală și, într-o oarecare măsură, al infracțiunii de incest. S-a considerat că incriminările din capitolul referitor la infracțiunile privitoare la viața sexuală a persoanei ar trebui să privească exclusiv faptele care aduc atingere libertății sexuale a individului și că este nefiresc să se incrimineze fapte care ar aduce atingere unei indefinibile normalități sau moralități a vieții sexuale, cum este cazul infracțiunilor amintite mai sus. Motivația autorului este reprezentată de faptul că, în primul rând, conceptul general de morală este foarte ambiguu și incert. În cadrul unei societăți exisă diferite sisteme morale, fără a se putea vorbi de un sistem unic de valori morale. Astfel, nu se poate vorbi nici despre o anumită moralitate a vieții sexuale. Legiuitorul penal nu ar trebui să stabilească ce este și ce nu este normal sau moral în viața sexuală și nici să vegheze la respectarea unor astfel de standarde. În al doilea rând, s-a considerat că aceste fapte nu se referă, de fapt, la o anumită moralitate în relațiile dintre partenerii sexuali, ci mai degrabă la morala publică, la reacția publicului față de anumite comportamente. În opinia altui autor, moralitatea sau imoralitatea sexuală a persoanei nu pot fi disociate de libertatea și viața sexuală. Incriminând și aceste practici sau comportamente în cadrul infracțiunilor privitoare la viața sexuală, legiuitorul a urmărit același scop. Codul penal în vigoare a tranșat această controversă, deoarece nu mai incriminează infracțiunile de perversiune sexuală și seducție, iar infracțiunea de incest este incriminată în categoria infracțiunilor contra familiei.

Libertatea vieții sexuale este o componentă importantă a libertății ca drept fundamental. După cum am mai precizat, libertatea vieții sexuale reprezintă dreptul persoanei de a decide liber și în cunoștință de cauză când, unde și cu cine întreține relații sexuale. Integritatea sexuală, pe de altă parte, este o componentă a integrității corporale și presupune respectarea stării fizice în care se află corpul persoanei la un moment dat. Nu prezintă relevanță dacă sub acest aspect persoana a mai avut sau nu asemenea experiențe sexuale.

Infracțiunile de viol, agresiune sexuală și corupere sexuală a minorilor au ca obiect juridic atât integritatea sexuală cât și libertatea sexuală a persoanei. În cazul infracțiunilor de act sexual cu un minor, racolare a minorilor în scopuri sexuale și de hărțuire sexuală este afectată doar libertatea sexuală a persoanei, adică numai componenta morală, psihică, care implică posibilitatea de a decide în cunoștință de cauză sub acest aspect.

Pe lângă obiectul juridic principal, majoritatea infracțiunilor din această categorie prezintă și un obiect juridic secundar. Astfel, în cazul violului și agresiunii sexuale, obiectul juridic secundar este reprezentat de relațiile sociale privind demnitatea, integritatea corporală, sănătatea sau viața persoanei, în cazul formelor agravate ale infracțiunii. În cazul formelor agravate ale infracțiunii de act sexual cu un minor obiectul juridic este complex, având ca o componentă secundară relațiile sociale ce decurg din raporturile de tutelă sau curatelă, ori raporturile sociale de serviciu sau contractuale de îngrijire, tratament, educație sau pază. În ceea ce privește infracțiunea de hărțuire sexuală, obiect juridic secundar îl constituie relațiile sociale privitoare la desfășurarea normală a raporturilor de muncă și de serviciu, precum și cele privind demnitatea persoanei vătămate, pusă într-o situație umilitoare.

2.3. Obiectul material al infracțiunii

Obiectul material al infracțiunii există doar în cazul unora dintre infracțiunile privitoare la viața sexuală. Pentru majoritatea infracțiunilor acesta este reprezentat de corpul persoanei împotriva căruia se săvârșește fapta incriminată. Obiectul material nu există în cazul anumitor forme infracționale, de exemplu, în situația variantelor asimilate ale infracțiunii de corupere sexuală a minorilor. Astfel, în cazul în care actul sexual de orice natură este săvârșit de către un major în prezența unui minor, precum și în situația în care minorul este determinat de către un major să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiționist ori la spectacole sau reprezentații în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură sau dacă minorului îi sunt puse la dispoziție materiale cu caracter pornografic, nu există obiect material. Totodată, infracțiunea de racolare a minorilor în scopuri sexuale nu are obiect material. Darurile sau cadourile oferite minorilor pentru a le câștiga încrederea sau mijloacele materiale de transmitere la distanță a unor propuneri de a accepta raporturi sexuale nu constituie element material al infracțiunii, ci pot fi doar corpuri delicte, mijloace materiale de probațiune a infracțiunii. O altă infracțiune care nu are obiect material este hărțuirea sexuală. Aceasta nu are obiect material deoarece acțiunea de pretindere nu se exercită asupra vreunui corp material. În contextul Codului penal de la 1968 se putea susține că obiectul material al infracțiunii ar putea exista în ipoteza săvârșirii faptei prin constrângere fizică, când obiect material l-ar constitui corpul victimei. Însă această ipoteză nu mai este operabilă în contextul reglementării din Codul penal în vigoare.

În literatura de specialitate s-a precizat că limitarea obiectului material numai la corpul victimei este un raționament oarecum eronat, având în vedere că „dimensiunea psihică a libertății vieții sexuale este atât de evidentă, încât pare cu totul artificial să considerăm că această libertate se poate obiectiva prin corpul persoanei. În realitate, doar atunci când faptele sunt comise prin violență se poate vorbi de un obiect material secundar, respectiv corpul persoanei, în concordanță cu valoarea ocrotită în subsidiar, respectiv integritatea fizică, sănătatea sau viața persoanei”.

Alți autori au considerat această opinie ca necorespunzând finalității legii penale care incriminează faptele contra vieții și libertății sexuale ale persoanei. Ar fi greșit sa considerăm corpul victimei un obiect material secundar, doar pentru a realiza simetria cu obiectul juridic secundar, și anume viața, integritatea corporală sau sănătatea individului. Deși obiectul material nu poate fi cu totul separat de obiectul juridic, în același timp este greșit și să susținem că obiectul material încorporează efectiv obiectul juridic. În plus, dacă nu am admite existența de sine stătătoare, necondiționată de săvârșirea cu violență a faptei, a obiectului material în cazul de față, de multe ori nici nu ne-am afla în prezența unei infracțiuni privitoare la viața sexuală. De exemplu, violul se poate săvârși și prin amenințare, nu doar apelând la acte de violență, și totuși lezează, în mod direct, nu doar libertatea psihică a victimei, ci și integritatea corporală sau sănătatea acesteia. S-a susținut că „obiectul material se interpune între autor și valoarea socială ocrotită, aceasta neputând fi lezată sau pusă în pericol decât cu prețul lezării sau periclitării obiectului material”, ceea ce dovedește incontestabila existență a obiectului material, obiectivat în corpul persoanei, în cazul infracțiunilor privitoare la viața sexuală.

Astfel, în cazul violului și al agresiunii sexuale, obiectul material este reprezentat de corpul victimei, indiferent de sexul acesteia, singura condiție fiind ca victima să fie în viață în momentul săvârșirii faptei. Dacă victima a decedat, fie chiar ca urmare a unei morți naturale, fie ca urmare a unei infracțiuni de omor sau chiar a unei infracțiuni de viol urmată de moartea sau sinuciderea victimei, practicarea unui raport sexual asupra cadavrului sau a unui act de natură sexuală, altul decât cele ce intră în sfera elementului material al infracțiunii de viol, nu constituie infracțiunea de viol sau de agresiune sexuală, ci infracțiunea de profanare de cadavru (art. 381 Cod penal), eventual în concurs cu infracțiunea de omor sau viol care a avut ca urmare moartea victimei.

Unele controverse în ceea ce privește obiectul material au existat și în cazul infracțiunii de act sexual cu un minor. Astfel, opinia majoritară susține că obiectul material al infracțiunii constă în corpul minorului/minorei asupra căruia se exercită actul sexual, iar în cazul unor forme agravate se produc vătămări corporale sau chiar moartea victimei. În literatura juridică s-a exprimat însă și opinia că infracțiunea nu ar avea obiect material deoarece în cazul acestei infracțiuni constrângerea este exclusă. S-a susținut chiar că, spre deosebire de viol, în acest caz, corpul minorului nu poate să reprezinte nici măcar obiect material adiacent sau secundar.

După cum am mai precizat, variantele asimilate infracțiunii de corupere sexuală a minorilor nu au obiect material. Însă în cazul formei tip și a formei agravate, obiectul material este reprezentat de corpul persoanei minore asupra căruia se exercită actele specifice elementului material al laturii obiective a infracțiunii sau pe care este determinat să le suporte.

În ceea ce privește infracțiunile privitoare la viața sexuală incriminate de vechea reglementare, care nu se mai regăsesc în actualul cod penal, și anume seducția, perversiunea sexuală și incestul (care continuă să fie incriminat în categoria infracțiunilor privitoare la relațiile de familie), obiectul material al acestora era reprezentat, la fel ca și în cazul celorlalte infracțiuni, de corpul persoanei. Astfel, obiectul material al infracțiunii de seducție era reprezentat de corpul persoanei de sex feminin care nu a împlinit vârsta de 18 ani, deoarece asupra acestuia se exercita în mod nemijlocit acțiunea incriminată, adică raportul sexual. În cazul perversiunii sexuale obiectul material era reprezentat de corpul persoanei asupra căreia se exercitau actele de perversiune sexuală, indiferent că era vorba de un bărbat sau de o femeie, iar în cazul incestului obiectul material consta în rolul persoanei cu rol pasiv, deoarece asupra acestuia se exercita în mod nemijlocit acțiunea incriminată.

2.4. Subiecții infracțiunii. Participația

2.4.1. Subiectul activ al infracțiunii

Subiectul activ al infracțiunilor privitoare la viața sexuală poate fi, de regulă, orice persoană, prin raportare la varianta tip a infracțiunii. În contextul codului penal de la 1968, unele dintre infracțiunile privitoare la viața sexuală erau infracțiuni proprii, neputând fi săvârșite decât de o persoană care, în afara condițiilor generale cerute de lege subiectului activ, cumulau și o calitate specială. Astfel, în cazul seducției, subiectul activ nu putea fi decât o persoană de sex bărbătesc, în cazul incestului, pentru existența infracțiunii, legea prevedea necesitatea ca subiectul activ să fie rudă în linie directă, frate sau soră a persoanei cu rol pasiv, iar în situația hărțuirii sexuale, subiectul activ era circumstanțiat în sensul că acesta trebuia să îndeplinească o funcție ce îi conferea autoritate sau influență asupra victimei. Potrivit prevederilor codului penal în vigoare, infracțiunile privitoare la viața sexuală, în forma lor de bază, pot fi săvârșite de orice persoană, indiferent de sex. Singura cerință estea aceea de a fi apt să realizeze un raport sexual. Excepție fac infracțiunile de corupere sexuală a minorilor și act sexual cu un minor, în cazul cărora, în forma de bază, dacă fapta este săvârșită la rândul ei de un minor, acesta trebuie să fie mai în vârstă decât victima cu trei ani. Totodată, infracțiunea de racolare a minorilor în scopuri sexuale nu poate fi săvârșită decât de o persoană majoră, așa cum prevede expres textul de lege.

Subiectul activ este însă calificat în unele cazuri prin raportare la formele agravate ale infracțiunii, aici evidențiindu-se existența unei „poziții dominante a făptuitorului în raport cu victima”. Este cazul violului, agresiunii sexuale, actului sexual cu un minor și coruperii sexuale a minorilor unde calitatea de rudă în linie directă, de frate sau soră, de persoană care se ocupă de educarea, paza sau tratamentul victimei atrage agravarea infracțiunii.

S-a exprimat și opinia potrivit căreia condiția capacității fiziologice nu mai prezintă importanță, indiferent dacă este vorba despre o persoană de sex masculin sau feminin ca subiect activ al infracțiunii. Aceasta deoarece actuala reglementare face referire la săvârșirea unui act sexual. Prin raportare la distincția realizată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. III/ 2005, sensul noțiunii de act sexual cuprinde atât raportul sexual (actul sexual normal), cât și actele sexuale anale sau orale, precum și orice alt act de penetrare vaginală sau anală (prin utilizarea unui corp străin). Potrivit acestei interpretări, capacitatea fiziologică a subiectului activ nu mai prezintă relevanță.

În ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii de viol, în doctrină s-a pus întrebarea dacă fapta soțului de a întreține relații sexuale cu soția sa prin constrângere constituie sau nu infracțiunea de viol. În doctrina secolului trecut se susținea că în această situație nu poate fi vorba de viol deoarece prin căsătorie femeia ar fi consimțit implicit și la întreținerea relațiilor sexuale, actele de violență putând constitui doar una dintre infracțiunile împotriva integrității corporale sau sănătății. Totodată, s-a afirmat că nu săvârșește infracțiunea de viol bărbatul care întreține un raport sexual cu soția sa prin constrângere deoarece acestea țin de esența căsătoriei sau că actul căsătoriei implică o restrângere consimțită a libertății sexuale a femeii. În prezent doctrina penală consideră că o asemenea faptă constituie infracțiunea de viol, căsătoria nefiind un act de cedare necondiționată a libertății femeii, aceasta având dreptul de a dispune liber de corpul său. În sprijinul acestei opinii s-a adus și argumentul potrivit căruia toți membrii societății sunt egali în fața legii penale, atât ca beneficiari ai ocrotirii, cât și ca destinatari ai exigențelor acesteia. Astfel, femeia căsătorită care este constrânsă de soțul ei să întrețină raporturi sexuale cu el, beneficiază de ocrotirea prevederilor penale referitoare la infracțiunea de viol, la fel ca femeia necăsătorită care suferă aceeași vătămare, dar nu din partea soțului său. În mod corelativ, bărbatul căsătorit care întreține relații sexuale, prin constrângere, cu soția sa, va suferi rigorile exigențelor legii penale, întocmai ca și orice alt bărbat care ar întreține relații sexuale, în aceleași condiții de constrângere, cu o femeie oarecare. Conform codului penal de la 1968, după modificarea acestuia prin Legea nr. 197/2000, violul săvârșit asupra unui membru al familiei era incriminat ca formă agravată a infracțiunii. Potrivit acestei prevederi, violul conjugal nu numai că era pedepsit, ci constituia chiar o formă calificată a infracțiunii. Deși actualul cod penal a renunțat la agravanta comiterii infracțiunii când victima este membru al familiei și a înlocuit-o cu situația comiterii violului asupra unei rude în linie dreaptă, frate sau soră, consider că ar violul conjugal trebuie pedepsit în continuare, deoarece toate persoanele sunt egale în fața legii. Mai mult, ținând cont de faptul că textul de lege nu distinge după cum subiectul activ este femeie sau bărbat, consider că trebuie admisă și posibilitatea sancționării violului comis de soție asupra soțului.

Anumite nuanțări trebuie făcute și în cazul infracțiunii de hărțuire sexuală. Potrivit prevederilor codului penal de la 1968, subiectul activ al acestei infracțiuni era circumstanțiat, fiind reprezentat de persoana care abuza de autoritatea sau influența pe care i-o conferea funcția îndeplinită la locul de muncă. Nu era însă necesar ca făptuitorul și victima să facă parte din aceeași unitate. Acesta putea avea calitatea de șef, angajator, patron, inspector, terapeut, psihiatru etc. Totuși, nu era obligatoriu ca subiectul activ să facă parte din organele de conducere sau control ale instituției în cadrul căreia își desfășura activitatea, fiind suficient să aibă putere de decizie asupra situației altor angajați. Infracțiunea putea fi reținută și în cazul raporturilor cu instituțiile sau autoritățile publice sau administrative. De asemenea, s-a apreciat că existența raporturilor de muncă nu era o condiție sine qua non a infracțiunii, protecția penală fiind acordată și persoanelor care se află în perioade de verificare sau de examinare în vederea angajării. Cu atât mai mult cu cât legea nu impunea ca fapta sa se comită exclusiv în cadrul raporturilor de muncă, ci prin abuzul de autoritate sau de influență săvârșit de făptuitor cu scopul de a obține satisfacții de natură sexuală. Din punct de vedere psiho-sociologic, au fost identificate trei tipuri de agresori: 1) predatorul – cel care obține plăcere în momentul în care umilește femeile, le hărțuiește pentru a vedea cum i se răspunde, victimele care nu rezistă psihic situației putând deveni ținte, 2) dominatorul – cel mai răspândit tip de agresor, adept al comportamentului agresiv împotriva femeilor, 3) strategicul – cel care caută să obțină privilegii la locul de muncă prin hărțuirea sistematică a femeilor. În contextul codului penal în vigoare, pentru existența infracțiunii de hărțuire sexuală nu mai este necesar ca subiectul activ să aibă o poziție de autoritate sau o anumită influență în raport cu victima, fiind suficient ca fapta să fie săvârșită în cadrul unor relații de muncă sau al unei relații similare. Astfel, subiectul activ al infracțiunii nu mai este un subiect calificat, acesta putând fi orice persoană, indiferent de sex, indiferent dacă această persoană ocupă permanent sau temporar o anumită funcție și indiferent dacă a fost angajată sau aleasă într-o anumită funcție. Norma de incriminare prevăzută în actualul cod penal permite pedepsirea și așa-numitei „hărțuiri orizontale”, între persoane aflate la același nivel la locul de muncă, față de care sub imperiul vechii reglementări s-a exprimat opinia conform căreia fapta nu constituie infracțiune, lipsindu-i tipicitatea, sau s-a susținut că ar putea exista doar dacă din diferite motive faptuitorul ar avea de facto o influență asupra victimei.

În ceea ce privește infracțiunea de perversiune sexuală, infracțiune incriminată în art. 201 din Codul penal de la 1968 și care nu mai are o incriminare de sine-stătătoare în actualul cod penal, au existat și în acest caz unele opinii divergente referitoare la subiectul activ al infracțiunii. Astfel, în literatura de specialitate s-a apreciat că perversiunea sexuală implica în mod necesar existența a două persoane, fiind așadar excluse din sfera actelor de perversiune sexuală actele de bestialitate comise în public, fapte care ar fi putut constitui infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri. Potrivit altor opinii, subiect activ al infracțiunii de perversiune sexuală putea fi orice persoană, indiferent de sex, neavând relevanță dacă făptuitorul avea sau nu aptitudinea fiziologică de a realiza un act sexual, întrucât actele de perversiune sexuală implicau satisfacerea instinctului sexual într-un mod nefiresc. Totodată dacă la săvârșirea faptei cooperau două persoane, infracțiunea avea caracter bilateral, implicând o pluralitate naturală de făptuitori, urmând a fi antrenată răspunderea penală a ambilor participanți. S-a mai considerat că a accepta că perversiunea sexuală, în varianta tip, presupunea în mod imperativ cooperarea a cel puțin două persoane, ar fi redus în mod nejustificat sfera elementului material limitând, în același timp, sfera obiectului juridic. Astfel, dacă potrivit opiniei contrare, bestialitatea ar fi trebuit exclusă din sfera actelor de perversiune sexuală, și alte comportamente, cum ar fi exhibiționismul, voyerismul, mângâierile obscene executate de făptuitor asupra propriului corp ar fi trebuit excluse din această categorie. Însă cum însăși Înalta Curte de Casație și Justiție a calificat, in Decizia nr. III/2005, aceste manifestări ca fiind acte de perversiune sexuală, s-a considerat că, în varianta tip, infracțiunea de perversiune sexuală nu implica în mod necesar existența unei pluralități naturale de făptuitori. Această diferență de opinie nu își mai găsește aplicarea în contextul codului în vigoare deoarece acesta nu mai incriminează în mod distinct infracțiunea de perversiune sexuală. În prezent actele de perversiune sexuală pot fi sancționate ca ultraj contra bunelor moravuri (art. 375 Cod penal) sau, dacă sunt săvârșite asupra unei persoane în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința sau prin constrângere, se poate reține infracțiunea de agresiune sexuală (art. 219 Cod penal).

2.4.2. Participația

Participația penală în materia infracțiunilor privitoare la viața sexuală este posibilă, în principiu, sub toate formele. În viziunea Codului penal de la 1968, două dintre infracțiunile privitoare la viața sexuală nu puteau fi săvârșite sub forma coautoratului. Vorbim despre infracțiunile de seducție și incest, infracțiuni ce nu mai sunt reglementate de actualul cod penal în acest capitol. În cazul acestora coautoratul nu era posibil deoarece fapta incriminată consta într-un raport sexual normal. Instigarea sau complicitatea erau însă posibile, instigator sau complice putând fi orice persoană.

În ceea ce privește infracțiunea de viol, în doctrina anterioară redefinirii infracțiunii, dar și după, s-a susținut și se susține că nu este posibil coautoratul, infracțiunea de viol fiind o infracțiune cu autor unic deoarece, deși se pot realiza mai multe acte sexuale concomitente asupra aceleiași victime, fiecare făptuitor este autor al unui act sexual. Într-o altă opinie, majoritară, coautoratul este posibil întrucât noua definiție a violului se referă la raportul sexual, pe de o parte, și actul sexual oral sau anal, fapt pentru care se pot realiza mai multe acte sexuale concomitente asupra aceleiași victime, situație în care între făptuitori există evident legătura subiectivă caracteristică coautoratului. Atât în cazul vechii reglementări, cât și în contextul actualului cod penal, coautoratul, instigarea și complicitatea concomitentă realizează forma agravată a infracțiunii. Astfel, art. 197, alin. (2) din Codul penal de la 1968 și art. 218, alin. (3), lit. f din actualul cod penal prevăd ca circumstanță agravantă a violului situația în care fapta este săvârșită de două sau mai multe persoane împreună. În acest caz agravarea infracțiunii este dată de o formă de participație penală specială concomitentă, care impune prezența la locul și în timpul săvârșirii infracțiunii a autorilor, instigatorilor și complicilor. Ca atare nu poate fi reținută forma agravată a infracțiunii în cazul complicității anterioare. Astfel, trebuie să facem distincție între noțiunea largă de „participație penală” și circumstanța comiterii faptei de două sau mai multe persoane împreună, în această ultimă variantă participația putând exista sub forma complicității concomitente sau a coautoratului. Este important să observăm că această circumstanță agravantă este o circumstanță reală, astfel încât ea se va propaga și asupra instigatorilor sau complicilor anteriori, dacă aceștia au cunoscut-o sau au prevăzut-o. Instigatorul sau complicele anterior vor răspunde penal pentru instigare, respectiv complicitate la infracțiunea de viol în formă agravată. În practică s-a reținut că fapta inculpatului de a pune la dispoziția celorlalți inculpați locuința sa în vederea întreținerii de raport sexual prin constrângere, ajutându-i la dezbrăcarea victimei întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la viol în formă agravată chiar dacă ulterior consumării violului a ajutat-o să plece pentru a nu fi violată din nou.

