Infractiunile de Razboi

INTRODUCERE

Statele, de la apariția lor ca entități de sine stătătoare, au intrat în relații unele cu altele, la început sporadic și incidental, pentru ca pe măsura trecerii timpului să se extindă treptat ajungând la dimensiunile actuale care cuprind toate domeniile vieții sociale. Aceste relații au îmbrăcat de la început două forme principale – de colaborare și de luptă, confruntare.

De-a lungul istoriei, omenirea a cunoscut efectele devastatoare provocate de cele două Războaie Mondiale care au ucis viețile a milioane de oameni, România numărându-se printre țările care au suferit în urma acestora. Deciziile de intrare a României în cele două Războaie Mondiale rămân în analiza istorică din zilele noastre ca evenimente complexe, despre care în egală măsură se poate spune că au avut o doză mai mare sau mai mică de eroare politico-militară, dar și că au avut, totuși, legitimare istorică.

Experiențele războiului au condus către un tip de traumă colectivă națională pentru toate țările participante la conflagrație. Optimismul începutului de secol dispăruse în totalitate, iar cei care au luptat în război au devenit cunoscuți ca "generația pierdută", pentru că ei nu au mai fost niciodată capabili să-și revină după grozăviile suportate pe front. În timpul acestui război, pentru prima oară în istoria conflagrațiilor, au murit în luptă mai mulți oameni decât de boli, numărul celor căzuți la datorie fiind nemaiîntâlnit până în acel moment. În cinstea celor uciși în luptă au fost ridicate monumente în mii de orașe și sate.

Trauma socială s-a manifestat în nenumărate feluri. Unii oameni au fost revoltați de naționalismul pe care îl considerau vinovat de marile pierderi de vieți omenești și distrugerile materiale și de aceea s-au orientat spre o politică bazată pe internaționalism prin intermediul organizațiilor internațonale precum Liga Națiunilor. O altă orientare politică, pacifismul a devenit tot mai importantă în perioada interbelică. A existat și o altă categorie de oameni, care au acționat diametral opus, considerând că doar o politică de mână forte și forța armată pot asigura protecția într-o lume haotică și inumană care nu respectă niciuna dintre valorile recunoscute ale civilizației. S-a manifestat tot mai acut un sentiment profund de deziluzie și de cinism. Nihilismul s-a dovedit încă una dintre tendințele politice influente în acea perioadă. Mulți oameni considerau că războiul a marcat sfârșitul lumii așa cum fusese ea cunoscută până în acel moment, aducând colapsul capitalismului și imperialismului. Mișcările socialiste și comuniste din toată lumea s-au întărit foarte mult, plecând tocmai de la prezumția de mai înainte, bucurându-se de o popularitate nemaiatinsă până atunci. Aceste simțăminte erau mai pronunțate în zonele cele mai încercate de război, așa cum erau cele din Europa Centrală, Rusia și Franța.

Războaiele, revoluțiile, revoltele, cât și unele acte inumane ce au continuat chiar și după incheierea acestor războaie și care se manifestă în anumite regiuni ale globului și în prezent au condus la necesitatea existenței unei politici coordonate și concordante la nivel internațional, dublate de elaborarea și aplicarea unor instrumente juridice cu valoare de universalitate necesare consacrării întregului mănunchi de drepturi fundamentale ale omului, astfel încât să prevină repetarea acestor evenimente intolerabile.

Problematica celor mai grave infracțiuni internaționale comise în istoria omenirii, a demersurilor politico-juridice, realizate de state pentru prevenirea comiterii acestora și a justiției internaționale a fost dezbatută fragmentar de-a lungul timpului de către nenumărați autori, fără a se încercă însă o prezentare interdependentă a întregului ansamblu de elemente care converg la realizarea acestora: războiul, politica, psiho-sociologia, etiologia umană, drepturile omului, dreptul umanitar, dreptul internațional penal, justiția internațională și, cu precădere, justiția penală internațională.

Infracțiunile care aduc atingere valorilor fundamentale, protejate de dreptul internațional , nu pot fi analizate fără raportarea la domeniul dreptului penal, dreptului internațional penal, dreptului umanitar, dreptul internațional al drepturilor omului, dreptului internațional public și a altor ramuri de drept incidente, fiind vorba despre incălcări grave ale obligațiilor care decurg din norme imperative ale dreptului internațional.

Scopul fundamental al umanității este de a elimina războiul din istoria viitoare a omenirii. Până atunci nu trebuie precupețit nici un efort pentru a face războiul mai puțin violent, ușurând situația acelora care îi devin victime. Bineînțeles, se întâmplă că cele mai bune reguli să nu fie respectate. Cu siguranță, nu este vina celor care le-au redactat. În nici un sistem judiciar violările nu sunt considerate ca niște probe că regulile încălcate nu erau necesare. Dimpotrivă, imperfecțiunea omului face necesară regula. Pentru că se știe că o regulă sa fie violată trebuie mai întâi ca ea să existe. Ori, în actuala etapă de evoluție a dreptului conflictelor armate, ce își extinde mereu raza de acțiune, nu regulile sunt cele ce lipsesc, ci voința de a le respecta.

Existența regulilor are o dublă valoare. Mai întâi oamenii, cunoscându-le, vor face eforturi de a le respecta. Dacă, însă nu o fac, există o bază solidă pentru a-i condamna, moral, dar și penal, pe măsură ce sancțiunile penale internaționale vor atinge un plus de perfecțiune, în fața unui for juridic internațional competent și eficace.

În conținutul Noului Cod Penal – Partea Specială, titlul XII, la articolele 440-445 sunt reluate într-o formă adaptată prevederile articolului 8 din Statutul Curții Penale Internaționale fiind totodată introduse anumite dispoziții ce decurg din Protocoalele Adiționale I și II ale Convenției de la Geneva din 21 aprilie la 12 august 1949, unde reprezentanții guvernelor statelor participante la conferința diplomatică au convenit asupra revizuirii Convenției încheiate la Geneva la 27 iulie 1929 privitoare la tratamentul prizonierilor de război. Spre deosebire de articolul 8 din Statutul Curții Penale Internaționale, în Noul Cod Penal sunt sistematizate diferit infracțiunile de război fără a opera cu distincția după caracterul conflictului armat, ci operând distincția inspirată din dreptul german privind infracțiunile de război contra persoanelor, infracțiuni de război contra proprietății și altor drepturi, infracțiuni de război contra operațiunilor umanitare și emblemelor, utilizare de metode interzise în operațiunile de luptă și utilizare de mijloace interzise în operațiunile de luptă.

Nenumăratele crime săvârșite în cursul celui de-al Doilea Război Mondial de către naziști au determinat statele din coaliția antihitleristă să înființeze tribunalele internaționale pentru judecarea și sancționarea celor ce s-au făcut vinovați de dezlănțuirea războiului, de omoruri, de jafuri și distrugeri. Astfel, la inițiativa Organizației Națiunilor Unite au fost înființate tribunalele internaționale pentru judecarea crimelor de război, în statutele cărora au fost definite pentru prima dată faptele care primejduiesc pacea și omenirea.

Așadar, abordarea unui asemenea subiect prezintă fără îndoială un interes deosebit pe plan științific, contribuind la clarificarea mai multor aspecte privind infracțiunile de război, accentul fiind pus pe legislația și doctrina de drept penal și pe jurisprudența instanțelor internaționale.

Obiectul cercetării îl constituie analiza instrumentelor juridice internaționale și a legislației naționale care reglementează infracțiunile de război, în ansamblul acestora, vizându-se stricto sensu examinarea în detaliu a infracțiunilor de război.

Prin lucrarea mea de licență intitulată "Aspecte de teorie și practică judiciară privind infracțiunile de război", în cuprinsul celor patru capitole îmi propun să examinez minuțios evoluția juridică și conținutul legal al infracțiunilor de război, raportat la prevederile legislației internaționale și în deosebi, a celei naționale, la aspectele doctrinare precum și la practica organelor jurisdicționale naționale.

Pe parcursul întregii teze se urmărește definirea clară a noțiunilor juridice și evidențierea disținctiei între infracțiunile de război, infracțiunea de genocid și infracțiunile contra umanității, cum sunt denumite generic în doctrina de specialitate, care prezintă numeroase deosebiri dar și similitudini și interferențe, mergând uneori până la identitate de formulare și interdependențe, care fac dificilă departajarea acestora și asigurarea unei configurații juridice proprii fiecăreia.

CAPITOLUL I.

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNILE DE RĂZBOI

Secțiunea 1. Reglementarea infracțiunilor de război

În actualul Cod Penal român, în Partea Speciala, Titlul XII, în cadrul articolelor 440-444, sunt reglementate infracțiunile de război incriminate și sancționate de legea noastră penală, aceste infracțiuni fiind următoarele: infracțiuni de război contra persoanelor, infracțiuni de război contra proprietății și altor drepturi, infracțiunile de război contra operațiunilor umanitare și emblemelor, utilizare de metode interzise în operațiunile de luptă, utilizare de mijloace interzise în operațiunile de luptă.

Incriminarea infracțiunii de război contra persoanelor, de la articolul 440 din Noul Cod Penal, are parțial corespondent în incriminarea cu denumire marginală "Tratamente neomenoase", prevazută la articolul 358 din Codul de la 1969. Față de conținutul articolului care prevedea infracțiunea de tratamente neoamenoase din vechiul Cod Penal, incriminarea actuală este mult diferită. În conținutul noii incriminări se regăsesc doar câteva dintre faptele din vechiul text (de exemplu, luarea de ostatici, deportarea, supunerea la experiențe medicale neconsimțite și care nu sunt necesare pentru sănătatea persoanei etc.), cu precizare că, și în cazul acestora, au fost modificate semnificativ condițiile de incriminare.

Simpla examinare comparativă a celor două articole oferă prilejul de a osberva că în noua incriminare se regăseste doar o mică parte a elementelor ce intrau în conținutul infracțiunii de tratamente neomenoase. Date fiind multitudinea și consistența deosebirilor dintre cele două texte de incriminare, apreciem potrivită o abrodare separată a incriminării analizate, și nu una care să implice o comparație a celor două texte de lege.

Ca tehnică legislativă, se remarcă faptul că, sub denumirea marginală "Infracțiuni de război contra persoanelor", au fost reunite în cuprinsul aceluiași articol 14 infracțiuni distincte, având ca trăsaturi comune, așa după cum reiese din chiar denumirea marginală a textului, desfășurarea unui război, ca timp al comiterii faptelor, și vătămarea unor drepturi fundamentale ale persoanei, ca rezultat al faptelor comise.

În ceea ce privește legea penală mai favorabilă, sub aspectul condițiilor de incriminare, având în vedere că în noua lege penală generală au fost incriminate noi fapte, mai favorabilă este legea veche. Prin prisma regimului sancționator, văzând că în legea veche, în cazul comiterii faptei în timp de război – articolul 358, alineatul 4 – sancțiunea prevăzută de lege era detențiunea pe viață, mai favorabilă este legea nouă, care pentru varianta tip și varianta asimilată prevede detențiunea pe viață, alternativ cu închisoare de la 15 la 25.

Incriminarea infracțiunii de război contra proprietății și altor drepturi, prevăzută la articolul 441 din Noul Cod Penal, se regăsea parțial în infracțiunile denumite "Distrugerea unor obiective și însușirea unor bunuri" și "Distrugerea, jefuirea sau însușirea unor valori culturale", prevăzute la articolele 359 și 360 din Codul Penal din anul 1969. În incriminarea actuală, au fost preluate prevederile articolului 8, paragraful 2, litera b), punctele XVI și XVIII, litera e), punctele V și VII din Statutul Curții Penale Internaționale.

Examinând comparativ conținutul articolului din actualul Cod Penal și ale celor două articole din codul penal anterior, se remarcă faptul că textul din noua reglementare este unul mai concis și, în același timp, are o sferă de cuprindere mult mai largă. Asemănările dintre reglementările din cele două legi penale ar putea fi restrânse la acțiunile de distrugere, jefuire, sau insușire a unor bunuri (mobile sau imobile), ca modalități alternative de realizare a elementului material al laturii obiective.

În ceea ce privește legea penală mai favorabilă, comparând incriminarea actuală cu infracțiunile care în Codul Penal din anul 1969 presupuneau, în principiu, comiterea aceluiași gen de fapte (articolele 359 și 360), prin prisma condițiilor de incriminare, legea veche apare ca lege penală mai favorabilă. Din perspectiva sancțiunii prevăzute de lege, mai favorabilă este legea nouă, care a adus o atenuare a regimului sancționator.

Incriminarea infracțiunii de război contra operațiunilor umanitare și emblemelor, prevazută la articolul 442 din Noul Cod Penal, prezintă câteva asemănări cu incriminarea denumită "Distrugerea unor obiective și însușirea unor bunuri", prevazută la articolul 359 din Codul Penal din anul 1969.

În noua reglementare, conținutul incriminării a fost mult modificat, întrucât s-a urmărit preluarea în dreptul național a prevederilor articolului 8, paragraful 2, litera b), punctul VII și litera e), punctul III din Statutul Curții Penale Internaționale, respectiv articolul 85, paragraful 3, litera f), din Protocolul Adițional I la Convențiile de la Geneva, ce codifică astfel dreptul internațional cutumiar.

În ceea ce privește legea penală mai favorabilă, apreciind că infracțiunile de război contra operațiunilor umanitare și emblemelor nu își găsesc un corespondent deplin în codul penal din 1969 (existând doar câteva asemănări cu una dintre normele de incriminare din legea veche), elementul de comparație lipsește, situație în care problema legii penale mai favorabile nu se va pune.

Incriminarea utilizării de metode interzise în operațiunile de luptă, infracțiunea prevăzută la articolul 443 din Noul Cod Penal reprezintă o incriminare nouă, fără corespondent în vechea lege penală generală. În articolul cu denumirea marginală "Utilizarea de metode interzise în operațiunile de luptă" au fost preluate mai multe dintre prevederile din articolul 8, paragraful 2, din Statutul Curții Penale Internaționale.

Articolul 443 din Noul Cod Penal cuprinde acele fapte de încălcare a regulilor de purtare a unui conflict armat, ca urmare a utilizării unor metode de luptă ce sunt interzise de regulile de drept internațional.

În ceea ce privește legea penală mai favorabilă, în cazul infracțiunii de utilizare de metode interzise în operațiunile de luptă, dat fiind caracterul de noutate a acesteia, problema legii penale mai favorabile nu se va pune.

Incriminarea utilizării de mijloace interzise în operațiunile de luptă, prevăzută la articolul 444 din Noul Cod Penal, reprezintă o incriminare nouă în dreptul penal român, astfel că nu are corespondent în Codul Penal din anul 1969.

Se remarcă faptul că legiuitorul a făcut distincție și a incriminat separat faptele de utilizare de metode interzise în operațiunile de luptă (articolul 443 din Noul Cod Penal) de cele de utilizare de mijloace interzise în astfel de operațiuni (articolul 444 din Noul Cod Penal).

Noua incriminare a preluat prevederile articolului 8, paragraful 2, litera b), punctele XVII, XVIII și XIX din Statutul Curții Penale Internaționale, cu diferența că în Noul Cod Penal român faptele de utilizare de mijloace interzise în operațiunile militare sunt incriminate indiferent de caracterul, internațional sau non-internațional, al conflictului armat în cadrul căruia au fost comise. Textul Statutului incriminează aceste fapte doar atunci când au loc în cadrul unui conflict armat internațional.

În ceea ce privește legea penală mai favorabilă, dat fiind caracterul de noutate al infracțiunii de utilizare de mijloace interzise în operațiunile de luptă, problema legii penale mai favorabile nu se va pune.

Secțiunea 2. Necesitatea reglementării infracțiunilor de război

Când se pune problema necesității reglementării infracțiunilor de război în cadrul legii penale române, pot fi invocate următoarele argumente principale: necesitatea apărării valorilor ocrotite de această categorie de incriminare, traumele colective suferite ca urmare a existenței războaielor, necesitatea reglementării juridice a acțiunii de apărare ale valorilor ocrotite de aceste incriminări.

Având în vedere că majoritatea războaielor desfășurate de-a lungul timpului au fost marcate de crime și atrocități, de cele mai multe ori rămase nepedepsite, a apărut necesitatea dezvoltării treptate a unui sistem menit să sancționeze incălcările regulilor de purtare a războiului. Pentru a remedia această stare de fapt a fost introdusă ideea judecării acestor fapte în cadrul unor instanțe internaționale independente. Ideea, deși generoasă, s-a lovit de numeroase piedici, unele subiective (cum ar fi neîncrederea statelor în viabilitatea acestei idei sau în obiectivitatea instanțelor), altele obiective (elaborarea unor norme juridice clare în baza cărora justiția internațională poate funcționa, sediu etc.).

O piedică importantă în implementarea ideii de justiție internaționala a fost problema reglementării exacte a crimelor care intră sub jurisdicția unor eventuale tribunale internaționale. O altă problemă a fost aceea a delimitării prerogativelor statelor de cele are jurisdicției penale internaționale. Nu în ultimul rând, a trebuit depășită problema neâncrederii statelor în justiția internaționala și acceptarea de către state a predării propriilor cetățeni către o instanță penală internațională. Continuare la baza acestei reticențe a stat faptul că extrădarea era, și este în continuare, percepută ca o diminuare a propriei suveranități. A existat și o ingrijorare, relativ justificată, că procesele vor fi influențate de interesele marilor actori, neexistând garanții că ele vor fi echitabile.

Un factor important care a contribuit la numeroasele încălcări ale normelor aplicate în timp de război este că, ele au fost reglementate pentru o lungă perioadă prin cutume, nu prin legi și tratate sau alte documente scrise. Cutumele, reprezentând legi nescrise, sunt mai greu de invocat în acuzarea celor care le încalcă. Cu toate acestea, putem observa că în general ele au fost respectate, iar încălcarea lor a fost sancționată conform regulilor vremii, de obicei prin aplicarea unui tratament similar părții adverse. Cutumele prezintă, însă, avantajul de a fi mult mai flexibile decât legile și tratatele și de a acoperi o arie mai largă, dar fiind nescrise sunt relativ imprecise.

Dreptul internațional umanitar a incercat mereu să țină pasul cu evoluțiile înregistrate pe câmpul de luptă, însă pentru o perioadă lungă a avut un caracter reactiv, urmărind să prevină problemele constatate și nu să le anticipeze pe cele posibile. Această situație s-a schimbat după cel de-al Doilea Război Mondial și, în prezent, el este într-o adaptare continuă, pe masură ce sunt descoperite noi arme și mijloace de ducere a războiului.

Dreptul internațional umanitar a fost și este într-o continuă evoluție pentru a ține pasul cu realitățile câmpului de luptă. De-a lungul timpului se poate observa o tendință de evoluție dinspre un "drept al războiului" spre un "drept al păcii", care a cunoscut trei faze: în prima fază războiul era considerat ca un mijloc legitim și nereglementat; în cea de-a doua fază a continuat să fie recunoscut dreptul statelor de a purta războaie, dar sunt impuse limitări asupra modului și mijloacelor prin care se poate recurge la el; faza a treia, cea contemporană, în care războiul a fost scos în afara legii.

România a fost preocupată să transpună în legislația internă normele de drept internațional referitoare la crima de genocid, crimele împotriva umanității și infracțiunile de război, chiar dacă modul în care au fost incluse în Codul Penal este perfectibil. Din acest punct de vedere, țara noastră se încadrează în rândul majorității statelor, nefiind nici în plutonul fruntaș, dar nici al celor care mai au mult de recuperat.