Pentru a putea distinge între noțiunea de participație penală în sens larg și circumstanța comiterii faptei de două sau mai multe persoane împreună, aducem ca exemplu o situație din practica judiciară. Astfel, într-o speță s-a reținut că unul dintre inculpați, la semnul celuilalt, a părăsit încăperea, încuind ușa, lasând pe cel de-al doilea inculpat împreuna cu victima, însă actul sexual nu a fost realizat datorită țipetelor și opunerii victimei. S-a reținut că, deși primul inculpat l-a ajutat pe al doilea, plecând de la locul unde urma să se consume fapta și încuind ușa, nu înseamnă că fapta a fost săvârșită de două persoane împreună, întrucât nu este vorba de o participare concomitentă de natură a contribui la înfrângerea voinței victimei. S-a statuat că încadrarea corectă a faptelor este tentativă la infracțiunea de viol simplu, respectiv complicitate la această infracțiune.

Prin raportare la agravanta referitoare la săvârșirea infracțiunii de viol de două sau mai multe persoane împreună, distingem trei ipoteze: 1) realizarea actelor de constrângere sau punerea victimei în imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința de către o persoană, iar actele sexuale să fie realizate de către o altă persoană, 2) realizarea concomitentă a unor acte sexuale de către mai mulți făptuitori asupra aceleiași victime, 3) existența unor acte de complicitate reciprocă între făptuitori și realizarea succesivă a actelor sexuale asupra victimei.

În cazul în care nu toți făptuitorii realizează acte sexuale cu victima, o parte dintre aceștia desfășurând activități simultane, în calitate de complici concomitenți, fapta va fi considerată ca fiind săvârșită de mai multe persoane împreună. O situație oarecum controversată este reprezentată de exercitarea constrângerii asupra victimei sau punerea acesteia în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința în scopul realizării actului sexual de către o altă persoană, iar nu de aceea care va realiza în mod efectiv actul sexual. Întrebarea care se pune este dacă în acest caz, răspunderea celui dintâi se va stabili prin raportare la dispozițiile privitoare la autorat sau la complicitate. Dacă atribuim constrângerii și imposibilității victimei de a a se apăra sau de a-și exprima voința caracterul unor acte prealabile săvârșirii infracțiunii, varianta complicității este preferabilă. Însă constrângerea poate fi considerată și ca ținând, împreună cu realizarea actului sexual, de esența violului, situație care ar confirma soluția autoratului. S-ar putea reține că actele de constrângere sau provocarea unei stări care să pună victima în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința realizate de către o altă persoană sunt calificabile drept acte de complicitate, în măsura în care ele servesc în mod concret unei alte persoane în scopul realizării unui act sexual asupra victimei. Astfel, persoana care va realiza efectiv violul profită de starea victimei, stare anterior provocată, de către complice, prin constrângere sau prin punerea victimei în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința. În opinia unor autori ambele variante sunt viabile, însă prin raportare la moduri distincte de săvârșire a faptei. Astfel, ideea coautoratului poate fi acceptată în cazul în care se confirmă două premise esențiale pentru existența acestei forme de participație: 1) făptuitorii acționează împreună, deci în baza unei rezoluții infracționale comune, materializată la nivel psihic în acordul ce există între toți făptuitorii cu privire la săvârșirea faptei; 2) se realizează acte sexuale concomitente de către mai mulți făptuitori asupra aceleiași victime, realizarea actului sexual fiind esențială pentru calificarea faptei ca infracțiune de viol, în sensul în care, dacă o persoană exercită doar acte de constrângere în vederea realizării unui raport sexual de către un alt făptuitor, cel dintâi va răspunde în calitate de complice concomitent.

Există însă și autori care au considerat că în situația amintită mai sus soluția coautoratului este preferabilă, violul fiind o infracțiune complexă, iar coautoratul putând fi reținut și atunci când o persoană realizează un act de executare din structura infracțiunii, în speță constrângerea victimei sau punerea acesteia în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința, iar celălalt autor realizează restul actelor ce intră în structura infracțiunii complexe, și anume actele sexuale. De asemenea, nu se poate reține în sarcina vreunuia și comiterea vreunui act de complicitate, din moment ce constrângerea victimei sau punerea acesteia în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința sunt acte de executare și nu acte de înlesnire sau ajutare pentru infracțiunea de viol.

În cazul în care făptuitorii realizează succesiv actele sexuale asupra aceleiași victime, săvârșind și acte de complicitate reciprocă, ne aflăm în situația în care fiecare dintre făptuitori este atât autor, cât și complice concomitent la infracțiunea de viol în formă agravată. În acest caz, complicitatea se absoarbe în mod natural în autorat. Totuși, se poate susține și aici existența participației sub forma coautoratului, deoarece, chiar dacă rezoluția infracțională comună nu este atât de pregnantă în momentul săvârșirii actului sexual individual de fiecare făptuitor, ea se confirmă în cadrul actelor de complicitate concomitentă.

În practică s-a reținut că acostarea și amenințarea mai multor femei de către patru inculpați, după care fiecare a dus câte o femeie pe câmp, săvârșind violul în locuri apropiate, dar separate, constituie infracțiunea de viol săvârșită de mai multe persoane împreună, iar nu cea de viol simplu. Temerea puternică creată astfel victimelor, oprite noaptea, într-o zonă pustie, de cei patru inculpați, le-a redus posibilitatea de a se opune la agresiunea comisă asupra lor, ceea ce a contribuit, în mod esențial, la săvârșirea violurilor săvârșite de fiecare. Faptul că raporturile sexuale s-au produs în locuri diferite, din aceeași zonă, este lipsit de relevanță privind încadrarea juridică a infracțiunilor, astfel cum, în mod corect, a apreciat instanța de apel, deoarece inculpații au acționat împreună, și a încadrat legal în dispozițiile legii faptele acestora.

Datorită elementelor comune ale infracțiunii de agresiune sexuală cu cea de viol și datorită subsidiarității acesteia în raport cu infracțiunea de viol, considerăm că cele amintite mai sus, referitor la participația penală în cazul infracțiunii de viol, sunt valabile și în cazul săvârșirii infracțiunii de agresiune sexuală.

Și în cazul infracțiunii de act sexual cu un minor, participația penală este posibilă sub toate formele, dată fiind diversitatea formelor de realizare a actelor sexuale incriminate. Problema coautoratului este susceptibilă de aceeași nuanțare ca și în cazul infracțiunii de viol. Participația sub forma coautoratului este posibilă și în cazul infracțiunii de act sexual cu un minor, deși opinii contrare s-au exprimat în literatura de specialitate. De exemplu, s-a afirmat că „actul sexual cu un minor este o infracțiune cu subiect nemijlocit (autor) unic, întrucât logic nu e de conceput întreținerea concomitentă de către două sau mai multe persoane a unuia și aceluiași act sexual, de orice natură, cu aceeași persoană.” Este evident că același act sexual nu poate fi concomitent săvârșit de două sau mai multe persoane asupra aceleiași victime, însă de natura coautoratului este săvârșirea faptei de două sau mai multe persoane, care colaborează pe plan intențional și material. Ținând cont de faptul că infracțiunea de act sexual cu un minor se poate comite prin realizarea unor acțiuni diferite (raport sexual, act sexual oral, act sexual anal, act de penetrare cu un corp străin) în aceleași condiții de timp și de loc, de către mai multe persoane asupra aceleiași victime, existența coautoratului este posibilă în cazul acestei infracțiuni. Însă spre deosebire de infracțiunea de viol, coautoratul sau complicitatea concomitentă nu atrag o formă agravată a infracțiunii.

În cazul infracțiunii de corupere sexuală a minorilor, ca și în cazul celorlalte infracțiuni amintite, participația penală este posibilă sub toate formele. Într-o opinie, în cazul formei agravate care presupune săvârșirea faptei de către o rudă în linie directă, frate sau soră cu victima, ori de către o persoană care are victima în îngrijire, ocrotire, educare, pază sau tratament, participația penală este posibilă doar sub forma instigării sau a complicității.

Hărțuirea sexuală nu poate fi săvârșită în forma coautoratului, fiind posibilă numai sub forma instigării și a complicității, întrucât obligația abținerii de la orice act de hărțuire sexuală are caracter strict personal, excluzând posibilitatea coautoratului. Instigator sau complice poate fi orice persoană.

2.4.3. Subiectul pasiv al infracțiunii

Subiectul pasiv al infracțiunii comportă circumstanțieri la o serie de infracțiuni privitoare la viața sexuală, fie în varianta tip, fie în variantele agravate. Spre exemplu, în cazul infracțiunilor de corupere sexuală a minorilor și racolare a minorilor în scopuri sexuale, subiect pasiv al infracțiunii poate fi doar un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani. Este indiferent dacă minorul a mai întreținut sau nu relații sexuale anterior, indiferent de natura acestora. În situația variantelor agravate, subiectul pasiv este, de regulă, circumstanțiat fie prin vârstă, fie prin relația de rudenie sau prin poziția de persoană aflată sub supravegherea sau autoritatea făptuitorului.

Astfel, în cazul violului și al agresiunii sexuale, ca regulă, subiect pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană indiferent de sex, de vârstă, de starea civilă etc. Însă în cazul unor forme agravate ale infracțiunii subiectul pasiv este calificat putând fi doar o persoană aflată în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului sau este membru al familiei acestuia, ori un minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani. În situația violului, actualul cod penal a ridicat vârsta până la care se acordă protecție specială minorului de la 15 ani, așa cum prevedea Codul penal de la 1968, la 16 ani. Totodată, prin actualul cod penal s-a renunțat la agravanta comiterii infracțiunii de viol când victima este membru al familiei făptuitorului, înlocuind-o cu cea a comiterii infracțiunii asupra unei rude în linie directă, frate sau soră. Actualul cod penal nu mai face nicio referire la violul săvârșit asupra unui membru de familie, desprinzându-se astfel concluzia că dispozițiile care sancționează violul comis asupra soțului, precum și asupra unei rude apropiate, alta decât ruda în linie directă, frate sau soră, sunt abrogate tacit prin prevederile actualei reglementări. Apreciem însă că violul comis asupra soțului este încadrabil în varianta tip a infracțiunii. Faptul că actualul cod penal nu mai face nicio referire la violul comis asupra soțului demonstrează că legiuitorul a înțeles să renunțe la agravarea răspunderii penale în cazul comiterii unei astfel de infracțiuni. În mod evident, săvârșirea violului asupra soțului nu poate rămâne nesancționată, căci legea penală acordă protecție oricărui individ împotriva actelor ce ar putea constitui o ingerință în sfera libertății sexuale. Încadrarea violului comis asupra soțului în varianta tip a infracțiunii este mai echitabilă deoarece, din punct de vedere procesual, vor fi aplicabile dispozițiile referitoare la punerea în mișcare a acțiunii penale la plângerea prealabilă a victimei, iar retragerea plângerii prealabile va constitui o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Incriminarea violului comis de soț asupra soției a fost apreciată ca fiind necesară, dar atribuirea caracterului agravat acestei infracțiuni în Codul penal de la 1968 a fost calificată ca o formă de extremism a „politicii penale de tranziție”, deoarece de la inexistența violului asupra soției, concepție adoptată de reglementările mai vechi, s-a trecut direct la existența lui ca variantă agravată. Este de observat că victima infracțiunii de viol, atât în cazul când are același sex cu agresorul, cât și atunci când este de sex diferit, poate fi obligată fie să suporte actul sexual din partea făptuitorului, fie să îndeplinească ea însăși actul sexual, sub constrângere, asupra acestuia. Totodată, trebuie să precizăm că violul este o infracțiune cu subiect pasiv unic. Așadar, în cazul în care mai multe persoane sunt victime ale infracțiunii de viol, în aceleași condiții de timp și loc, vor exista atâtea infracțiuni câte victime sunt.

Diferențe notabile între Codul penal de la 1968 și actualul cod penal există în ceea ce privește subiectul pasiv al infracțiunii de act sexual cu un minor. Deși limitele de vârstă până la care se acordă protecție se păstrează la 18 ani pentru ipoteza în care subiectul activ abuzează de autoritatea sau influența sa asupra victimei și la 15 ani în celelalte cazuri, prin actualul cod penal s-a introdus o nouă agravantă, în cazul în care minorul nu a împlinit vârsta de 13 ani. Astfel, în contextul Codului penal de la 1968, actul sexual, de orice natură, săvârșit asupra unui minor cu vârsta mai mică de 15 ani, se încadra în varianta tip a infracțiunii. Potrivit actualului cod penal, în varianta tip a infracțiunii se încadrează doar actele sexuale săvârșite asupra unui minor cu vârsta cuprinsă între 13 și 15 ani, săvârșirea acestora asupra unui minor cu vârsta mai mică de 13 ani determinând existența unei variante agravate a infracțiunii. Astfel, în contextul actualei reglementări, subiect pasiv al infracțiunii este în cazul formei tip minorul, indiferent de sex, cu vârsta între 13 și 15 ani. În cazul formei agravate prevăzută în art. 220, alin. (2) Cod penal, subiectul pasiv este numai minorul, indiferent de sex, care nu a împlinit vârsta de 13 ani, iar în cazul formei agravate prevăzute de art. 220, alin. (3) Cod penal subiect pasiv este minorul care are vârsta cuprinsă între 13 și 18 ani. În cazul formelor agravate ale infracțiunii prevăzute de art. 220, alin. (4) Cod penal vârsta victimei nu are importanță, relevantă fiind calitatea de rudă în linie directă, frate sau soră sau faptul că aceasta se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului.

Ridicarea vârstei subiectului pasiv de la 14 ani la 15 ani, prin modificările aduse Codului penal de la 1968, a fost criticată în literatura juridică susținându-se că ar fi putut crea probleme în situația în care făptuitorul era la rândul său un minor sub 15 ani care poate răspunde penal, deoarece în acest caz s-ar ajunge la situația absurdă în care ambii parteneri ar comite infracțiunea de act sexual cu un minor. Această situație socială ar impune mai degrabă măsuri de ocrotire decât recurgerea la sancțiuni penale, motiv pentru care s-a formulat propunerea ca în cazul formei simple a infracțiunii legiuitorul să prevadă ca o condiție pentru făptuitor, ca acesta să fie doar o persoană majoră, deoarece doar în acest caz s-ar putea vorbi de un abuz sexual. Actualul cod penal a rezolvat această problemă, prevăzând că faptele incriminate în alin. (1) și (2) ale art. 220 Cod penal nu se sancționează dacă diferența de vârstă nu depășește 3 ani.

Vârsta minorului, indiferent de sexul acestuia, este importantă pentru a stabili dacă minorul a avut sau nu capacitatea de a exprima un consimțământ valabil în cunoștință de cauză. O problemă discutabilă o reprezintă limita de vârstă de la care fapta este calificabilă drept viol, iar nu act sexual cu un minor. Problema se pune și în contextul actualei reglementări, în cazul formei agravate a infracțiunii, comise asupra unui minor mai mic de 13 ani. Se consideră că vârsta fragedă a victimei atrage calificarea faptei ca fiind infracțiunea de viol. Totuși, nu există un criteriu unic și stabil în aprecierea acestei chestiuni, însă este în mod constant exprimat criteriul conform căruia delimitarea se face în mod concret, de la caz la caz, în funcție de capacitatea victimei de a-și exprima voința, de a consimți la actul sexual. Astfel, prin raportare la finalitatea incriminării actului sexual cu un minor, care se fundamentează pe nevalabilitatea consimțământului victimei ca urmare fie a vârstei sale, fie a ascendentului pe care făptuitorul în are asupra sa, lipsa consimțământului atrage calificarea faptei ca infracțiune de viol, iar nu ca act sexual cu un minor. În contextul reglementărilor mai vechi s-a exprimat opinia că minora poate exprima un consimțământ valabil la întreținerea unui raport sexual odată cu ajungerea sa la pubertate, respectiv după prima menstruație, însă acest criteriu al stării fiziologice nu își mai poate găsi aplicarea în cazul incriminării actuale, subiectul pasiv al infracțiunii putând fi atât o persoană de sex feminin, cât și o persoană de sex masculin. Într-o altă opinie, mai potrivită actualei reglementări, nu criteriul fiziologic este relevant, ci dezvoltarea psiho-fizică a persoanei care urmează a fi stabilită de la caz la caz, respectiv capacitatea sa de a exprima un consimțământ valabil în raport de dezvoltarea sa bio-psihică, de experiența de viață, de manifestările sale înainte și după actul sexual etc.

Acest criteriu pare a fi avut în vedere și de practica judiciară, într-o cauză instanța statuând că fapta de a întreține raport sexual cu o minoră de 9 ani constituie infracțiunea de viol, deoarece nu se poate presupune că victima și-a exprimat liber voința consimțind la raportul sexual.

Subiectul pasiv al infracțiunii de corupție sexuală, în contextul Codului penal de la 1968, putea fi numai o persoană minoră, indiferent de sex. De asemenea, în ipoteza variantei agravate, subiectul pasiv trebuia să facă parte din aceeași familie cu făptuitorul. În raport cu infracțiunea de act sexual cu un minor, la care se prevedea, în varianta tip, că vârsta subiectului pasiv trebuie să fie mai mică de 15 ani, dispozițiile art. 202 din Codul penal de la 1968 au fost apreciate ca excesive. Deși infracțiunea de act sexual cu un minor prezintă un pericol social accentuat față de cea de corupție sexuală, protecția pe care o oferea, în varianta tip, era mai redusă, întrucât erau excluse din sfera subiectului pasiv persoanele minore cu vârsta cuprinsă între 15 și 18 ani, pe când în cazul infracțiunii de corupție sexuală se acorda protecție oricărui minor. Spre deosebire de Codul penal de la 1968, în contextul actualului cod penal, subiectul pasiv al infracțiunii de corupere sexuală a minorilor nu poate fi decât un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani. Este indiferent dacă minorul a mai întreținut sau nu relații sexuale anterior, indiferent de natura acestora. Totodată, subiectul pasiv al infracțiunii este circumstanțiat în cazul unora dintre formele agravate ale acesteia, fie prin calitatea de rudă în linie directă, frate sau soră cu făptuitorul, fie prin existența unor raporturi care presupun îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul minorului de către făptuitor.

La fel ca și în cazul coruperii sexuale a minorilor, infracțiunea de racolare a minorilor în scopuri sexuale poate avea ca subiect pasiv doar un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, fiind irelevant dacă acesta a mai întreținut sau nu relații sexuale în trecut.

Potrivit definiției infracțiunii de hărțuire sexuală prevăzute de art. 2031 din Codul penal de la 1968, subiectul pasiv al infracțiunii era calificat, fiind reprezentat de persoana care se afla într-un raport profesional cu autorul sau în raport cu instituțiile, autoritățile publice sau administrative din care făcea parte făptuitorul. Între subiecții infracțiunii exista, astfel, o relație de autoritate sau influență, însă, întrucât legiuitorul nu se referea în mod expres la un raport de subordonare, s-a opinat că infracțiunea se putea realiza și între persoane care, din punct de vedere formal se aflau la același nivel ierarhic, dar, din diverse motive, erau în fapt, într-o poziție ce permitea unuia dintre ei să exercite asupra celuilalt autoritate sau influență. Așadar, relația dintre autor și victimă constituia situația premisă pentru reținerea infracțiunii de hărțuire sexuală, în lipsa acestei ipoteze fapta neconstituind infracțiune. Actualul cod penal a lărgit conținutul de incriminare al infracțiunii de hărțuire sexuală la acte care în vechea reglementare nu aveau caracter penal. Astfel, în contextul actualei reglementări, subiect pasiv al infracțiunii de hărțuire sexuală poate fi orice persoană, indiferent de sex, indiferent dacă această persoană ocupă permanent sau temporar funcția respectivă, ori dacă a fost angajat sau ales. Singura cerință impusă de Codul penal este ca fapta să fie săvârșită în cadrul unei relații de muncă sau al unei relații similare, fără a mai exista cerința existenței unei autorități sau influențe din partea făptuitorului. Ca și în cazul infracțiunii de viol, pluralitatea subiecților pasivi are drept consecință o pluralitate de infracțiuni.

2.5. Conținutul constitutiv al infracțiunii

2.5.1. Latura obiectivă

Elementul material

Elementul material al laturii obiective se realizează, la toate infracțiunile privitoare la viața sexuală, printr-o acțiune care constituie o încălcare a libertății în domeniul vieții sexuale. Pentru indicarea acțiunilor prin care se realizează elementul material al infracțiunilor privitoare la viața sexuală, legiuitorul a făcut distincția între raportul sexual, actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex și actele de perversiune sexuală. Pentru a reda cât mai detaliat în ce constă elementul material al acestor infracțiuni, este necesar să tratăm fiecare infracțiune în parte, făcând astfel distincția între faptele ce intră în conținutul lor material.

Potrivit Codului penal de la 1968, elementul material al infracțiunii de viol consta în actul sexual de orice natură, săvârșit prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra sau de a-și exprima voința. Decizia nr. III/2005 a I.C.C.J. a delimitat termenii de „raport”, „act” și „perversiune sexuală”. Astfel, s-a statuat că raportul sexual constă în actul sexual normal dintre un bărbat și o femeie, materializat în conjuncția dintre organele masculine și cele femeiești, iar actul sexual, ca noțiune generală, include și actele anale sau orale, precum și orice altă formă de penetrare vaginală sau anală. Așadar, Curtea a considerat ca element esențial, în catalogarea unei atitudini sexuale ca fiind sau nu un act sexual, tocmai acțiunea de penetrare sexuală, fie și cu un corp străin, deci nu exclusiv prin utilizarea organelor sexuale de către ambii subiecți ai infracțiunii. Totuși, criteriul propus, deși se apropie de definițiile pe care legislațiile europene le formulează în cazul violului, nu acoperă în totalitate sfera actelor sexuale ce pot constitui element material al infracțiunii de viol. Astfel, un act sexual oral realizat asupra unei persoane de sex feminin, împotriva voinței acesteia sau profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra sau de a-și exprima voința, nu îndeplinește condiția penetrării sexuale. În același timp însă, Curtea califică drept „acte sexuale de orice natură, (…), orice modalitate de obținere a unei satisfacții sexuale prin folosirea sexului sau acționând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de același sex”. Așadar, caracteristică actului sexual, pe lângă penetrația sexuală, este și finalitatea acestuia, și anume obținerea unei satisfacții sexuale. Coroborând cele două criterii – penetrația sexuală și obținerea unei satisfacții sexuale – am putea ajunge la concluzia că în sfera actelor sexuale trebuie incluse raportul sexual normal și actele sexuale anale și orale, nicidecum și utilizarea unui corp străin de către făptuitor. Deși penetrația sexuală este posibilă și în acest caz, utilizarea unui corp străin nu este de natură a produce făptuitorului o satisfacție de ordin sexual.

Actualul cod penal a lămurit această problemă, legiuitorul referindu-se distinct la raportul sexual, la actul sexual oral sau anal, în cazul formei tip a infracțiunii și distinct la orice alte acte de penetrare vaginală sau anală, în cazul formei asimilate a infracțiunii. Elementul material al laturii obiective a infracțiunii de viol presupune numai penetrarea sexuală, nu și epuizarea raportului sexual sau procrearea.

Prin raport sexual se înțelege actul sexual normal între o persoană de sex masculin și o persoană de sex feminin, respectiv actul de copulație. Actul sexual oral presupune activitatea de penetrare a organului sexual masculin în cavitatea bucală a unui bărbat sau a unei femei (felație). Deși nu se realizează întotdeauna prin penetrare, și actul sexual realizat prin contact oral cu organul sexual feminin (cunilingus) realizează elementul material al infracțiunii de viol. Actul sexual anal presupune conjuncțiunea organului sexual masculin cu anusul, elementul material realizându-se indiferent dacă victima este bărbat sau femeie și indiferent dacă victima este cea care suportă sau realizează penetrarea.

Așa cum am precizat anterior, elementul material al infracțiunii de viol se mai poate realiza și prin orice alte acte de penetrare vaginală sau anală (prin introducere de obiecte, cum ar fi un vibrator, o banană sau o coadă de mătură, degete etc.), indiferent dacă actele de penetrare anală se realizează asupra unui bărbat sau a unei femei. Legiuitorul a reținut numai actele de penetrare vaginală sau anală, actele de penetrare bucală cu alte obiecte decât organul sexual nefiind considerate a constitui elementul material al infracțiunii de viol, ci regăsindu-se în conținutul constitutiv al infracțiunii de agresiune sexuală. Spre exemplu, forțarea victimei să mimeze un act sexual oral cu un vibrator, în scopul obținerii de satisfacții sexuale constituie agresiune sexuală, iar nu viol. Dacă actele de agresiune sexuală au fost precedate sau urmate de săvârșirea actelor sexuale ce constituie elementul material al infracțiunii de viol, fapta constituie numai infracțiunea de viol, nereținându-se concursul de infracțiuni.

Pentru a constitui infracțiune de viol, actul sexual trebuie realizat prin constrângerea victimei sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra sau de a-și exprima voința.

Constrângerea ca mijloc de realizare a actului sexual poate fi fizică sau psihică, după cum autorul urmărește înfrângerea rezistenței fizice sau psihice a victimei. Constrângerea fizică va fi apreciată întotdeauna în concret. Ca urmare a examinării medico-legale și a cercetării criminalistice, în principal, dar și prin prisma altor probe, organul de urmărire penală va aprecia dacă actul sexual a fost săvârșit în condițiile infracțiunii de viol. Rezistența pe care o opune victima nu trebuie să fie de o anumită intensitate pentru a conduce la calificarea faptei ca fiind o infracțiune de viol, atât timp cât reprezintă expresia refuzului categoric de a consimți la actul sexual. În literatura juridică se susține că victima nu este obligată să opună rezistență sau să continue a rezista atunci când, din modul în care se exercită constrângerea, din intensitatea forței coercitive ca și din alte împrejurări concrete, ar rezulta că orice rezistență a ei ar fi fost zadarnică sau că dacă s-ar opune ea, s-ar expune pe sine sau ar expune o altă persoană unui rău tot atât de mare. Pentru existența infracțiunii de viol se cere să existe totuși un refuz energic, dar nu simulat al victimei. De aceea, nu constituie opunere reală, categorică, ezitările, temerile, împotrivirile aparente sau din capriciu ori „opunerile” de rigoare sau de circumstanță ale pseudo-victimei, care însă, în realitate sau în cele din urmă, a consimțit. În consecință, în aceste cazuri nu ne aflăm în prezența infracțiunii de viol. În orice caz, trebuie să observăm că cerința legii se referă la exercitarea constrângerii și nu la împotrivirea persoanei vătămate. Folosirea constrângerii trebuie exercitată pentru a determina victima la act sexual, nu pentru a-i provoca alte suferințe fizice sau morale. Pentru ca infracțiunea de viol să subziste, constrângerea trebuie să preceadă ori să fie concomitentă actului sexual. Exercitarea unor acte de constrângere după săvârșirea actului sexual este de natură de a-l scoate pe acesta de sub imperiul constrângerii. Prin urmare, fapta nu va constitui infracțiunea de viol.

Când constrângerea fizică se realizează prin acțiuni de loviri sau alte violențe, ori prin imobilizarea victimei, infracțiunea de viol, atât în forma tip și în forma asimilată, absoarbe în conținutul său infracțiunile de lovire sau alte violențe sau lipsire de libertate. Dacă lovirile sau alte violențe continuă după consumarea actului sexual, în scop de răzbunare sau pentru a o determina pe victimă să nu denunțe fapta sau din alte motive, vătămările corporale nu mai sunt absorbite în conținutul infracțiunii de viol, existând un concurs de infracțiuni. În mod identic, dacă privarea de libertate durează și după consumarea actului sexual, există un concurs real de infracțiuni între infracțiunea de viol și infracțiunea de lipsire de libertate. Cu privire la acest aspect, în practică s-au relevat adeseori probleme de interpretare. Astfel, Judecătoria Caracal a dispus, prin sentința penală nr. 1340 din 19 noiembrie 2004, condamnarea inculpaților la pedepse rezultante de 7 ani închisoare pentru săvârșirea, de fiecare dintre inculpați, a infracțiunii de tentativă de viol și lipsire de libertate în mod ilegal, făcându-se aplicarea art. 33, lit. a) și art. 34 din Codul penal de la 1968. În speță s-a constatat că la data de 8 august 2004, orele 2.30, inculpații au acostat victima după ce aceasta părăsise discoteca și se îndrepta spre domiciliu și prin folosirea forței au împiedicat-o să se deplaseze în sensul direcției de mers, obligând-o să îi însoțească pe un teren vilan unde au încercat să o violeze. Datorită rezistenței opuse de partea vătămată și a actelor de autoapărare, agresorii nu au reușit să întrețină acte sexuale cu victima. Inculpații au declarat apel, respins de Tribunalul Olt, iar ca urmare a acestui fapt, inculpații au declarat recurs, admis de Curtea de Apel Craiova, care a desființat sentința penală sub aspectul laturii penale, reducând pedepsele aplicate pentru infracțiunea de tentativă de viol, iar în privința săvârșirii infracțiunii de lipsire de libertate dispunând achitarea inculpaților în temeiul art. 11, pct. 2 raportat la art. 10, lit. a) din Codul de procedură penală de la 1968. Curtea de Apel a considerat că lipsirea de libertate este absorbită de infracțiunea de viol, imobilizarea victimei și împiedicarea acesteia de a acționa conform voinței sale constituind elemente materiale ale infracțiunii de viol, iar lipsirea de libertate încadrându-se în limitele necesare săvârșirii violului. Unii autori critică decizia instanței de recurs, statuând că în situația în care desfășurarea acțiunii prin care se ajunge la lipsirea de libertate a victimei se petrece o perioadă destul de scurtă, însă în acel timp persoana vătămată ar fi obligată să își schimbe direcția de mers (fapt ce s-a petrecut în speță) sau i s-ar interzice accesul la un mijloc de transport ori intrarea sau ieșirea dintr-un imobil, atunci infracțiunea de lipsire de libertate subzistă. Criteriul „timp” nu ar constitui, astfel, în cazul lipsirii de libertate, un criteriu absolut de delimitare. Pe de altă parte, se argumentează că faptul de a concepe infracțiunea de viol într-o modalitate specifică, presupunând deplasarea victimei din locul în care se află în locul în care urmează a se consuma actul sexual, reprezintă un act preparator în raport cu infracțiunea proiectată. Astfel, transportul victimei reprezintă o condiție din perspectiva raportului de cauzalitate, putându-se realiza inclusiv printr-o activitate cu caracter infracțional, spre exemplu prin lipsirea de libertate a acesteia. Totuși, absorbția infracțiunii de lipsire de libertate în infracțiunea de viol nu se realizează în mod automat, ori de câte ori lipsirea de libertate însoțește violul (așa cum a statuat Curtea de Apel Craiova), ci numai în măsura în care această activitate este absolut necesară consumării actului sexual în condiții de constrângere. În redactarea textului din actualul cod penal, spre deosebire de cea a textului din Codul penal de la 1968, infracțiunea de viol, atât în forma tip cât și în forma asimilată, nu mai absoarbe în conținutul său infracțiunea de vătămare corporală deoarece această infracțiune corespunde infracțiunii de vătămare corporală gravă din vechea reglementare și constituie un element al infracțiunii de viol în forma sa agravată. Vătămările corporale care necesită îngrijiri până la 90 de zile intră în conținutul constitutiv al formei agravate a infracțiunii de lovire sau alte violențe și acestea sunt absorbite în conținutul infracțiunii de viol în forma ei tip și în forma asimilată.

Constrângerea morală presupune amenințarea victimei de orice sex cu un pericol grav pentru persoana ei sau pentru altă persoană, în astfel de condiții încât să-i inspire temerea serioasă că acel pericol nu va putea fi înlăturat fără cedarea în fața amenințării. Constrângerea morală, trebuie, de asemenea, apreciată în concret, ca factori de evaluare în acest caz fiind intensitatea constrângerii, pericolul cu care victima a fost amenințată, starea psiho-socială a persoanei vătămate, posibilitatea acesteia de a contracara presiunea exercitată de făptuitor. Trebuie subliniat că nici în cazul constrângerii morale nu este necesar ca victima să opună rezistență, expunându-se producerii răului cu care a fost amenințată. Dacă ea a ajuns la convingerea că acest rău nu poate fi înlăturat decât prin acceptarea actului sexual, cerința textului incriminator privitor la exercitarea constrângerii este îndeplinită și atunci când ea nu a opus nicio rezistență autorului. Și de data aceasta, este suficient ca actul sexual să fi avut loc împotriva voinței victimei.

Constrângerea, fie ea fizică sau morală, poate fi exercitată direct de autorul infracțiunii sau de unul sau mai mulți complici. Actele de constrângere trebuie exercitate în scopul de a întreține raporturi sexuale, acte sexuale orale sau anale ori alte acte de penetrare vaginală sau anală. Astfel, ea trebuie să preceadă ori să fie concomitentă actului sexual. Exercitarea unor acte de constrângere, ulterior realizării actului sexual, este de natură de a-l scoate pe acesta de sub imperiul constrângerii, actele de constrângere putând constitui doar simple infracțiuni (loviri sau alte violențe, amenințări, lipsire de libertate etc.).

Potrivit textului incriminator, elementul material al infracțiunii de viol se mai poate realiza și prin punerea victimei în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința sau profitând de această stare. Așadar, prin raportare la prevederile Codului penal de la 1968, actualul cod penal prevede că infracțiunea poate fi săvârșită și prin punerea victimei în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința, nu doar profitând de această stare, așa cum prevedea vechea reglementare. În literatura de specialitate această modalitate de săvârșire a infracțiunii a fost denumită „constrângere implicită”.

În contextul Codului penal de la 1968, în ceea ce privește posibilitatea ca starea de imposibilitate a victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința să fie sau nu rezultatul acțiunii făptuitorului, părerile erau împărțite. Astfel, unii autori considerau că această stare poate sau nu fi indusă de însuși făptuitorul infracțiunii, în timp ce potrivit opiniei majoritare făptuitorul trebuia doar să profite de această stare, deci nu să o inducă el însuși. S-a considerat că provocarea intenționată a unei stări de acest gen comportă valențele premeditării și că ar trebui asimilată unei circumstanțe agravante a infracțiunii. Codul penal în vigoare a tranșat această dispută prin includerea în varianta tip a infracțiunii și situația în care victima este pusă în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința chiar de către autorul infracțiunii.

Prin profitarea de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința se înțelege profitarea de acele situații, stări totale sau parțiale, permanente sau trecătoare în care se află victima, cu consecințele amintite. Rezultă că în aceste situații nu se exercită o constrângere fizică sau morală a victimei, ci făptuitorul se folosește de împrejurarea că aceasta nu este în stare să se opună actului sexual sau să-și exprime voința cu privire la aceasta.

Prin imposibilitatea victimei de a se apăra se înțelege incapacitatea fizică a acesteia de a opune rezistență făptuitorului, care încearcă să întrețină acte sexuale prin penetrare cu ea. Această stare se poate datora unor cauze diverse, fie ele de natură endogenă (boală, infirmitate, vârsta redusă a victimei etc.) sau exogenă, induse chiar de autor sau complicii săi (administrare de narcotice, hipnoză) sau cauzate chiar de victimă (beție voluntară) ori cauzate accidental (beție involuntară, lovituri accidentale cu pierderea conștiinței etc.). Astfel, victima se află în incapacitate de a reacționa față de acțiunea violentă a făptuitorului de a întreține raportul sexual de orice natură.

Imposibilitatea victimei de a-și exprima voința se referă la toate acele cazuri în care victima, chiar fără a fi supusă unor acte de violență, nu are capacitatea de a-și exprima voința de a accepta să întrețină raporturi sexuale, acte sexuale orale sau anale ori alte acte de penetrare vaginală sau anală, neavând discernământul necesar sau se află într-o stare psiho-fiziologică ce exclude manifestarea liberă și conștientă de acceptare a acestor acte. Această stare de incapacitate de a opune rezistență poate fi fizică (de exemplu în cazul unei stări de intoxicație cu alcool sau cu alte substanțe, în cazul somnului hipnotic, al unei stări de leșin, al unui somn adânc după o mare oboseală etc.) sau psihică. De regulă persoana care nu-și poate exprima voința este în același timp și în imposibilitatea de a se apăra. Sunt însă și cazuri când o persoană, deși lipsită de posibilitatea de a-și exprima voința, are totuși capacitatea fizică de a se apăra.

În această situație se află mai ales minorii și bolnavii psihici. Fapta de a întreține raport sexual cu o minoră în vârstă de 9 ani constituie infracțiunea de viol chiar dacă nu s-a folosit violența față de aceasta deoarece victima nu putea să exprime liber consimțământul la un asemenea act a cărui semnificație nu o înțelege. În cazul minorilor și bolnavilor psihici se va aprecia de la caz la caz în ce măsură aceștia au avut capacitatea de a-și exprima un consimțământ în cunoștință de cauză la întreținerea actului sexual. Făptuitorul trebuie să fi cunoscut starea victimei și să fi profitat de aceasta pentru a întreține actul sexual.

Textul incriminator cere ca actul sexual să aibă loc, făptuitorul punând victima în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori profitând de această stare. Aceasta înseamnă că făptuitorul fie incapacitează el victima în scopul obținerii de satisfacții sexuale, fie, dându-și seama de starea victimei independentă de acțiunea sa, se folosește de acest prilej pentru a întreține cu ea actul sexual.

Infracțiunea de agresiune sexuală, deși constituie aparent o incriminare în totalitate nouă în legislația noastră penală, are un conținut care se regăsește parțial în prevederile art. 201, alin. (6) și (7) din Codul penal de la 1968 privind incriminarea actelor de perversiune sexuală săvârșite asupra unei persoane în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința sau prin constrângere.

Elementul material al laturii obiective a infracțiunii de agresiune sexuală se realizează, la fel ca în cazul infracțiunii de viol, numai prin acțiuni. Infracțiunea de agresiune sexuală este o infracțiune comisivă pură, fiind exclusă săvârșirea ei prin acte omisive. La fel ca și în cazul infracțiunii de viol, infracțiunea de agresiune sexuală este o infracțiune complexă al cărei element material al laturii obiective se poate realiza, fie prin două acțiuni distincte, dar conjugate (actul sexual, altul decât cel de penetrare vaginală, orală sau anală – acțiune scop – și acțiunea de constrângere – acțiune mijloc), fie printr-o acțiune (actul sexual, altul decât cel de penetrare vaginală, orală sau anală) realizată în anumite condiții care exclud consimțământul victimei (imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința). Actele de agresiune sexuală nu pot fi decât acte de agresiune fizică, fiind excluse actele de agresiune verbală ca injuriile cu conotații sexuale, propunerile de a accepta întreținerea unor astfel de acte sexuale.

Așadar, elementul material al infracțiunii tipice constă în săvârșirea de acte de natură sexuală, altele decât raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum și alte acte de penetrare vaginală sau anală, care sunt specifice infracțiunii de viol. Acestea pot consta în acte firești de satisfacere a apetitului sexual (acte de masturbare, atingere ori sărutare a organelor genitale, apropierea organelor genitale de cele ale victimei etc.), ori alte acte nefirești, concretizate în manifestări aberante ale instinctului sexual, prin care nu se urmărește realizarea unui raport sexual, ci doar obținerea excitației sexuale nefinalizate. Astfel, putem observa că elementul material al infracțiunii de agresiune sexuală prezintă numeroase aspecte comune cu cel al infracțiunii de perversiune sexuală din reglementarea anterioară.

Actele care alcătuiesc elementul material al infracțiunii de agresiune sexuală se produc de regulă între persoane de sex diferit sau de același sex, dar se pot produce și asupra corpului propriu. Agresiunea sexuală poate consta în acte lascive, obscene, de lubricitate, în tendința de a obține satisfacții ale instinctului sexual în afară de ceea ce este admis ca firesc, prin manifestări anormale, ținând de psihopatologia sexuală. Între aceste variante de agresiune sexuală ce vizează în mod evident anormalitatea s-au remarcat, prin frecvență și trăsături distinctive, următoarele: sadismul, care constă în provocarea excitației sexuale prin producerea de suferințe victimei; masochismul, la care satisfacția sexuală este determinată numai de suportarea de către subiect a unei dureri fizice; vampirismul, la care excitația sexuală este produsă de vederea sângelui victimei; mixoscopia, în cazul căreia excitația sexuală este provocată de vederea actului sexual practicat între alte persoane sau la vederea nudității.

Prin săvârșirea actelor de agresiune sexuală făptuitorul urmărește o satisfacere a instinctului sexual fără penetrarea victimei. Esențial pentru existența infracțiunii este săvârșirea altor acte de natură sexuală decât cele prevăzute de art. 218 din Codul penal, adică acte care nu presupun penetrare sau act sexual oral, săvârșite sub imperiul constrângerii sau al stărilor asimilate acesteia. În cazul în care astfel de acte sunt comise în aceeași împrejurare cu infracțiunea de viol, nu se va reține un concurs de infracțiuni, ci o singură infracțiune, aceea de viol.

Dacă actul de natură sexuală constă în acte de zoofilie sau bestialitate când subiectul activ are relații sexuale cu diferite animale, fapta va constitui ultraj contra bunelor moravuri (art. 375 din Codul penal), iar nu agresiune sexuală. În schimb, dacă făptuitorul obligă victima (o altă persoană) să întrețină relații sexuale cu animale, fapta va constitui, după caz, viol (spre exemplu, un act sexual prin penetrare vaginală realizat de către un câine) sau agresiune sexuală (spre exemplu, un act sexual oral realizat cu un câine, ori obligarea victimei să masturbeze câinele).

În ceea ce privește folosirea constrângerii de către făptuitor sau punerea victimei în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința ori profitarea de către făptuitor de această stare în care victima se află independent de acțiunea sa, comentariile prind realizarea elementului material al infracțiunii de viol sunt valabile și în cazul acestei infracțiuni.

În cazul infracțiunii de act sexual cu un minor, elementul material al laturii obiective constă într-un act sexual, de orice natură, cu un minor, indiferent de sexul acestuia. În aplicarea Codului penal de la 1968, actul sexual cu un minor, definit ca „act sexual de orice natură” este înțeles ca fiind „orice modalitate de obținere a unei satisfacții sexuale prin folosirea sexului sau acționând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de același sex”, la fel ca în cazul infracțiunii de viol. Această formulare a fost însă criticată în literatura de specialitate.