Secțiunea 3. Sistematizarea infracțiunilor de război in legislatia penala romana

Articolul 8 din Statutul Curtii Penale Internationale reglementeaza o categorie de infractiuni sub denumirea de "Infractiuni de razboi". Au fost, insa, incluse aici si anumite dispozitii de drept international ce decurg din Protocolul Aditional I la Conventiile de la Geneva, respectiv din Protocolul II din anul 1999 al Conventiei pentru protectia proprietatii culturale in situatii de conflict armat din anul 1954. In orice caz, dispozitiile suplimentare reprezinta consacrarea legislativa a unor norme din dreptul international cutumiar, fiind pe deplin acceptate in practica internationala si in literatura de specialitate.

Fata de dispozitiile articolului 8 din Statutul Curtii Penale Internationale, titlul XII din Noul Cod Penal este sistematizat intr-o maniera diferita, operandu-se cu distinctia intre infractiuni de razboi contra persoanelor (articolul 440), infractiuni de razboi contra proprietatii si altor drepturi (articolul 441), infractiuni de razboi contra operatiunilor umanitare si emlemelor (articolul 442), utilizare de metode interzise in operatiunile de lupta (articolul 443) si, respectiv, utilizarea de mijloace interzise in operatiunile de lupta (articolul 444). Avantajul acestei metode de sistematizare este crearea unor texte mai accesibile, atat pe fond – fiind scoasa in evidenta valoarea protejata, respectiv conduita incriminata – cat si sub aspectul formei, normele fiind de o intindere mult mai restransa. De asemenea, se evita o repetitie inutila in text a acelor fapte care pot fi comise atat in cadrul unui conflict armat fara caracter international, cat si cu caracter international si care sunt enumerate in Statut, atat la articolul 8, paragraful 2, litera a), cat si la litera b) sau c), dupa caz.

Inspirata de modelul german, metoda de sistematizare aleasa ia in considerare tendinta actuala a instantelor penale internationale de a pune semnul egalitatii intre infractiunile de razboi comise intr-un conflict, indiferent daca are sau nu caracter international. Distinctia dupa caracterul conflictului armat este totusi facuta acolo unde ea se dovedeste necesara, in sensul ca exista particularitati ale uneia sau alteia dintre categoriile de conflicte mentionate.

În ceea ce urmează voi efectua o scurtă prezentare a sistemului infracțiunilor de război din legea penală română.

§1 Infracțiuni de război contra persoanelor

Infracțiunile de război contra persoanelor constau în săvârșirea, în cadrul unui conflict armat, cu sau fără caracter internațional, asupra uneia sau mai multor persoane protejate de dreptul internațional umanitar, a uneia dintre următoarele fapte:

Uciderea

Luarea de ostatici

Aplicarea de tratamente cu cruzime sau inumane, cauzându-i vătămări ale integrității fizice sau psihice ori suferințe fizice sau psihice grave, în special prin tortură sau mutilare

Violul sau agresiunea sexuală, constrângerea la prostituție, sterilizarea forțată sau detenția ilegală a unei femei rămase gravide în mod forțat, în scopul modificării compoziției etnice a unei populații

Deportarea sau transferarea forțata cu încălcarea regulilor generale de drept internațional, a unor persoane aflate în mod legal pe un anumit teritoriu, prin expulzarea acestora spre un alt stat sau un alt teritoriu ori prin folosirea altor măsuri de constrângere

Aplicarea sau executarea unei pedepse severe, în special pedeapsa cu moartea sau o pedeapsă privativă de libertate, împotriva unei persoane care nu a fost judecată in cadrul unei proceduri legale și imparțiale, care să confere garanțiile impuse de dreptul internațional

Expunerea unei persoane la un pericol de moarte sau atingere gravă adusă sănătății prin: efectuarea asupra acesteia de experiențe cu privire la care ea nu a consimțit în mod voluntar, expres și prealabil sau care nu sunt necesare pentru sănătatea acesteia ori nu sunt efectuate în interesul său; prelevarea de țesuturi sau organe de la aceasta în scopul transplantului, cu excepția prelevării de sânge sau piele efectuate în scop terapeutic, în conformitate cu principiile medicale general recunoscute și cu consimțământul voluntar, expres și prealabil al persoanei; supunerea persoanei la metode de tratament nerecunoscute medial, fără ca acestea să fie necesare pentru sănătatea persoanei și fără ca ea să fi consimțit, în mod voluntar, expres și prealabil

În categoria infracțiunilor de război contra persoanelor se încadrează și recrutarea sau încorporarea minorilor care nu au împlinit vârsta de 15 ani în forțele armate sau în grupuri armate, precum și determinarea acestora, prin orice mijloace, să participe activ la ostilități.

De asemenea, rănirea, în cadrul unui conflict armat cu sau fără caracter internațional, a unui membru al fortelor armate inamice sau a unui combatand al părții inamice, dupa ce acesta s-a predat fără condiții sau care a fost scos din luptă în orice mod, reprezintă o variantă asimilată a infracțiunii de război contra persoanei.

O altă variantă a infracțiunilor de război contra persoanelor o reprezintă și săvârșirea, în cadrul unui conflict armat cu caracter internațional, a uneia dintre următoarele fapte:

Menținerea ilegală în detenție sau întârzierea nejustificată a repatrierii uneia sau mai multor persoane, în special a răniților, bolnavilor, naufragiaților, prizonierilor de război și civili

Transferarea, în mod direct sau indirect, de către un agent al puterii ocupante, a unei parți a populației civile căreia el îi aparține, în teritoriul ocupat

Constrângerea, prin violență sau amenințare a uneia sau mai multor persoane, în special a răniților, bolnavilor, naufragiaților, prizonierilor de război și civilii, să servească în forțele armate ale inamicului

Constrângerea resortisanților puterii inamice să ia parte la operațiunile de război îndreptate împotriva țării lor

În cadrul acestei infracțiuni sunt cuprinse și acele fapte care sunt prevăzute în articolul 3 comun al Convențiilor de la Geneva și regăsite în articolul 8, paragraf 2, litera a) din Statutul Curții Penale Internaționale.

§2 Infracțiuni de război contra proprietății și altor drepturi

Infracțiunile de război contra proprietății și altor drepturi reprezintă fapta persoanei care, în cadrul unui conflict armat, cu sau fără caracter internațional, jefuiește sau, cu incălcarea dreptului internațional și fără ca aceasta să fie justificată de necesități militare, distruge, iși insușeste sau rechiziționează bunuri ale părții inamice, aflate sub puterea părții căreia îi aparține făptuitorului.

O variantă asimilată acestei infracțiuni o reprezintă declararea, în cadrul unui conflict armat cu caracter internațional, ca fiind stinse, suspendate sau inadmisibile în justiție drepturile și acțiunile tuturor resortisanților părții inamice sau ale unei părți importante a acestora.

În cuprinsul acestei infracțiuni sunt incriminate două fapte distincte, dintre care cea din primul paragraf urmărește să protejeze dreptul de proprietate, iar cea din al doilea paragraf vizează protejarea acțiunilor în jusțitie.

§3 Infracțiuni de război contra operațiunilor umanitare și emblemelor

Infracțiunile de război contra operațiunilor umanitare și emblemelor reprezintă fapta persoanei care, în cadrul unui conflict armat cu sau fără caracter internațional:

Declanșează un atac împotriva personalului, instalațiilor, materialului, unităților sau vehiculelor care participă la o misiune de ajutor umanitar ori la o misiune de menținere a păcii, conform Cartei Națiunilor Unite, și care se bucură de proțectia pe care dreptul internațional umanitar o garantează civililor sau bunurilor cu caracter civil

Declanșează un atac împotriva personalului, clădirilor, unităților sanitare sau mijloacelor de transport sanitare, care utilizează semnele distinctive prevăzute de Convențiile de la Geneva, în conformitate cu dispozițiile dreptului internațional umanitar.

O variantă asimilată o reprezintă fapta persoanei care, în cadrul unui conflict armat cu sau fără caracter internațional, utilizează fara drept semnele distinctive prevăzute de Convențiile de la Geneva, steagul de parlamentare, drapelul, insignele militare sau uniforma inamicului ori ale Organizației Națiunilor Unite, cauzând astfel moartea sau vătămarea corporala a uneia sau mai multor persoane.

Această incriminare proejează operațiunile umanitare, inclusiv persoanele care participa la ele, precum și semnele distinctive prevăzute de Convențiile de la Geneva, steagul de parlamentare, drapelul, insignele militare sau uniforma inamicului ori ale unor forțe care participă la misiuni de menținere a păcii.

În cadrul acestei infracțiuni au fost incluse două fapte distincte, respectiv delcanșarea unui atac împotriva operațiunilor militare și folosirea frauduloasă a unor semne distinctive. Întrucât fac parte din categoria infracțiunilor de război, oricare dintre cele două fapte presupune existența unui conflict armat, cu sau fără caracter internațional.

§4 Utilizarea de metode interzise în operațiunile de luptă

Utilizarea de metode interzise în operațiunile de luptă reprezintă fapta persoanei care, în cadrul unui conflict armat cu sau fără caracter internațional:

Declanșează un atac prin mijloace militare împotriva populației civile sau a unor civili care nu participă direct la ostilități

Declanșează un atac prin mijloace militare împotriva bunurilor civile protejate ca atare de dreptul internațional umanitar, în special clădiri consacrate cultului religios, învățământului, artei, științei, acțiunilor caritabile, monumentelor istorice, spitalelor, locurilor unde bolnavii sau răniții sunt adunați precum și împotriva orașelor, satelor, locuințelor sau clădirilor neapărate ori zonelor demilitarizate sau asupra instalațiilor sau echipamentelor ce conțin substanțe periculoase, în măsura în care acestea nu sunt folosite ca obiective militare

Desfașoară un atac prin mijloace militare, știind că el va cauza pierderi de vieți omenești în rândul populației civile, răniri ale persoanelor civile, distrugeri de bunuri cu caracter civil, care ar fi vădit disproporționate în raport cu ansamblul avantajului militar concret și direct așteptat

Utilizeză o persoană protejată de dispozițiile dreptului internațional umanitar pentru a evita ca anumite puncte, zone sau forțe militare să devina ținta a operațiunilor militare a părții inamice

Uilizeză, ca metodă de purtare a războiului, înfometarea deliberată a civililor, privându-i de bunurile indispensabile supraviețuririi sau împiedicând, cu încălcarea dispozițiilor dreptului internațional umanitar, primirea ajutoarelor destinate acestora

Declară sau ordonă că nu va exista îndurare pentru învinși

Ucide sau răneste, prin viclenie, un membru al forțelor armate inamice sau un combatant al forțelor inamice

Utilizează bunurile culturale protejate ca atare de dreptul internațional umanitar, în special monumente istorice, clădiri consacrate cultului religios, învățământului, artei sau științei, pentru declanșarea unui atac prin mijloace militare împotriva părții inamice

O variantă asimilată acestei infracțiuni o reprezintă desfașurarea unui atac prin mijloace militare, în cadrul unui conflict armat cu caracter internațional, știind că el va cauza mediului înconjurător daune extinse, de durată și grave, care ar fi vădit disproporționate în raport cu ansamblul avantajului militar concret și direct așteptat.

Aceasta infracțiune cuprinde acele fapte de incălcare a regulilor de purtare a unui conflict armat, ca urmare a utilizării unor metode de luptă ce sunt interzise de regulile de drept internațional.

§5 Utilizarea de mijloace interzise în operațiunile de luptă

Infracțiunea de utilizare de mijloace interzise în operațiunile de luptă reprezintă fapta persoanei care, în cadrul unui conflict armat, cu sau fără caracter internațional:

Utilizează otravă sau arme cu substanțe otrăvitoare

Utilizează gaze asfixiante, toxice sau asimilate și orice lichide, materii sau procedee similare

Utilizează arme care cauzează suferințe fizice inutile

Se remarcă faptul că legiuitorul a făcut distincție și a incriminat separat faptele de utilizare de metode interzise în operațiunile de luptă de cele de utilizare de mijloace interzise în astfel de operațiuni.

Infracțiunea prezentată privește relațiile sociale impuse de normele dreptului internațional referitoare la conflictele militare, norme care interzic utilizarea în operațiunile de luptă a mijloacelor cu potențial devastator asupra oamenilor și mediului înconjurător.

Secțiunea 4. Istoricul în legislația penală română

Războiul cel Mare, Războiul Națiunilor, denumit, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, Primul Război Mondial, a fost un conflict militar de dimensiuni mondiale. Cronologic, evenimentele s-au desfășurat astfel: în 28 iulie 1914 Imperiul Austro-Ungar a atacat Serbia (în 23 iulie 1914 Austro-Ungaria a dat un ultimatum, apreciat ca inacceptabil pentru un stat suveran, Serbiei – considerată responsabilă pentru atentatul de la Sarajevo, din 28 iunie 1914); în 30 iulie 1914, Rusia, susținând Serbia, decretează mobilizarea generală; în replică, Germania, aliata Austro-Ungariei, declară, la 1 august 1914, război Rusiei și, apoi, o zi mai târziu, la 3 august 1914, Franței; la 4 august 1914 Germania a invadat Belgia, iar Anglia și dominioanele sale au declarat război Germaniei (5 august 1914) ; la rândul său, Austro-Ungaria declară război Rusiei (6 august 1914), iar Serbia, Germaniei (6 august 1914); Franța declară război Austro-Ungariei (11 august 1914), urmată de Anglia (12 august 1914); la 23 august 1914, Japonia declară război Germaniei (prin acest act, conflictul european devine mondial); Turcia declară, la 12 noiembrie 1914, război Triplei Înțelegeri; în 23 mai 1915 Italia declară război Austro-Ungariei; în 27 august 1916 România a intrat în război alături de Antantă (Tripla Înțelegere), iar la 6 aprilie 1917 și Statele Unite ale Americii intră în război împotriva Puterilor Centrale. În 11 noiembrie 1918, la ora 05.00 s-a semnat actul de armistițiu și, astfel, la ora 11.00 dimineața, războiul a luat sfârșit. Combatanții războiului au fost Antanta și Puterile Centrale. Nici un conflict anterior nu a implicat un număr atât de mare de militari și nu a implicat atâtea părți pe câmpul de luptă. În final, acest război a devenit al doilea conflict pe lista celor mai sângeroase conflicte notate de istorie (după Rebeliunea de la Taiping). Douăzeci de ani mai târziu, însă, cel de-al Doilea Război Mondial va face și mai multe victime.

O caracteristică a Primului Război Mondial este folosirea strategică pe scară largă a tranșeelor ca linii de apărare pe Frontul de Vest, acestea întinzându-se de la Marea Nordului până la granița cu Elveția. Mai mult de 9 milioane de persoane au fost ucise pe câmpurile de luptă ale războiului iar, pe lângă acestea, mai mulți și-au pierdut viața în spatele liniilor frontului, datorită lipsei resurselor de bază – mâncare, căldură sau combustibil, mobilizate cu prioritate pentru alimentarea armatelor – și a genocidului comis sub acoperirea numeroaselor războaie civile și conflicte interne (de exemplu, genocidul armean).

Participarea României la Primul Război Mondial cuprinde totalitatea măsurilor și acțiunilor de ordin politic, diplomatic și militar desfășurate de statul român, singur sau împreună cu aliații, între 28 iulie 1914 și 11 noiembrie 1918, în vederea atingerii scopului politic principal al participării la război – realizarea statului național unitar român.

Al Doilea Război Mondial a fost un conflict armat generalizat, la mijlocul secolului al XX-lea, care a mistuit cea mai mare parte a globului, fiind considerat cel mai mare și mai ucigător război neîntrerupt din istoria omenirii. A fost prima oară când un număr de descoperiri tehnice noi, incluzând bomba atomică, au fost folosite la scară largă împotriva militarilor și civililor, deopotrivă. Al Doilea Război Mondial a provocat moartea directă sau indirectă a peste 70 de milioane de oameni, aproximativ 3% din populația mondială de la acea vreme. În plus, multe alte persoane au fost rănite grav, au căpătat infirmități pe viață datorită armelor de foc, bombardamentelor clasice sau nucleare, sau datorită experiențelor militare și medicale inumane la care au fost supuși . S-a estimat că acest război a costat mai mulți bani și resurse decât toate celelalte războaie la un loc, 1.000 de miliarde de dolari la valoarea din 1945, fără a se pune la socoteală sumele cheltuite pentru reconstrucția de după război.

După o perioadă de neutralitate de mai bine de un an (în decursul căreia Regatul României a permis evacuarea guvernului, tezaurului și forțelor poloneze spre Egiptul britanic, dar a pierdut importante teritorii în profitul aliaților de atunci ai Germaniei naziste, anume URSS, Ungaria și Bulgaria), România își schimbă alianțele odată cu sosirea la putere a lui Ion Antonescu. Se aliază cu Puterile Axei în octombrie 1940 și intră în război de partea acestora în iunie 1941, în scopul de a recupera măcar teritoriile răpite de URSS : Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herței. După trei ani și două luni de campanii militare împotriva URSS, care duc armata română până în stepa din nordul Caucazului și înapoi, la data de 23 august 1944, armata sovietică fiind deja în Moldova de nord încă din luna martie, Regele Mihai I își dă acordul pentru înlăturarea prin forță a mareșalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite. În urma refuzului net al lui Antonescu, Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat, iar România a trecut de partea Aliaților. Participarea României la cel de-al Doilea Război Mondial s-a caracterizat, așadar, prin două campanii: cea din est pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei, pierdută, și cea din vest pentru eliberarea Transilvaniei, câștigată. La încheierea războiului, pe planul diplomatic, doar participarea de partea Axei a fost luată la socoteală și România a semnat Tratatul de pace de la Paris (1946) ca stat dușman învins.

Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a coincis, după părerea multor istorici, cu sfârșitul poziției de superputere a Marii Britanii și câștigarea acestei poziții de către Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică. Relațiile dintre cele două noi superputeri mondiale s-au deteriorat neîncetat, încă din timpul războiului, pentru a ajunge la cote deosebit de periculoase în deceniile care au urmat victoriei împotriva nazismului.

Organizația Națiunilor Unite este cea mai importantă organizație internațională din lume. Fondată în 1945, după Al Doilea Război Mondial, are astăzi 194 de state membre. Întemeierea ei a constat din semnarea, de către membrii ei fondatori, a Cărții Organizației Națiunilor Unite. Potrivit acestui document, ONU are misiunea de a asigura „pacea mondială”, „respectarea drepturilor omului”, „cooperarea internațională” și „respectarea dreptului internațional”. Sediul central al organizației este la New York.

Organizația Națiunilor Unite, după aprobarea Consiliului de Securitate, trimite forțe pentru menținerea păcii în regiunile unde un conflict armat a încetat de curând, sau a fost suspendat, pentru a încerca impunerea unor acorduri de pace și pentru a descuraja combatanții de la a relua ostilitățile. Deoarece Organizatia Natiunilor Unite nu are propria forță militară, aceasta este asigurată prin voluntariat de către statele membre.

Convențiile de la Geneva reprezintă ansamblul a patru tratate formulate la Geneva, Elveția, tratate care stabilesc standardele dreptului internațional în ceea ce privește problemele umanitare. Aceste tratate se referă în principal la tratamentul necombatanților și prizonierilor de război. Ele nu au nicio legătură cu problema folosirii armamentului în timp de război, care este acoperită de Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 și de Protocolul de la Geneva din 1925, (care privește folosirea armelor chimice și biologice). Elemente prezente in Noul Cod Penal, in ceea ce priveste infractiunile de razboi, sunt comune dispozitiilor reglementate de Conventiile de la Geneva, asadar acestea reprezinta o baza solida in ceea ce priveste incriminarea si sanctionarea infractiunilor de razboi.