Codul penal în vigoare, redefinind infracțiunea de viol, a redefinit și infracțiunea de act sexual cu un minor ca fiind raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum și orice alte acte de penetrare vaginală sau anală. La fel ca și în cazul infracțiunii de viol, prin raport sexual, legiuitorul a desemnat actul sexual normal între o persoană de sex feminin și o persoană de sex masculin, respectiv actul de copulație, pe când prin actul sexual oral sau anal, legiuitorul a desemnat actele sexuale orale sau anale, atât heterosexuale, cât și homosexuale. Prin orice act de penetrare vaginală sau anală, urmează a se înțelege orice act de introducere în vaginul sau anusul părții vătămate a unor părți ale corpului făptuitorului (de exemplu, degetul), sau a unor obiecte. Diferența față de infracțiunea de viol constă în consimțirea la actul sexual din partea victimei. Existența consimțământului victimei și validitatea acestuia este o chestiune de fapt, care se va stabili de către instanță, de la caz la caz, în raport de împrejurările cauzei.

Astfel, într-o speță, s-a putut observa cu ușurință că urmele de violență prezentate de partea vătămată nu sunt specifice unui viol, întrucât locul în care au fost făcute acestea nu relevă utilizarea violenței pentru înfrângerea rezistenței părții vătămate la consumarea raportului sexual. Se știe că pentru înfrângerea rezistenței părții vătămate, urmele de violență trebuie să fie dispuse pe interiorul coapselor, de la genunchi spre abdomen, la nivelul gleznelor și al încheieturilor mâinilor, precum și pe față. Or, în cauza de față, partea vătămată avea semne de violență pe gât (secțiune – sărut), acest semn putând fi interpretat cu ușurință ca fiind rezultatul pasiunii cu care s-a desfășurat actul sexual, mușcături pe spate, toate cam în același loc și excoriații în genunchi, cauzate de poziția părții vătămate din timpul actului sexual dar și starea psiho-fizică a părților din timpul actului sexual. Date fiind semnele de violență de pe corpul părții vătămate, instanța a constatat că în mod cert, actele sexuale nu au fost realizate ca urmare a exercitării de violențe fizice asupra părții vătămate, semnele de violență fiind cauzate, în aprecierea instanței, de starea psiho – fizică în care se aflau părțile și de duritatea planului pe care a avut loc actul sexual.

Actul sexual de orice natură trebuie întreținut, în cazul formei tip a infracțiunii, cu un minor care a împlinit 13 ani, dar nu a împlinit 15 ani. Imposibilitatea de reprezentare a vârstei minorului, datorită dezvoltării sale fizice (eroarea de fapt, invizincibilă) înlătură tipicitatea faptei. În aplicarea Codului penal de la 1968, spre deosebire de actuala reglementare, singura cerință privind vârsta victimei pentru existența infracțiunii în varianta ei tip, era ca victima să nu fi împlinit vârsta de 15 ani.

Criteriul de distincție între viol și agresiunea sexuală sub aspectul elementului material se regăsește și în cazul actului sexual cu un minor și coruperii sexuale a minorilor. Astfel, dacă actul presupune penetrare sau act sexual oral, vom fi în prezența actului sexual cu un minor, iar dacă este vorba de alte acte de natură sexuală fapta se va încadra ca și corupere de minori. Într-o opinie, deși nu se prevede expres în textul de lege, dacă actele de corupere sexuală a minorului au fost precedate sau urmate de întreținerea unui raport sexual, act sexual oral sau anal, precum și orice alte acte de penetrare vaginală sau anală cu un minor, fapta va constitui numai act sexual cu un minor, iar nu un concurs de infracțiuni. Nu se neagă însă posibilitatea reținerii concursului între actul sexual cu un minor și coruperea sexuală a minorilor, ci numai în situația în care actele constitutive ale celor două infracțiuni se realizează în aceeași împrejurare și asupra aceluiași subiect pasiv. În schimb, este unanim acceptat că întreținerea unui raport sexual cu o minoră care nu a împlinit 15 ani și care este rudă în linie directă cu făptuitorul sau soră al acestuia, realizează și conținutul infracțiunii de incest, în concurs ideal cu infracțiunea de act sexual cu un minor.

În ceea ce privește infracțiunea de corupere sexuală a minorilor, infracțiune incriminată și prin prevederile art.202 din Codul penal de la 1968, prin actuala reglementare conținutul constitutiv al acesteia a fost completat cu noi ipoteze – alin. (4), prin preluarea, cu unele reformulări, a unei părți a textelor existente în Legea nr. 196/2003 privind prevenirea și combaterea pornografiei, astfel că în cuprinsul art. 221 se regăsește forma tip a infracțiunii și forma agravată a acesteia, precum și două variante normative asimilate.

Elementul material al acestei infracțiuni constă în comiterea unui act de natură sexuală, altul decât raportul sexual, actul sexual oral sau anal ori alte acte de penetrare vaginală sau anală, împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, precum și determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act. Astfel, elementul material al laturii obiective a infracțiunii în forma ei de bază se poate realiza prin modalități alternative.

În prima variantă de comitere elementul material este identic cu cel al infracțiunii de agresiune sexuală, însă spre deosebire de agresiunea sexuală, actele de corupere sexuală nu se pot realiza prin constrângere. La fel ca și în cazul infracțiunii de agresiune sexuală, legiuitorul nu precizează expres care ar putea fi actele ce pot intra în elementul material al infracțiunii de corupere sexual. Este de asemenea valabilă discuția purtată la diferențierea infracțiunii de viol de infracțiunea de act sexual cu un minor, atunci când victima are sub 13 ani și la diferențierea între coruperea sexuală a minorilor și agresiunea sexuală. Astfel, trebuie îndeplinită condiția ca minorul să realizeze consecințele faptelor sale pentru a putea exprima un consimțământ valabil, altfel fapta va constitui infracțiunea de agresiune sexuală.

O altă modalitate de realizare a elementului material al laturii obiective a infracțiunii este determinarea minorului să suporte sau să efectueze el însuși un astfel de act. Aceasta înseamnă că, urmare a acțiunii făptuitorului, minorul să se decidă să efectueze actul sau să-l suporte, indiferent dacă ulterior trece la îndeplinirea acestuia. Dacă ulterior minorul efectuează sau suportă actul, infracțiunea se săvârșește în prima variantă alternativă (comiterea unui act de natură sexuală). Este deci suficient pentru existența infracțiunii în această variantă de comitere determinarea minorului la săvârșirea actului sexual. În opinia unor autori acțiunea de determinare ar putea fi considerată un act pregătitor sau tentativă a comiterrii de acte sexuale cu minorul, incriminat ca variantă distinctă de comitere a infracțiunii. Într-o altă opinie acțiunea de determinare este o acțiune specifică instigării, care în acest caz este asimilată actelor de executare nemijlocită, specifice autoratului. Ca urmare a acțiunii de determinare minorul este convins să suporte sau să execute el însuși acte sexuale de natura celor prevăzute în norma de incriminare. Acțiunea de determinare se poate realiza prin orice mijloace (de exemplu, convingere, cadouri, promisiuni etc.) fiind exclusă însă constrângerea fizică sau morală, caz în care fapta ar constitui infracțiunea de agresiune sexuală.

Nu interesează dacă fapta este săvârșită în public sau în particular. Însă acest aspect prezintă relevanță în sensul că, dacă fapta este săvârșită în public, se va reține concurs între infracțiunea de corupere sexuale a minorilor și infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri.

Actele de natură sexuală săvârșite asupra unui minor vor constitui infracțiunea de corupere sexuală a minorilor doar dacă ramân în acest stadiu. Dacă însă făptuitorul merge mai departe, încercând raporturi sexuale (prin constrângere sau consimțite, după caz), nu există două infracțiuni distincte, cea mai gravă absorbind în conținutul ei actele de natură sexuală care au fost comise în realizarea altui rezultat, respectiv violul sau actul sexual cu un minor. Astfel, în practica judiciară s-a decis că ademenirea a două fetițe de 7 ani, dezbrăcarea acestora și încercarea de a avea raporturi sexuale cu ele constituie două tentative de viol care absorb în conținutul lor și elementele constitutive ale infracțiunilor de corupție sexuală.

Pe lângă varianta tip a infracțiunii, incriminată prin art. 221, alin. (1) din Codul penal în vigoare, acesta incriminează și două variante asimilate. Spre deosebire de Codul penal de la 1968 care prevedea ca unică variantă asimilată a infracțiunii de corupție sexuală situația în care făptuitorul ademenea o altă persoană în vederea săvârșirii de acte sexuale cu un minor de sex diferit sau de același sex, Codul penal în vigoare prevede două variante asimilate ale acestei infracțiuni, și anume actul sexual de orice natură săvârșit de un major în prezența unui minor care nu a împlinit 13 ani și determinarea de către un major a unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiționist ori la spectacole sau reprezentații în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum și punerea la dispoziția acestuia de materiale cu caracter pornografic.

Elementul material al primei variante asimilate presupune prezența minorului la locul săvârșirii actului sexual de orice natură sau în apropierea acelui loc, de unde poate să perceapă, să vadă acel act. Infracțiunea subzistă chiar dacă minorul a fost prezent, adică a asistat numai la realizarea unei părți din actul sexual de orice natură. Legiuitorul a incriminat această variantă asimilată considerând că pe această cale poate fi periclitată dezvoltarea sexuală normală a minorului, care este tentat să imite comportamentul adulților. Această variantă asimilată se poate realiza, spre exemplu, prin efectuarea de gesturi prin care se sugerează sau se imită actul sexual, efectuarea actului sexual în prezența minorului, inclusiv în mediul intraconjugal, palparea organului feminin sau masculin al altei persoane, dar în prezența minorului, cu sau fără voia persoanei palpate. Persoanele care realizează actul sexual, de orice natură, trebuie să aibă reprezentarea faptului că săvârșesc acest act în prezența unui minor sub 13 ani.

Această variantă asimilată a infracțiunii subzistă atât în cazul în care actul sexual la care asistă minorul este consimțit, cât și în cazul în care acesta asistă la un abuz sexual. În practica judiciară s-au reținut mai multe situații în care minorii au asistat la violuri efectuate de către alte persoane, la rândul lor majori sau minori. Astfel, în data de 18 octombrie 2002 inculpatul minor, prin constrângere, a întreținut acte sexuale orale cu părțile vătămate B.C.A și V.A.C. în prezența minorilor N.G., P.V. și T.B., fiind condamnat, între altele, pentru viol și corupție sexuală, infracțiuni aflate în concurs. Într-o altă speță instanța a reținut în fapt că în noaptea de 27/28 iunie 2008, profitând de neputința minorei C.V., în vârstă de 13 ani, de a se apăra și proferând amenințări la adresa acesteia, inculpatul minor G.F.M. a întreținut cu ea un raport sexual normal, în prezența minorului G.D.F., în vârstă de 12 ani. Astfel, putem observa că există situații când minorii care răspund penal săvârșesc infracțiuni privitoare la viața sexuală în prezența altor minori, fapt care, în reglementarea anterioară, constituia infracțiunea de corupție sexuală. Prin reglementarea infracțiunii de corupere sexuală a minorilor și prin excluderea, din această variantă asimilată, a minorului ca subiect activ al infracțiunii (infracțiunea există, în actuala reglementare, numai dacă este comisă de un major, iar nu și de un minor), aceste fapte au rămas în afara incriminării. Astfel, dacă o asemenea faptă va fi săvârșită de către un major, se va reține concursul de infracțiuni, dar dacă va fi săvârșită de către un minor care răspunde penal, coruperea sexuală a minorilor în această variantă nu va putea fi reținută.

A doua variantă asimilată, incriminată prin alin. (4) al art. 221 din Codul penal, a fost preluată cu unele reformulări din Legea nr. 196/2003 privind prevenirea și combaterea pornografiei și se poate comite doar de către un major.

Această variantă a infracțiunii se poate realiza prin două modalități alternative:

determinarea unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiționist ori la spectacole sau reprezentații în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură. Acțiunea de determinare se poate realiza prin orice mijloace, inclusiv prin constrângere, caz în care infracțiunea de corupere sexuală a minorilor va intra în concurs cu lipsirea de libertate.

punerea la dispoziția acestuia de materiale cu caracter pornografic.

Se poate săvârși infracțiunea în această variantă de comitere prin exhibarea organelor sexuale ori dansul dezbrăcat în fața minorului, ori prin luarea acestuia la spectacole de striptease masculin sau feminin, ori alte reprezentații cu conotații sexuale explicite, ori prin punerea la dispoziția acestuia de reviste, filme sau materiale audio cu caracter pornografic, inclusiv determinarea sau înlesnirea ascultării de către acesta a apelurilor la liniile erotice.

Incriminarea infracțiunii de racolare a minorilor în scopuri sexuale a survenit pe fondul creșterii fenomenului abuzului sexual asupra minorilor ca urmare a întâlnirii cu adulți pe care i-au contactat inițial în cyberspațiu. Infracțiunea presupune pregătirea minorului pentru întreținerea de acte sexuale de orice natură în scopul obținerii de satisfacții sexuale. Aceasta se poate realiza prin împrietenirea cu minorul, adesea prin pretinderea de către major că este și el un minor, atragerea minorului în discuții intime și expunerea graduală a acestuia la materiale sexuale explicite pentru a reduce inhibiția acestuia referitoare la sex. Minorul poate fi de asemenea atras în producerea de materiale pornografice cu minori prin trimiterea sau surprinderea de fotografii personale compormițătoare folosind o cameră foto digitală, cameră web sau de telefon, materiale care ajută adultul să controleze ulterior minorul, inclusiv prin folosirea de amenințări. Infracțiunea nu are corespondent în Codul penal anterior, fiind introdusă pentru realizarea obligației asumate prin Convenția de la Lanzarote (art. 23).

Elementul material al infracțiunii de corupere sexuală a minorilor constă în fapta majorului de a propune unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să se întâlnească în scopul de a realiza un raport sexual, un act sexual oral sau anal ori alte acte de penetrare vaginală sau anală, ori alte acte de natură sexuală, acte ce intră în conținutul constitutiv al infracțiunilor de act sexual cu un minor și corupere sexuală a minorilor. Propunerea trebuie să fi ajuns la destinatarul acesteia. Este indiferent însă în ce mod a fost transmisă, verbal sau în scris, ori prin mijloacele de transmitere la distanță (telefon, fax, mail etc.). Simpla discuție și inițiere direct sau prin mijloace de transmitere la distanță nu este suficientă pentru realizarea conținutului acestei infracțiuni. Este necesar ca majorul să propună efectiv minorului să se întâlnească pentru a întreține acte sexuale din cele prevăzute în art. 220 și 221 din Codul penal (raport sexual, act sexual oral sau anal, orice alte acte de penetrare vaginală sau anală, precum și orice alt act de natură sexuală). Dacă, spre exemplu, propunerea de a se întâlni vizează participarea la vizionarea unui film sau spectacol pornografic, fapta nu întrunește elementele constitutive ale acestei infracțiuni.

Racolarea minorilor presupune recrutarea, angajarea prin promisiuni și/sau presiuni, ademenirea minorilor în scopul comiterii unui act sexual, dar pentru consumarea infracțiunii nu este necesar să se ajungă la acest rezultat, fiind suficientă pentru consumarea infracțiunii doar propunerea de a se întâlni în scopul comiterii unui act sexual. Dacă însă actul sexual se realizează, potrivit prevederilor actuale, ar trebui să se rețină concursul de infracțiuni între infracțiunea de racolare a minorilor în scopuri sexuale și viol, agresiune sexuală, act sexual cu un minor sau corupere sexuală, după caz. Acțiunea ce constituie elementul material al acestei infracțiuni este de fapt un act pregătitor al realizării unei alte infracțiuni privitoare la viața sexuală, mai grave, activitate ce a fost incriminată distinct de către legiuitor. În lipsa unor prevederi exprese, ar trebui să se aplice concursul de infracțiuni.

Infracțiunea de hărțuire sexuală incriminată de Codul penal anterior a cunoscut o nouă sistematizare prin adoptarea actualului cod penal, prin crearea a două texte distincte. Primul, care cuprinde hărțuirea propriu-zisă, comisă prin acte repetate și care creează pentru victimă o situație intimidantă sau umilitoare, a fost inclus în capitolul privitor la infracțiunile contra vieții sexuale. Celălalt text, referitor la faptele care presupun așa-numita hărțuire verticală, prin abuz de autoritate, a fost inclus în categoria infracțiunilor de serviciu ( infracțiunea de folosire abuzivă a funcției în scop sexual, prevăzută în art. 299 din Codul penal). Astfel s-a pus capăt disputelor din doctrină și practică referitoare la caracterul de obicei al infracțiunii, caracter prezent, potrivit actualului cod, în cazul art. 223, dar absent în cazul art. 299 din Codul penal, precum și necorelărilor dintre textul care incrimina hărțuirea în Codul penal anterior și alte infracțiuni (șantajul, spre exemplu). În raport cu reglementarea anterioară, a infracțiunii de hărțuire sexuală, actuala reglementare se poate considera ca o nouă incriminare, sancționând pretinderea repetată de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relații de muncă sau al unei relații similare, dar în cadrul relațiilor de muncă orizontale, necondiționate de existența unor relații de subordonare între autor și victimă, fapte nereglementate de legislația anterioară.

Așadar, acțiunile specifice realizării laturii obiective a infracțiunii sunt acțiuni de pretindere de favoruri de natură sexuală. Acestea se pot realiza în diverse modalități: verbal, prin intermediul telefonului, prin mesaje de altă natură etc. Important este ca aceste pretinderi să fie repetate, fapt ce îi conferă infracțiunii caracterul de infracțiune de obicei. Chiar și în contextul reglementării anterioare unii autori considerau infracțiunea ca fiind una de obicei sau că în orice caz cerea o repetare a actelor, ori un număr îndestulător de acțiuni, fără a fi neapărat o infracțiune de obicei, deoarece legiuitorul nu a impus o convertire a actelor de hărțuire în obișnuință. Actuala definire a elementului material al laturii obiective a infracțiunii, cerând în mod expres ca acțiunile de pretindere de favoruri sexuale să fie repetate pune capăt disputelor amintite, caracterul de obicei al infracțiunii fiind de necontestat.

Pretinderea de favoruri sexuale se poate face explicit sau implicit. Legiuitorul nu a dorit să lase în afara incriminării insinuările sexuale, modul ascuns, voalat de a acționa al unor făptuitori. Astfel, pot constitui exemple de avansuri sexuale: afișarea de materiale sexuale, bancuri, glume sexuale, comentarii de natură sexuală asupra înfățișării cuiva, fluierături sau gesturi sexuale, repetarea solicitării de a ieși cu o persoană de sex opus, contacte fizice, atingeri etc. În ceea ce privește glumele sau bancurile cu caracter sexual, acestea generează un mediu ostil, încălcându-se dreptul unei persoane de a lucra într-un mediu liber, civilizat. Frica de a nu fi exclus din grup face ca atitudinea persoanelor față de acest aspect să nu se manifeste liber, însă aceasta va afecta sentimentul stimei de sine.

Legea nu stabilește numărul de acte care trebuie comise pentru a da faptei caracterul de obișnuință sau îndeletnicire și deci să devină infracțiune, însă în literatura juridică s-a exprimat opinia că sunt necesare cel puțin trei asemenea acte pentru a se reține comiterea unei fapte penale. Manifestările amintite trebuie să fie săvârșite în scopul obținerii de favoruri sexuale, înțelegând prin favoruri sexuale nu numai raporturile heterosexuale sau homosexuale, ci și acte de perversiune sexuală sau chiar acte care nu implică contactul personal, precum ar fi obligarea de a se dezbrăca, de a se lăsa fotografiat(ă) nud etc. Aceste favoruri sexuale pretinse de către făptuitor trebuie să fie doar în beneficiul său, nu și în beneficiul unui terț.

Pretinderea favorurilor sexuale trebuie să se realizeze în contextul relațiilor de muncă sau al unor relații similare. Este indiferent că relațiile de muncă se întemeiază pe existența unui contract de muncă sau a unei investiri de orice natură, a unui contract civil de prestări de servicii sau executare de lucrări, cu caracter permanent sau sezonier, important este ca făptuitorul și partea vătămată să desfășoare o activitate în cadrul aceleiași unități sau la același loc de muncă și propunerile de favoruri sexuale să fie făcute în acest context. O asemenea faptă săvârșită în afara cadrului unei relații de muncă sau al unei relații similare poate realiza conținutul infracțiunii de hărțuire prevăzută de art. 208 din Codul penal. Caracterul repetat al propunerilor de favoruri sexuale trebuie să fie apt să intimideze sau să pună într-o relație umilitoare persoana vătămată. Comportamentul provocator al victimei, de natură a incita la propuneri cu conotații sexuale exclude existența infracțiunii de hărțuire sexuală.

Urmarea imediată

Urmarea imediată în cazul infracțiunilor privitoare la viața sexuală constă într-o încălcare a valorilor sociale apărate prin incriminarea acestor fapte.

Astfel, în cazul violului, urmarea socialmente periculoasă constă în întreținerea raportului sexual, a actelor sexuale orale sau anale ori a altor acte de penetrare vaginală sau anală, contrar voinței victimei, încălcându-i astfel libertatea și inviolabilitatea sexuală. Infracțiunea de viol este o infracțiune de rezultat, care în formele agravate, pe lângă lezarea libertății și integrității sexuale a persoanei, are consecințe și asupra integrității corporale sau a vieții persoanei. Dacă actele sexuale nu sunt realizate, infracțiunea nu se consumă, rămânând în faza de tentativă. Este însă indiferent dacă raportul sexual ori actul sexual oral sau anal s-a finalizat sau nu, fiind suficient să se realizeze penetrarea vaginală, orală sau anală. Aceste comentarii sunt valabile și în cazul infracțiunii de agresiune sexuale, cu diferența că, în acest caz, actele sexuale în care constă urmarea socialmente periculoasă sunt altele decât raportul sexual, actul sexual oral sau anal, ori altă formă de penetrare vaginală sau anală.