CAPITOLUL II.

ANALIZA INFRACȚIUNILOR DE RĂZBOI

Secțiunea 1. Infractiuni de razboi contra persoanelor

Ca tehnică legislativă, se remarcă faptul că, sub denumirea marginală „Infracțiuni de război contra persoanelor” , au fost reunite în cuprinsul aceluiași articol 14 infracțiuni distincte, având ca trăsături comune, așa după cum reiese din chiar denumirea marginală a textului, desfășurarea unui război, ca timp al comiterii faptelor, și vătămarea unor drepturi fundamentale ale persoanei, ca rezultat al faptelor comise.

In ceea ce priveste obiectul infractiunii, obiectul juridic special este reprezentat de relatiile sociale privitoare la purtarea razboiului in cofnromitate cu normele dreptului international umanitar si a relatiilor sociale privitoare la viata, integritate corporala, sanatate si dreptul la o judecata legala a persoanelor cazute sub puterea inamicului iar obiectul material consta in corpul persoanelor care fac parte din populatia afectata de atac.

In privinta subiectilor acestei infractiuni, subiectul activ poate fi orice persoana, legea necerand o calitate speciala, participatia penala fiind posibila in toate formele sale; subiectul pasiv este reprezentat de una sau de mai multe persoane protejate de dreptul international umanitar. Potrivit textului de lege, in aceasta categorie se incadreaza:

Intr-un conflict armat cu caracter international: persoanele protejate in sensul Conventiilor de la Geneva din 12 august 1949 si al Protocolului Aditional I din 8 iunie 1977, in special ranitii, bolnavii, naufragiatii, prizonierii de razboi si civilii.

Intr-un conflict armat fara caracter international: ranitii, bolnavii, naufragiatii si persoanele care nu participa direct la ostilitati si care se gasesc sub puterea partii inamice.

Intr-un conflict armat cu sau fara caracter international: membrii fortelor armate si combatantii partii inamice, care au depus armele sau care, din orice alta cauza, nu se mai pot apara si care nu se afla sub puterea partii inamice.

Aceste infractiuni se pot comite doar in cadrul unui conflict armat, cu sau fara caracter international.

În primul alineat al articolului 440 al Noului Cod Penal, sunt cuprinse acele fapte care sunt prevăzute în articolul 3 comun Convențiilor de la Geneva și regăsite în articolul 8, paragraful 2, litera a) din Statutul Curții Penale Internaționale.

Incriminarea analizată se prezintă intr-o variantă tip, alineatul1), unde sunt prevăzute 8 fapte distincte, o variantă asimilată, alineatul 2), și două variante atenuate, alineatele 3) și 4), dintre care una cuprinde patru fapte aparte.

Varianta tip constă în comiterea uneia dintre faptele descrise la literele a)-h) de la alineatul 1) al articolului 440 din Noul Cod Penal, în cadrul unui conflict armat, cu sau fară caraacter internațional, asupra uneia sau mai multor persoane protejate de dreptul internațional umanitar.

Sub aspectul laturii obiective, elementul material se prezinta sub forma unor activitati precizate de textul incriminator. Pentru intregirea elementului material al laturii obiective se impune indeplinirea a doua conditii esentiale.

O primă condiție, în lipsa căreia nu se poate vorbi de infracțiuni de război contra persoanelor, este aceea să existe în desfășurare un conflict armat. Conform definiției din Dicționarul explicativ al limbii române, conflictul armat (războiul) reprezintă ciocnirea între două sau mai multe grupuri, categorii sociale sau state, pentru realizarea unor interese economice și politice. Potrivit normei de incriminare, pentru existența infracțiunilor nu interesează dacă conflictul armat existent are caracter internațional sau non-internațional.

Conflictul armat internațional este definit în articolul 2 comun tuturor celor patru Convenții de la Geneva, ca fiind „războiul declarat sau orice alt conflict internațional ivit între doua sau mai multe dintre Înaltele Părți Contractante, chiar dacă starea de război nu este cunoscută de una din ele” , precum și în cazul „ocupației totale sau parțiale a teritoriului unei Înalte Părți Contractante, chiar dacă ocupația nu întâmpină nicio rezistență militară” . Potrivit definiției date în articolul 1 din Protocolul Adițional II la Convențiile de la Geneva din 1977, are caracter non-internațional conflictul care se desfașoară pe teritoriul unui stat, între forțele armate ale acelui stat și forțele armate dizidente sau grupuri armate care controlează o parte a teritoriului statului respectiv.

O a doua condiție înscrisă în norma ce definește varianta tip a incriminării analizate privește subiectul pasiv, care nu poate fi decât „o persoană protejată de dreptul internațional umanitar” . Alineatul 5 al articolului 440 din Noul Cod Penal, ce reprezintă o normă interpretativă, arată care sunt persoanele ce fac parte din această categorie, realizând totodată, o împărțire în raport de tipul de conflict aflat în desfășurare: cu caracter internațional, fără caracter internațional, cu sau fără caracter internațional. Astfel, intră în categoria persoanelor protejate de dreptul internațional umanitar:

persoanele protejate în sensul Convențiilor de la Geneva din 12 august 1949 și al Protocolului Adițional I din 8 iunie 1977, în special răniții, bolnavii, naufragiații, prizonierii de război și civilii (într-un conflict armat cu caracter internațional)

răniții, bolnavii, naufragiații și persoanele care nu participă direct la ostilități și care se găsesc sub puterea părții inamice (într-un conflict armat fără caracter internațional)

membrii forțelor armate și combatanții părții inamice care au depus armele sau care, din orice altă cauză nu se mai pot apăra și care nu se află sub puterea părții inamice (într-un conflict armat cu sau fără caracter internațional)

În prezența celor două condiții arătate, comiterea orcăreia dintre faptele descrise la literele a)-k) de la primul alineat al textului de lege examinat conduce la reținerea unei infracțiuni de război contra persoanelor care se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

În principiu, faptele prin care poate fi realizată varianta tip a incriminării analizate sunt explicitate în norma de incriminare de o manieră care să asigure o corectă interpretare și aplicare a textului de lege. Mai mult, în cazul faptei descrise la litera g) a alineatului 1), legiuitorul a detaliat experiențele medicale neconsimțite și nemotivare și a adăugat elemente de protecție suplimentară a persoanei, și anume prelevarea de țesuturi și organe, respectiv supunerea la metode de tratament nerecunoscute medical.

Urmarea imediata consta in crearea unei stari de pericol pentru populatia civila. De asemenea, pot exista urmari de rezultat, cum ar fi: moartea, vatamarea corporala etc. A diferitelor persoane. Intre urmarea imediata si actiunea faptuitorului trebuie sa existe o legatura de cauzalitate.

Varianta asimilată a alineatului 2) presupune, sub aspectul elementului material al laturii obiective, două modalități alternative de realizare, respectiv acțiunea de recrutare sau încorporarea minorilor care nu au împlinit vârsta de 15 ani în forțele armate sau în grupuri armate și acțiunea de determinare a acestora, prin orice mijloace, să participe ostil la activitați. Pedeapsa prevazuta de lege pentru aceasta varianta este, ca si in cazul variantei tip, detențiunea pe viață sau închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

În alineatul 3) al articolului 440 al Noului Cod Penal este prevăzută prima formă atenuată a incriminării analizate, care presupune fapta de rănire a unui membru al forțelor armate inamice sau a unui combatant al părții inamice după ce acesta s-a predat fără condiții sau care a fost scos din luptă în orice mod. Și în cazul acestei variante normative, condiția de timp prevede ca fapta să fie comisă în cadrul unui conflict armat cu sau fără caracter internațional, pedeapsa pentru aceasta fiind închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Rănirea înseamnă atingerea adusă sub orice formă integrității fizice a unei persoane, care, în cazul infracțiunii analizate, trebuie să aibă calitatea de membru al forțelor armate inamice sau combatant al părții inamice, care s-a predat sau a fost scos din luptă într-un alt mod.

Infracțiunea corespunde prevederilor articolului 8 paragraful 2, litera b), punctul VI din Statutul Curții Penale Internaționale și articolul 85 paragraful 3, litera e) din Protocolul Adițional I la Convențiile de la Geneva. Protecția oferita de Noul Cod Penal român este mai largă atât din perspectiva conflictului – nu doar cu caracter internațional, cum prevede Statutul Curții Penale Internaționale -, cât și a persoanei, care nu trebuie să se fi predat obligatoriu necondiționat, poate chiar să nu se fi predat, dacă este scos din luptă.

În alineatul 4) al aticolului 440 al Noului Cod Penal este prevăzută cea de-a doua variantă atenuată, care încorporează în conținutul sau 4 fapte distincte ce pot fi comise doar în cadrul unui conflict armat cu caracter internațional și se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Prin condiția de timp, această variantă atenuantă se deosebește de celelalte trei variante (tip, asimilată și atenuată), în cazul cărora faptele se comit în cadrul unui conflict armat cu sau fară caracter internațional.

Sub aspectul laturii subiective, toate infracțiunile prevăzute în cuprinsul articolului 440 al Noului Cod Penal se comit cu forma de vinovăție a intenției, care poate fi directă sau indirectă. În cazul faptelor descrise la alineatul 1), literele d) și g), dat fiind că făptuitorul urmărește un scop special, acela al modificării compoziției etnice a unei populații, respectiv al realizării al unui transplant, credem că intenția nu poate fi decât directă.

Infracțiunile de război contra persoanelor sunt pedepsite și atunci când au rămas în forma tentativei – articolul 445 din Noul Cod Penal, consumarea infractiunii avand loc in momentul realizarii oricarei modalitati prevazute de lege.

Secțiunea 2. Infracțiuni de război contra proprietății și altor drepturi

În cuprinsul articolului examinat sunt incriminate două fapte distincte, dintre care cea din primul alineat urmărește să protejeze dreptul de proprietate, iar cea din alineatul 2) vizează protejarea acțiunilor în justiție.

In ceea ce priveste obiectul infractiunii, obiectul juridic special este reprezentat de relatiile sociale privitoare la protejarea dreptului de proprietate si a actiunilor in justitie in cadrul unui conflict armat.

În varianta normativă de la alineatul 1) al articolului 441 din Noul Cod Penal, infracțiunea are și un obiect material format din bunurile (mobile sau imobile, proprietate publică sau privată) ce aparțin părții inamice și care se află pe teritoriul ocupat de puterea căreia îi aparține făptuitorul. Un astfel de obiect nu poate avea fapta prevăzută la alineatul 2) întrucât, în acest caz, acțiunea făptuitorului vizează drepturi în justiție.

În lipsa prevederii unei calități speciale pentru subiectul activ, infracțiunea poate fi comisă de orice persoană care aparține părții implicate în război ce a ocupat terenul pe care se găsesc bunurile. Totuși, în cazul faptei de la alineatul 2, subiectul activ nu poate fi decât o persoană care, într-un teritoriu pe care se desfășoară un conflict armat, este învestită cu acea autoritate ce îi dă puterea de a declara stinse, suspendate sau inadmisibile în justiție drepturile și acțiunile resortisanților părții inamice si de a impune o masura sau restrictile legala cu caracter discriminatoriu privind exercitarea unui drept in justitie.

Participatia penala este posibila in toate formele sale, insa pentru existenta coautoratului la infractiunea prevazuta in alineatul 2 este necesar ca toate persoanele sa indeplineasca calitatea prevazuta de lege.

Subiectul pasiv reprezentat de persoana fizica sau juridica jefuita sau careia ii apartine bunul, actiunea sau dreptul in justitie ce face obiectul actiunii ce constituie element material.

Aceste infractiuni se pot savarsi doar in cadrul unui conflict armat, cu sau fara caracter international (prima varianta a infractiunii), insa obligatoriu cu caracter international pentru a doua infractiune asimilata.

Sub aspectul laturii obiective, fapta de la alineatul 1 se poate realiza prin comiterea uneia dintre cele patru acțiuni alternative enumerate în textul de incriminare, și anume distrugerea, jefuirea, însușirea și rechiziționarea de bunuri. Rechiziția de bunuri este o măsura cu caracter excepțional care se aplică, de regulă, în timp de război, prin care statul obligă cetățenii să își cedeze temporar bunurile lor mobile sau imobile. În înțelesul normei de incriminare examinate, rechiziția semnifică obligarea cetățenilor părții beligerante ocupate să cedeze temporar bunurile lor forțelor armate ocupante. Distrugerea, jefuirea și însușirea de bunuri au înțelesul activităților ce caracterizează infracțiunile contra patrimoniului, doar că, în cazul incriminării examinate, contextul în care sunt comise este cu totul diferit. Condiția esențială, în absența căreia nu se poate vorbi de existența infracțiunii de război contra proprietății și altor drepturi, este aceea ca oricare dintre acțiunile alternative să fie realizată în cadrul unui conflict armat cu sau fără caracter internațional.

Atunci când fapta se realizează prin distrugere, însușire sau jefuire, textul de incriminare prevede întrunirea cumulativă a două cerințe, respectiv să fie încălcare regulile de drept internațional și acțiunea să nu fie determinată de necesități militare, adică să nu existe o nevoie stringentă care să decurgă din operațiile de război și fără de care acestea să nu poată continua a fi realizate. Această variantă se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

În varianta normativă de la alineatul 2), fapta se realizează printr-o acțiune de declarare ca fiind stinse, suspendate sau inadmisibile în justiție drepturile și acțiunile tuturor resortisanților statului al cărui teritoriu a fost ocupat sau ale unei părți importante a acestora. De această dată, fapta trebuie comisă doar în cadrul unui conflict militar cu caracter internațional. De asemenea, și în cazul acestei variante, pedeapsa prevăzută de lege o reprezintă închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Urmarea imediata pentru prima varianta a infractiunii consta in rezultatul material specific fiecareia dintre actiunile ce pot constitui in mod alternativ elementul material al infractiunii din aceasta varianta. Pentru a doua varianta a infractiunii, urmarea imediata este reprezentata de starea de pericol ce se creaza cu privire la posibilitatea valorificarii in justitie a drepturilor sau actiunilor resortisantilor partii inamice. Intre actiunea faptuitorului si urmarea imediata, trebuie sa existe o legatura de cauzalitate.

In textul de lege sunt prevazute doua infractiuni, dupa cum se refera la proprietate sau la alte drepturi.

Din punctul de vedere al laturii subiective, incriminarea analizată se comite cu forma de vinovăție a intenției, în oricare dintre formele sale, directă sau indirectă.

Infracțiunile de război contra proprietății și altor drepturi pot prezenta forma imperfectă a tentativei, iar legea prevede sancționrea acesteia – articolul 445 din Noul Cod Penal.

Consumarea are loc în momentul în care, fiind realizată acțiunea de distrugere, însușire, jefuire, rechiziționare sau declarare, se produce și rezultatul specific (distrugerea bunului, deposedarea de bun ori vătămarea unor drepturi sau interese legitime).

Secțiunea 3. Infracțiuni de război contra operațiunilor umanitare și emblemelor

Incriminarea prevăzută la articolul 442 din Noul Cod Penal protejează operațiunile umanitare, inclusiv persoanele care participă la ele, precum și semnele distinctive prevăzute de Convențiile de la Geneva, steagul de parlamentare, drapelul, insignele militare sau uniforma inamicului ori ale unor forțe care participă la misiuni de menținere a păci.

In ceea ce priveste obiectul infractiunii, obiectul juridic special este reprezentat, pe de-o parte, de relatiile sociale privitoare la protectia juridica acordata operatiunilor umanitare pe timpul unui conflict armat, cu sau fara caracter international, iar pe de alta parte, de relatiile sociale ce privesc utlizarea cu drept a unor embleme ce se bucura, de asemenea, de protectie juridica internationala. In subsidiar, putem intalni si un obiect juridic adiacent ce consta in viata, integritatea corporala sau sanatatea uneia sau a mai multor persoane.

Obiectul material poate consta in corpul persoanelor, in instalatii, materialul, unitatile sau vehiculele, cladirile, unitatile sanitare sau mijloacele de transport sanitare ce se bucura de protectia juridica internationala, precum si insemnele distinctive prevazute de Conventiile de la Geneva, steagul de parlamentare, drapelul, insignele militare sau uniforma inamicului ori ale Organizatiei Natiunilor Unite.

In privinta subiectulor infractiunii, subiectul activ poate fi orice persoana, legea necerand o calitate speciala, participatia penala fiind posibila in toate formele sale, iar subiectul pasiv este reprezentat de persoana fizica sau juridica, sau chiar de statul caruia ii apartin persoanele, cladirile, vehiculele, emblemele si in general, toate acele entitati materiale ce pot constitui obiectul material al acestor infractiuni.

Aceasta infractiune se poate comite doar in cadrul unui conflict armat, cu sau fara caracter international.

Sub denumirea ,,infracțiuni de război contra operațiunilor umanitare și emblemelor,, au fost incluse în cuprinsul articolului 442 din Noul Cod Penal două fapte distincte, respectiv declanșarea unui atac împotriva operațiunilor militare – alineatul 1) – și folosirea frauduloasă a unor semne distinctive – alineatul 2) – . Întrucât fac parte din categoria infracțiunilor de război, oricare dintre cele două fapte presupune existența unui conflict armat cu sau fără caracter internațional.

Fapta de declanșare a unui atac împotriva operațiunilor militare are două modalități alternative de realizare. Astfel, într-o primă modalitate, atacul declanșat vizează personalul, instalațiile, materialul, unitățile sau vehiculele care participă la o misiune de ajutor umanitar ori la o misiune de menținere a păcii, conform Cartei Națiunilor Unite. Ca o condiție pentru existența infracțiunii, este necesar ca misiunea umanitară, respectiv misiunea de menținere a păcii să beneficieze de protecția pe care dreptul internațional umanitar o garantează civililor sau bunurilor cu caracter civil. Această variantă a infracțiunii se pedepsește cu închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

În cea de-a două modalitate, atacul declanșat privește persoalul, clădirile, unitățile sanitare sau mijloacele de transport sanitare, care utilizează semnele distinctive prevăzute de Convențiile de la Geneva.

Fapta de la alineatul 2) presupune utilizarea, fără drept, a semnelor distinctive prevăzute de Convențiile de la Geneva, steagul de parlamentare, drapelul, insignele militare sau uniforma inamicului ori ale Organizației Națiunilor Unite, situație în care făptuitorul profită de ,,scutul,, oferit de aceste semne. Pentru existența infracțiunii, este necesar ca acțiunea de folosire fără drept a semnelor distinctive să aibă ca rezultat moartea sau vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane. Pedeapsa prevazută de lege pentru această faptă este închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Potrivit dispozitiilor dreptului international umanitar, unitatile sanitare vor fi intotdeauna respectate si protejate si nu vor face obiectul atacurilor. Protectia unitatilor sanitare civile nu poate inceta decat daca acestea sunt utilizate pentru a se comite, in afara destinatiei lor umanitare, acte daunatoare inamicului. Totusi, protectia va inceta numai dupa o somatie care va fixa, de cate ori este cazul, un termen rezonabil si care a ramas fara rezultat. Nu vor fi considerate acte daunatoare inamicului faptul ca personalul unitatii este inzestrat cu arme usoare individuale pentru propria sa aparare sau pentru apararea ranitilor si a bolnavilor aflati in ingrijire, faptul ca unitatea este pazita de un pichet, de santinele sau de o escorta, faptul ca in unitate se afla arme portative si munitii luate de la raniti si bolnavi si care nu au fost inca predate serviciului competent, ori faptul ca membri ai fortelor armate sau alti combatanti se afla in aceste unitati din ratiuni medicale.

In nicio imprejurare, unitatile sanitare nu trebuie sa fie utilizate pentru a se incerca sa se puna la adapost de atacuri obiective militare. De fiecare data cand aceasta va fi posibil, partile la conflict vor veghea ca unitatile sanitare sa fie situate in asa fel incat atacurile impotriva obiectivelor militare sa nu puna in pericol aceste unitati sanitare.

Atacul declansat impotriva personalului, cladirilor, unitatilor sanitare sau mijloacelor de transport sanitare realizeaza elemente constitutive ale infractiunii prevazute in alineatul 1, litera b).

Potrivit dispozitiilor dreptului international umanitar, fiecare parte la conflict trebuie sa se straduiasca sa faca in asa fel ca personalul sanitar si religios, precum si unitatile si mijloacele de transport sanitare sa poata fi identificate. Fiecare parte la conflict trebuie, totodata, sa se straduiasca sa adopte si sa puna in aplicare metode si proceduri permitand identificarea unitatilor si mijloacelor de transport sanitare care utilizeaza semnul distinctiv si semnale distinctive. In teritoriile ocupate si in zonele in care luptele se desfasoara sau este posibil sa se desfasoare, personalul sanitar civil si personalul religios civil se vor face recunoscuti, ca regula generala, cu ajutorul semnului distinctiv si al unei carti de identitate, atestand statutul lor.

Urmarea imediata pentru prima varianta a infractiunii consta in starea de pericol cu privire la protectia acordata categoriilor de persoane la care se refera infractiunea si mijloace de interventie si ajutor umanitar. In subsidiar, putem intalni si urmari materiale constand in moartea unor persoane sau nimicirea bunurilor. Pentru a doua varianta a infractiunii, urmarea imediata este reprezentata de starea de pericol cu privre la utilizarea cu drept a semnelor instinctive prevazute de Conventiile de la Geneva, a steagului de parlamentare, drapelului, insignelor militare sau uniformei inamicului ori ale Organizatiei Natiunilor Unite si, in subsidiar, de moartea sau vatamarea corporala a uneia sau mai multor persoane, fara de care consumarea infractiunii nu poate avea loc. Intre actiunea faptuitorului si urmarea imediata trebuie sa existe o legatura de cauzalitate.

In textul de lege sunt prevazute mai multe modalitati normative, pentru fiecare fapta in parte. Fiecareia ii corespunde o multitudine de modalitati faptice.

Forma de vinovăție cu care acționează făptuitorul este intenția directă sau indirectă.

Tentativa, în cazul infracțiunilor de război contra operațiunilor umanitare și emblemelor, este posibilă, iar legea prevede sancționarea ei – articolul 445 din Noul Cod Penal-.

Consumarea are loc în momentul în care se produce urmarea socialmente periculoasă.

Secțiunea 4. Utilizarea de metode interzise în operațiunile de luptă

Infracțiunea prevăzută la articolul 443 din Noul Cod Penal reprezintă o incriminare nouă, fără corespondent în vechea lege penala generală. Aceasta cuprinde acele fapte de încălcare a regulilor de purtare a unui coflict armat urmat ca urmare a utilizării unor metode de luptă ce sunt interzise de regulile de drept internațional.

In ceea ce priveste obiectul infractiunii, obiectul juridic special este reprezentat de relatiile sociale privitoare la purtarea razboiului cu respectarea in tocmai a regulilor de drept umanitar edicate in acest scop, ceea ce presupune interzicerea folosirii in operatiunile de lupta a anumitor metode de purtare a confilctului armat.

Infracțiunea se prezintă într-o variantă tip – alineatul 1) – și o variantă atenuată – alineatul 2) – , principala diferență dintre acestea fiind dată de faptul că, la varianta tip, acțiunile interzise de norma de incriminare se răsfrâng negativ asupra persoanei ori asupra bunurilor, în timp ce la varianta asimilată folosirea mijloacelor de luptă interzise se răsfrânge asupra mediului înconjurător.

Infracțiunea analizată privește relațiile sociale impuse de normele dreptului internațional referitoare la conflictele militare, norme care interzic utilizarea în operațiile de luptă a metodelor care aduc atingere populației civile, altor persoane protejate de normele dreptului internațional umanitar, integrității bunurilor sau mediului înconjurător.

Obiectul material al incriminării analizate îl constituie corpul persoanelor ucise, ranite sau a caror sanatate este pusa in pericol sau bunurile protejate de dreptul umanitar împotriva cărora se îndreaptă atacul militar declanșat/desfășurat prin utilizarea de metode ce sunt interzise în operațiunile militare.

Infracțiunea supusă examinării de față poate fi comisă de orice persoană, textul de incriminare neprevăzând vreo calitate specială necesar a fi deținută de subiectul activ nemijlocit. Prin specificul acțiunilor ce realizează latura obiectivă a infracțiunii, se poate reține că subiect activ nu poate fi decât o persoană care ia parte activ la lupta dintre forțele implicate în conflict. De asemenea, în cazul faptei de la alineatul 1), litera f), subiect activ nemijlocit nu poate fi decât o persoană cu o anumită autoritate, ce are printre atreibuțiile sale pe cele de comandă. Infractiunea de utilizare de metode interzise în operațiunile de luptă poate fi realizată cu participație penală în oricare dintre formele sale, coautorat, instigare și complicitate. Pedeapsa prevăzută de lege pentru varianta tip a acestei infracțiuni este închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Subiectul pasiv este reprezentat de persoana fizica sau juridica, sau chiar de statul caruia ii apartin persoanele, cladirile, vehiculele, emblemele si in general toate acele entitati materiale ce pot constitui obiectul material al acestei infractiuni.

Elementul material al laturii obiective presupune comiterea, în cadrul unui conflict armat, cu sau fără caracter internațional, in mod alternativ, din mai multe actiuni limitativ enumerate de textul de lege, acestea concretizandu-se, cu titlul de exemplu, in declansarea unui atac, utilizarea unei persoane, uciderea, ranirea unei persoane in altfel de conditii decat cele unanim admise de regulile dreptului umanitar in purtarea razboiului. Acțiunile descrise în norma de incriminare națională au fost preluate din articolul 8, paragraful 2 din Statutul Curții Penale Internaționale și articolul 85 din Protocolul Adițional I la Convențiile de la Geneva.

Metodele interzise de lupta sunt incriminate atat in cadrul unui conflict intern, cat si in cadrul unui conflict cu caracter international.

Actiunile care constituie variante alternative de savarsire a infractiunii in variantele prevazute in alineatul 1 sunt urmatoarele:

A. Declanseaza un atac prin mijloace militare impotriva populatiei civile sau a unor civili care nu participa direct la ostilitati;

In vederea asigurarii respectarii si protectiei puplatiei civile si a bunurilor cu caracter civil, partile la conflict trebuie intotdeauna sa faca o diferentiere intre populatia civila si combatanti ca si intre bunurile cu caracter civil si obiectivele militare si, in consecinta, sa dirijeze operatiunile lor numai impotriva obiectivelor militare. Nici populatia civila ca atare, nici persoanele civile nu vor trebui sa faca obiectul atacurilor. Sunt interzise actele sau amenintarile cu violenta a caror scop principal este de a raspandi teroarea in populatia civila. Persoanele civile se bucura de protectie, in afara de cazul cand participa direct la ostilitati si numai pe durata acestei participari.

Potrivit dreptului international umanitar, prin atac se intelege actele de violenta impotriva adversarului, fie ca aceste acte sunt ofensive sau defensive. Dispozitiile referitoare la atac se aplica tuturor atacurilor, oricare ar fi teritoriul in care au loc, inclusiv pe teritoriul national apartinand unei parti la conflict, dar care se afla sub controlul unei parti adverse. Dispozitiile se aplica oricarei operatiuni terestre, aeriene sau navale care poate sa afecteze pe pamant populatia civila. In plus, ele se aplica tuturor atacurilor navale aeriene indreptate contra unor obiective pe pamant, daca nu afecteaza in alt fel regulile de drept international aplicabile la conflictele armate pe mare sau in aer.

Esential pentru existenta infractiunii in aceasta modalitate de comitere este ca atacul sa se desfasoare prin mijloace militare, adica utilizand armament careia nu ii poate rezista o populatie necombatanta (avioane si nave de lupta, blindate, artilerie grea, arme militare automate, grenade etc.).

De asemenea, atacul trebuie indreptat impotriva unei populatii civile sau a unor civili care nu participa direct la ostilitati.

Populatia civila constituie toate persoanele civile. Persoana civila este persoana care nu face parte din fortele armate sau nu este combatant. Sunt considerate persoane civile si persoanele care insotesc fortele armate, fara a fi efectiv membrilor acestora, cum ar fi membrii civili ai echipajelor avioanelor militare, corespondentii de razboi, contractorii, membrii detasamentelor de munca sau serviciilor responsabile cu aprovizionarea fortelor armate, cu conditia ca acestea sa fie autorizate de fortele armate pe care le insotesc, care trebuie sa le ofere in acest scop documente de identificare, precum si membrii echipajelor, inclusiv comandantii, pilotii si ucenicii marinei comerciale si echipajele aeronavelor civile ale partilor in conflict, care nu beneficiaza de un tratament mai favorabil in temeiul oricaror alte dispozitii de drept international. Nu sunt considerate persoane civile, ci combatanti, locuitorii unui teritoriu neocupat, care, la aparitia inamicului, se inarmeaza in mod spontan pentru a rezista fortelor invadatoare, fara sa fi avut un timp pentru a se forma in unitati armate regulate, cu conditia ca acestea sa transporte armele in mod deschis si sa respecte legile si obiceiurile razboiului.

B. Declanseaza un atac prin mijloace militare impotriva bunurilor civile protejate ca atare de dreptul international umanitar, in special cladiri consacrate cultului religios, invatamantului, artei, stiintei, actiunilor caritabile, monumentelor istorice, spitalelor, locurilor unde bolnavii sau ranitii sunt adunati, precum si impotriva oraselor, satelor, locuintelor sau cladirilor neaparate ori zonelor demilitarizate sau asupra instalatiilor ori echipametelor ce contin substante periculoase, in masura in care acestea nu sunt folosite ca obiective militare.

Atacul desfasurat trebuie sa indeplineasca conditiile mentionate la punctul A, numai ca de aceasta data atacul nu se mai indreapta impotriva unei populatii civile, ci impotriva unor bunuri de un deosebit interes pentru populatia pe teritoriul careia se desfasoara conflictul armat, dar si pentru omenire, in general.

Potrivit regulilor dreptului international umanitar, bunurile cu caracter civil nu vor face obiectul nici al atacurilor si nici al represaliilor. Sunt bunuri cu caracter civil toate bunurile care nu sunt obiective militare. Atacurile vor fi strict limitate la obiectivele militare.

De asemenea, este interzis, potrivit acelorasi prevederi, sa se comita orice act de ostilitate indreptat impotriva monumentelor istorice, operelor de arta sau lacasurilor de cult care constituie patrimoniu cultural sau spiritual al popoarelor. De asemenea, este interzis sa se utilizeze aceste bunuri in sprijinul efortului militar ori sa se faca din aceste bunuri obiect de represalii.

Sunt, de asemenea, interzise atacurile militare impotriva localitatilor neaparate. Autoritatile competente ale unei parti la conflict vor putea sa declare localitate neaparata orice loc populat care se afla in apropierea sua in interiorul unei zone in care fortele armate sunt in contact si care este deschis ocupatiei de catre o parte adversa. O astfel de localitate trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: toti combatantii, precum si armamentul si materialele militare mobile vor trebui sa fi fost evacuate; sa nu se dea o intrebuintare ostila instalatiilor sau obiectivelor militare fixe; autoritatile si populatia nu vor comite acte de ostilitate; sa nu se intreprinda nicio activitate in sprijinul operatiunilor militare. Prezenta, in aceasta localitate, a persoanelor special protejate de catre dreptul international umanitar si a fortelor de politie patrate cu unicul scop al mentinerii ordinii publice nu este contrara indeplinirii conditiilor privind localitatea neaparata.

Nu sunt permise, potrivit prevederilor dreptului international umanitar, nici atacurile armate asupra zonelor demilitarizate. Acest statut este oferit anumitor zone prin acord intre partile in conflict. Conditiile pentru acordarea statutului de zona demilitarizata sunt aceleasi cu cele pentru localitati neaparate. In plus, trebuie sa fi incetat orice activitate legata de efortul militar.

In sfarsit, nu sunt permise atacurile militare asupra instalatiilor sau echipamentelor ce contin substante periculoase (spre exemplu, barajele, digurile si centralele nucleare de producere a energiei elecrice). Partile la conflict se vor stradui sa nu amplaseze obiective militare in apropierea lucrarilor sau instalatiilor periculoase. Cu toate acestea, instalatiile construite cu singurul scop de a apara lucrarile sau instalatiile protejate impotriva atacurilor sunt autorizate si nu trebuie sa constituie ele insele obiect al atacurilor, cu conditia sa nu fie utilizate in ostilitati, cu exceptia actiunilor defensive necesare pentru a raspunde atacurilor impotriva lucrarilor sau instalatiilor protejate si ca armamentul lor sa fie limitat la armele care nu pot servi decat la respingerea unei actiuni inamice impotriva lucrarilor sau instalatiilor protejate. Pentru a facilita identificarea bunurilor ce contin substante periculoase, partile la conflict vor putea sa le marcheze cu un semn special constand dintr-un grup de trei cercuri colorat portocaliu intens, dispuse pe aceeasi axa. Absenta unei astfel de semnalizari nu scuteste partile la conflict de obligatiile mentionate mai sus.

Conditia pentru protejarea tuturor acestor bunuri este ca ele sa nu constituie obiective militare. In ceea ce priveste bunurile, obiectivele militare sunt limitate la bunurile care, prin natura lor, prin amplasare, destinatie sau utilizare, aduc o contributie efectiva la actiunea militara si a caror distrugere, totala sau partiala, capturare sau neutralizare, in imprejurarile date, ofera un avantaj militar precis. In caz de indoiala, un bun care este, normal, afectat unei utilizari civile, cum ar fi un lacas de cult, o casa, un alt tip de locuinta sau o scoala, este prezumat a nu fi utilizat in vederea aducerii unei contributii efective la actiunea militara.

C. Desfasoara un atac prin mijloace militare, stiind ca el va cauza pierderi de vieti omenesti in randul populatiei civile, raniri ale persoanelor civile, distrugeri de bunuri cu caracter civil, care ar fi vazdit disproportionate in raport cu ansamblul avantajului militar si direct ateptat.

Astfel de atacuri sunt numite in dreptul international umanitar atacuri fara discriminare. Prin expresia "atacuri fara discriminare" se inteleg: atacuri care nu sunt indreptate impotriva unui obiectiv militar determinat; atacuri in care se folosesc metode si mijloace de lupta care nu pot fi indreptate impotriva unui obiectiv militar determinat sau atacuri in care se folosesc metode sau mijloace de lupta ale caror efecte nu pot fi limitate si care sunt, in consecinta, in fiecare din aceste cazuri, capabile sa loveasca, fara deosebire, obiective militare si persoane civile sau bunuri cu caracter civil. Vor fi, intre altele, considerate ca efectuate fara discriminare urmatoarele tipuri de atacuri: atacurile prin bombardament, oricare ar fi metodele sau mijloacele utilizate, care trateaza ca un obiectiv militar unic un anumit numar de obiective militare net distantate si distincte, situate intr-un oras, sat sau in orice zona continand o concentratie analoga de persoane civile sau de bunuri cu caracter civil; atacurile de la care se poate astepta ca sa cauzeze incidental pierderi de vieti omenesti la populatia civila, ranirea de persoane civile, pagube bunurilor cu caracter civil sau o combinatie a acestor pierderi si pagube, care ar fi excesive in raport cu avantajul militar concret si direct asteptat.

Pentru a evita atacurile nediscriminatorii, dreptul international umanitar impune anumite obligatii combatantilor: sa faca tot ceea ce este practic, posibil pentru a verifica faptul ca obiectivele de atac sa nu fie nici persoane civile, nici bunuri cu caracter civil si nu beneficiaza de o protectie speciala, ci ca acestea sunt obiective militare; sa ia toate masurile de precautie posibile, din punct de vedere practic, in ceea ce priveste alegerea mijloacelor si metodelor de atac, in vederea evitarii si, in tot cazul, a reducerii la minimum a pierderii de vieti omenesti in cadrul populatiei civile, a ranirii persoanelor civile si a producerii de pagube la bunurile cu caracter civil, care ar putea fi cauzate incidental; sa se abtina de la lansarea unui atac de la care se poate astepta ca va cauza incidental pierderi de vieti omenesti in randurile populatiei civile, ranirea persoanelor civile, pagube in bunuri cu caracter civil sau o combinatie a acestor pierderi si pagube care ar fi excesive in raport cu avantajul militar concret si direct asteptat.

Un atac trebuie sa fie anulat sau intrerupt atunci cand reiese ca obiectivul sau nu este militar sau ca aceasta beneficiaza de o protectie speciala sau cand se poate astepta ca atacul sa cauzeze, incidental, pierderi de vieti omenesti in randul populatiei civile, ranirea persoanelor civile, pagube bunurilor cu caracter civil, sau o combinatie a acestor pierderi si pagube care ar fi excesive in raport cu avantajul militar concret si direct asteptat.

Sunt interzise chiar si atacurile asupra lucrarilor sau instalatiilor periculoase care constituie obiective militare, daca astfel de atacuri pot provoca eliberarea acestor forte si, in consecinta, pot cauza pierderi importante populatiei civile. Protectia speciala nu poate inceta decat daca sunt utilizate in alte scopuri decat functionarea normala si pentru sprijinul regulat, important si direct al operatiunilor militare si daca aceste atacuri reprezinta singurul mijloc practic de a face sa inceteze acest sprijin. In caz de atac, trebuie luate toate masurile de precautie posibile pentru a evita ca fortele periculoase sa fie eliberate.

In cazul atacurilor care pot afecta populatia civila, trebuie lansat, in timp util si prin mijloace eficace, un avertisment, afara de cazul cand circumstantele nu permit aceasta.

Atunci cand este posibila alegerea intre mai multe obiective militare pentru a se obtine un avantaj militar echivalent, trebuie sa se aleaga obiectivul pentru care se poate astepta ca atacul sa prezinte pericolul cel mai mic pentru persoanele civile sau pentru bunurile cu caracter civil.

D. Utilizeaza o persoana protejata de dispozitiile dreptului international umanitar pentru a evita ca anumite puncte, zone sau forte militare sa devina tinta a operatiunilor militare ale partii inamice.

Conform alineatului 1, litera d), este interzisa utilizarea unei persoane protejate pe post de "scut uman" pentru a asigura apararea anumitor zone militare. Zonele militare sunt definite la alineatul 1, litera c), iar persoanele protejate de dispozitiile dreptului international umanitar sunt definite cu ocazia analizarii infractiunilor de razboi contra persoanelor (articolul 440 din Noul Cod Penal).

E. Utilizeaza, ca metoda de purtare a razboiului, infometarea deliberata a civililor, privandu-i de bunurile indispensabile supravieturirii sau impiedicand, cu incalcarea dispozitiilor dreptului international umanitar, primirea ajutarelor destinate acestora.