Urmarea socialmente periculoasă a infracțiunii de act sexual cu un minor se realizează odată cu întreținerea actului sexual cu persoana minoră și constă în lezarea integrității și libertății sale morale de a consimți la un act sexual în cunoștință de cauză. Astfel, această infracțiune este și ea o infracțiune de rezultat, spre deosebire de coruperea sexuală a minorilor, care este o infracțiune de pericol a cărei urmări imediate constă în crearea unei stări de pericol pentru normala dezvoltare sexuală a minorului a cărui libertate și integritate sexuală ar putea fi prejudiciată. Tot o infracțiune de pericol este și infracțiunea de racolare a minorilor în scopuri sexuale, urmarea imediată a acesteia constând într-o stare de pericol pentru libertatea și integritatea sexuală a minorului.

În ceea ce privește infracțiunea de hărțuire sexuală, urmarea socialmente periculoasă a acesteia constă în starea de intimidare sau într-o situație umilitoare care creează o stare de pericol pentru libertatea sexuală a persoanei și pentru continuarea raporturilor sale de muncă, precum și în atingerea adusă demnității acesteia. Este necesar însă ca prin aceste acte victima să fi fost intimidată sau pusă într-o situație umilitoare.

Legătura de cauzalitate

Raportul de cauzalitate dintre acțiunea făptuitorului și urmarea imediată trebuie să existe, el rezultând, de altfel, în mod implicit din acțiunea incriminată. În anumite cazuri, care implică și producerea unui rezultat, legătura de cauzalitate trebuie dovedită în mod concret.

Legătura de cauzalitate în cazul infracțiunilor de viol și agresiune sexuală în forma lor tip, rezultă din materialitatea faptei. În cazul violului, chiar și în cazul variantei tip, trebuie totuși să se dovedească faptul că penetrarea vaginală, orală sau anală s-a realizat de persoana învinuită de acest fapt. În acest sens stabilirea profilului genetic pe baza expertizei ADN-ului din urmele biologice ridicate de la locul faptei sau de pe corpul sau hainele victimei oferă datele cele mai convingătoare. În cazul formelor agravate, comune ambelor infracțiuni, trebuie dovedită legătura de cauzalitate dintre acțiunea făptuitorului și vătămarea corporală sau moartea ori sinuciderea victimei.

La fel ca în cazul infracțiunii de viol se stabilește și legătura de cauzalitate în cazul infracțiunii de act sexual cu un minor. În forma ei de bază, raportul de cauzalitate nu trebuie să fie probat, fiind necesar doar să se dovedească faptul că penetrarea vaginală, anală sau orală s-a realizat de către persoana învinuită. În cazul formelor agravate prin rezultat se cere să se dovedească faptul că rezultatul mai grav este urmarea actului sexual.

Infracțiunile de corupere sexuală a minorilor și racolare a minorilor în scopuri sexuale nu presupun dovedirea legăturii de cauzalitate, aceasta rezultând chiar din materialitatea faptei. Deși infracțiunea de hărțuire sexuală este și ea o infracțiune de pericol, în cazul ei trebuie să se dovedească faptul că starea de intimidare sau umilirea părții vătămate se datorează acțiunilor făptuitorului.

2.5.2. Latura subiectivă

Latura subiectivă în cazul infracțiunilor privitoare la viața sexuală presupune intenția făptuitorului care, de regulă, are forma intenției directe. În unele cazuri, intenția poate fi și indirectă , cum este cazul infracțiunii de corupere sexuală a minorilor. Astfel, în cazul coruperii sexuale a minorilor, latura subiectivă presupune săvârșirea faptei doar cu intenție directă sau indirectă, ceea ce presupune cunoașterea faptului că acțiunile se realizează asupra unei persoane care nu a împlinit vârsta de 13 ani, sau, în contextul Codului penal de la 1968, că fapta se realizează asupra sau în prezența unui minor. Totodată, făptuitorul trebuie să aibă reprezentarea caracterului obscen al actelor pe care le săvârșește, caracter care derivă fie din natura actului, fie din semnificația ce se atribuie în general actului. Este necesar ca autorul să știe că minorul asistă la actele obscene, nefiind suficient să accepte această împrejurare ca pe o posibilitate (de exemplu, cel care are relații sexuale în casă lasă fereastra deschisă prin care minorul poate vedea săvârșirea lor). De asemenea, unii autori sunt de părere că nu este realizată latura subiectivă a infracțiunii, de exemplu, în cazul în care o persoană nu încuie ușa de la camera hotelului, mai înainte de efectuarea actelor sexuale, prevăzând, dar nedorind să fie deranjat, și este surprins în această ipostază de un minor care intră pe neașteptate în încăpere. Eroarea făptuitorului în ceea ce privește vârsta victimei constituie o cauză de neimputabilitate pentru infracțiunea de corupere sexuală a minorului. Totodată, nu se comite această infracțiune dacă făptuitorul a crezut în mod greșit că săvârșește infracțiunea asupra unui minor sub 13 ani sau în prezența acestuia (fapt putativ).

Infracțiunile de viol și de agresiune sexuală se pot comite doar cu intenție directă. Autorul acestor infracțiuni are reprezentarea faptului că prin acțiunea sa va avea loc un act sexual sau un act de natură sexuală cu o persoană de sex diferit sau de același sex, prin constrângerea victimei sau punerea acesteia în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința ori profitând de această stare și urmărește acest rezultat. În cazul în care fapta este săvârșită asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința, făptuitorul trebuie să cunoască această stare, eroarea asupra acestui aspect înlăturând incidența legii penale. Dacă făptuitorul a exercitat o anumită constrângere asupra victimei și abia mai târziu, independent de această constrângere a luat hotărârea de a întreține acte sexuale sau acte de natură sexuală cu aceasta, va exista un concurs de infracțiuni între infracțiunea de viol sau agresiune sexuală și infracțiunea realizată prin exercitarea constrângerii (lovire sau alte violențe, vătămare corporală).

Cu privire la elementul subiectiv în cazul infracțiunii de viol, în literatura juridică s-a exprimat și opinia conform căreia această infracțiune poate fi comisă și cu intenție indirectă. Astfel, s-a susținut că în cazul în care victima se află într-o stare de imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința, neexistând o împotrivire explicită din partea acesteia, nu rezultă în mod automat că făptuitorul a urmărit să-i lezeze libertatea sexuală. În absența unei manifestări din partea victimei, făptuitorul a acceptat ideea lezării libertății sexuale a acesteia, dar nu se poate afirma acest lucru în mod direct.

În varianta agravată prevăzută în alin. (3), lit. d) textul de lege cere existența unui scop urmărit de făptuitor, și anume ca fapta să fie săvârșită în scopul producerii de materiale pornografice. Această variantă agravată a infracțiunii nu era incriminată în contextul Codului penal de la 1968, fiind introdusă ca urmare a Recomandării Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei Rec(2001)16 privind protecția copiilor împotriva exploatării sexuale. Materialele pornografice nu au o definiție clară în legislația în vigoare, drept pentru care ne putem ralia definiției oferite de Legea nr. 196/2003 pentru prevenirea și combaterea pornografiei, conform căreia pornografia reprezintă „actele cu caracter obscen, precum și materialele care reproduc sau difuzează asemenea acte”. În continuare materialele cu caracter obscen sunt definite ca „obiecte, gravuri, fotografii, holograme, desene, scrieri, imprimate, embleme, publicații, filme, înregistrări video și audio, spoturi publicitare, programe și aplicații informatice, piese muzicale, precum și orice alte forme de exprimare care prezintă explicit sau sugerează o activitate sexuală”. Astfel, putem concluziona că materialele cu caracter obscen, în sensul Legii nr. 196/2003, constituie materiale pornografice, în sensul art. 218 Cod penal. Dacă acest scop este realizat, în sensul că materialele pornografice sunt produse, se poate reține în concurs și infracțiunea de pornografie infantilă, în situația în care fapta a fost săvârșită asupra unui minor.

În variantele agravate conform cărora fapta a avut ca urmare vătămarea corporală sau moartea victimei, infracțiunile de viol și agresiune sexuală sunt infracțiuni praeterintenționate. Deși actul sexual sau actul de natură sexuală neconsimțite se săvârșesc cu intenție, rezultatul mai grav se produce din culpa făptuitorului. Astfel, făptuitorul își dă seama și vrea să violeze victima sau să o supună altor acte de natură sexuală, dar nu urmărește și nici nu acceptă posibilitatea producerii vătămării corporale sau morții victimei. Dacă survine acest rezultat, el nu va atrage răspunderea penală a făptuitorului în baza acestor agravante, decât dacă acesta a avut, în raport cu rezultatul mai grav, poziția caracteristică culpei, fie în modalitatea ușurinței (subiectul a prevăzut rezultatul mai grav, dar a socotit cu ușurința că nu se va produce), ori în modalitatea neglijenței (subiectul nu a prevăzut rezultatul, deși trebuia și putea să îl prevadă). În acest sens, în practică s-a decis că există această agravantă, în cazul în care victima, pentru a se salva după ce a fost violată, a escaladat balconul voind să coboare la un etaj inferior, însă s-a dezechilibrat și a căzut, suferind urmările specifice infracțiunii de vătămare corporală. Dacă însă rezultatul mai grav a fost anume urmărit, existând intenția făptuitorului și în această privință, va exista concurs între infracțiunea de viol sau agresiune sexuală și cea de vătămare corporală sau omor calificat. Totodată, trebuie să fie stabilită legătura de cauzalitate între fapta de viol și vătămarea corporală sau moartea victimei. De exemplu, agravanta nu poate fi reținută în cazul inculpatului care, încercând să comită un viol, dar nereușind din cauza opunerii victimei, i-a aplicat acesteia mai multe lovituri, provocându-i o vătămare corporală. În acest caz vătămarea corporală nu este o consecință a infracțiunii de viol, ci o consecință posterioară tentativei de viol. Astfel, răspunderea penală a făptuitorului se va stabili pentru tentativă de viol în formă simplă și infracțiunea de vătămare corporală. Cu privire la agravanta conform căreia fapta are ca urmare moartea victimei,în practică s-a decis că există această agravantă în cazul în care inculpatul, având raport sexual cu victima prin constrângere, i-a produs involuntar comprimări toracice care au dus la decesul persoanei. Totodată, în practica judiciară s-a decis că nu se poate reține ca viol din care a rezultat moartea victimei, fapta aceluia care în timpul violului a mușcat victima de sâni și de umeri și apoi a sugrumat-o. Pe plan subiectiv făptuitorul a prevăzut rezultatul letal și fie l-a urmărit, fie, deși nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui, fapta constituind infracțiunea de omor în concurs cu infracțiunea de viol.

În ceea ce privește infracțiunea de act sexual cu un minor, opinia majoritară susține că fapta poate fi comisă numai cu intenție directă, însă în literatura juridică s-a exprimat și opinia conform căreia această infracțiune este susceptibilă a fi comisă și cu intenție indirectă. S-a susținut însă că această opinie singulară nu are suport logic deoarece nu se poate întreține un act sexual fără a dori acest lucru, element caracteristic intenției directe. În cazul uneia dintre variantele agravate ale infracțiunii trebuie să existe un scop inclus în cadrul laturii subiective a infracțiunii, și anume realizarea actului sexual în scopul de a produce materiale pornografice. În contextul Codului penal de la 1968, fapta putea fi comisă și cu praeterintenție, în cazul variantelor agravate care prevedeau ca rezultat mai grav producerea unei vătămări corporale grave sau moartea ori sinuciderea victimei. Aceste agravante au fost însă înlăturate din conținutul constitutiv al infracțiunii în condițiile actualei reglementări.

Infracțiunea de racolare a minorilor în scopuri sexuale prevede, chiar în varianta ei tip, necesitatea existenței unui scop, și anume acela al comiterii unui act dintre cele prevăzute în art. 220 sau art. 221 C. Pen. Astfel, aceasta poate fi comisă doar cu intenție directă, fiind necesar, pe lângă acest scop, ca autorul să știe că propunerea se adresează unui minor cu vârsta mai mică de 13 ani.

Hărțuirea sexuală, la fel ca majoritatea infracțiunilor privitoare la viața sexuală, poate fi comisă doar cu intenție directă, fiind o intenție caracterizată prin scop. Pentru existența infracțiunii este indiferent dacă scopul a fost sau nu realizat. Realizarea ulterioară a satisfacției sexuale prin constrângere sau amenințare constituie infracțiunea de viol. A fost exprimată însă și opinia conform căreia infracțiunea poate fi comisă și cu intenție indirectă. S-a argumentat că prin propunerile indecente, actele șicanatoare, intimidante, ostile ce au loc împotriva voinței persoanei vătămate, pentru a o determina să coopereze în vederea obținerii de către autor a unor satisfacții de natură sexuală, autorul fie urmărește în mod expres intimidarea victimei sau punerea acesteia într-o situație umilitoare, fie acceptă posibilitatea survenirii acestui rezultat.

2.6. Formele și modalitățile infracțiunii

2.6.1. Tentativa și consumarea infracțiunii

În aplicarea reglementării anterioare, tentativa era pedepsită în cazul tuturor infracțiunilor privitoare la viața sexuală, cu excepția infracțiunii de seducție. Conform art. 204 din Codul penal de la 1968, tentativa infracțiunilor prevăzute în art. 197-198 și 200-203 era pedepsită. Actualul cod penal a adus numeroase modificări în această privință. Astfel, conform actualei reglementări nu mai este sancționată tentativa la infracțiunea de viol care a avut ca urmare moartea victimei, această soluție fiind valabilă și în cazul infracțiunii de agresiune sexuală. Totodată, deși este posibilă, tentativa nu mai este sancționată în cazul actului sexual cu un minor și al coruperii sexuale a minorilor. Tentativa nu este pedepsită nici în cazul racolării minorilor în scopuri sexuale.

În cazul infracțiunii de hărțuire sexuală, tentativa nu este posibilă deoarece infracțiunea se consumă prin pretinderea repetată a favorurilor de natură sexuală, astfel încât dacă se pretind o singură dată asemenea favoruri, fapta nu constituie infracțiune, iar dacă se pretind de mai multe ori, fapta se consumă dacă victima a fost intimidată sau pusă într-o situație umilitoare. Astfel, infracțiunea de hărțuire sexuală, presupunând acțiuni repetate, nu este susceptibilă de tentativă. Consumarea acestei infracțiuni are loc în momentul în care, ca urmare a acțiunii repetate a făptuitorului, s-a produs consecința cerută de lege, respectiv intimidarea sau punerea victimei într-o situație umilitoare. Infracțiunea este susceptibilă de epuizare atunci când activitatea făptuitorului de pretindere de favoruri de natură sexuală încetează.

Soluția legiuitorului de a lăsa neincriminată tentativa la infracțiunile de viol și agresiune sexuală care au avut ca urmare moartea victimei poate părea nejustificată, în condițiile în care tentativa la aceste infracțiuni în cazul în care au avut ca urmare vătămarea corporală este pedepsită. Este evident că în cazul în care acțiunea care constituie elementul material al infracțiunii de viol sau agresiune sexuală nu s-a realizat din motive independente de voința făptuitorului, dar violențele exercitate în acest scop au cauzat moartea victimei, fapta rămâne în faza de tentativă, însă legea nu prevede pedepsirea tentativei, astfel încât se pune întrebarea care va fi încadrarea juridică a faptei? Tentativa infracțiunilor complexe praeterintenționate, între care și violul care a avut ca urmare moartea victimei, a constituit obiectul unor discuții contradictorii în literatura juridică și a cauzat și unele soluții discutabile în practica instanțelor judecătorești. Rezolvarea pare a fi dată de art. 36, alin. (3) din actualul cod penal, care prevede că infracțiunea complexă săvârșită cu intenție depășită, dacă s-a produs rezultatul mai grav al acțiunii secundare, se sancționează cu pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea complexă consumată.

Atunci când este pedepsită, există tentativă la infracțiunile de viol și agresiune sexuală în cazul în care făptuitorul a început executarea actelor de constrângere, dar datorită unei împrejurări independente de voința sa, actul sexual sau actul de natură sexuală nu a avut loc. Consumarea infracțiunilor are loc în momentul în care, ca urmare a acțiunii de constrângere exercitată de făptuitor sau din cauza aflării victimei în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința, s-a produs actul sexual sau actul de natură sexuală. În cazul repetării actului sexual sau actului de natură sexuală în aceeași împrejurare fără a se exercita alte acte de constrângere asupra victimei, făptuitorul va răspunde pentru infracțiunea în forma simplă, iar dacă s-au exercitat acte repetate de constrângere vor fi aplicate dispozițiile privind infracțiunea continuată, fapta epuizându-se în momentul săvârșirii ultimului act sexual sau de natură sexuală.

Actul sexual cu un minor este susceptibil, ca și violul și agresiunea sexuală, numai de tentativă imperfectă. Limita inferioară o constituie începerea actelor de executare premergătoare efectuării raportului sexual, actului sexual ori altui act de penetrare vaginală sau anală iar limita superioară o constituie momentul întreruperii acestei activități, înainte de îndeplinirea actului sexual. Însă, deși este posibilă, tentativa nu este incriminată și ca atare pedepsită. Infracțiunea se consumă în momentul realizării raportului sexual, actului sexual oral sau anal sau a altui act de penetrare vaginală sau anală. Dacă făptuitorul îndeplinește mai multe acte sexuale cu minorul cu aceeași rezoluție infracțională, infracțiunea va îmbrăca forma continuată, având ca moment al epuizării data realizării ultimului act sexual. În această ipoteză este necesar ca la data comiterii primului act sexual minorul să nu fi avut împliniți 15 ani.

În situația coruperii sexuale a minorilor tentativa este posibilă atunci când efectuarea actului de natură sexuală împotriva minorului a fost întrerupt din cauze independente de voința făptuitorului, însă legea nu sancționează tentativa la această infracțiune. Infracțiunea se consumă în momentul în care s-a efectuat actul de natură sexuală în prezența minorului sau asupra acestuia, ori al determinării minorului să suporte ori să efectueze el însuși un astfel de act sau să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiționist ori la spectacole sau reprezentații în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum și al punerii la dispoziția acestuia de materiale cu caracter pornografic, fiind o infracțiune instantanee. Infracțiunea este susceptibilă a fi săvârșită în formă continuată în cazul în care se comit mai multe acte de natură sexuală asupra acestuia cu aceeași rezoluție delictuoasă ori acesta este determinat să suporte sau să săvârșească mai multe acte de natură sexuală. Infracțiunea se epuizează în momentul în care făptuitorul săvârșește ultimul act care intră în conținutul infracțiunii.

În cazul racolării minorilor în scopuri sexuale, tentativa este posibilă atunci când propunerea de întâlnire este făcută prin intermediul mijloacelor materiale de comunicare la distanță. Aceasta nu este însă pedepsită. Tentativa nu este posibilă în cazul propunerii făcute pe cale verbală directă. Infracțiunea se consumă în momentul în care propunerea ajunge la destinatar, fiind o infracțiune de consumare momentană. Dacă același major cu aceeași rezoluție infracțională face mai multe propuneri de întâlnire în scopuri sexuale aceluiași minor care nu are 13 ani împliniți, infracțiunea îmbracă forma continuată și va avea un moment al epuizării care va fi cel al ultimului act de executare.

Actele pregătitoare nu sunt sancționate în situația infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale, însă dacă acestea sunt săvârșite de altă persoană, iar autorul se folosește de ele, actele pregătitoare pot constitui acte de complicitate anterioară.

2.6.2. Formele agravate ale infracțiunii

Cu excepția racolării minorilor în scopuri sexuale și a hărțuirii sexuale, infracțiunile contra libertății și integrității sexuale sunt prevăzute atât în forma simplă, cât și în forma agravată.

Variantele agravante constau, de cele mai multe ori, în existența unei relații speciale între victimă și făptuitor, în producerea unui rezultat mai grav, constând fie în vătămarea corporală, fie în moartea victimei, ori în existența unui scop al făptuitorului.

Variantele agravate ale infracțiunilor de viol și agresiune sexuală sunt identice, infracțiunea de agresiune sexuală fiind subsidiară violului, între acestea diferind doar elementul material. Formele agravate ale acestor infracțiuni sunt infracțiuni complexe calificate fie prin calitatea subiectului activ sau pasiv, fie prin numărul făptuitorilor sau rezultatul vătămător produs.

În prima formă agravată a acestor infracțiuni, agravarea este dată de șase cauze de agravare, care pot fiecare în mod singular sau în mod cumulativ să realizeze conținutul infracțiunii în forma agravată.

Prima cauză de agravare constă în faptul că victima se află în îngrijirea, ocrotirea, paza sau tratamentul făptuitorului. Această agravantă este identică celei din reglementarea anterioară. Agravanta implică o dublă circumstanțiere atât a subiectului activ cât și a subiectului pasiv al infracțiunii. Totodată, această agravantă presupune preexistența unei situații speciale privitoare la raporturile dintre autor și victimă, în temeiul acestor raporturi, făptuitorul având față de victimă anumite obligații – de a o îngriji, ocroti, educa, supraveghea sau îngriji medical.