Potrivit prevederilor dreptului international umanitar, este interzisa infometarea civililor ca metoda de razboi. De asemenea, este interzis de a se ataca, a se distruge, a lua sau a scoate din uz bunuri indispensabile supravietuirii populatiei civile, cum ar fi proviziile alimentare si zonele agricole in care acestea se produc, recoltele, vitele, instalatiile si rezervele de apa potabila si lucrarile de irigatii, in scopul de a lipsi, ca urmare a valorii lor de subzistenta populatia civila sau partea adversa, oricare ar fi motivatia de la care se porneste, fie pentru a infometa persoanele civile, a provoca deplasarea acestora sau pentru oricare alt motiv. Nu sunt interzise astfel de atacuri atunci cand bunurile distruse, luate sau scoase din uz sunt folosite de catre partea adversa pentru subzistenta numai a membrilor fortelor sale armate ori in alte scopuri decat aceasta aprovizionare, dar ca sprijin direct al unei actiuni militare, cu conditia ca totusi sa nu angajeze, in niciun caz, impotriva acestor bunuri, actiuni de la care s-ar putea astepta ca sa lase populatiei civile atat de putina hrana sau apa incat ea sa fie supusa infometarii sau fortata sa se deplaseze.

Infractiunea se poate comite in modalitatea descrisa la alineatul 1, litera e) nu numai prin atacarea, distrugerea, luarea sau scoaterea din uz a bunurilor indispensabile supravietuirii, dar si prin impiedicarea ca ajutoarele umanitare destinate civililor sa ajunga la acestia.

F. Declara sau ordona ca nu va exista indurare pentru invinsi.

Regulile dreptului international umanitar interzis uciderea sau ranirea persoanelor scoase din lupta, a celor care doresc sa se predea sau a prizonierilor de razboi. De aceea, este interzis a se ordona sa nu existe supravietuitori, a ameninta cu aceasta adversarul sau de a conduce ostilitatile in functie de aceasta decizie. Aceasta metoda de purtare a razboiului este de natura a crea teroare in randul fortelor inamice, dar si de a determina la ferocitate si disperare in lupta, stiind ca au foarte mult de pierdut in cazul infrangerii.

G. Ucide sau raneste, prin viclenie, un membru al fortelor armate inamice sau un combatant al fortelor inamice.

In regulile ce guverneaza conflictele armate, atat interne cat si internationale, este interzisa perfidia ca metoda de lupta. Constituie perfidie actele care fac apel, cu intentie de inselare, la buna credinta a unui adversar, pentru a-l face sa creada ca are dreptul sa primeasca sau obligatia sa acorde protectia prevazuta in regulile dreptului international aplicabil la conflictele armate. Actele urmatoare constituie exemple de perfidie: simularea intentiei de a negocia sub acoperirea steagului de parlamentare sau simularea predarii; simularea unei incapacitati datorita ranilor sau bolii; simularea posedarii statutului de civil sau de necombatant; simularea posedarii unui statut protejat utilizand semne, embleme sau uniforme ale Natiunilor Unite ale statelor neutre sau ale altor state care nu sunt parti la conflict.

Aceasta infractiune se retine numai in cazurile care nu sunt acoperite de prevederile articolului 442, alineatul 2 din Noul Cod Penal, intre cele doua prevederi realizandu-se un concurs de texte.

Stratageme de razboi nu sunt interzise. Constituie stratageme de razboi actele care au drept scop sa induca in eroare un adversar sau de a-l face sa comita imprudente, dar care nu incalca nicio regula de drept international aplicabil in conflictele armate si care, nefacand apel la buna-credinta a adversarului in ceea ce priveste protectia prevazuta de acest drept, nu sunt perfide. Actele urmatoare sunt exemple de stratageme de razboi: folosirea camuflajelor, a momelilor, a operatiunilor simulate si a informatiilor false.

H. Utilizeaza bunurile culturale protejate ca atare de dreptul international umanitar, in special monumente istorice, cladiri consacrate cultului religios, invatamantului, artei sau stiintei, pentru declansarea unui atac prin mijloace militare impotriva partii inamice.

Conform alineatului 1, litera f), este interzisa utilizarea bunurilor culturale protejate care vizeaza monumente istorice, cladiri ale vreunui cult religios, invatamantului etc., pentru pornirea unui atac folosindu-se diferite operatiuni militare contra partii inamice.

Potrivit alineatului 2, varianta atenuata a acestei infractiuni consta in desfasurarea unui atac prin mijloace militare, in cadrul unui conflict armat cu caracter international, stiind ca el va cauza mediului inconjurator daune extinse, de durata si grave, care ar fi vadit disproportionate in raport cu ansamblul avantajului militar concret si direct asteptat.

Prevederile dreptului international umanitar instituie obligatia ca razboiul sa fie purtat veghind la protejarea mediului inconjurator natural impotriva daunelor intinse, de durata si grave. Aceasta protectie include interdictia de a utiliza metode de lupta concepute pentru a cauza sau de la care se asteapta sa cauzeze asemenea pagube mediului inconjurator natural si sa compromita, prin urmare, sanatatea sau supravietuirea populatiei. De asemenea, atacurile cu titlu de represalii indreptate impotriva mediului inconjurator natural sunt interzise.

Incriminarea vizeaza doar conflictul armat cu caracter international, dreptul international cutumiar nefiind inca suficient consolidat pentru a extinde sfera protectiei si la alte conflicte.

Pornind de la realitatea că dreptul internațional cutumiar nu face distincție între tipul conflictului, reținând că protecția este necesară în ambele situații, Noul Cod Penal oferă o protecție mai largă decât cea din Statut. Astfel, în cazut faptelor arătate la literele c) – e), textul Statutului incriminează aceste fapte doar atunci când au loc în cadrul unui conflict armat internațional, în timp ce legiuitorul român a ales să le incrimineze și atunci când se produc în cadrul unui conflict fără caracter internațional.

Forma atenuată a infracțiunii – alineatul 2) – poate fi comisă doar în cadrul unui atac armat cu caracter internațional și consta în desfășurarea unui atac prin mijloace militare, știind că el va cauza mediului înconjurător daune extinse, de durată și grave, care ar fi vădit disproporționate în raport cu ansamblul avantajului militar concret și direct așteptat. În acest caz, mijloacele militare utilizate, prin natura lor sau datorită împrejurărilor concrete în care sunt utilizate, au aptitudinea de a cauza mediului înconjurător daune extinse, de durată și grave. Pentru această variantă, pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Urmarea imediata consta in principal in starea de pericol cu privire la respectarea regulilor de drept umanitar in purtarea razboiului, iar in subisidiar, intalnim si rezultate materiale constand in uciderea sau ranirea de persoane, nimicirea bunurilor etc. . Intre actiunea faptuitorului si urmarea imediata trebuie sa existe o legatura de cauzalitate.

Sub aspectul laturii subiective, infracțiunea de utilizare de metode interzise în operațiunile de luptă poate fi comisă numai cu intenție, care poate fi directă sau indirectă.

Potrivit dispozițiilor articolului 445 din Noul Cod Penal, tentativa la această infracțiune se sancționează, consumarea infractiunii avand loc in momentul producerii urmarii cerute de lege.

Secțiunea 5. Utilizarea de mijloace interzise în operațiunilor de luptă

Infracțiunea denumită ,,Utilizarea de mijloace interzise în operațiunile de luptă,, , prevazută la articolul 444 al Noului Cod Penal, reprezintă o incriminare nouă în dreptul penal român. Aceasta pivește relațiile sociale impuse de normele dreptului internațional referitoare la conflictele militare, norme care interzic utilizarea în operațiunile de luptă a mijloacelor cu potențial devastator asupra oamenilor și mediului înconjurător.

In ceea ce priveste obiectul infractiunii, obiectul juridic special este reprezentat de relatiile sociale privitoare la purtarea razboiului cu respectarea in tocmai a regulilor de drept umanitar edicate in acest scop, ceea ce presupune interzicerea folosirii in operatiunile de lupta a anumitor mijloace de purtare a conflictului armat.

Obiectul material al incriminării analizate îl constituie corpul persoanelor împotriva cărora se îndreaptă mijlocul de luptă interzis, cu efect distrugător.

Subiect activ nemijlocit al infracțiunii supuse examinării de față poate fi orice persoană. Totuși, prin specificul acțiunilor ce realizează latura obiectivă a infracțiunii, se reține că subiect activ nu poate fi decât o persoană care ia parte activ la conflictul armat. Infracțiunea de utilizare de mijloace interzise în operațiunile de luptă poate fi realizată cu participație penală în oricare dintre formele acesteia, coautorat, instigare și complicitate. Subiectul pasiv este reprezentat de persoanele fizice asupra carora sunt utilizate mijloacele interzise de lupta.

Elementul material al laturii obiective se realizează prin comiterea, în cadrul unui conflict armat, cu sau fără caracter internațional, a unei acțiuni de utilizare, folosire, intrebuințare a unui mijloc dintre cele enumerate în textul de incriminare, respectiv: otravă sau arme cu substanțe otrăvitoare; gaze asfixiante, toxice sau asimilate și orice lichide, materii sau procedee similare; arme care cauzează suferințe fizice inutile, nepermise de normele dreptului umanitar. Oricare dintre mijloacele enumerate în norma de incriminare poate avea efecte devastatoare pentru specia umană și pentru mediul înconjurător.

Potrivit prevederilor dreptului international umanitar, in orice conflict armat dreptul partilor la conflict de a alege mijloacele de lupta nu este nelimitat. Este interzis sa se intrebuinteze arme, proiectile si materiale de natura sa provoace suferinte inutile. Este interzis sa se utizileze mijloace de lupta care sunt concepute pentru a cauza sau de la care se poate astepta ca vor cauza pagube excesive, de durata si grave mediului natural.

Actiunile care constituie variante alternative de savarsire a infractiunii sunt urmatoarele:

A. Utilizeaza otrava sau arme cu substante oravitoare.

Este interzisa de regulile dreptului internationa umanitar crearea si utilizarea de arme biologice. Astfel, partilor combatante le este interzisa perfectionarea, producerea, stocarea, dobandirea sau detinerea prin orice mijloc de agenti microbieni sau alti agenti biologici sau toxine, oricare ar fi provenienta, tipul sau metoda de producere si in cantitati care nu pot fi justificate pentru scopuri profilactice, de protectie sau alte scopuri pasnice, precum si de arme, echipament auxiliar si mijloace de transportare la tinta avand drept scop folosirea in scopuri ostile sau in conflicte armate a unor asemenea agenti sau toxine.

B. Utilizeaza gaze asfixiante, toxice sau asimilate si orice lichide, materii sau procedee similare.

Potrivit prevederilor dreptului international umanitar, este interzisa dezvoltarea, producerea, dobandirea in alt mod, stocarea, conservarea de arme chimice ori transferarea, direct sau indirect, de arme chimice altora, folosirea armelor chimice, precum si angajarea in pregatirea militara pentru folosirea armelor chimice, ori ajutarea, incurajarea sau determinarea in vederea angajarii in activitatile mentionate referitoare la armele chimice.

Arme chimice semnifica urmatoarele elemente, impreuna sau separat: substante chimice toxice si precursorii lor, cu exceptia celor destinate pentru scopuri neinterzise, atata timp cat tipurile si cantitatile sunt conforme cu asemenea scopuri; munitii si dispozitive concepute special pentru a provoca moartea sau alte vatamari; prin actiunea toxica a substantelor chimice toxice, care ar fi eliberate ca urmare a folosirii unor asemenea munitii si dispozitive; orice echipament conceput special pentru a fi utilizat in legatura directa cu folosirea unor astfel de munitii si dispozitive.

Substantele chimice toxice semnifica orice substanta chimica care, prin actiunea sa chimica asupra proceselor biologice, poate cauza moartea, incapacitatea temporara sau vatamari permanente la om sau la animale. Aceasta include orice asemenea substante chimice, indiferent de originea lor sau metoda de producere si indiferent daca sunt produse in instalati, se afla in munitii sau in alta parte.

C. Utilizeaza arme care cauzeaza suferinte fizice intuile.

Potrivit prevederilor dreptului international umanitar, in cercetarea, punerea la punct, achizitionarea sau adoptarea unei noi arme, a unor noi mijloace de lupta, partile combatante au obligatia de a determina ca nu cumva intrebuintarea acestora sa fie interzisa, in anumite imprejurari sau in toate imprejurarile, de catre prevederile dreptului international umanitar.

Astfel, este interzisa folosirea de arme, proiectile, materiale de natura sa cauzeze daune de prisos sau suferinte inutile, ori de a actiona fara discriminare cu violarea dreptului international al conflictelor armate, cu conditia ca aceste arme, proiectile, materiale, sa faca obiectul unei interdictii generale.

Este interzisa utilizarea de gloante care se dilata sau se aplatizeaza cu usurinta in corpul uman, cum sunt gloantele al caror invelis dur nu acopera in intregime mijlocul sau sunt perforate de taieturi (asa numitele gloante dum-dum). De asemenea, este interzisa utilizarea de proiectile ce contin fragmente care sunt nedetectabile in corpul uman la scanarea cu raze X (schije nelocalizabile).

Este interzisa utilizarea minelor, a armelor-capcana sau a altor dispozitive care folosesc un mecanism ori dispozitiv special conceput pentru a detona munitia in prezenta detectoarelor obisnuite de mine ca rezultat in influentei magnetice sau de alta natura, care sa nu implice conactul, in timpul folosirii normale in cadrul operatiunilor de detectie. Este interzisa folosirea minelor cu autodezactivare dotate cu un mecanism antimanuire astfel conceput incat mecanismul antimanuire sa poata actiona dupa ce mina a fost scoasa din starea de functionare.

Arma-capcana reprezinta orice dispozitiv sau material care este conceput, construit ori adaptat pentru a ucide sau a rani si care functioneaza pe neasteptate cand o persoana atinge sau se apropie de un obiect aparent inofensiv, ori executa o actiune aparent sigura; acestea sunt interzise daca sunt concepute sau de natura sa cauzeze rani ori suferinte inutile. Se interzice in toate circumsantele folosirea armelor-capcana si a altor dispozitive care sunt legate sau asociate in orice mod cu: embleme, marcaje sau semnale de protectie recunoscute pe plan international; persoane bolnave, ranite sau decedate; locuri de inhumare, incinerare sau obiecte ori produse portabile special concepute pentru alimentatia, sanatatea, igiena, imbracarea sau educarea copiilor; alimente sau bauturi; ustensile de bucatarie sau aparate menajere, cu exceptia celor din unitati, tabere ori depozite militare; obiecte de natura evident religioasa; monumente istorice, opere de arta sau lacasuri de cult care reprezinta mostenirea culturala sau spirituala a popoarelor; sau animale sau carcasele acestora. Este interzisa utilizarea armelor-capcana sau a altor dispozitive cu aparenta unor obiecte portabile inofensive, dar care sunt, de fapt, special concepute si fabricate pentru a contine material explozibil.

Este interzisa utilizarea minelor antipersonal. Prin mina antipersonal se intelege o mina conceputa sa explodeze in prezenta, la apropierea sau la contactul cu o persoana si destinata sa scoata din lupta, sa raneasca sau sa omoare una sau mai multe persoane. Minele concepute pentru a exploda in prezenta, la apropierea sau la contactul cu un vehicul, si nu cu o persoana, care sunt echipate cu dispozitive antideminare, nu sunt considerate mine antipersonal ca rezultat al unei astfel de echipari.

Sunt interzise armele incendiare care sunt destinate, in primul rand, sa dea foc la obiecte sau sa cauzeze uciderea sau ranirea persoanelor prin flacara, caldura sau o combinatie a acestor doua elemente, produsa printr-o reactie chimica. Armele incendiare pot lua forma unor aruncatoare de flacari, rachete, grenade, bombe si ale recipiente continand substante incendiare. Armele incendiare nu includ munitiile care pot avea efecte incendiare incidentale, cum ar fi cele pentru iluminat, marcatori sau sisteme de semnalizare, munitiile destinate sa combine penetrarea, explozia sau efecte fragmentarii cu un efect incidentar suplimentar cum ar fi proiectilele perforatoare ale blindajelor, bombe explozive, al caror efect incendiar nu este special conceput pentru a provoca arsuri unor persoane, dar care urmeaza a fi folosite impotriva unor obiective militare, cum ar fi vehicule blindate, avioane, instalatii sau facilitati.

Este interzisa utilizarea armelor laser special concepute astfel incat unica lor functie de lupta sau una dintre functiile lor de lupta sa fie provocarea oribiri permanente persoanelor cu vedere neameliorata, adica celor care privesc cu cohiul liber sau care poarta lentile de corectie.

Orbirea ca efect fortuit sau colateral al utilizarii militare legitime a sistemelor cu laser, inclusiv a sistemelor cu laser folosite impotriva dispozitivelor optice, nu este interzisa. Prin orbire permanenta se intelege pierderea ireversibila si necorectabila a vederii, care este un handicap grav, fara nicio perspectiva de recuperare.

Urmarea imediată constă în principal in starea de pericol cu privire la respectarea regulilor de drept umanitar in purtarea razboiului si in crearea unei stări de pericol pentru viața, integritatea corporală sau sănătatea persoanei ori pentru mediul înconjurător. Textul de incriminare nu condiționează existența infracțiunii de producere a morții, vătămării corporale a vreunei persoane sau de o afectare efectivă a mediului înconjurător. Intre actiunea faptuitorului si urmarea imediata trebuie sa existe o legatura de cauzalitate.

Latura subiectivă a infracțiunii de utilizare de mijloace interzise în operațiunile de luptă presupune intenția făptuitorului, care poate fi directă sau indirectă.

Această infracțiune se pedepsește cu închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Potrivit dispozițiilor articolului 445 din Noul Cod Penal, tentativa la această infracțiune se sancționează, consumarea infractiunii avand loc in momentul producerii urmarii cerute de lege.

CAPITOLUL III.

INFRACTIUNILE DE RAZBOI: RASPUNDERE PENALA, CAUZE, ASPECTE COMPARATIVE CU INFRACTIUNILE DE TERORISM

Secțiunea 1. Răspunderea penală, mijloc de prevenție și combatere

Dreptul penal internațional a cunoscut până în prezent progrese remarcabile în plan material, prin adoptarea unor importante convenții internaționale de reglementare a colaborării în diverse domenii, care cuprind și dispoziții cu caracter penal pentru sancționarea încălcărilor grave ale prevederilor acestora, sau prin încheierea unor convenții cu caracter pur penal de incriminare și sancționare a unor fapte grave ce aduc atingere unor valori universale.
În plan jurisdicțional, al creării unor instituții judiciare internaționale, care să pună în aplicare normele de drept material consacrate, realizările sunt, însă, mai puține.

În lipsa unei asemenea jurisdicții penale, sancționarea infracțiunilor internaționale  continuă să fie realizată, cu unele excepții limitate și conjuncturale, în cadru național, de către instanțele penale ale fiecărui stat.

Convențiile internaționale prin care se incriminează anumite fapte penale cuprind prevederi potrivit cărora statele membre se angajează să caute pe autorii respectivelor infracțiuni și să-i pedepsească indiferent de cetățenia acestora ori a victimelor lor, de locul unde au fost comise faptele , sau, în cazul în care nu consideră necesar sau posibil să o facă, să-i extrădeze altui stat interesat, precum și să coopereze între ele, astfel ca aceștia să nu rămână nepedepsiți, ele exercitând în acest mod, o competență universală cu caracter alternativ.

Convențiile internaționale respective nu stabilesc, însă, și reguli de drept judiciar sau procedural, în afara unor dispoziții destul de sumare referitoare la obligația respectării de către instanțele judecătorești naționale a garanțiilor procesuale general recunoscute și comune legislației penale  a statelor civilizate.

În baza convențiilor internaționale care asigură protecția  umanitară a victimelor conflictelor armate, statele părți s-au angajat să ia toate măsurile legislative sau de altă natură, necesare pentru reprimarea infracțiunilor grave, cu caracter de crime internaționale, definite în cuprinsul acestora.