Raporturile de îngrijire pot decurge dintr-un contract de muncă (personalul de îngrijire din spitale, sanatorii, așezăminte sociale etc.) sau dintr-un contract de prestări servicii sau dintr-o obligație morală pe care și-a asumat-o făptuitorul. Ocrotirea prespune ca făptuitorul să aibă calitatea de tutore sau curator al victimei și, având o atare autoritate asupra acesteia, să abuzeze de încrederea firească pe care o manifestă victima. S-a apreciat în doctrină că agravanta există și în cazul în care făptuitorul și-a asumat doar în fapt sarcina de a îngriji și ocroti victima, fără să fie necesară instituirea tutelei sau a curatelei. În practica judiciară această agravantă s-a reținut față de inculpatul care a violat fiica din altă căsătorie a soției, aflată în îngrijirea soților și locuind cu aceștia. Aceeași agravantă nu operează dacă fiica din altă căsătorie a soției nu locuia împreună cu soții și nu se afla în îngrijirea făptuitorului. Educarea victimei presupune relații specifice procesului de învățare desfășurat de personalul cu atribuții educaționale (personal didactic, educator, instructor etc.). Agravanta referitoare la aflarea victimei în paza făptuitorului se verifică în situația în care făptuitorul face parte din cadrul personalului de pază și de supraveghere a persoanelor deținute sau arestate preventiv ori internate în instituții de reeducare. Tratamentul făptuitorului există în cazul în care există raporturi și obligații speciale ale personalului medical care, în virtutea îndatoririlor de serviciu sau prin profesia lor (medici, personal sanitar curant) trebuie să le respecte în ce privește tratamentul medical fie în cadrul cabinetelor medicale individuale, fie în instituții medico-sanitare sau la domiciliu.

Făptuitorul va răspunde pentru infracțiunea în forma agravată indiferent de contribuția pe care a avut-o la săvârșirea faptei – autor, coautor, instigator sau complice. Raporturile dintre făptuitor și victimă constituie o circumstanță personală care nu se aplică și celorlalți participanți.

A doua cauză de agravare are în vedere raporturile de rudenie dintre făptuitor și victimă și anume, dacă victima este rudă în linie directă, ori este frate sau soră cu făptuitorul. Această agravantă are un conținut parțial diferit de cea prevăzută în Codul penal de la 1968, care prevedea ca formă agravată a infracțiunii violul comis asupra unui membru al familiei făptuitorului. Aplicarea acestei agravante a ridicat o serie de discuții în literatura juridică, pe marginea unei practici neunitare a instanțelor judecătorești în legătură cu reținerea în concurs cu infracțiunea de viol a infracțiunii de incest. Înalta Curte de Casație și justiție, soluționând recursul în interesul legii, a statuat că raportul sexual cu o persoană de sex diferit, care are dubla calitate de membru de familie și rudă apropiată realizează conținutul constitutiv, atât al infracțiunii de viol în forma agravată, cât și al infracțiunii de incest. Dacă ruda apropiată nu are calitatea de membru de familie va exista un concurs de infracțiuni între viol în forma tip și infracțiunea de incest. Actuala reglementare contrazice concluziile curții în respectiva decizie, în acest moment fiind imposibilă reținerea concursului între viol și incest datorită termenilor antagonici în care sunt formulate cele două infracțiuni. Astfel, dacă violul reprezintă un act sexual realizat prin vicierea consimțământului victimei, incestul reprezintă un raport sexual consimțit, potrivit art. 377 C. pen.

Nu are importanță dacă gradul de rudenie în linie directă este stabilit în cadrul unei relații legitime sau în cadrul unor relații din afara căsătoriei. De asemenea, agravanta va fi reținută și în cazul rudeniei în linie directă izvorâtă din adopție. Este însă necesar ca făptuitorul să fi cunoscut calitatea de rudă în linie directă, frate sau soră. S-a apreciat că vom fi în prezența agravantei dacă tatăl biologic al victimei este făptuitor chiar dacă acesta nu a recunoscut paternitatea însă există o hotărâre judecătorească de stabilire a paternității.

A treia cauză agravantă o constituie vârsta victimei, și anume ca aceasta să nu fi împlinit vârsta de 16 ani la data săvârșirii faptei, iar făptuitorul să fi cunoscut acest fapt. În reglementarea anterioară agravanta opera dacă victima nu avea 15 ani împliniți. Eroarea de fapt cu privire la vârsta victimei atrage răspunderea pentru forma simplă a infracțiunii. Eventualele îndoieli cu privire la vârsta victimei nu înlătură incidența agravantei. Incertitudinea cu privire la vârsta victimei își găsește expresia pe planul formelor vinovăției, intenția indirectă fiind suficientă pentru existența circumstanței agravante.

În practică s-a decis că există infracțiunea de viol în această variantă agravată, când s-au întreținut acte sexuale cu o minoră în vârstă de 6 ani, chiar dacă nu s-au folosit violențe și făptuitorul s-a apărat că victima și-a exprimat consimțământul. Totodată, fapta inculpatului de a întreține raporturi sexuale cu o minoră care nu a împlinit vârsta de 15 ani, în mod repetat, la diferite intervale de timp, pe parcursul a două luni de zile, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, prin constrângerea victimei, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de viol în formă continuată. Dacă inculpatul a săvârșit infracțiunea de viol asupra victimei care nu a împlinit vârsta de 15 ani, pe care o cunoștea și ale cărei trăsături somatice erau cele normale pentru un copil sub 15 ani, nu sunt incidente dispozițiile referitoare la eroarea de drept secundară.

Săvârșirea violului asupra unei persoane care nu a împlinit vârsta de 16 ani este o circumstanță reală. Dacă violul a fost comis în participație, această circumstanță se răsfrânge și asupra participanților care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.

A patra cauză de agravare presupune existența unui scop, și anume acela al producerii de materiale pornografice. În măsura în care violul sau agresiunea sexuală este urmarea recrutării, transportării, adăpostirii sau primirii unui minor, vor fi întrunite și elementele infracțiunii de trafic de minori prevăzută de art. 211 C. pen. Totodată, dacă scopul pentru care se săvârșește infracțiunea se realizează, în sensul că materialele pornografice sunt astfel produse, se poate reține în concurs și infracțiunea de pornografie infantilă prevăzută de art. 374 C. pen. Infracțiunea va avea caracter agravat atât atunci când producerea de materiale pornografice se realizează de autorul violului, cât și atunci când aceasta se realizează de către unui dintre complici sau de către instigator.

A cincea cauză de agravare este dată de urmarea mai gravă care survine după săvârșirea faptei și care prezintă o legătură de cauzalitate cu fapta săvârșită. Astfel, fapta este mai gravă dacă a avut ca urmare vătămarea corporală a victimei. Această agravantă corespunde celei din Codul penal de la 1968 care presupunea ca fapta să aibă ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei. Pentru reținerea acestei agravante este necesar ca asupra victimei să se fi exercitat acte de violență care să fi avut una din următoarele urmări: o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătății care au necesitat pentru vindecare peste 90 de zile de îngrijiri medicale; un prejudiciu estetic grav și permanent; avortul; punerea în primejdie a vieții persoanei. Exercitarea violențelor trebuie să aibă loc în vederea raportului sexual, a actului sexual ori a altui act de penetrare vaginală sau anală și nu pentru producerea urmărilor menționate. În această din urmă ipoteză va fi atrasă răspunderea penală pentru un concurs între infracțiunea în forma simplă și vătămare corporală. Urmările specifice vătămării corporale sunt comise sub aspect subiectiv, cu praeterintenție deoarece făptuitorul nu urmărește și nici nu acceptă posibilitatea producerii lor, rezultatul mai grav survenind din culpă.

Circumstanța are caracter real și se va răsfrânge asupra tuturor participanților. Agravanta nu va opera dacă făptuitorul, încercând să comită infracțiunea, nu reușește datorită opunerii victimei, însă i-a aplicat mai multe lovituri provocându-i o vătămare corporală. În acest caz, vătămarea corporală nu este o consecință a infracțiunii. Astfel, făptuitorul va fi tras la răspundere pentru un concurs de infracțiuni între tentativa la viol sau agresiune sexuală în forma simplă și vătămarea corporală. Când constrângerea victimei îmbracă forma violenței, infracțiunea absoarbe în conțintutul său lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice (art. 193, alin. (1)). Agravanta poate exista și în cazul tentativei de viol sau agresiune sexuală, dacă prin actele de violență comise în vederea constrângerii victimei la raport sexual, act sexual ori act de penetrare vaginală sau anală sau alt act de natură sexuală, i s-a cauzat acesteia o vătămare corporală iar raportul sexual ori actul sexual sau de natură sexuală nu a avut loc din cauze independente de voința făptuitorului.

A șasea cauză de agravare este reprezentată de situația în care fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună. Această agravantă era prevăzută și de reglementarea anterioară, într-o formulare identică. Pentru existența acestei variante agravate nu este necesar ca toți făptuitorii să întrețină acte sexuale sau de natură sexuală cu persoana vătămată fiind suficient ca aceste acte să fie înfăptuite doar de unul dintre ei, celălalt sau ceilalți participanți executând acțiuni concomitente de complicitate. Astfel, nu va fi aplicabilă această agravantă dacă autorul a fost ajutat de un complice numai la comiterea unui acțiuni anterioare. Împrejurarea că în momentul comiterii infracțiunii, victima s-a aflat în stare de inconștiență, adică în situația de a nu-și da seama de prezența a două sau mai multe persoane care să o constrângă la acte sexuale sau de natură sexuală, nu înlătură agravanta, deoarece aplicarea acesteia nu este condiționată de o asemenea împrejurare. În cazul în care toți participanții au întreținut succesiv acte sexuale sau de natură sexuală cu persoana vătămată, fiecare ajutând și fiind la rândul lui ajutat de ceilalți, răspunderea lor penală se stabilește pentru o singură infracțiune unică în variantă agravată, în calitate de autori, nu și pentru complicitate la această infracțiune. În practica judiciară s-a statuat că fapta constituie infracțiunea de viol în varianta agravată chiar și atunci când făptuitorii s-au aflat în timpul întreținerii actelor sexuale în încăperi diferite, dacă au acționat împreună pentru intimidarea victimei și înfrângerea rezistenței și opunerii acesteia. Tot în practică s-a decis că atunci când mai mulți făptuitori întrețin succesiv acte sexuale cu aceeași victimă, însă fără să se fi ajutat unul pe altul sau să fi avut o înțelegere prealabilă, ne aflăm în prezența infracțiunii de viol în varianta simplă, fiecare făptuitor urmând a fi considerat autor și tras la răspundere penală separat. Astfel, din probe rezultă că în timp ce inculpatul A.V. întreținea relații intime cu victima, inculpatul D.V. stătea în taxi cu șoferul și, în timp ce inculpatul D.V. întreținea relații intime cu aceeași persoană, inculpatul A.V. stătea în taxi cu șoferul. Astfel fiind, nu se poate reține că fapta a fost săvârșită împreună.

Varianta agravată analizată este o circumstanță reală, aceasta răsfrângându-se asupra instigatorilor și complicilor anteriori însă numai atunci când aceștia au cunoscut-o sau au prevăzut-o. Prin urmare, acela care determină cu intenție (instigator) două sau mai multe persoane să comită împreună o infracțiune de viol sau agresiune sexuală, precum și acela care a cunoscut că ajutorul dat se referă la săvârșirea infracțiunii de două sau mai multe persoane împreună, vor fi trași la răspundere penală pentru instigare și respectiv pentru complicitate la infracțiunea în forma agravată. În situația în care infracțiunea este comisă de cel puțin trei persoane împreună, varianta agravată intră în concurs cu circumstanța agravantă generală prevăzută de art. 77, alin. (1), lit. a) C.pen. (săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună), iar situația se soluționează prin aplicarea numai a agravantei speciale, potrivit regulii conform căreia specialul primează față de general.

A doua formă agravată a acestor infracțiuni, prevăzută în art. 218, alin. (4) și în art. 219, alin. (3), este reprezentată de situația în care fapta a avut ca urmare moartea victimei. Spre deosebire de Codul penal de la 1968, actuala reglementare nu mai prevede în mod alternativ că fapta poate avea ca urmare moartea sau sinuciderea victimei. În cazul acestei agravante, făptuitorul, prin constrângere ori profitând de imposibilitatea victimei de a se opune, încearcă sau comite un act sexual sau de natură sexuală, iar concomitent sau posterior acestuia intervine decesul victimei ca urmare a faptei de viol sau agresiune sexuală, rezultat față de care el a avut o poziție subiectivă caracterizată prin culpă. Dacă făptuitorul a acționat cu intenția de a ucide victima pentru a ascunde săvârșirea infracțiunii va exista un concurs de infracțiuni între viol sau agresiune sexuală în forma simplă sau agravată, după caz, și infracțiunea de omor calificat potrivit art. 189, lit. d) C. pen. Dacă în urma loviturilor aplicate survine decesul victimei fără ca actul sexual sau de natură sexuală să fi avut loc, vom fi în prezența unei infracțiuni consumate praeterintenționate în această formă agravată și nu a tentativei la această infracțiune.

Moartea victimei fiind un rezultat praeterintenționat al acțiunii de viol sau de agresiune sexuală va constitui o împrejurare care se va răsfrânge asupra tuturor participanților la infracțiune, în măsura în care fiecare dintre ei a trebuit și putut să prevadă eventualitatea producerii acestui rezultat. Dacă moartea a fost provocată în afara activității specifice infracțiunii, din cauze care depășeau posibilitatea de prevedere a participanților, aceștia nu vor răspunde penal pentru infracțiunea de viol în această modalitate.

Infracțiunea de act sexual cu un minor prezintă ca modalități agravate situația în care minorul nu a împlinit vârsta de 13 ani, sau cea în care fapta este săvârșită de către un major cu un minor între 13 și 18 ani, făptuitorul abuzând de autoritatea ori influența sa asupra victimei. Pe lângă aceste forme agravate specifice infracțiunii de act sexual cu un minor, agravarea infracțiunii poate fi dată și de ipoteza în care făptuitorul este rudă în linie directă, frate sau soră cu victima, minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, paza sau tratamentul făptuitorului sau dacă fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.

În cazul primei forme agravate a infracțiunii, neregăsită în reglementarea Codului penal din 1968, elementul circumstanțial agravant este vârsta victimei, care nu a împlinit 13 ani. Imposibilitea de reprezentare a vârstei minorului, datorită dezvoltării sale (eroarea de fapt, invincibilă), înlătură caracterul agravat al infracțiunii, făptuitorul urmând a răspunde pentru forma tip a infracțiunii. Chiar dacă minorul mai mic de 13 ani își exprimă consimțământul pentru efectuarea unui raport sexual, act sexual oral sau anal ori a altui act de penetrare vaginală sau anală, un astfel de consimțământ nu este valabil deoarece minorul nu are capacitatea psiho-fizică de reprezentare a gravității faptei sale și a consecințelor acesteia.

Mai mult, dacă minorul are vârsta foarte fragedă, de exemplu 9 ani și își exprimă consimțământul pentru efectuarea unui raport sexual, act sexual sau alt act de penetrare vaginală sau anală, majorul va săvârși infracțiunea de viol și nu de act sexual cu un minor deoarece se poate aprecia că la această vârstă minorul se află în imposibilitate obiectivă de a-și exprima voința în mod valabil. Pentru stabilirea încadrării juridice trebuie să se aibă în vedere situația concretă, gradul de dezvoltare psiho-fizică a minorului etc. Vârsta victimei este o circumstanță reală care se răsfrânge asupra tuturor participanților numai în măsura în care aceștia au cunoscut-o sau au prevăzut-o.

Cea de-a doua variantă agravată a infracțiunii presupune ca fapta să fie săvârșită de un major cu un minor între 13 și 18 ani, majorul abuzând de autoritatea ori influența sa asupra victimei. În reglementarea Codului penal de la 1968 această agravantă consta în actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex între 15 și 18 ani, dacă fapta era săvârșită de tutore sau curator ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosindu-se de calitatea sa, ori dacă făptuitorul a abuzat de încrederea victimei sau de autoritatea sau influența sa asupra acesteia.

S-a considerat că introducerea acestei variante agravate este criticabilă, în condițiile în care există și varianta agravată prevăzută la alin. (4) lit. b) care semnifică exact același lucru (minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului). Însă putem remarca faptul că această agravantă se referă la extinderea protecției penale și asupra minorului persoană vătămată care are vârsta cuprinsă între 15 și 18 ani. Totodată, subiect activ al infracțiunii în această formă agravată a infracțiunii poate fi și o persoană care nu are calitățile prevăzute în alin. (4) lit. b), dar în care minorul are încredere sau are o anumită autoritate asupra acestuia. Încrederea sau autoritatea asupra minorului pot rezulta din relațiile de rudenie, de prietenie cu părinții minorului, din acțiuni menite a câștiga încrederea și prietenia minorului precum cadouri, bani, oferirea de jocuri, cărți, filme sau alte asemenea împrejurări. În toate aceste cazuri făptuitorul trebuie să se fi folosit de calitatea sa, abuzând de aceasta, pentru a întreține un act sexual cu minorul.

Existența unei relații de rudenie în linie directă, sau calitatea făptuitorului de frate sau soră a victimei determină deasemenea existența infracțiunii în forma agravată. Această agravantă nu are corespondent în prevederile Codului penal de la 1968.

Pentru reținerea acestei agravante trebuie ca în momentul săvârșirii faptei, făptuitorul să știe că minorul îi este rudă în linie direcă, frate sau soră. Eroarea cu privire la calitatea de rudă a minorului înlătură existența variantei agravate.

În unele opinii s-a considerat că prin redactarea acestei agravante s-a dorit înlăturarea controversei privind raportul dintre infracțiunea de incest și infracțiunile la viața sexuală, în sensul absorbirii incestului în acestea din urmă. Însă conform opiniei majoritare, există concurs de infracțiuni între infracțiunea de act sexual cu un minor și cea de incest, neputând opera o absorbție naturală a incestului în infracțiunea de act sexual cu un minor, cu atât mai mult cu cât cele două norme de incriminare protejează valori sociale distincte: libertatea și integritatea sexuală, în cazul actului sexual cu un minor; relațiile de familie în complexitatea lor în cazul infracțiunii de incest.

Circumstanța agravantă care presupune ca minorul să se afle în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului este identică cu agravanta infracțiunii de viol cu același conținut. Agravanta presupune ca făptuitorul să realizeze actul sexual cu minorul prin abuzul de autoritate pe care i-o conferă raportul existent între el și victimă. Circumstanța este personală și nu se răsfrânge asupra participanților. În practica judiciară s-a statuat că realizează conținutul infracțiunii în formă agravată medicul stomatolog care întreține relații sexual cu pacienta sa minoră, neinteresând faptul dacă minora aparținea sau nu de circumscripția în care funcționa medicul, singura condiție fiind aceea de a se afla în tratamentul său. Calitatea de educator o are și antrenorul angajat al unei școli sportive, împrejurarea că minora a consimțit la raportul sexual cu un cadru didactic neavând nicio relevanță.

Art. 220, alin. (4), lit. c) prevede ca formă agravată a infracțiunii actul sexual cu un minor săvârșit în scopul producerii de materiale pornografice. Materialele pornografice pot consta în obiect, gravuri, fotografii, holograme, desene, scrieri, imprimate, embleme, publicații, filme, înregistrări video și audio, spoturi publicitare, programe și aplicații informatice, piese muzicale, precum și orice alte forme de exprimare care prezintă explicit sau sugerează o activitate sexuală. Pentru existența infracțiunii în forma agravată este indiferent dacă făptuitorul a reușit sau nu să producă materialele pornografice, fiind suficient faptul că a urmărit acest scop. Dacă acest scop este realizat, în sensul că materialele pornografice sunt produse, se poate reține în concurs și infracțiunea de pornografie infantilă. Circumstanța are un caracter real și se răsfrânge asupra tuturor participanților în măsura în care aceștia au cunoscut sau au prevăzut scopul autorului de a produce materiale pornografice.

Forma agravată a infracțiunii de corupere sexuală a minorilor se realizează când fapta este săvârșită asupra minorului care este rudă în linie directă, frate sau soră cu făptuitorul sau când minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului, ori fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice. Aceste cauze de agravare au un conținut identic cu cele de la infracțiunea de act sexual cu un minor.

După cum am precizat mai sus, infracțiunile de racolare a minorilor în scopuri sexuale și hărțuire sexuală pot fi săvârșite doar în varianta tip, în cadrul acestor infracțiuni nefiind prevăzută nicio cauză de agravare.

2.7. Sancționarea infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale

Sancționarea infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale se face în funcție de periculozitatea socială pe care o prezintă fapta, limitele maxime de pedeapsă fiind în cazul violului care a avut ca urmare moartea victimei – închisoarea până la 18 ani. Unele infracțiuni (violul, agresiunea sexuală) se pedepsesc și cu pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi iar alte incriminări prevăd această pedeapsă numai în cazul formelor agravate (de exemplu, actul sexual cu un minor care nu a împlinit 13 ani sau dacă fapta a fost comisă de către un major cu un minor între 13 și 18 ani iar majorul a abuzat de autoritatea sau influența sa asupra victimei). În cazul altor infracțiuni – coruperea sexuală a minorilor în modalitatea prevăzută în art. 221, alin. (4), hărțuirea sexuală (art. 223) – pedeapsa închisorii este prevăzută alternativ cu pedeapsa amenzii.

Infracțiunea de viol în forma simplă se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi, regimul sancționator fiind identic cu cel din reglementarea anterioară. Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi în cazul formei agravate prevăzute de art. 218, alin. (3) C. pen., putându-se pune problema aplicării legii penale mai favorabile deoarece Codul penal de la 1968 prevedea pentru această variantă agravată a infracțiunii o pedeapsă între 5 și 18 ani închisoare și interzicerea unor drepturi. Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 ani și interzicerea unor drepturi. Vechea reglementare prevedea pentru această situație o pedeapsă între 15 și 25 ani închisoare și interzicerea unor drepturi.

În cazul infracțiunii de agresiune sexuală, pedeapsa pentru săvârșirea infracțiunii în forma simplă este închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi. În cazul formei agravate prevăzute de art. 219, alin. (2) pedeapsa constă în închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

Infracțiunea de act sexual cu un minor în forma ei de bază și în forma asimilată se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani. Dacă infracțiunea a fost săvârșită asupra unui minor care nu a împlinit 13 ani, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Fapta comisă de un major cu un minor cu vârsta între 13 și 18 ani, când majorul a abuzat de autoritatea ori influența sa asupra victimei, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, atunci când minorul este rudă în linie directă, frate sau soră cu făptuitorul, minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului, precum și atunci când fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice. Alin. (5) al art. 220 C.pen. prevede o cauză de nepedepsire potrivit căreia faptele prevăzute în alin. (1) și (2) nu se sancționează dacă diferența de vârstă nu depășește 3 ani.

Coruperea sexuală a minorilor în forma sa de bază se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani, iar în cazul formei agravate pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Formele asimilate ale infracțiunii se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă (alin. (3)) și cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă (alin. (4)). Infracțiunea în forma ei de bază nu se pedepsește dacă diferența de vârstă dintre victimă și făptuitor nu depășește 3 ani.

Infracțiunea de racolare a minorilor se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.

Hărțuirea sexuală se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, având un regim sancționator mai blând în raport cu reglementarea anterioară, dar numai sub aspectul maximului pedepsei închisorii. Conform reglementării anterioare, hărțuirea sexuală era pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Astfel, maximul pedepsei închisorii a fost scăzut de la 2 ani la 1 an.

2.7. Aspecte procesuale

Pentru infracțiunea de viol în forma simplă și cea asimilată, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală a persoanei care a săvârșit infracțiunea. Retragerea plângerii prealabile poate interveni până la pronunțarea unei hotărâri definitive și are ca efect înlăturarea răspunderii penale a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă. Competența de efectuare a urmăririi penale aparține organelor de cercetare penală ale poliției judiciare iar competența de judecată în primă instanță aparține judecătoriei. Dacă violul a avut ca urmare moartea victimei, competența de efectuare a urmăririi penale aparține procurorului, iar judecata în primă instanță revine tribunalului.

Aceleași organe sunt competente și atunci când este vorba despre infracțiunea de agresiune sexuală. Și în cazul acestei infracțiuni în forma simplă, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Pentru infracțiunile care au ca subiect pasiv un minor (actul sexual cu un minor, coruperea sexuală a minorilor și racolarea minorilor în scopuri sexuale) acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Competența de efectuare a urmăririi penale aparține organelor de cercetare penală ale poliției judiciare iar competența de judecată în primă instanță aparține judecătoriei.

La fel ca în cazul infracțiunilor de viol și agresiune sexuală, pentru infracțiunea de hărțuire sexuală acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate iar retagerea acesteia înlătură răspunderea penală a făptuitorului. Infracțiunea de hărțuire sexuală este în competența de judecată în primă instanță a judecătoriei iar competența de efectuare a urmăririi penale aparține organelor poliției judiciare.

CAPITOLUL III. INFRACȚIUNILE PRIVITOARE LA VIAȚA SEXUALĂ ÎN LEGISLAȚIILE ALTOR STATE

3.1. Aspecte generale

Infracțiunile contra persoanei sunt reglementate într-un capitol distinct în legislațiile tuturor statelor. Persoanele sunt ocrotite prin norme legale privind viața persoanei, integritatea corporală și sănătatea, libertatea, onoarea și demnitatea persoanei. Reglementarea în legislația penală europeană a infracțiunilor privitoare la viața sexuală prezintă numeroase particularități, dar și foarte multe puncte comune cu legislația noastră în această materie. Astfel, Codul penal german incriminează faptele prin care se aduce atingere vieții sexuale a persoanei în cadrul Capitolului 13 denumit „Infracțiuni privitoare la viața sexuală” (paragrafele 174 – 184c); Codul penal spaniol incriminează infracțiunile din această categorie în Titlul VIII intitulat „Infracțiuni contra libertății și demnității sexuale” (art. 178 – 194); Codul penal francez incriminează aceste fapte în Titlul II, Capitolul III, Secțiunea 3 intitulată „Agresiunile sexuale” (art. 222-22 la art. 222-33); Codul penal italian în Titlul XII, Capitolul III, denumit „Infracțiuni contra libertății individuale” (art. 609 bis – 609 decies) iar Codul penal al Republicii Moldova incriminează aceste infracțiuni în Capitolul IV intitulat „Infracțiunile privind viața sexuală” (art. 171 – 175).

3.2. Codul penal francez

Codul penal francez incriminează infracțiunile privitoare la viața sexuală în Titlul II, Capitolul III, Secțiunea 3 intitulată „Agresiunile sexuale” (art. 222-22 la art. 222-33).

Prin termenul de agresiune sexuală este desemnată fapta ce constituie infracțiune privitoare la viața sexuală. Conform art. 222 – 2, constituie agresiune sexuală orice atentat sexual comis cu violență, prin constrângere, amenințare sau surprindere.

În concepția Codului penal francez, violul este definit ca fiind orice act de penetrare sexuală, de orice natură, comis asupra altei persoane prin violență, constrângere, amenințare sau surprindere. Potrivit acestei reglementări, infracțiunea de viol se distinge de alte agresiuni sexuale prin faptul că violul presupune existența unui act de penetrare sexuală, în timp ce agresiunile sexuale pot consta în acte de natură sexuală, care nu implică penetrarea. Codul penal francez prevede ca circumstanțe agravante ale infracțiunii de viol următoarele situații:

fapta a avut ca urmare mutilarea sau infirmitatea permanentă a victimei;

fapta a fost săvârșită asupra unui minor cu vârsta mai mică de 15 ani;

fapta a fost săvârșită asupra unei persoane aflate într-o stare de vulnerabilitate specială din cauza vârstei, a unei boli, a unei infirmități, a unor deficiențe fizice sau psihice sau a stării de graviditate, care este observată sau este cunoscută de către autor;

fapta este comisă de către un ascendent, natural sau legitim, sau de către o altă persoană care are autoritate asupra victimei;

fapta este comisă de către o persoană care abuzează de autoritatea pe care i-o conferă funcția;

fapta este comisă de către mai multe persoane, în calitate de autor sau de complice;

fapta este comisă prin amenințarea cu o armă sau prin folosirea unei arme;

dacă victima a fost pusă în legătură cu autorul faptei prin difuzarea unor mesaje adresate unui public nedeterminat, prin intermediul rețelelor de telecomunicații;

fapta a avut ca urmare moartea victimei;

Violul se pedepsește cu închisoare penală pe viață dacă este precedat, însoțit sau urmat de torturi sau de acte de barbarie.

După cum putem observa, unele circumstanțe agravante se regăsesc și în legislația noastră penală în materia infracțiunii de viol. Astfel, în ambele legislații regăsim agravantele privitoare la raportul de rudenie sau de autoritate între victimă și făptuitor, la vârsta victimei, la urmările mai grave ce pot surveni în urma săvârșirii infracțiunii, sau la pluralitatea de făptuitori. Totodată, remarcăm ca violul săvârșit asupra unei persoane în imposibilitate de a se apăra constituie o variantă agravată a infracțiunii, spre deosebire de legislația noastră, conform căreia această situație corespunde săvârșirii infracțiunii în forma ei tip.

Problema de a ști dacă o femeie poate viola un bărbat este controversată în doctrina franceză. Controversa există în ceea ce privește posibilitatea femeii de a obține un raport sexual prin constrângere, amenințare sau surprindere cu un bărbat, deoarece se consideră că, în obținerea unui asemenea raport sexual, femeia nu comite „acte de penetrare”, din simplul motiv că „din punct de vedere anatomic nu este posibil acest lucru”.

O altă chestiune interesantă este cea a posibilității considerării soției ca victimă a violului comis chiar de către soțul ei. În doctrina și jurisprudența clasică franceză s-a considerat multă vreme că soția nu poate fi violată de soțul ei, deci nu poate exista viol în raporturile conjugale, în conținutul infracțiunii de viol intrând, la acea vreme, doar raportul sexual normal. Se putea angaja răspunderea penală a soțului atunci când soției îi erau impuse relații sexuale nefirești, sau atunci când părțile se aflau doar în relații de concubinaj, erau logodite sau divorțate.

Infracțiunea de agresiune sexuală are drept corespondent în Codul penal francez fapta incriminată prin art. 222-27 – 222-28 . Legiuitorul francez nu precizează în mod concret faptele care pot intra în conținutul infracțiunii, precizând doar că agresiunile sexuale, altele decât violul, sunt pedepsite cu 5 ani închisoare și cu amendă. Fapta este mai gravă dacă: a provocat vreo vătămare sau vreo leziune; este comisă de către un ascendent legitim, natural sau adoptiv, sau de către o altă persoană care are autoritate asupra victimei; este comisă de către o persoană care abuzează de autoritatea pe care i-o conferă funcția; este comisă de către mai multe persoane, în calitate de autori sau complici; este comisă prin amenințarea cu o armă sau prin folosirea acesteia; victima a fost pusă în legătură cu autorul faptei prin difuzarea unor mesaje adresate unui public nedeterminat, prin intermediul rețelelor de telecomunicații.

Aceeași faptă constituie o infracțiune distinctă și este sancționată mai sever dacă este săvârșită asupra unui minor ce nu a împlinit vârsta de 15 ani sau asupra unei persoane aflate într-o stare de vulnerabilitate specială din cauza vârstei, a unei boli, a unei infirmități, a unor deficiențe fizice sau psihice sau a stării de graviditate, care este observată sau este cunoscută de către autor. Și în acest caz se aplică circumstanțele agravante amintite mai sus, cu excepția celei care presupune punerea victimei în legătură cu autorul prin intermediul rețelelor de telecomunicații.

Codul penal francez reglementează, în art. 227-25 – 227-27, atentatele sexuale fără violență asupra minorilor. Astfel, constituie infracțiune atentatul sexual asupra unui minor mai mic de 15 ani. Dacă minorul are între 15 și 18 ani fapta constituie infracțiune dacă a fost comisă de un ascendent sau de către o persoană care avea autoritate asupra minorului ori a abuzat de autoritatea pe care i-o conferă funcția. Fapta este mai gravă dacă a fost însoțită de remiterea unei sume de bani, dacă fost comisă de mai multe persoane sau dacă victima a fost pusă în legătură cu autorul faptei prin difuzarea unor mesaje adresate unui public nedeterminat, prin intermediul rețelelor de telecomunicații.

Coruperea sexuală a minorilor este incriminată de Codul penal francez prin art. 227 -22. Infracțiunea constă în fapta de a favoriza sau încerca favorizarea coruperii sexuale a unui minor, precum și incitarea la corupție sexuală prin organizarea de reuniuni în care se desfășoară manifestări cu caracter exhibiționist sau relații sexuale între diferite persoane la care minorul asistă sau participă. Fapta este mai gravă daca minorul nu a împlinit vârsta de 15 ani; dacă acesta a fost pus în legătură cu autorul faptei prin difuzarea unor mesaje adresate unui public nedeterminat, prin intermediul rețelelor de telecomunicații; dacă fapta a fost comisă în interiorul unei unități școlare sau educative sau în vecinătatea unor astfel de unități.

În art. 227 – 24 al Codului penal francez este incriminată difuzarea prin orice mijloace ori suport a mesajelor cu caracter violent sau pornografic dacă poate fi văzut sau perceput de un minor.

Infracțiunea de hărțuire sexuală este prevăzută în art. 222 – 33, astfel: Fapta de hărțuire, folosind ordine, amenințări sau constrângeri, în scopul de a obține favoruri de natură sexuală, de către o persoană care abuzează de autoritatea pe care i-o conferă funcția se pedepsește cu un an închisoare și cu 100.000 de franci amendă. Remarcăm ca infracțiunea de hărțuire sexuală are un conținut aproape identic cu cea incriminată în legislația noastra de Codul penal anterior, actuala reglementare lărgind conținutul de incriminare la acte care potrivit Codului penal de la 1968 nu constituiau infracțiune. Astfel, în actuala reglementare nu mai este necesară existența constrângerii sau a amenințării, și nici existența unui raport de autoritate între făptuitor și victimă pentru ca fapta să constituie infracțiune.

În art. 222 – 32 Codul penal francez incriminează expunerea sexuală la vederea altor persoane într-un loc accesibil publicului. În contextul actualului Cod penal, considerăm că această faptă ar putea constitui infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri, neexistând o infracțiune corespondentă în categoria infracțiunilor privitoare la viața sexuală.

3.3. Codul penal spaniol

Codul penal spaniol incriminează infracțiunile din privitoare la viața sexuală în Titlul VIII intitulat „Infracțiuni contra libertății și demnității sexuale” (art. 178 – 194). Acest titlu este împărțit în cinci capitole care disting între agresiunile sexuale, abuzurile sexuale, delictele privind exhibiționismul și provocare sexuală și delicte privind prostituția și coruperea de minori. Prin reglementarea delictelor împotriva libertății sexuale s-a dorit adecvarea tipurilor penale la valoarea juridică protejată, care nu mai este, cum istoric se considera, onestitatea femeii, ci libertatea sexuală a tuturor.

Legislația spaniolă definește violul în mod aproape identic cu Codul penal român. Astfel, potrivit art. 179 din Codul penal spaniol, infracțiunea constă în actul sexual vaginal, anal sau oral săvârșit prin violență sau intimidare, în primele două cazuri fapta constituind viol și atunci când a fost comisă prin introducerea de corpuri străine.

Agresiunea sexuală este incriminată prin art. 178 și constă în atentatul la libertatea sexuală a altei persoane, prin violență sau intimidare. Ținând cont de faptul că în articolul imediat următor este incriminată infracțiunea de viol care constă în actul sexual vaginal, anal sau oral sau orice alt act de penetrare vaginală sau anală, putem deduce că infracțiunea de agresiune sexuală prevăzută în art. 178 exclude din conținutul său actele care intră în conținutul infracțiunii de viol.

Atât infracțiunea de viol, cât și cea de agresiune sexuală este mai gravă dacă: violența sau intimidarea îmbracă forme deosebit de degradante sau umilitoare; la comiterea faptei au participat două sau mai multe persoane; victima este deosebit de vulnerabilă datorită vârstei, bolii sau infirmității sau nu are 13 ani împliniți; făptuitorul s-a folosit de o relație de superioritate sau de rudenie, este ascendent, descendent sau frate natural sau prin adopție ori este afin cu victima; făptuitorul s-a folosit de obiecte periculoase, susceptibile de a provoca moartea sau vătămarea corporală a victimei.

În art. 181 al Codului penal spaniol sunt incriminate actele sexuale sau cele de natură sexuală săvârșite fără violență sau intimidare, însă fără a avea consimțământul victimei. Sunt considerate astfel de abuzuri sexuale neconsimțite cele săvârșite asupra unei persoane fără conștiință sau profitând de tulburarea mentală a victimei precum și punerea victimei în imposibilitate de a-și exprima voința prin utilizarea medicamentelor, drogurilor sau a oricărei alte substanțe naturale sau chimice care au un asemenea efect. Aceeași pedeapsă se va aplica când autorul obține consimțământul victimei folosindu-se de situația sa de superioritate evidentă, limitându-i libertatea victimei. Infracțiunea este mai gravă dacă abuzul sexual constă în actul sexual vaginal, anal sau oral ori alt act de penetrare vaginală sau anală.

Prin art. 182 din Codul penal spaniol se incriminează actele de natură sexuală săvârșite cu un minor cu vârsta cuprinsă între 13 și 16 ani, atunci când fapta s-a realizat prin amăgirea acestuia. Dacă actele constau în actul sexual vaginal, anal sau oral ori alte acte de penetrare vaginală sau anală, fapta este considerată mai gravă.

Actul sexual cu un minor și violul săvârșit asupra unui minor sunt incriminate distinct în art. 183 din Codul penal spaniol. Astfel, actele de natură sexuală săvârșite cu un minor cu vârsta mai mică de 13 ani se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 6 ani. Când actul se săvârșește prin violență sau intimidare fapta constituie agresiune sexuală asupra unui minor și se pedepsește cu închisoare de la 5 la 10 ani. Dacă actul constă în actul sexual vaginal, anal sau oral sau alte acte de penetrare vaginală sau anală, făptuitorul va fi pedepsit cu închisoare de la 8 la 12 ani în cazul în care există consimțământul victimei și cu închisoare de la 12 la 15 ani atunci când fapta a fost săvârșită prin violență sau intimidare. În toate aceste ipoteze, fapta este mai gravă: dacă dezvoltarea fizică sau intelectuală a minorului îl pun pe acesta în imposibilitate totală de a se apăra și, în orice caz, când minorul are vârsta mai mică de 4 ani; când fapta este săvârșită de două sau mai multe persoane; când violența sau intimidarea îmbracă forme deosebit de degradante sau umilitoare; când făptuitorul s-a folosit de o relație de superioritate sau de rudenie, este ascendent, descendent sau frate natural sau prin adopție ori este afin cu victima; dacă făptuitorul a pus în pericol viața minorului; când infracțiunea s-a săvârșit în cadrul unei organizații sau grup de criminali dedicate unor asemenea activități.

Infracțiunea de corupție sexuală nu se bucură de o reglementare unitară în Codul penal spaniol. Astfel, actele de natură sexuală altele decât actul sexual vaginal, anal sau oral sau alte acte de penetrare vaginală sau anală au fost săvârșite asupra unui minor mai mic de 13 ani sunt incriminate în art. 183. Totodată, fapta constituie infracțiune și dacă minorul are între 13 și 16 ani și dacă s-a realizat prin amăgirea acestuia. În art. 185 al aceluiași cod este incriminată fapta persoanei care înfăptuiește sau determină pe altul să comită acte cu caracter exhibiționist în fața minorilor sau a persoanelor cu dizabilități. Art. 186 incriminează fapta de a vinde, de a difuza sau de a distribui materiale pornografice minorilor sau persoanelor incapabile. Prin art. 189, alin. (4) este pedepsită cu închisoarea de la 6 luni la un an persoana care determină un minor sau o persoană cu dizabilități să participe la manifestări de natură sexuală care prejudiciază dezvoltarea personalității acestuia.

Racolarea minorilor în scopuri sexuale este incriminată în art. 183 bis și are un conținut aproape identic cu cel al infracțiunii incriminate de Codul penal român. Astfel, cel care, prin intermediul internetului, telefonului sau orice altă tehnologie de informare și comunicare, contactează un minor cu vârsta mai mică de 13 ani și îi propune o întâlnire cu el pentru a săvârși una dintre faptele prevăzute în un act sexual sau de natură sexuală, dacă această întâlnire este însoțită de acte materiale de apropiere se pedepsește cu închisoare de la 1 la 3 ani.

Infracțiunea de hărțuire sexuală este incriminată în art. 184 din Codul penal spaniol. Aceasta constă în fapta de a solicita favoruri de natură sexuală, pentru sine sau pentru altul, în cadrul unei relații de muncă, de învățământ sau de prestări de servicii, permanentă sau ocazională, printr-un comportament ce pune victima într-o situație gravă de intimidare, ostilă sau umilitoare. Remarcăm că definiția infracțiunii în varianta tip este asemănătoare cu cea din legislația noastră actuală. Dacă făptuitorul se prevalează de o situație de superioritate existentă în relația de muncă, didactică sau alte situații analoge sau de anunțul expres ori tacit de a cauza victimei un rău legat de aspirațiile legitime pe care victima le poate avea în cadrul relației respective, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 7 luni. Dacă victima este deosebit de vulnerabilă datorită vârstei, bolii sau infirmității infracțiunea este mai gravă.

În categoria infracțiunilor contra libertății și demnității sexuale, Codul penal spaniol incriminează și infracțiunea de determinare sau facilitare a practicării prostituției de către minori sau persoane incapabile. Cu aceeași pedeapsă se sancționează fapta de a solicita, accepta sau a obține, în schimbul unei sume de bani sau al unei promisiuni, o relație sexuală cu un minor. Fapta este mai gravă dacă minorul are vârsta mai mică de 13 ani sau dacă făptuitorul are o anumită autoritate sau este funcționar public. Totodată, este incriminată fapta de a determina o persoană, prin violență, amenințare sau amăgire, să practice prostituția. Cu aceeași pedeapsă este pedepsit și cel care întreține acte sexuale cu o persoană care practică prostituția chiar dacă are consimțământul acesteia. Fapta se va sancționa mai sever dacă făptuitorul are o anumită autoritate sau este funcționar public, când infracțiunea s-a săvârșit în cadrul unei organizații sau grup de criminali dedicate unor asemenea activități sau când a fost pusă în pericol viața victimei.

3.4. Codul penal german

Codul penal german incriminează faptele prin care se aduce atingere vieții sexuale a persoanei în cadrul Capitolului 13 denumit „Infracțiuni privitoare la viața sexuală” (paragrafele 174 – 184c).

Violul și agresiunea sexuală sunt incriminate în Codul penal german în art. 177 care are denumirea marginală „Constrângerea sexuală; Violul”. violul reprezintă fapta unei persoane de a constrânge o altă persoană prin folosirea forței, amenințarea cu un pericol grav pentru sănătatea sau viața acesteia sau prin profitarea de imposibilitatea victimei de a se apăra, stare în care se află victima ca efect al influenței făptuitorului, să tolereze anumite act sexuale cu el sau cu o terță persoană sau să întrețină acte sexuale cu el sau cu o terță persoană și se pedepsește cu închisoare ce nu poate coborî sub un an.

În cazuri deosebit de grave, pedeapsa nu va coborî sub doi ani. Un caz cu consecințe deosebit de grave există atunci când: făptuitorul și victima finalizează un raport sexual sau când făptuitorul exercită asupra victimei alte acte sexuale similare sau o obligă pe aceasta la exercitarea acestora asupra sa, situații ce o înjosesc pe victimă în mod deosebit, în special când aceste relații presupun o penetrare; fapta a fost săvârșită de mai multe persoane împreună.