Astfel, Convențiile de la Geneva din 1949 (art. 49 al Convenției I, art. 50 al Convenției a II-a, art. 105-108 și 129 ale Convenției a III-a și art. 146 al Convenției a IV-a), Protocolul I adițional la aceste convenții , încheiat în 1977 (art. 85, par. 1), ca și Convenția de la Geneva din 1954 pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat (art. 28) impunstatelor semnatare, între altele, trei categorii de obligații: de a incrimina în legislația națională faptele grave de încălcare a regulilor umanitare, de a sancționa persoanele care comit infracțiuni de această natură și de a asigura anumite garanții de ordin procedural pentru inculpați referitoare la judecată, dreptul la apărare, căile de recurs sau executarea pedepselor.

Asemenea obligații sunt asumate de către statele părți și în cuprinsul convențiilor referitoare la reprimarea altor infracțiuni internaționale, cum ar fi genocidul (art. V al Convenției din 1948), terorismul (art. 1 al Conventiei din 1937), traficul de stupefiante (art. 36 al Convenției unice asupra stupefiantelor din 1961) etc.

Sancționarea potrivit jurisdicțiilor naționale a infracțiunilor incriminate prin convenții internaționale constituie o modalitate juridică necesară, dar nu suficientă. Practica a dovedit  că lipsa unei jurisdicții internaționale permanentă și imparțială, competentă să judece toate infracțiunile cu caracter internațional, astfel cum acestea sunt definite și caracterizate prin convențiile respective, constituie o lacună majoră a dreptului internațional actual, cu consecințe defavorabile pentru comunitatea internațională în efortul tot mai organizat al acesteia de a controla fenomenul infracțional și de a sancționa pe cei ce încalcă legalitatea internațională.

Dacă în cazul infracțiunile săvârșite de către persoane particulare acest inconvenient este în mare măsură limitat prin formele de colaborare internațională instituționalizate în cuprinsul convențiilor (asistența judiciară, extrădarea, comisiile rogatorii, cooperarea în prinderea infractorilor etc.), în cazul celorlalte crime (contra păcii, împotriva umanității și de război), care constituie cele mai grave încălcări ale dreptului internațional, posibilitatea ca faptele să fie pedepsite de către tribunalele naționale este redusă, dacă nu iluzorie, deoarece asemenea infracțiuni sunt cel mai adesea inspirate sau ordonate de către guvernele statelor.

Ideea creării unui tribunal penal internațional care să fie competent a judeca infracțiunile comise prin încălcare normelor de drept internațional datează încă din secolul al XIX-lea, iar tentativele de materializare au început a se face după primul război mondial, în cadrul Societății Națiunilor, susținute fiind și de înalte foruri ale științei juridice, în special de Asociația de Drept Internațional, Institutul de Drept Internațional și Asociația Internațională de Drept Penal, o contribuție importantă având în cadrul acestora românul Vespasian V. Pella, și au fost continuate apoi în cadrul Organizației Națiunilor Unite, începând cu anul 1950.

Convenții internaționale importante privind incriminarea unor fapte grave cum sunt cele referitoare la terorism (1937), genocid (1948) și apartheid (1973), prevedeau că judecarea faptelor de acest gen să se facă nu numai de către instanțele naționale, ci și de către o curte sau un tribunal penal internațional, dar proiectele întocmite nu au putut să fie finalizate.

În lipsa unui tribunal internațional cu competență universală, unele nevoi presante și punctuale au fost satisfăcute prin înființarea de tribunale penale ad-hoc.

În 1945 s-au constituit tribunalele militare internaționale de la Nürenberg și Tokio, care au judecat pe principalii vinovați de declanșarea și purtarea celui de-al doilea război mondial, iar mai târziu s-au înființat Tribunalul Internațional pentru fosta Iugoslavie și cel pentru Ruanda, astăzi în funcțiune.

Tribunalul Internațional pentru fosta Iugoslavie a fost inființat în 1993 pentru pedepsirea persoanelor responsabile de violări grave ale dreptului umanitar, comise pe teritoriul acestei țări, începând cu 1 ianuarie 1991, iar Tribunalul Internațional pentru Ruanda a fost înființat în 1994, având drept sarcină pedepsirea persoanelor responsabile de genocid și alte violări grave ale dreptului internațional umanitar comise pe teritoriul Ruandei și a cetățenilor ruandezi vinovați de genocid și alte asemenea violări comise pe teritoriile statelor vecine, între 1 ianuarie 1994 și 31 decembrie 1994. Ambele tribunale internaționale au fost constituite în baza unor rezoluții ale Consiliului de Securitate al O.N.U.

Infracțiunile de război se numără printre cele mai grave infracțiuni sancționate de dreptul internațional penal contemporan.

Incriminarea și atragerea răspunderii penale a faptelor ce constituie inracțiuni de război a fost posibilă odată cu interzicerea  războiului ca mijloc de soluționare a diferendelor internaționale și ca instrument al politicii naționale a statelor.

Potrivit statutului Tribunalului de la Nürenberg, infracțiunile de război constau în conducerea, pregătirea, declanșarea sau purtarea unui război de agresiune sau a unui război cu violarea tratatelor, a garanțiilor și a acordurilor internaționale, ca și participarea la un plan concertat sau la un complot pentru săvârșirea oricăruia din actele menționate. Carta Tribunalului de la Tokio dădea infracțiunilor de război o definiție asemănătoare.

Se poate astfel afirma că, în baza instrumentelor politice și juridice menționate și a practicii celor două tribunale militare internaționale, de la Nürenberg și Tokio, însușită de cvasitotalitatea statelor lumii, ca și în lumina principiilor fundamentale ale dreptului internațional contemporan, infracțiunile de război constituie cele mai grave crime internaționale.

Reglementările internaționale privind modul de ducere a războiului și protecția victimelor conflictelor armate ori interzicerea sau limitarea folosirii unor arme, muniții sau metode de război contrar principiilor consacrate ale dreptului internațional umanitar aplicabil în perioada de conflict armat, prevăd, alături de dispozițiile de protejare a victimelor războiului și a anumitor categorii de bunuri, și norme specifice vizând stabilirea răspunderii internaționale a statelor pentru nerespectarea acestor reglementări, precum și sancționarea penală a persoanelor care săvârșesc încălcări ale prevederilor convențiilor internaționale în materie.

Infracțiunile de război sunt fapte penale grave săvârșite pe timpul unui conflict armat prin încălcarea regulilor de ducere a războiului prevăzute de dreptul internațional umanitar.

Faptele prin care se încalcă regulile de drept internațional umanitar, care prin gravitatea lor au caracterul unor infracțiuni de război, sunt prevăzute în mai multe  instrumente juridice internaționale, care se completează reciproc, în principal în:

Statutul Tribunalului Militar Internațional de la  Nürenberg articolul 6, litera a) și Carta Tribunalului Militar Internațional de la Tokio articolul 5, litera b)

Convențiile de la Geneva din 1949, articolele 50 (Convenția I), 51 (Convenția a II-a), 130 (Convenția a III-a), respectiv 147 (Convenția a IV-a)

Convențiile de la Haga din 1954 articolul 28

Convenția de la Geneva din 1976 asupra interzicerii folosirii tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau în alte scopuri ostile articolul IV

Protocolul Adițional I de la Geneva din 1977, în special articolul 11, paragraful 4, și articolul 85

Statutul Tribunalului Internațional Penal pentru fosta Iugoslavie (articolele 2 și 3) și Statutul Tribunalului Internațional Penal pentru Ruanda (articolele 2-4)

Infracțiunile de război figurează și în Statutul Curții Penale Internaționale semnat la Roma în 1998 (articolele 5 și 8).

Secțiunea 2. Cauzele infracțiunilor de război

Cercetarea cauzelor războiului are ca scop detectarea unor cunoștințe sistematice și generale asupra cauzelor care duc la izbucnirea războaielor sau la escaladarea unui conflict în război. Astfel, ea dorește să-și aducă propria contribuție la eliminarea războaielor, fapt care o încadrează în domeniul mai larg al științei păcii. Pentru că numai aceia care vor cunoaște cauzele războaielor vor putea enunța și condițiile de instaurare a păcii. De regulă, cauzele războaielor sunt împărțite pe trei niveluri:

În ceea ce privește individul, războaiele i-au naștere în mințile oamenilor din pricina prostiei, egoismului sau impulsurilor agresive. La acest nivel, teoriile agresiunii joacă rolul cel mai important. Ele caută cauzele războiului în natura sau psihicul uman.

În ceea ce privește societatea, războaiele sunt rezultatul unei conduceri despotice, a unei constituții statale deficitare și a unei distribuții nedrepte. Statele nedemocratice și nedrepte tind mai degrabă să rezolve conflictele prin uz de violență. De aceea, democratizarea este considerată printre cele mai eficiente strategii de pace.

În ceea ce privește sistemul internațional, războaiele rezultă din starea anarhică naturală: statele ca actori suverani nu se supun nicunei puteri mai înalte. Războaiele vor fi posibile "atâta vreme cât va persista împărțirea globului într-o sumedenie de entități statale egoiste și suveranitatea statelor: pentru că la ora actuală lipsește o instanță supraordonată cu competență de sancțiune și control care poate contribui la evitarea războaielor. Statele nu pot elimina sau nu se pot apăra de agresiuni militare decât făcând uz de forță. Această structură, pe cât de anarhică, pe atât de războinică, a sistemului de state,  inspiră și tentează elitele politice să se implice în politici de putere susținute militar" (Dieter Lutz, p. 193).

Cauzele Primului Război Mondial reprezintă o problemă complicată; sunt mulți, factorii politici care au condus la război. Cei mai importanți pot fi considerați: naționalismul, disputele anterioare nerezolvate, sistemul de alianțe, guvernarea fragmentară, întârzieri și neînțelegeri în comunicația diplomatică, cursa înarmărilor, etc.

Cauza principală a Primului Război Mondial a fost refuzul imperiilor de a acorda populațiilor lor dreptul la auto-determinare. Bosnia a fost anexată de către imperiul Austro-Ungar în 1908, în disprețul sentimentelor sau dorințelor populației, Austro-Ungaria însăși fiind deja la acel moment un stat multi-etnic în care numeroase minorități erau dominate de o clică de nemți și unguri. La fel cum românii transilvăneni aflați sub opresiunea austo-ungară priveau cu speranță de ajutor spre românii deja liberi din regatul României, tot așa și sârbii din Bosnia, și din restul imperiului Austro-Ungar, priveau cu speranță spre frații lor din regatul independent al Serbiei.

Cauzele celui de-al Doilea Război Mondial sunt în general considerate invazia germano-ruso a Poloniei și atacul japonez asupra Chinei, Statelor Unite ale Americii și asupra coloniilor Regatului Unit și Olandei.

Printre cauzele celui de-al Doilea Război Mondial s-au numărat creșterea naționalismului, a militarismului și prezența a mult prea numeroase probleme teritoriale rămase nerezolvate după încheierea primului război mondial. Mișcările fasciste au apărut și s-au dezvoltat în Italia și Germania în timpul perioadei de instabilitate economică globală din timpul deceniilor al treilea și al celui de-al patrulea ai Marii Crize Economice). În Germania, resentimentele apărute în urma înfrângerii din primul război mondial și a semnării Păcii de la Versailles, (în mod special a Articolului 231, așa-numita "Clauză de vinovăție"), credința în teoria loviturii de cuțit aplicate pe la spate și declanșarea Marii Crize Economice au fost elementele care au propulasat la putere Partidul Nazist condus de Adolf Hitler. În acest timp, Tratatul de pace a început să nu mai fie aplicat cu foarte multă rigoare, din dorința de a evita izbucnirea unui nou război. Eșecul politicii franco-britanice de împăciuire cu Hitler, (politică care urmărea evitarea unui nou război, dar care l-a încurajat pe dictatorul german să devină mai îndrăzneț și i-a permis să reînarmeze țara), s-a aflat în strânsă legătură cu semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, (care a eliberat Germania de orice temere a vreunei reacții din partea URSS-ului în cazul invadării Poloniei). Liga Națiunilor, în ciuda eforturilor diplomatice făcute pentru evitarea războiului, se baza pe Marile Puteri pentru impunerea rezoluțiilor sale și, în lipsa voinței politice a acestora, nu a putut face nimic concret.

Sectiunea 3. Aspecte comparative intre infractiunile de razboi si cele de terorism

Terorismul este parte a existenței omenirii. El s-a manifestat sub toate formele posibile, de la terorismul peșterii la ciberterorism, în funcție de treapta de civilizație pe care a ajuns omenirea, deci de mijloacele la dispoziție, și aproape peste tot în lume. Mijloacele au fost mereu altele, esența a rămas însă aceeași: înfricoșare, distrugere, ucidere. Din păcate, și terorismul, ca și războiul, face parte, într-un fel, din arsenalul prin care lumea se neagă pe sine, se urăște și se autodistruge, crezând că se purifică.

Modul de acțiune asimetric al organizațiilor teroriste, nerespectarea nici unui fel de reguli sau norme de drept al conflictelor armate, ale dreptului internațional sau cel puțin al unor norme de etică și morală dictate de asumarea unor valori general-umane acceptate de lumea civilizată micșorează gradul de predictibilitate al acțiunilor acestora și în consecință determină creșterea periculozității acțiunilor teroriste și le mărește eficiența în mod corespunzător.

Noțiunea de “terorism” a fost folosită pentru prima dată la cea de-a doua Conferință de unificare a dreptului penal de la Bruxelles, din 1930, și era definită astfel: “Folosirea intenționată a unor mijloace capabile să producă un pericol comun reprezintă acte de terorism ce constau în crime împotriva vieții, libertății și integrității fizice a unor persoane sau care sunt îndreptate contra proprietății private sau de stat”.

Potrivit unei opinii publice exprimate, terorismul este un alt tip de război – nou ca intensitate dar vechi ca origine – un război al gherilelor, al rebelilor, al asasinilor, un război dus prin ambuscade, nu prin luptă, prin infiltrație, nu prin agresiune, în care victoria se obține prin erodarea inamicului și nu prin angajarea lui.

O forma grava de manifestare a terorismului o reprezinta terorismul internațional, care are loc în condițiile când apare un element de extraneitate, respectiv pregătirea, desfășurarea unuia sau mai multor acte ori propagarea efectelor se realizează în cel puțin două state. În concepția unor autori, terorismul poate fi internațional „când urmărește să complice sau să determina ruperea relațiilor pașnice dintre state, să înlăture anumiți oameni politici indezirabili unor cercuri străine sau să influențeze prin intimidare, politica internă sau externă a unui anumit stat”.

Conform Convenției Europene de la Strasbourg, din anul 1977, terorismul internațional trebuie analizat sub următoarele aspecte: naționalitatea autorului sau complicilor infracțiunii, naționalitatea victimelor, teritoriul unde a fost pregătit, s-a acționat sau și-a produs efectele actul terorist, teritoriul unde s-a refugiat autorul.

In afară de efectele ce se produc în general prin acte de terorism (distrugeri de bunuri, suprimarea de vieți omenești etc.), actele teroriste internaționale pot crea o anumită stare de neîncredere între state, ce poate avea consecințe negative pentru relațiile politico-economice dintre acestea, putand chiar conduce la izbucnirea de razboaie.

O asemanare intre infractiunile de razboi si infractiunile de terorism o reprezinta in principal sfera metodelor si mijloacelor utilizate in cadrul comiterii acestor doua categorii de infractiuni. In raport cu mijloacele utilizate atat in infractiunile de terorism, cat si in cele de razboi, putem avea: infractiuni comise prin mijloace tradiționale, infractiuni comise prin mijloace nucleare, chimice și biologice.

In cadrul infractiunilor comise prin mijloace traditionale am putea denumi actele ce se comit prin utilizarea unor metode și mijloace frecvent folosite, respectiv: atacuri cu bombă, mașini capcană si explozii declanșate.

In ceea ce priveste mijloacele chimice, biologice și nucleare presupune utilizarea unor arme de distrugere în masă, asemenea celor mentionate anterior. Folosirea unor astfel de arme ar putea afecta regiuni întinse, distrugerea unor orașe întregi, ori suprimarea unui mare număr de vieți omenești.

Posibilul pericol pe care-l reprezintă un asemenea tip de manifestare a infractiunilor de razboi sau a celor de terorism isterizează statele numai la simpla bănuială că s-ar putea utiliza un asemenea mijloc. Avem exemplul recent al războiului din Irak, când declanșarea conflictului a avut drept scuză o informație, care până la urmă s-a dovedit a fi falsă, referitoare la existența pe teritoriul irakian a unor arme de distrugere în masă ce pot fi utilizate în scopuri teroriste. De actualitate este diferendul S.U.A.- Iran, pe aceeași temă.

Potrivit unei opinii, o deosebire intre infractiunile de razboi si cele de terorism o reprezinta faptul ca terorismul este în mod esential o tactica, o forma de lupta politica destinata atingerii unor scopuri politice, putand fi înscris în categoria conflictelor de mica intensitate si descris ca razboi purtat la limita minima a spectrului violentei, razboi în care conotatiile politice, economice si sociale joaca un rol mai important decat în cazul celui clasic, purtat de puterea militara conventionala. Si aceasta pentru ca, dincolo de „perfectionarea” mijloacelor si metodelor de razboi terorist utilizate de diverse grupari izolate, în sustinerea („sponsorizarea”) terorismului international s-au implicat si unele state , ceea ce afecteaza si mai mult pacea si securitatea lumii.

De altfel atat razboiul, cat si terorismul se bazeaza pe violenta si pe încalcarea brutala a drepturilor si libertatilor omului. Totusi, razboiul este considerat, în dreptul international umanitar, o forma de „violenta ilicita”, iar terorismul ramane întotdeauna o forma de „violenta ilicita”, chiar si în vremuri de razboi. Criteriile sigure care diferentiaza aceste forme de violenta în timpul razboiului sunt oferite de dreptul international aplicabil în conflictele armate.

În primul rand, ne aflam în fata unui act de terorism daca persoana care comite actul de violenta nu poseda statutul de combatant, caci numai membrii fortelor armate ale unui stat beligerant au dreptul legal de a participa la ostilitati; si numai în razboaiele civile si de gherila nu exista întotdeauna precizie în calificarea statutului de combatant.
Un al doilea criteriu de determinare a „violentei ilicite”, caracteristice terorismului, decurge din regulile care reglementeaza, pe de o parte, protectia speciala a persoanelor si, pe de alta parte, mijloacele si metodele de razboi utilizate: pentru a fi licit, recursul la violenta în timp de razboi trebuie sa respecte restrictii impuse de dreptul conflictelor armate, ceea ce înseamna ca si combatantii ar putea deveni teroristi daca violeaza legile si obiceiurile razboiului. Chiar si asa, sunt împrejurari în razboi în care nu este deloc usor sa separi terorismul de actele de razboi legitime. De aceea, pe langa Conventiile de la Haga si de la Geneva, trebuie avute în vedere principiile fundamentale de drept international recunoscute în Statutul si activitatea Tribunalului de la Nurnberg, care incrimineaza actele de terorism comise în timp de pace si de razboi.

Se spune adesea ca dreptul international al razboiului e întotdeauna în urma realitatii pe care o reglementeza, lucru valabil si pentru atentatele teroriste începand cu cele din 11 septembrie si terminand cu cele care au avut loc recent în mica localitate Beslan. Dar el, în configuratia lui actuala, condamna terorismul prin mijloace specifice. Caci terorismul, fie de stat, fie al unor organizatii teroriste, loveste fara discriminare si afecteaza atat obiective militare, cat si populatia civila inocenta. Chiar înainte de 11 septembrie 2001 se aprecia ca terorismul actual este o noua forma de razboi, ceea ce a facut sa exprime si ideea unui protocol aditional special la Conventiile de la Haga si de la Geneva în acest nou domeniu. În conflictele armate internationale, încalcarea dreptului de la Haga sau al celui de la Geneva este considerata infractiune grava, adica crime de razboi, indiferent de calitatea persoanei.

Se spune adesea ca dreptul international al razboiului e întotdeauna în urma realitatii pe care o reglementeza, lucru valabil si pentru atentatele teroriste începand cu cele din 11 septembrie si terminand cu cele care au avut loc recent în mica localitate Beslan. Dar el, în configuratia lui actuala, condamna terorismul prin mijloace specifice. Caci terorismul, fie de stat, fie al unor organizatii teroriste, loveste fara discriminare si afecteaza atat obiective militare, cat si populatia civila inocenta. Chiar înainte de 11 septembrie 2001 se aprecia ca terorismul actual este o noua forma de razboi, ceea ce a facut sa exprime si ideea unui protocol aditional special la Conventiile de la Haga si de la Geneva în acest nou domeniu. În conflictele armate internationale, încalcarea dreptului de la Haga sau al celui de la Geneva este considerata infractiune grava, adica crime de razboi, indiferent de calitatea persoanei.

Razboiul reprezinta un recurs international la teroare ca metoda de razboi, ne face sa consideram ca ele sunt în acelasi timp forme de terorism international, care sunt inadmisibile si, de aceea, trebuie sactionate. În mod concret însa, doar art.33 din Conventia a IV-a de la Geneva, din 1949, pentru protectia persoanelor civile în timp de razboi face referire la termenul de „terorism”, dispunand ca sunt interzise „pedepsele colective ca si orice masuri de intimidare sau de terorism”.

De asemenea, si în conflictele armate fara caracter international sunt interzise încalcarile legilor si obiceiurilor razboiului cu aceeasi semnificatie de acte de terorism. Razboaiele ofera însa, atat fortelor guvernamentale, cat si miscarii insurgente, posibilitatea de a depasi limita „violentei ilicite” si de a comite excese care sa terorizeze oponentii, parca mai mult decat in razboaiele interstatale, fara un control strict al comunitatii internationale.

Trebuie reamintit ca Statutul Curtii Penale Internationale cu caracter permanent, adoptat la Roma, în 1998, calificata astfel de excese drept crime de razboi, deoarece obligatia respectarii dreptului international umanitar revine atat membrilor fortelor armate guvernamentale, cat si luptatorilor partii disidente. Aceeasi obligatie revine si membrilor miscarilor de eliberare nationala sau celor care lupta împotriva regimurilor rasiste, aceste tipuri de operatiuni militare facand parte din obiectul dreptului international al conflictelor armate. Cu toate acestea, Organizatia pentru Eliberarea Palestinei sau Congresul National African au fost considerate organizatii teroriste. Dupa renuntarea la metodele teroriste de lupta, ele au fost recunoscute oficial si astazi la guvernare, lucru ce nu s-a întamplat cu o alta miscare insurgenta, Partidul Muncitorilor din Kurdistan, care n-a renuntat la „politica” terorii.

In doctrina dreptului militar international s-a pus problema daca acordarea statutului de combatant si partizanilor (membrilor miscarilor de rezistenta), prin art.44 al Protocolului Aditional I din 1977, la Conventiile de la Haga si de la Geneva, nu constituie o autorizare de recurgere la terorism; unele state au refuzat semnarea sau ratificarea acestui important instrument chiar din acest motiv.

Adevarul este ca art.43 si 44 din Protocol nu fac nici o distinctie între combatantii armatei regulate si combatantii gherilei; toti au acelasi statut juridic si, de aceea, toti trebuie sa respecte aceleasi reguli, caci toti se confrunta cu aceleasi consecinte juridice în cazul violarii dreptului razboiului. Asta înseamna ca si partizanii care comit acte de terorism contra civililor trebuie sa fie judecati si condamnati pentru faptele lor. Putem spune deci ca, în dreptul conflictelor armate, terorismul international este interzis în orice împrejurare neconditionat si fara exceptie.

Dincolo de formele sale specifice, practicate în timp de pace (violenta în scopuri personale sau de grup), terorismul apare si în conflictele armate, mai ales în cele destructurate (ca în Somalia), în care se transforma în acte de banditism colectiv , cu efecte catastrofale pentru populatiile civile. Oricum, opinia publica si dreptul international resping terorismul datorita consecintelor tragice nu numai asupra colaborarii pasnice internationale, dar si a persoanelor nevinovate care îi cad victime.

Operatiunea antiterorista are trasaturi specifice care o deosebesc esential de actiunile de razboi:

adversarul este greu de identificat, retelele sale actionand în mod conspirativ, de unde si considerarea statelor-gazda ale organizatiilor teroriste drept tinte militare

spre deosebire de razboiul clasic, în care începerea si încetarea starii de beligeranta sunt marcate de declaratia de razboi si de armistitiul general ori încheierea tratatului de pace, într-o operatiune militara antiterorista nu puteam avea decat avertismente de încetare a atentatelor, iar lupta va fi dusa pana la lichidarea intentiilor teroriste, fara posibilitatea de negociere

probleme deosebite pune în aplicarea principiului discriminarii între combatanti si civili, între obiective militare si bunuri civile, ca si aplicarea stricta a regimului juridic al mijloacelor si metodelor de razboi în conditiile în care adversarul nu are nici un fel de scrupule în acest sens

pe de alta parte, în ceea ce priveste protectia umanitara în timp de conflict armat, coalitia antiterorista trebuie sa respecte victimele de razboi si persoanele neimplicate în lupta, în timp ce e de asteptat ca teroristii sa nu aiba nici o mila nu numai fata de adversarii raniti ori capturati, ci chiar fata de propria lor populatie civila pe care sunt tentati s-o foloseasca metodic drept scut uman, disimuland obiective militare în speranta ca atacatorul va renunta la actiune (vezi în acest sens actiunile teroriste ale insurgentilor irakieni, împotriva conationalilor lor dar si asupra unor persoane nevinovate-ziaristi- pe care îi folosesc pentru a solicita recompense materiale necesare procurarii de materiale de razboi, sau pentru a solicita unele revendicari politice.)

imposibilitatea existentei neutralitatii într-un astfel de conflict, multe state arabe fiind de acord cu actiunea de respingere a terorismului, unele din ele punand doar conditia ca operatiunile sa se desfasoare sub egida ONU

Terorismul mileniului trei este asemuit unui “război” nedeclarat, fără un dușman precis, fără o confruntare și fără linii de front clar marcate. Este condus de o masă amorfă de indivizi fanatizați, care operează în celule mici ce ies la suprafață brusc, după o existență anonimă normală, sinucigându-se și omorând oameni nevinovați.

CAPITOLUL IV.

ASPECTE DE DREPT INTERNATIONAL PRIVIND INFRACTIUNILE DE RAZBOI

Sectiuna 1. Dreptul International Umanitar

Protecția persoanelor în situația unui conflict armat se bazează în principal pe trei ramuri de drept: Dreptul Internațional Umanitar, Dreptul Internațional al Drepturilor Omului și Dreptul Refugiaților. Aceste trei regimuri de drept au un scop comun, și anume să protejeze viața, sănătatea și demnitatea umană. Cu toate acestea, domeniul de aplicare, conținutul specific, cât și formularea regulilor variază.

Dreptului Internațional Umanitar menționează în mod expres că această ramură de drept este aplicabilă în situații de conflict armat – fie internațional sau intern. Astfel, Dreptul International Umanitar nu este aplicabil în timp de pace, sau în situații de tensiuni sau tulburări interne. Calificarea unei situații de conflict armat este o etapă preliminară esențială înainte de orice aplicabilitate a Dreptului International Umanitar. Procesul calificării unei situații drept „conflict armat” este complicat, datorită faptului că nici Convențiile de la Geneva și nici Protocoalele lor Adiționale nu definesc în mod explicit ce cuprinde această expresie.

Calificarea unei situații drept conflict armat este numai primul pas; este necesar să se determine dacă respectivul conflict este internațional sau intern, întrucât conținutul dreptului umanitar aplicabil diferă în funcție de situație. Într-adevăr, în ce privește dreptul convențional (și principalele sale instrumente legale), calificarea unui conflict armat drept internațional implică aplicabilitatea Convenției de la Haga din 1907, celor patru Convenții de la Geneva din 1949 și a Protocolului Adițional I la Convențiile de la Geneva, însumând peste 600 de articole. În schimb, calificarea unui conflict drept intern, duce la aplicabilitatea articolului 3 comun celor patru Convenții de la Geneva, și posibil a Protocolului Adițional II, dacă sunt întrunite condițiile necesare.

Indiscutabil, recenta jurisprudență a tribunalelor penale internaționale, cât și studiul asupra dreptului cutumiar, publicat în 2005 de către Comitetul Internațional de Cruce Roșie, arată o creștere exponențială a regulilor de drept cutumiar aplicabile în situația unui conflict armat intern. Ca atare, anumite reguli care guvernau exclusiv conflictele armate internaționale, se aplică acum și conflictelor armate interne. Cu toate acestea, deși există o tendință de unificare a legii aplicabile indiferent de natura conflictului, dihotomia dintre conflictele armate internaționale și interne rămâne relevantă și are consecințe legale importante.

Criteriile esențiale în cadrul calificării unui conflict se datorează naturii părților la conflict. Acesta este rezultatul, în mod special, jurisprudenței Tribunalului Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie, care afirmă că un conflict armat este internațional atunci când există recurgere la forță armată între state. În acest sens, menționăm că situațiile de ocupație militară totală sau parțială sunt tot situații de conflict armat internațional, chiar în absența vreunei forme de rezistență din partea statului ocupat. Astfel, natura oficială a părților face posibilă calificarea unui conflict drept internațional. Pe de altă parte, se poate vorbi de un conflict armat intern în prezența unui conflict prelungit între autoritățile guvernamentale și grupuri armate organizate, sau între asemenea grupuri într-un stat. Astfel, principala dificultate constă în identificarea momentului în care o situație de tensiune sau tulburare internă evoluează pentru a atinge pragul unui conflict armat.

Aceste situații sunt relativ simple. Calificarea devine mult mai complexă atunci când un stat terț intervine în cadrul unui conflict armat intern (referire la conflictul armat internaționalizat). Ar putea fi vorba de o intervenție armată directă a guvernului statului terț. Calificarea depinde atunci de partea în favoarea căreia statul terț intervine. Dacă acțiunea militară se desfășoară la cererea guvernului statului gazdă, pentru a îl susține în lupta împotriva unuia sau mai multor grupuri armate non-statale, conflictul își păstrează caracterul intern. O asemenea calificare este logică, întrucât în această situație nu există opoziție armată între două sau mai multe state, fapt care constituie o cerință pentru calificarea unui conflict drept internațional.

Calificarea este mai complexă atunci când intervenția armată a statului terț este făcută în favoarea actorilor non-statali și împotriva guvernului statului teritorial. Într-o astfel de situație, o parte minoritară a doctrinei susține că un asemenea conflict are caracter internațional. Cu toate acestea, majoritatea urmează linia de gândire conform căreia un asemenea conflict este împărțit în varii relații conflictuale. Astfel, ostilitățile dintre forțele guvernamentale ale statului teritorial și grupul armat din opoziție rămân sub calificarea de conflict armat intern, în timp ce ostilitățile dintre aceleași forțe guvernamentale și cele ale statului terț constituie un conflict armat internațional.

Această calificare complexă este considerată a fi și logică luând în considerare definițiile pentru conflictele armate internaționale și interne, însă insinuează că legea aplicabilă poate varia în funcție de forțele implcate în același conflict armat.

Intervenția statului terț în favoarea grupului armat din opoziție poate fi și indirectă, sub formă economică, financiară, strategică, etc.. Pe acest considerent, conflictul armat ar putea fi descris drept internațional, întrucât grupul armat beneficiază de această susținere și poate fi comparat cu un organ de facto al statului terț. Jurisprudența internațională identifică diferite standarde pentru a caracteriza un grup armat drept un organ de facto. În special, Curtea Internațională de Justiție evocă noțiunea de „control efectiv” în opinia consultativă dată în cazul Activități Militare și Paramilitare în și pe lângă Nicaragua; iar Camera de Apel a Tribunalului Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie vorbește de „control general” în sentința din data de 15 iulie 1999 în cazul Tadic. Cu toate acestea, în 2007, Curtea Internațională de Justiție a reafirmat relevanța conceptului de „control efectiv”.

Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie, încearcând să clarifice acest aspect în hotărârea din data de 2 octombrie 1995, în cazul Tadic, indică după cum urmează: „Dreptul internațional umanitar se aplică de la inițierea conflictelor armate și se extinde după încetarea ostilităților, până când se ajunge la un consens asupra păcii; sau, în cazul conflictelor armate interne, până când se obține o înțelegere pașnică”. Tribunalul respinge astfel criteriile de fapt care semnifică încetarea ostilităților. Aceasta înseamnă că ajungerea la o încetare a focului – temporară sau definitivă – sau chiar ajungerea la un armistițiu, nu sunt suficiente pentru a suspenda sau limita aplicabilitatea Dreptului International Umanitar.

Aceastea fiind spuse, trebuie scos în evidență faptul că expresia „un consens asupra păcii”, folosită de către Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie pentru a indica momentul în care încetează aplicabilitatea dreptului umanitar, este din nefericire prea generală și imprecisă. Într-adevăr, dacă se admite că această expresie este comparativă cu atingerea unui tratat de pace, criteriile utilizate de către Tribunal reflectă realitatea numai în mod superficial, deoarece instrumentele convenționale relevante specifică faptul că un anumit număr de prevederi legale continuă să fie aplicabile până la aparența unei situații de fapt complet independentă de încheierea unui tratat de pace. Astfel, citând numai cateva exemple, protecția conferită persoanelor private de libertate ca urmare a conflictului (în special prizonierii de război și deținuții civili) este aplicabilă până la eliberarea, repatrierea sau stabilirea lor în țara de alegere. În aceeași modalitate, în ce privește bunurile transportate în străinătate, aplicarea protecției încetează numai după ce aceastea au revenit pe teritoriul statului de proveniență.

Tribunalul Internațional Penal pentru Fosta Iugoslavie a căutat să delimiteze problemele ridicate de aplicabilitatea Dreptului International Umanitar în interiorul teritoriului părților la conflict și, în special, să reamintească faptul că nicio restricție a aplicabilității în astfel de zone nu este admisibilă; nu contează, spre exemplu, dacă acolo se desfășoară lupte efective sau nu. Cu alte cuvinte, este suficientă constatarea unei stări generale de conflict armat, pentru ca Dreptul International Umanitar să se aplice pe întreg teritoriul statului sau statelor implicate, sau în cadrul zonei aflate sub controlul uneia dintre părți. Într-adevăr, nu există argument legal serios care să susțină afirmația dezvoltată de apărare în cazul Tadic, care considera că aplicabilitatea Dreptului International Umanitar este limitată numai la zonele unde se desfășoară ostilități active. Din contră, multe prevederi ale acestui corp de lege, cum ar fi cele relative la prizonierii de război, se aplică și dincolo de acest punct.

În cele din urmă, cu privire la aplicabilitatea materială, consemnăm faptul că, cel puțin în teorie, Dreptul International Umanitar se aplică numai între beligeranți. Este astfel necesar pentru ca acest corp normativ să guverneze asupra unei situații, să existe o legătură suficientă între actele incriminate și conflictul armat. Actele infracționale care nu au nicio legătură cu un conflict armat, cum ar fi atacarea unei bănci de către infractori care nu au alt scop decât îmbogățirea personală, nu intră a priori sub incidența Dreptului International Umanitar, chiar dacă sunt săvârșite pe un teritoriu aflat în mijlocul unui conflict armat. Distincția dintre infracțiunile de drept comun și încălcările grave ale dreptului umanitar ridică anumite întrebări, cum ar fi identificarea gradului necesar de conexiune între infracțiune și conflict, pentru ca Dreptul International Umanitar să fie aplicabil.

Secțiunea 2. Curtea Penală Internațională

§ Retrospectivă și viitor

Secolul XXI e marcat puternic în anul său de debut de apocalipticul 11 septembrie 2001.

Atunci, în acea zi atât de dramatică și de crucială a istoriei contemporane Statele Unite ale Americii, simbolul democrației siguranței și civilizației umanității s-au clătinat, dar nu s-au prăbușit.

Terorismul, acest flagel ce parcă astăzi “stăpânește” omenirea, a lovit neașteptat America și prin ea, întreaga lume civilizată, cu o forță și o cruzime cutremurătoare. Pentru astfel de crime colective, odioase și barbare, teroriștii trebuie să răspundă în fața justiției.

Cum într-o țară sunt săvârșite actele teroriste, iar într-o altă țară se exercită comanda acestor acte, la care se adaugă și faptul că o altă țară îi finanțează pe teroriști și într-o altă țară se refugiază teroriștii, o justiție internă în fața acestor cazuri este neputincioasă.

Numai o justiție internațională penală poate fi instrumentul juridic de reprimare și pedepsire a acestor acte și atacuri teroriste. Iată, poate, argumentul “forte” ce va călăuzi viitorul justiției penale internaționale.

Dar pentru a întrezări și a circumscrie traiectoriile generale ale acestui viitor e absolut necesar să aruncăm, cel puțin o privire sumară spre trecut. Privirea retrospectivă va fi structurată în esență pe trei perioade și anume:

A. Justiția internațională penală pană la finele celui de-al doilea război mondial;

B. De la Nürnberg la Haga;

C. Curtea penală internațională.

A. În cadrul privirii retrospective vizând prima perioadă enunțată și anume până la finele celui de-al doilea război mondial vor fi avute în vedere în principal trei planuri:

1.Proiecte de creare a unor instanțe internaționale penale.

2.Realități.

3.Idei de esență subsumate acestor proiecte și realități.

Analizand aceste planuri evidențiem următoarele:

1. În legătură cu proiectele de creare a unor instanțe internaționale penale:

•    Convenția de la Haga, din 1907 este un prim act de rezonanță internațională prin care s-a încercat instituirea unei Curți internaționale de prize maritime.

•    Tratatul de la Versailles încheiat la finele primului război mondial în 1919 este tratatul care prevedea în articolul 227 constituirea unui tribunal special pentru a judeca pe Wilhelm al II-lea de Hohenzolern, împăratul Germaniei învinsă în război dar împăratul n-a fost judecat pentru că Olanda – unde se refugiase – nu l-a extrădat.

•    În anul 1920 în cadrul Societății Națiunilor se propunea întocmirea unui proiect de organizare a unei Înalte Curți de Justiție Internațională separată de Curtea Permanentă de Justiție Internațională.

•    În anul 1928 reputatul jurist roman Vespasian Pella ca președinte al Asociației internaționale de drept penal întocmea un proiect de Statut ce prevedea crearea unei Camere criminale în sanul Curții Permanente de Justiție Internațională.

•    În anul 1935 Vespasian Pella întocmea și planul unui cod represiv mondial ce includea și proiectul de Statut din anul 1928.

•    La 16 noiembrie 1937 o dată cu Convenția asupra prevenirii și reprimării terorismului a fost adoptată “Convenția pentru crearea unei Curți penale internaționale”, ca o reacție a actului de terorism internațional ce a afectat și a zguduit comunitatea internațională și anume atentatul de la Marsilia în care a fost ucis regele Alexandru al Iugoslaviei și ministrul de externe al Franței Louis Barthou. Deși semnată de 24 de state, Convenția pentru crearea unei Curți penale internaționale n-a intrat în vigoare, procedurile de ratificare fiind împiedicate de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial.