Instanța aplică pedeapsa cu închisoarea de cel puțin 3 ani în cazul în care făptuitorul: are asupra sa o armă de foc sau un alt fel de armă; are asupra un alt fel de obiect sau material cu scopul ca, prin folosirea forței sau a amenințării cu folosirea forței, să învingă rezistența victimei sau pune în pericol grav sănătatea victimei.

Instanța aplică pedeapsa cu închisoarea de cel puțin 5 ani, dacă făptuitorul: folosește la săvârșirea faptei o armă de foc sau un alt fel de armă sau dacă acesta cauzează victimei o vătămare corporală gravă sau îi pune în pericol viața.

În cazurile prevăzute la alin. (1) cu consecințe mai puțin grave, se aplică pedeapsa cu închisoarea între 6 luni și 5 ani, iar în cazurile prevăzute la alin. (3) și (4) cu consecințe mai puțin grave, pedeapsa cu închisoarea între 1 an și 10 ani.

În art. 178 din Codul penal german sunt incriminate în mod distinct constrângerea sexuală și violul care au avut ca urmare moartea victimei. Astfel, dacă făptuitorul cauzează moartea victimei, cel puțin în mod ușuratic, neglijent, prin constrângerea sexuală sau violarea victimei, acesta primește pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa cu închisoarea de cel puțin 10 ani.

În art. 179 din Codul penal german este incriminat abuzul sexual al persoanelor aflate în incapacitate de a se apăra. Dacă o persoană întreține acte sexuale cu o persoană care nu este capabilă să se apere din cauza unei boli mintale sau psihice sau a unui handicap, inclusiv a unei boli cauzate de dependența de o anumită substanță sau a unei pierderi a conștiinței sau din cauza unei slăbiciuni fizice, profitând de această stare, sau obligă o astfel de persoană să întrețină acte sexuale cu ea, pedeapsa constă în închisoarea între 6 luni și 10 ani. Aceeași pedeapsă primește și persoana care obligă o persoană aflată în imposibilitatea de a se apăra să întrețină acte sexuale cu o terță persoană sau să accepte ca o terță persoană să întrețină acte sexuale cu ea. În cazuri deosebit de grave, pedeapsa închisorii nu poate coborî sub un an. Tentativa la această infracțiune se pedepsește. Pedeapsa infracțiunii nu poate coborî sub 2 ani închisoare atunci când: făptuitorul și victima finalizează un raport sexual sau când făptuitorul exercită asupra victimei alte acte sexuale similare sau o obligă pe aceasta la exercitarea acestora asupra sa, situații ce o înjosesc pe victimă în mod deosebit, în special când aceste relații presupun o penetrare; fapta a fost săvârșită de mai multe persoane împreună; fapta pune în pericol grav sănătatea victimei sau cauzează o vătămare gravă a integrității corporale sau psihice a victimei.

În dreptul german se face o distincție, în cadrul stării de minoritate, diferențiindu-se noțiunea de „kind” de cea de „jugendlicher”. Practic, din punct de vedere al politicii penale, dreptul german fixează ca limită vârsta de 14 ani, persoanele sub această vârstă fiind încadrate în categoria „kind” (termen tradus în limba română prin „copil”), iar persoanele cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani fiind considerate „jugendlicher”. Distincția este relevantă pentru că, spre deosebire de dreptul român, în dreptul german există infracțiuni autonome ale căror subiecți pasivi pot fi cele două categorii amintite.

În art. 176 din Codul penal german este incriminat abuzul sexual asupra copiilor. Dacă o persoană întreține acte sexuale cu o persoană sub 14 ani sau o obligă pe aceasta să săvârșească acte sexuale asupra sa, fapta constituie abuz sexual asupra copiilor. Aceeași faptă o săvârșește persoana care îl convinge pe un minor să săvâșească acte sexuale asupra unei terțe persoane sau să accepte ca o terță persoană să întrețină acte sexuale cu el. Art. 176 conține și o variantă atenuată a abuzului sexual asupra copiilor. Varianta atenuată poate consta într-una dintre următoarele acțiuni alternative: realizarea unui act sexual în prezența unui copil; determinarea unui copil să realizeze acte sexuale, dacă fapta nu se încadrează în varianta tip a infracțiunii; exercitarea unei influențe asupra copilului, prezentându-i acestuia materiale tipărite pentru a-l determina să realizeze acte sexuale în prezența sau asupra făptuitorului sau asupra unui terț ori pentru a suporta el însuși actele respective din partea făptuitorului sau a unui terț; influențarea copilului prin prezentarea de ilustrați, reproduceri, înregistrări audio-video cu conținut pornografic. Se pedepsește deasemenea fapta aceluia care oferă daruri sau promisiuni unui copil pentru faptele descrise anterior sau care împreună cu o altă persoană premeditează săvârșirea unei astfel de fapte. Tentativa se pedepsește, cu excepția ultimelor trei ipoteze redate.

Art. 176a C. pen. germ. incriminează o serie de variante agravate ale faptei prevăzute de art. 176 C. pen. germ. Astfel, fapta este considerată abuz sexual grav al copiilor dacă: o persoană care are peste 18 ani finalizează un raport sexual cu un minor sau realizează alte acte sexuale similare cu acesta, ce presupun o penetrare, sau obligă victima să realizeze ea însăși asupra făptuitorului astfel de acte; fapta a fost săvârșită de mai multe persoane; făptuitorul a cauzat prin comiterea acestei fapte o vătămare gravă a sănătății sau a dezvoltării fizice și psihice a minorului; făptuitorul a mai fost condamnat în ultimii 5 ani pentru o infracțiune asemănătoare. Este pedepsită deasemenea fapta aceluia care acționează cu intenție, ca autor sau participant, în vederea producerii de materiale pornografice care urmează a fi răspândite. Totodată, fapta este mai gravă dacă aceasta cauzează vătămarea corporal gravă sau pericolul morții victimei.

Art. 176b C. pen. germ. prevede infracțiunea de act sexual cu un minor care a avut ca urmare moartea victimei. Aceasta este pedepsită cu închisoarea de cel puțin 10 ani sau cu detențiunea pe viață.

Art. 182 C. pen. germ. incriminează abuzul sexual asupra tinerilor, adică asupra persoanelor cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani. Această infracțiune constă în abuzul săvârșit asupra unei persoane sub 18 ani, aflată sub stare de constrângere, prin realizarea de către făptuitor de acte sexuale asupra victimei sau de către aceasta asupra făptuitorului sau prin realizarea de către un terț a unor acte sexuale asupra victimei sau de către aceasta asupra terțului. Cu aceeași pedeapsă este sancționată persoana cu vârsta peste 18 ani care abuzează de o persoană sub 18 ani, prin realizarea asupra acesteia sau de către acesta asupra făptuitorului, de acte sexuale contra unei recompense financiare. Totodată, este considerat abuz sexual asupra tinerilor abuzul unei persoane cu vârsta de peste 21 de ani, asupra unei persoane sub 16 ani, căreia îi lipsește reprezentarea asupra propriei libertăți sexuale prin realizarea de acte sexuale asupra victimei de către făptuitor sau o altă persoană sau realizarea unor astfel de acte de către victimă asupra făptuitorului sau a unei alte persoane. Tentativa se pedepsește.

Art. 183 și 183a incriminează infracțiuni a căror analiză ar conduce la reținerea unor aspecte specifice atât infracțiunii de perversiune sexuală, care nu mai are corespondent în actuala reglementare, putând fi reținut, eventual, ultrajul contra bunelor moravuri,cât și infracțiunii de corupere sexuală. Cum însă aceste articole nu se particularizează prin vârsta subiectului pasiv, acesta nefiind minor, nu putem realiza o paralelă cu infracțiunea de corupere sexuală a minorilor.

Conform art. 183 C. pen. germ. dacă un bărbat deranjează o persoană prin comiterea de acte de exhibiționism, bărbatul respectiv primește pedeapsa cu închisoarea de până la 1 an sau amendă. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dacă organul de urmărire penală nu consideră necesar să intervină pentru a proteja interesele publice. Instanța poate suspenda condiționat executarea pedepsei cu închisoarea dacă este de așteptat ca făptuitorul să nu mai comită niciun act de exhibiționism după ce se supune unui tratament medical îndelungat.

Art. 183a C. pen. germ. incriminează provocarea scandalului public. Astfel, se pedepsește cu închisoare de până la un an sau cu amendă, dacă fapta nu este pedepsibilă conform art. 183, fapta de a comite acte sexuale și de a provoca astfel, intenționat sau conștient, un scandal.

Coruperea sexuală a minorilor are ca și corespondent în Codul penal german art. 180 care incriminează favorizarea actelor sexuale la minori. Infracțiunea constă în fapta aceluia care încurajează realizarea de acte sexuale de către o persoană sub 16 ani asupra sau în prezența unui terț ori realizarea de acte sexuale ale unui terț asupra unei persoane sub 16 ani, prin propria intermediere sau prin oferirea sau crearea oportunității. Aceste prevederi nu se aplică atunci când persoana responsabilă cu îngrijirea victimei împiedică producerea rezultatului. Fapta este mai gravă dacă făptuitorul determină o persoană sub 18 ani să realizeze, contra unei recompense financiare, acte sexuale asupra sau în fața unui terț sau să suporte ea însăși actele sexuale realizate de un terț asupra sa, precum și dacă o persoană favorizează asemenea acte prin intermedierea sa. Totodată, fapta este mai gravă dacă fapta este săvârșită asupra unei persoane sub 18 ani, de către cel încredințat cu creșterea, educarea sau îngrijirea acesteia sau căruia îi este subordonată în cadrul unei relații de muncă sau angajare, abuzând de autoritatea pe care o are asupra victimei prin prisma acestui raport.

În ceea ce privește infracțiunea de hărțuire sexuală, Codul penal german adoptă o situație mai analitică în această materie. Astfel, în art. 174 se incriminează abuzul sexual față de o persoană încredințată spre educație, instruire, îndrumare ori față de o persoană subordonată în cadrul relațiilor de serviciu sau de muncă (pedeapsa fiind închisoarea de până la 3 ani sau amenda). Instanța poate să renunțe la aplicarea unei pedepse în cazul în care apreciază că o mare parte din vină aparține victimei aflate în relațiile de mai sus. În art. 174a este incriminat abuzul sexual față de un deținut, persoană internată din ordinul autorității ori bolnavă sau persoană neajutorată (pedeapsa este închisoarea de până la 5 ani sau amenda). În art. 174b este incriminat abuzul sexual prin folosirea abuzivă a funcției (pedeapsa este închisoarea până la 5 ani sau amenda), iar în art. 174c este incriminat abuzul sexual față de o persoană aflată în îngrijire, ca urmare a unei boli mintale ori dependente de anumite substanțe ori abuzul sexual față de o persoană încredințată pentru tratament psiho-terapeutic (pedeapsa este închisoarea de până la 5 ani).

În Codul penal german, în capitolul destinat infracțiunilor privitoare la viața sexuală, sunt incriminate și alte infracțiuni, care nu au corespondent în acest capitol din Codul penal român. Astfel, în același capitol sunt incriminate fapte precum proxenetismul; răspândirea de materiale pornografice; răspândirea de materiale violen-pornografice sau implicând acte pornografice cu animale; răspândirea, achiziția și deținerea de materiale pornografice cu copii; răspândirea, achiziția și deținerea de materiale pornografice cu tineri; răspândirea de materiale pornografice prin radio, media sau televiziune; practicarea prostituției prohibite; prostituția care îi pune în pericol pe tineri.

Unele dintre aceste infracțiuni își regăsesc elementul corespondent în Codul penal român, însă în alte capitole, viziunea legiuitorului român distingându-se de cea adoptată de legiuitorul german, care include acest tip de infracțiuni în sfera faptelor penale care lezează libertatea sexuală a individului.

3.5. Codul penal italian

Codul penal italian incriminează infracțiunile privitoare la viața sexuală în Titlul XII, Capitolul III, intitulat „Infracțiuni contra libertății individuale” (art. 609 bis – 609 decies). Infracțiunile privitoare la viața sexuală incriminate de Codul penal italian sunt violența sexuală, relațiile sexuale cu minori, coruperea de minori și violența sexuală în grup, infracțiunile de agresiune sexuală, racolare a minorilor în scopuri sexuale și hărțuire sexuală neavând un corespondent în capitolul destinat infracțiunilor privitoare la viața sexuală regăsite în Codul penal italian.

Violul este definit în art. 609 bis ca fapta persoanei care, prin violență sau amenințări ori abuz de autoritate, constrânge o altă persoană să comită ori să suporte un act sexual. Ca formă asimilată a infracțiunii este prevăzută fapta de a instiga pe cineva sa întrețină sau să suporte acte sexuale abuzând de starea de inferioritate fizică sau psihică a persoanei vătămate în momentul săvârșirii faptei sau înșelând persoana vătămată, făptuitorul substituindu-se altei persoane. Fapta este considerată mai gravă dacă a fost comisă asupra unui minor sub 14 ani, prin folosirea de arme ori substanțe narcotice sau stupefiante, de către o persoană travestită ori prin simulare de calități oficiale sau dacă a fost comisă asupra unei persoane mai mică de 16 ani de către un ascendant, părinte, chiar și adoptiv sau tutore.

Actul sexual cu un minor este incriminat în art. 609 quater și constă în actul sexual cu o persoană care la momentul comiterii faptei nu avea 14 ani împliniți sau avea sub 17 ani și fapta a fost comisă de ascendenți, părinți adoptivi, tutore sau altă persoană în grija, educarea, tratamentul căreia se află minorul sau dacă acesta locuiește împreună cu făptuitorul. La fel ca și în reglementarea Codului penal român, fapta nu se pedepsește dacă a fost comisă de către un minor asupra altui minor care a împlinit vârsta de 13 ani, cu excepția situației în care fapta constituie viol, dacă diferența de vârstă dintre cei doi nu depășește 3 ani. Fapta este mai gravă dacă victima nu a împlinit vârsta de 10 ani.

Infracțiunea de corupere a minorilor este incriminată în art. 609 quinquies și constă în fapta de a efectua acte sexuale în prezența unui minor cu vârsta sub 14 ani, cu scopul de a-l face să asiste la aceste acte. Remarcăm că în legislația italiană, infracțiunea de corupere sexuală a minorilor are un conținut mult mai restrâns decât infracțiunea prevăzută în art. 221 din Codul penal român.

Infracțiunile de viol și act sexual cu un minor se pedepsesc numai în urma plângerii persoanei vătămate care trebuie făcută în termen de 6 luni de la săvârșirea faptei. Plângerea făcută nu mai poate fi retrasă. Se va proceda totuși din oficiu: dacă fapta prevăzută în art.609 bis este comisă față de persoana care în momentul săvârșirii faptei nu a împlinit 14 ani; dacă fapta este comisă de părinte, fie și adoptiv, sau de soțul acestuia, de tutore sau de o altă persoană căreia minorul i-a fost încredințat pentru îngrijire, educare, instruire, supraveghere sau pază; dacă fapta este comisă de un funcționar public sau de o persoană însarcinată cu o funcție publică în exercitarea propriilor funcții; dacă fapta are legătură cu un alt delict pentru care trebuie sa se acționeze din oficiu; dacă victim infracțiunii de act sexual cu un minor are vârsta mai mică de 10 ani.

Violența sexuală în grup constă în participarea, din partea mai multor persoane împreună, la actele de violență sexuală prevăzute în art. 609 bis. Cel care comite acte de violență sexual în grup este pedepsit cu închisoare de la 6 la 12 ani. Pedeapsa va fi mai severă dacă fapta intră în concurs cu una din circumstanțele agravante prevăzute de art. 609 ter. Pedeapsa este micșorată pentru participantul a cărui acțiune a avut o importanță mică în pregătirea sau executarea infracțiunii.

Pentru săvârșirea unei infracțiuni privitoare la viața sexuală, pe lângă pedeapsa închisorii se poate aplica și pierderea autorității părintești sau interzicerea permanentă de a fi tutore sau curator.

3.6. Codul penal al Republicii Moldova

Codul penal al Republicii Moldova incriminează infracțiunile privitoare la viața sexuală în Capitolul IV, denumit „Infracțiunile privind viața sexuală”. În această categorie intră violul, acțiunile violente cu caracter sexual, constrângerea la acțiuni cu caracter sexual, raportul sexual cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 16 ani și acțiunile perverse.

Spre deosebire de legislația română, prin incriminarea violului Codul penal al Republicii Moldova incriminează doar raportul sexual obținut prin constrângere, conținutul acestei infracțiuni fiind mult mai restrâns decât cel al infracțiunii prevăzute de Codul penal român.

Violul este incriminat în art. 171 și constă în raportul sexual săvârșit prin constrângere fizică sau psihică a persoanei sau profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra ori de a-și exprima voința. Violul îmbracă forma agravată în cazul în care este: săvârșit repetat; săvârșit cu bună-știință asupra unui minor; săvârșit de două sau mai multe persoane; săvârșit prin drogarea sau otrăvirea prealabilă intenționată a victimei; însoțit de contaminarea intenționată cu o boală venerică; însoțit de torturarea victimei; însoțit cu amenințarea victimei sau a rudelor ei apropiate, cu moartea ori cu vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății. Violul este deasemenea și mai grav atunci când este: săvârșit asupra persoanei care se afla în grija, sub ocrotirea, protecția, la educarea sau tratamentul făptuitorului; comis asupra unei persoane minore în vârstă de până la 14 ani; însoțit de contaminarea intenționată cu maladia SIDA; cel care a cauzat din imprudență o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății; care a provocat din imprudență decesul victimei; soldat cu alte urmări grave (de exemplu sinuciderea victimei, provocarea unei boli psihice, graviditatea sau întreruperea sarcinii).

Prin acțiuni violente cu caracter sexual înțelegem homosexualismul, lesbianismul sau satisfacerea poftei sexuale în forme perverse, săvârșite prin constrângere fizică sau psihică a persoanei ori profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra sau de a-și exprima voința. Acțiunile violente cu caracter sexual sunt mai grave dacă sunt: săvârșite repetat; săvârșite cu bună-știință asupra unui minor; săvârșite de două sau mai multe persoane; însoțite de contaminarea intenționată cu o boală venerică; însoțite de amenințarea cu moartea sau cu vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății. Acțiunile descrise mai sus sunt considerate și mai grave dacă: au fost săvârșite asupra unei persoane despre care se știa cu certitudine că nu a atins vârsta de 14 ani; au cauzat contaminarea intenționată cu maladia SIDA; au cauzat din imprudență o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății; au provocat din imprudență decesul victimei; au provocat alte urmări grave.

Ținând cont de faptul că violul presupune doar raportul sexual săvârșit prin constrângere fizică sau psihică sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința, toate celelalte acte sexuale (actul sexual oral sau anal sau alte acte de penetrare) săvârșite prin constrângere intră în conținutul infracțiunii de acțiuni violente cu caracter sexual. Am putea spune că într-o oarecare măsură această infracțiune poate fi considerată corespondentul infracțiunii de agresiune sexuală incriminată în Codul penal român.

Constrângerea la acțiuni cu caracter sexual, infracțiune incriminată în art. 173, constă în constrângerea unei persoane la raporturi sexuale, homosexualism, lesbianism ori la săvârșirea altor acțiuni cu caracter sexual prin șantaj sau profitând de dependența materială, de serviciu sau de altă natură a victimei. În conținutul acestei infracțiuni intră atât faptele care intră în conținutul infracțiunii de viol, cât și cele care intră în conținutul infracțiunii de acțiuni violente cu caracter sexual, fiind diferită doar modalitatea de constrângere a victimei.

Raportul sexual cu un minor care nu a atins vârsta de 16 ani este incriminat în art. 174 și reprezintă raportul sexual, homosexualismul, lesbianismul, cu o persoană despre care se știa cu certitudine că nu a atins vârsta de 16 ani. Spre deosebire de infracțiunea de viol, în conținutul acestei infracțiuni intră, pe lângă raportul sexual, și actele de homosexualism și lesbianism. Astfel, victima poate fi atât un minor de sex diferit, cât și un minor de același sex cu făptuitorul. Acțiunea se realizează de către făptuitor cu consimțământul persoanei minore, fapt ce delimitează infracțiunea în cauză de cea de viol și de cea de acțiuni violente cu caracter sexual etc.

Infracțiunea incriminată prin art. 175 sub denumirea de acțiuni perverse reprezintă corespondentul infracțiunii de corupere sexuală a minorilor incriminată prin art. 221 din Codul penal român. Fapta constă în săvârșirea de acțiuni perverse față de o persoană despre care se știa cu certitudine că nu a atins vârsta de 16 ani. Spre deosebire de dreptul penal român care incriminează coruperea sexuală doar în cazul în care subiectul pasiv este un minor cu vârsta mai mică de 13 ani, în Codul penal al Republicii Moldova pentru săvârșirea infracțiunii victima trebuie să aibă vârsta mai mică de 16 ani, fără a prezenta relevanță dacă aceasta este de același sex sau de sex diferit cu făptuitorul.

Noțiunea de acțiuni perverse desemnează niște acțiuni reprobate de societate, care prezintă devierea de la normal a instinctelor, a comportamentului persoanei, a ideilor, a judecății. Acțiunile perverse (imoralitate, desfrâu) comportă un caracter sexual orientat spre satisfacerea poftei sexuale a făptuitorului sau excitarea instinctului sexual al victimei. Aceste acțiuni pot fi de natură fizică sau intelectuală. În categoria acțiunilor perverse cu caracter fizic se includ: atingerile indecente, mângâierea sau demonstrarea organelor sexuale proprii sau pe cele ale minorului, pozele indecente, dezgolirea corpului, săvârșirea raportului sexual sau a raportului homosexual în prezența victimei minore etc. Actele de desfrâu cu caracter intelectual se pot exprima prin: discuții cinice cu victima despre relații sexuale; demonstrarea imaginilor pornografice; demonstrarea în fața victimei a operelor pornografice, înscrierile cu asemenea conținut etc.