2. Cu referire la realități, mai exact, la înființarea efectivă a instanțelor internaționale penale:

Proiectele de realizare a unor instanțe internaționale penale au devenit realitate la finele celui de-al doilea război mondial. Au fost instituite în 1945 pentru a judeca pe responsabilii celei mai mari conflagrații din istoria omenirii:

 Tribunalul militar internațional de la Nurnberg creat de puterile victorioase în urma “Acordului privind urmărirea și pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor europene ale Axei” din 8 august 1945 care să judece pe criminalii de război naziști ale căror crime erau fără localizare geografică precisă. Acest tribunal a condamnat la moarte 12 persoane, la muncă silnică pe viață 3 persoane, la închisoare între 10 și 20 de ani 4 persoane, iar în privința a 3 inculpați s-a dispus achitarea.

Tribunalul internațional penal de la Tokio creat în condiții istorice asemănătoare cu cele ale Tribunalului de la Nurnberg ce a fost convenit în cuprinsul “Declarației de la Postdam” din 26 iulie 1945 semnate de S.U.A., Marea Britanie și China, acest tribunal fiind cadrul juridic necesar pentru a pedepsi pe militanții japonezi răpunzători de crimele comise în Extremul Orient. A condamnat la moarte 7 persoane, la închisoare pe viață 11 persoane iar la detenție pe viață 7 persoane.

3. În ceea ce privește ideile de esență subsumate acestor proiecte și realități privind ființarea de instanțe internaționale penale:

•    Proiectele precum și funcționarea efectivă a celor două instanțe penale internaționale de la finele celui de-al doilea război mondial vizau numai crimele internaționale, crimele cele mai grave a căror distincție și specificitate era dată de lezarea valorilor supreme ale comunității internaționale – pacea și securitatea – și nu de vreun element de extraneitate al vreunei crime ce ar aparține unui drept național.

•    Din punct de vedere al competenței “ratione materiae”, astfel de crime ce afectau grav pacea și securitatea internațională, ce puteau fi judecate de instanțele internaționale penale propuse sau create erau într-un plan mai general: crimele de război, crimele contra păcii – în special agresiunea – sau crimele contra umanității, dintre care se poate detașa nu numai ca rezonanță dar și ca actualitate genocidul și terorismul.

•    Privit prim prisma competenței “ratione personae” era vizată responsabilitatea penală individuală – departe de orice protecție a actului de stat sau a ordinului ierarhic – în principiu a elitei puterii, a guvernanților aflați la putere sau a responsabililor aflați în etajele imediate ale ierarhiei puterii, care trebuiau să conștientizeze că este sau urma să fie o lege și pentru ei, și mai presus de ei, care să antreneze o atare răspundere penală.

•    Deși s-a militat în toate proiectele pentru instituirea unei instanțe internaționale permanente, în realitate, astfel de instanțe cum au fost tribunalele de la Nurnberg și Tokio au fost înființate ad-hoc, în urma războiului ele avand numai un caracter temporar.

•    Fiind o justiție dictată de învingători învinșilor, o atare justiție purta firesc cu ea trăsături evidente de partizanat ce afectau profund esența actului de justiție fie el intern sau internațional care se definește în primul rand prin echidistanță și imparțialitate.

•    Pornind de la această idee se naște legitima întrebare: oare rușii n-au săvarșit crime de război sau crime împotriva umanității cand în timpul războiului au distrus orașe întregi precum Dresda sau Koln-ul sau americanii atunci cand au aruncat cea mai cumplită bombă,  bomba atomică asupra așezărilor civile din orașele japoneze de cea mai tristă și dramatică faimă Hiroshima și Nagasaki? Cine i-a judecat pe învingătorii din război? Răspunsul e atat de simplu și de scurt: nimeni!

B. De la Nurnberg la Haga.

Cum o justiție intenațională penală temporară își avea limitele sale – și experiența trăită la tribunalele internaționale de la Nurnberg și Tokio o demonstra cu prisosință – comunitatea internațională după război devenea preocupată din ce în ce mai mult pentru instituirea unei jurisdicții internaționale penale cu caracter permanent.

În acest sens Organizația Națiunilor Unite, cea mai reprezentativă organizație mondială înființată imediat după finele celui de-al doilea război mondial a însărcinat organismul său specializat, Comisia de drept internațional să redacteze în paralel două proiecte și anume: Proiectul unei jurisdicții criminale internaționale și Proiectul unui cod al crimelor contra păcii și securității umanității.

Deși aceste proiecte au fost elaborate de această Comisie în anul 1953 și 1954 totuși abordarea lor a trecut tot timpul pe plan secundar pe agenda O.N.U., dezbaterea lor fiinf amanată “sine die”.

A trebuit să treacă aproape cincizeci de ani, să vină momentul istoric de mare răscruce al anului 1989 cand, în această zonă atat de explozivă a Balcanilor a izbucnit sangerosul conflict din Iugoslavia.

S-au comis crime, s-au comis atrocități de o parte și de alta și, din nou, comunitatea internațională n-avea instrumentul judiciar penal internațional oportun și necesar prin care să judece guvernanții ce au săvarșit sau ordonat astfel de crime ce au afectat grav pacea și securitatea internațională. Pentru crearea unui asemenea instrument juridic, mai exact, pentrru crearea unei instanțe internaționale penale, de această dată, Organizația Națiunilor Unite a hotărat să meargă pe două drumuri paralele: unul pentru înființarea unei instanțe internaționale penale permanente – prin rezoluția numărul 4733 din 25 noiembrie 1992 a O.N.U. – iar altul pentru înființarea unor instanțe internaționale ad-hoc, temporare numai pentru conflictul din Iugoslavia.

Această ultimă instanță intitulată Tribunalul Internațional Penal pentru fosta Iugoslavie a fost înființată de Consiliul de Securitate al O.N.U. care a decis prin rezoluția nr. 808 din 22 februarie 1993 și prin rezoluția nr. 827 din 25 mai 1993 “stabilirea unui tribunal internațional pentru scopul unic de a pedepsi persoanele responsabile de violări grave ale dreptului umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslavii între 1 ianuarie 1991 și o dată ce urmează a fi stabilită de Consiliul de Securitate la restabilirea păcii” așa cum rezultă expres din titlul celei de-a doua rezoluții a Consiliului de Securitate al O.N.U. enunțată mai sus. Sediul acestui tribunal s-a dispus a fi la Haga.

Tot în această perioadă Consiliul de Securitate al O.N.U. prin rezoluția nr. 955 din 8 noiembrie 1994 a înființat o altă instanță similară cu Tribunalul internațional penal de la Haga pentru fosta Iugoslavie și anume Tribunalul internațional pentru Ruanda.

•    Critici privind legitimitatea Tribunalului internațional penal pentru fosta Iugoslavie:

•   Invocarea în crearea tribunalului a capitolului VII din Carta O.N.U. intitulat “Acțiunea în caz de amenințări împotriva păcii, de încălcări ale păcii și de acte de agresiune” nu îndrituiește prin prevederile articolelor cuprinse în acest capitol, nici cel puțin indirect, că se impune înființarea de către Consiliul de Securitate al O.N.U. a unui organism judiciar ca măsură – care nu implică folosirea forței armate potrivit art. 41 din Carta O.N.U. – necesară pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale.

•    Un alt temei invocat în legitimitatea acestui tribunal a fost prevederea art. 29 din Carta O.N.U. conform căruia Consiliul de Securitate poate înființa organele subsidiare pe care le consideră necesare pentru îndeplinirea funcțiilor sale. Dar acest temei nu poate subzista cel puțin pentru următoarele două considerente:

–    din practica de peste o jumătate de secol a O.N.U. rezultă că au fost create numeroase și variate organe subsidiare – comitete, comisii, misiuni etc. – dar printre acestea nu s-a găsit niciodată instituirea vreunei jurisdicții.

–    dacă e creația unui organism politic cum e Consiliul de Securitate atunci înseamnă că justiția e dependentă exclusiv de organismul politic ce a înființat-o sădind, în consecință, neîncrederea statelor într-o atare justiție.

•    Este anormal, atipic pentru o jurisdicție ca adoptarea și modificarea regulilor de procedură aplicabile tribunalului pentru fosta Iugoslavie de la Haga să fie atributul chiar al judecătorilor ce compun această instanță.

Sunt poziții critice – mai pot fi invocate și altele – care conferă suport atitudinii de contestare a legitimității acestui tribunal de principalul responsabil de crimele și atrocitățile comise în Iugoslavia, fostul președinte Slobodan Miloșevici, în prezent inculpat la Tribunalul Internațional Penal de la Haga pentru fosta Iugoslavie.

Sunt multe limite ale acestui Tribunal pentru fosta Iugoslavie ca și cele vizând Tribunalele de la Nurnberg și Tokio, toate fiind circumscrise de altfel de limitele firești ale unei justiții temporare ad-hoc.

De aceea celălat drum ales de O.N.U. pentru o justiție permanentă e mult  mai sigur, e mult mai bun.

Astăzi Curtea Penală Internațională ca instanță internațională penală permanentă a devenit realitate. În ce condiții a fost creată, care este viitorul ei confundat cu cel al justiției penale internaționale, iată cateva întrebări la care încercăm să răspundem mai jos.

C. Curtea penală internațională.

Curtea penală internațională a devenit realitate după anul de grație al istoriei 1989, demersurile pentru crearea unei astfel de instanțe internaționale penale permanente fiind începute în anul 1992 – cum se arăta mai înainte – de către Comisia de drept internațional a O.N.U.

Aceste demersuri au fost împlinite la Conferința diplomatică a plenipotențialilor Națiunilor Unite asupra înființării unei Curți penale internaționale desfășurată la Roma în perioada 15 iunie – 17 iulie 1998 cand a fost adoptat Statutul de la Roma al Curții penale internaționale.

Din 148 de state prezente la vot au votat 120 de state – printre care și Romania – 7 au fost împotrivă și 21 s-au abținut.

A învins la Roma  viziunea modernă, actuală că într-o lume globală trebuie să prevaleze convenția internațională față de dreptul intern în detrimentul unei viziuni autarhice ce punea accent pe prerogativele suverane ale statului mai ales într-un domeniu pe atat de sensibil pe atat de conservator cum este cel al justiției.

O atare poziție a avut-o fără rezerve și România care nu numai că a semnat Statutul de la Roma dar în prima parte a anului 2002 în martie România a ratificat acest Statut – a se vedea Legea nr. 111/ 2002 pentru ratificarea acestui Statut – răspunzând astfel generos, în timp, ilustrului ei înaintaș Vespasian Pella, cel care a aruncat “scânteia creatoare” a unei astfel de justiții internaționale penale.

Și totuși, orice început, fie el al unei justiții internaționale penale își are limitele sale, cum ar fi:

•    Deși Curtea se declară competentă în articolul 5 din Statut asupra crimei de genocid, crimelor împotriva umanității, crimelor de război și crimelor de agresiune, în privința crimei de agresiune – care se află la originea oricărei crime de război – aceasta nu poate fi instrumentată decât după definirea ei și după acceptarea ei ca amendament. Dacă se ia în considerare că orice amendament nu poate fi propus înainte de 7 ani de la data intrării în vigoare a Statutului și care la randul său trebuie să fie ratificat de către state, atunci este clar, că numai peste cel puțin 7-8 ani o atare crimă internațională poate fi instrumentată.

•    Mai mult, conform articolului 12 din Statut tot pentru o perioadă de 7 ani de la intrarea în vigoare a Statutului statele părți pot să declare că nu acceptă jurisdicția Curții în privința crimei de război – cele mai frecvente și barbare dintr-o atare perioadă de conflict – când se presupune că o astfel de crimă a fost comisă pe teritoriul său de cetățenii săi.

•    Acest Statut deja aprobat nu este suficient și trebuie completat de un Proiect de reguli de procedură și probațiune și un altul pentru “definirea elementelor crimelor”.

•    Interesant de subliniat că în Statut nu a fost calificată ca “armă criminală” interzisă de dreptul internațional bomba atomică, dar paradoxal a fost incriminat glonțul “dum-dum”.

•    În fine, interesant de menționat este faptul că nu au fost incluse în statut crimele atât de grave ale omenirii actuale: traficul ilicit de droguri și terorismul.

În legătură cu terorismul de precizat că nici de această dată o crimă ce înfioară groaznic comunitatea internațională nu și-a găsit cadrul juridic procesual concret de instrumentare și judecare.

Alt cadru mai potrivit și mai eficient decât sub emblema O.N.U., nu poate fi și, cum Curtea penală internațională a fost înființată sub egida O.N.U., în cadrul acestei Curți, sub jurisdicția acesteia terorismul poate să fie judecat.

De altfel, la Haga în cadrul Curții penale internaționale în acest for juridic de mare amplitudine și rezonanță se pot concentra și totodată se pot soluționa cauzele penale internaționale având ca obiect crimele cele mai grave prin care sunt lezate și atacate valorile supreme ale comunității internaționale pacea și securitatea.

Războiul mondial împotriva terorismului a fost declanșat. Statele Unite ale Americii au fost lovite din plin și în consecință riposta este oportună și necesară. Până la urmă teroriștii – cei mai mulți dintre ei – vor fi prinși și deferiți justiției.

Curtea penală internațională poate oferi cadrul procesual juridic al  unei justiții penale internaționale eficiente privind tragerea la răspundere penală a autorilor actelor de terorism.

De aceea e necesar ca această Curte penală internațională să nu rămână numai un reper al trecutului ci trebuie să se proiecteze cu putere în viitor.

Există totuși o rezervă ce strecoară o anume îndoială: de ce nu se schimbă mentalitatea americană? De ce soldatul american se supune, numai și numai, unei justiții americane și nu internaționale?

Există o luptă comună, un front comun împotriva terorismului și, în consecință, trebuie să fie și o justiție comună neselectivă căreia să i se supună atat cetățeanul european cat și cetățeanul american.

Din păcate Statele Unite ale Americii au fost printre cele 7 țări – din 148 – care au votat contra Statutului Curții Penale Internaționale.

Mai mult, o dată adoptat Statutul, Statele Unite ale Americii au semnat Tratatul pe 31 decembrie 2000 dar acesta nu a fost ratificat de parlamentarii americani deși aliați Statelor Unite cum ar fi Marea Britanie, Germania, Franța au ratificat acest Tratat.

De asemenea, în luna mai 2002 SUA s-a retras din Tratatul care a creat această Curte renunțând la angajamentul pe care și l-au luat de a nu face nimic pentru a afecta “scopul și obiectivele Tratatului”.

Și totuși terorismul a declanșat multe și profunde mutații, atâtea și atâtea atitudini, alianțe care păreau imposibile odată au devenit realitate și în acest context, de ce oare nu s-ar declanșa și o schimbare fundamentală în optica americană privind justiția internațională?

Astfel, de ce oare SUA n-ar renunța la politica sa actuală de a încheia cu fiecare stat tratate bilaterale prin care militarii săi să fie scoși de sub jurisdicția unei instanțe internaționale penale și supuși numai unei justiții americane?

Războiul împotriva terorismului a fost declanșat. Afganistanul a fost o țintă, Irakul este astăzi altă țintă și în mod, sigur vor urma și altele. America împreună cu întreaga comunitate internațională a pornit la o luptă de durată împotriva terorismului.

În acest front comun trebuie să fie însă și o justiție comună.

“Nimeni nu este mai presus de lege” proclamă un dicton românesc constituțional. De ce n-ar fi și universal?

Numai pornind de la acest principiu sfânt, pe cât de vechi, pe atât de actual – o justiție egală într-o lume inegală – se poate da coeziune, substanță și fermitate luptei în războiul antiterorist declanșat la scară planetară.

Numai în acest mod justiția penală internațională își va găsi forța și ecoul reverberat în timp de al său trecut.

Sectiunea 3. Conventia de la Geneva

Convenția de la Geneva reprezintă un ansamblu de patru tratate în care sunt stabilite standardele dreptului internațional în ceea ce privește problemele umanitare. Aceste tratate se referă în principal la tratamentul necombatanților și a prizonierilor de război și nu au nici o legătură cu problema folosirii armamentului în timp de război, situație care este subiectul Convenției de la Haga (1899 / 1907) și a Protocolului de la Geneva (1925 – folosirea armelor chimice și biologice).

Elaborarea și adoptarea tratatelor parte componentă a Convenției de la Geneva, este rezultatul eforturilor pictorului Henri Dunant, unul din martorii ororilor din timpul bătăliei de la Solferino (24 iunie 1859), în nordul Italiei, unde armatele Franței și Austriei (cu un total de peste 320000 oameni) s-au luptat cu înverșunare timp de 16 ore. În urma confruntării, numărul morților și al răniților de pe câmpul de luptă a fost de 40000. Bătălia în sine a reprezentat o victorie pentru francezi, dar costul a fost enorm: cadavrele erau așezate unele peste altele, iar răniții zăceau neîngrijiți.

Actuala Convenție de la Geneva este rezultatul procesului de elaborare și amendare derulat între 1864 și 1949, proces ce a fost concentrat pe protecția civililor și a persoanelor ce nu mai fac parte din trupele regulate ale beligeranților. Ultimul dintre amendamente a fost o consecință a celui de al doilea război mondial și a avut ca obiect toate cele 4 tratate ale Convenției. După 1949, conflictele locale au obligat comunitatea internațională la o nouă revizuire a Convenției de la Geneva, cu acest prilej fiind introduse mențiuni privind războiul civil precum și interzicerea unor metode de ducere a războaielor.

În prezent, ansamblul tratatelor privind dreptul umnaitar internațional cunoscute sub numele de „Convenția de la Geneva” sunt structurate astfel:

Prima Convenție de la Geneva ce are ca scop „ameliorarea condițiilor răniților și a bolnavilor din forțele armate aflați pe câmpul de luptă” (adoptată în 1864, ultima modificare 1949)

A doua Convenție de la Geneva ce are ca scop „ameliorarea condițiilor membrilor Forțelor Armate Marine răniți, blonavi și naufragiați” (adoptată în 1949, succesoare a Convenției a X-a de la Haga adoptată în 1907)

A treia Convenție de la Geneva ce are ca scop stabilirea „tratamentului aplicat prizonierilor de război” (adoptată inițial în 1929, ultimul amendament adoptat în 1949)

A patra Convenție de la Geneva ce are ca scop „protecția personalului civil pe timp de război” (adoptată în 1949, având la bază Convenția IV de la Haga adoptată în 1907)

De-a lungul timpului, Convenției de la Geneva i-au fost adăugate trei noi protocoale privind:

Primul protocol (1977): Procol adițional al Convenției de la Geneva privind „Protecția victimelor conflictelor armate internaționale”. Protocol ratificat până la 12 ianuarie 2007 de un număr de 167 de state

Al doilea protocol (1977): Protocol adițional al Convenției de la Geneva privind „Protecția victimelor conflictelor armate locale”. Protocol ratificat până la 12 ianuarie 2007 de un număr de 163 de state

Al treilea protocol (2005): Protocol adițional al Convenției de la Geneva privind adoptarea unor embleme distincitve. Protocol ratificat până în iunie 2007 de un număr de 17 state și semnat, dar neratificat, de un număr de 68 de state

În ciuda unor prevederi clare și îndelung popularizate în rândul civililor și a forțelor armate, abuzuri și încălcări ale dreptului umanitar internațional au fost înregistrate în toate conflictele armate ce au urmat elaborării sale, în special după adoptarea industrializării conflictelor armate. Masacrele primului și celui de al doilea război mondial, conflictele locale ce au jalonat perioada „războiului rece”, precum și conflictele cu tente naționaliste ce au urmat căderii URSS și a comunismului în Europa au evidențiat limitările actualului sistem de drept umanitar.